Discriminarea DE Gen In Cadrul Organizatiilor

CUPRINS

CUPRINS

CAPITOLUL I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1.DISCRIMINAREA. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.2. GENUL SOCIAL. GEN VS. SEX

1.3. TEORII REFERITOARE LA GENUL SOCIAL

1.4. DE LA FUNCȚIONALISM LA CONFLICTUALISM

1.5. PUTEREA DE GEN

1.6. PERSPECTIVE FEMINISTE

CAPITOLUL II. POLITICI ALE OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

2.1. STRUCTURI IMPLICATE ÎN POLITICA OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ

2.2. EGALITATEA ÎNTRE FEMEI ȘI BĂRBAȚI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. SCURT ISTORIC

2.3. PROGRAMUL COMUNITAR LEGAT DE EGALITATEA DE GEN

2.4. INEGALITATEA DE GEN

2.5. REPERE LEGISLATIVE PRIVIND EGALITATEA DE ȘANSE ÎNTRE FEMEI ȘI BĂRBAȚI ÎN ROMÂNIA

23 pagini

=== DISCRIMINAREA DE GEN ÎN CADRUL ORGANIZAȚIILOR ===

CUPRINS

CUPRINS

CAPITOLUL I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1.DISCRIMINAREA. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.2. GENUL SOCIAL. GEN VS. SEX

1.3. TEORII REFERITOARE LA GENUL SOCIAL

1.4. DE LA FUNCȚIONALISM LA CONFLICTUALISM

1.5. PUTEREA DE GEN

1.6. PERSPECTIVE FEMINISTE

CAPITOLUL II. POLITICI ALE OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

2.1. STRUCTURI IMPLICATE ÎN POLITICA OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ

2.2. EGALITATEA ÎNTRE FEMEI ȘI BĂRBAȚI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. SCURT ISTORIC

2.3. PROGRAMUL COMUNITAR LEGAT DE EGALITATEA DE GEN

2.4. INEGALITATEA DE GEN

2.5. REPERE LEGISLATIVE PRIVIND EGALITATEA DE ȘANSE ÎNTRE FEMEI ȘI BĂRBAȚI ÎN ROMÂNIA

ANEXE…………………………………………………………………………………..

ARGUMENT

Discriminarea, prin definiție, se referă la tratamentul mai puțin favorabil aplicat unei persoane în comparație cu cel aplicat unei alte persoane, în condiții temporale și spațiale asemănătoare sau chiar identice. Apariția numeroaselor Organizații Nonguvernamentale militante pentru drepturile omului, dezvoltarea instituțiilor internaționale (Exemplu: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Organizația Națiunilor Unite), dar și naționale (Exemplu: Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în România), specializate în apărarea drepturilor omului, nu au putut înlătura un fapt care există în aproape orice organizație, și anume discriminarea, referindu-mă în acest context, nu doar la organizație în sens de instituție, întreprindere, ci la organizație în sens generic, chiar la societate privită ca o organizație.

Am ales acestă temă ”Discriminarea de gen din cadrul organizațiilor”, deoarece , în opinia mea, diferențele dintre femei și bărbați, sub diferitele aspecte pe care le pot lua, reprezintă o preoblematică mereu actuală. Când spun acesta mă refer la faptul că numereoase lucrări din literatura de specialitate acordă o mare atenție acestei probleme, ca și un exemplu în anul 1792 Mary Wollstonecraft a publicat prima lucrare în care se cerea apărarea drepturilor femeii în societate, deoarece acesta credea că femeile sunt un adevărat ”agent al schimbării” la nivelul întregii societăți.

Discriminarea între sexe există în diverse planuri și situații la nivel global. Conform unui studiu al Natiunilor Unite, în țările mai putin dezvoltate două treimi din numărul analfabeților sunt femei, iar la nivel global, o treime din femei sau fete sunt bătute sau abuzate sexual.

Principala cauză a dicriminărilor de gen o reprezintă existența percepției, învechite de altfel, că barbații sunt mai puternici decât femeile, că au o capacitate de a comunica sau de a negocia mult mai bună, idei preconcepute ce incă nu au putut fi eradicate.

INTRODUCERE

Vrem, nu vrem, discriminarea face parte din natura umană, iar dicriminarea este și va fii o problemă pregnantă a societății. Nu trece o zi fară să fim martorii unui fapt discriminatoriu, în care fie suntem spectatori, stăm pe margine și nu luăm nici o atitudine, fie suntem chiar victimele discriminării, prin diferite modalități care, deși ne supără, nu le putem îndrepta datorită percepțiilor greșite pe care societatea în general le are.

Lucrarea de față își propune să prezinte diferitele forme ale discriminării în societate, insă cea mai evidentă rămâne tot discriminarea de gen în cadrul organizațiilor, anume dificultatea femeilor de a se afirma pe plan profesional, de a accede către un post superior barbaților. Nu de puține ori auzim expresia ”trăim într-o lume a bărbaților” sau ”barbații conduc lumea” expresii care din start sunt discriminatorii, observându-se importanța redusă care se acordă femeilor, capacității lor de a fi un bun lider, un bun negociator.

Referiri generice la noțiunea de discriminare sunt prezentate în primul capitol, care își propune să ofere o imagine de ansamblu al noțiunilor legate de domeniul discriminării: rasă, etnie, grup social, sex. Am prezentat în acest capitol principalele definiții date grupului social, am explicat ce înseamnă de fapt grup social, dar și legătura dicriminării cu existența grupurilor sociale. Acest capitol este destinat mai mult unor delimitări conceptuale, clarificării unor noțiuni pe care le-am identificat în timpul studiului și pe care am vrut sa le expun în vederea întelegerii clare a conceptelor cu, care operez în acestă lucrare.

CAPITOLUL I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Acest capitol își propune să clarifice semnificația conceptelor care vor sta la baza realizării acestei lucrări.

1.1. DISCRIMINAREA. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Discriminarea se referă la ”comportamentul real față de celelalte grupuri, prin excluderea din anumiite activități”.

Asociate discriminării, de fapt se poate spune că stau la baza discriminării, sunt prejudecățile. Prejudecățile se referă la ”anumite opinii sau atitudini preconcepute manifestate de membrii unui grup față de membrii altor grupuri”. Deși societatea a evoluat foarte mult, din păcate ne confruntăm zilnic cu aceste prejudecăți și de accea voi încerca in următoarele rânduri sa fac o scurtă prezentare a mecanismelor psihologice asociate cu prejudecățile și discriminarea. Voi face referire la două mecanisme, cele mai întâlnite, și anume:

Substituirea se referă la faptul că sentimentele de ostilitate și furie sunt îndreptate împotriva unor obiecte, care în realitate nu au nici o legătură cu originea reală a acestor sentimente. Oamenii simt nevoia să se descarce și de aceea, în anumite circumstanțe, substituie obiectul supărării lor cu un altul. Aceasta este o formă de discriminare, pentru că în mod involuntar, spre exemplu, alegem o persoană pe care o considerăm mai slabă, o diferențiem de celelalte, și o transformăm in obiectul supărării, al furiei. De aici se poate explica și violența împotriva femeilor, deoarece prejudecățile existente transformă femeia intr-o persoană slabă, lipsită de apărare. De aici putem deduce următorul mecanism.

Țapul ispășitor se referă la faptul că oamenii își proiectează anxietățile și nesiguranța asupra unor “țapi ispășitori”.

Legat de discriminare, de fapt un fel de discriminare, este rasismul, care din punct de vedere social reprezintă prejudecată bazată pe distincțiile fizice semnificative, aspectului fizic particular atribuindu-se în mod eronat unele caracteristici moștenite și unele comportamente ale individului. O persoană rasistă este aceea care crede în existența unei explicații biologice a diferențelor rasiale, conform căreia unii indivizi sunt superiori sau inferiori altora.

Contele Joseph Arthur de Gobineau (1816 – 1882), considerat de unii părintele rasismului, propune împarțirea populației în trei rase: albă, galbenă și neagră. Rasa albă poseda o inteligență superioară, moralitate și voință, aceste calități moștenite justificând dorințele de stăpânire occidentale, în timp ce rasa neagră este caracterizată printr-o natură animalică, lipsa de moralitate și instabilitate emoțională. Datorită acestei idei a lui Gobineau s-a formulat ideea de grupuri etnice. Etnicitatea se referă la ”deosebirile legate de practicile culturale și atitudinile unui anumit grup sau comunități de persoane”. Caracteristicile principale care diferențiază grupurile etnice sunt: limba, istoria, strămoșii, portul sau podoabele. Antagonismele etnice sunt în întregime învățate, rareori fiind considerate ca “naturale”. Deseori diversitatea etnică produce anumite conflicte sociale în principal datorită prejudecăților rasiale sau etnice. Ideile lui Gobineau influențează mai târziu ideologia partidului nazist.

Concluzie: Discriminarea se poate realiza fie involuntar, fie voluntar, având la bază anumiți factori, care ne diferențiază ca oameni, ca grupuri sociale: rasa, etnia. Fiecare grup social are propriile caracteristici: cultură, limbă, tradiții, o istorie care de fapt asigură statornicia și trăinicia grupului respectiv. Discriminarea există și va continua să existe, pentru că trăim în grupuri sociale, deja formate, iar orice formă de pătrundere în aceste grupuri va conduce la un act discriminator. Ca să dau un exemplu referindu-mă la cele prezentate mai sus: într-o școală particulară, unde învață numai copii înstăriți, grupul copiilor înstăriți nu va accepta ca un copil sărac, nou-venit, sa pătrundă în grupul respectiv.

Apariția multiplelor organizații care luptă împotriva discriminării nu fac decât să pună o ”perdea”, să obțină doar o abținere a oamenilor în a-și exprima public concepțiile discriminatorii.

1.2. GENUL SOCIAL. GEN VS. SEX

Pentru a înțelege comportamentul oamenilor trebuie sa îi privim mai întâi ca un grup social, conduita lor în cadrul grupului, și mai apoi ca individualitate, ca gen social. În cadrul grupului social ne diferențiem vizibil prin sex, din punct de vedere biologic, sau prin gen, din punct de vedere social.

În rândurile ce urmează am oferit câteva definiții, care după părerea mea exprimă cel mai bine noțiunea de grup social.

”Grupul social este un ansamblu de indivizi între care există relații bine definite. Fiecare individ ia cunoștiință de grup în calitatea sa de grup și de simbolurile sale”.

”Grupul este o unitate colectivă reală, direct observabilă și bazată pe atitudini colective continue și active, având de îndeplinit o operă comună, este o unitate de atitudini, de acțiuni și de conduite care constituie un cadru social structurat, care tinde spre o coeziune relativă a formelor de sociabilitate”.

Termenul de gen se referă la atributele economice, sociale și culturale și la oportunitățile asociate cu statutul de bărbat si cu cel de femeie. În majoritatea societăților, a fi bărbat sau a fi femeie nu înseamnă doar a avea anumite caracteristici fizice si biologice. Genul implică roluri, responsabilități, constrângeri și privilegii construite social care sunt atribuite sau impuse femeilor și bărbaților într-o anumită cultură.

Bărbații și femeile se confruntă cu anumite asteptări referitoare la modul în care trebuie să se îmbrace, să se comporte sau să lucreze. Relațiile dintre bărbați și femei, fie în cadrul familiei, fie la locul de muncă sau în sfera publică, reflectă înțelegerea talentelor, caracteristicilor si comportamentelor considerate potrivite pentru bărbați si femei.

Astfel genul diferă de sex prin faptul că surprinde mai degrabă un aspect social și cultural, decât unul biologic. Atitudinile și caracteristicile referitoare la gen, rolul jucat de bărbați și femei variază de la o societate la alta și se schimbă de la o epocă la alta. Însă faptul că atitudinile față de gen sunt construite de societate înseamnă că ele se pot modifica astfel încât să ducă la crearea unei societăți mai echitabile si mai juste.

În tabelul de mai jos am prezentat diferențele vizibile între gen și sex:

Concluzie: Oamenii trăiesc în grupuri sociale, ceea ce îi deosebește este sexul femeiesc sau bărbătesc, noțiunea de gen fiind o rezultantă a dezvoltării omului în cadrul societății. Conceptul de gen se referă la diferențele psihologice, sociale și culturale dintre bărbați și femei, se referă la rolurile care sunt și pot fi asumate de către indivizi, în timp ce conceptul de sex se referă la diferențele biologice și anatomice dintre aceștia.

1.3. TEORII REFERITOARE LA GENUL SOCIAL

Există numerose și distincte teorii cu privire la originea diferențelor de comportament dintre barbați și femei. Aceste diferențe sunt puse fie pe seama genului, fie sunt considerate ca fiind rezultatul sexului. De asemenea, există contradicții și în privința formării și dezvoltării genului, existând pe de-o parte teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud și, pe de altă parte, teoria lui Nancy Chodorow.

1. Teoria lui Sigmund Freud

Dupa S. Freud, învățarea diferențelor de gen are loc în prima copilărie, bazându-se pe prezența sau absența organului sexual masculin. Prezența scestuia echivalează cu „eu sunt baiăt”, pe când absența lui înseamnă „eu sunt fată”. Conform lui Freud, numai diferențele anatomice contează în copilăria mică.

Apoi, la vârsta de 4-5 ani are loc tranziția oedipiană (idea complexului lui Oedip provine din mitul antic elenist al lui Oedip, acesta ucigându-și fără să stie tatăl, se căsătorește cu mama sa): băiatul se simte amenințat de disciplina și autonomia pe care tatăl său i le pretinde, închipuindu-și că tatăl vrea să-l lase fără organul genital. Mai ales la nivel inconștient și parțial la nivel conștient, băiatul îl consideră pe tată drept rivalul său în ceea ce privește dragostea și afecțiunea mamei. Freud consideră că baiatul devine conștient de identitatea sa masculină deoarece ajunge să se identifice cu tatăl, reprimându-și sentimentele erotice față de mamă și acceptându-l pe tată ca pe o ființa superioară. Băiatul renunță la dragostea sa pentru mamă din teama inconștientă de a nu fi pedepsit de tată.

După Freud, perioada dintre aproximativ 6 ani și pubertate este una latentă, iar pubertatea, prin schimbările sale biologice, va reactiva dorințele erotice într-un mod direct. În această perioadă latentă, cea mai mare importanță pentru viața copilului o au grupurile formate din indivizi de același sex.

Teoriile lui Freud au fost amplu criticate, unii autori au respins ideea ca e posibilă existența dorințelor erotice la copiii mici, iar alte critici vin din partea feministelor.

O altă critică este adusă faptului ca Freud il tratează pe tată ca prim agent disciplinator, în timp ce în multe culturi mama este cea care joacă un rol mai semnificativ în impunerea disciplinei. Alt aspect criticat este concentrarea studierii genului în jurul vârstei de 4-5 ani deoarece majoritatea autorilor urmași ai lui Freud au pus accentul în special pe prima copilărie.

În ciuda acestor critici, ideile lui Freud continuă să exercite o influență mare, chiar dacă unele nu sunt acceptate în totalitate.

2. Teoria lui Nancy Chodorow

Sociologul N. Chodorow a plecat în explicarea dezvoltării genului de la teoria lui Freud, făcând însă modificări majore. Ea susține că o persoana învață să se simtă fată sau băiat în funcție de atașamentul, de la cea mai fragedă vârstă, față de părinții săi. Spre deosebire de Freud, autoarea pune accent mai mult pe mama. Astfel, copilul tinde să se atașeze emoțional de mama lui.

Chodorow, spre deosebire de Freud, pune accent pe feminitate, descriind masculinitatea ca o pierdere, ca o renunțare la atașamentul față de mamă.

Opiniile lui N. Chodorow au fost și ele criticate. Janet Sayers consideră că femeile au o structură psihologică mai contradictorie, feminitatea putând ascunde sentimente de agresivitate sau autoimpunere, relevate fie indirect, fie direct în anumite contexte. Alți autori au sugerat faptul că teoria lui Chodorow este limitată, situația schimbându-se dramatic în cazul familiilor monoparentale (în special în cele unde parintele singur este tatăl).

Cu toate aceste critici, ideile lui N. Chodorow ramân importante, furnizând explicații atât despre natura feminității, cât și despre inexpresivitatea masculină.

3. Teoriile sociologice și teoriile sociobiologice

Termenul de sociobiologie a fost introdus de americanul Edward Wilson care consideră că multe aspecte ale vieții sociale umane se bazează pe alcătuirea genetică a omului.

Cei mai mulți autori sunt de părere ca diferențele de comportament dintre bărbați și femei se produc mai ales în urma invățării sociale a identității feminine sau masculine, deci a feminității sau a masculinității. Un rol important în acest sens îl are socializarea primară și în cadrul acesteia, socializarea genului, adică „învățarea rolurilor de gen prin intermediul factorilor sociali precum familia și factorii mediatici”.

Conform teoriei lui G. Mead, bebelușii și copii mici se dezvoltă ca ființe sociale în primul rând prin imitarea adulților, imitare care are loc în cadrul jocului. Mead consideră că individul ajunge să distingă între „eu” (individul nesocializat, un ansamblu de dorințe și nevoi) și „pe mine” (sinele social). Copilul ajunge să-și dezvolte constiința de sine pe baza modului în care este văzut de ceilalți.

Familia ocupă un loc important în socializarea genului prin faptul că furnizează un ansamblu de roluri distincte în funcție de sexul copilului, roluri pe care acesta le va prelua ulterior.

Dovezile faptului că societatea diferențiază clar indivizii în funcție de gen se pot observa și pe baza studierii programelor de televiziune, precum și a jucăriilor destinate copiilor. Acestea accentuează diferențele dintre atributele masculinității și cele ale feminității. Chiar și jucăriile care par a fi neutre, de exemplu animaluțele din pluș, nu sunt chiar așa – pisicuțele, iepurașii sunt recomandate fetelor, în timp ce baieților li se oferă animale din pluș care exprimă forța, putere ca de exemplu, leii, tigrii, etc.

Concluzie: Identitatea de gen reprezintă o componentă de bază a conștiinței de sine, iar formarea și dezvoltarea acesteia depinde de numeroși factori, atât biologici, cât și mai ales socio-culturali. Echilibrul psihic al individului este dat și de modul în care se formează și se practică identitatea de gen, iar eventualele dezechilibre semnalate trebuie luate rapid în seamă (mai ales dacă acest lucru are loc în copilărie) și tratate cu înțelegere, nerecurgându-se la corectarea lor forțată în familie, ci apelându-se mai degrabă la ajutorul specialiștilor, în scopul conferirii echilibrului.

1.4. DE LA FUNCȚIONALISM LA CONFLICTUALISM

În acest subcapitol voi prezenta două teorii care au stat la baza stratificării sociale, a diferențierii de gen, și anume teoria funcționalistă și teoria conflictului.

1. Teoria funcționalistă : Kingsley Davis și Wilbert Moore (1945).

Stratificarea este necesară, inevitabilă ; societatea este sumă de statute, roluri.

Oricare societate trebuie să realizeze distribuirea individzilor în diverse poziții sociale și să-i determine să îndeplinească sarcinile aferente acestora. Dar, datorită faptului că pozițiile sociale nu comportă îndatoriri și competențe egale (unele sarcini fiind mai grele, altele mai ușoare), este nevoie, pentru a fi ocupate toate pozițiile, ca societatea să distribuie recompense diferite – fapt ce stă la baza inegalității sociale. Mărimea recompenselor depinde de doi factori principali : importanța socială a activității și dificultățile în recrutarea celor competenți în a le realiza.

Reluând teza acestei teorii, T. Parsons consideră că sistemul de ierarhii este bazat pe valorile supreme ale fiecărei societăți. Societatea își întemeiază judecăți de valoare relative la sistemul social pe următoarele elemente : a) calitățile pe care le posedă individul din naștere ; b) realizarea valorilor performanței sale și ceea ce el dobândește în viață (bogăție, competență). Pentru clasarea individului în funcție de aceste elemente, Parsons distinge patru categorii de valori : 1. universalismul (capacitatea de adaptare, raționalism, eficiență), ceea ce-i permite să se adapteze la condițiile de existență ; 2. scopurile colective ; 3. integrarea ; 4. menținerea modelului cultural. În fiecare societate, aceste valori au importanța lor.

Teoria Davis-Moore a fost criticată de Tumin (1953). El susține că este greu să stabilești importanța funcțională a oricărei poziții în societate.

Tumin susține că, indiferent dacă stratificarea ar fi fost sau nu justitficată, sistemele de stratificare tind să se perpetueze până la punctul la care devin contraproductive. Cei aflați în poziții superioare tind să le transmită copiilor lor, împiedicându-i pe cei cu talent superior (sau egal) să concureze pentru poziții mai înalte. O asemenea situație afectează atât indivizii cărora li s-a refuzat accesul, cât și societatea care a fost privată de persoana cea mai talentată pentru o anumită poziție.

Tumin susține că teoria Davis-Moore, ce afirmă că societatea este o meritocrație, în care există o relație între calitățile indivizilor și recompensele pe care aceștia le primesc, nu reflectă realitatea.

Succesul (sau lipsa lui) în obținerea recompenselor este transmis generațiilor viitoare prin intermediul familiei. Astfel, este limitată combinația liberă a talentelor și recompenselor atât de necesară într-o societate democratică și eficientă.

2. Teoria conflictului. Fondatorii acestei teorii (K. Marx, Fr. Engels) susțin că societatea capitalistă este divizată în două clase principale : posesorii mijloacelor de producție – burghezia – exploatatorii și clasa celor care nu posedă mijloace de producție : proletariat – exploatații – cei care creează plus valoarea, deci profitul pe care capitaliștii și-l însușesc gratuit.

Marx discerne între clasă “în sine”, ansamblu neunit încă prin legături interne și “pentru sine”, instituții proprii, organizații, ideologie proprie. Proprietatea privată stă la baza stratificării sociale.

Critici susțin că teoria celor două clase este demodată ; asistăm astăzi la o creștere rapidă a clasei de mijloc.

Totuși, această teorie mai are și astăzi influență în rândul cercetătorilor : Domhoff (1983) susține că puterea este încă concentrată în mâinile unei mici elite economice iar rostul sindicatelor este să organizeze muncitorii în lupta pentru câștigarea drepturilor care li se cuvin.

1.5. PUTEREA DE GEN

Voi începe acest subcapitol prin prezentarea noțiunii de ”putere”, înțelegerea acetui concept fiind absolut necesară.. Puterea desemnează ”capacitatea unui actor social de a lua decizii și de a asigura îndeplinirea lor, prin utilizarea diferitelor mijloace de persuasiune, manipulare sau constrângere”.

Distincția dintre puterea formală și cea informală ridică numeroase probleme de natură teoretică și practică, aceasta din urmă implicând numeroși factori de natură psihoindividuală, psihosocială și socioculturală.

Analiza psihosociologică a sistemelor de putere implică evidențierea și cuantificarea următoarelor dimensiuni:

Stabilirea naturii puterii (politică, economică, juridică etc.) și a nivelului la care se exercită (interpersonal, grupal, organizațional etc.).

Determinarea câmpului social în care se exercită (categorii de persoane, grupuri sau categorii socioculturale sau profesionale).

Identificarea originii puterii, respectiv a forțelor sociale care o susțin și o promovează, precum și a „releelor“ utilizate (agenți de influență).

Analiza raporturilor psihosociale, formale și informale, dintre sursă, relee și ținte (raporturi de natură politică, economică, culturală ș.a.).

Instrumentele folosite în exercitarea puterii (mijloace de persuasiune, manipulare sau constrângere; tipuri de sancțiuni sau recompense; modalități de control și coordonare a activității sociale etc.).

Modalitățile de exercitare a puterii (prin cooperare – care semnifică "puterea de a face“, sau conflict – care semnifică "puterea asupra“).

Legitimitatea, autoritatea și alte resurse ale factorului de putere (prestigiu, competență, statut public, mijloace materiale etc.).

Autonomia de care dispun factorii de putere și țintele în impunerea – respectiv adoptarea- comportamentului dorit de sursa puterii.

Efectele imediate și în timp ale exercitării puterii: asupra sursei, releelor, țintelor și mediului social particular și general.

Leonore Weitzman a analizat, in anul 1972, cele mai cunoscute carti pentru copii descoperind diferente clare intre rolurile genurilor. Aceasta prezintă clar diferențele de gen, atenția și superioritate acordată băieților. Astfel, băieții jucau roluri mult mai importante decât fetele și desfășurau activități care presupuneau putere si independenta, erau infatisati ca fiind eroi, luptatori, politisti, judecatori, regi, etc. Pe de alta parte, fetele erau mai pasive (isi asteptau printii sa le salveze) si desfasurau activitati in special in spatiul interior (gateau, faceau curatenie, asteptand intoarcerea acasa a personajelor masculine). In prezent, lucrurile s-au mai schimbat, in special in privinta programelor de televiziune, dar foarte multe carti pentru copii si-au pastrat caracterul clasic. Asemenea diferente apar si intre diversele culturi, cele traditionale tinzand sa pastreze imaginea superiara a barbatului, precum si o diferentiere clara a rolurilor in functie de sex.

„Discriminarea de gen este favorizată în cadrul organizațiilor din România“, este concluzia unui studiu desfășurat în perioada martie-aprilie 2006 de către Centrul Parteneriat pentru Egalitate (C.P.E.).

Cercetarea realizată de Institutul de Marketing și Sondaje (IMAS) pe un eșantion de 800 de angajați și manageri – femei și bărbați – din 43 de organizații din București – instituții, firme și companii atât din sectorul privat, cât și din cel de stat – abordează pentru prima dată la noi în țară analiza părerilor managerilor și angajaților despre dimensiunea de gen pe care o implică nu doar situațiile legate direct de muncă, ci și în alte cazuri ce pot influența decizia din cadrul organizațiilor.

Din punctul de vedere al sociologilor, s-a constatat că, la nivelul managementului instituțiilor, există o oarecare pudoare în abordarea tematicilor privind egalitatea de gen. Părerea, general răspândită, conform căreia bărbații sunt cei preferați în posturile de conducere este confirmată și de această dată. Mai mult decât atât, peste jumătate dintre managerii din România spun că ar evalua mult mai atent o femeie decât un bărbat în cazul în care candidează pentru un post de conducere.

În privința promovării în cadrul unei companii, tendința pe care o reflectă studiul de față este aceea de a nu ține cont de performanțele profesionale ale fiecărui candidat, părerile personale ale evaluatorului, formate în baza unor experiențe anterioare, fiind criteriul de selecție. Motivele principale ale discriminării femeilor sunt: atitudinile preconcepute ale celui care oferă locul de muncă față de angajarea femeilor, pe care le consideră „forță de muncă inferioară“ și previziunile angajatorului referitoare la productivitatea probabilă a candidatului-femeie, întrucât prestația acesteia poate fi întreruptă de căsătorie, naștere și îngrijirea copiilor.

Concluzie: Discriminarea de gen există și se manifestă incă din plin în mai toate organizațiile din lume. Femeile întâmpină dificultăți în a avansa pe un post superior, ele sunt privite cu neîncredere de bărbați care au concepția că femeile nu se pot descurca pe un post de manager, nu au aceeași capacitate organizatorică sau nu pot fi un bun negociator. Aceste percepții se mențin și se vor menține, motiv pentru care ne confruntăm cu multiple mișcări feministe, de natură să combată discriminarea de gen.

1.6. PERSPECTIVE FEMINISTE

Feminismul, ca și concept, caută să explice și să aducă în constiința publică relevanța diferenței de gen, și/ sau a diferenței de sex dintre femei și bărbați.

Teoria feministă a cunoscut o serie de etape de dezvoltare, de la paradigma egalității (ce urmarește, în principal, să elimine dezavantajele femeii) la cea a diferenței sexuale (ce subliniază necesitatea înlocuirii unui sistem care favorizează, prin natura sa, valorile masculine) și, respectiv, paradigma deconstrucției, care urmărește să creeze un echibru între primele două abordări. Acestă paradigmă recunoaște diferențele între bărbați și femei, dar accentuează necesitatea asigurării șanselor egale de afirmare a femeilor în societate.

De-a lungul dezvoltării sale, feminismul a cunoscut diverse puncte de vedere și în raport cu definirea cercetării feministe în termenii teoriei, metodologiei și epistemologiei sociale. Dacă unii consideră că cercetarea feministă se asociază cu metodele calitative de cercetare, care pot să aducă la iveală experiențe și sensuri trăite de către femei, alții apreciază utilizarea metodelor multiple, prin care fenomenul identităților și relațiilor de gen (ca aspecte ale tuturor fenomenelor, dar și ca relații de putere de sine stătătoare) poate fi analizat în complexitatea sa. Mulți sunt de acord că datele statistice pot atrage atenția asupra problemelor sociale din perspectiva femeilor ca probleme.

Specificul abordării feministe constă în considerarea semnificației genului în diviziunea muncii și în producerea inegalităților sociale, precum și în elaborarea unor teorii și politici sensibile la gen. Feministele sunt de acord că acestei abordări îi este caracteristică utilizarea unor practici de cercetare bazate pe constituirea dialogului între „subiect” și „obiect”, pe recunoașterea implicării personale a cercetătorului și pe considerarea genului nu numai ca obiect de cercetare, dar și ca o dimensiune internă a întregului demers analitic.

Studiile feministe – care nu se epuizează în investigațiile despre femei efectuate de către femei – sunt studii multidisciplinare bazate pe analiza empirică, teoretică și critică a realităților socio-umane, privite, desigur, din punctul de vedere al genizării acestora.

Perspectiva feministă se dedică deconstruirii sexismului, regimului patriarhal și formelor inerente ale discriminării pe bază de sex, și vizualizează pozițiile subiect subordonate, marginale, adeseori mute.

Perplexitățile feminismului și depășirea lor

Istoria feminismului – ca formă de activism politic și/ sau paradigmă academică – nu a fost și nu este un teren al dezvoltărilor neproblematice și al semnificațiilor întru totul împărtășite de toți adepții, toate adeptele sale. Dimpotrivă, a fost/ este modelată ca o zonă a disputelor și dezbaterilor purtate dincolo de granițele de culoare, de cele etnice, de clasă și de cele regionale privitoare la cum să se înțeleagă diferențele dintre bărbați și femei, și dintre femei, dar și privitoare la interconectarea mecanismelor de oprimare sexuală cu alte regimuri ale puterii.

Mai recent, o nouă controversă pare să se dezvolte între cercetătorii occidentali și cei răsăriteni și ea lărgește lista subiectelor indecise din cadrul feminismului, care includea deja dispute în jurul înțelesurilor acestuia conferite de liberali, marxiști, radicali, femeile de culoare, lesbiene, și/ sau feministele „lumii a treia”.

Fiind conștienți de aceasta, și mai ales în cazurile când feminismul dorește să funcționeze diferit față de alte tipuri de politici identitare (ca naționalismul), este util să pomenim opiniile critice ale lui Judith Butler (1992) cu privire la nevoia de criticism în privința procesului care produce și destabilizează categoriile identitare. Autoarea menționează că subiectul feminismului – „femeia” – trebuie să fie deconstruit, dar și utilizat ca un teritoriu unde semnificații neanticipate pot să apară.

Concluzie: Feminismul este o politică a denumirii, de definire a comunității imaginate a femeilor, ca subiecți împărtășind anumite trăsături și un sens al apartenenței pe baza experiențelor comune, este o politică a repoziționării femeilor în interiorul ordinelor de gen existente și este o politică a recunoașterii, care țintește să facă „femeile” recunoscute în mod public așa cum sunt ele definite.

CAPITOLUL II. POLITICI ALE OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. EGALITATEA DE GEN

Acest capitol este destinat prezentării principalelor politici privind combaterea discriminării la locul de muncă atât în Uniunea Europeană, cât și în România.

2.1. STRUCTURI IMPLICATE ÎN POLITICA OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ

În acest subcapitol voi prezenta principlalele instituții implicate în promovarea ocupării forței de muncă atât la nivel european, cât și la nivel național.

Aspecte privind calitatea ocupării forței de muncă la nivel european

Conceptul de calitate a ocupării a fost promovat la Summitul de la Lisabona din martie 2000. Consiliul European a stabilit atunci un nou obiectiv strategic pentru Uniunea Europeană în acest deceniu (2001-2010), acela de a deveni cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere, din lume, capabilă de creștere economică sustenabilă, cu locuri de muncă mai multe și mai bune și cu un grad mai mare de coeziune socială.

Liniile directoare ale ocupării cuprind trei obiective complementare ce trebuie atinse:

ocuparea deplină;

calitatea și productivitatea muncii;

coeziunea și incluziunea socială.

De asemenea, au integrat ratele de ocupare țintite pentru anul 2010 formulate la Lisabona și Stockholm, și anume: 70% rata ocupării globale, peste 60% rata ocupării femeilor și 50% pentru populația vârstnică.

Importanța calității ocupării a fost reafirmată în decembrie 2000 de către Consiliul European întrunit la Nisa, care a inclus în cadrul Agendei Sociale Europene promovarea calității ca principală temă de acțiune și inițiativă pentru perioada 2000- 2005.

Pe 6 decembrie 2001 Consiliul a adoptat o serie de indicatori pentru a evalua cele zece dimensiuni ale calității ocupării. Acești indicatori trebuiau utilizați pentru monitorizarea liniilor directoare ale ocupării în Europa și pentru formularea recomandărilor necesare. Politicile active și preventive ar trebui să contribuie la atingerea obiectivelor ocupării depline și incluziunii sociale prin asigurarea integrării șomerilor și populației inactive pe piața muncii. Aceste politici ar urma să fie aplicate de instituțiile moderne ale pieței muncii.

Statele Membre ar trebui să încurajeze crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune, prin stimularea antreprenoriatului și inovării într-un mediu de afaceri favorabil. Promovarea unui echilibru între flexibilitate și securitate va sprijini competitivitatea firmelor, creșterea calității și productivității muncii și va facilita adaptarea firmelor și lucrătorilor la schimbările economice.

În vederea consolidării Strategiei Europene pentru Ocupare, în cadrul lucrărilor Consiliului European de la Barcelona, din martie 2002 s-a afirmat că atingerea obiectivului calității va conduce la nivele mai înalte de ocupare. Astfel, obiectivul înființării de locuri de muncă mai bune va fi complementar cu obiectivul creării de locuri de muncă mai multe.

În martie 2003, Consiliul European întrunit la Bruxelles a confirmat că strategia ocupării are un rol de lider în implementarea obiectivelor pieței muncii și ocupării și că strategia ocupării și liniile directoare ale politicii economice ar trebui să opereze mai intens.

2.2. EGALITATEA ÎNTRE FEMEI ȘI BĂRBAȚI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. SCURT ISTORIC

Promovarea constantă, sistematică și concertată a principiului egalității de șanse între femei și bărbați, în accepțiunea actuală a noțiunii, constituie o preocupare de dată relativ recentă pentru comunitatea internațională, deși diferite aspecte ale egalității între femei și bărbați au fost evocate prin mai multe declarații sau tratate internaționale, respectiv prin:

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948);

Convenția asupra drepturilor politice ale femeii (1952);

Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite (1957);

Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor (1962);

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (1966);

Pactul internațional privind drepturile civile și politice (1966);

Declarația privind eliminarea discriminării față de femei (1967).

Pe plan european, preocuparea Consiliului Europei „de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, cu scopul de a proteja și promova idealurile și principiile care sunt patrimoniul lor comun și de a favoriza progresul lor economic și social, în special prin apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților fundamentale“, s-a materializat de-a lungul timpului în numeroase instrumente juridice europene, esențiale pentru promovarea principiului egalității între femei și bărbați fiind:

Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1950) și Protocoalele adiționale;

Carta socială europeană (1961);

Carta socială europeană revizuită (1996).

Egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați se regăsește și în Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, în vigoare din 1993), în legislația secundară – directivele comunitare cu privire la egalitatea între femei și bărbați -, la care se adaugă jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg.

O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1999), Uniunea Europeană s-a angajat decisiv să promoveze egalitatea între femei și bărbați (gender equality) și să integreze egalitatea de gen la toate nivelurile și în toate activitățile comunitare (gender mainstreaming process). Astfel, promovarea egalității între femei și bărbați se regăsește ca obiectiv specific în cuprinsul Tratatului, fiind prevăzut în Partea 1 – Principii, la articolul 3.2, iar prin art. 13 se stabilește necesitatea de a se întreprinde acțiuni concrete pentru combaterea discriminării după criteriul de sex.

Statele Membre ale Uniunii Europene au adoptat recent Agenda socială europeană, al cărei obiectiv prioritar îl constituie modernizarea modelului social european. Un element fundamental al acestuia îl constituie promovarea egalității de șanse și de tratament între

femei și bărbați.

Strategia Comunitară pentru Egalitatea de Gen (2001-2005) urmărește să îmbine integrarea perspectivei de gen în toate politicile și programele Uniunii Europene, concomitent cu promovarea acțiunilor specifice în favoarea femeilor.

Cele 5 obiective majore ale Strategiei se referă la:

egalitatea în viața economică;

participarea egală la procesul decizional;

egalitatea în viața socială;

egalitatea în viața civilă;

schimbarea rolurilor tradiționale și depășirea stereotipiilor de gen.

Principalele instrumente avute în vedere pentru realizarea obiectivelor menționate sunt:

aplicarea planurilor pentru egalitatea de gen;

introducerea legislației specifice problematicii egalității de șanse;

abordarea integratoare a egalității de gen, cu scopul de a produce schimbări structurale ale societății.

2.3. PROGRAMUL COMUNITAR LEGAT DE EGALITATEA DE GEN

Programul european care s-a derulat recent, având un mare impact în rândul populației, cu precădere a fost acceptat de organizațiile nonguvernamentale militante pentru drepturile omului și pentru combaterea discriminării. Voi prezenta în cele ce urmează acest program derulat în 2007 și intitulat ”Anul European Egalității de Șanse pentru Toți”, rezultatele și beneficiile programului.

Anul European și-a îndeplinit obiectivul: un număr mult mai mare de cetățeni europeni își cunosc drepturile privind nediscriminarea. Aproximativ 328 milioane de cetățeni au fost informați despre activitățile Anului prin intermediul articolelor publicate în ziare și reviste, iar website-ul oficial al Anului a înregistrat un număr de aproximativ 900.000 de vizitatori. Peste 450 de rapoarte ale evenimentelor naționale, publicații și noi articole au fost publicate în 22 de limbi ale UE în paginile naționale de informare ale website-ului, punând informațiile specifice fiecărei țări la dispoziția tuturor cetățenilor europeni. Conform unui sondaj Eurobarometru recent, până la 37% din europeni au auzit despre Anul European al Egalității de Șanse pentru Toți – un rezultat impresionant!

În 2007, Turneul european cu camionul a purtat mesajul Anului în 32 de orașe din 19 state membre ale Uniunii Europene, inclusiv în noile state membre, Bulgaria și România. Turneul cu camionul a constituit o metodă de a transmite oamenilor mesajele Anului în mod interactiv, prin evenimente organizate pe stradă. Acțiunea a fost foarte apreciată de publicul larg, implicând în mod direct aproximativ 3 milioane de oameni!

Anul European al Egalității de Șanse pentru Toți 2007 a stimulat în mod semnificativ lupta împotriva discriminării și a pregătit calea de acces pentru o societate europeană mai diversă și mai dreaptă. În urma desfășurării Anului, statele membre ale UE și-au asumat un număr de angajamente ambițioase pentru combaterea discriminării pe piața forței de muncă și în afara acesteia.

Anul European la nivel european

Anul European 2007 a fost o inițiativă paneuropeană care a implicat toate cele 27 de state membre ale UE și trei țări care fac parte din Asociația Europeană a Liberului Schimb (EFTA): Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Pe parcursul Anului, au fost organizate numeroase activități și evenimente, precum și o vastă campanie europeană de informare pentru a promova problemele actuale și pentru a informa oamenii despre drepturile lor.

Dreptul oamenilor la un tratament egal

Discriminarea nu este doar imorală, ci și o practică ilegală. Directivele europene obligă toate statele membre ale UE să introducă sau să-și actualizeze legislația pentru a se asigura că toți cetățenii europeni beneficiază de aceeași protecție împotriva tratării inegale.

Inițiativa împotriva discriminării pe motive de sex a fost lansată în 1957, la începutul Comunității Europene. Legislația europeană care interzice discriminarea pe motive de rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală datează din anul 2000, anul intrării în vigoare a celor două noi directive.

Este ilegal să refuzăm unei persoane un loc de muncă sau accesul la formare pe baza celor șase motive descrise mai sus. Legile protejează totodată individul împotriva hărțuirii sau victimizării pe aceste motive. Dispozițiile cu privire la discriminarea bazată pe sex sau rasă merg mai departe și asigură accesul la îngrijire medicală, educație, bunuri și servicii și locuințe.

Discriminarea poate fi directă sau indirectă. Menționarea într-o ofertă de lucru a faptului că aceasta nu este disponibilă pentru persoane cu handicap este un exemplu de discriminare directă. Obligarea candidaților pentru un loc de muncă de a fi supuși unui test lingvistic, în cazul în care acesta este irelevant pentru acea activitate, este un exemplu de discriminare indirectă. Ambele forme de discriminare sunt interzise.

Concluzie: Dacă drepturile dumneavoastră au fost încălcate, sunteți îndreptățiți să depuneți o plângere. Toate statele membre ale UE dispun de proceduri juridice și administrative pentru a asigura că cei care fac discriminări sunt supuși unor sancțiuni dacă se face plângere împotriva acestora.

2.4. INEGALITATEA DE GEN

Voi începe acest subcapitol prin a vă prezenta câteva modalități de manifestare a dicriminării și a inegalității de gen în societate.

Sexismul – forma de discriminare care constă în subordonarea persoanelor pe baza sexului lor. Sexismul limitează accesul femeilor la anumite roluri, pe baza convingerii că biologia reprezintă destinul unei persoane. Acesta convingere este perpetuată prin socializare.

Trebuie să facem distincția între șovinismul masculin și sexism instituțional.

Șovinismul masculin se manifestă la nivelul relațiilor interpersonale și se referă la atitudini și acțiuni prin care bărbații își exprimă superioritatea față de femei ( utilizarea unor expresii din lumea animala, refuzul bărbaților de efectua activități domestice etc.).

Sexismul instituțional reprezintă acea subordonare a femeilor față de bărbați care este integrată în instituțiile sociale. Se manifestă la nivelul practicilor organizaționale. În economie, educație, politică, femeile sunt tratatate în mod sistematic într-un mod care instituționalizeză și accentuează dezavantajul lor în raport cu bărbații.

Majoritatea constituțiilor naționale au recunoscut drepturile femeilor ca drepturi cetățenești, iar prin Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, adoptată de Națiunile Unite în 1979, acestea au fost asimilate drepturilor omului.

Convenția este în prezent ratificată de cele mai multe state europene. Femeile de astăzi sunt cu siguranță mai aproape de egalitatea sexelor decât erau bunicile lor de la începutul secolului 20, dar disparitățile de gen persistă. Cele mai importante se manifestă în domenii ca diviziunea sexuală a muncii în familie și pe piața muncii, veniturile, prestațiile sociale, participarea la viața politică.

Trebuie redus decalajul între sexe în termenii ocupării, șomajului, nivelului de salarizare, distribuției sectoriale și ocupaționale. Deși diferențele între sexe privind ratele de șomaj și cele de ocupare s-au redus în ultimii ani, decalajele rămân însă importante. Ratele de ocupare pentru femei se situează în toate cazurile sub nivelul celor înregistrate pentru bărbați.

Trebuie promovată egalitatea de gen.

Egalitatea de gen este intrinsec legată de dezvoltarea durabilă a societății, de asemenea, este vitală pentru punerea în practică a drepturilor omului.

Obiectivul de ansamblu al egalității de gen este o societate în care atât femeile cât si bărbații se bucură de aceleași oportunități, drepturi și obligații în toate sferele vieții sociale.

Egalitatea între femei si bărbați există atunci când ambele sexe sunt capabile să împartă în mod egal puterea și influența; să aibă oportunități egale în ceea ce privește independența financiară prin muncă și prin întemeierea propriei afaceri; să se bucure de acces egal la educație și de oportunitatea de a-și dezvolta deprinderile și talentele; să împartă responsabilitatea pentru casă și copii și să fie liberi de orice fel de constrângeri, intimidări și acte de violență referitoare la gen atât acasă cât si la locul de muncă.

În contextul programelor de dezvoltare, egalitatea de gen este esențială, deoarece ea va permite atât femeilor, cât și bărbaților să ia decizii cu un impact pozitiv asupra propriei vieți sexuale și reproductive, cât și în ceea ce privește consoartele și familiile lor.

Este important de precizat că acolo unde există inegalități de gen, în general, femeile sunt acelea care sunt excluse sau dezavantajate în ceea ce privește procesul de luare a deciziei, precum și accesul la resurse sociale și economice.

Egalitatea de gen și împuternicirea femeilor nu înseamnă că bărbații și femeile vor fi la fel, ci doar că accesul la oportunități si provocări ale vieții nu va depinde de constrângerea de a aparține la un sex sau la celălalt.

2.5. REPERE LEGISLATIVE PRIVIND EGALITATEA DE ȘANSE ÎNTRE BĂRBAȚI ȘI FEMEI ÎN ROMÂNIA

Legislația națională, în primul rând Constituția României, afirmă egalitatea între cetățenii săi, fără deosebire de sex, și în principiu nu conține norme discriminatorii după acest criteriu.

Deși societatea civilă – și în special asociațiile care militează pentru drepturile femeilor – a semnalat de mai multă vreme inegalitățile existente în fapt între femeile și bărbații din România, instituțiile publice au abordat problematica egalității de gen doar în cadrul procesului de negociere în vederea aderării la Uniunea Europeană, îndeplinirea standardelor în acest domeniu constituind unul dintre criteriile de aderare.

Evaluarea stadiului aplicării acquis-ului comunitar privind egalitatea are la bază standardele stabilite prin:

Directiva 75/117/CEE privind aplicarea principiului egalității de remunerație pentru femei și bărbați;

Directiva 76/207/CEE privind aplicarea principiului egalității de tratament între femei și bărbați în privința accesului la angajare, formare profesională și promovare, precum și în ceea ce privește condițiile de muncă;

Directiva 92/85/CEE privind introducerea măsurilor de încurajare a îmbunătățirii securității și sănătății în muncă a lucrătoarelor gravide, lăuze sau care alăptează;

Directiva 97/80/CEE privind sarcina probei în cazurile de discriminare pe bază de sex;

Directiva 79/7/CEE privind aplicarea progresivă a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale;

Directiva 86/613/CEE privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbații și femeile care execută o activitate independentă, inclusiv agricolă, precum și a protecției maternității;

Directiva 96/34/EC referitoare la concediul parental.

Pornind de la constatarea că, deși legiferat, principiul egalității între femei și bărbați nu este pe deplin respectat, primele măsuri luate în vederea transpunerii acquis-ului comunitar au fost cele instituționale. În cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, a fost înființat Departamentul pentru coordonarea strategiilor privind drepturile femeii și de elaborare a politicilor familiale care, ulterior, a fost transformat în Direcția pentru egalitate de șanse între femei și bărbați. De asemenea, a fost înființată Comisia consultativă interministerială în domeniul egalității de șanse între femei și bărbați – CODES, precum și Subcomisia pentru Oportunități Egale care funcționează în cadrul Comisiei parlamentare pentru Integrare Europeană.

Raportul de țară pe 2001 al Comisiei Europene remarca faptul că progresul lent în transpunerea acquis-ului privitor la egalitatea de tratament între femei și bărbați constituie o cauză de îngrijorare. Referindu-se în mod special la Capitolul 13 – Politici sociale și de ocupare, Raportul subliniază că Planul Național de Acțiune nu pare să fi fost urmat de nici o acțiune concretă, proiectul Legii privind egalitatea de șanse se află în Parlament din 1998 și calendarul legislativ este neclar.