Discriminare Si Relatii Intergrupuri

Revenirea la extrema dreaptă este o tendiță gravă,un fenomen la scară europeană. Peste tot proliferează grupurile neonaziste și skinheads. De câțiva ani, extrema dreaptă naționalistă, populistă și rasistă obține rezultate electorale importante. Și știe cum să atragă clasele sociale populare. Noii fasciști sunt, deseori, divizați (…) dar au cel puțin un registru în comun: ura pentru celălalt. Fasciștii germani îi urăsc pe turci, francezii pe arabi, austriecii pe unguri și pe cehi, iar rușii pe caucazieni (…). O dezlănțuire rasistă împinsă dincolo de problema specifică imigrării, căci străinii (…) reprezintă mai puțin de 2% din populația Comunității Europene, adică 6 milioane din 320 de milioane de locuitori. Chiar dacă li se adaugă 2 sau 3 milioane de clandestini și refugiați din Est, ei sunt încă departe de a constitui o amenințare pentru identitatea națiunilor europene. Și totuși Europa nu mai e aceeași."

„Le Nouvel Observateur", nr. 1521, 5/1/1994, p. 30

Introducere

De câțiva ani asistăm, în Europa, la o creștere a intoleranței față de imigranți și față de minoritățile etnice. În America, tensiunile etnice dintre majoritatea albă și „minoritățile vizibile" rămân foarte accentuate, dacă nu chiar explozive. De aici și importanța pentru psihologii din domeniul social nu doar de a înțelege mai bine dinamica prejudecăților și a discriminărilor, dar și de a găsi mijloacele de eliminare a manifestărilor nefaste care pot să apară.

Prima parte a acestui capitol este consacrată cercetărilor empirice care reliefează procesele psihosociologice asociate prejudecății și discriminării. În cea de a doua parte, vom aborda teoriile și cercetările contemporane care explică diferitele manifestări ale discriminării observate atât în laborator cât și pe teren, iar în partea a treia vom prezenta un scurt sumar al impactului factorilor socio-structurali care afectează discriminarea și dinamica relațiilor intergrupuri.În cea de-a patra parte vom trece în revistă diferite moduri de a atenua prejudecata și discriminarea, pentru a încheia cu un scurt sumar al cercetărilor americane pe tema rasismului modern.

1.1 Prejudecățile și discriminarea

Prejudecățile

Fenomenul numit prejudecată implică respingerea „celuilalt", considerat ca membru al unui grup față de care se manifestă sentimente negative. Mai precis, Allport (1954) a definit prejudecata ca pe o atitudine negativă sau o predispoziție de a adopta un comportament negativ față de un grup sau față de membrii acestui grup, bazată pe o generalizare eronată și rigidă.

Prejudecățile sunt atitudini problematice în măsura în care ele impun generalizări defavorabile asupra fiecăruia din indivizii membri ai unui grup anume, indiferent de diferențele individuale existente în interiorul grupului. Prejudecățile pot apărea față de membrii oricărei categorii sociale diferită de cea proprie, în legătură cu care există sentimente defavorabile. Prejudecățile sunt clasificate deseori în funcție de categoria socială care face obiectul generalizării. De pildă, sexismul este prejudecata în privința femeilor sau bărbaților; antisemitismul este prejudecata față de evrei, iar rasismul este prejudecata față de indivizii unei alte „rase".

De reținut că noțiunea de „rasă" își are originea în biologie și desemnează o specie de animale genetic distinctă de alta (Osborne, 1976). În secolul trecut, etnologii divizau specia umană în trei mari „rase", în funcție de caracteristici fizice ereditare ca, de exemplu, forma capului și culoarea pielii: neagră, galbenă și albă. Însă această noțiune biologizantă este contestată în zilele noastre de numeroși oameni de știință. Cercetătorii din domeniul geneticii au constatat că diferențele genetice existente între indivizi categorizați ca făcând parte din aceeași „rasă" sunt mai semnificative decât pretinsele diferențe observate în regruparea pe baza „raselor" umane distincte (Stringer, 1991). În consecință, oamenii de știință sunt de acord cu faptul că termenul de „rasă" nu poate fi aplicat ființelor umane în calitate de categorie biologică (Unesco, 1969). Cu toate acestea, indivizii și grupurile rasiste continuă să vehiculeze vechiul sistem de clasificare și să asocieze diferențele în pigmentarea pielii și în trăsăturile fizionomice (fenotipuri) caracteristicilor biologice și comportamentale, deși aceste asocieri sunt în mare parte invalidate de rezultatele unui număr mare de lucrări științifice (Billig, 1981). Lucrările biologizante ale psihologului Rushton (1988 a, b) demonstrează actualitatea și substanța acestei controverse (Zuckerman & Brody, 1988). Rasismul rămâne un instrument ideologic foarte des utilizat de anumite grupuri pentru a-și justifica tratamentul inegal aplicat grupurilor sociale defavorizate (Taguieff, 1987, 1991 ; Wieviorka, 1991 ; capitolul XII). Noi nu vom folosi termenul de „rasă" decât pentru a descrie mai bine această problemă socială, fără însă a subscrie la noțiunea biologizantă de „rasă”.

Grupurile sociale definite în termeni de „noi" și „ei" sunt produsul unuia dintre cele mai fundamentale procese ale ființei umane, și anume categorizarea socială (Tajfel, 1981). Cu ajutorul acestei unelte cognitive decupăm, clasificăm și ordonăm mediul nostru fizic și social (Fiske & Neuberg, 1990). Împărțirea realității în categorii ne permite să acționăm mai eficient din punctul de vedere al timpului și efortului și se dovedește ușor de adaptat ființei umane (v. capitolele III & V ale volumului de față). În mod tradițional, psihologii din domeniul social au fost preocupați de prejudecățile bazate pe categorii sociale de sex, handicap fizic sau mental, vârstă, „rasă" și apartenență etnică. Termenul „grup etnic" face apel, în principal, la caracteristicile lingvistice și culturale care pot diferenția grupurile sociale. Indivizilor membri ai acestor categorii le este greu să nege faptul că aparțin grupurilor respective și să-și schimbe apartenența. Într-o Franță luptând împotriva rasismului și sexismului, o femeie de origine arabă poate cu greu să se sustragă dublei sale apartenențe de sex și de „rasă" pentru a scăpa de prejudecățile și discriminarea la care este supusă în fiecare zi.

Discriminarea

Prejudecățile se situează la nivelul judecăților cognitive și al reacțiilor afective. Când trecem în domeniul actelor, vorbim despre discriminare. Frecvent, discriminarea reprezintă un comportament negativ față de indivizii membri ai unui out-group despre care avem prejudecăți (Dovidio & Gaertner, 1986). Deși discriminarea derivă, deseori, din prejudecăți, relația lor rămîne complexă și nu este automată (Pettigrew, 1993). Comportamentul nostru depinde atât de convingerile noastre personale, cât și de circumstanțe exterioare care ne pot scăpa de sub control. De pildă, o persoană poate avea prejudecăți puternice în privința unei minorități etnice, însă realizează că nu poate acționa sub impulsul sentimentelor sale negative deoarece astfel de comportamente discriminatorii sunt indezirabile pe plan social sau interzise prin lege. În schimb, un individ care nu are prejudecăți despre femei poate fi obligat să facă discriminări la adresa lor din cauza legilor sau regulamentelor sexiste existente la locul lui de muncă sau în țara unde trăiește.

Discriminarea se manifestă într-un mod deosebit de subtil și dăunător mai ales în domeniul locurilor de muncă și al avansărilor din cadrul structurilor. O serie de studii efectuate pe lângă studenții anglo-canadieni din sudul provinciei Ontario demonstrează efectul pervers al discriminării la locul de muncă (Kalin, 1981). Sarcina studenților era să joace rolul unui director de personal ce trebuie să evalueze și să selecționeze zece candidați pentru posturi având patru statuturi diferite în cadrul unei mari întreprinderi manufacturiere (Kalin & Rayko, 1978). Postul cu statutul cel mai înalt era cel de șef de echipă, urmat de cel de mecanic și de cel de asamblator pe o linie de montaj. Postul cu statutul cel mai coborât era cel de om de serviciu. Informația disponibilă despre fiecare candidat era manipulată în așa fel, încât toți să aibă aceeași vârstă, statut matrimonial, educație și experiență prealabilă în muncă. În schimb, originea etnică a candidaților varia sistematic. Studenții ascultau un extras de 30 de secunde din interviul pentru selecție realizat deja cu fiecare candidat. Originea etnică a candidaților a fost variată sistematic în cadrul studiilor prin intermediul accentului locutorilor. Accentul unui locutor poate servi drept indiciu de identificare a originii etnice sau regionale a unui individ (Bourhis, 1982 ; Giles & Powesland; 1975 ; v. capitolul IX). În primul studiu, cinci dintre candidați se exprimau în engleză cu accent canadian-englez tipic sudului provinciei Ontario, deci asemănător cu cel al studenților. Ceilalți cinci candidați vorbeau engleza cu următoarele accente: italian, grec, portughez, slovac și vest-african. Accentele străine, ca și cel canadian-englez, fuseseră, în prealabil, evaluate de arbitri independenți ca fiind perfect comprehensibile.

Rezultatele arată că cei cinci candidați canadieni-englezi au fost considerați mai apți să ocupe posturile cu statut superior (șef de echipă, mecanic) decât candidații străini, care au fost considerați mai potriviți pentru postul cu statut inferior (om de serviciu). Dată fiind echivalența candidaților din toate punctele de vedere, în afara originii etnice, Kalin & Rayko (1978) au dedus că tratamentul la care au fost supuși candidații străini era discriminatoriu. În plus, acest tratament este dăunător pentru că situează candidații străini la baza scării ocupaționale, ceea ce întârzie inevitabil accesul lor la posturi de prestigiu în cadrul întreprinderii. Acest mod discriminatoriu de a angaja salariații întărește percepția că imigranților le este greu să urce treptele scării sociale din țara de primire. În schimb, rezultatele arată că participanții anglo-canadieni nu ezită să manifeste un favoritism pro-in-group ceea ce facilitează propria lor reușită socială în întreprindere. Tendința anglo-canadienilor de a favoriza membrii in-group-ului și mai puțin pe cei ai out-group-ului este manifestarea fenomenului fundamental al bias-ului în favoarea in-group-ului și se regăsește în majoritatea studiilor asupra prejudecăților și a discriminării (Brewer, 1979; Brewer & Kramer, 1985 ; Dovidio & Gaertner, 1986; Levine & Campbell, 1972; Messick & Mackie, 1989; Tajfel, 1982).

Într-o continuare logică a acestui studiu, Kalin, Rayko și Love (1980) au vrut să elimine efectul bias-ului în favoarea in-group-ului propunând doar candidați „străini" pentru posturile cu statut superior și inferior din cadrul întreprinderii. Utilizând exact aceeași procedură experimentală ca în studiul precedent, studenții anglo-canadieni au evaluat aptitudinea unui număr de patru tipuri de candidați imigranți, ale căror origini etnice, trădate de accentul lor distinctiv în engleză, erau următoarele: anglofoni de origine britanică, germani, antilezi și indo- -pakistanezi. Câte patru candidați din fiecare grup etnic erau evaluați pentru fiecare post. Fiindcă toți locuitorii aveau accent „străin" și caracteristici profesionale echivalente, ar fi fost de așteptat evaluări identice pentru cele patru tipuri de candidați străini.

Rezultatele din experimentul precedent arată că, pentru postul cu statut superior, candidații de origine anglo-britanică au fost net favorizați, comparativ cu ceilalți. Candidații făcând parte din „minoritățile vizibile", adică indo-pakistanezii și antilezii au fost net defavorizați pentru postul de șef de echipă. În schimb, ei au fost considerați cei mai potriviți să ocupe postul cu statut inferior. Aceste rezultate indică clar comportamentul discriminatoriu al studenților anglo-canadieni față de candidații de origine antileză și indo-pakistaneză. Aceiași studenți au favorizat imigranții anglo-britanici, un grup de referință pozitiv și de sorginte comună cu a multor anglo-canadieni.

Discriminarea observată în cadrul experiențelor canadiene a fost obținută într-o situație ipotetică, parte dintr-un experiment de laborator. Ne putem oare aștepta să regăsim acest tip de discriminare în viața cotidiană, în cazul patronilor adevărați, care trebuie să facă față constrângerilor economice și dificultăților de a găsi personal calificat pentru a învinge concurența?

Ce resimt victimele discriminării și ce strategii utilizează ele pentru a contracara efectele perverse ale discriminării? Într-o serie de studii ingenioase, cercetătorul canadian Kenneth Dion (1986) a supus femeile și evreii unui tratament discriminatoriu de distribuție a resurselor. Tratamentul discriminatoriu suferit de femei se datora comportamentului unui grup de bărbați, iar cel suferit de evrei se datora comportamentului unui out-group creștin, anglo-canadian. Se evaluau apoi atribuirile, emoțiile, stresul, stima de sine și gradul de identificare a victimelor acestei discriminări comparativ cu al femeilor și evreilor care nu fuseseră supuși discriminării. Rezultatele demonstrează că subiecții victime ale discriminării se simțeau mai triști, mai stresați și mai agresivi decât cei care nu suferiseră discriminări. În plus, discriminarea avea ca efect mărirea gradului de identificare cu grupul de apartenență și accentuarea stereotipului pozitiv despre in-group mai ales la participanții care atribuiau modul nedrept în care erau tratați comportamentului discriminatoriu al out-group-ului. Aceiași participanți dovedeau o stimă de sine pozitivă în raport cu participanții care nu-și atribuiau situația inferioară comportamentului discriminatoriu al out-group-ului. Dion (1986) trage concluzia că efectul nefast al discriminării asupra stimei de sine poate fi înlăturat atunci cînd discriminarea este atribuită mai curînd comportamentului discriminatoriu al out-group-ului decît defectelor personale ale victimelor (Crocker & Major, 1989). În plus, Dion (1986) susține că, în general, discriminarea constituie o amenințare pentru identitatea socială a victimelor, ceea ce antrenează o identificare mai puternică cu in-group-ul și comportamente care revalorizează identitatea socială a victimelor. Într-un studiu recent de Lalonde și Cameron (1994), adulți anglo-canadieni au participat la jocuri în care erau fie victimele unei discriminări interpersonale (loc de muncă, locuință), fie ale uneia instituționale (nu aveau drept de vot pentru că aparțineau unei categorii sociale excluse de un out-group dominant). Ce strategii comportamentale au adoptat aceste victime ale discriminării pentru a împiedica tratamentul lor injust? Rezultatele au demonstrat că participanții reacționau la discriminarea interpersonală adoptând strategii individualiste și normative cum ar fi confruntarea persoanei în cauză sau urmărirea judiciară. În ceea ce privește discriminarea instituțională, majoritatea participanților încercau să o împiedice prin acțiuni colective, cum ar fi scrisori de protest, mobilizarea unor grupuri de presiune și manifestări de stradă. Aceste rezultate coroborează studii de teren care demonstrează că strategiile comportamentale pentru a împiedica discriminarea variază în funcție de natura interpersonală sau instituțională a discriminării (Lykes, 1983).

1.2 Explicațiile prejudecății și ale discriminării

De unde vin prejudecățile și ce declanșează discriminarea? De ce tindem să favorizăm membrii in-group-ului mai mult decât pe cei ai out-group-ului? Diferitele științe umane au pus în discuție aceste probleme conform nivelurilor lor proprii de analiză conducând la răspunsuri parțiale, dar complementare (Allport, 1954). Din perspectiva sociologică, aceasta pune accentul pe stratificarea socială bazată pe inegalitățile de putere, de avere, dar și de statut dintre grupurile sociale (Marger, 1991). Putem găsi soluția în grupurile dominante din majoritatea societăților care explică sistemul de stratificare,folosindu-se de o ideologie care demonstrează situația de inegalitate ce le oferă în avantaj (Schermerhorn, 1970; Taguieff, 1987 ; capitolul XII). Astfel, în Africa de Sud, ideologia rasistă, instituționalizată de legile de apartheid, a fost utilizată un timp îndelungat de către minoritatea albă pentru a justifica exploatarea populației negre din această țară (Omond, 1986).

Psihologia socială propune un nivel de analiză care permite articularea nivelurilor sociale și psihologice ale realității intergrupuri. Originalitatea contribuției ei constă în posibilitatea de a reuni analiza situată la nivelul individual cu cea situată la nivelul colectiv. în perioada anilor '50, studiile americane au propus explicații intrapersonale asupra prejudecății și discriminării (v. capitolul II).

Personalitatea autoritară și rolul „țapilor ispășitori" constituie, și acum, elementele tipice ale acestor explicații intraindividuale asupra prejudecății și discriminării (Billig, 1982). O altă explicație a acestor fenomene a invocat teoria învățării sociale bazată pe factori socio-culturali și de dezvoltare (Abond, 1988).

Personalitatea autoritară oferă un exemplu clasic de analiză intrapersonală a prejudecății și discriminării. Studiul lui Adorno et al. (1950), efectuat în Statele Unite, demonstra că individul autoritar valorizează puterea și fermitatea; gândirea lui este organizată în funcție de categorii sociale rigide „noi/ei". Adorno și colegii lui au stabilit că relațiile indivizilor autoritari cu membrii out-group-urilor se caracterizează prin etnocentrism (capitolul II). Adorno et al. au constatat că persoanele etnocentrice nu erau doar antisemite, ci aveau prejudecăți despre numeroase alte out-group-uri etnice, religioase și culturale din Statele Unite. Cea mai importantă contribuție a studiului a fost de a constata că etnocentrismul era tributar personalității autoritare. Studiul demonstra că un cadru familial foarte strict și competitiv putea genera personalitatea autoritară. Conform teoriei, ostilitatea reprimată în timpul copilăriei în astfel de familii era ulterior „proiectată" asupra minorităților etnice și asupra altor out-group-uri considerate indezirabile într-un context social dat. Așadar, „agresiunea autoritară" împotriva minorităților „indezirabile" poate servi drept supapă pentru sentimente de frustrare reprimate pe o perioadă îndelungată în contextul familial. Acest tip de dinamică familială le permite lui Adorno et al. să afirme că personalitatea autoritară este sursa etnocentrismului și a discriminării.

Legăturile dintre autoritarism, etnocentrism și intoleranța față de minoritățile etnice au făcut obiectul multor cercetări efectuate în Canada (Altermeyer, 1987 ; Berry, Kalin & Taylor, 1977). Studiul lui Berry et al. (1977) demonstrează că cei mai etnocentrici indivizi canadieni manifestă atitudini foarte puțin favorabile față de minorități etnice și imigranți, în general. In plus, rezultatele arată următorul fapt: cu cât indivizii sunt mai etnocentrici, cu atât mai mult ei evaluează pozitiv in-group-ul și mai puțin pozitiv minoritățile etnice și imigranții. Astfel este confirmată ipoteza principală a etnocentrismului: participanții la studiu identificați ca fiind cei mai etnocentrici manifestă efectiv tendința cea mai accentuată de a exprima atitudini pozitive față de in-group-ul lor și atitudini negative față de out-group (Brewer, 1979 ; Le Vine & Campbell, 1972).

La începutul anilor '60, explicația prejudecății și a discriminării a fost realizată la nivel de intergrup. Această interpretare, în același timp socială și psihologică, este menționată în cercetările empirice ale lui Sherif care conduc la teoria conflictelor reale (Sherif et al., 1961 ; Sherif, 1966). În Europa anilor '70, Tajfel (1978) prezintă teoria identității sociale care apelează la factorii motivaționali și cognitivi pentru a ajunge la o explicație asupra fenomenului de discriminare și diferențiere socială (Tajfel & Thiner, 1979, 1986). În anii '80 au fost realizate noțiunile de echitate și de privare relativă care ne-au făcut să ne focusăm atenția asupra mobilizării sociale a grupurilor defavorizate, cu scpul de a ameliora situația în interiorul unei structuri sociale stratificate (Lerner & Lerner, 1981 ; Walker & Pettigrew, 1984; v. capitolele VIII & XI).

Teoria conflictelor reale afirmă că una din cauzele fundamentale ale prejudecăților, discriminării și ostilităților intergrupuri o constituie concurența dintre grupuri pentru resurse limitate (Sherif, 1966). Sherif și colegii lui au pus la punct teoria conflictelor reale cu ajutorul experiențelor pe teren. Această serie de studii, eșalonată pe parcursul câtorva ani, a fost efectuată în colonii de vacanță tipice din Statele Unite. Rezultatele demonstrează clar impactul competiției și al cooperării intergrupuri asupra apariției prejudecăților și comportamentelor discriminatorii (capitolul II). Cooperarea generează percepții și comportamente intergrupuri pozitive, în timp ce competiția antrenează atitudini și comportamente defavorabile out-group-ului. Conform teoriei conflictelor reale, cu cât există o mai mare competiție pentru resurse limitate, cu atât vor fi mai intense prejudecățile, discriminarea și ostilitatea dintre grupurile în cauză (Jackson, 1993).

Numeroase cercetări au confirmat alte aspecte ale studiilor lui Sherif (1966) demonstrând că o competiție intergrupuri poate provoca o intensificare a coeziunii și a solidarității intragrup în cazul membrilor grupului învingător, în timp ce coeziunea și solidaritatea celor învinși se diminuează (Deutsch, 1949; Stagner & Eflal, 1982). Studiile ne amintesc de faptul că nu putem alege grupurile sociale din care facem parte la naștere (clasă socială, sex, etnicitate). Nu toți indivizii se pot naște în „grupul învingător" sau clasa dominantă a unei societăți date. Studiile lui Turner et al. (1984) sugerează că eșecurile repetate ale unui grup defavorizat pot avea ca efect diminuarea coeziunii sociale și a stimei de sine a membrilor acelei colectivități. Minoritățile sociale dezavantajate se găsesc deseori într-o situație de „învinși" față de clasele dominante care controlează pîrghiile importante ale societății.

1.2.1 Categorizare și discriminare

Analizând studiile lui Sherif (1966), cercetătorul britanic Michael Billig (1976) a remarcat că percepțiile negative despre out-group fuseseră prezente încă înainte ca autorii să fi introdus competiția între grupuri. De exemplu, Sherif notase că înainte de începutul fazei de competiție, în toaletele coloniei de vacanță își făcuseră deja apariția graffiti anti-out-group. în acest caz se pune întrebarea: care sunt condițiile minimale de declanșare a discriminării intergrupuri ? Este repartizarea arbitrară a indivizilor în două grupuri suficientă pentru a provoca prejudecata și discriminarea? Rabbie și Horwitz (1969) demonstraseră deja că o categorizare arbitrară în „grup verde" și „grup albastru" era suficientă pentru a declanșa evaluări mai favorabile ale in-group-ului decât ale out-group-ului. Tajfel, Flament, Billig și Bundy (1971) au stabilit că, în urma unei categorizări arbitrare, bias-ul în favoarea in-group-ului nu se limitează doar la percepții, ci se manifestă prin comportamentul discriminatoriu al subiecților. Tocmai categorizarea arbitrară „ei"/„noi" constituie fundamentul demersului lui Henri Tajfel pentru a identifica acele condiții necesare și suficiente pentru apariția b/as-ului în favoarea in- -group-ului. Tajfel și colaboratorii săi au pus bazele unei paradigme experimentale izolând condițiile minimale ale discriminării între grupurile sociale (Tajfel, 1978, 1981; Tajfel et al., 1971). Pretinzând că scopul experienței este de a studia procesele de adoptare a deciziilor, sarcina subiecților participanți la aceste experiențe este de a distribui resurse importante între indivizii membri ai in-group-ului și ai out-group-ului. Bourhis, Cole și Gagnon (1992) rezumă elementele acestei paradigme experimentale astfel:

Sunt create două grupuri pe baza unei repartizări arbitrare (cap sau pajură).

Nu există nici un precedent de conflict de interese sau de competiție intergrupuri între aceste grupuri. Ele nu sunt formate decât pentru necesitățile imediate ale experienței.

Anonimatul subiecților este total atât pe plan individual, cât și pe planul apartenenței la grup, pentru a elimina posibilele efecte ale afinităților interpersonale sau ale conflictelor de personalitate anterioare.

Nu are loc nici o interacțiune socială între participanți, nici între membrii in-group-ului, nici cu membrii out-group-ului, ceea ce elimină dezvoltarea incompatibilităților interpersonale sau intergrupuri.

Nu există o legătură instrumentală între răspunsurile subiecților și interesele lor personale, fiindcă subiecții nu-și alocă niciodată resurse lor înșiși.

Această situație experimentală, în care categorizarea socială este unica variabilă independentă manipulată, constituie paradigma grupurilor minimale (PGM ; Tajfel, 1978 ; Tajfel et al., 1971). Ea vizează să elimine toți factorii cunoscuți ca fiind cauza discriminării între grupuri. Putea o astfel de situație epurată să suscite atitudini și comportamente discriminatorii din partea subiecților? Tajfel și colaboratorii lui au fost foarte surprinși să constate că, în ciuda caracterului minimal al situației, reprezentarea unui mediu social compus doar din categoriile „ei"/„noi" era suficientă pentru a genera comportamente discriminatorii. Se constată, ca urmare a acestei categorizări arbitrare, că indivizii manifestă un bias în favoarea in-group-ului distribuind mai multe resurse membrilor in-group-ului decît membrilor out-group-ului.

Numeroase studii asupra PGM utilizează matricele lui Tajfel pentru a măsura distribuția resurselor între membrii anonimi ai in-group-ului și cei ai out-group-ului (Bourhis, Sachdev & Gagnon, 1994). Aceste tipare permit conturarea a cinci orientări fundamentale de distribuție a resurselor către un membru al in-group-ului și un membru al out-group-ului. Paritatea este opțiunea prin care se acordă un număr egal de puncte membrului in-group-ului și membrului out-group-ului. Profitul Maxim în Favoarea in-group-ului este opțiunea prin care se acordă cel mai mare număr absolut de puncte membrului in-group-ului, indiferent de punctele acordate membrului out-group-ului. Diferențierea Maximală este opțiunea prin care se maximizează diferența de puncte acordate membrilor celor două grupuri, în favoarea in-group-ului. Ea constituie măsura de discriminare prin excelență, căci, maximizând diferența de puncte acordate membrilor celor două grupuri în favoarea in-group-ului, se sacrifică profitul maxim al acestuia. Nu este o strategie foarte rațională pe plan „economic" deoarece diferențierea se face în detrimentul profitului maxim în favoarea in-group-ului și al profitului combinat maxim. Profitul Combinat Maxim este opțiunea prin care se acordă numărul maxim de puncte membrilor celor două grupuri. Favorizarea Out-group-ului este opțiunea prin care se acordă cel mai mare număr absolut sau relativ de puncte membrului out-group-ului. Matricele lui Tajfel sunt astfel concepute, încât să măsoare forța de tracțiune exercitată de fiecare dintre aceste strategii de distribuție (Bourhis,> Gagnon & Sachdev, 1994). în studiile intergrupuri utilizând matricele lui Tajfel, bias-ul în favoarea in-group-ului se manifestă prin uzajul sistematic al strategiilor Profitului Maxim în Favoarea in-group-ului și a Diferențierii Maximale. Această combinație de strategii constituie expresia clasică a Favorizării in-group-ului.

Existența bias-ului în favoarea in-group-ului ca urmare a unei categorizări arbitrare a fost confirmată de un număr mare de studii care au încercat să contureze limitele PGM introducând factori ca vârsta, sexul, apartenența de clasă, cultura etc. (Bourhis, 1994; Brewer, 1979; Brewer & Kramer, 1985; Messick & Mackie, 1989; Tajfel, 1982; Wetherell, 1982). Efectul discriminării în favoarea in-group-ului a fost confirmat și prin intermediul unor măsuri variate, ca percepțiile intergrupuri, evaluarea trăsăturilor și performanțelor prin sarcini variate, bias-ul memoriei și distribuția unor diverse resurse: puncte simbolice, bani, puncte pentru curs, concedii suplimentare, utilizînd sau nu matricele lui Tajfel (Bourhis et al., 1994 a, b ; Brewer & Kramer, 1985 ; Brown, 1986 ; Messick & Mackie, 1989).

Conform primei tentative de explicație a bias-ului în favoarea in-group-ului obținut în studiile utilizând PGM, categorizarea „ei/noi" era suficientă pentru a activa o normă de competiție asociată cu jocurile de echipe foarte la modă în Occident (Tajfel et al., 1971). Această normă ar determina subiecții să distribuie resursele inegal, cu speranța de a „câștiga" partida. Influența normei de egalitate a fost invocată și pentru a explica comportamentul paritar al participanților. Rezultatele obținute în studiile utilizând PGM s-ar explica deci prin influența relativă a normei de competiție, opusă celei de paritate. însă, după cum remarca Turner (1980), explicația normativă trebuie să prezică în ce caz va avea mai multă influență una dintre norme sau cealaltă asupra răspunsurilor subiecților. Normele de competiție, de câștig maximal, de egalitate sau de echitate, toate ar putea fi implicate în această situație. Dar cum pot fi precizate contribuțiile lor respective altfel decât după obținerea rezultatelor ? în afară de faptul că este prea generală și imprecisă, explicația normativă se limitează, cel mult, să redescrie rezultatele obținute (Turner, 1981).

În schimb, explicația cognitivă a discriminării observate în PGM se bazează pe efectele proceselor de categorizare. Conform modelului de diferențiere categorială (Doise, Deschamps & Meyer, 1978), accentuarea similitudinilor intragrupuri și a diferențelor intergrupuri în urma categorizării determină subiecții să se perceapă ca fiind asemănători cu ceilalți membri ai in-group-ului și diferiți de cei ai out-group-ului (Wilder, 1986). Această diferențiere între in-group și out-group pe planul percepției ar antrena diferențieri corespunzătoare pe planul evaluărilor intergrupuri și pe cel al comportamentelor discriminatorii (Doise, 1976). Astfel, subiecții aflați în situația grupurilor minimale ar avantaja membrii in-group-ului lor cu scopul de a-1 face cât mai diferit posibil de out-group. Distribuția inegală a resurselor între membrii in-group-ului și cei ai out-group-ului constituie manifestarea concretă a procesului cognitiv de diferențiere categorială în cadrul studiilor asupra PGM. în opinia lui Doise (1976), un fenomen pur cognitiv ar putea explica discriminarea obținută în PGM.

Dar explicația cognitivă nu este suficientă pentru a ne ajuta să înțelegem de ce indivizii distribuie întotdeauna mai multe resurse membrilor in-group-ului decît membrilor out-group-ului. Diferențierea categorială s-ar putea obține în aceeași măsură prin favorizarea out-group-ului ca și prin favorizarea in-group-ului. Cu toate acestea, în situația standard a PGM nu se obține niciodată favorizarea out-group-ului, ci doar favorizarea in-group-ului (Brewer, 1979; Tajfel & Turner, 1986). Mai mult, cum se explică utilizarea sistematică a strategiei iraționale de diferențiere maximală implicând un sacrificiu economic pentru un câștig absolut,' în scopul de a asigura avantajul in-group-ului asupra out-group-ului ?

1.2.2 Discriminare si teoria identității sociale

Aceste considerații l-au determinat pe Tajfel (1978) să propună o explicație în același timp cognitivă și motivațională a discriminării care a fost observată în studiile utilizând PGM. Conform teoriei identității sociale, categorizarea socială îi permite individului să se definească în calitate de membru al grupurilor specifice din cadrul structurii sociale (Tajfel, 1981). Ca rezultat al acestui proces de categorizare, individul se identifică cu anumite grupuri specifice caracterizate de sex,

vârstă, etnicitate, clasă socială etc. In opinia lui Tajfel și a lui Turner (1986), ar fi esențial pentru individ să dorească să-și mențină sau să ajungă la o identitate socială pozitivă în calitate de membru al propriului său in-group. Identitatea socială este acea parte a conceptului de sine al unui individ asociată „cunoașterii propriei apartenențe la anumite grupuri sociale și semnificației emoționale și evaluative rezultată din această apartenență" (Tajfel, 1972, p. 292).

Pentru a ajunge la o identitate socială pozitivă, grupul de apartenență trebuie să apară diferit de celelalte grupuri pe dimensiuni considerate pozitive și importante de către individul membru al grupului. Inspirându-se din teoria comparației sociale, formulată de Festinger (1954), Tajfel (1978) precizează că o identitate socială pozitivă poate fi obținută și menținută prin intermediul comparațiilor sociale favorabile in-group-ului. Membrii in-group-ului și cei ai out-group-ului se compară pe dimensiuni valorizate într-un context intergrupuri dat. Cu cât comparația este mai favorabilă membrilor in-group-ului, cu atât mai mult beneficiază aceștia de o identitate socială pozitivă. Astfel, în studiile asupra PGM, bias-ul în favoarea in-group-ului manifestat în distribuția resurselor le permite indivizilor să se compare favorabil cu membrii out-group-ului. în schimb, comparațiile defavorabile membrilor in-group-ului contribuie la o identitate socială negativă cu efect nefast asupra stimei de sine a indivizilor în cauză (Brewer, 1979, 1991 ; capitolul II). Această identitate socială negativă poate duce la o respingere a grupului de apartenență ca grup de referință (Tajfel, 1978) și la o supraevaluare a out-group-ului, perceput ca având majoritatea caracteristicilor valorizate social (Brown, 1986).

O exemplificare a fenomenului apare în studiile asupra identității sociale a tinerilor americani negri care alegeau ca jucării preferate mai curând păpuși albe, decât negre, deși știau că păpușile negre le semănau mai mult decât cele albe (Clark & Clark, 1947). în plus, opțiunile în favoarea simbolului out-group-ului erau deseori asociate cu evaluări mai pozitive ale membrilor out-group-ului alb decât ale in-group-ului afro-american (Brown, 1986). Rezultate asemănătoare s-au obținut și pe lîngă alți copii membri ai grupurilor dezavantajate incluzând antilezii din Anglia (Milner, 1975), maori din Noua Zeelandă (Vaughan, 1978), autohtonii din Manitoba (Corenblum & Annis, 1987) și antilezii anglofoni din Quebec (Doyle, Abond & Sufrategui, 1992). După cum remarcă Abond (1988), copiii învață de mici că aparțin unui grup defavorizat, perceput mai mult sau mai puțin negativ de către majoritatea dominantă. Dezvoltarea cognitivă, alegerea grupului de referință, precum și nevoia de a avea o identitate socială pozitivă constituie factori ce afectează identitatea socială a membrilor grupurilor minoritare din copilărie până la maturitate.

Teoria identității sociale susține că discriminarea nu este singura strategie care permite să se stabilească o comparație favorabilă față de out-group. Tajfel și Turner (1986) afirmă că atunci când comparația socială este defavorabilă membrilor in-group-ului, aceștia pot recurge la strategii individuale sau colective pentru a-și repune în valoare imaginea de sine. Strategiile individuale sunt adoptate mai ales atunci când membrii grupului percep situația intergrupuri ca stabilă și legitimă (Tajfel, 1978). în situațiile intergrupuri când este posibilă mobilitatea socială, indivizii care se compară defavorabil pot încerca să se alăture grupului dominant adoptând caracteristicile culturale și valorile fundamentale ale acestuia. A învăța limba grupului dominant, a-și schimba numele și a adopta valorile culturale ale grupului majoritar sunt strategii de mobilitate ce caracterizează persoanele care încearcă să-și îmbunătățească situația mai mult în calitate de indivizi decât ca membrii ai grupului lor de apartenență. Studiile recente demonstrează că indivizii aleg strategii de mobilitate individuală chiar și atunci când șansele lor de a avea acces la grupul avantajat sunt aproape nule (Wright, Taylor & Moghaddam, 1990).

O altă strategie individuală constă în ameliorarea stimei de sine prin comparații cu alți indivizi mai dezavantajați pe anumite dimensiuni. De pildă, membrii unui grup dezavantajat pot alege comparația intragrup, adică între ei înșiși și alți membri ai in-group-ului mai săraci. Această strategie repune în valoare identitatea personală a individului fără însă a face pozitivă identitatea socială a in-group-ului dezavantajat. Trebuie remarcat faptul că utilizarea acestor două tipuri de strategii individuale nu incriminează structura relației intergrupuri, permițându-le grupurilor dominante să-și mențină poziția.

În situațiile în care structura relației intergrupuri este percepută ca fiind mai mult sau mai puțin instabilă și ilegitimă, se adoptă strategiile colective (Turner & Brown, 1978). Dintre aceste strategii, creativitatea socială le permite membrilor unui grup să reinterpreteze pozitiv caracteristicile in-group-ului sau să creeze noi dimensiuni de comparație care îi vor putea avantaja în cadrul comparațiilor sociale cu membrii out-group-ului (Lemaine, 1974; Tajfel, 1978). De exemplu, în anii '70, americanii negri au redefinit în mod pozitiv caracteristicile in-group-ului lor, multă vreme denigrat de majoritatea anglo-americană albă. Mișcarea Black is Beatiful a revalorizat, de asemenea, caracteristicile fizice și culturale ale Afro-Americanilor pe alte dimensiuni de comparație decît cele impuse de majoritatea albă (Brown, 1986). Această diferențiere pozitivă prin intermediul unor dimensiuni noi de comparație a contribuit la o valorizare a identității sociale a negrilor americani și a încurajat lupta pentru emanciparea acestei minorități vizibile, numărînd înjur de 30 milioane de persoane în Statele Unite (12% din populația SUA, Pinkney, 1987). Același fenomen a avut loc și în Quebec, în timpul „Revoluției liniștitecînd limba și cultura Quebecului au devenit dimensiuni de comparație valorizante pentru francofoni, în contextul anglo-canadian (Bourhis & Lepicq, 1993). Un fenomen asemănător de revalorizare a identității sociale nu se petrece numai printre națiunile autohtone din Canada, Statele Unite și America Latină, ci și printre minoritățile lingvistice ale CCE, cum ar fi catalanii, bascii și galicii din Spania, corsicanii, bretonii, bascii și alsacienii din Franța, galezii și scoțienii din Marea Britanie (Sachdev & Bourhis, 1990).

Membrii in-group-ului pot hotărî să depășească membrii out-group-ului pe însăși dimensiunea care îi dezavantajează. După Tajfel și Turner (1986), prin competiție este posibil să se stabilească și să se mențină o distincție pozitivă a in-group-ului față de celelalte grupuri. Turner (1975) a numit competiție socială această formă specifică de competiție motivată de dorința de a ameliora poziția socială sau materială a propriului in-group, apărută în urma unui proces de comparație socială. în cazul grupurilor minimale, distribuția resurselor în favoarea in-group-ului este singura dimensiune disponibilă pentru a crea o distincție pozitivă între cele două grupuri. Astfel, strategia discriminatorie de diferențiere maximală contribuie direct la construirea identității sociale pozitive a indivizilor în cadrul studiilor bazate pe PGM. Tajfel și Turner (1986) au afirmat că această dorință de diferențiere pozitivă față de out-group stă la originea prejudecăților și a discriminării nu doar în situația grupurilor minimale, ci și în relațiile intergrupuri din viața de toate zilele. Conform teoriei identității sociale, discriminarea contribuie pozitiv la identitatea socială care, la rândul ei, poate afecta favorabil stima de sine a indivizilor (capitolul II). Această ipoteză a teoriei identității sociale este exprimată de numeroasele studii efectuate în laborator și pe teren (HUI&Bourhis , 1982 – Kremer &Brewer, 1985, Brown, 1988 ; Abrams & Hogg , 1988 ; Smith &Lemyre, 1985 ; Bourhis & Sachdev, 1985, 1987 ; Tajfel, 1982; Giles & Turner, 1981).

Recent, s-au propus explicații alternative pentru a justifica discriminarea observată în situația grupurilor minimale. De exemplu, Rabbie, Schot și Visser (1989) au propus o explicație a fenomenului bazată pe o cu totul altă motivație decât nevoia unei identități sociale pozitive. Conform modelului de interacțiune comportamentală, individul plasat în situația PGM ar analiza-o în termenii relațiilor de interdependență între două grupuri, ceea ce ar determina apariția unui sentiment de împărtășire a unei sorți comune cu a membrilor in-group-ului. Acest sentiment suscită, la participanți, așteptări de reciprocitate din partea membrilor in-group-ului. La grindul lor, aceste așteptări determină individul să favorizeze membrii propriului grup în detrimentul celor ai out-group-ului (discriminarea). Rabbie et al. (1989) ajung la concluzia că a da mai multe resurse membrilor in-group-ului decât membrilor out-group-ului reprezintă pentru individ cea mai bună modalitate de a-și maximiza câștigul personal, deoarece el se așteaptă ca membrii propriului grup să procedeze la fel în privința lui. Conform acestei ipoteze de interdependență instrumentală, discriminarea în favoarea in-group-ului ar fi percepută ca mijlocul cel mai rațional și mai eficient de a-și asigura un câștig personal maxim în situația PGM în care individul nu-și acordă resurse lui însuși.

Pentru a evalua capacitatea explicativă a modelului lui Rabbie et al. (1989), ar trebui eliminată percepția prezentă la anumiți indivizi (autonomii) că situația lor personală depinde de in-group și de out-group, asigurându-i, în avans, că ei vor obține, individual câștigul maxim posibil în cadrul experienței. Nu rămâne decât să se compare strategiile de distribuție ale „autonomilor" cu cele ale subiecților puși în situația „clasică" a PGM, al căror câștig depinde de distribuțiile făcute atât de membrii in-group-ului, cît și de cei ai out-group-ului (interdependenți). Acestea au fost manipulările experimentale întreprinse în cadrul unui studiu recent efectuat de Gagnon și Bourhis (1992; Gagnon, 1993). Sub pretextul că se analizează procesul de adoptare a deciziilor, studenții unei grupe au fost împărțiți, prin tragere individuală la sorți, în două grupuri (K și W). Sarcina subiecților era de a distribui cu ajutorul matricelor lui Tajfel cinci puncte suplimentare (5%) pentru cursul de psihologie unor membri anonimi ai in-group-ului și ai out-group-ului. Ca în situația standard a PGM, punctele obținute de subiecții „interdependenți" depindeau de deciziile combinate ale membrilor in-group-ului și ale membrilor out-group-ului. In schimb, înainte de sarcină, „autonomii" au fost asigurați, în secret, că vor primi cele cinci puncte suplimentare, rupându-se astfel orice relație de interdependență intra- și inter-grupuri. Conform modelului lui Rabbie et al. (1989), „autonomii" nu ar trebui să discrimineze, interesul lor personal fiind complet satisfăcut prin obținerea maximului de cinci puncte posibile în cadrul experienței. în schimb, conform teoriei identității sociale (Tajfel & Turner, 1986), acești subiecți, determinați să dobândească o identitate socială pozitivă, ar discrimina în aceeași măsură ca și „interdependenții", deoarece gradul de identificare cu in-group-ul este cel care determină manifestarea discriminării intergrupuri.

Rezultatele indică faptul că „autonomii", ca și „interdependenții", au fost discriminatori în distribuția punctelor. Deși au fost asigurați că situația lor personală va fi optimă (obținerea unui maxim de puncte posibile), subiecții autonomi au discriminat totuși în favoarea in-group-ului. Modelul interacțiunii comportamentale, bazat pe interesul personal al indivizilor nu poate justifica aceste rezultate (Rabbie et al., 1989). Ele arată că un comportament discriminatoriu este asociat pozitiv gradului de identificare cu in-group-ul, independent de situația de interdependență dintre subiecți. Atât „autonomii", cât și „interdependenții" au manifestat un comportament discriminatoriu atunci când se identificau puternic cu in-group-ul. în schimb, subiecții a căror identificare cu in-group-ul era mai slabă nu au discriminat. în plus, primii au avut sentimente mai pozitive față de apartenența lor la grup decât cei din urmă; cu alte cuvinte, identitatea lor socială era mai pozitivă. Rezultatele confirmă premisa teoriei identității sociale conform căreia discriminarea intergrupuri este asociată motivației de a dobândi și a menține o identitate socială pozitivă. Până la proba contrară, modelul interacțiunii comportamentale nu poate constitui o explicație valabilă a discriminării apărute în situația PGM, teoria identității sociale rămânând cea mai solidă explicație a acestui fenomen (Diehl, 1990 ; Vivian & Berkovitz, 1993).

Capitolul II

2.1. Stratificare socială și discriminare

Deși teoria conflictelor reale (Sherif, 1966) și cea a identității sociale (Tajfel, 1978) sunt pertinente pentru explicația prejudecății și a discriminării, studiile influențate de aceste abordări au neglijat mult timp asimetriile de statut și de putere în analiza relațiilor intergrupuri (Apfelbaum, 1979; Deschamps, 1982). De exemplu, Sachdev și Bourhis (1984) afirmă că, în general, studiile în laborator de tipul „grupurilor minimale" nu se referă decît la grupuri a căror putere și statut relativ erau implicit egale, stabile și legitime. în mod similar, studiile lui Sherif (1966) au fost efectuate doar pe grupuri de tineri al căror statut, putere și pondere numerică erau egale. Dar s-a demonstrat că majoritatea conflictelor intergrupuri au loc între grupuri minoritare și majoritare care beneficiază, într-o măsură mai mare sau mai mică, de un prestigiu social și ale căror raporturi dominanți/dominați sunt deseori percepute ca mai mult sau mai puțin stabile și legitime (Bourhis, 1994; Lorenzi-Cioldi, 1988; Marger, 1991).

în cadrul unei serii de studii PGM asupra statutului, numărului și puterii,

A

Sachdev și Bourhis au încercat să umple lacunele semnalate de aceste critici. In cel mai recent dintre aceste studii, s-au manipulat sistematic statutul, puterea și ponderea numerică ale unor grupuri ad hoc compuse din studenți anglofoni din sudul provinciei Ontario (Sachdev & Bourhis, 1991).În acest tip de studii, statutul social reflectă poziția relativă a unui grup în raport cu a altuia pe o dimensiune de

comparație valorizată. În studiul menționat, studenții completau un test de creativitate și, pe baza rezultatelor, erau împărțiți în două grupuri: grupul foarte creativ (statut superior) și grupul lipsit de creativitate (statut inferior). Ponderea numerică era în așa fel manipulată, încât subiecții să creadă că, în urma rezultatelor testului, majoritatea lor (80%) se găseau în grupul majoritar, iar 20% făceau parte din grupul minoritar. Puterea socială era definită ca fiind gradul de control al unui grup asupra propriului destin și asupra destinului unui out-group.

Prin tragere la sorți s-a indus percepția unei relații de putere arbitrară, care dădea o putere absolută unui grup (100% din putere) și nici o putere celuilalt grup (0% din putere).

Puterea absolută îi conferea grupului dominant controlul total asupra distribuției recompenselor către cele două grupuri în urma unei a doua sarcini de creativitate fără legătură cu testul original. Recompensele distribuite cu ajutorul matricelor lui Tajfel constituiau o resursă importantă pentru subiecți deoarece constau din puncte a căror dobândire scutea studenții de obligația de a redacta o lucrare pentru cursul de introducere în psihologie ! Studenții erau deci repartizați aleatoriu în două grupuri (K și W) diferențiate pe baza statutului (superior/ inferior), a puterii (100%/0%) și a numărului (minoritar/majoritar).

Rezultatele confirmă bias-ul în favoarea in-group-ului pe planul atitudinilor provocate de categorizarea socială : în ciuda componenței anonime a grupurilor,

toți subiecții au declarat că preferau membrii in-group-ului membrilor out-group-ului, indiferent de puterea, statutul și ponderea numerică a in-group-ului lor (Brewer, 1979; Tajfel, 1982). în schimb, poziția conferită de puterea și statutul grupurilor a avut un efect puternic asupra comportamentului discriminatoriu al indivizilor. Rezultatele indică net un comportament mai discriminatoriu în cazul membrilor grupului dominant decît în cel al membrilor grupului dominat, deoarece puterea absolută permite manifestarea bias-ului în favoarea in-group-ului în distribuția resurselor. Dimpotrivă, bias-ul în favoarea in-group-ului pe planul atitudinilor nu se poate actualiza printr-un comportament discriminatoriu în cazul indivizilor lipsiți de orice putere (0%). Rezultatele confirmă propoziția lui Ng (1982) și rezultatele lui Sachdev & Bourhis (1985) anume că, fără putere, cate- gorizarea socială în sine nu permite discriminarea la adresa out-group-ului.

Rezultatele indică în aceeași măsură și faptul că, în cazul indivizilor cu statut superior, comportamentul este mai discriminatoriu decât cel al indivizilor cu statut inferior. Ele confirmă rezultatele obținute prin alte studii care demonstrează că, într-o situație intergrupuri percepută ca stabilă și legitimă, grupurile cu statut superior discriminează mai mult decât grupurile cu statut inferior (Turner & Brown, 1978; Sachdev & Bourhis, 1987). în plus, ca și în studiile anterioare, indivizii cu statut superior se bucură de o identitate socială mai pozitivă decît indivizii cu statut inferior.

Rezultatele subliniază o interacțiune între putere și statut în comportamentul discriminatoriu al subiecților. Figura 3 ilustrează comportamentul discriminatoriu al subiecților în utilizarea diferențierii maximale. Indivizii cu statut inferior, fie ei minoritari sau majoritari, beneficiind de putere absolută, erau foarte discriminanți față de out-group-ul cu statut superior. Astfel, în ciuda statutului lor inferior pe o dimensiune importantă de comparație, acești indivizi inferiorizați profită de puterea lor pentru a dezavantaja out-group-ul cu statut superior însă lipsit de putere. S-ar părea că, prin discriminare, puterea absolută le permite indivizilor cu statut inferior să-și reconstruiască o identitate socială mai pozitivă în cadrul structurii sociale. în schimb, fără putere, indivizii cu statut superior, minoritari sau majoritari, nu își pot actualiza sentimentul de superioritate discriminând out-group-ul. Și, în final, efectul combinat al puterii, statutului și ponderii numerice se manifestă clar în cazul membrilor grupului minoritar, subordonat și cu statut inferior . Acest grup suferă din cauza unei identități sociale negative și se deosebește de ceilalți prin aceea că este singurul care favorizează out-group-ul în distribuția resurselor. Comportamentul unui minoritar inferiorizat și dominat se aseamănă cu cel al minorităților antileze, maori și autohtone defavorizate despre care am vorbit mai sus. Totuși, în acest studiu, comportamentul de minoritar defavorizat a fost indus experimental unor subiecți care, în viața reală sunt anglo-canadieni majoritari, înstăriți, din sudul provinciei Ontario. în concluzie, putem afirma că, mai mult decât caracteristicile lor intrinseci, poziția grupurilor în structura socială determină, în mare parte, percepțiile și comportamentele intergrupuri ale membrilor acestor colectivități (Bourhis, 1994).

Rezultatele studiilor menționate demonstrează clar faptul că teoria conflictului real și cea a identității sociale trebuie să explice mai bine o realitate fundamentală: majoritatea relațiilor intergrupuri se desfășoară între grupuri sociale a căror putere, statut și pondere numerică sunt inegale. Deseori, acest tip de relație intergrupuri este perceput ca fiind mai mult sau mai puțin stabil și legitim (Marger, 1991). După cum arată Tajfel (1978), percepția unei relații intergrupuri ca instabilă sau ilegitimă face mai salientă comparația socială între in-group și out-group și, astfel, amenință identitatea socială a grupurilor în cauză (Ellemers,Van Knippenberg & Wilke, 1990). În astfel de situații, discriminarea este cu atât mai aptă să contribuie la identitatea socială a membrilor grupurilor respective.

Într-adevăr, studiile de laborator demonstrează că discriminarea este mai intensă atunci când indivizii membri ai grupurilor cu statut inferior și superior percep situația intergrupuri ca fiind ilegitimă și instabilă (Caddick, 1982; Turner & Brown, 1978). Și studiile utilizând PGM demonstrează că discriminarea este mai virulentă în această situație (Bourhis, 1994 ; Bourhis & Perreault, 1994).

Alte studii recente ale PGM demonstrează că atât în situațiile intergrupuri stabile, cât și în cele instabile, femeile, în aceeași măsură ca și bărbații, preferă să fie membre ale grupului dominant și nu ale celui dominat (Bourhis eî al., 1992). Fără a dori să-și însușească puterea absolută, atât femeile, cât și bărbații preferă ca in-group-ul să beneficieze de o putere de două ori mai mare (66%) decât cea a out-group-ului (34%), indiferent dacă acesta este constituit doar din femei sau doar din bărbați (Bourhis, 1994). În cadrul acestor studii, în afară de distribuția clasică a punctelor între in-group și out-group, trebuia ca subiecții să repartizeze și puterea între cele două grupuri. Rezultatele demonstrează că, indiferent de poziția lor în structura de putere, indivizii discriminează mai mult în favoarea in-group-ului în distribuția ei decât în distribuția resurselor (bani, puncte pentru cursuri). S-ar părea că avantajul de putere este util deoarece permite grupurilor să-și asigure un anumit control asupra resurselor dorite. Așadar, apartenența la un grup dominant conferă libertatea de a alege între a fi discriminant sau egalitar față de out-group în distribuția resurselor valorizate. De aici și dorința indivizilor de a fi membri ai unui grup dominant și nu ai unuia dominat.

Inegalitățile de putere și de statut dintre grupurile sociale antrenează inevitabil inegalități în distribuția resurselor materiale și simbolice. Aceste inegalități trimit la problema echității (capitolul XI), a privării relative (capitolul VIII) și a acțiunii colective, al căror scop este tocmai o redistribuție mai echitabilă a puterii, resurselor și prestigiului între grupurile sociale. Ce determină grupurile victime ale discriminării să considere că situația lor colectivă este injustă? Teoria echității afirmă că, în general, indivizii încearcă să ajungă la o anumită dreptate în relațiile lor cu ceilalți și se simt stânjeniți atunci când sunt confruntați cu injustiția socială (Walster, Walster & Bersheid, 1978).

Conform teoriei echității, evaluăm justiția unei situații date în funcție de contribuțiile indivizilor pentru a-și atinge scopurile și de rezultatele obținute ca urmare a acestor contribuții. Contribuțiile constau din elemente ca: efortul și timpul consacrate, competența și abilitățile dobândite sau din obstacole, cum ar fi: condiții de muncă obositoare, sarcini grele sau hărțuirea psihologică suferită (rasism, sexism). Rezultatele constau din recompense tangibile pentru aceste contribuții și cuprind, printre altele, remunerația, calitatea nivelului de trai, puterea și prestigiul social. O relație intergrupuri este percepută ca fiind echitabilă și justă atunci când raportul contribuție/rezultat pentru in-group este considerat echivalent cu același raport pentru out-group.

Teoria echității are ca premisă faptul că percepția unei injustiții sociale provoacă un disconfort psihologic care generează dorința de a restabili echitatea. După Walster et al. (1978), dreptatea socială poate fi restabilită în două moduri diferite : material sau psihologic. într-un context intergrupuri, nedreptatea poate fi restabilită, printr-o ajustare materială, capabilă de a schimba sistematic raporturile dintre rezultatele și contribuțiile in-group-ului și cele ale out-group-ului. Astfel, constatând că, deși sunt de competență egală, femeile câștigă mai puțin decât bărbații pentru aceeași muncă depusă, patronul unei întreprinderi ar putea să mărească salariul femeilor pentru a-1 face egal cu al bărbaților. Studiile demonstrează că aceasta este soluția preferată de femei pentru a rezolva o astfel de discriminare (Tougas & Veilleux, 1992; capitolul VIII).

Celălalt tip de ajustare identificat de Walster et al (1978) constă din restaurarea psihologică a echității. Ajustarea psihologică se poate face prin intermediul unei deformări cognitive a realității cu ajutorul căreia raporturile contribuție/rezultat în cazul in-group-ului și al out-group-ului devin echivalente. Deformările cognitive permit să se restabilească percepția asupra justiției sociale fără a schimba situația obiectivă a grupurilor în cauză. Din punctul de vedere al grupului avantajat al cadrelor de conducere, una din deformările cognitive posibile este de a exagera contribuția in-group-ului (competențe/calificări dobândite, responsabilități mai mari) pentru a justifica salariile foarte generoase pe care le obțin membrii lui în comparație cu muncitorii. O altă deformare cognitivă utilizată de un grup avantajat este de a da vina pe out-group-ul dezavantajat pentru contribuția lui minimă sau deficientă care, în consecință, nu justifică o compensație aparte (Lerner & Lerner, 1981). Cadrele masculine dintr-o întreprindere ar putea justifica salariul inferior al femeilor pretinzând că ele sunt mai puțin motivate să muncească și mai puțin interesate de dezvoltarea întreprinderii din cauza rolului lor în familie, care le împiedică să facă ore suplimentare. Din motive pecuniare evidente, se constată că, în general, grupurile avantajate preferă să recurgă mai curând la ajustări psihologice decât materiale pentru a restabili echitatea, în timp ce grupurile dezavantajate optează pentru ajustările materiale.

Alte cercetări însă indică faptul că grupurile avantajate pot fi determinate să opteze pentru o compensație materială în favoarea grupului defavorizat, în măsura în care mecanisme precise garantează că aceste compensații nu vor fi excesive (Gunderson, 1989). Mai mult, un grup avantajat poate fi determinat să aleagă o ajustare materială prin intermediul informării sistematice asupra inegalității situației intergrupuri (Tougas & Veilleux, 1989). Acest baraj de informații obiective împiedică grupul avantajat să recurgă la deformări cognitive pentru a justifica discriminarea la adresa grupurilor defavorizate (Taylor & Moghaddam, 1987).

De altfel, un contact constant între membrii grupului avantajat și cei ai grupului defavorizat are ca efect descurajarea deformărilor cognitive care justifică nedreptatea. însă, trebuie remarcat faptul că, în majoritatea societăților, grupurile avantajate reușesc destul de bine să se izoleze oficial (perioada apartheid-ului în Africa de Sud) sau neoficial (segregarea rezidențială în Europa și America), de păturile defavorizate ale populației, limitând astfel contactul între bogați și săraci, nativi și imigranți, albi și negri etc.

Grupurile defavorizate sunt deseori lipsite de resursele și puterea necesară pentru a elimina discriminarea, pentru a obține compensațiile materiale cuvenite și a restaura echitatea. Pe termen lung, această situație determină, frecvent, grupurile defavorizate să accepte deformările cognitive vehiculate de membrii grupului avantajat, ceea ce permite acestora din urmă să justifice discriminarea și nedreptatea socială rezultate din ea. Acceptarea deformărilor cognitive determină grupurile defavorizate să minimalizeze amploarea contribuțiilor in-group-ului lor (lipsă de abilități, de calificare și de competență) și să le exagereze pe cele ale grupului avantajat („ei sunt mai inteligenți, mai educați și mai competenți decât noi"). Astfel, membrii grupului dezavantajat sfârșesc prin a crede că situația lor dezavantajoasă este meritată și că relația intergrupuri este, de fapt, echitabilă (Tajfel, 1984). Am văzut deja că acest tip de autodepreciere poate avea un impact negativ asupra identității sociale a grupurilor defavorizate (Tajfel & Turner, 1986).

Însușirea deformărilor cognitive este frecvent încurajată de grupul dominant care are tot interesul să blameze victimele injustiției sociale (Lerner & Lerner, 1981). Este cunoscut faptul că un număr mare de stereotipuri menținute de grupurile dominante lasă să se înțeleagă că minoritățile sînt dezavantajate pentru că sînt compuse din oameni leneși, needucați sau puțin motivați să muncească și să depună efort (Marger, 1991 ; Taguieff, 1987; capitolul XII). Deseori, invocând astfel de stereotipuri (capitolul VI) și de atribuiri dispoziționale (capitolul V), grupurile dominante își justifică comportamentul lor discriminatoriu față de grupurile dezavantajate. În consecință, grupurile defavorizate au interesul de a combate atât discriminarea, cât și prejudecățile și stereotipurile care justifică aceste comportamente discriminatorii (Taguieff, 1991).

Teoria echității ne permite să înțelegem cum pot mecanismele de deformare cognitivă, de obicei elaborate de grupul dominant, să determine membrii grupului defavorizat să-și perceapă situația ca echitabilă și legitimă (justificată). Justificarea situației diminuează dorința grupurilor defavorizate de a întreprinde acțiunile colective necesare pentru a-și ameliora situația. Totuși, atunci când mecanismele de deformare cognitivă a echității nu mai funcționează și când grupul dominant refuză tentativele de restabilire materială, teoria privării relative explică cel mai bine comportamentul grupurilor dezavantajate. După Guimond și Tougas (capitolul VIII), privarea relativă intergrupuri este resimțită când membrii unui grup defavorizat percep o contradicție între situația actuală a in-group-ului și cea la care consideră ei că au dreptul în mod colectiv. Ei susțin că mișcările colective de revendicare violentă sau non-violentă sânt rezultatul sentimentului de privare relativă resimțit mai curând la nivel intergrupuri decât la nivel intra sau interpersonal. Cercetările demonstrează că intensitatea sentimentului de privare relativă denotă mai mult un sentiment subiectiv de privare decât realitatea obiectivă.

A

Teoria privării relative întâlnește și completează teoria echității. împreună, ele subliniază importanța proceselor de deformare cognitivă, permițându-ne să înțelegem mai bine de ce grupurile dezavantajate nu se mobilizează întotdeauna pentru a opri discriminarea și pentru a-și ameliora situația. în plus, cele două teorii ilustrează procesele necesare pentru ca indivizii să înțeleagă că o relație intergrupuri este injustă, ilegitimă și susceptibilă de a fi schimbată. Din acest punct de vedere, teoria echității și cea a privării relative completează teoria identității sociale care nu precizează clar procesele prin care indivizii ajung să perceapă o relație intergrupuri ca ilegitimă și instabilă (Brown, 1986; Tajfel, 1984). Mai mult, în timp ce teoria identității sociale pare să explice bine cauzele prejudecății și ale discriminării, teoria privării relative furnizează explicații asupra comportamentelor intergrupuri extreme, cum ar fi manifestările colective, militantismul, violența împotriva instituțiilor și a anumitor grupuri (capitolul VIII). După cum afirmă Friedland (1988), uneori, violența intergrupuri este utilizată pentru a forța un grup avantajat să împartă resursele într-un mod mai echitabil cu grupurile defavorizate. Teoria conflictelor reale (Sherif, 1966) demonstrează că relațiile intergrupuri nu pot fi întotdeauna armonioase, dată fiind cantitatea limitată a resurselor ce trebuie distribuite între grupurile sociale. Teoria identității sociale susține că indivizii preferă să fie membrii unui grup care se compară favorabil, și nu altfel, cu out-group-urile saliente din mediul social (Tajfel & Turner, 1986). Această formă de competiție socială, conducând deseori la prejudecată și discriminare, se adaugă competiției obiective pentru obținerea resurselor limitate și mărește potențialul cronic și destructiv al rivalităților intergrupuri. în plus, bias-ul și deformările cognitive privind dreptatea și echitatea partajului resurselor fac mai dificilă rezolvarea conflictelor reale dintre grupurile sociale (Morley, Webb & Stephenson, 1988 ; capitolul XI). Dat fiind că distribuția inegală a resurselor este mai curând regulă decât excepție, trebuie admis că discriminarea și conflictul social sunt componente inerente ale relațiilor intergrupuri (Condor & Brown, 1988). Rămâne acum de stabilit care sunt procesele cele mai susceptibile de a atenua prejudecățile, discriminarea și conflictele intergrupuri.

2.2. Cum poate fi atenuată discriminarea?

Conform teoriei echității, pentru a elimina prejudecățile, discriminarea și conflictele intergrupuri ar fi suficient ca resursele materiale să fie distribuite echitabil (Austin, 1986 ; capitolul XI). Atunci când partajul echitabil al resurselor elimină în mare parte competiția intergrupuri, justiția socială rămâne soluția cea mai susceptibilă de a reduce ostilitatea intergrupuri conform teoriei conflictelor reale (Sherif, 1966). Prin urmare, partajul echitabil al resurselor într-o societate dată este, fără îndoială, cea mai eficientă măsură de a diminua prejudecățile și discriminarea (Marger, 1991).

Cu toate acestea, partajul inegal al puterii, statutului și al resurselor este o constantă ce caracterizează majoritatea relațiilor intergrupuri (Lenski, 1984). Cercetările demonstrează că, în plus, categorizarea socială „noi/ei" este suficientă pentru a declanșa prejudecata și discriminarea, în ciuda absenței conflictelor reale dintre grupurile sociale (Tajfel & Turner, 1986). Psihologii din domeniul social au propus trei abordări susceptibile de a atenua, într-o oarecare măsură, prejudecățile și discriminarea. Ele sunt: 1) contactele intergrupuri; 2) scopurile comune și cooperarea; 3) abordările sociocognitive. Vom aborda pe scurt fiecare dintre aceste perspective scoțându-le în relief calitățile și lipsurile.

Contactele intergrupuri

Gordon Allport (1954), în lucrarea The Nature of Prejudice, enumerase deja condițiile necesare pentru atenuarea prejudecăților și a ostilității prin intermediul contactului intergrupuri. În primul rând, contactul trebuie să fie susținut și orientat spre atingerea unui scop comun. Un contact intergrupuri fără scop aparent nu este susceptibil de a schimba atitudinile intergrupuri.

În al doilea rând, Allport (1954) susține că un contact intergrupuri trebuie să fie confirmat prin sprijinul oficial al autorităților. Prin urmare, în cazul unei societăți multietnice, trebuie pusă în aplicare o politică oficială de integrare culturală și etnică pentru a permite proceselor de contact intergrupuri să fie fructuoase. În al treilea rând, contactul intergrupuri trebuie să aibă loc între grupuri cu statut și puteri egale. Allport (1954) subliniază faptul că un contact susținut între grupuri cu statut și puteri inegale riscă doar să consolideze atitudinile și comportamentele negative existente deja între grupuri. Perioada sclaviei demonstrează din plin cum contactul susținut dintre albi și sclavii lor nu a schimbat deloc atitudinile negative ale albilor față de negri în timpul acestei perioade din istoria umană (Marger, 1991 ; Taguieff, 1987). Allport (1954) susține că doar reunind condițiile optime politicile de contact și integrare etnică au șanse să fie eficiente în domeniul locurilor de muncă, al educației și al urbanismului.

În general, cercetările din ultimii 40 de ani demonstrează că un contact intergrupuri nu are efecte benefice decât în situații foarte specifice (Amir, 1976; Hewstone & Brown, 1986 ; Miller & Brewer, 1984). Două probleme decurg din studiile empirice asupra ipotezei contactului intergrupuri efectuate în ultimii ani. Prima se referă la elementul cheie al ipotezei care sugerează că acest tip de contact îmbunătățește cunoașterea și înțelegerea out-group-ului, ceea ce ajută indivizii să dobândească atitudini mai puțin negative față de out-group. Dar este oare contactul intergrupuri suficient pentru a atenua prejudecățile și discriminarea ? Studiile lui Stephan și Stephan (1984) demonstrează că o necunoaștere a out-group-ului duce la apariția prejudecăților. Bazându-se pe teoria asupra similarității/atracției (Byrne, 1971), acești cercetători susțin că un contact intergrupuri care ar scoate în evidență similitudinile dintre trăsăturile caracteristice in-group-ului și cele ale out-group-ului ar stimula atracția interpersonală dintre membrii fiecărui grup și ar diminua prejudecățile. în schimb, Brown (1988) afirmă că este periculos să se susțină că grupurile etnice (sau de altă natură) sunt asemănătoare din toate punctele de vedere fără a recunoaște diferențele reale existente între aceste grupuri. O astfel de strategie face și mai penibilă constatarea ulterioară a diferențelor reale. Brown (1988) remarcă faptul că, în domeniul atitudinilor și al valorilor fundamentale, contactul intergrupuri poate scoate în evidență atât similitudinile intergrupuri, cât și diferențele ireconciliabile. în acest ultim caz, contactul intergrupuri ar risca să aibă ca efect augmentarea suspiciunilor și a prejudecăților, și nicidecum atenuarea lor.

A doua problemă se referă la generalizarea atitudinilor ca urmare a unui contact intergrupuri. Pot fi generalizate atitudinile pozitive față de membrii out-group-ului cu care am avut contacte pozitive și asupra altor indivizi ai out-group-ului cu care nu am avut nici un contact? Majoritatea cercetărilor demonstrează că efectul benefic al contactului intergrupuri nu poate fi generalizat asupra ansamblului colectivității out-group-ului (Hewstone & Brown, 1986). De exemplu, studiile americane ale lui Cook (1978) indică faptul că un contact cooperativ între grupurile etnice provoacă atitudini mai favorabile față de acei membri out-group-ului care au participat la întâlniri, însă aceste atitudini nu se generalizează asupra întregii colectivități.

Există doi factori care pot explica rezultatele descurajante (Hewstone & Brown, 1986). în primul rând, se pare că multe dintre aceste contacte sunt de fapt întâlniri interpersonale și nu intergrupuri. Cu alte cuvinte, situația de contact se desfășoară între persoane care nu se definesc în funcție de colectivitatea lor, ci în calitate de indivizi (Tajfel, 1978). Astfel, atitudinile pozitive care apar în urma acestor întâlniri se limitează doar la participanții înșiși și nu riscă să se generalizeze asupra tuturor membrilor out-group-ului. În al doilea rând, absența generalizării survine deoarece indivizii au tendința să interpreteze ca excepții contactele pozitive pe care le-au avut cu membrii out-group-ului (Pettigrew, 1979). Experiența pozitivă avută cu un membru al out-group-ului poate fi resimțită ca disonantă, date fiind prejudecățile deja existente cu privire la acest grup. Indivizii reușesc să-și mențină prejudecățile despre out-group interpretând contactul pozitiv ca pe o excepție de la regulă (Rothbart & John, 1985). într-un studiu ingenios, Wilder (1984) a demonstrat că un contact plăcut cu un individ categorizat clar ca fiind tipic pentru out-group produce mai multe generalizări pozitive față de întregul grup decât contacte la fel de plăcute, însă întreținute cu un membru perceput ca fiind atipic pentru grupul în cauză.

Plecând de la aceste constatări, Pettigrew (1986) recomandă ca toate contactele intergrupuri să se facă mai curând accentuând decât atenuând apartenența de grup a fiecărui individ. Aceasta pare perspectiva cea mai susceptibilă de a generaliza efectul benefic al contactului intergrupuri asupra tuturor membrilor unei colectivități date (Hewstone & Brown, 1986). Conform teoriei identității sociale (Tajfel & Turner, 1986), abordarea de față are și avantajul de a respecta dorința de diferențiere pozitivă a grupurilor aflate în contact, ceea ce nu amenință identitatea lor socială.

2.2.1 Cooperarea și scopurile comune

Începând cu lucrările lui Sherif (1966), numeroase studii pe teren și în laborator au demonstrat că prejudecățile și discriminarea pot fi atenuate printr-o cooperare intergrupuri în vederea atingerii unui scop comun (Aronson et al, 1978 ; Brown & Abrams, 1986 ; Johnson, Johnson & Maruyama, 1983). Astfel, într-un studiu de laborator punând în contact două echipe adverse mai întâi într-o fază competitivă, urmată de una de cooperare, Ryen și Kahn (1975) au obținut atenuarea, dar nu eliminarea completă a bias-ului în favoarea in-group-ului în urma fazei cooperative. Studiul a demonstrat că indivizii din echipele rivale se așezau mai aproape unii față de alții după sarcina cooperativă, decât după faza competitivă a studiului.

în schimb, Worchel (1986) afirmă că nici chiar cooperarea pentru atingerea unui scop comun nu duce necesar la o diminuare a prejudecății și a ostilității intergrupuri. Worchel et al (1977) remarcă faptul că, în toate studiile lui Sherif (1966), cooperarea intergrupuri avea ca rezultat soluționarea problemelor comune cărora le făceau față echipele aflate în competiție. Ce se întâmplă cu atitudinile și comportamentele intergrupuri când cooperarea nu duce la atingerea scopului comun vizat? Pentru a răspunde la această întrebare, Worchel et al (1977) au întreprins un studiu în care colaborarea celor două echipe pentru a atinge un scop comun se solda fie cu un succes, fie cu un eșec. într-o fază prealabilă, echipele se aflau ori într-o situație de competiție, sau de cooperare, ori nu aveau nici un raport pe timpul sarcinii precedente. în ultimele două cazuri, cooperarea intergrupuri genera atitudini mai favorabile față de out-group, indiferent de rezultatul colaborării (succes sau eșec). Ca și în studiile lui Sherif (1966), echipele care fuseseră în competiție în prima fază și care, apoi, colaboraseră atingând scopul comun, manifestau atitudini mai favorabile față de echipa adversă. în schimb, echipele care fuseseră în competiție în prima fază și a căror cooperare ulterioară se soldase cu un eșec au dezvoltat atitudini încă și mai puțin favorabile out- -group-ului decât în faza de competiție. Aceste echipe au avut tendința de a învinui out-group-ul pentru eșecul suferit. Worchel și Norvell (1980) au explorat reacția de blam concepând un mediu de laborator perceput ca fiind sau absolut ideal pentru efectuarea sarcinii, sau inadecvat pentru realizarea ei. După o sarcină prealabilă de competiție, echipele s-au angajat într-o temă de cooperare soldată fie cu un succes, fie cu un eșec. în mediul ideal, eșecul cooperării intergrupuri era atribuit out-group-ului, ca și în studiul precedent al lui Worchel et al (1977). Astfel, vina s-a atribuit out-group-ului, iar atitudinile față de acesta au devenit și mai negative decât fuseseră în faza de competiție. în schimb, în cazul eșecului cooperării intergrupuri într-un mediu perceput ca defavorabil, s-a dat vina pe mediu, iar out-group-ul nu a fost blamat pentru eșecul echipelor. Așadar, atitudinile față de out-group au devenit mai favorabile decât în faza de competiție anterioară. Și, în sfârșit, indiferent de mediu, cooperarea soldată cu un succes comun provoacă o ameliorare netă a percepțiilor intergrupuri.

Studiile lui Worchel (1986) demonstrează că reușita în atingerea unui scop comun, mai mult decît reușita în sine, stă la originea îmbunătățirii percepțiilor și relațiilor intergrupuri ca urmare a introducerii unui scop „supra-ordonat". Prin urmare, Worchel (1986) ne atrage atenția asupra încercărilor pripite de a utiliza cooperarea intergrupuri ca mijloc de diminuare a conflictelor intergrupuri. înainte de a porni pe calea cooperării intergrupuri, trebuie evaluate șansele de reușită ale unei astfel de colaborări. în caz contrar, eșecul cooperării intergrupuri va duce la o accentuare a bias-ului în favoarea in-group-ului, la învinuirea out-group-ului și va risca în loc să atenueze, să accentueze, tensiunile intergrupuri. în plus, trebuie să recunoaștem că, în viața de zi cu zi, cooperarea intergrupuri este dificil de realizat între grupuri rivale, aflate deja în situație de conflict real. Și în sfârșit, rămâne de demonstrat că efectul benefic al cooperării se poate generaliza asupra situațiilor intergrupuri curente, caracterizate de un partaj inegal al puterii, statutului și resurselor.

Perspective socio-cognitive

O altă perspectivă vizând atenuarea discriminării propune abordarea componentei cognitive a fenomenului. Dat fiind că numeroase studii au demonstrat contribuția proceselor cognitive la apariția prejudecăților și a stereotipurilor (v. capitolele III, V și VI), pare logic să se încerce atenuarea acestor fenomene printr-o acțiune directă asupra proceselor cognitive implicate.

O explicație cognitivă poate ajuta la înțelegerea potențialului benefic al cooperării intergrupuri (Brewer & Miller, 1984). Conform componentei cognitive a teoriei sociale (Tajfel & Turner, 1979, 1986), cooperarea intergrupuri are ca efect diminuarea caracterului salient al categoriei „ei/noi" și poate determina indivizii să se conceapă ca membri ai unui singur grup, compus dintr-un „noi" inclusiv (Brown & Turner, 1981; Doise, 1976). Astfel, cooperarea în vederea atingerii unui scop comun poate stimula apariția unei categorii comune „noi" care induce percepții mai pozitive asupra membrilor out-group-ului și reduce efectul de bias în favoarea in-group-ului (Sherif & Sherif, 1953; Turner, 1982, 1985).

Într-un studiu de laborator inspirat de această analiză, două grupuri distincte de studenți au fost determinate, prin intermediul unei recategorizări, fie să se mențină în grupuri separate, fie să fuzioneze într-un grup unic (Gaertner, Mann, Dovidio & Pomare, 1990). Rezultatele indică faptul că bias-ul în favoarea in- -group-ului este mai diminuat la subiecții grupului unificat decât la cei care rămân separați, chiar și într-o situație experimentală în care nu există cooperare intergrupuri. Aceste rezultate vin în sprijinul premiselor cognitive ale teoriei identității sociale și îi determină pe Gaertner et al. (1990) să propună recategorizarea ca modalitate cognitivă susceptibilă de a reduce bias-ul în favoarea in-group-ului.

Alte procese cognitive ajută la reducerea fc/as-ului în favoarea in-group-ului, independent de efectul cooperării intergrupuri. Astfel, Wilder (1978) a demonstrat că bias-ul în favoarea in-group-ului se estompează atunci cînd membrii

out-group-ului sînt redefiniți ca fiind indivizi cu trăsături și opinii individuale proprii. După Wilder (1986), această informație personalizată despre fiecare membru al out-group-ului are ca efect atenuarea caracterului salient, a etanșietății categoriilor „ei/noi" și diminuarea percepției asupra omogenității membrilor out-group-ului (Mullen & Hu, 1989). Astfel, consecința efectului individuației este de a atenua bias-ul în favoarea in-group-ului. Miller, Brewer și Edwards (1985) obțin acest tip de efect în cercetările lor asupra impactului interacțiunii personale dintre albi și negri în clasele de elevi „desegregați" din Statele Unite. Rezultatele demonstrează că individuația membrilor in-group-ului și a celor ai out-group-ului are ca efect categorii „ei/noi" mai puțin etanșe și o percepție redusă a omogenității out-group-ului. Rezultatele demonstrează că individuația membrilor out-group-ului poate contribui la reducerea bias-ului în favoarea in-group-ului (Miller et al., Wilder, 1986).

Într-un studiu de laborator, Gaertner, Mann, Murrell și Dovidio (1989) au împins logica efectului de individuație la limită, decategorizând complet indivizii membri ai două grupuri separate în prealabil. Invocând aspectele cognitive ale teoriei identității sociale, cercetătorii susțin ca. decategorizarea totală a indivizilor perimează utilitatea categorizării „ei/noi" și reduce saliența identității sociale colective în avantajul unei identități personale bazate pe un eu individualizat (Brewer, 1991 ; Turner, 1985). Rezultatele arată clar că decategorizarea reduce sistematic bias-ul în favoarea in-group-ului, deoarece, din moment ce in-group-ul nu mai este categorizat ca atare, decategorizarea reduce favoritismul față de membrii acestuia. Prin urmare, Gaertner et al. (1989, 1990) afirmă că atât recate- gorizarea cât și decategorizarea pot servi drept unelte cognitive pentru a atenua prejudecata și discriminarea.

Totuși, componenta motivațională a teoriei identității sociale susține că procesele de diferențiere socială determină indivizii să se identifice mai puternic și pozitiv cu grupul lor de apartenență (Tajfel & Turner, 1986). Această loialitate față de in-group ridică problema unei strategii de reducere a bias-ului în favoarea in-group-ului bazată pe abolirea sau transformarea identității sociale colective a indivizilor. Oamenii sunt rareori gata să-i sacrifice identitatea socială proprie pentru a adopta o identitate mai vastă care să reflecte într-o măsură mai mică specificul lor în cadrul unei colectivități. De pildă, câți francezi, belgieni sau spanioli ar accepta să-și abandoneze total identitatea națională pentru o identitate socială strict europeană în cadrul CEE? Și câți cetățeni ai Quebecului ar renunța la identitatea lor pentru una strict canadiană sau nord-americană ? Numeroși autori au insistat asupra importanței de a ține cont atât de aspectele cognitive, cât și de cele motivaționale asociate prejudecăților și discriminării (Maass & Schaller, 1991 ; Tajfel & Turner, 1986). Una dintre aceste perspective cognitive care țin cont de aspectul motivațional constă din a scoate în evidență caracterul salient al categorizărilor încrucișate capabile de a descrie apartenența noastră simultană la două categorii sociale (Deschamps & Doise, 1978). în ciuda faptului că mediul nostru social ni se poate părea compus, în principal, doar din două grupuri (într-o situație de conflict, de pildă), realitatea este că există, de fapt, mai multe

categorizări dichotomice în același timp. Atunci când aceste diferite categorizări sunt saliente, devine evident că unele categorii nu mai sînt reciproc exclusive, ci, mai curând, tind să se suprapună (Vanbeselaere, 1991). Figura 4 ilustrează situația a două categorii dichotomice care se intersectează. Astfel, membrii grupurilor 1 și 3 aparțin unor grupuri diferite din punctul de vedere al clasei sociale (proletar/ mic burghez). însă fac parte din același grup pe baza originii naționale (amândoi sunt de naționalitate franceză). Pe de altă parte, grupurile 1 și 2 sunt diferite pe baza originii naționale (francez/imigrant din Maghreb!) însă aparțin aceleiași clase sociale (proletariat). Fenomenul categorizării încrucișate ar putea fi utilizat în așa fel încât prejudecățile unui mic burghez francez în privința imigranților din Maghreb să fie atenuate atunci când aceștia din urmă ar face parte dintr-o categorie comună cu a francezului, de pildă, dacă ar fi membri ai micii burghezii. în acest caz, prejudecățile despre out-group-ul imigranților arabi ar putea fi neutralizat prin bias-ul în favoarea unui membru al aceleiași clase sociale, considerată in- -group (Doise, 1976). Rezultate de acest fel au fost obținute în studii asupra categorizărilor încrucișate pe lîngă grupuri experimentale și reale (Deschamps & Doise, 1978; Vanbeselaere, 1987, 1991).

Efectul pozitiv al categorizării încrucișate depinde de faptul că cele două categorii sociale comparate au un caracter la fel de salient și de important pentru indivizi. Avantajul categorizării încrucișate, ca unealtă cognitivă servind la diminuarea Was-ului în favoarea in-group-ului, este evident atunci cînd ne gândim la faptul că efectul ei este pozitiv și nu necesită abolirea sau transformarea identificării cu in-group-ul. Cu alte cuvinte, este menținută identitatea socială specifică membrilor grupurilor vizate. Efectul negativ al apartenenței simultane la două categorii apare atunci când cele două categorii care disting un membru de altul coincid; este vorba, în acest caz, despre dubla categorizare (v. figura 4 –

1. Maghreb – nume dat de arabi extremității nordice a Africii (Maroc, Algeria, Tunisia).

Capitolul 3. Mass-media

Mass-media transferă în planul relației televiziune-telespectator o lume imaginară, iar „imaginile din capul nostru” derivă din influența mijloacelor media asupra a ceea ce fac și spun oamenii la un moment dat. Este greu a contesta faptul că televiziunea manifestă un imens impact asupra modului în care oamenii se văd și îi văd pe ceilalți, dar și peste modul în care se raportează la societate și ce poziție ocupă în interiorul acesteia.

Impactul televiziunii este din ce în ce mai mare asupra vieții noastre sentimentale, asupra stării noastre emoționale și trăirilor noastre. Stăm în fotolii, la căldură și ne înduioșăm de soarta unui copil care doarme sub poduri. Schimbăm canalul și râdem amuzați de strâmbăturile nu știu cărui actor. În general, emoțiile pe acre ni le nasc programele de televiziune sunt fără substanță pentru că nu provoacă o modificare a atitudinii sau a comportamentului nostru, nu ne determină să facem ceva, altceva decât să continuăm să urmărim înduioșați, succesiunea de imagini.

Dacă generalizăm, putem spune că și cartea are același efect. Atunci când citește o carte fără poze, copilul își imaginează lucrurile pe care le citește, reconstruiește mental universul descris. Citind,copilul ia parte activă la acțiune și este implicat direct emoțional în ea. Are timp să judece sau să mediteze asupra implicațiilor desfășurării ei sau asupra unor diferite tipuri de personaje. Televiziunea, în schimb, îți oferă și varianta vizuală a universului descris, singurul lucru de făcut care-i mai rămâne copilului fiind raportarea la acea realitate prezentată. Pe de altă parte, televiziunea nu-i acordă timp omului să mediteze în profunzime ceea ce vede, inducându-i de cele mai multe ori pornirile care ar decurge normal dintr-o stare emoțională trăită ca parte activă.

3.1 Relația public-mass media

Fenomenul opiniei publice a fost sesizat încă din antichitate, în lumea cugetătorilor din Grecia și Roma. Pe măsura dezvoltării relațiilor social – economice moderne, termenul de opinie publică este din ce în ce mai vehiculat, el intrând în atenția filozofilor, sociologilor și psihologilor vremii. Viața a demonstrat că opinia publică este cel mai important element al vieții sociale.

În determinarea și caracterizarea opiniei publice, un rol deosebit de important îl dețin definirea și configurarea categoriei public. Noțiunea de „publicuri” și concepția conform căreia diferitele tipuri de publicuri pot fi grupate în funcție de interesul manifestat sau de comportamentul comunicativ nu este o abordare nouă. Fiecare persoană aparține succesiv sau simultan tot atâtor publicuri câte centre de interes are prin sistemul comunicațiilor și contactelor interpersonale.

În Dicționarul de Psihologie , publicul este definit o „categorie sociologică și statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puțin numeroasă sau foarte numeroasă, concentrată sau dispersată spațial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere ( sex, vârstă, grad de instrucție, profesie, apartenență politică, ideologică, rezidență, etc.), care are însă în comun un centru de interes sau informații identice și simultane la un moment dat”.

Având în vedere marea varietate a acestor preocupări sau centre de interes, practic avem de-a face nu cu un singur public, ci cu numeroase publicuri în sânul aceleiași mase de indivizi, al aceleiași colectivități sau societăți.

În opinia lui John Dewey coagularea unui anumit public are loc numai dacă sunt îndeplinite trei condiții:

– indivizii care formează categoria de public se confruntă cu o situație similară,

– acești indivizi recunosc existența problemei,

– se declanșează procesul de soluționare a acestei probleme.

Din punct de vedere tipologic, literatura de specialitate distinge între:

– publicul de masă, care este rezultatul unui larg interes, resimțit în toate segmentele de opinie, pentru receptarea mesajelor; această categorie se caracterizează în funcție de comunitatea de interes a publicului

– publicuri dispersate, care valorizează informația divergent

– publicuri concentrate, care valorizează aproximativ la fel informația și în plus, cooperează între ele pentru creșterea autorității sursei care emite mesajul

– publicuri omogene, care valorizează convergent același tip de mesaje și manifestă o frecvență ridicată în receptarea acestora

– publicuri eterogene, care rezultă din agregarea unor seegmente de opinie relativ electrice, interesate în mod constant față de un anumit gen de mesaj, dar pe care il valorizează diferit din punct de vedere al sensibilității

– publicuri locale, care sunt determinate numai pe criterii strict spațiale

– public participant, când la acțiune se afirmă prin participare nemijlocită

– public mondial, rezultatul unor transmisiuni care au o anvergură mondială ( exemple: Campionatul Mondial de Fotbal)

Există o varietate în ceea ce privește abordările comunicării și caracteristicile publicurilor. După G. Gurvitch , publicul, ca și grup uman, format de indivizi ce se află la o anumită distanță,unii față de alții, are ca drept caracteristici atitudinile și opiniile comune dar și continuitatea ideilor și valorilor sociale.

Publicul de masă se împarte în patru categorii: public atent , public latent, public lipsit de înțelepciune și public apatic ( În urma unei analize complete a publicurilor, precum și o caracterizare a lor, care a fost conturată de Cliff Zukin).

Publicul atent însumează aproximativ o cincime din totalul populației care are drept de vot și care are cunoștință de existența problemei, atunci când mas media pune în discuție pentru prima dată aceste subiecte. Acest tip de public manifestă o importantă dependență față de mass-media, dar și de utilizarea mulțimii ca metodă de informare în masă.

Publicul latent se caracterizează prin lipsa de motivație de a căuta informații despre o oarecare problemă. În esență, acesta ar fi activat de manifestarea evenimentelor cărora le oferă prioritate în mass media. Publicul latent, odata activat, se va comporta similar cu publicul atent în căutarea informațiilor. Astfel, publicul în speță este considerat a fi expus la media electronică, dar și la media tipărită, cu un ușor avantaj pentru cea dintâi.

Publicul lipsit de înțelepciune adună cca. o treime din masa publicului larg. Acesta este în mare parte un receptor pasiv al mesajelor din mediul mass-media. Indivizii din această categorie se vor centra îndeosebi pe problemele ce privesc echitarea lor, conținutul mesajelor ce le scapă de fiecare dată. Luând totul în considerare, indivizii clasificați în această categorie sunt susceptibili la schimbarea de opinie, considerând că aceștia pot fi atinși mai ales printr-o acoperire cât mai intensă a mediei ce propagă în special informații noi, capabile să penetreze lipsa motivației.

Publicul apatic reprezintă categoria mai puțin interesată și în consecință va utiliza foarte puțin mass media. Din acest motiv, cea mai puțin probabilă țintă a mesajelor o reprezintă apaticii. O caracteristică importantă a publicului este faptul că ea provine din structura socială ce se caracterizează printr-o mobilitate accentuată și printr-o durată de timp relativ limitată.

Apariția și dezvoltarea mass mediei a constituit un element important în reorientarea tehnicilor și a metodelor de formare și influențare a opiniei publice.

Din punctul de vedere al formării opniei publice, complexul mass media este principala verigă. În viața economică și socială a țării, acest complex devine din ce în ce mai important, cu atât mai mult cu cât societatea informatizată pe care o creăm a ajuns la apogeu, iar la orizont se prefigurează o nouă provocare – robotizarea.

Pentru analiza acestui fenomen, ne vom opri asupra principalelor forme de abatere de la informarea exactă a publicului, strict obiectivă, încercând să definim persuasiunea, manipularea, dezinformarea și intoxicarea.

Persuasiunea este acțiunea prin care autorul de mesaje pledează pentru o idee sau o teză, încercând să acrediteze o opinie. Operațiunea nu conține o intenție negativă, nu are nimic reprobabil în sine, dovada fiind chiar actul justiției, care recunoaște și include în structura sa pledoaria, adică încercarea de a pune în lumină prin argumentații, faptele ce susțin un punct de vedere. Campania electorală este un alt exemplu de acțiune persuasivă prin care un candidat, ajutat de o echipă, se străduiește să convingă opinia publică.

Manipularea reprezintă varietatea malefică a persuasiunii și se caracterizează prin apariția intenției negative care, prin încălcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună știință a faptelor obiective, transformă mesajul într-o minciună totală sau parțială.

Dezinformarea reprezintă suprimarea brutală a oricărei obiectivități a mesajului, abdicându-se, uneori, chiar și de la elementele precauții de credibilitate, astfel putând deveni prohibitive fapte, fenomene sociale, politice, economice, culturale, zone geografice, persoane, curente de gândire, iar atunci când sunt prezentate, interpretarea acestora se face fără criteriile impuse de putere.

Intoxicarea constă în suprasaturarea opiniei publice cu informare falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaj mincinos diversionist, fie pentru a pregăti sau deruta opinia publică pentru o lovitură de proporții, fie pentru a discredita un mesaj corect, previzibil și așteptat; astfel publicul va fi anesteziat pentru a accepta o diversiune majoră sau va fi făcut neîncrezător, și chiar ostil, în fața unui adversar ce urmează a i se comunica.

Pentru a îndepărta publicul de la conținutul unor mesaje, sursele concurente sau adverse lansează, de obicei, mesaje mai accesibile, de pe poziția propriilor lor interese, simultan cu mesaje prea complexe, de pe poziții adverse pentru a nu putea fi decodate.

Pornind de la faptul că în fiecare grup există diferențe între indivizi din punct de vedere al comunicării, o dezinformare ineficientă prezintă drept valori sociale fundamentale fie valori care-i sunt favorabile sursei, fie celei marginale în raport cu interesele publicului căruia i se adresează. În acest mod, comunitatea este deturnată de la preocupările sale majore, valorile sociale fundamentale sunt neglijate, iar omogenitatea respectivei comunități scade.

3.2 Influența mass- mediei asupra publicului

Mass media afectează profund publicul, pentru că ele constituie o prezență constantă în viața acestora; acesta are o universalitate pe care nici o altă instituție nu o are, de aceea analiza modului în care mass media afectează societatea a constituit una dintre preocupările principale ale cercetătorilor mass media.

Efectele mass media se pot resimți în diferite zone ale societății. D. McQuail afirma că mass media poate acționa asupra indivizilor, a grupurilor, a instituțiilor , a întregii societăți și că ea poate afecta personalitatea umană în dimensiunea cognitivă (schimbarea imaginii despre lume), dimenisunea afectivă (modificarea sau crearea unor sentimente sau atitudini) sau dimeniunea comportamentală (modificări ale felurilor în care acționează indivizi și fenomene de mobilizare socială). Din altă perspectivă, mass media poate avea o influență pe termen scurt sau poate avea nevoie de un interval de timp mai amplu pentru a deveni operațională. De asemenea, efectele mass mediei pot crea schimbări dorite sau mai puțin dorite: pot fi rezultatul unui proces controlat, cum sunt campaniile de presă sau ale unor întâmplări așteptate sau neașteptate.

În viața reală, efectele pe care mass media le are asupra indivizilor se concretizează într-o mare varietate de forme; cercetătorii vorbesc de teorii ale efectelor puternice e, teorii ale efectelor limitate și teorii alefectelor slabe pe care mass media le exercită asupra receptorilor.

Teoriile efectelor puternice

Primele generații de cercetători aveau credința că oamenii pot fi persuadați, convinși, influențați de media în a-și însuși puncte de vedere complet străine, credință complet răsturnată astăzi, când s-a ajuns la concluzia că media nu fac decât să reafirme, să reconfirme opinii deja existente.

– Modelul „stimul-răspuns” : Din perspectiva teoriilor enunțate în scrieri ca „The lonely crowd” a lui G. Reisman sau „Propagandes” a lui Jacques Ellul, relația dintre public și mesajele transmise de mass media sunt de tipul stimul-răspuns; sunt eliminați astfel factorul rațional, dialogul social, tradiția și sistemul cultural al unui grup, influențele reciproce între membrii unei colectivități, al unui grup și atitudinea critică a oricărei persoane în fața mesajelor pe care le receptează din mediul ambient.

Pornind de la ideea că mesajele ajung direct la receptor fără a fi filtrate de vreun factor cultural cum ar fi, de exemplu tradițiile sau conceptele despre lume, sau de un factor social ca indivizii, grupurile, organizațiile s-a ajuns la denumirea acestei teorii prin sintagma „fluxul într-un singur pas” (one step flow) numită în unele lucrări și „teoria acului hipodermic” deoarece conform interpretării acesteia, odată ce mesajul ajunge la receptor, declanșează o reacție uniformă așa cum un stimul extern declanșează în corpul omenesc reacții senzoriale spontane. Expresia pune în lumină iluzia că : mesajele mass mediei pătrund în conștiința individului la fel cum pătrunde un ac pielea; și că generează un răspuns necontrolat, spontan, asemănător celui provocat de o înțepătură de ac.

Melvin De Fluer propune o altă sintagmă: „teoria glonțului magic”, susținând că pentru că se strecoară atât de ușor în mințile indivizilor, mesajele mass mediei ar fi un obiect magic care funcționează ca un declanșator de comportament social programat.

Modelul „stimul-răspuns” poate fi aplicat cu succes numai în situații excepționale, în care canalele obișnuite de comunicare socială sunt blocate, iar sursele mass media sunt credibile ; în cazurile acestea mesajele au subiecte cu impact emoțional, oferă răspunsuri convenabile și au o forță de securizare puternică, fapt pentru care sunt acceptate rapid și necritic de către public.

D. McQuail susținea că există două tipuri de situații ce favorizează emergența unui efect „stimul-răspuns” : dezordinea socială și campaniile de influențare a publicului. Tot el consideră că „o campanie se bazează pe un comportament „bine instituționalizat, care este în raport cu normele și valorile în vigoare. Campania este adeseori preocupată de orientarea, întărirea și activarea unor tendințe deja existente, referitoare la activități sociale familiare precum votul, cumpărarea de bunuri, colectare de fonduri pentru o cauză nobilă, îmbunătățirea sănătății sau a siguranței vieții”. Cu alte cuvinte, campania este o metodă prin care se exercită puterea și controlul prin intermediul mass mediei.

– Modelul „hegemonic”: Conform acestui model clasele dominante își exprimă puterea nu atât prin măsuri represive cât prin metode de persuasiune de tip cultural – simbolic; astfel prin intermediul sistemului educativ și al canalelor de informare în masă își impun ideologia sub forma unor adevăruri general valabile. Și pentru că mass media servește la promovarea unor interese de clasă devine astfel unealtă a unor tendințe hegemonice, avansate de cei ce dețin puterea.

Modelul hegemonic se folosește de metode empirice de cercetare în teren și de tehnici de analiză adoptate din stilistică, retorică. În final, puterea hegemonică nu este altceva decât reversul pasivității audienței.

– Modelul „dependenței”: De Fleur și S. Ball-Rokeach susțineau că persoanele depind în mod diferit de mesajele mass mediei, în funcție de gradul în care au nevoie de informațiile oferite de mass media. „ Dependența indivizilor față de mass media este determinată, în mare parte, de rețeaua de relații dintre presă și celelalte sisteme”. Oamenii au nevoie de mass media pentru că trăiesc și sunt angrenați în sisteme care nu pot funcționa fără datele oferite prin comunicarea de masă. Așadar, nu mai este vorba de o relație bilaterală presă-individ, ci de una trilaterală: presă – instituții sociale – individ. Presa oferă informații indivizilor pentru a înțelege ce se întâmplă, o informație greșită ar putea crea panică și disconfort, în vreme ce una corectă poate calma populația; în astfel de condiții responsabilitatea jurnaliștilor este foarte mare, iar reacțiile necontrolate nu ar trebui să existe.

– Modelul „spirala tăcerii” : A fost lansat de către cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann care susține că mass media are o putere deosebită de a influența opiniile indivizilor, fiind instrumentul prin care societatea controlează comportamentul fiecărui individ în parte.

Acest model se bazează pe cinci premise:

– oamenii se tem de izolare și își doresc integrarea în colectivitățile din jurul lor

– societatea are tendința de a marginaliza indivizii ce nu se supun normelor acceptare de majoritate

– frica de izolare îi determină pe indivizi să verifice constant starea opiniilor publice

– aceste evaluări afectează reacțiile publice ale indivizilor care încearcă mereu să se conformeze regulilor de gândire și coportament impuse de societate

– pe baza acestor procese de renunțare la nonconformism și de adecvare la normele generale se crează și se menține opinia publică

Puterea de a impune o anume opinie a mass media conduce la două fenomene:

– crearea unei minorități tăcute : grupurile ce nu se regăsesc în discursul mediatic sunt categorii izolate; poziția lor nu afectează mișcarea generală a societății. Prin eliminarea minorităților , mass media conduc la o uniformizare a discursului social.

– crearea unor majorități tăcute: adesea mass media susțin puncte de vedere ce nu aparțin majorității ci unor lideri, astfel dacă ideile minorității sunt susținute de presă, aceasta devine activă, în timp ce majoritatea se retrage din discurs, alunecând astfel pe „spirala tăcerii”.

În concluzie, modelul „spiralei tăcerii” susține, după cum afirmă E. Noelle-Neumann, că atunci când se discută subiecte controversate, direcția pe care o va adopta opinia publică va fi sculptată de presă.

Teoriile efectelor limitate

Schimbarea perspectivei, adică trecerea la modelele influenței limitate a media, a focalizat atenția în direcția examinării situațiilor în care se realizează transferul de informație funcțională către audiență, mai precis, identificarea meterialului transferat, a mesajului denotativ și faptelor în sine, dar și a conotațiilor individuale asociate acestora, precum și a stilului prezentării.

– Modelul „fluxului în doi pași: Elaborat de Elihu Katz și Lazarfeld; modelul presupune că mesajul este filtrat, în drumul către public, de un factor mediator, ce a căpătat apelativul de „lider de opinie”. Din acest punct de vedere, presa nu mai are o influență directă,ci una indirectă ( fluxul în doi pași), în care rolul principal îi revine relației interpersonale ce unește grupul de o persoană cu statut de lider de opinie.

Putem să observăm, de asemenea, că audiența este gândită ca sumă de subgrupuri cu repere culturale, ce se diferențiază prin gradul de educație, structura demografică, poziție socială, tradiții, coduri simbolice, și nu ca o masă atomizată, expusă influenței directe a presei.

Grupurile nu sunt omogene, în fiecare grup se observă un membru care se informează mai mult și care treptat devine o „ autoritate” căpătând ulterior statutul de lider de opinie. În funcție de diferitele sfere de interes, în fiecare grup se conturează mai mulți lideri de opinie.

Liderul de opinie se diferențiază de ceilalți prin câteva caracteristici:

– este o persoană ce ocupă o poziție centrală în grup

– intră în contact cu multiple surse exterioare

– este mai expus mesajelor ce vin din afara grupului

– exprimă credințele grupului.

Liderul de opinie este pe de o parte un factor inovator, pentru că are acces rapid la informare și pe de altă parte este agent conservator . Aceasta înseamnă că orice lider de opinie are un efect mediator între tradițional și nou, între valorile interne și cele externe, între micro-cultura grupului și cea globală. Modelul „fluxului în doi pași” subliniază abilitatea receptorilor de a se apăra în fața mesajelor emise de mass media și accentuează câteva caracteristici ale interacțiunii dintre audiență și presă:

– audiența nu este amorfă, ci diferențiată și posedă grile culturale proprii

– receptorii sunt activi și reacționează rațional

– mesajele presei trec printr-un sistem complex de medieri înainte de a ajunge la indivizi

– conținutul difuzat de mass media nu deține controlul asupra semnificațiilor, mesajele sunt filtrate și intrepreatate, sunt rezultat al interacțiunii dintre receptor și emițător

Așadar, mass media nu poate avea o influență imediată, totală și uniformă, ci ating publicul treptat și au un singur efect constant: întărește și confirmă opiniile existente ale unui grup.

– Modelul cultivării: Etalarea la mesajele televiziunii combinate cu alți factori ca vârstă ,sexul, poziția socială conduce la obținerea de rezultate diferite, inspirând ideea că grupurile diferite suportă diferit acțiunea „cultivării” și anume:

– captarea sistematică prin intermediul mass media a ideilor, informațiilor, valorilor

– crearea în urma acestui proces a unei imagini definite asupra realității.

Unele analize susțin că tinerii imită agresiv mai ales în urma modelelor comportamentale oferite în filmele de acțiune; alți cercetători sunt de părere că violența televizată nu declanșează comportamente și nici nu inhibă și mai degrabă confirmă și întărește normele și credințele de acțiune care deja există la nivelul unui individ sau al unui grup social. În fine, a treia categorie de savanți consideră că această expunere la violență, la mesaje violente contribuie la purificarea tinerilor.

– Modelul „agendei”: Mass media funcționează în calitate de „creatoare de agendă”, de făuritoare de clasificări și priorități pentru indivizii ce constituie audiența lor. Modelul acesta arata felul în care presa și în special știrile au puterea de a concentra publicul asupra unui număr limitat de teme, în consecință unele subiecte sunt dezbătute cu insitență iar altele sunt ignorate. Teoria agendei ne permite să înțelegem două fenomene specifice funcționării presei:

– când mass media prezintă cu insistență și generalizat anumite evenimente publicul le consideră importante. Paul Lazarfeld si Robert Merton au numit acest fenomen „funcția de a conferi status a mass media”.

– jurnaliștii sunt mai interesați de ceea ce se petrece în alte televiziuni, publicații decât în lumea din jur și când o publicație adoptă un subiect toate celelalte fac la fel, fenomen numit „jurnalismul de turmă” (pack journalism). Așadar, publicul asaltat din toate părțile de aceleași subiecte crede că receptează un subiect cu adevărat important și astfel își construiește reprezentarea despre lume din ceea ce presa difuzează.

Mc Quail afirmă însă că „oamenii se gândesc la ceea ce li s-a spus, dar nu că ei gândesc așa cum li s-a spus”. „Modelul agendei” conduce la câteva concluzii majore în ceea ce privește activitatea jurnaliștilor:

– presa are o influență lentă asupra publicului

– prioritățile presei nu sunt întotdeauna și prioritățile sociale

– modul în care jurnalistul prezintă anumite teme sau ignoră altele poate crea, prin acumulare, efecte și contra-efecte neprevăzute. Modelul atrage atenția asupra răspunderii de ordin moral al jurnalistului, care are datoria să ofere definiții care trebuie să fie cel puțin corecte și echilibrate.

c) Teoriile efectelor slabe

Apariția tehnicilor moderne de distribuire a mesajelor din audiovizual au condus la pierderea monopolului de către canalele naționale, oferind astfel receptorilor posibilitatea de a alege din variatele oferte ale mass media. Publicul este acum factorul decisiv, așadar producătorii de mass media trebuie să știe să își selecteze și atragă publicul din ce în ce mai capricios.

– Modelul „uses and gratifications”: J. Blumler si E. Katz au pus bazele acestui model care se întemeiază pe două premise:

– publicul este activ și urmărește obiective clare atunci când se folosește de sistemul comunicării de masă

– reprezentanții publicului caută să își satisfacă anumite nevoi și să obțină anumite beneficii în dialogul cu presa. Ceea ce fac persoanele din mass media depinde de ceea ce așteaptă ei înșiși de la acel lucru; eficacitatea cu care sunt transmise și recepționate mesajele mass media depinde de așteptările publicului, care le selectează în funcție de trebuințele sale.

Nevoile care pot fi satisfăcute de mass media pot fi de natură: cognitivă, afectivă, socio-integrativă, personal-integrativă și de scădere a tensiunii.

Modelul acesta s-a focalizat asupra părerilor publicului prin care acesta explică o anumită preferință, însă receptarea mesajelor presei solicită și un proces de intrepretare nu numai unul de selecție, care implică altă perspectivă teoretică.

– Analiza receptării: Programele sunt multiplicate prin modul diferit în care sunt receptate, fiecare individ își selectează preferințele și interpretează mesajele în funcție de propriile interese culturale. Se remarcă două mari direcții de cercetare ce au ca obiectiv: studiul proceselor prin care indivizii își construiesc un sens propriu, divers de cel propus de mass media și studiul proceselor de interacțiune socială prin care oamenii preiau, dezbat și înțeleg semnificațiile sugerate de mesajele industriilor culturale.

Mass-media este modelată de evenimentele din societate, în ansamblul ei, și sunt profund influențate de procesul dialectic al conflictului dintre forțe, idei, fenomene evolutive opuse din cadrul sistemului de comunicare și alte instituții ale societății.