DISCIPLINA: Economie Europeană [610396]

UNIVERSITATEA „ DANUBIUS” DIN GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: CIG
ANUL II, IF
DISCIPLINA: Economie Europeană
STUDENT: [anonimizat] , un complex de factori (naturali , economici , sociali ,
culturali ,etc.), a determinat formarea unor zone cu niveluri diferite de dezvoltare . Dotorit ă
concurenței specifice economiei de piață , disparitățile existente în dezvoltarea teritorială se
pot amplifica , astfel multe zone mai puțin dezvoltate ajung uneori să devină importante
centre de tensiuni economice și sociale , cu consecințe profunde la nivelul zonei , județului ,
regiunii respective .
A fost demonstrat faptul că disfuncționalitățile majore ce afectează bunul mers al
economiei în orice țară din lume , sunt generate în mare parte de diferențele existente între
nivelurile de dezvoltare ale diferitelor unități teritoriale , frânând astfel dezvoltarea
complexului economic național .
Dacă în țările dezvoltate diferențele în dezvoltarea teritorială sunt mai puțin
însemnate , acestea se accentuează pe măsură ce dezvoltarea unei țări este mai scăzută .
Având în vedere că România a aderat la UE în anul 2007 , politica națională de
dezvoltare a României s-a racordat din ce în ce mai strâns la politicile , obiectivele ,
principiile și reglementările comunitare în domeniu , în vederea asigurării unei dezvoltări
socio -economice de tip „european ” și reducerea cât mai rapidă a disparităților semnificative
față de Uniunea Europeană .
Planul Național de Dezvoltare (PND) este instrumentul fundamental prin care
România încearcă să recupereze cât mai rapid disparitățile de dezvoltare socio -economică
față de Uniunea Europeană .

2.Cuvinte cheie :

-regiuni
– regionalizare
-dezvoltare economică
– politica de dezvoltare
-regională politica de coeziune
-coeziune economic -socială și teritorială
-disparități intraregionale
-disparități inter-regionale
-indici de disparitate
-dezvoltare urbană
-„taylor -made ”

Situată în partea central – estică a Europei, România este o țară carpato – dunareană, cu
ieșire la Marea Neagr ă, având un relief variat și armonios repartizat . Pe teritoriul României,delimitat
la sud de Dunăre, găsim Delta Dunării, declarată rezervație naturală a biosferei . România dispune de
importante resurse naturale pentru a dezvolta o economie echilibrata și durabil ă.
Până în 1989 , România s-a bazat pe o dezvoltare a economiei prin industrializare și prin
cooperativizarea agriculturii ; dupa 1989 , odată cu trecerea de la socialism la capitalism, economia
regional ă a României a evoluat de la un sistem extrem de centralizat , cu domina ția puterii de stat, la
o economie bazat ă pe proprietatea privat ă.
Astfel , a fost necesară promovar ea unei politici de dezvoltare regional ă, în concordan ță cu
procesul de restructurare și privatizare, precum și de existen ța unor zone defavorizate, cu grave
probleme economice și sociale, care se manifest ă prin reducerea veniturilor și prin creșterea , într-un
ritm accelerat a șomajului .
Pentru procesul de integrare a țării în UE , politica de dezvoltare regională în România s-a
dezvoltat ca și politică cheie . În procesul de constituire a regiunilor de dezvoltare, au fost luate în
considerare disparitățile existente între nivelurile lor de dezvoltare, dar și în interiorul regiunilor,
între județe, orașe, comune , iar politica regională a avut inițial ca obiectiv e: diminuarea
dezechilibrelor regionale existente , stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor
defavorizate, dar și prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale
interne și internaționale care contribuie la progresul economic și social . Ulterior implementării unor
programelor de dezvoltare regională și în concordanță cu tendințele politicii regionale europene,
România a trecut la realizarea unei politici regionale ce îmbină elemente clasice ale strategiilor
regionale (sprijinirea zonelor proble matice și acordarea de sprijin financiar) și elemente noi de
politică Uniunea Europeană (crearea capacității regiunilor de a fi regională a Astfel, politica
regională de dezvoltare a României nu se limitează la zonele cele mai sărace ale țării, ci se
adresează tuturor regiunilor , pentru sprijinirea acestora în valorifica rea la maximum a potențialul ui
economic de care dispun, în vederea creșterii propriei competitivități .

1.Consiliul național pentru Dezvolare
regional ă(CNDR )
· Aprobarea Strategiei naționale pentru
Dezvoltarea regional ă și a programului
național pentru Dezvoltare Regional ă;
· Prezentarea către Guvern a propunerilor
privind constituirea Fondului național
pentru dezvoltare Regional ă;
· Aprobarea criteriilor , priorit ăților și a
modului de alocare a resurselor Fondului
național pentru Dezvoltarea Regional ă;
· Urmărirea utiliz ării fondurilor alocate
Agen țiilor pentru Dezvoltarea regional ă din
Fondul Național pentru Dezvoltare
Regional ă;
· Aprobarea utiliz ării fondurilor de tip
structural, alocate României de către
Comisia European ă;
· Urmărirea realiz ării obiectivelor
dezvolt ării regionale 2. Agentia nationala pentru Dezvoltare
Regionala (ANDR ) Aceast ă agenție nou
creată este responsabil ă pentru 5 politici
naționale , și anume :
· Politica de dezvoltare regional ă;
· Politica pentru zonele defavorizate ;
· Politica de promovare a investi țiilor;
· Politica de privatizare și post-privatizare ;
· Politica pentru intreprinderile Mici si
Mijlocii .

1. Consiliile pentru Dezvoltare Regional ă(CDR ), ca
organisme decizionale la nivelul fiecarei regiuni
de dezvoltare, alcatuite din reprezentan ții
autorit ăților locale . Consiliile de Dezvoltare
Regional ă au urmatoarele atribu ții:
· Analizarea și luarea unei hotărâri în privin ța
Strategiei și a Programelor de Dezvoltare
Regional ă;
· Aprobarea proiectelor de dezvoltare regional ă;
· Prezentarea , către Consiliul Național de
Dezvoltare Regional ă, a propunerilor privind
constituirea Fondului pentru Dezvoltarea
Regional ă;
· Urmărirea utiliz ării fondurilor alocate Agen țiilor
pentru Dezvoltarea Regional ă din Fondul
National pentru Dezvoltare Regional ă;
· Urmare ște respectarea obiectivelor regionale .

2. Agentiile pentru Dezvoltare Regional ă, ca
organisme neguvernamentale, nonprofit,
reprezint ă corpul tehnic și de execu ție, ele
aflandu -se in subordinea Consiliilor pentru
Dezvoltare Regional ă.
Agen țiile pentru Dezvoltare Regional ă au
urmatoarele atribu ții:
· Elaborarea și propunerea , către Consiliul pentru
Dezvoltare Regional ă, a programelor de
dezvoltare regional ă și a planurilor de gestionare
a fondurilor ;
· Punerea în aplicare a programelor de dezvoltare
regional ă și a planurilor de gestionare a
fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate
de Consiliul pentru Dezvoltare Regional ă
cu respectare legisla ției;
· Identificarea zonelor defavorizate din cadrul
regiunilor de dezvoltare ;
· Asigurarea asisten ței tehnice de specialitate
persoanelor fizice sau juridice , cu capital de stat
sau privat , care investesc în zonele defavorizate ;
· Înaintarea către Agen ția Națională pentru
Dezvolatare Regional ă a propunerilor de finan țare,
din Fondul Național pentru Dezvoltarea Regional ă,
a proiectelor de dezvoltare aprobate ;
· Acționeaz ă pentru atragerea de surse la
formarea Fondului pentru dezvoltare Regionala ;
· Gestionarea Fondului pentru Dezvoltare
regional ă în scopul obiectivelor prevăzute în
programele de dezvoltare regional ă;
· Răpunderea de corect ă gestiune a fondurilor
alocate.

Știința regională s-a constituit ca știință de sine stătătoare în perioada ce a urmat
celui de -al doilea război mondial .
Dacă , în vechile state membre UE, regionalismul era o caracteristică a evoluției
istorico -sociale , având experiența unei guvernări multi -stratificate, nu același lucru putem
spune despre politica de dezvoltare regională adoptată de noile state membre ale UE.
Rezultatele reformelor din aceste state, deși au condus la crearea unui nivel, nu
sunt, în multe cazuri, susținute de responsabilități reale exercitate în cadrul teritorial
regional .
Am remarcat o tendință de concentrare a puterilor politice la nivel central, în timp
ce nivelurile regionale și locale tind să fie slab reprezentate, fiind lipsite de putere și resurse.
Aceasta a determinat o fragmentare a procesului , atât vertical cât și orizontal , în ceea ce
privește relațiile între diferitele niveluri de guvernare și între actorii la nivel regional și local.
Integrarea în Uniunea Europeană -implementarea politicii sale de coeziune la nivel
descentralizat , în cadrul regiunilor de dezvoltare , a presupus un efort administrativ –
instituțional concertat , la nivel central și local, fiecare stat încercând să găsească formula cea
mai adecvată, conform tradițiilor și culturii administrative proprii. Însă acesta este un proces
deschis, în continuă transformare , deoarece se bazează pe învățare continuă și pe adaptare
la schimbările din mediul exterior.

Din studiile efectuate se observă că nu se poate prezenta un singur model de
regionalizare sau unul standardizat , O astfel de uniformitate nu ar fi fezabilă, luând în
considerare diferențele între state și factorii menționați anterior.
În primul rând, decizia unei regionalizări trebuie să pornească de la rezultatul ce se
dorește obținut : dezvoltarea mediului economico -social și în consecință promovarea
specificu competitivității regiunilor. Apoi este necesară găsirea modului cel mai potrivit
de punere în practică a procesului .
Noile State Membre, preponderent național -unitare, s -au confruntat cu
provocarea regionalizării teritoriale în contextul aderării la structurile europene. Cu toate
acestea, primul Raport privind coeziunea economică și socială subliniază faptul că nu
există o corelare între dezvoltarea economică și tipul de regionalizare adoptat în Statele
Membre ale UE, ceea ne determină să ne întrebăm în acest caz care sunt elementele ce
favorizează procesul de creștere ?
Contextul geografic urban al României, caracterizat printr -o structură
policentrică echilibrată a orașelor mari, repartizate relativ uniform în regiuni, este
favorabil implementării unei strategii de dezvoltare bazată pe poli de creștere. Toate
regiunile de dezvoltare au în rețeaua lor de localități cel puțin un oraș cu peste 200.000
locuitori, care poate stimula și induce dezvoltarea în zonele adiacente , preponderent
rurale , dar și urbane.

Astfel , au fost desemnați pentru finanțare din programele europeane și
naționale 7 poli de creștere care sunt în curs de formare în jurul a 7 mari orașe ,
nuclee ale acestor poli (câte unul în fiecare Regiune de dezvoltare ): Iași, Constanța ,
Ploiești , Craiova, Timișoara , Cluj -Napoca, Brașov .
De asemenea , strategia de dezvoltare a polilor de creștere se va axa și pe
dezvoltarea orașelor potențiali poli de dezvoltare urbană, cu nivel semnificativ de
dezvoltare economică, funcții culturale și universitare importante: Arad, Baia -Mare,
Bacău, Brăila, Galați, Deva, Oradea, Pitești, Râmnicu -Vâlcea , Satu Mare, Sibiu,
Suceava , Târgu -Mureș .
Implementarea planurilor integrate de dezvoltare urbană pentru polii de
creștere și de dezvoltare urbană se așteaptă să aducă rezultate vizibile în ceea ce
privește echilibrarea nivelului de dezvoltare a regiunilor țării. În această perspectivă,
admisă și de instituțiile europene, strategia propusă de România pentru dezvoltarea
polilor de creștere o putem considera un exemplu de bună practică la nivel european .
Asemeni celorlalte state est-europene , România a intrat în procesul de
tranziție având un nivel relativ scăzut al disparităților regionale, comparativ cu statele
cu tradiție în economia de piață. Aceste disparități au crescut însă rapid și în mod
deosebit între Regiunea București –Ilfov (care include capitala țării) și celelalte regiuni.
Disparitățile inter -regionale în termeni absoluți sunt relativ mici comparativ cu
Uniunea Europeană. În termeni relativi însă, acestea au atins nivele comparabile cu
cele din Republica Cehă , Ungaria și Germania.

Noul Tratat de Reformă privind UE
aprobat în octombrie 2007 include conceptul
coeziunii teritoriale printre obiectivele Uniunii
Europene : astfel “coeziunea economică și socială”
devine “coeziune economică, socială și teritorială”,
ceea ce permite Uniunii să abordeze disparitățile
transversale, determinând mai multă coerență între
politicile sectoriale ale Uniunii . În acest context,
subliniem un atribut cheie al politicii regionale –
“place -based” (bazată pe teritoriu), care pare să stea
la baza schimbării de paradigmă preconizată pentru
următoarea perioadă de programare .
Dezvoltarea regională este un proces complex care
sprijină fiecare teritoriu să-și construiască viitorul
pe baza propriului capital teritorial, contribuind
astfel la reducerea disparităților între diverse arii
geografice sau altfel spus dezvoltarea regională este
un proces în continuă evoluție care își propune să
reducă diferențele de dezvoltare socio -economică
de la nivelul unui anumit teritoriu, în paralel cu
stimularea potențialului său de dezvoltare .
Ministerul Integrării Europene (MIE), răspunde de
elaborarea și implementarea politicii de dezvoltare
regională, coordonând toate activitățile de
planificare, programare, implementare . MIE este
responsabil totodată de construcția instituțională
pentru dezvoltarea regională și de implementarea
fondurilor Structurale .
Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională
(CNDR) este autoritatea deliberativă pentru
politica și programele de dezvoltare regională,
avizând documente importante pentru dezvoltarea
regională cum sunt Planul Național de Dezvoltare
și Strategia Națională de Dezvoltare Regională .
Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR) , creat la
nivelul fiecăreia din cele 8 Regiuni de
Dezvoltare, are rol deliberativ privind coordonarea
la nivel regional a politicii naționale de dezvoltare
regională .
Agențiile de Dezvoltare Regională (ADR) existente
în fiecare regiune de dezvoltare reprezintă
organismul executiv al CDR. ADR-urile sunt
organizații non-guvernamentale, de utilitate
publică, cu
personalitate juridică, care acționează în domeniul
specific al dezvoltării regionale .
Programul Operațional Regional (POR) are ca
obiectiv general sprijinirea unei dezvoltări
economice, sociale, echilibrate teritorial si
durabile a Regiunilor României, corespunzător
nevoilor lor si resurselor specifice, prin
concentrarea asupra polilor urbani de creș tere,
prin îmbunătățirea condițiilor infrastructurale și
ale mediului de afaceri pentru a face din regiunile
României, în special cele rămase în urmă, locuri
mai atractive pentru a locui, a le vizita, a investi și
a munci .

Analizele asupra procesului de planificare a
politicii de dezvoltare regioanală evidențiază faptul că
cele mai bune soluții pentru diminuarea disparităților
de dezvoltare sunt cele „taylor -made”, care să ia în
considerare specificitățile și potențialul de la nivel local.
Astfel , cu cât sunt puse în practică mai multe
măsuri ajustate nevoilor de dezvoltare locală de la
nivelul fiecărei regiuni, rezultatul va fi cu atât mai
vizibil iar valoarea adăugată mai mare .
Și aici observăm rolul major al politicii regionale
în stimularea potențialului endogen de la nivelul
regiunilor pentru valorificarea avantajelor specifice
fiecărei zone și pentru pregătirea acestora
pentru competiția de pe piețele internaționale .

Politica de dezvoltare regională în România s -a dezvoltat ca și politică cheie
în procesul de integrare a țării în UE. În procesul de constituire a regiunilor de
dezvoltare, au fost luate în considerare disparitățile existente între nivelurile lor de
dezvoltare, dar și în interiorul regiunilor, între județe, orașe, comune , iar politica
regională a avut inițial ca obiectiv principal diminuarea dezechilibrelor regionale
existente , stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate, dar și
prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale
interne și internaționale care contribuie la progresul economic și social.
Pentru un control mai bun al dezvoltării în cadrul României au fost create 8
Regiuni de Dezvoltare:
• Regiunea 1: Nord -Est (Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui)
• Regiunea 2: Sud -Est (Brăila, Buzău, Constanța, Galați , Tulcea, Vrancea)
• Regiunea 3: Sud (Argeș ,Călărași, Dâmbovița, Giurgiu , Ialomița, Prahova, Teleorman)
• Regiunea 4: Sud-Vest ( Dolj, Gorj, Mehedinți , Olt, Vâlcea )
• Regiunea 5: Vest (Arad, Caraș -Severin , Hunedoara , Timiș )
• Regiunea 6: Nord -Vest (Bihor, Bistrița -Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj)
• Regiunea 7: Centru (Alba, Brașov , Covasna , Harghita , Mureș , Sibiu)
• Regiunea 8: București – Ilfov (București , Ilfov)
Regiunile de Dezvoltare sunt unități teritorial – statistice, alcătuite din 4 -7
județe prin asocierea liberă a Consiliilor Județene. Ele corespund nivelului NUTS II în
Nomenclatorul Unităților Statistice Teritoriale (NUTS ) ale EUROSTAT, pentru care se
colectează date statistice specifice, în conformitate cu reglementările EUROSTAT
pentru teritoriile de nivel NUTS II. Regiunile de Dezvoltare reprezintă cadrul pentru
elaborarea, implementarea și evaluarea politicii de dezvoltare regională și a
programelor de coeziune economică și socială prin care aceasta se implementează.

Pentru o analiza mai concludenta a regiunilor de dezvoltare este foarte importanta
definirea criteriilor de algere a indicatorilor care trebuie folositi .
In acest sens , in functie de utilitatea informatiilor , s-au definit patru categorii de
inicatori :
1 indicatori de context, care ilistreaza aspectele – cheie ale situatiei socio -economice
ale fiecarei regiuni de dezvoltare si furnizeaza punctual de plecare pentru definirea
programelor .
2 datele de intrare, care sunt necesare pentru investigarea si estimarea anterioara a
operatiilor si pentru implementarea lor;
3 indicatori de productie, care sunt folositi in monitorizarea datelor;
4 indicatori de impact, care reflecta gradul in care obiectivele unui program de
dezvoltare s-a realizat .
Pentru ca un indicator să devină esențial în analiza disparitățtilor regionale trebuie
să fie supus unor cercetări statistice, pentru a determina în ce măsură poate servi ca:
· mijloc de informare privind starea unui anumit domeniu de interes , într-o anumita
perioada
de timp;
· mijloc de cercetare a elementelor sociale dintr-un anumit domeniu ;
· mijloc de determinare a consecințelor, în momentul modificării anumitor parametri.

Analizând disparitățile din România putem spune că
problemele cheie ale disparităților intra și inter-
regionale sunt:
Dezvoltarea neechilibrată între vestul și estul țării
Dezvoltarea economică a urmat o direcție vest -est,
proximitatea piețelor vestice acționând ca factor de
creștere
Subdezvoltarea cronică este concentrată în NE la
granița cu Moldova și în sud de -a lungul Dunării
Disparitățile intraregionale reflectă structura
mozaicală a dezvoltării economice
Impactul negativ puternic al restructurării industriale
în orașele monoindustriale
Declinul orașelor

În concluzie, putem caracteriza dezvoltarea
regională ca un proces în continuă evoluție care își
propune să reducă diferențele de dezvoltare socio –
economică de la nivelul unui anumit teritoriu, în
paralel cu stimularea potențialului său de dezvoltare .
Șansele de viață sunt puternic diferențiate în
România de azi în funcție de locul unde trăiești .
Există o veritabilă stratificare socială în funcție de
profilul spațiului de locuire . Această stratificare
(discriminare, uneori ) se manifestă nu numai în
calitatea locuirii ci chiar în șansele de a trăi.

Pentru o bună rezolvare a problemei disparităților socioeconomice la nivelul
României se poate apela la încurajarea turismului deoarece toate regiunile țării sunt
caracterizate de potențial turistic care încă nu este pe deplin valorificat.
În sprijinul acestei propuneri vin următoarele fapte:
· Fenomenul turistic este un proces dinamic , datorită tendințelor de expansiune /regresie ,
de intensificare/atenuare ritmică pe care acesta le are de -a lungul traseului său evolutiv,
care în plan general nu afectează capacitatea de dezvoltare continuă a unei regiuni cu
potențial turistic și care prin natura lor generează schimbări și transformări de bunuri și
valori individuale și, nu în ultimul rând, de modele culturale . Potențialul turistic , reprezentat
de resursele atractive și infrastructură, este factorul static al fenomenului analizat,
motivând existența acestuia. Elementul dinamic al procesului este asigurat de turist care
valorifică însușirile calitative ale resurselor și apelează la serviciile infrastructurii;
· Mediul geografic este substratul și generatorul fenomenului turistic care grupează într-
un ansamblu unitar toate elementele care contribuie la desfășurarea activităților turistice,
de la substratul geologic până la factorul uman. Diversitatea componentelor mediului
fizicogeografic din România justifică existența unui potențial turistic natural deosebit de
variat și complex , reprezentând principalul factor al dezvoltării turistice în România.
Importanța acestuia din punct de vedere turistic este reflectată de următoarele
caracteristici: este resursă turistică de vârf; fundal pentru desfășurarea unor activități
turistice motivate de alte atracții (antropice în primul rând); suport material al tuturor
activităților turistice .

· Elementele componente ale mediului geografic , ca atracții și resurse turistice potențiale ,
sunt localizate în principal în aria montană, pe litoralul Mării Negre și în Delta Dunării,
urmate de regiunile de dealuri, podișuri și câmpii. Diversitatea peisajului este generată de
structura geologică și de formele de relief, de alternanța culmilor montane și deluroase cu
depresiunile și culoarele de vale, de diferențierile altitudinale, etc., ce atrag după sine
varietatea vegetației și faunei, care -i sporesc atractivitatea. Spațiul montan oferă cel mai
variat și mai important potențial turistic, prezentând interes prin valoarea sa peisagistică.
Configurația reliefului, altitudinile moderate, depresiunile intramontane, văile transversale,
pasurile și trecătorile asigură circulația în întregul edificiu carpatic.
· Rețeaua hidrografică are, de asemenea, un rol important în stimularea și dezvoltarea
activităților turistice, impunându -se din acest punct de vedere prin toate formele de stocare
a apei (apele subterane, apele de suprafață).
· România posedă un potențial balnear deosebit de valoros, principalii factori naturali de
cură fiind apele minerale și termale, nămolurile și gazele terapeutice (mofete), bioclimatul,
la care se adaugă, lacurile răspândite pe întreg cuprinsul țării.
· Clima are un rol hotărâtor în etajarea peisajului geografic și implicit în generarea
anumitor atracții turistice. Pe de altă parte, climatul influențează dirijarea sezonieră a
formelor de turism prezentând un interes considerabil pentru turism prin indicii
bioclimatici care dau ambianța necesară desfășurării turismului (confort termic, stres
climatic, cutanat și pulmonar ), bioclimatul cu valori terapeutice, stratul de zăpadă și
anumite valori termice indispensabile practicării sporturilor de iarnă .
· Vegetația are, alături de funcțiile economice și de protecție și o evidentă valoare turistică
(peisagistică , estetică, științifică, odihnă, recreere și de agrement, etc.), cu precădere
pădurile de conifere și cele de interes socio -recreativ din împrejurimile localităților și
stațiunilor turistice .

· Fauna prezintă importanță pentru turism prin valoarea sa cinegetică, estetică sau științifică.
Teritoriul României beneficiază de un fond cinegetic și piscicol de mare valoare ca diversitate a
speciilor: urs, mistreț, cerb, căprior, cocoș de munte în Carpații Orientali, Parâng, Țarcu – Godeanu,
Făgăraș și Retezat, dar și în pădurile de deal și câmpie – căprior, cerb lopătar, mistreț, iar bălțile și
Delta Dunării constituie paradisul păsărilor .
Ariile naturale protejate de interes național și monumentele naturii prezintă importanță,
atât sub aspectul estetic, ca element de atractivitate turistică, cât și prin interesul științific și
instructiv -educativ , ca bază a turismului științific și ecoturismului . De regulă acestea constituie
obiective turistice distincte, dar, în cea mai mare parte, se asociază altor componente de peisaj . Prin
legea 5/2000 sunt delimitate 17 arii naturale protejate de interes național , clasificate în Rezervații
ale Biosferei (Delta Dunării, Munții Rodnei, Munții Retezat ), Parcuri Naționale (Munții Retezat , Munții
Rodnei , Munții Piatra Craiului , Domogled -Valea Cernei , etc.) și Parcuri Naturale (Munții Apuseni ,
Parcul Natural Porțile de Fier, Balta Mică a Brăilei) . De asemenea, în România s-au legiferat 827 de
monumente ale naturii și rezervații naturale : botanice , zoologice , forestiere , geologice –
geomorfologice , paleontologice , mixte, cele mai multe fiind răspândite în Carpați .
· Accesibilitatea obiectivelor turistice este un factor esențial în valorificarea acestora . Căile de
comunicație contribuie , de altfel , la orientarea și canalizarea fluxurilor turistice spre areale
geografice de importanță majoră : regiunea montană, litoralul Mării Negre, stațiuni și centre urbane
și rurale turistice . Principalele căi și mijloace de transport implicate în turism sunt cele rutiere ,
feroviare , aeriene , navale și mijloacele de transport speciale (teleferice și teleschiuri ).
Fenomenul turistic românesc înregistrează structuri și trăsături spațiale proprii, cele mai
utilizate categorii taxonomice de unități teritoriale fiind punctul turistic (asociat obiectivului cu
valoare turistică ), centrul turistic (rezultatul concentrării spațiale a mai multor resurse atractive),
zona turistică (reunind puncte și centre turistice strâns conectate prin relații de colaborare și
subordonare) și regiunea turistică (unitate funcțională de rang superior, cuprinzând în limitele sale
arii vaste la scara cărora fenomenul turistic se desfășoară în întreaga sa complexitate).

Principalele criterii utilizate în delimitarea și ierarhizarea unităților teritoriale
turistice sunt resursele atractive (mărimea, varietatea și consistența fondului recreativ,
gruparea în teritoriu a
obiectivelor, accesibilitatea lor) și circulația turistică (intensitatea și volumul circulației,
durata medie a sejurului, sezonalitatea, tipul de turism practicat, numărul turiștilor
străini, etc.).
Principalele regiuni turistice din România, delimitate în funcție de concentrarea
obiectivelor turistice, infrastructura turistică, accesibilitate și circulația turistică, sunt
considerate Munții Carpați (cu mai multe zone intens valorificate turistic), Delta Dunării,
litoralul românesc al Mării Negre, Transilvania și București împreună cu împrejurimile. O
ierarhizare a județelor după potențialul turistic, infrastructura turistică și nivelul de
valorificare turistică, indică pe primele locuri județul Constanța și Municipiul București,
urmate, în ordinea descrescătoare a valorilor, de județele Brașov, Prahova, Bihor, Sibiu,
Timiș, Suceava (Istrate, 1990).
Din perspectiva abordării regionale este necesară, într -o primă fază a evaluării
potențialului turistic al unei regiuni, o abordare selectivă, pe tipuri de obiective, a căror
ierarhizare valorică este relativ mai facil de realizat datorită comparării acelorași însușiri,
dar și o grupare de ansamblu a tuturor elementelor de interes recreativ , curativ sau
cultural, care astfel clasificate , într-un tot unitar ,să aibă capacitatea de a exprima
potențialul atractiv al unei regiuni în studiu.
Rezultatele măsurării cantitative a potențialului turistic al unei regiuni sunt de
cele mai multe ori relative, din cauza gradului mare de subiectivism implicat în
exprimarea cantitativă a unor calități ale obiectivelor turistice (frumusețea peisajului,
gradul inedit al unor obiective, incitația exercitată de un anumit tip de atracții asupra
vizitatorilor, atât de diferiți ca mentalitate, grad de cultură, comportament, vârstă) .

Metoda de estimare valorică a potențialului atractiv al unei regiuni, propusă
de P. Cocean (1984 ) se bazează pe atribuirea unor indici valorici obiectivului turistic
în funcție de următoarele criterii : unicitatea obiectivului – dacă este unicat local,
regional, național sau internațional (valoarea 10 este atribuită unicatului mondial),
valențele turistice ale obiectivului (dimensiuni, fizionomie, vârstă, funcție, structură
etc.) (indicii variază între 1…n), timpul și modul cum satisface cererea turistică (indici
cu valoare 1…n), gradul de dificultate al amenajării și punerii în valoare exprimat în
indici cuprinși între -4 și +4 (-4 este gradul de dificultate maxim, departe de căile de
acces, -2 =grad de dificultate moderat, 0=fără dificultăți de amenajare, 2 = amenajări
și accesibilitate favorizate , 4 = grad de favorabilitate maxim , în proximitatea unor căi
de acces ).
Această metodă se impune a fi aplicată pentru mai multe obiective, din
categorii diferite, dar pentru aceeași regiune, astfel ca indicii obținuți pentru fiecare
obiectiv să poată fi comparați între ei și ierarhizați .
În final se poate estima un rezultat general al potențialului turistic al regiunii
analizate, precum și reliefarea tipului de turism pentru care acesta .
Disparită țile sociale regionale din România au o clară structurare pe axele
rural-ț urban, agricolneagricol, concentrare redusă -sporită a populați ei în teritoriu,
accesibilitate la servicii și capital relațional al pop ulației asociat d iversității culturale.
Toate acestea sunt condiționări de impact nemijlocit asupra dezvoltării sociale în
sferele educației, să nătății, co nsumului și rela țiilor sociale.
Diferitele tipuri de disparități se manifestă în asociere între ele și pe niveluri
multiple –macroregiuni , regiuni de dezvoltare, subregiuni de dezvoltare/arii sociale,
microregiuni . Politicile de dezvoltare regională pentru a fi eficiente trebuie să aibă în
vedere tot acest sistem de inegalități în dezvoltarea spațială și să op ereze prin
sisteme instituționale diferențiate și ordonări teritoriale adecvate .