Disciplina de Toxicologie Veterinară [302649]

[anonimizat]:

Prof. Dr. Nechita Adrian Oros

Șef lucrări Dr. [anonimizat]

2018

INTOXICAȚII CU PLANTE DECORATIVE DE APARTAMENT LA ANIMALELE DE COMPANIE

Sicora Andrada

Îndrumători științifici:

Prof. Dr. Nechita Adrian Oros

Șef lucrări Dr. [anonimizat], Calea Mănăștur nr. 3-5, 400372, Cluj-Napoca, România

[anonimizat]

REZUMAT

HOUSEPLANT INTOXICATION IN PETS

Sicora Andrada

Supervisors:

Prof. Dr. Nechita Adrian Oros

Șef lucrări Dr. [anonimizat], 3-5 Manastur St., 400372, Cluj-Napoca, Romania

andrada.sicora@gmail.[anonimizat], însă frecvența acestora nu este una foarte crescută. [anonimizat], [anonimizat] a acestor cazuri.

Sunt cunoscute peste 2500 de plante toxice sau potențial toxice. Multe asemenea plante sunt cultivate ca și plante furajere sau plante medicinale. Se cunoaște din vechime că multe plante au fost utilizate pentru tratarea unor îmbolnaviri la om și la animale. [anonimizat], apoi medicamentele de sinteză au ajuns să aibă o pondere mai mare. Astăzi asistăm la o revenire spectaculoasă a fitoterapiei, care constituie o reală posibilitate în terapeutica modernă (Muntean L.S.). [anonimizat], [anonimizat], de acțiunile de fertilizare a solului, de gradul de poluare.

Plantele sunt o parte importantă a elementelor decorative din apartamente. [anonimizat]. [anonimizat] a supraviețui în afara mediului lor natural poate influența gradul de toxicitate. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], pot deveni agitate sau plictisite când sunt lăsate singure sau când li se limitează spațiul pentru o [anonimizat]. [anonimizat], de exemplu vor încerca de multe ori să mănânce frunzele sau fructele coapte ale unor plante cu potential toxic adăpostite în interior pe durata sezonului rece.

Pisicile, [anonimizat], iar instinctul lor natural le determină să ronțăie aceste plante din dorința de a elimina părul ingerat în timpul toaletării.

Tentațiile mari pentru pisici sunt reprezentate de crin, narcisă, azalee, iedera, yucca, dracaena, palmieri, aloe, în general plante cu frunze subțiri.

În cazul câinilor, dintre plantele de apartament dăunătoare putem aminti leandrul, azalea și narcisa. În cee ce privește rozătoarele, riscul ca acestea să ingere o serie de plante ornamentale cu potențial toxic este redus, acestea fiind ținute în mare parte a timpului în cuști special. Hamsterii, porcușorii de Guineea, chinchilele pot fi atrase de crizanteme, gladiole, aloe.

De asemenea sunt plante care conțin mai multe categorii de substanțe, unele cu acțiune terapeutică, în cantități rezonabile, altele cu acțiune toxică. De aceea este importantă și cantitatea de plantă ingerată, dar și starea de sănătate și categoria de vârstă din care face parte animalul.

Diagnosticul definitiv al intoxicației cu plante otrăvitoare este dificil. Este important să se cunoască plantele toxice care cresc într-o anumită zonă, și să se conștientizeze foarte clar condițiile care pot duce la otrăvirile efectivelor. Un diagnostic prezumtiv este posibil când sunt puse la dispoziție următoarele informații: dacă există deficiențe sau elemente în exces în solul din zonă, fapt care poate complica toxicitatea plantelor; sindroamele asociate cu fiecare plantă otrăvitoare din zonă; în ce perioadă a anului pot provoca probleme aceste plante; o anamneză clară a animalului și orice shimbare în creșterea sau condițiile de mediu care ar putea să provoace animalului modificări ale dietei sau a felului în care se hrănește.

Identificarea plantei este deosebit de importantă, oricare ar fi stadiul ei de creștere, și este foarte utilă izolarea acesteia din conținutul gastric al animalului intoxicat. Analizele chimice care încearcă identificarea agentului toxic nu sunt întotdeauna utile. Profilele metabolice pot fi folositoare în anumite intoxicații, iar în alte cazuri, leziunile găsite la necropsie sunt patognomonice.

Adenium obesum (trandafirul deșertului)

Trandafirul deșertului este o plantă suculentă originară din Africa de Est, aparține familiei Apocynaceae, cu aspect de bonsai, cu tulpini subțiri și flori foarte frumoase, roz sau roșii, care apar la sfârșitul primăverii. Arbust suculent de dimensiuni mici, sunt plante perene cu sevă vâscoasă de culoare alb-lăptoasă, cu tulpini îngroșate din care pleacă mai multe crengi scurte care au în vârf frunze simple cărnoase, lucioase, lanceolate de culoare verde-închis. Florile sunt grupate în buchete cu petale roșii cu centrul alb sau roz, plasate în vârful ramurilor. Fructele sunt sub formă de foliculi cu multe semințe.

Principii și efecte toxice: Steroizi cardioactivi și glicozide cardiace răspândite în întraga planta. Inhibă NA/K, ATP-aza, crește Ca intracelular ducând la excitabilitate miocardică, bradicardie, tahicardie ventriculară/fibrilație ventriculară și bloc atrioventricular, hiperpotasemie, probleme abdominale, vomă, anorexie și apatie.

Fig. 1.1. Adenium obesum

(Sursa: https://i.pinimg.com/originals/c5/53/34/c55334da08ab16a265c04df8bd29f818.jpg )

Aechmea fascinata (Ecmea)

Face parte din familia Bromeliaceae, este o planta epifită, originară din pădurile subtropicale din Brazilia. Particularitatea acestei plante este că înflorește o singură data și apoi moare, însă între timp produce mlădițe în partea bazală din care se pot obține alte plante. Frunzele sunt dure, gri-verzi dispuse sub formă de rozetă, în așa fel încât să îndrume apa către un canal central. Plantele adulte produc în centrul rozetei un peduncul floral lung, care poartă o inflorescență mare sub formă de ciorchine.

Principii și efecte toxice: oxalatul de calciu și enzimele proteolitice. Determină edemul și iritația locală severă a pielii și a mucoaselor, cu apariția veziculelor, prurit, inflamație locală și sialoree.

Fig. 1.2. Aechmea spp.

(Sursa: https://www.hometalk.com/27882418/aechmea-plant-care-tips-the-bromeliad-with-the-pink-flower)

Agapanthus orientalis (Crinul albastru african)

Originară din Sudul Africii, aparține familiei Agapanthoideae, întâlnită în pășuni umede și zone de coastă, crinul albastru african este o plantă perenă cu aspect de tufa, cu inflorescențe mari ce poate ajunge la înălțimi de 60 cm. Frunzele sunt bazale, lineare, curbate, cu margine simplă, de culoare verde pătat. Florile apar vara, sunt hermafrodite, tubulare, situate în vârful tulpinilor verticale. Au aspect de clopot cu dimensiuni de 15-20 cm, de culoare albastru închis sau deschis, violet și mai rar albă.

Principii și efecte toxice: cristalele de oxalați de calciu sunt răspândite în întreaga plantă, mai ales în rizomi. Ingestia cauzează durere intensă imediată, iritație locală a mucoaselor, sialoree, edem al limbii și faringelui, diaree și dispnee.

Fig. 1.3. Agapanthus orientalis

(Sursa: https://www.biolib.cz/en/image/id144921/)

Alocasia macrorrhiza (Urechea elefantului)

Face parte din familia Araceae, este originară din pădurile Asiei de Sud-Est. Frunzele sunt mari, alungite-obovate, lucioase, sub formă de scut, cu nervațiune proeminentă, culoare verde strălucitor, deseori prezentând pistrui colorați violet închis sau bronz. Florile sunt reunite sub formă de spadă.

Principii și efecte toxice: oxalați de calciu, dar mai conține și alte toxice necunoscute. Simpla atingere a plantei sau a sevei poate produce iritații ale pielii și mucoaselor, apariția veziculelor cutanate, răgușire și sialoree. În cazul ingestiei unei cantități mari se poate observa edemul buzelor, a mucoasei bucale, faringiene, disfagie, dispnee, și moarte în aproximativ 6 ore.

Fig. 1.4. Alocasia macrorrhiza

(Sursa: http://www.turn-it-tropical.co.uk/product/alocasia-macrorrhiza/)

Aloe spp.

Sunt plante suculente originare din Africa și Orientul Mijlociu, care fac parte din familia Asphodelaceae. Este formată din grupuri de frunze înguste sau groase, lungi, în formă de benzi, cărnoase, cu margini puternic serate, cu spini în formă de cârlig pe marginile încovoiate. În funcție de specie, între martie și septembrie, se dezvoltă o tulpină central cu flori mici, dense, tubulare, așezate la capătul tijei. Particular acestor plante este faptul că înmagazinează apa pentru supraviețuirea în perioadele de secetă. Cele mai cunoscute specii sunt: A. arborescens, A. arista, A. striata, A. variegate, A. barbadensis.

Principii și efecte toxice: conține glicozide antrachinonice, barbaloină, în special, cu o concentrație de 0,1-1,2 % în frunze; acid crisofanic în latexul frunzelor, cu o concentrație mai crescută în frunzele plantelor tinere; seva conține cristale de oxalat de calciu, iar în frunze și semințe conține saponine și uleiuri volatile iritante. Ingestia cauzează iritații și edeme dermice și ale mucoasei orale, crampe abdominale, creșterea peristaltismului intestinal, diaree acută, severă, hipoglicemie, însoțită uneori de vomismente. În cantitate mica frunzele au efect purgativ, prin inhibarea secreției de acid clorhidric, absorbției apei și electroliților din colon.

Fig. 1.5 Aloe spp.

(Sursa: http://community.homedepot.com/howto/DiscussionDetail/Aloe-Houseplant-906500000008cgl)

Aglaonema modestum (frunza japoneză)

Plantă erbacee perenă, aparține familiei Araceae, originară din regiunile subtropicale și tropicale din Asia. Are aspect de tufă, decorativă prin frunze și secundar prin floare, cu înălțimi cuprinse între 15-90 cm. Tulpinile pot fi erecte sau târâtoare, cu frunze solide, ovale, lungi, colorate în două sau mai multe culori, verzi sau pătate cu gri-verde. Florile sunt mici, verzui, apar vara în perioada iulie-august, iar inflorescența de tip spic este acoperită parțial de o bractee la exterior.

Principii și efecte toxice: întreaga plantă conține cristale de oxalați de calciu care la ingerare cauzează edem și iritația mucoasei orale.

Fig. 1.6. Aglaonema modestum

(Sursa: https://www.mashrita.com/chinese-evergreen-aglaonema-varieties/)

Anthurium andreanum (floarea flamingo)

Este o plantă originară din America de Sud, aparține familiei Araceae, perenă decorativă, prin florile ei cerate care contrastează cu frunzele verde închis. Inflorescențele sunt formate din spandix, o inflorescență mica sub formă de spic și spată, care este o frunză modificată (bractee) frumos colorată. Florile apar în special vara, însă în condiții propice poate înflori tot timpul anului. Planta poate ajunge la înalțimi cuprinse între 50-150cm.

Principii și efecte toxice: oxalații de calciu insolubili dar și oxalați solubili pot provoca iritarea pielii și a mucoaselor, inflamații, apariția veziculelor cutanate, răgușire, sialoree, vomă. Poate să apară dispnee gravă urmată de tahipnee, tetanie hipocalcemică și mai rar nefroză oxalică.

Fig. 1.7. Anthurium andreanum

(Sursa: http://www.caribbean-plants.com/shop/en/p/65/flamingo-flower-anthurium-andreanum/)

Brunfelsia pauciflora (ieri-azi-mâine, doamna nopții)

Originară din America Centrală, aparține familiei Solanaceae, brunfelsia este grupată în tufișuri sau mici arbuști permanent verzi, cu frunze alterne, nedivizate, fără serații, groase, aproape pieloase, lucioase, de culoare verde-închis, cu marginile ondulate. Florile sunt mari, spectaculoase, parfumate, adunate în buchete sau solitare la capetele ramurilor, cu caliciu pentalobulat, 5 petale și o corolă în formă de pâlnie. Când înfloresc sunt albastru-închis, a doua zi culoarea se deschide, iar a treia zi, când se ofilesc, sunt albe, de aici și denumirea ieri-astăzi-mâine. Fructele sunt capsule asemănătoare fructelor de pădure.

Principii și efecte toxice: alcaloizii (atropine, scopolamină, hiosciamină) se găsesc în flori, frunze, scoarță și rădăcini. După ingestie animalele prezintă tahicardie, xerostomie, midriază, tremurături, ataxie, depresie, retenție urinară și comă.

Fig. 1.8. Brunfelsia pauciflora

(Sursa: http://www.plantsrescue.com/brunfelsia-pauciflora/)

Caladium (aripile îngerului)

Caladium este originară din America tropicală, aparține familiei Araceae și este crescută pentru foliajul extraordinar. Este o plantă perenă cu frunze simple, cordiforme, subțiri cu nervuri evidente, pătate, sepale gaben-verzui. Dimensiunea frunzelor variază între 15-30 cm, iar culorile includ o paletă largă de alb și verde, roșu și verde, alb cu pete roșii sau nervuri verzi, unele având chiar pete de culoarea lavandei.

Principii și efecte toxice: în toate părțile componente ale plantei, în special în rizomi se găsesc cristale de oxalat de calciu și alte pricipii necunoscute. Ingestia cauzează durere intensă imediată, iritații locale ale mucoaselor, sialoree, edem al limbii și faringelui, diaree, dispnee.

Fig. 1.9. Caladium

(Sursa: http://www.flori-cultura.ro/caladium-cultivare-sfaturi-utile-inmultire-familia-araceae/)

Capiscum annuum (ardei iute, ardei ornamental)

Originar din America Centrală și de Sud, aparține familiei Solanaceae, ardeiul iute este o plantă perenă, care în absența iernilor geroase se poate adapta și poate supraviețui mai multe anotimpuri. Crește sub formă de tufiș cu tulpină erectă, ramificată. Frunzele sunt închise la culoare, lucioase, ovale și cu marginile întregi. Ardeiul iute are flori de culoare albă, uneori purpuriu iar tulpinile sunt numeroase și pot atinge o înălțime de 60 cm. Fructele sunt bace de mici dimensiuni, strălucitoare, de variate forme, pot fi verzi, galbene sau roșii.

Principii și efecte toxice: capsaicina în fructele mature, solanină și scopoletină în frunze. Nu s-au raportat decese, însă odată cu ingestia provoacă iritații ale tractului gastrointestinal, producând vomă și diaree.

Fig. 1.10. Capiscum annuum

(Sursa: https://seedcorner.com/chili-pepper-ornamental-prairie-fire-capsicum-annuum-seeds/)

Chlorophytum spp. (planta păianjen)

Plantă erbacee rizomatoasă originară din Africa de Sud, aparține familiei Asparagaceae. Este o plantă perenă cu tulpini agățătoare, lungi și subțiri, pe ele crescând numeroase rozete. Are frunze lungi și subțiri, ușor lucioase, suculente, sub formă de bandă, de culoare verde cu o dungă de culoare albă sau galbenă pe mijloc. Florile sunt mici de culoare albă, înfloresc vara. Planta păianjen este cultivate de obicei în ghivece suspendate. Caracteristic acestei plante este faptul că ea este cultivată pentru proprietățile sale filtrante.

Principii și efecte toxice: pisicile ajung la aceste plante prin cățărare sau atunci când plantele tinere de la capătul tulpinilor mature cad pe jos. Frunzele și plantele tinere conțin substanțe toxice încă neidentificate. La pisicile care au consumat aceste plante au fost observate vomă, sialoree, regurgitare și anorexie temporară.

Fig.1.11. Chlorophytum spp

(Sursa: http://theflowerpotnursery.com/spider-plant-airplane-plant-chlorophytum-comosum-4-pot-2-cultivars/)

Convallaria majalis (lăcrămioară)

Lăcrămioara este o plantă originară din Europa și Asia, unde este întâlnită spontan în pădurile de foioase și în fânețele montane. Aparține familiei Ruscaceae (Liliaceae). Este o plantă rizomatoasă perenă care poate ajunge la înălțimi de 20-30 cm. Înflorește primăvara, din aprilie până în mai. Frunzele sunt perechi, de formă eliptică, pețiolate, cu vârful ascuțit, cu nervuri proeminente, de culoare verde, localizate bazal. Tulpina nu are frunze. Inflorescența umbeliformă apare în vârful tulpinii, sub formă de racem cu flori albe, atârnate, parfumate, cu aspect caracteristic de clopoțel. Fructele sunt bace roșii, dar nu se formează întotdeauna.

Principii și efecte toxice: rizomii, florile și frunzele, precum și apa în care au fost ținute, conțin glicozide cardiace (convalarină, convalamarină, convalatoxină) și saponine iritante. Perioada de latență variază în funcție de doza ingerată. Produce afecțiuni ale tractului gastrointestinal, cum ar fi: vomă, dureri abdominale, diaree, tremurături, gastroenterite; anomalii cardiace progresive precum: aritmii, bloc atrioventricular și hemoragii peteșiale generalizate.

Fig. 1.12. Convallaria majalis

(Sursa: https://www.crocus.co.uk/plants/_/convallaria-majalis/classid.2000009455/)

Cycas revoluta

Este o plantă preistorică care face parte din clasa Gimnospermae, apărută în urmă cu 240 de milioane de ani, fiind considerată unul din părinții lui Ginko Biloba și al coniferelor. Este originară din regiunile tropicale ale Asiei, încadrată fiind în familia Cycadaceae. Este perenă, cu creștere foarte lentă cu un trunchi gros, conic de la care pleacă frunze mari, penate, așezate sub formă de rozetă. Florile la Cycas apar doar la exemplarele bătrâne, floarea masculă are aspect de spic conic, iar cea femelă are aspect de con brun-verzui, acestea apar doar în zona de vârf a plantei.

Principii și efecte toxice: cicasina și metabolitul ei metilazoximetanol, neocicasina A și B, macroziamina, acid alfa-amino-beta-etil-amino-propionic se găsesc în cantități mari în rădăcină, 0,2-0,3% în semințe și mai puțin în frunze. Ingestia poate provoca: vomă, ataxie, diaree, convulsii, comă și chiar moarte. Ingerarea unor cantități reduse pe o perioadă îndelungată de timp are efecte teratogene și carcinogene. Morfopatologic se constată necroză hepatică și encefaloză.

Fig. 1. 13. Cycas revoluta

(Sursa: https://austinbotany.wordpress.com/2015/02/16/cycas-revoluta/)

Cyclamen hederifolium

Aparține familiei Primulaceae și poartă denumirea populară de „ciuboțica cucului”. Cyclamen este o plantă erbacee cu aspect de tufă cu tuberculi care produc rădacini în partea bazală, iar în partea superioară flori și frunze. Tulpina este dreaptă, cu o floare terminală în formă de fluture, de culoare albă, roz, mov sau roșie. Florile și frunzele sunt dispuse sub formă de rozete din punctul de creștere situat în vârful tuberculului. Frunzele sunt pețiolate, cordiforme, serate, colorate în verde intens combinat cu verde deschis pe aceași frunză.

Principii și efecte toxice: în rizomii tuberoși se găsesc saponine triterpenice care provoacă iritații ale tractului gastrointestinal, crescând absorbția sistemică și provocând toxicitate severă. Semnele clinice observate sunt anorexie, diaree, convulsii și paralizie.

Fig. 1. 14. Cyclamen hederifolium

(Sursa: http://www.decodays.ro/single-post/2017/02/01/Floarea-Cyclamen-Ingrijire-Inmultire-ghiveci-gradina)

Dieffenbachia spp.

Este o plantă de apartament, originară din pădurile tropicale ale Americii Centrale și Sudul Africii, aparține familiei Araceae și cuprinde circa 30 de specii. Dieffenbachia este decorativă datorită frunzelor cu un colorit deosebit, unele specii au aspect de tufă iar altele au tulpini înalte și groase. Este o plantă relativ înaltă, dreaptă, fără ramificații, cărnoasă, cu tulpina brăzdată de semnele frunzelor căzute. Frunzele sunt mari, cu nervuri groase , pețiol cu aspect de teacă și cu pete albe sau galbene pe muchie. Cea mai cunoscută specie este D. Maculata.

Principii și efecte toxice: în toate părțile plantei, inclusiv în sevă se găsesc cristale de oxalați de calciu insolubile, oxalați solubili și enzime proteolitice (dumbcaină). Aceste cristale lezează țesuturile determinând eliberare de histamină și acid oxalic. La ingerare apar simptome de durere intensă imediată, arsuri, inflamații ale mucoaselor bucală și faringiană, anorexie, apatie, vomă, diaree, sialoree, tremurături ale capului, dispnee, tetanie hipocalcemică și la nivel ocular pot apărea eroziuni corneene.

Fig.1.15. Dieffenbachia spp.

(Sursa: https://www.calyxflowers.com/floral-library/dumb-cane/)

Digitalis purpurea (degețel roșu)

Originară din America de Nord și Europa Centrală, aparține familiei Scrophulariaceae. Degețelul roșu este o plantă erbacee, bienală, dreaptă. În primul an formează numai o rozetă de frunze, iar în al doilea an se formează tulpina purtătoare de flori. Este ramificată și ajunge la 1,5 m înălțime. Frunzele bazale sunt simple, alterne, oval-lanceolate, pețiolate și au fața inferioară păroasă. Frunzele de pe tulpină sunt din ce în ce mai mici spre vârful tulpinii și au formă eliptică.

Florile au formă de degetar și alcătuiesc o inflorescență ca un ciorchine în vârful tulpinii; au o culoare roșie-purpurie la exterior și roșie-roz cu puncte purpurii la interior.

Principii și efecte toxice: în toată planta se găsesc glicozide cardiace (digitoxină, digitalină, digoxină și alți compuși) saponine și alcaloizi. În general se observă dureri abdominale acute, vomă, diaree sanguinolentă, urinare frecventă, puls rar și neregulat, tremor, convulsii și rar moarte.

Fig. 1.16. Digitalis purpurea

(Sursa: http://www.anthesis.ro/ digitalis-purpurea-dalmatian-white-degetar.html)

Dracaena spp. (zmeoaica)

Originară din Africa tropicală, aparține familiei Agavaceae. Este o plantă decorativă prin frunze, cu aspect de arbust de talie medie, asemănătoare unui palmier. Frunzele au aspect de lance, subțiri, pătate, alterne, fără pețiol. Anumite specii au dungi galbene, roșii sau verzi pe marginea frunzelor. Frunzele inferioare cad și rămân urme bine delimitate pe trunchi. Frunzele terminale se păstrează pe măsură ce planta se maturizează. Cele mai cunoscute specii sunt:  D. deremensis, D. fragrans, D. godseffiana, D. marginata, și D. braunii.

Principii și efecte toxice: Frunzele conțin alcaloizi, saponine și rășini, care în cazul ingestiei pot provoca vomă și diaree severă.

Fig.1.17. Dracaena spp

(Sursa: https://www.botanistii.ro/blog/sfaturi-ingrijire-cultivare-dracaena/)

Euphorbia pulcherrima (Steaua de Crăciun)

Genul Euphorbia, din familia Euphorbiaceae, numără circa 2000 de specii foarte diferite între ele cuprinzând plante anuale, bienale și perene, precum și arbori, arbuști și plante suculente. E. pulcherrima cunoscută ca „Steaua de Crăciun” are o inflorescență caracteristică înconjurată de bractee roșii, foarte estetice. Alte specii al acestui gen sunt: E. milii, E. flanaganii, E. fulgens, E. lactea, E. myrisinites, E. resinifera. Au în comun prezența sevei albe, lăptoasă care poate sa aibă efect iritant în contact cu pielea. O altă caracteristică a acestui gen de plante este latexul alb, eliminat prin ruperea plantei. Se prezintă sub formă de tufișuri perene, cu frunzele alterne, petiolate, cu nervuri distincte, întregi sau lobate, și clar colorate în roșu, roz sau alb, iar frunzele inferioare rămân verzi.

Pricipii și efecte toxice: esteri diterptenici, derivați ai ingenolului (forbol, hidroxiforbol, miliamina) se găsesc în latex și semințe și au o concentrație variabilă în funcție de sezon și specie. Tumefacții și vezicule la nivelul pileii, hipersesibilitate cutanată. Leziunile necesită undea la o săptămână ca să se vindece. Pot apărea: hiperemia mucoase conjunctivale, decolorări punctiforme la nivel cornean, vomă, diaree, colici, midriază, incoordonări în mers, delir și convulsii.

Fig. 1.18. Euphorbia pulcherrima

(Sursa: http://www.plantsworld.in/product/poinsettia-red-euphorbia-pulcherrima-red/)

Ficus spp.

Cuprinde peste 800 de specii care fac parte din familia Moraceae. Originare din regiunile tropicale și subtropicale din Asia, Africa și Australia, se găsesc sub formă de arbust, arbore sau plantă cățărătoare, Speciile cunoscute sunt: F. elastica (Arborele de cauciuc), F. benghalensis, F. lyrata, F. pameri, F. pumila, F. villosa. Ficusul este o plantă ornamentală lemnoasă arborescentă sau agățătoare care se adaptează la diverse condiții.  Sunt toate plante foarte elegante, iar unele se cultivă în apartament pentru frumusețea frunzelor deosebit de decorative. Frunzele sale sunt deosebit de apreciate pentru forma, mărimea și culoarea lor. Întreaga plantă conține latex. Tulpina este elastică, ușor modelabilă, foarte ramificată. Frunzele sunt alungit-lanceolate, colorate în diverse nuanțe, de la verde intens, la verde crud, lucioase. Unele specii de ficus au frunzele variegate.

Principii și efecte toxice: enzimele proteolitice pot avea un efect caustic sau iritant pentru piele datorită latexului alb, iritant și a alergenilor astfel apărând urticaria de contact mediată de imunoglobulinele E. Prin ingerare produc gastroenterită exprimată prin vomă și diaree.

Fig.1.19. Ficus spp.

(Sursa: https://www.crocus.co.uk/plants/_/ficus-elastica-robusta/classid.2000027700/)

Hedera spp. (iedera)

Iedera este o specie indigenă de liană ce se întâlnește spontan în flora țării noaste. Plantă decorativa cățărătoare, cultivate în special în curți, dar mai nou și în ghivece pentru balcon sau interioare, este permanent verde și aparține familiei Araliaceae. Există numeroase varietăți cu frunze diferite ca formă și dimensiune: romboide mici, frunze mari cu stea, cu vârfurile alungite, culoarea poate varia de la verde la auriu, argintiu, galben, crem și gri. Varietățile plantei includ: H. canariensis, H. colchica iar cea mai răspândită este H. helix. Tulpinile produc rădăcini aeriene care aderă la suprafețe aspre. Acest lucru permite plantei să se dezvolte rapid pe pereți sau garduri.

Principii și efecte toxice: hederasaponina B și C, rutină, acid cafeic, acid clorogenic, alfa-hederina, emetină, falcarinol, dehidrofalacorinol. Acestea provoacă arsuri la nivelul mucoasei faringiene de aproximativ 15 minute, în cazul ingerării unor cantități mai mici de plantă. La o cantitate mai mare de frunze ingerate, simptomele includ: prurit intes, tahicardie, letargie, midriază și în final convulsii.

Fig. 1.20. Hedera spp.

(Sursa: https://herbaria.plants.ox.ac.uk/bol/plants400/Profiles/GH/Hedera)

Hippeastrum spp. (crinul de apartament, crin asiatic)

Plante originare din zonele tropicale și subtropicale din America Centrală și de Sud din familia Amaryllidaceae. Este o specie de planta cu bulbi, fiecare bulb unul sau doi pendunculi florali concavi, la capătul cărora sunt inserate florile, în grup de 2-4. Florile sunt mari, pedunculate, de culoare roz, roșu, portocaliu sau alb, ele se usucă în aproximativ o lună în timp ce frunzele continuă să crească și să producă elemente nutritive pentru bulb. Frunzele au formă de panglică, alungite și colorate verde intens. Speciile cunoscute sunt: H. puniceum, H. rutilum, H. vittatum.

Principii și efecte toxice: lycorina, un alcaloid fenatridinic care în cazul ingestiei provoacă: vomituriție, vomă, hipersalivație, diaree iar în cazuri mai grave paralizii și colaps circulator de origine centrală.

Fig. 1.21. Hippeastrum spp

(Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Hippeastrum)

Hyacinthus spp. (zambila)

Zambila este o plantă perenă geofită, originară din Orientul Mijlociu, numită de către greci “hyakintos” adică piatra prețioasă, aparține familiei Asparagaceae (Liliaceae). Este o plantă perenă cu bulbi care poate ajunge la înălțimi de 20-35 cm. Frunzele sunt de culoare verde, înguste, lucioase, iar florile, apar primăvara (aprilie-mai) și sunt grupate și au aspect de steluțe sau clopot, foarte parfumate, colorate în alb, roz, violet, purpuriu, galben sau portocaliu. Florile sunt hermaphrodite și sunt polenizate de către albine. Bulbii se recoltează și se depozitează toamna pentru a fi replantați primăvara următoare, aceștia pot fi accesibili animalelor de companie.

Principii și efecte toxice: în bulbi se găsesc cristale de oxalat de calciu și alcaloizi. După ingerarea unei doze toxice de bulbi s-au raportat vomă, diaree și în cazuri rare moarte.

Fig. 1.22. Hyacinthus spp.

(Sursa: http://www.digdropdone.com/bulbs/hyacinthus-hyacinthus-orientalis.html)

Ilex aquifolium (ilice, ilex, laur)

Laurul este o floare tradițională folosită pentru decorarea locuințelor în timpul sărbătorilor de iarnă, este originară din sudul și vestul Europei, în România face parte din flora spontană. Aparține familiei Aquifoliaceae. Este o specie arbustivă uneori arborescentă, decorative prin port, frunze, fructe, lăstari și flori. Frunzele sunt persitente, alterne, scurt petiolate, ovate, spinos-dințate, groase, pieloase, rigide, de culoare verde lucios. Florile sunt dioice sau poligame, albe cu 4-5 petale, plăcut mirositoare. Fructele decorative sunt de culoare roșie, 6-8 mm diametru, tip drupă baciformă, globuloasă.

Principii și efecte toxice: frunzele, fructele și semințele conțin saponine, un alcaloid (teobromină), compuși triterpenici și alți compuși cu acțiune cardiotonică de tip digitalic. La ingerarea a mai mult de 2 fructe se observă durere abdominală, vomă și diaree, iar cazurile mortale sunt rare.

Fig. 1.23. Ilex aquifolium

(Sursa: https://www.burford.co.uk/plants/winter-garden/ilex-aquifolium-holly-alaska/)

Kalanchoe spp. (planta aerului)

Plantă originară din Madagascar, aparține familiei Carassulaceae, erbacee, anuală sau perenă, cu aspect de tufă cu înălțimi ce variază între 30-35 cm. Frunzele sunt cărnoase, serate sau crenelate, opuse, petiolate. Florile sunt mici, sub formă de steluțe, așezate în buchete umbeliforme, de culoare roșu-aprins, portocaliu sau roz.

Principii și efecte toxice: frunzele conțin glicozide cardiace care în câteva ore de la ingerare produc depresie, tahipnee, bruxism, ataxie, paralizie, opistotonus și deces.

Fig. 1.24. Kalanchoe spp.

(Sursa: https://dogs.lovetoknow.com/are-succulents-poisonous-dogs)

Lilium longiflorum, Lilium tigrinum (crinul de Paște, crinul trompetă)

Din genul Lilium fac parte circa 110 specii de plante erbacee cu bulbi, majoritatea sunt originare din zona temperată a emisferei nordice și fac parte din familia Liliaceae. Frunzele sunt alterne sau verticilate, sesile, liniare sau lanceolate, ascuțite de culoare verde. Florile apar în vârful tulpinii florifere, grupate în inflorescențe sau solitare. Acestea sunt mari, spectaculoase, în formă de pâlnie, formate din 6 petale cu vârfurile întoarse și 6 stamine. Fructele sunt capsule cu numeroase semințe plate.

Principii și efecte toxice: întreaga plantă conține toxine neidentificate, însă la 2-4 zile de la ingerare, s-a înregistrat la pisici insuficiență renală, în decurs de 12 ore de la ingerare apare voma, depresia, pierderea apetitului. Creatinina, urea, fosforul și potasiul seric sunt crescute și denotă toxicitate. Planta nu a fost raportată ca fiind toxică la nici o altă specie.

Fig.1.25. Lilium longiflorum, Lilium tigrinum

(Sursa: https://www.dreamstime.com/royalty-free-stock-photographyimage)

Nephrolepis spp. (feriga de cameră)

Face parte din familia Nephrolepidaceae și curpinde circa 30 de specii epifite sau terestre ce cresc în mod natural în zonele tropicale și subtropicale. Sunt puțin pretențioase, rezistente și ușor adaptabile. Specia cea mai cultivată N. exaltata dar și N. cordifolia, N. tesselata. Feriga de camera este o planta perenă, decorativă prin frunze, cu aspect de tufa ce ajunge la înălțimi între 40-90 cm. Frunzele sunt verzi, arcuate și dințate pe margini.

Principii și efecte toxice: aceste plante conțin diferite tipuri de alergeni, iar ca și simptome înregistrate dermatita alergică de contact este cea mai comună.

Fig. 1.26. Nephrolepis spp.

(Sursa: http://www.susanleachsnyder.com/Hammock%20Trail/SwordFern.html)

Nerium oleander (leandru)

Este un arbust ornamental, originar din zonele mediteraneene și Asia subtropicală, ce face parte din familia Apocynaceae. Este o plantă lemnoasă, arbustivă ce se cultivă în grădini dar și în ghivece. Atinge înălțimi de 1,5-2,5 m și este decorativ prin coloritul florilor sale ce stau înflorite mult timp. Este considerat una din cele mai toxice plante de grădină. Frunzele sunt simple, dure, ceroase, îngust-lanceolate, cu margini netede și vârf ascuțit. Florile simple sau batute, cresc în vârful lăstarilor anuali, de culoare alb, diferite nuanțe de roz sau violet, cu miros puternic și plăcut.

Principii și efecte toxice: toate părțile plantei, în stare verde, sunt toxice, iar florile uscate își păstrează toxicitatea până la șase ani. Conține glicozizi digitalici, cu acțiune toxică asupra musculaturii cardiace: oleandrozida, neriozida și nerioantozida (onerianina). DL la câine este de 2 mg/kg oleandrozida. Câteva grame de frunze sunt suficiente pentru a determina moartea la animalele de talie mare. Simptomele apar imediat după ingerare, inițial semne digestive și renale, urmate de tulburări cardiovasculare: puls accelerat, apoi slab și tulburări nervoase: la început excitație puternică ce apoi poate trece în depresie generală, cu tulburări de echilibru. În majoritatea cazurilor, moartea survine în scurt timp.

Fig. 1.27. Nerium oleander

(Sursa: https://teinda.jardinitis.com/ /arbustos-de-pleno-sol/nerium-oleander)

Pelargonium spp. (mușcate)

Plante din familia Geraniaceae, genul curpinde peste 250 de specii originare din Africa de Sud. Majoritatea plantelor crescute în casă sunt hibrizi. Plantă cu aspect de tufă cu înățime între 30-50 cm, alcătuită din tulpini tinere cu multe ramificații. Frunzele au forme și dimensiuni diferite în funcție de specie, sunt susținute de pețioli lungi și uneori sunt parfumate, rotunde, ușor lobate. Florile sunt abundente și viu colorate, cresc grupate în inflorescențe sub formă de umbrele. Specii cunoscute: P. crispum, P. domesticum, P. hortorum, P. zonale, P. peltatum, P. tomentosum.

Principii și efecte toxice: geraniol, citronelol, linalol, care sunt uleiuri esențiale sensibilizante care provoacă dermatite alergice de contact.

Fig.1.28. Pelargonium spp.

(Sursa: http://www.horticultorul.ro/flori-de-apartament-gradina/muscata/)

Persea americana (avocado, para avocado)

Avocado este un arbore subtropical, originar din America Centrală și de Sud, aparține familiei Lauraceae. În mod frecvent se cultivă pentru fructul de avocado, 3 specii: mexican, guatemalez și vest indian. Acesta se poate cultiva în apartamente, în ghivece lângă geamuri, unde poate ajunge suficientă lumină, acestea nu vor face fructe niciodată. Avocado are coroana neregulată și deasă. Frunzele sunt oval-eliptice, întregi, alterne, cu nervuri și textură pergamentoasă, lucioase, de culoare verde închis. Florile sunt mici, grupate în inflorescențe de tip panicul de culoare galben-verzuie. Fructele sunt bace ovoide până la piriforme, cu un pericarp verde închis, gros, rezistent și lucios, ce acoperă un conținut cărnos verde-lămâie până la galben și cu o sămânță netedă, ovoidă, unică. Pulpa fructului este comsumată ca atare în sosuri sau salate.

Principii și efecte toxice: toate părțile aeriene, în special frunzele, au fost raportate ca fiind toxice. Toxina responsabilă este o monogliceridă. Speciile cele mai sensibile și expuse sunt iepurii și păsările de colivie lăsate să zboare libere prin casă. La acestea s-au înregistrat problem respiratorii, congestie pulmonară, congestie generalizată, aritmii cardiace, edem submandibular, hidropericard și moarte subită. La păsările de colivie semnele clinice vor fi observate în primele 12 ore de la ingestie și decesul survine în mod obișnuit la 1-2 zile de la expunere.

Fig. 1.29. Persea Americana

(Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Avocado)

Philodendron spp./ Monastera spp. (filodendron)

Plante din familia Araceae, permanent verzi, epifite, cățărătoare, originare din pădurile pluviale din America Centrală și de Sud. M. deliciosa, cunoscută sub numele de Filodendron are frunze frumoase, foarte mari, nelobate sau penat lobate, în formă de inimă, pegamentoase și adânc incizate. Înflorește rar, sub forma unei bractee alb-verzui cu un spadix alb-crem în centru, iar mai târziu din spadix se dezoltă fructul cu gust asemănător ananasului. Cele mai cunoscute specii sunt: M. deliciosa, M. pertusa, M. pittieri.

Principii și efecte toxice: În toate părțile componente ale plantei se găsesc cristale de oxalați de calciu insolubile și oxalați solubili. Imediat după ingestie au fost raportate dureri, iritația pielii și a mucoaselor, edemul limbii, inflamația veziculoasă a faringelui, laringită cu modificarea vocii, sialoree și vomă. În cazuri grave pot apărea: disfagiee, dispnee, letarfie, tetanie, rareori nefroză oxalică. La pisici au fost raportate excitabilitate, spasme nervoase, convulsii și ocazional encefalită.

Fig. 1.30. Philodendron spp

(Sursa: https://dalbdesign.wordpress.com/topic-2-indoor-plants/)

Phoradendron flavescens (vâsc)

Este un mic tufiș parazitar peren, care crește în pădurile de foioase, aparține familiei Santalaceae. Frunzele permanent verzi, sunt ovoide, opuse, așezate pe tulpini puternic ramificate, rotunde, verzi. Fructele sunt bace albe cu o singură sămânță. Aceste plante se aduc în casă în timpul sărbatorilor de Crăciun.

Principii și efecte toxice: toate părțile componente ale plantei conțin amine (β-feniletilamină, acetilcolină, colină, tiramină), proteine toxice și alte principii neidentificate. La câteva ore de la ingerarea unei doze toxice apar vomă, diaree profuză, midriază, tahipnee urmate de șoc și apoi moarte prin colaps cardiovascular.

Fig.1.31. Phoradendron flavescens

(Sursa: https://www.curesdecoded.com/products/mistletoe/814)

Rhododendron spp. (azalee, rododendron)

Genul cuprinde sute de specii, printre care și clasicii rododendroni de grădină și azaleele comune cultivate ca plante de ghiveci. Se împarte în două mari grupe: arbuști mari – rododendroni și arbuști mici – azalee. Specii cunoscute: Rh. simsii, Rh. kiusianum, Rh. kaempferi, Rh. Luteum. Azaleea face parte din familia Ericaceae, este un arbust întodeauna verde, abundent primăvara, cu frunze întregi, simple și alterne. Florile sunt simple sau duble, încrețite, viu colorate, sub formă de pâlnie, așezate în buchete terminale umbeliforme sau solitare.

Principii și efecte toxice: andromedotoxine (graianotoxina I, II și III) se găsesc în întreaga plantă inclusiv în polen și nectar. În decurs de câteva ore de la ingestia dozei toxice (1g/kg) apar semnele clinice: hipersalivație, vomă, diaree, transpirații, tulburări cardiovasculare, bradicardie, hipotenisune, bloc atrioventricular (datorat inhibării pompei de Na/K și creșterii permeabilității membranelor celulare ce duce la depolimerizarea susținută a mușchiului cardiac), hiperexcitație, mioză, slăbiciune musculară, convulsii, ataxie, paralizie și comă. Semnele clinice pot să dureze câteva zile, dar toxina nu este cumulative.

Fig.1.32. Rhododendron spp

(Sursa: http://chalk.richmond.edu/biology/trees/htmls/rhododendron_sp.htm)

Sansevieria spp. (planta șarpe, limba soacrei)

Această plantă face parte din familia Asparagaceae, genul cuprinzând circa 60 de specii originare din Africa și Asia. Plantă de apartament, dură, suculentă, cu aspect vertical sau cu aspect de rozetă decorativă prin Frunze. Frunzele sunt sub aspect de lance sau crest într-o rozetă, cărnoase, ferme, striate și pestrițe. Diversele varietăți horticole produc flori nu foarte atrăgătoare, dar foarte parfumate, galbene, în formă de stea care stau pe un racem central.

Principii și efecte toxice: din frunze și flori s-au izolat saponine hemolitice și acizi organici care au determinat apariția semnelor de gastroenterită: greață, vomă, diaree, colică.

Fig. 1.33. Sansevieria spp

(Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Sansevieria_trifasciata)

Saintpaulia spp (violeta de Parma)

Saintpaulia este un gen de plante originar din estul Africii, care cuprinde circa 10 specii și circa 800 soiuri care se diferențiază prin forma frunzelor, a florilor și prin culoarea lor. Sunt plante erbacee, aproape fără tulpini sau cu tulpini foarte scurte, cărnoase, pubescente, vivace. Frunzele sunt lung-pețiolate, des-cărnoase, deseori formând o rozetă. Florile sunt albastre-violete (pe tip 5 cu crestături, tub floral foarte scurt, margine cu două buze întinse, două stamine fertile cu antere mari, galbene, rotunde și stamine sterile mici, disc inelat, ovat-pubescent) dispuse în cime laxe, lung-pedunculate. Fructul este o capsulă, de obicei alungită, cu două loji slab conturate, semințe foarte mici.

Principii și efecte toxice: nu sunt cunoscute iar administrarea parenterală a extractelor a determinat moartea animalelor de experiență.

Fig.1.34. Saintpaulia spp

(Sursa: https://www.aspca.org/pet-care/animal-poison-control/toxic-and-non-toxic-plants/african-violet)

Senecio spp. (Cineraria)

Făcând parte din familia Asteraceae, genul Senecio curpinde aproape 1000 de specii foarte diferite între ele atât prin formă cât și prin caracteristici. Speciile cele mai cunoscute sunt: S. cruentus, S. articulatus și alți hibrizi care se găsesc în comerț. Originară din Insulele Canare, Africa și Asia se întâlnește în toate colțurile lumii, în condiții de mediu foarte diferite. Este o plantă perenă, bienală, de înălțimi cuprinse între 10-20 cm. Tulpinile sunt scurte prevăzute cu frunze mari, moi, de culoare verde închis. Florile asemănătoare margaretelor sunt dispuse în inflorescențe, cu petalele colorate în albastru, roșu, roz, sau în 2 culori, alb spre centru și roșu, roz sau albastru către margini.

Principii și efecte toxice: alcaloizi pirolizidinici în cantitate de 0.3-0.4 % care prin ingerare determină apariția simptomelor: anorexie, depresie, păr aspru, diaree urmată de constipație, emaciere musculară, icter, sindrom hepatoencefalic și moarte.

Fig. 1.35. Senecio spp

(Sursa: https://dordevara.blogspot.com/2010/12/senecio-cineraria.html)

Schefflera spp. (arborele umbrelă)

Este o plantă originară din Australia și Noua Guinee, aparține familiei Araliaceae și cuprinde circa 900 de specii, cele mai cunoscute fiind: S. actinophyla și S. arboricola. Este o plantă perenă, permanent verde, sub formă de arbuști sau cățărătoare. Frunzele sunt verzi cu pete galbene, ovale, lucioase, palmat compuse, sub formă de umbrelă, cu nervuri pronunțate și margini întregi sau ușor crenelate. Florile sunt mici, roșii și compacte, ce apar pe tulpini lungi de asemănătoare tentaculelor unei caracatițe. Crescută în ghiveci poate să ajungă la înălțimi de 2-2,5m dacă rădăcinile au suficient spațiu să se dezvolte.

Principii și efecte toxice: în frunze se găsesc oxalați solubili și falcarinolul (agent alchilant, iritant) care produc iritația mucoaselor, sialoree, vomă, diaree gravă, anorexie, ataxie, letargie, tahicardie, midriază, convulsii. Paraclinic se constată leucopenie.

Fig. 1.36. Schefflera spp.

(Sursa: http://atlasbotanic.ro/plante/schefflera-spp–342)

Solanum pseudocapsicum (mărul iubirii, cartof decorativ)

Arbust originar din America de Sud, aparține familiei Solanaceae, este o plantă cu aspect de tufiș, cu frunze simple, lanceolate, întregi sau cu margini serate. Florile sunt mici, albe, în formă de stea, care se transformă în bace.

Principii și efecte toxice: solanocapsina și alcaloizi înrudiți se găsesc în frunze și fructe și au fost raportate: anorexie, dureri abdominale, vomă, diaree hemoragică, silaoree, slăbiciune, midriază și convulsii.

Fig. 1.37. Solanum pseudocapsicum

(Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Solanum_pseudocapsicum)

Spathiphyllum spp. (crinul păcii)

Originară din pădurile Indoneziei și Americii tropicale, genul curpinde 36 de specii rizomatoase perene și face parte din familia Araceae, cea mai cultivată este S. wallisii, datorită calitățiloe ei decorative. Este o plantă cu aspect de tufa, de înălțimi cuprinse între 30-50 cm, cu frunze verzi, lucioase gofrate pe margini. Florile sunt formate dintr-o bactree albă, mare, asemănătoare unei petale din care se înflorește o inflorescență cilindrică alb-crem, în formă de spic.

Principii și efecte toxice: oxalați solubili și insolubili, care în cazul ingerării vor produce iritarea buzelor, a mucoasei bucale, a limbii și faringelui.

Fig. 1.38. Spathiphyllum spp

(Sursa: https://www.flickr.com/photos/jayjayc/2107793699)

Tradescantia spp. (telegraf, zori de zi)

Genul Tradescantia face parte din familia Commelinaceae, este originară din zonele subtropicale ale Americii Centrale și de Sud. Cuprinde numeroase specii erbacee, perene, erecte, cu aspect de tufe dese, permanent verzi, cu tulpini târâtoare sau căzătoare, acoperite cu frunze mici, arcuate, ascuțite, de culoare verde. Florile apar în partea superioară a tulpinilor florale, sunt formate din 3 petale de culoare alba, roz, mov sau albastru. Acestea se deschid dimineața, se închid la prânz, trăiesc doar o zi, înflorirea fiind continua. Speciile cele mai cunoscute sunt: T. blossfeldiana, T. fluminensis, T. navicularis, T. sillamontana.

Principii și efecte toxice: nu sunt cunoscute, existând posibilitatea de a conține oxalați de calciu și alergeni. După ingerarea plantei se instalează, deseori, manifestări alergice.

Fig. 1.39. Tradescantia spp.

(Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Tradescantia)

Zamia pumila (coontie, cycad)

Originară din Florida, Statele Unite ale Americii, aparține familiei Zamiaceae. Este o plantă asemănătoare unui palmier, cu un trunchi subteran gros, cărnos, tuberos, din care cresc frunze penat-compuse, de lungimi de 60cm. Conurile conțin semințe lungi de câțiva centimetrii, strălucitoare, de culoare portocaliu-roșiatic.

Principii și efecte toxice: în frunze, semințe și tulpină se găsește glicozida cicasina. Ingestia este asociată cu ataxie, afecțiuni hepatice și gastrointestinale. Semnele clinice sunt: vomă, diaree, dureri abdominale, depresie și paralizie musculară.

Fig. 1.40. Zamia pumila

(Sursa: https://it.wikipedia.org/wiki/Zamia_pumila)

Terapia intoxicațiilor cu plante decorative de apartament

Ținând cont de faptul că, în majoritatea cazurilor, intoxicațiile sunt urgențe medicale, pe lângă terapia antidotică, dacă aceasta există, pacienții intoxicați au nevoie întotdeauna de un tratament complet și complex, instituit cât mai rapid posibil după producerea intoxicației.

Principalele obiective terapeutice care trebuie îndeplinite, în ordinea importanței, sunt instituirea măsurilor de terapie intensivă cu scopul menținerii marilor funcții (respiratorie, cardiacă, renală, hepatică), îndepărtarea toxicilor neabsorbiți la poarta de intrare în organism, neutralizarea substanțelor toxice înainte sau după absorbție, favorizarea eliminării substanțelor toxice din organism și terapia simptomatică.

În ceea ce privește intoxicațiile cu plante ornamentale terapia antidotică nu există, iar tratamentul aplicat este cel simptomatic.

Singurul tratament specific în intoxicațiile cu plante decorative de apartament se aplică intoxicației cu plante care conțin glicozide cardiace (digoxină). Plantele cu conținut ridicat de digoxină sunt: Adenium obesum, Digitalis purpurea, Kalanchoe și Nerium oleander. Ca și antidot se folosesc anticorpi specifici anti-digoxină (ex. Digibind® produs de GlaxoSmithKline). Acești anticorpi inactivează direct digoxina, legându-se direct la aceasta. Folosirea acestor anticorpi se recomandă în situațiile în care pacientul manifestă aritmii cardiace severe care nu răspund la alte terapii antiaritmice clasice. Tratamentul se inițiază cu 1–2 fiole, pacientul fiind permanent monitorizat. În mod obișnuit, starea pacientului se va îmbunătăți în 20–90 min de la administrare iar în 4 ore simptomele se remit complet. (Oros, Matei Sorana, 2017)

Mijloace de terapie intensivă în intoxicații

O atenție deosebită trebuie acordată managementului căilor respiratorii, acestea trebuie eliberate, dacă este nevoie se recurge la intubare endotraheală urmată de instituirea ventilației artificiale, oxigenoterapie si administrarea stimulentelor pentru centrii respiratorii: Doxapram (5-10 mg/kg iv).

Un alt obiectiv al terapiei intensive în intoxicații asigurarea funcției cardiovasculare prin identificarea tahicardiei sau a bradicardiei, tratarea aritmiilor și restaurarea tonusului vascular. Aritmiile cardiace care apar în unele toxicoze pot fi combătute prin: manevre fiziologice, cum ar fi în cazul tahicardiei atriale indusă de intoxicația cu digitalice, se recurge la stimulare vagală prin presiunea globilor ocular; corecția acido-bazică și hidroelectrolitică; oxigenoterapia și medicația antiaritmică. În multe cazuri este suficientă corectarea cauzelor care au indus aritmia, fără o medicație antiaritmică (Oros, Matei Sorana, 2007). Multe dintre plantele ornamentale au în componență toxice digitalice care produc bradicardie sinusală, bloc atrioventricular, bloc sinoatrial și extrasistole ventriculare. Acestea vor fi corectate cu Atropină (0,01- 0,2 mg/kg, iv, im), Dopamină (3-5mg/kg/min), clorură de sodiu sau bicarbonat de sodiu (1-2 mEq/kg mc), insulină (0,5-1 UI/kg mc) cu dextroză (2 mg/unitate insulină), Procainamida (câine: 6-8 mg/kg mc, iv, iar apoi 25-75 μg/kg/min, în perfuzie; pisică: 3-6 mg/kg mc, iv).

Întrucât utilizarea vasoconstrictoarelor este contraindicată, pentru restaurarea tonusului vascular se pot utiliza medicamente beta-adrenergice, cum ar fi: Izoprenalina (1 mg la 5 min, în perfuzie, la cal); Dopamina (10 μg/kg mc/min, în perfuzie) sau glucocorticoizi. (Oros, Matei Sorana, 2017)

Următorul obiectiv al terapiei intensive în intoxicații are ca scop recunoașterea și corectarea deshidratării, deficitulului osmolar plasmatic, dezechilibrele eletrolitice și acido-bazice. După stabilirea gradului de deshidratare se vor folosi soluțiilor poliionice echilibrate care conțin sodiu, potasiu, cloruri și calciu, în concentrații similare celor din lichidul extracelular și pot fi folosite în cantități mari în majoritatea stărilor de deshidratare, acidoză, alcaloză și dezechilibre hidroelectrolitice moderate. Nu se pretează pentru tratarea stărilor grave de acidoză, alcaloză, hiponatremie, hipokalemie și hipocloruremie pentru care există soluții speciale. (Oros, Matei Sorana, 2017)

Măsurile de contracarare a principalelor simptome neuropsihice din intoxicațiile acute, privesc atât stările de excitație (convulsiile, contracțiile tonico-clonice) cât și stările de depresie (comă) ale SNC. Tratamentul convulsiilor toxice: Diazepam (0,5 mg/kg mc, iv); Fenobarbital (6 mg/kg mc, iv); Metocarbamol (44-200 mg/kg mc, iv., pentru relaxarea musculaturii scheletice). Tranchilizantele fenotiazinice nu sunt recomandate, deoarece au eficacitate slabă iar la unii indivizi induc stări de excitație. În cazul comei toxice se va administra: Doxapram (1-10 mg/kg mc, iv) sau Naloxonă (0,04 mg/kg mc, iv, im. sau sc există date experimentale care atestă o eficacitate sporită la administrarea endotraheală).

După stabilizarea pacientului se recurge la decontaminare. Scopul decontaminării este de a minimiza expunerea, absorbția și de a grăbi eliminarea substanțelor toxice dăunătoare. În intoxicațiile cu plante ornamentale de apartament calea principală de contaminare este cea digestivă, prin ingestia de frunze, fructe, rădacini sau bulbi, urmată de cea cutanată, însă nici contaminarea oculară și respiratorie nu pot fi neglijate.

Decontaminarea oculară

Expunerea oculară la diverse substanțe poate provoca efecte adverse, de la iritații ușoare până la leziuni corozive sau chiar orbire. În cazul expunerii oculare, într-o primă fază se recomandă spălarea sacului conjunctival cu apă de robinet timp de 20-30 minute. În acest scop, un picurător poate fi utilizat la pacienții de talie mică (păsări, reptile). La pacienții de talie mai mare, se poate utiliza un pahar de plastic din care se va turna încet apa peste zona oculară (Gupta, 2007). Există și posibilitatea utilizării unor neutralizanți. Astfel, acizii se neutralizează cu soluție de bicarbonat de sodiu 5%; neutralizarea se continuă până când în fundul de sac conjunctival se obține un pH neutru (măsurarea pH-ului se face cu o bandă de turnesol), iar bazele se neutralizează cu soluție de acid tanic 1‰ sau cu acid epsilonaminocaproic (EAC) sol. 20%; bazele puternice (amoniacul, hidroxidul de sodiu) necesită instilații repetate de EAC la intervale de 30 minute, timp de câteva zile. În cazurile grave, un tratament suplimentar cu medicamente oftalmice și sistemice poate fi necesar. (Oros, Matei Sorana, 2017).

Decontaminarea cutanată

Îndepărtarea substanțelor de pe suprafața cutanată se va realiza prin spălarea suprafeței corporale cu apă caldă și săpun sau un detergent diluat. Se poate realiza și periajul, de asemenea părul în exces se va tunde (Oros, 2005).

Decontaminarea respiratorie

Măsurile care se impun aici nu se referă la eliminarea propriu-zisă a toxicului ci la prevenirea apariției stopului respirator, a edemului pulmonar acut toxic și a altor complicații. Aceste obiective se realizează prin: scoaterea animalului din mediul toxic, eliberarea căilor respiratorii, respirația artificială (respirație asistată prin insuflație endobucală sau endonazală (respirație gură la gură sau gură la nas), asistare respiratorie manuală pe mască, asistare respiratorie prin sonda endotraheală) și prin oxigenoterapie (Oros, 2005).

Decontaminarea gastrointestinală

Decontaminarea gastrointestinală se poate realiza prin mai multe procedee, stabilite în funcție de starea pacientului. Acestea sunt: inducerea emezei, lavajul gastric, lavajul intestinal total, administrarea purgativelor și administrarea de substanțe adsorbante. Aceste metode de decontaminare se aplică după stabilizarea pacientului și au ca scop prevenirea expunerii suplimentare la substanța toxică.

Inducerea emezei

Eficacitatea inducerii emezei și cantitatea de conținut gastric eliminat depind de proprietățile fizice ale substanțelor ingerate, de timpul scurs de la ingerarea, de volumul conținutului gastric și de agentul vomitiv folosit.

Vomitivele au un efect maxim în primele 2-3 ore post-ingestie. Câinii, pisicile, dihorii și porcii sunt speciile de animale domestice la care se poate aplica această metodă de decontaminare în siguranță. Vomitivele nu se utilizează la rozătoare, iepuri, păsări, cai și rumegătoare.

Provocarea vomei este contraindicată în cazul ingerării unor substanțe alcaline, acizilor sau a altor agenți corozivi; în caz de coma toxică, în cazul depresiei centrilor respiratori, a expunerii la substanțe convulsivante, în intoxicațiile cu substanțe narcotice și anestezice volatile, în intoxicații acute cu organofosforice, intoxicații cu substanțe care aderă la mucoasa gastrică (metaldehidă, ciocolată), intoxicații acute cu distilați de petrol și solvenți organici (risc de aspirație pulmonară), intoxicații cu substanțe antiemetice sau afecțiuni cardiace severe (Oros, Matei Sorana, 2017).

Inducerea vomei se poate realiza prin administrarea emeticelor centrale sau periferice. În practica medicală veterinară sunt recomandate următoarele vomitive:

Clorhidratul de apomorfină: este un bun emetic pentru câine. Este un opioid sintetic, care stimulează receptorii dopaminergici de la nivelul zonei de declanșare chemoreceptor, provocând astfel emeza. Se administrează i.v. sau i.m. în doză de 0,04 mg/kg mc. Poate induce depresia SNC și este toxic cardiac. Efectele secundare ale apomorfinei pot fi corectate prin administrarea de naloxonă în doză de 0,04 mg/kg i.v. Naloxona reversează depresia SNC și respiratorie, dar nu va bloca efectul emetic. (Oros, Matei Sorana, 2017).

Clorhidratul de xilazină: este vomitivul cu cel mai bun rezultat la pisică. Este un vomitiv central, un potent α2-adrenergic agonist. se administrează i.m. în doză de 0,44 mg/kg mc. Posibilele efecte adverse ale administrării de xilazină includ: depresia SNC și respiratorie, hipotensiunea arterială și bradicardia. Efectele adverse pot fi combătute prin administrarea unui antagonist α2-adrenergic cum ar fi yohimbina în doză de 0,5 mg/kg i.v. sau atipamezolul în doză de 50 mcg/kg i.m. (Oros, Matei Sorana, 2017).

Peroxidul de hidrogen (apa oxigenată). Este un vomitiv ideal și pentru uz caznic, fiind o substanță ieftină și relativ ușor de administrat. Produce efect vomitiv prin iritație gastric directă. Doza administrată este de 1-2 ml/kg mc, dar nu trebuie să depășească 50 ml la câine și 10 ml la pisică. (Oros, Matei Sorana, 2017).

Siropul de ipeca 10%, care este un produs utilizat pentru provocarea vomei la copii. Administrarea orală la carnasiere se face în următoarele doze: la câine 1-2 ml/kg mc, la pisică 3 ml/kg mc. Pentru aproximativ ½ din câini siropul de ipeca nu are efect. Reacțiile secundare sunt reprezentate de vomă excesivă și de acțiunea depresoare la nivelul sistemului nervos central. (Oros, Matei Sorana, 2017).

Clorura de sodiu (soluție saturată călduță). Se administrează oral, progresiv până la instalarea vomei. Sulfatul de cupru (sol. 1%). Se administrează oral, 10-15 ml/animal, la carnasiere. Voma apare la 30-45 minute de la administrare (Oros, Matei Sorana, 2017).

Lavajul gastric

Este cea mai eficace și cea mai sigură metodă de îndepărtare a toxicelor ingerate. Eficacitatea maximă a acestei metode este în primele 2-3 ore de la ingerarea toxicului pentru substanțele lichide și până la 12 ore pentru substanțele solide.

Metoda se recomandă în situațiile în care provocarea vomei nu este posibilă (specii care nu vomit), este contraindicat (leziuni buco-faringo-esofagiene rezultate în urma ingerării substanțelor corozive, insuficiența cardio-circulatorie și respiratorie severă, lipsa intubației traheale la animalele în comă) sau nu a reușit. În general se recomandă anestezie generală cu excepția cazurilor când pacientul este în comă. În toate cazurile, se recomandă plasarea unui tub endotraheal cu manșetă pentru a preveni aspirația pulmonară. Se poate utiliza o tehnică de lavaj și la păsări pentru a elimina toxinele ingerate recent din gușă. În acest scop, pacientul ar trebui ținut cu capul în sus și cu ciocul deschis. Capul și gâtul păsărilor va fi în extensie pentru a minimaliza expunerea esofagiană. Un tub de alimentare artificială de diametru adecvat (plastic moale sau cauciuc) este apoi plasat în gușă. Organul trebuie palpat pentru a asigura plasarea corectă a acestuia. Se introduce aproximativ 10-20 ml/kg de soluție salină caldă, apoi gușa este ușor masată și lichidul este aspirat. Se efectuează 3-4 asemenea manevre. (Oros, Matei Sorana,2017)

Fig. 1.41- lavaj gastric

(Sursa: Blackwell's five-minute veterinary consult clinical companion- Gary D Osweiler_ et al-Small animal toxicology -Wiley-Blackwell,2010)

Administrarea purgativelor

Accelerarează tranzitarea toxicului prin tractusul gastrointestinal, scăzând astfel timpul de stagnare și de absorbție a toxicului. Purgativele sunt utile în special pentru eliminarea toxicelor solide și compușilor cu eliminare treptată. Aceasta metodă de decontaminare trebuie instituită în primele 60 de minute după ingerarea toxicului. Purgativele sunt contraindicate dacă animalul prezintă diaree, este deshidratat, în cazul lipsei zgomotelor intestinale, ingerării substanțelor corozive, dacă suferă de ileus, dacă este suspect de obstrucție sau perforație intestinală, precum și în cazul pacienților cu hipotensiune, hipovolemie sau tulburări electrolitice.

Există purgative osmotice, uleioase (lubricanți) și de volum, cele mai des utilizate sunt:

Purgativele osmotice au o absorbție limitată la nivelul tractului gastrointestinal astfel încât atrag apa, crescând cantitatea de lichid și motilitatea intestinală, grăbind eliminarea conținutului. Există purgative osmotice saline și zaharidice. Sorbitolul este cel mai frecvent utilizat purgativ osmotic zaharidic. Doza recomandată este de 1-2 ml/kg dintr-o soluție 70%. Cele mai folosite purgative osmotice saline sunt sulfatul de sodiu și sulfatul de magneziu, care se administrează oral în doză de 250 mg/kg mc. (Oros, Matei Sorana, 2017)

Cel mai important purgativ de volum este muciloidul hidrofil de psyllium. Aceasta absoarbe apa și se hipertrofiază în intestin inducând astfel peristaltism și reduce timpul de tranzit în tractul gastrointestinal. Doza recomandată la câine este de 1-2 linguri, iar la pisică 3-4 lingurițe per os. (Oros, Matei Sorana,2017)

Administrarea de substanțe adsorbante

Atunci când toxicul nu poate fi îndepărtat fizic, se pot administra oral anumiți agenți care au proprietăți de adsorbție.

Cel mai utilizat adsorbant este reprezentat de cărbunele vegetal activat. Este o substanță care are o capacitate foarte mare de adsorbție și acționează asupra unei game foarte largi de substanțe exogene. Cărbunele activat are niște avantaje față de alte medicamente, în sensul că capacitatea de adsorbție nu este diminuată de alcalinitatea sau aciditatea toxicului sau de variabilitatea valorilor pH-ului intestinal. Administrarea cărbunelui medicinal activat este contraindicată la pacienții care au ingerat hidrocarburi (din cauza riscului crescut de aspirare în pulmoni), precum și la cei care prezintă leziuni la nivelul tubului digestiv. De asemenea, cărbunele nu trebuie administrat pacienților care au ingerat substanțe caustice, care vomită sau care prezintă convulsii sau comă, dacă nu le-a fost realizată în prealabil intubarea endotraheală. Un alt efect advers posibil este hipernatremia, care se datorează în primul rând efectului osmotic al sorbitolului incorporat in majoritatea formulelor comerciale. (Oros, Matei Sorana, 2017)

Dacă volumul toxicului este cunoscut, regula generală este de a administra cărbunele medicinal activat într-o doză de 10 ori mai mare. Doza recomandată de cărbune medicinal activat, pulbere, este de 2-5 g/kg greutate corporală (1 g cărbune medicinal activat la 5 ml apă). Sorbitolul poate fi administrat ca purgativ în doză de 3 mg/kg, în amestec cu cărbunele medicinal activat. Dacă toxicul ingerat este recirculat enterohepatic, este indicată administrarea repetată a cărbunelui medicinal activat la 4 sau 6 ore, timp de 2-3 zile. În cazul administrării cărbunelui în doze repetate, este important ca pacientul să fie hidratat adecvat pentru a preveni instalarea constipației. Administrarea repetată a sorbitolului poate determina hipotensiune sau șoc hipovolemic, îndeosebi la câinii care prezintă instabilitate cardiovasculară. Cu cât combinația cărbune activat – purgativ este administrată mai rapid, cu atât este mai eficientă. Administrarea cărbunelui activat împreună cu sorbitolul poate fi benefică chiar și la 6 ore după ingerarea toxicului. (Goran, Crivineanu, 2016)

Odată ajunse în circulația generală, toxicele sunt mult mai greu de neutralizat, motiv pentru care se recurge la metode de neutralizare a substanțelor toxice după absorbție. Există atât metode renale, cât și extrarenale de epurare.

Diureza forțată

Diureza forțată este indicată atât în formele moderate, cât și în cele severe de intoxicație acută, cu substanțe dializabile. Prin acest procedeu terapeutic se induce: creșterea cantității de urină primară și definitivă → scurtarea timpului de contact al toxicului filtrat cu pereții tubilor renali → scade reabsorbția pasivă a acestuia → grăbește eliminarea din organism.

Diureza osmotică

Prin diureză osmotică se înțelege procedeul terapeutic de stimulare a diurezei cu ajutorul uneia sau mai multor substanțe osmotic-active, cu eliminare renală. Cele mai importante substanțe utilizate pentru producerea diurezei osmotice sunt glucoza (soluții hipertone) și manitolul (sol. 10% și 20%).

Diureza forțată cu debite mari

Acest procedeu terapeutic de stimulare a diurezei, constă în administrarea de diuretice cu acțiune specifică asupra resorbției tubulare de sodiu și apă, potențată de regulă de administrarea de substanțe hiperosmolare (glucoză, manitol). Realizarea acestui tip de diureză implică: perfuzia inițială a unui volum mare de lichide izotone (ser fiziologic, glucoză 5%); administrarea unui diuretic (Furosemid), potențat de doze intermitente de manitol; ulterior ritmul perfuziei se menține egal cu ritmul diurezei; sub controlul ionogramei, se administrează potasiu; raportul Na/Cl din soluțiile perfuzabile trebuie menținut la valoarea de 3/2.

Contraindicațiile metodelor de diureză forțată ar fi: edem cerebral sau pulmonar; insuficiența cardiacă congestivă cronică; insuficiența renală; edem cerebral sau pulmonar.

Principalele complicații sunt reprezentate de: edemul pulmonar acut; edemul cerebral; insuficiența renală acută; tulburări hidroelectrolitice (hipopotasemie, hiponatremie); hipovolemie; hipoproteinemie., iar în cazul celui osmolare deshidratarea celulară – poate apare atunci când ritmul perfuziei i.v de substanță hiperosmolară depășește ritmul eliminării renale a acesteia și determină hipertonia osmotică a plasmei (Oros, 2005).

Dializa peritoneală

Este o metodă terapeutică de dializă extrarenală, care constă în spălarea cavității peritoneale cu soluții izotone, în scopul eliminării substanțelor exogene și a metaboliților acestora. Este o tehnică simplă dar mai puțin eficientă decât hemodializa. Dializa peritoneală are o valoare limitată pentru unele substanțe exogene, dar poate fi îmbunătățită prin combinarea cu diureza forțată. Indicațiile dializei peritoneale sunt reprezentate de: insuficiența renală acută cu anurie și expunere la substanțe toxice dializabile. Nu se recomandă efectuarea dializei peritoneale în caz de sindromul toxico-septic; afecțiuni peritoneale; în gestație; insuficiența cardiovasculară acută. Complicațiile cele mai frecvente: peritonitele; depleția proteică; hipotensiunea; și hemoragiile intraperitoneale (Oros, 2005).

Hemodializa

Este o metodă de epurare extrarenală a toxicelor endogene și exogene, este superioară ca eficiență altor tehnici de epurare a substanțelor toxice liber circulante în sânge sau a celor cu legătură plasmatică labilă.

Metoda constă în realizarea unui contact mediat de o membrană de celofan semipermeabilă între sânge și o soluție cristaloidă; între aceste două medii au loc transferuri de ioni, molecule și apă, conform principiilor ultrafiltrării, osmozei și difuziei diferențiate.

Indicațiile metodei ar fi: intoxicații acute sistemice cu substanțe toxice dializabile; intoxicații cu substanțe convulsivante; insuficiența renală acută toxică cu anurie; tubulonefritele acute toxice neanurice; hiperpotasemia; hipotermia; acidoza metabolică.

Indicațiile toxicologice absolute sunt determinate de intoxicațiile cu barbiturice, derivați salicilici, bromuri și etilenglicol (Oros, 2005).

Hemoperfuzia

Este o tehnică de circulație extracorporală în care sângele individului intoxicat este trecut printr-un cartuș cu cărbune activ, care reține unele substanțe toxice. Față de alte metode de epurare renală (hemodializa și dializa peritoneală), hemoperfuzia poate elimina substanțe puternic lipofile și substanțe legate puternic de proteinele plasmatice. Hemoperfuzia pe coloană de cărbune activat nu are practic contraindicații. Incidentele care pot să apară sunt reprezentate de infecții și reacții pirogene. Se folosesc și sisteme care conțin granule biocompatibile de cărbune activ acoperite cu o membrană de hidrogel acrilic (Oros, 2005).

Exsanguino transfuzia

Prin exanguino transfuzie se înțelege metoda de epurare toxicologică extrarenală a unor toxice nedializabile endogene sau exogene, constând în sustragerea unui anumit volum de sânge din circulație, concomitent cu înlocuirea lui cu un volum echivalent izogrup și izovolemic. Indicațiile metodei sunt reprezentate de: intoxicații cu substanțe toxice hemolitice nedializabile (veninuri, toxine vegetale, unele methemoglobinizante); intoxicații cu toxice legate predominant de proteinele sanguine. Riscurile și complicațiile exanguinotransfuziei sunt aceleași cu cele transfuziei de sânge: reacții alergice; hipercoagulabilitatea; acidoza; acumularea de citrat sau hipocalcemia.