DISCIPLINA DE ORTODONȚIE ȘI ORTOPEDIE-DENTO-FACIALĂ [303703]

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” [anonimizat]-FACIALĂ

LUCRARE DE LICENțã

Coordonator științific

Sl.univ.dr. Nicolae Cristina

Absolvent: [anonimizat]

2016

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” [anonimizat]-FACIALĂ

PLACILE ANCORATE PRIN GUTIERE

Coordonator științific

Sl.univ.dr. Nicolae Cristina

Absolvent: [anonimizat]2

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE……………………………………………………………3

CAPITOLUL 2 – PLĂCILE ORTODONTICE………………………………………………4

BAZA PLĂCII………………………………………………………………………6

ELEMNTE DE ANCORARE ALE PLĂCILOR ORTODONTICE………………7

Croșetele ortodontice…………………………………………………………..9

Gutiera ortodontică……………………………………………………………18

Tehnica directă ………………………………………………………20

Tehnica cu grosime dirijată……………………………………….21

CAPITOLUL 3 – PLĂCILE ANCORATE PRIN GUTIERE………………………………..23

CAPITOLUL 4 – PARALELA ÎNTRE CROȘETE ȘI GUTIERE CA ELEMENTE DE ANCORARE……………………………………………………………………………………25

CAPITOLUL 5 – TIPURI SPECIALE DE PLĂCI ANCORATE PRIN GUTIERE ………..27

5.1 Plăcile cu gutiră pentru tratamentul ectopiei palatinale de canin ……………………….27

5.2 Placă superioară secționată în “Y” cu unirea fragmentelor prin arcuri …………………28

5.3 Plăci pentru lărgirea predominant anterioară a arcadei superioare ……………………..29

5.4 Plăci superioare sprijinite unilateral printr-o gutiera cimentată …………………………29

PARTEA A II-A ……………………………………………………………………………….30

[anonimizat] ……………………………………………………..31

Cazul I – [anonimizat] – Placă ancorată prin gutieră …………………………………..31

[anonimizat]-tehnice – Activatorul……………………………………………………45

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..53

PARTE GENERALĂ

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Ortodonția este o specializare a [anonimizat], reglarea ocluziei (mușcăturii) și a rapoartelor dintre cele două maxilare. [anonimizat], cât și a unor aspecte întâlnite în unele sindroame cu diformități faciale. [anonimizat] (AnDM) [anonimizat]. Termenul de ortodonție derivă de la cuvintele din limba greacă: “orthos” = drept și “donti” = dinte, [anonimizat]. [anonimizat] o denumim în limbajul curent ortodonție își propune studierea și tratarea nu numai a [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] “[anonimizat]”, referindu-se tocmai la această influențare a [anonimizat].

Aparatele ortodontice sunt mijloacele prin care se realizează acest lucru.

Aparatele ortodontice sunt de mai multe tipuri ([anonimizat]) și se recomandă de către ortodont pentru fiecare caz individualizat. Acestea acționează pentru realinierea dinților, reantrenarea mușchilor și influențarea creșterii maxilarelor. Aparatele ortodontice funcționează prin exercitarea unei presiuni ușoare asupra dinților și maxilarelor. Pe lângă aspectul inestetic, dinții malpoziționați sunt mai greu de îngrijit, pot fi pierduți mai devreme din cauza cariei și parodontopatiei, și obligă mușchii masticatori la un efort suplimentar, ce poate duce la dureri de cap, disfuncția articulației temporo-mandibulare și dureri la nivelul gâtului, umărului și spatelui. Avantajele tratamentului ortodontic includ o mai bună sănătate orală, un aspect mai plăcut și o durabilitate mai mare a dinților. Datorită tehnicilor moderne apărute, dinții pot fi îndreptați la orice vârstă. De altfel există aparate ortodontice invizibile care pot fi purtate și de persoane care nu își doresc să se vadă acest lucru. Pe lângă aspectul fizionomic pe care îl conferă tratamentele ortodontice (uneori schimbările de fizionomie sunt drastic îmbunătățite), ele conferă și o stare de sănătate a aparatului dentomaxilar.

CAPITOLUL 2

PLĂCILE ORTODONTICE

2.1 Baza plăcii: tipuri de bazî, liniile de secțiune.

2.2 Elemente de ancorare: a) Croșete; tipuri de croșete;

b) Gutiera ca element de ancorare a plăcilor.

Plăcile ortodontice

Au intrat în terapia anomaliilor dentomaxilare în a II-a jumătate a secolului trecut în Europa, dezvoltarea terapiei prin plăci bazându-se pe contribuția lui A.M. SCHWARZ și G. KORKHAUS care au studiat metodic terapia ortodontică prin plăci și care au propus/ verificat numeroase variante de aparate.

Plăcile ortodontice transmit forțe la nivelul oaselor maxilare (acoperă mare parte din bazele maxilare) și asupra dinților. Prezentând o suprafață rigidă mare, plăcile permit inserarea a numeroase și variate elemente de acțiune ceea ce le permite să execute simultan:

lărgirea arcadei;

deplasări dentare;

modificarea raporturilor de ocluzie.

Fiind purtate intermitent oferă perioade de repaus care permit reorganizarea sistemului vascular dento-alveolar. Pot fi scoase de bolnav și sunt activate de părinți sau de medic la intervale mari de timp.

Plăcile pot fi: – palatine;

– linguale;

– bimaxilare.

În general plăcile sunt alcătuite din 3 componente:

– baza plăcii;

– elementele de ancorare: croșete, gutiere;

– elemente de acțiune: arcuri principale, arcuri secundare, șuruburi ortodontice

Sunt reprezentate de plăcile palatinale si plăcile linguale care au ca și caracteristici principale urmatoarele:

Pot fi oricând aplicate și îndepărtate din cavitatea bucală de medic și de pacient.

Declanșarea forțelor ortodontice se realizează prin deformarea componentei elastice (arcul) sau prin acțiunea unor elemente mecanice (șurubul).

Aparatele au o agregare fermă la nivelul arcadelor astfel încât să fie permisă desfășurarea funcțiilor aparatului dento-maxilar și deplasările dentare în scop ortodontic.

Dacă sunt utilizate pentru corectarea anomaliilor dento-maxilare, plăcile au nevoie de forță ortodontică, retenție și ancoraj. Dacă sunt utilizate ca aparate de contenție, este nevoie doar de retenție.

Avantajele aparatelor mobilizabile sunt:

-Permit adăugarea de elemente funcționale, lărgindu-se aria indicațiilor terapeutice.

– Se sprijină pe dinți și pe parodonțiu, pericolul suprasolicitării unor dinți fiind redus.

– Realizarea în laborator este simplă și implică un preț de cost redus.

– Se pot utiliza și elemente prefabricate.

– Adaptarea în cavitatea bucală este ușoară și rapidă.

– Prin îndepărtarea de pe arcade sunt posibile tratamentele odontale sau parodontale.

– În cazul hiperactivării unor elemente apare o instabilitate a aparatului.

– Unele elemente pot fi activate de copil sau de aparținător.

– Se pot repara în cabinet sau în laborator.

Dezavantajele:

-Pot fi îndepărtate de pacient nerespectându-se indicațiile de tratament.

– Unele elemente necesită activări frecvente și implicit mai multe controale periodice.

– Nu permit redresări ortodontice de finețe.

– Elementele componente se pot deforma sau fractura la pacienții neglijenți.

– La pacienții alergici la acrilat, pot să apară reacții gingivale sau parodontale.

Rășinile acrilice baropolimerizabile și fotopolimerizabile utilizate în realizarea bazei plăcilor ortodontice au modernizat complet tehnologia confecționării aparatelor ortodontice.

Elementele de ancorare și elementele active ale plăcilor se confecționează din sârmă de wiplă cu diametrul între 0,1-2mm, secțiune rotundă, dreptunghiulară sau ovală și cu grad de elasticitate diferit (sârmă moale pentru legături, sârmă tare pentru aparatele de contenție și sârmă elastică pentru confecționarea elementelor active și de ancorare).

În componența plăcilor ortodontice sunt cuprinse:

baza plăcii ortodontice care se realizează din rășini acrilice;

elementele active biomecanice (arcul, șurubul) sau funcționale;

elementele de ancorare (croșete, gutiere).

2.1 BAZA PLĂCII

Baza din acrilat a plăcilor ortodontice reprezintă zona de sprijin mucozal a aparatului. La nivelul ei sunt fixate celelalte elemente componente ale plăcilor: șurub, arcuri, croșete.

Caracteristicile și importanța bazei plăcii sunt următoarele:

participă la stabilitatea aparatului ortodontic;

participă la menținerea arcurilor din sârmă principale și auxiliare;

participă la transmiterea forțelor ortodontice;

poate fi secționată în două sau în mai multe fragmente unite între ele prin elemente de acțiune (arcuri sau șuruburi);

trebuie să fie suficient de rezistentă, dar nu foarte groasă pentru a asigura un bun confort pacientului (2-3mm grosime, atât superior, cât și inferior);

marginile să fie ușor îngroșate și rotunjite pentru a nu determina leziuni de decubit;

fața mucozală vine în contact intim și uniform cu mucoasa câmpului maxilar; fața opusă, lucioasă, trebuie să fie cât mai netedă, mai plană și foarte bine lustruită pentru a evita aderențele, pentru a nu crea dificultăți suplimentare mișcărilor limbii și pentru a permite o bună întreținere;

baza acrilică poate fi extinsă la nivelul unor spații edentate, având rol de menținător de spațiu.

Modul de acțiune al bazei plăcilor:

Sub acțiunea elementului activ (șurub ortodontic, arc din sârmă), baza plăcii exercită forțe atât pe suprafața dinților cât și pe suprafața periostului procesului alveolar, prin intermediul părților moi (mucoasa câmpului maxilar). Aceste forțe determină modificări în poziția dinților și structurii osului (procese de remodelare osoasă cuprinzând faze de resorbție și de apoziție).

2.2 ELEMENTE DE ANCORARE ALE PLĂCILOR ORTODONTICE

Eficiența plăcilor ortodontice depinde de stabilitatea lor, adică de calitatea ancorajului. Pe lângă forțele fiziologice datorate gravitației, masticației sau fonației, apar forțe ortodontice principale mai intense declanșate de elementele active ale plăcilor (arcuri, resorturi, șuruburi) ce tind să desprindă aparatul de pe câmpul alveolo-dentar.

Topografia particulară a arcadei dentare și axele diferite de implantare ale dinților se traduc din punct de vedere geometric prin multiple planuri înclinate cu suprafețe reduse și înclinări foarte variabile. La acestea se adaugă obligatoriu jocul formațiunilor mobile din cavitatea bucală (bride sau frenuri). Acest complex de factori face ca forțele principale, acționând la nivelul componentelor aparatului dento-maxilar, să dea naștere unor forțe secundare nedorite care tind să desprindă placa de pe câmpul alveolo-dentar, să deplaseze nefavorabil elementele active și să le impună efecte nedorite.

Eficacitatea tratamentului ortodontic cu ajutorul plăcilor depinde deci direct de contracararea forțelor secundare. Din acest motiv, ancorajul este un element esențial în conceperea unei plăci ortodontice.

ANCORAJUL

Definiție: Ancorajul reprezintă sursa rezistenței la acțiunea componentelor active ale aparatului ortodontic. În momentul în care se acționează cu o forță pentru a deplasa ortodontic un dinte, este necesară o forță opusă de rezistență dată de ancoraj.

Pentru a înțelege cât mai bine ancorajul, trebuie cunoscute o serie de percepte:

● Forța ortodontică are tendința să deplaseze și dinții cuprinși în ancoraj, însă acest lucru depinde de mărimea forței, numărul dinților folosiți pentru ancoraj și rezistența lor la deplasare (calitatea țesuturilor parodontale și rezistența țesutului osos înconjurător, numărul de rădăcini, mărimea suprafeței radiculare).

● În unele cazuri clinice se dorește și deplasarea dinților incluși în ancoraj: în ocluzia încrucișată bilateral, fiecare hemiarcadă acționează ca ancoraj pentru hemiarcada opusă (ancorajul reciproc).

● Uneori se dorește și o deplasare limitată a dinților posteriori pentru a închide un spațiu postextracțional. De exemplu, surplusul de spațiu rămas după încadrarea caninului prin extracția premolarului I va fi închis prin migrarea spre mezial a dinților laterali.

● Dacă spațiul pe arcadă este limitat și foarte precis calculat pentru încadrarea ortodontică a caninilor ectopici și a incisivilor (protrudați sau înghesuiți), nu se acceptă nici o deplasare a dinților laterali folosiți pentru ancoraj. Se recomandă includerea unui număr cât mai mare de dinți pentru ancoraj și vor fi deplasați simultan maxim doi dinți, câte unul pe fiecare hemiarcadă (sistemul ten – two din ortodonția fixă, adică zece dinți folosiți drept ancoraj pentru a deplasa doi dinți).

● Dacă se dorește o deplasare dentară corporeală și nu o basculare, ancorajul trebuie să fie puternic, iar intensitatea forțelor redusă și foarte bine controlată.

● Pentru ancoraj sunt indicate:

gutierele acrilice;

ancorajul extraoral (exemplu: arc facial inserat în tubușorul sudat la nivelul porțiunii rectilinii a unui croșet Adams);

arcul vestibular uneori;

croșetul Adams comun pe incisivii centrali.

● Elementele de ancorare trebuie plasate judicios pe întreaga arcadă, cât mai aproape de elementele active, în mod echilibrat pe ambele hemiarcade. O ancorare echilibrată este ancorarea în trapez cu două puncte de sprijin anterioare și două puncte posterioare sau ancorarea în triunghi. Ideal ar fi ancorajul combinat trapez și triunghi.

Elementele de ancorare ale plăcilor ortodontice cele mai utilizate sunt CROȘETELE și GUTIERELE.

a) CROȘETELE ORTODONTICE

Croșetele folosesc pentru ancorarea de arcadele dentare fie triunghiul interdentar (nișa papilară), fie zonele anatomice ale dinților (divergența fețelor aproximale ale coroanelor dentare, retentivitatea subecuatorială sau retentivitatea întregului contur dentar). Din acest punct de vedere, croșetele se clasifică astfel:

a.1 Croșete ce folosesc pentru ancorare retentivitatea oferită de triunghiul interdentar

1. Croșetul Stahl

2. Croșetul în delta

3. Croșetul în săgeată Schwarz (croșetul în treflă)

4. Croșetul în semisăgeată Schwarz

a.2 Croșete ce folosesc pentru ancorare retentivitățile anatomice ale coroanelor dentare

5. Croșetul direct

6. Croșetul Adams.

Elementele componente ale unui croșet sunt următoarele:

– Ansa croșetului sau porțiunea în contact cu zona de retenție folosită;

– Bucla este porțiunea elastică a croșetului ce permite ansei să depășească zona retentivă la aplicarea și la îndepărtarea aparatului orthodontic;

– Coada de retenție sub forma a 2-3 cuduri în baza acrilică a plăcii.

Croșetul Stahl

Croșetul Stahl mai este denumit și croșet ocluzo-interdentar sau croșet în picătură. Se realizează din sârmă elastică de wiplă cu diametrul de 0,7mm și are următoarele părți componente:

ansa de formă circulară și de dimensiunea spațiului interdentar în care se aplică;

bucla ce reprezintă prelungirea spre ocluzal a ansei. Traversează arcada prin nișa masticatorie și reprezintă porțiunea elastică a croșetului.

retenția în baza plăcii.

Croșetul Stahl are următoarele caracteristici:

Stabilitatea plăcilor ortodontice ancorate prin croșete Stahl este foarte bună.

Necesită prezența unui spațiu interdentar unde să se aplice, deci prezența a cel puțin doi dinți vecini, permanenți sau temporar;

Împiedică egresiunea dinților pe care se aplică, traversând planul de ocluzie.

Poate realiza un contact prematur cu arcada antagonistă, determinând înălțare provizorie de ocluzie sau laterodeviere mandibulară. Din acest motiv, este necesară studierea arcadei antagoniste și stabilirea modului corect de plasare a croșetului.

Activarea croșetului se face prin coborârea ansei într-o zonă mai retentivă, plasată mai aproape de baza triunghiului interdentar.

Este un croșet rezistent care se fracturează rareori.

Fig. 1 Croșetul Stahl

Confecționarea croșetului Stahl:

Se începe prin confecționarea ansei circulare care este închisă treptat până la obținerea dimensiunii dorite, cu ajutorul unui clește cu o falcă rotundă și o falcă în jgheab.

Perpendicular pe planul ansei și ținând ansa în vârful cleștelui, se îndoaie sârma astfel încât bucla obținută să aibă înălțimea și dimensiunea dorită.

Se aplică pe model și se marchează zona de pliere în baza plăcii.

Ansa croșetului este la distanță de fețele vestibulare ale dinților pe care se aplică, putând leza mucoasa jugală și favorizând retenția alimentelor.

Pentru a înlătura acest inconvenient, croșetul Stahl poate fi utilizat în varianta prefabricată ce se caracterizează printr-o ansă metalică în formă de sferă plină.

Fig. 2 Croșetul Stahl prefabribat

Croșetul în delta

Este tot un croșet ocluzo-interdentar ca și croșetul Stahl, utilizând aceeași zonă de retenție. Diferă doar forma ansei care este triunghiulară, asemănătoare literei grecești delta. Ansa se confecționează cu vârful spre spațiul interdentar și baza spre mucoasa jugală, sprijinindu-se cu cele două laturi ale sale pe fețele aproximale ale dinților.

Forma în triunghi a ansei permite o angajare mai profundă în spațiul interdentar și realizarea unei bucle elastice cu dimensiune mărită, fără a leza mucoasa jugală.

Modul de confecționare este asemănător cu cel de realizare a croșetului Stahl și se utilizează tot sârmă de wiplă cu diametrul de 0,7mm.

Fig. 3 Croșetul in delta

Croșetul în săgeată Schwarz

Denumirea lui provine de la forma romboidală a ansei, asemănătore cu vârful unei săgeți. Este un croșet pluridentar ce se aplică pe 2, 3 sau 4 dinți laterali vecini, necesitând prezența punctelor de contact interdentare.

Elementele componente sunt:

Ansele romboidale corespunzătoare fiecărui spațiu interdentar. Ansa este formată dintr-un vârf ce pătrunde în triunghiul interdentar sub punctul de contact și din doi umeri (mezial și distal) care se sprijină subecuatorial pe cei doi dinți vecini, la limita de trecere între fața aproximală și cea vestibulară. Ansele romboidale sunt conectate între ele la nivelul mucoasei fixe prin segmente rectilinii de sârmă, paralele cu mucoasa, dar la distanță de ea.

Două bucle ce traversează arcada: bucla anterioară prin nișa masticatorie dintre canin și premolarul I și bucla posterioară la 1-2mm de fața distală a ultimului molar prezent pe arcadă.

Două cozi de retenție în baza plăcii ortodontice.

Traseul croșetului Schwarz începe la marginea posterioară a plăcii unde se fixează cu o extremitate ondulată, înconjoară fața distală a ultimului molar sau e la distanță de ea când se urmărește o distalizare, se îndreaptă spre vestibul, apoi spre mezial păstrând 2mm distanță de gingia marginală, face o cudură verticală în jos și o săgeată la nivelul primului spațiu interdentar. Urmează o porțiune rectilinie și apoi o nouă săgeată în următorul spațiu interdentar. Extremitatea mezială sau anterioară trece dinspre vestibul spre palat încălecând arcada prin nișa dintre canin și premolarul I, fixându-se în baza plăcii.

Fig.4 Croșetul în săgeata Schwarz

Croșetul Schwarz are următoarele caracteristici:

Conferă bună stabilitate aparatelor ortodontice.

Se aplică în zonele laterale ale arcadelor, exclusiv pe dinții permanenți.

Datorită lungimii sale, gradul de elasticitate este ridicat, iar acțiunea lui blândă și lentă.

Permite egresiunea dinților laterali pe care se aplică, de aceea contactul între placă și arcada laterală se reduce la zona subecuatorială.

Adaptarea se face astfel încât vârful săgeții să pătrundă în spațiul interdentar, dar să nu îl preseze și să nu lezeze papila.

Creează zone retentive pentru alimente, fiind necesară o bună igienă orală.

Accidentele sunt frecvente datorită multiplelor plieri ale sârmei și impun repararea sau înlocuirea în laborator.

Confecționarea croșetului Schwarz:

Se începe prin realizarea primei anse romboidale la o distanță de 3-4cm de capătul unui segment de sârmă cu lungimea de aproximativ 15cm și diametrul de 0,7mm.

Ansa se adaptează în primul spațiu interdentar și se marchează locul unde va se va modela a doua săgeată.

Cu ajutorul cleștelui se îndoaie umerii săgeții, se închide săgeata, se orizontalizează porțiunea următoare de sârmă (porțiunea rectilinie) și se confecționează cealaltă săgeată.

Se continuă traseul după ultimul molar prezent pe arcadă, realizându-se bucla posterioară sau distală. Mezial, traseul croșetului urmează o buclă verticală ce străbate arcada prin nișa canin – premolar I.

Observație: În situația în care prin nișa canin – premolar I, trece și arcul vestibular, croșetul Schwarz trebuie să fie primul care se aplică și se adaptează în nișa masticatorie.

Croșetul în semisăgeată

Este o variantă a croșetului în săgeată Schwarz cu ansa în forma unei jumătăți de romb, care pe lângă ancoraj, produce și deplasări reduse ale dinților spre mezial sau spre distal în funcție de cum se confecționează și se dispune semisăgeata (în sensul umărului semisăgeții).

Fig.5 Croșetul în semisăgeată

Ansa în semisăgeată are contact doar cu unul dintre dinții din zona interdentară unde se aplică, fiind la o distanță de aproximativ 1mm de celălalt dinte.

Croșetul direct

Este un croșet interdentar indicat în ancorarea plăcilor ortodontice dacă există condiții favorabile pentru retenție (convexitatea vestibulară a dinților laterali în zona coletului).

Se realizează din sârmă elastică cu diametrul de 0,6-0,8mm, are o formă liniară, iar activarea lui trebuie făcută foarte discret deoarece pot să apară efecte negative ca de exemplu separarea dinților vecini, dislocarea plăcii ortodontice.

Elementele componente sunt:

ansa liniară, dispusă subecuatorial, în treimea vestibulară a coletului

bucla elastică, reprezentată de o porțiune a sârmei paralelă cu mucoasa gingivală

retenția în baza plăcii.

Croșetul direct are următoarele caracteristici:

Oferă o bună stabilitate aparatelor ortodontice.

Împiedică migrarea dinților vecini breșelor înspre zonele edentate.

Este indicat în special la menținătoarele de spațiu și mai puțin pentru stabilizarea aparatelor ortodontice active.

Limitează mezial sau distal dinții asupra cărora acționează forțe de mezializare sau de distalizare.

Fig. 6 Croșetul direct

Croșetul Adams

Este croșetul de elecție pentru ancorarea plăcilor ortodontice, când sectoarele laterale de arcadă nu prezintă puncte de contact interdentare. Se aplică în special pe molarii de 6 ani izolați, dar și pe arcade integre la nivelul dinților laterali sau frontali. După Adams, croșetul poate fi confecționat și în cazul dinților parțial erupți dacă înainte de realizare se gravează corespunzător modelul.

Elementele componente ale croșetului Adams sunt:

două anse mici ce vin în contact cu fețele aproximale ale dintelui pe care se aplică, folosind pentru retentivitate divergența lor. Cele două anse sunt unite printr-o porțiune rectilinie de sârmă, la distanță de fața vestibulară a dintelui.

două bucle în continuarea anselor vestibulare ce încalecă arcada și străbat planul de ocluzie prin nișele masticatorii

două retenții în baza plăcii ortodontice.

Fig. 7 Croșetul Adams

Caracteristicile croșetului Adams:

Oferă bună stabilitate aparatelor ortodontice și este foarte frecvent utilizat atât pe dinți laterali, cât și pe frontali, fiind singurul croșet ce permite acest lucru. Dacă se aplică pe frontali, poate determina înghesuirea acestora.

Se poate aplica pe dinți izolați sau pe arcade integre, monodentar sau pluridentar.

Fig.8 Croșetul Adams pluridentar

Împiedică egresiunea dinților pe care se aplică.

Accidentele sunt destul de rare, repararea sau înlocuirea se vor face în laborator.

Porțiunea rectilinie nu are nici rol elastic, nici rol în stabilizare, de aceea poate suferi modificări de formă în funcție de cazul clinic. Poate lua formă de cârlig sau de buton servind aplicării de tracțiuni elastice sau la nivelul ei pot fi sudate elemente auxiliare (tubușoare sau arcuri).

Nu necesită clești speciali pentru confecționare.

Permite conceperea unor variante de construcție, lărgindu-se astfel aria indicațiilor.

Activarea se face prin coborârea și adaptarea anselor către colet și plasarea lor într-o zonă mai îngustă a coroanei.

Variante de construcție ale croșetului Adams:

● Croșetul Adams de tracțiune. Diferă de varianta clasică prin construcția unei prelungiri în formă de deget de mănușă sau a unei bucle circulare la nivelul porțiunii de sârmă rectilinie dintre cele două anse vestibulare. Această variantă este indicată pentru aplicarea unor diverse tracțiuni.

● Semicroșetul Adams este indicat în cazul dinților în erupție cu fața distală neretentivă. Prezintă doar ansa mezială, porțiunea rectilinie a sârmei prelungindu-se direct cu bucla distală.

Fig. 9 Croșetul Adams de tracțiune Fig. 10 Semicroșetul Adams

Semicroșetul Adams accesoriu se aplică pe arcade neîntrerupte, mai precis pe un grup de dinți, crescând astfel gradul de ancorare și stabilitatea plăcii ortodontice. Porțiunea rectilinie a unui croșet Adams nu mai formează cea de-a doua ansă vestibulară ci se prelungește până la porțiunea rectilinie a unui croșet Adams vecin de care se fixează prin sudură.

Confecționarea croșetului Adams:

Se realizează dintr-un segment de sârmă elastică cu diametrul de 0,7mm și 5-8cm lungime, cu ajutorul unui clește universal;

Se îndoaie sârma în forma literei „U” și la dimensiunea feței vestibulare a dintelui pe care se aplică croșetul;

Se întorc capetele sârmei cu 180° de o parte și de alta, astfel încât să rezulte cele două anse mici vestibulare de o parte și de alta a porțiunii rectilinii;

Se răsfrânge sârma spre ocluzal și se modelează cele două bucle care străbat planul de ocluzie prin nișele masticatorii și se fixează în baza plăcii prin două retenții ondulate.

Se verifică adaptarea croșetului pe modelul de lucru și traseul buclelor pentru a nu produce înălțări nedorite de ocluzie

b) GUTIERA ORTODONTICĂ

Gutiera este un element de ancorare realizat din acrilat, asemănător unui grup de coroane de înveliș solidarizate între ele cărora li s-au desființat pereții intermediari. Se aplică pe dinți neșlefuiți pe fețele lor vestibulare, orale și ocluzale, nu pătrunde subgingival și produce înălțare provizorie de ocluzie.

Fig. 11 Gutiera ortodontică

Caracteristicile gutierei ortodontice:

Pereții gutierei au grosimi uniforme. Peretele vestibular este la distanță de gingia marginală, fiind modelat după forma dinților și a festonului gingival. Marginile gingivale ale gutierei trebuie prelucrate și lustruite astfel încât să nu retenționeze alimentele. Atât peretele vestibular, cât și cel oral, se lustruiesc foarte bine pentru a nu leza mucoasa orală.

Suprafața ocluzală a gutierei se confecționează în funcție de cazul clinic: poate fi netedă, în contact cu toți dinții antagoniști când efectul urmărit este de dezangrenare interarcadică sau de alunecare pe cuspizii antagoniști; poate prezenta relief ocluzal sau microplanuri înclinate ce conduc mandibula în propulsie / retropulsie.

Fig. 12 Microplanuri înclinate

Exemplu: În ocluzia încrucișată unilaterală este indicată placa palatinală cu șurub pentru dilatare, ancorată prin două gutiere laterale cu suprafața netedă pe o hemiarcadă și cu relief ocluzal pe cealaltă hemiarcadă. Zona de arcadă unde se regăsește relieful ocluzal opune o rezistență mai mare și devine zonă de sprijin pentru forța ortodontică exercitată de șurub.

Fig. 13 Placă palatinală cu șurub și gutiere laterale în ocluzia încrucișată unilaterală

Gutiera se aplică pe dinți neșlefuiți, de aceea trebuie să fie elastică pentru a putea depăși ecuatorul anatomic al dinților pe care se aplică. Această caracteristică îi oferă de fapt și principalul rol în stabilizarea aparatului ortodontic. Gutiera reprezintă un excelent mijloc de ancorare, dând rezultate și în cazurile unde croșetele oferă stabilitate precară.

Ancorarea plăcilor ortodontice poate fi bilaterală sau mixtă, adică gutieră pe o hemiarcadă și croșete pe cealaltă hemiarcadă.

Fricțiunea dintre dinți și suprafața internă a gutierei slăbește în timp datorită uzurii ducând la pierderea stabilității aparatului ortodontic. Periodic este necesară căptușirea gutierei.

Cu cât acrilatul din care se confecționează gutiera este mai elastic, cu atât retenția oferită este mai bună, dar rezistența la abraziunea ocluzală mai redusă. Din acest motiv, gutiera suferă fracturări sau perforații frecvente, fiind necesară reparația în cabinet sau în laborator.

Determină înălțare provizorie de ocluzie, fiind indicată atunci când se dorește o dezorientare a ocluziei în zona frontală (salturi articulare, migrări dentare).

Împiedică egresiunea și chiar favorizează ingresiunea deoarece sunt suprasolicitați în sens vertical atât dinții pe care se aplică cât și dinții antagoniști.

Elementele active asociate plăcilor ortodontice ancorate pe gutiere au unele particularități ca de exemplu:

●arcul vestibular poate fi fixat atât în baza plăcii cât și în peretele lateral al gutierei;

●planul înclinat poate fi de dimensiune mai mică deoarece o parte din conducerea mandibulei e asigurată de gutiere;

●scutul lingual trebuie să aibă dimensiunea verticală mai mare.

Gutiera poate fi realizată și în cabinet, nu numai în laborator.

Confecționarea gutierei ortodontice se face prin două metode:

Tehnica directă:

Se pregătește acrilat auto sau baropolimerizabil, se modelează în formă de rulou cu lungime egală cu a sectorului de arcadă pe care se va aplica gutiera și grosime de 10-12mm.

Se izolează modelul, se aplică ruloul din acrilat și se modelează pentru a acoperi cât mai uniform toată zona.

Se așteaptă priza acrilatului după care gutiera se prelucrează și se adaptează la nivelul pereților, marginilor și suprafeței ocluzale.

Se face proba pe modelul de lucru, finisarea și lustruirea gutierei.

Gutiera se trimite în cabinet cu o grosime ocluzală de 1,5mm distal și 2,5mm mezial, astfel încât să permită medicului individualizarea în funcție de scopul urmărit.

2) Tehnica cu grosime dirijată:

Are avantajul obținerii unei piese acrilice cu grosime uniformă de la început.

Se confecționează o machetă din ceară a viitoarei gutiere ortodontice.

Se supraamprentează arcada cu macheta gutierei așezată pe sectorul de arcadă respectiv, cu un material de tip alginat sau chiar cu gips.

Se îndepărtează macheta de pe arcada dentară care se izolează și derentivizează.

Se aplică acrilat auto sau baropolimerizabil de consistență medie în supraamprentă și se aplică pe arcada dentară.

Se așteaptă priza acrilatului, apoi gutiera se prelucrează și se finisează corespunzător.

Principalele diferențe sau asemănări între gutiere și croșete ca și elemente de ancorare ale plăcilor ortodontice sunt sintetizate în tabelul următor:

Aplicarea gutierelor determină o înălțare de ocluzie provizorie, dezangrenând arcadele dentare în zona frontală.

În zona laterală efectul poate fi:

de dezangrenare când suprafața gutierei este netedă și permite alunecarea

de conducere a mandibulei în poziție corectată și transmiterea forțelor la antagonisti cănd este cuspidată și folosită pentru sprijin.

Folosirea gutierelor ca mijloc de ancorare permite:

răscroiri posterioare accentuate

deplasări de dinți laterali corporeal fără inclinări in ax căci controlează și FV

deplasări de grup dentar M-D / V cu secțiuni corespunzătoare înbaza p

Fig. 14 Gutiere folosite ca mijloc de ancorare

CAPITOLUL 3

PLĂCILE ANCORATE PRIN GUTIERE

În activitatea clinic-terapeutică, încă de la începuturile activității noastre, am introdus gutierele ca elemente de ancorare a plăcilor și în construcția aparatelor fixe.

La plăcile ancorate prin gutiere, baza se continuă pe fața ocluzală și vestibulară a dinților laterali, venind în contact intim cu toată suprafața lor. În momentul aplicării în cavitatea bucală, acrilatul corespunzător gutierei (deci oral și vestibular) se prelucrează în vederea protejării parodonțiului marginal.

Gutiera constituie un excelent mijloc de ancorare a plăcilor, dând rezultate și acolo unde croșetele oferă o stabilitate precară. În general, gutiera poate fi asociată la toate tipurile de plăci superioare și inferioare.

Ancorarea prin gutiere este de obicei bilaterală, deși există și posibilitatea unei ancorări mixte, parțial prin gutiere, parțial prin croșete. În ancorările bilaterale, gutierele pot cuprinde sectoare identice sau diferite ca număr de dinți înglobați.

Aplicarea gutierelor determină o înălțare perovizorie de ocluzie, dezangrenând arcadele dentare în partea anterioară, făcând astfel eficienta acțiunea forțelor exercitate la acest nivel. În zona de contact a gutierei cu arcada antagonistă, efectul poate fi diferit:

de dezangrenare, dacă suprafața gutierei este netedă și poate deci aluneca pe cuspizii dinților antagoniști;

de conducere a poziției mandibulei și de transmitere a forțelor și la arcada antagonistă, când suprafața ocluzală a gutierei este prelucrată în acest scop. Modelarea diferențiată a suprafețelor ocluzale ale gutierelor de pe cele două hemiarcade oferă posibilități noi de delimitare a zonelor de sprijin și de acțiune a forțelor. De exemplu, la o placă despicată pe linia mediană, gutiera de pe o hemiarcadă are suprafața netedă, iar cea de pe hemiarcada opusă un relief modelat în funcție de cuspidația antagonistă. În această parte a plăcii prin cointeresarea arcadei antagoniste apare o rezistență crescută și ea devine deci zonă de sprijin. Soluția poate fi aplicată pentru corectarea unei ocluzii inverse unilateral. Este însă obligatorie secționarea asimetrică a bazei (pe lângă suprafața netedă a gutierei), dacă se urmărește deplasarea distovestibulară sau numai distală a unui grup molari-premolari.

folosirea gutierelor ca mijloace de ancorare oferă posibilitatea rascroirii posterioare mari a bazei, în caz de reflex accentuat de vomă, sau pentru dirijarea posterosuperioară a limbii.

Plăcile ancorate prin gutiere oferă particularitați de detaliu ale elementelor de acțiune. De exemplu:

posibilitatea fixării unor arcuri vestibulare atât în baza plăcii, cât și în peretele vestibular al gutierei;

planul înclinat anterior poate fi mai mic, deoarece o parte din conducere este asigurată de către gutiere;

scutul lingual va avea o înălțime mai mare, deoarece capacul gutierelor distanțează arcadele dentare ;

unele resorturi auxiliare pot fi aplicate și neprotejate, deoarece ancorarea superioară oferită de gutiere permite o activare a lor, care să le asigure menținerea poziției în timpul acțiunii.

Fig. 1 Placă ancorată prin gutieră

CAPITOLUL 4

PARALELĂ ÎNTRE CROȘETE ȘI GUTIERE CA ELEMENTE DE ANCORARE

Gutierele și croșetele, ca elemente de ancorare a plăcilor, prezintă particularități de care trebuie ținut seama la întocmirea planului unei plăci. Din analiza comparativă a particularităților acestor grupe de elemente de ancorare se desprind criterii pentru utilizarea celui mai adecvat tip, în funcție de cazul clinic și scopul terapeutic urmărit.

a) Plăcile ancorate prin gutiere, deoarece controlează și fața vestibulară a dinților (întreaga

coroană), asigură o deplasare a dinților laterali cu o deviere mai mică a axului decât la croșete. Deci componenta de înclinare a dinților este mai redusă la gutiere și predomină deplasarea corporală.

pe de altă parte, croșetele oferă un contact mai redus între placă și suprafața dentară, iar componenta de înclinare a dinților în decursul tratamentului foarte rar poate fi avantajoasă;

croșetele, neînglobând un grup de dinți din sectorul lateral, oferă posibilitatea pentru acțiuni izolate (printr-un resort auxiliar) asupra unui dinte din sectorul lateral;

unele croșete pot exercita și o acțiune meziodistală asupra dinților laterali în asociere cu resorturi auxiliare, ca de exemplu în plăcile de distalizare Schwarz. Deplasarea meziodistală a dinților cuprinși în gutieră este posibilă numai în grup (dar cu o eficiență mai mare), secționând corespunzător baza plăcii. Pentru deplasările pur sagitale ale dinților laterali înglobați în gutiere este de preferat șurubul ca element de unire a fragmentelor bazei. Dacă deplasarea este oblică, se pot folosi și arcuri Coffin.

b) Croșetele exercită o anumită presiune pe fața vestibulară a dinților, care este contrară sensului de acțiune a elementelor active ale plăcii. Ea este mai mare sau mai mică, în funcție de tipul croșetatului, retentivitatea arcadei și bogăția elementelor de acțiune (care determină componente verticale și tind să desprindă placa din gură). La gutiere, ca elemente de ancorare, toate porțiunile plăcii se deplasează în sensul dat de către elementele de acțiune.

c) Aplicarea gutierelor la plăci se însoțește de o înălțare provizorie a ocluziei. Ea poate fi favorabilă în decursul unor tratamente.

Se desface angrenajul interarcadic și elementele de acțiune au o eficiență crescută la nivelul arcadei respective.

Deoarece dispare vechiul control interarcadic, se creează premise noi pentru acțiunea părților moi asupra arcadei antagoniste (de exemplu lărgirea arcade inferioare sub acțiunea limbii, când este aplicata o placă la arcada superioară).

Evită egresiunea dinților laterali. Se pot exercita și acțiuni elective în scop de intruzie a unor dinți laterali antagoniști. Gutiera aplicată pe un număr redus de dinți poate determina intruzia acestora. Contactul electiv cu 1-2 dinți antagoniști are același efect asupra lor. Se pot obține astfel nivelări ale planului de ocluzie.

d) Gutierele, venind în contact cu toată suprafața dentară, reclamă respectarea riguroasă a măsurilor de igienă bucodentară și a aparatului. Pe de altă parte, croșetele, deși lasă liberă o mare suprafață din coroana dentară, exercită o fricțiune mult mai mare asupra țesuturilor dentare.

e) Gutiera presupune “lucru în grup” al dinților pe care-i acoperă, pe câtă vreme croșetele lasă libertate de acțiune deplasărilor fiziologice ale dinților.

f) Aplicarea gutierelor cere existența unui grup de dinți, cel puțin 2, care pot fi și solidarizati între ei prin gutiere-punți, dacă mărginesc o breșă de edentație. Croșetele permit și o ancorare unidentară.

g) Dacă apar defecțiuni, fracturi ale elementelor de ancorare, remedierea pune probleme cu totul diferite:

reparațiile la gutieră se fac ușor, în cabinet, fără să se întrerupă purtarea aparatului de către bolnav. Se evită astfel apariția recidivelor parțiale;

la unele croșete, reparația de elecție este înlocuirea lor cu altele noi, reparația făcându-se numai pe model. În cabinet se pot efectua numai unele modificări cu caracter paliativ și ele reclamă o îndemânare mare. Aceeași menținere privind manualitatea este necesară și pentru confecționarea și aplicarea croșetului Stahl.

Bolnavii au un control mai sigur asupra plăcilor ancorate prin gutieră decât cele prin croșete. Ei sesizează mai ușor dacă aparatul se aplică corect sau nu pe arcada. Presiunea exercitată prin intermediul capacului, de către arcada antagonistă, asigură inserția completă a plăcii.

CAPITOLUL 5

TIPURI SPECIALE DE PLĂCI ANCORATE PRIN GUTIERE

La multe din tipurile de plăci, pot fi asociate gutierele ca elemente de ancorare în locul croșetelor. Aplicarea lor oferă însă posibilități care ne fac să le considerăm cu totul preferențiale, ceea ce ne-a condus la imaginarea unor tipuri de aparate mobile caracteristice.

5.1 Plăcile cu gutieră pentru tratamentul ectopiei palatinale de canin. Datorită perioadei în care își face erupția caninul, ectopia sa aduce de obicei la tratament bolnavi mai în vârsta la care aparatele ortodontice trebuie să corespundă într-o măsură mai mare cerințelor fizionomice. În general, majoritatea autorilor indică pentru ectopia palatinală folosirea unor aparate care să exercite fie o presiune pe fața orală a dintelui, fie o tracțiune dinspre vestibular, folosind mijloace elastice aplicate la aparate mobile bimaxilare sau plăci ancorate prin croțete și masa interocluzală. Aceste aparate sunt voluminoase și din acestă cauză sunt purtate inconstant și deseori se recurge la șlefuirea caninului pentru a evita obstacolul creat de arcada antagonistă. Adepții tracționării dintelui la un arc vestibular agregat prin inele recurg în mod constant la șlefuirea cuspidului caninului în scopul dezangrenării desființând astfel factorul de contenție naturală și contenția trebuie prelungită foarte mult.

Aplicarea unor planuri inclinate pentru corectarea anomaliei, așa după cum s-a mai arătat, poate numai excepțional să dea un rezultat terapeutic, deoarece bolnavii sunt în vârstă; caninul superior are o implantare foarte robustă și este așezat la locul de trecere din planul transversal în cel sagital al arcadei. Se produce mai repede laterodeviația mandibulei decât corectarea ectopiei de canin.

Gutierele acrilice au oferit posibilitatea realizării unor aparate fixe sau mobile, care să ducă la un rezultat sigur, să îndeplinească condițiile de confort pentru bolnav și să se evite șlefuirea caninului. Plăcile pentru tratamentul ectopiei palatinale de canin se aplică atunci când spațiul dintre incisivul lateral și primul premolar este suficient. Se compun din gutiere bilaterale unite printr-o bază care poate fi mult răscroită posterior și chiar anterior pentru a asigura confort bolnavului. Placa va fi conformată totdeauna astfel încât în nici un punct să nu jeneze deplasarea caninului. Elementul de acțiune se prezintă sub forma unui resort auxiliar în “S”, cu traseu

relativ scurt, confecționat din sârmă elastică de 0,7 mm diametru. Implantarea se va face aproape de locul de acțiune, ceea ce permite manevrarea mai ușoară, iar arcul își păstrează mai bine poziția de contact cu dintele. Când caninul nu este complet erupt, înainte de a se trece la confecționarea arcului se va face o ușoară gravare a modelului în jurul feței palatinale a dintelui. Când ectopia este bilaterală, se vor aplica două arcuri. Aspectul de edentatie pe care îl dă ectopia palatinala de canin poate fi mascat prin prelungirea peretelui vestibular al gutierei sub forma unei fațete. Partea orală a acestei măști va fi șlefuită succesiv, pentru a nu bloca redresarea dintelui ectopic.

Placa cu gutiere pentru tratamentul ectopie palatinale de canin poate fi purtată intermitent dacă dintele se află la distanță de fața linguală a arcadei inferioare. Când dintele ectopic ajunge în vecinătatea arcade inferioare, placa va trebui să fie purtată permanent, ca și un aparat fix (va fi scoasă numai pentru curățire), pentru a evita efectul de pendulare a dintelui. De obicei, această perioadă nu este prea îndelungată (2-3 luni).

5.2 Placă superioară secționată în “Y” cu unirea fragmentelor prin arcuri. Ideea utilizării acestui tip de aparat a apărut în cadrul unor încercări de modificare a aparatelor funcționale Rehak (tipul tribloc), pentru a le da o stabilitate mai mare. Am ajuns treptat la o placă secționată în formă de “Y” la care cele trei fragmente ale plăcii sunt unite prin arcuri mici tip Coffin. Dimensiunea redusă a celor anterioare asigură o stabilitate verticală satisfăcătoare pelotei frontale. Activarea concomitentă a celor trei arcuri are un efect asemănător plăcii cu șuruburi secționate în “Y”. Activarea numai a celor două arcuri stimulează dezvoltarea părții anterioare a arcadei, asociată totuși și cu o ușoară lărgire. Acest sistem de plăci îl aplicăm cu predilecție la copiii mici cu o ocluzie inversă frontală, dacă este indicată și o stimulare a dezvoltării arcadei superioare. Placa se poate aplica chiar înainte de erupția molarilor de 6 ani și în acest caz gutierele se ancorează pe dinții temporari din zona de sprijin a ocluziei. La acești copii, datorită condițiilor de spațiu, aplicarea șuruburilor este dificilă. Se poate dirija erupția incisivilor permanenți acționând atât sub formă de planuri de ghidaj, cât și prin presiunile moderate (orientate în sensul creșterii naturale) la nivelul osului alveolar respectiv. Se asociază tracțiunea occipito-mentoniera, iar suprafața gutierelor se șlefuiește în microplanuri înclinate pentru conducerea posterioara a mandibulei.

5.3 Plăci pentru lărgirea predominant anterioară a arcadei superioare. Cazurile de îngustări predominant anterioare ale arcadei superioare (arcada în formă de “V”) sunt destul de frecvente .Este normal ca din punct de vedere terapeutic să se urmărească o lărgire predominant anterioară a arcadei dentare. Au fost arătate soluțiile terapeutice propuse fie prin utilizarea unor șuruburi speciale care sunt însă foarte scumpe și au o răspândire restrânsă, fie prin modificări complicate ale unor șuruburi obișnuite. Arcul Coffin prin conformația sa este elementul de acțiune cel mai simplu și cel mai caracteristic pentru lărgirea în evantai. Aplicat însă la plăci ancorate prin croșete, eficiența sa este anihilată de faptul că aparatul nu are stabilitate satisfăcătoare din cauza, basculării verticale reciproce a celor 2 jumătăți ale bazei. Înlocuirea croșetelor cu gutiere la o placă de dilatare prevăzută cu arc Coffin duce la cea mai simplă modalitate de realizare a unui aparat mobil pentru lărgirea anterioară a arcadei dentare. După cum se știe, arcada superioară în formă de “V” se întâlnește în cadrul compresiunilor de maxilar și se asociază constant cu ocluzia adâncă în acoperiș si distalizată. De aceea, ultimii molari pot să nu fie cuprinși în gutiere, pentru a egresa, iar fața ocluzală a capacului se modelează pentru a favoriza propulsia mandibulei (se poate obține prin conformarea directă de către arcada inferioară așezând un strat de acrilat autopolimerizabil pe capacul gutierelor și aducând mandibula în poziție de ocluzie corectă).

5.4 Plăci superioare sprijinite unilaterale printr-o gutiera cimentată. În deplasarea distală a unui grup de dinți laterali, obstacolul principal îl constituie angrenajul cu arcada antagonistă, dacă dinții urmează să facă “un salt” de pe partea mezială pe cea distală a cuspidului antagonist. Plăcile trebuie confecționate în așa fel încât să înalțe puțin ocluzia în vederea dezangrenării. Deplasarea dinților sub influența elementelor cu acțiune distalizatoare este urmată de o mișcare în sens invers a lor în perioada în care aparatul nu este în cavitatea bucală. Această mișcare este produsă de jocul forțelor de la nivelul pantelor cuspidiene. Acțiunea dăunătoare poate fi suprimată dacă se asigură o înălțare continuă de ocluzie. Pe lângă menirea de a asigura mentinerea ocluziei înălțate (când placa nu este în cavitatea bucală), gutiera servește și ca mijloc de retenție a plăcii. În acest scop, peretele ei palatinal este prevăzut cu un prag situat aproape de marginea ocluzală sub care se introduce placa. Aplicarea plăcii se face introducând-o în primul rând de partea gutierei și apoi se apasă partea ancorată prin croșete.

PARTEA A II-A

PARTE PERSONALĂ Studiu de caz

Cazul I – Etape clinico-tehnice – Placă ancorată prin gutieră

FIȘA PACIENTULUI

Pacientul P.M. în vârstă de 17 ani se prezintă la cabinet din motive estetice si fizionomice.

În momentul efectuării examenului clinic se realizează prezența unei ocluzii inverse, hemiarcada superioară fiind în retropulsie.

Tratament: se indică terapia cu placă ancorată prin gutieră în vederea corectării anomaliilor.

Fig. 1 Inocluzie dentara Fig. 2 Situația pacientului

Amprentarea câmpului protetic

Amprenta reprezintă o reproducere în negativ a câmpului protetic ce redă tridimensional relieful acestuia. Amprentarea clasică constă în aplicarea unui material în stare plastică în cavitatea orală cu ajutorul unei linguri universale sau portamprente și se așteaptă ca materialul de amprentă să facă priză.

Materialul folosit pentru amprenta este un material elastic ireversibil: alginat.

Fig. 3 Amprentele arcadelor

Confecționarea modelului de studiu și modelului de lucru.

Modelul reprezintă copia pozitivă fidelă a câmpului protetic obținută din gips. Amprenta se pune cu impresiunile în sus pe o masă vibratoare, iar gipsul de clasa a patra se toarnă în cantități mici sub vibrații pe marginea amprentei, iar apoi se realizează retențiile care favorizează legătura între cele două tipuri de material.

După priza gipsului, care durează aproximativ 30 de minute se realizează soclul modelului din gips de clasa a doua, soclul având înăltimea de aproximativ 1,5-2 cm.

Fig. 4 Turnarea gipsului de clasa a IV-a în amprentă

Fig. 5 Realizarea retențiilor

Fig. 6 Realizarea soclului după priza gipsului de clasa a IV-a

Fig. 7 Scoaterea modelului din amprentă după priza gipsului și soclarea acestuia

Fig. 8 Modelul rezultat

Fig. 9 Verificarea ocluziei pe modelul de lucru

Realizarea arcurilor din sârma de wiplă.

Arcul vestibular se realizează din sârmă de wiplă cu diametrul de 0,7mm, iar lungimea

acesteia trebuie să fie cât perimetrul arcadei.

Arcul vestibular prezintă două elemente componente:

curbura principală;

două bucle de activare;

două cozi de retenție.

Curbura principală se realizează cu mâna, urmărind forma ideală a arcadei având în vedere ca aceasta să stea netensionată pe regiunea vestibulară a arcadei frontale. Locul de începere al buclelor de activare (modelate rotunjit), este în dreptul treimii meziale a feței vestibulare a caninului. Buclele se confecționează ținând sârma cu cleștele crampon și îndoind-o blând și progresiv cu mâna.

Fig. 10 Cleștele crampon si sârma de wiplă

Fig. 11 Arcul vestibular

Aplicarea șurubului pe bolta hemiarcadei superioare și lipirea arcului de model pentru

evitarea deranjării acestuia în timpul îndesarii acrilatului.

Șurubul este un element activ biomecanic ce acționează indirect asupra dinților prin intermediul bazei. La plăcuța palatinală este utilizat șurubul classic.

Fig. 12 Șurubul clasic

Izolarea modelului cu o soluție pentru izolarea suprafețelor de gips

Fig. 13 Izolarea modelului Fig. 14 Soluția de izolat

Îndesarea acrilatului

După pregătirea modelului, acesta fiind umed, saturat cu apă și izolat, se îndepărtează porțiunile de gips în exces de pe suprafața modelelor .

Într-un godeu se prepară pastă acrilică prin amestecarea în proporție de 2,5/3 pulbere cu lichidul. Amestecul trebuie să fie saturat de lichid, astfel încât după 2-3 minute , când începe să se tragă în fire, consistența lui să permită întinderea cu ajutorul spatulei pe suprafața modelului. Se urmăresc cu atenție zonele mai puțin accesibile de sub retențiile arcului vestibular sau ale părților laterale ale șurubului, astfel încât să se evite apariția golurilor de aer în bază. Se întinde materialul pe toată suprafața modelului, modelându-se cu exces de lichid, apoi se introduce modelul în aparatul de polimerizare.

Prin îndesarea acrilatului pe modelul de lucru se obține baza plăcii ortodontice. Această placă acoperă palatul urmărind fidel fețele palatinale ale dinților superiori și pătrunde în triunghiurile interdentare sub punctele de contact sub forma unor prelungiri acrilice cu rol în menținerea aparatului. Posterior se extinde până la nivelul fețelor distale ale ultimilor molari prezenți pe arcadă, fiind răscroită pe linia mediană și în zona elementelor active.

Fig. 15 Acrilatul folosit Fig. 16 Spatula și godeul

Realizarea gutierei

Prelucrarea aparatului

Prelucrarea aparatului se face cu ajutorul frezelor pentru acrilat de diferite dimensiuni, cu polipantul și cu ajutorul motorului de lustruit și a pastelor de lustruit.

Cazul II – Etape clinico-tehnice – ACTIVATORUL

FIȘA PACIENTULUI

Pacienta C.R. în vârstă de 16 ani se prezintă la cabinet din motive estetice si fizionomice.

Examenul clinic al pacientei evidențiază prezența unei inocluzii frontale.

Tratament: se constată nevoia efectuării unui activator pentru a corecta malpoziția mandibulei.

Fig. 1 Starea pacientului

Fig. 2 Starea pacientului

Amprentarea câmpului protetic

Amprentarea se realizează cu ajutorul portamprentelor sau al lingurilor standard și al unui material elastic ireversibil- alginat.

Fig. 3 Amprenta câmpului protetic

Într-un bol se malaxează gipsul dur de clasa a patra cu apă, până când se obține o pastă de constistență smântânoasă.

Fig. 4 Prepararea gipsului

După obținerea pastei de gips se toarnă prin vibrare din porțiunile cele mai înalte ale amprentei (bolta palatină-maxilar; zona tubercului piriform-mandibulă).

Amprenta se pune cu impresiunile în sus pe o masă vibratoare, iar gipsul de clasa a patra se toarnă în cantități mici sub vibrații pe marginea amprentei, iar apoi se realizează retențiile ce vor favoriza legătura între cele două tipuri de material.

Fig. 5 Turnarea gipsului în amprentă

Realizarea soclului după priza gipsului de clasa a IV-a, din gips de clasa a doua, având înăltimea de aproximativ 1,5-2 cm.

Fig. 6 Realizarea soclului

Modelul de studiu și modelul de lucru:

Fig. 7 Realizarea șabloanelor de ocluzie

Fixarea în articulator

Modelele sunt fixate prin gipsare în poziția de RC, stabilită și menținută cu ajutorul șabloanelor de ocluzie. Aceastea sunt montate în ocluzor cu gips de clasa întâi.

Fig. 8 Montarea în olcluzor

Realizarea arcului vestibular

Elementele componente ale arcului vestibular sunt:

curbura principală care este porțiunea centrală a arcului. Se modelează după forma ideală pe arcadă, astfel încât în momentul producerii activării, arcul va lua contact cu acele suprafețe ale dinților plasate mai vestibular și le va presa spre oral până când din ce în ce mai mult din suprafața vestibulară a acestor dinți vine în contact cu arcul vestibular. Curbura principală a arcului vestibular se întinde între treimile meziale ale fețelor vestibulare ale caninilor. Este plasată de tehnician la mijlocul fețelor vestibulare ale frontalilor, medicul urmând să adapteze poziția în funcție de scopul ortodontic urmărit.

două bucle de activare ce pornesc de la fața mezială a caninilor spre fundul de sac vestibular unde ăn general sunt modelate în forma literei „U”. Înălțimea buclei de activare depășește cu aproximativ 3mm înălțimea caninilor. Piciorul distal al buclei încalecă arcada prin nișa dintre canin și premolarul I în contact cât mai strâns cu arcada pentru a nu influența ocluzia și se continuă în baza plăcii prin două cozi de retenție ondulate.

Fig. 9 Realizarea arcului vestibular

Realizarea arcului Coffin.

Fig. 10 Arcul Coffin

Aplicarea șurubului – un șurub clasic:

Fig. 11 Șurubul clasic

Îndesarea acrilatului

Se pregătește modelul, acesta trebuie sa fie umed, saturat cu apă, după care acesta va trebui izolat.

Se prepară acrilatul într-un godeu cu ajutorul unei spatule. Amestecul trebuie să fie saturat de lichid, astfel încât după cele 2-3 minute, când acesta este tras în fire, consistența lui să permită întinderea cu ajutorul spatulei pe suprafața modelului. Cele mai urmărite zone sunt zonele mai puțin accesibile de sub retențiile croșetelor sau ale parților laterale ale șuruburilor, astfel încât să se evite apariția golurilor de aer în bază. Se întinde materialul pe toată suprafața modelului, modelându-se cu exces de lichid, apoi se introduce modelul în oala de polimerizare.

Fig. 12 Pulberea și lichidul de acrilat

Fig. 13 Polimerizarea acrilatului la oala termo baro

Prelucrarea aparatului

Pentru a prelucra aparatul se folosesc frezele pentru acrilat de diferite dimensiuni,

Polipantul, motorul de lustruit și pastele de lustruit.

Fig. 14 Activatorul

BIBLIOGRAFIE

Graber L, Vanarsdall R, Vig K. Orthodontics Current principles and Techniques, 5th edition, Elsevier. 2011;639-88

Gh. Boboc, Anomaliile dento-maxilare, Editura Medicală, anul 1971

http://dentodontics.com/2014/12/07/angles-classification-of-malocclusion

Bratu D. , Materiale dentare, Ed. Helicon, Timișoara, 1994

Matekovits Gh.: Reabilitarea orala pentru tehnicieni dentari, Ed. Nero-G, Timișoara, 2004

Glavan Florica: Ortodonție, Ed. Mirton Timișoara, 2001