Disciplina: APARAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN MIJLOACE DE DREPT [631423]

1
Universitate a “Ovidius” din Constanța
Facultatea de Drept și Științe Administrative
Specializarea: Master “Științe penale”
Disciplina: APARAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN MIJLOACE DE DREPT
PENAL

Dreptul la viață și la integritate fizică
și psihică .

Profesor coordonator:
GABRIEL MIHAI
Masterand: [anonimizat]

2
I. Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică.

I.1 Dreptul la viață

Dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin importanța să
depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. De aceea, aceste
drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și
convențiile internaționale, dar și prin normele dreptului intern.
Dreptul la via ța este înscris, printre drepturile esențiale ale ființei umane, în Declarația
Universală a Drepturilor Omului, declarație preluată în Constituțiile celor mai multe state (art. 3
în Constituția României). Dreptul la viața este cel mai natural drept al omul ui.
Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ
și, în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui
ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalt e atribute ale persoanei: integritatea
corporală, sănătatea, libertatea, etc. După cum s -a arătat viața umană ca valoare socială apărată
prin normele de drept se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viață, opozabil
tuturor cetățenilor , dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește în interesul
întregii societăți. Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale
în primul rând, dar și prin normele interne, ale dreptului penal, având în vedere importanța pe
care viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate. Astfel, în
articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că "orice ființă are dreptul
la viață, la libertate și la securi tatea să".
În articolul 6 din Pactul Internațional privitor la drepturile civile și Politice se precizează
că: "Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni
nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar". Co nvenția Europeană a Drepturilor Omului
garantează dreptul la viață al oricărei persoane, dar reglementează, în același timp, și cazurile în
care se poate aduce atingere acestuia. În articolul 1 se precizează că: "Dreptul la viață al oricărei
persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în
executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este

3
sancționată cu această pedeapsă prin lege." Dispozițiile articolului 2 vin în completare arătând
că"moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care
aceasta ar rezulta dintr -o recurgere absolut necesară la forță:
A. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegal e;
B. Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deținute;
C. Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție."

Unul din elementele constitutive de bază ale dreptului la viață excepțiile de la beneficiul
dreptului la viață sau cauzele care justifică provocarea morții unei persoane. În jurisprudența
CEDO au fost stabilite următoarele criterii de recurgere la forță ce provoacă moartea:
1. Primul criteriu pentru recurgerea justificată la forță este necesară că utilizarea forței
să fie analizată în mod strict în raport de împrejurările care determină în mod normal
statul să apeleze la mijloace coercitive ca „o condiție necesară într -o societate
democratică”.
2. Al doilea criteriu este cel al proporționa lității dintre mijloacele utilizate și scopul
urmărit prin recurgerea la forță. Astfel autoritățile naționale trebuie să efectueze o
anchetă oficială și eficientă în legătură cu recurgerea la forță, iar mijloacele utilizate
să fie proporționale față de sco pul urmărit.
Dreptul la viață presupune obligația statului de a nu provoca moartea cu intenție.
Totodată, dreptul la viață nu presupune obligația statului de a lua măsuri privind asigurarea unui
anumit nivel de viață necesar supraviețuirii Jurisprudența C EDO consacră obligația statului de a
lua măsuri de ordin preventiv a căror eficiență trebuie să protejeze individul de amenințările altor
persoane care i -ar putea produce decesul și obligația statului de a asigura dreptul la viață printr -o
legislație penal ă pentru pedepsirea adecvată a persoanelor care au comis omucideri.
De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune statelor obligația de a lua toate
măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă a dreptului la viață. S -a considerat că
această obligație excede obligației primare a statelor de a adopta o legislație penală efectivă care
să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viața unei persoane, legislație dublată de
mecanismul care să asigure aplicarea să, în scopul preven irii, reprimării și sancționării încălcării
prevederilor sale; această obligație include, în anumite circumstanțe, bine definite, o obligație

4
pozitivă a autorităților de a lua preventiv măsuri practice pentru a proteja individul a cărui viață
este amenința tă de actele criminale ale altui individ.
Dreptul la viața poate fi privit în două accepțiuni: într -o accepțiune restrânsă, dreptul la
viața privește viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într -o accepțiune largă viața persoanei
este privită ca un u nivers de fenomene, fapte, cerințe și dorinți ce se adăuga, permit și
îmbogățesc existenta fizică. În această ultimă accepțiune largă, dreptul la viața este asigurat prin
întregul sistem constituțional.
Constituția României reglementează dreptul la viață î n ambele sensuri. Astfel în art. 22 se
prevede că dreptul al viața este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisă. Concomitent sunt
reglementate alte drepturi conexe dreptului la viață, cum sunt: dreptul la integritate fizică și
psihică, libertatea individuală, dreptul la viața intimă, familiala și privată, dreptul la ocrotirea
sănătății, interzicerea muncii forțate etc. Totodată Constituția României reglementează obligații
ale Statului corelative dreptului la viața cum sunt obligațiile statutului ce decurg din garantarea
dreptului la viață, astfel:
 prevenirea și combaterea infracțiunilor și altor fapte periculoase pentru viața
persoanei și viața publică (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de
moațe, uciderea din culpă, genocidul etc.);
 asigurarea măsurilor de dezvoltare economică și de protecție socială necesare unui
trai decent;
 protecția copiilor, tinerilor, a familiei și a persoanelor handicapate;
 protecția proprietății private și publice;
 ocrotirea sănătății;
 ocrotirea vieții intime, familiale și private;
 interzicerea pedepsei cu moartea;
 interzicerea muncii forțate.
Interzicerea pedepsei cu moartea de către Constituția României exprima tendința
dominantă în lume, prezenta în documentele juridice, politice și sociologice, de înlăturare a
acestei sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale
omului, dar este prin natura să o cruzime, ce foarte rar s -a dovedit dreapta și niciodată eficienta,
susțin unii autori. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori

5
a fost efectul unor grave erori judiciare și că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel
pedepsit.
Codul penal în vigoare incriminează faptele care aduc atingere dreptului la viață în cadrul titlului
I, capito lul I, intitulat "Infracțiuni contra vieții". Astfel, sunt considerate infracțiuni contra vieții
următoarele fapte: omorul (articolul 188), omorul calificat (articolul 189), uciderea la cererea
victimei (articolul 190), determinarea sau înlesnirea sinucide rii (articolul 191), uciderea din
culpă (articolul 192).
Pentru determinarea acestor fapte și încadrarea corectă din punct de vedere juridic a lor
este necesar a se stabili momentul de la care este protejat dreptul la viață al unei persoane, dar și
momentu l din care încetează ocrotirea acestui drept, adică momentul morții persoanei.
Având în vedere faptul că în legislația română este incriminată doar fapta de provocare
ilegală a avortului, faptă prin care sunt ocrotite relațiile sociale referitoare la viața , sănătatea și
integritatea corporală a femeii însărcinate, considerăm că dreptul la viață se bucură de protecție
penală din momentul nașterii persoanei. Această concluzie este susținută și de situarea acestei
infracțiuni după infracțiunile contra integrit ății corporale și sănătății persoanei și nu în cadrul
infracțiunilor contra vieții.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că termenul "orice persoană" folosit
în textul Convenției nu poate fi aplicat unui copil care nu s -a născut. Prin prevederile Convenției
nu este recunoscut și garantat fetusului un drept la viață absolut, deoarece viața acestuia este
intim legată de viața femeii care îl poartă și nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s -ar
considera că articolul 2 se aplică și f etusului și că protecția acordată de acest articol ar trebui, în
absența unor limitări exprese să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că
avortul este interzis, chiar și atunci când sarcina ar pune în pericol viața mamei.
Acest lucru ar însemna că viața fetusului ar fi considerată ca fiind mai prețioasă decât viața
mamei însărcinate. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o soluționare
clară a acestei problematici, încercând să evite un răspuns din care să rezult e dacă normele
Convenției garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viață garantat prin aceste norme este
aplicabil și în cazul fetusului. Într -o hotărâre recentă s -a decis că punctul de plecare al dreptului
la viață ține de marjă de apreciere a sta telor, lăsând astfel legislațiilor naționale rolul de a stabili
condițiile și limitele în care este permis dreptul la avort.

6
Prima condiție pentru a deține drepturi este de a fi recunoscut ca om, ca persoană. În mod
deosebit, problema începutului protecție i dreptului la viață este dificilă și delicată, deoarece nu
există nicio definiție științific incontestabilă cu privire la începutul vieții.
Din acest punct de vedere, este de reținut că art. 4 din Convenția americană a drepturilor
omului este mult mai cl ară, statuând că „dreptul la viață este protejat în general începând cu
concepția”.
Instanța supremă canadiană a stabilit că norma legală care permitea doar avortul
terapeutic violează drepturile și libertățile femeii, constituind o ingerință profundă rel ativ la
corpul său și, prin urmare, o atingere adusă securității persoanei și libertății vieții private, care
garantează fiecăruia o largă autonomie personală asupra deciziilor importante privind intimitatea
vieții sale. În plus, cerințele procedurale nece sar a fi îndeplinite pentru obținerea certificatului de
avort întârziau semnificativ accesul femeii la tratamentul medical, punându -i în pericol sănătatea,
ceea ce constituia o altă încălcare a dreptului la securitatea persoanei. Ca urmare, instanța
suprem ă canadiană a refuzat recunoașterea unui drept la viață al copilului nenăscut.
Argentina, în ceea ce privește art. 1 al Convenției ONU privind drepturile copilului
declara, prin reprezentantul prezent la dezbaterile premergătoare adoptării Convenției, că acesta
trebuie interpretat în sensul că un copil înseamnă fiecare om de la momentul concepției sale și
până la vârsta de 18 ani.
În Anglia, deși jurisprudența admite avortul până la limita viabilității, fetusul nu
beneficiază de același statut ca și copilu l născut, stabilindu -se că viabilitatea, de care depinde
protecția acordată vieții, nu presupune doar posibilitatea de a trăi, ci și pe aceea de a trăi
independent, fiind admis avortul în cazul în care copilul suferă, spre p ildă, de o maladie seferă.
Există trei țări în care este incriminat omorul involuntar al fătului : legea italiană
privitoare la avort pedepsește penal pe cel care cauzează o întrerupere de sarcină prin
imprudență; în Spania, dreptul la viață al copilului nenăscut a fost recunoascut expl icit, Codul
penal incriminează producerea de leziuni unui făt și pedepsește avortul cauzat prin imprudență
gravă; în Turcia, Codul penal prevede că cel care cauzează involuntar un prejudiciu va fi
pedepsit și penal, iar dacă victima este o femeie însărcina tă și fapta prejudiciabilă provoacă
nașterea prematură, pedeapsa aplicată va fi mai mare.

7
Momentul final în care încetează viața unei persoane este considerat momentul în care a
încetat activitatea cerebrală. Acesta este momentul care delimitează infracț iunea de omor de
infracțiunea de profanare de cadavre. Tot ca un atentat la viața unei persoane este considerată și
infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Această faptă reprezintă tot un omor și nu
poate fi caracterizată ca o formă de par ticipație la sinucidere, cum ar sugera calificarea dată prin
normele penale, întrucât sinuciderea nu reprezintă o infracțiune. În această situație omorul nu se
săvârșește în mod direct asupra victimei, ci activitatea făptuitorului constă în a ajuta sau a
convinge victima să se sinucidă, ceea ce echivalează cu o intervenție a sa în sfera valorilor
sociale protejate de lege, respectiv viața persoanei, aspect care nu poate să fie indiferent legii
penale, nu poate scăpa de sub incidența acesteia.
O justificare a incriminării acestei fapte este aceea că, din punct de vedere al vinovăției
cu care este comisă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii este săvârșită cu intenție, directă sau
indirectă; de aceea, ar fi inechitabil ca o astfel de faptă să scape constrân gerii penale, în vreme ce
sunt pedepsite fapte care au ca rezultat moartea persoanei săvârșite din culpă. Este situația
infracțiunii de ucidere din culpă, dar și a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
faptă care are la bază o activitat e intenționată de vătămare a integrității corporale urmată de
rezultatul neintenționat al morții persoanei.
O altă problemă care decurge din necesitatea protecției dreptului la viață o constituie
controversa legată de eutanasie, având în vedere faptul că e xistă țări în care eutanasia nu este
sancționată penal (de exemplu, Olanda) sau este nu numai permisă, dar chiar reglementată în
mod amănunțit, beneficiind de asistență medicală (cum este cazul în Australia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conside rat însă că dreptul la viață nu poate fi
privit prin prisma a două fațete: dreptul de a trăi și dreptul de a muri. Dispozițiile articolului 2
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi interpretate, fără a risca o distorsiune de
limbaj, în sens ul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viață, și anume, dreptul de a
muri; ele nu pot crea un drept la autodeterminare potrivit căruia un individ ar putea să aleagă
moartea, mai degrabă decât viața. Așadar, nu este permisă producerea morții, cu acordul
victimei, nici de către o altă persoană, nici beneficiind de sprijinul unei autorități publice.
După acțiunea sau inacțiunea persoanei care efectuează eutanasia, aceasta poate fi
clasificată în:

8
 eutanasie activă se referă la situația în care o persoană este ajutată să
moară de o terță persoană sau de o autoritate;
 eutanasie pasivă se referă la împrejurarea în care o persoană refuză să mai
primească hrană sau medicamentația necesară pentru prelungirea vieții.
Raportându -ne la legislația română, eutanasia activă se încadrează și se pliază pe
prevederile care incriminează fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii, atrăgând astfel
sancțiunea penală, pe când eutanasia pasivă reprezintă o modalitate de sinucidere. Totuși, în
situația în care sp rijinul acordat victimei în vederea suprimării vieții este absolut necesar și
indispensabil pentru obținerea acestui rezultat și depășesc ajutorul dat victimei de a -și pune în
executare hotărârea de suprimare a vieții, fapta subiectului activ se încadrează chiar că omor.
Legea penală apără dreptul la viață ca valoare socială și nu dreptul la calitatea vieții, de
aceea eutanasia nu -și găsește o justificare legală, indiferent de condițiile în care își duce viața o
anumită persoană. Deși ajutorul dat unei pers oane pentru a -și suprima viața se încadrează ca o
faptă penală, considerăm că în această situație ar trebui avute în vedere că circumstanțe atenuante
acordul victimei, dar și motivele umanitare care au stat la baza acțiunii făptuitorului.

I.2 Dreptul la integritate fizică și psihică

Dreptul la integritate fizică și psihică a fost inspirat de asemenea de Declarația
Universală, care în art. 5 proclamă că "nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau
tratamente crude inumane sau degradante". În ace lași sens a fost formulat art. 7 din Pactul
internațional relativ la drepturile civile și politice. Art. 3 al Convenției Europene reia, în esență,
art. 5 din Declarația Universală, mai puțin termenul "tratamente crude", spunând că "nimeni nu
poate fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante". El nu a preluat
însă aliniatul 2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: "În special, este interzis ca o persoană să fie
supusă, fără consimțământul sau, unei experiențe medicale sau știi nțifice."
Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituțională. Strânsa
să legătura cu dreptul la viața a determinat reglementarea în același articol. Respectul integrității
fizice este garantat chiar prin Constituție, rez ultând astfel obligația autorităților publice de a o
asigura. Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei va trebui sancționata de către lege; iar

9
dacă "atingerea" se impune, totuși, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe
baza legii, în condițiile art. 49 din Constituție (de exemplu: vaccinarea pentru combaterea unei
epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicației alcoolice, efectuarea unei operații
chirurgicale cu acordul pacientului etc.). Dreptul la integritatea psihică este ocrotit și considerat
de valoare constituțională, omul fiind conceput – sub aspect juridic – ca un complex de elemente
în care fizicul și psihicul nu pot fi despărțite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrități este
contrara drepturilor om ului. Respectul vieții, a integrității fizice și psihice implica în mod firesc
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod
expres art. 22 pct. 2 din Constituție. Practicarea unor asemenea procedee și tr atamente este o
încălcare a demnității și personalității omului, omițând obiceiuri primitive care trebuie repudiate
și reprimate de către lege.
Potrivit Convenției contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori
degradante, tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferință ascuțită, fizică sau
mentală, intenționat unei persoane cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoana
informații sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terță persoana l -a comis sau se
presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra șa sau de a intimida sau
face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de
discriminare indiferent care este, dacă o asemenea durere sa u asemenea suferința sunt produse de
un agent al autorității publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la
instigarea să ori cu consimțământul sau expres sau tacit.
De asemenea, Convenția cuprinde angajamentul statelor de a lua măsu ri legislative,
administrative, judiciare și orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de
tortură, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se
afla sub jurisdicția lor.
Potrivit art. 3 din C EDO, se interzice recurgerea la tortură ori la pedepse inumane sau
degradante. Dreptul la interdicția torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante
este considerat un drept intangibil al persoanei, al cărui exercițiu nu suportă derogări s au limitări.
Această interdicție vizează în mod explicit protecția demnității umane ca valoare fundamentală a
individului și de aceea impune obligația statelor de a nu practica tortura și pedepsele ori
tratamentele inumane sau degradante și de a preveni or ice asemenea practici în comportamentul
reprezentanților lor.

10
În vederea definirii acestui drept jurisprudența CEDO a stabilit următoarele criterii:
– Criteriul gravității sau al intensității suferințelor fizice și psihice produse victimei prin
acțiunile a genților statului;
– Criteriul aprecierii relative al actelor incriminate, decurgând dintr -o evaluare de la caz la
caz a ansamblului împrejurărilor cauzei. Aceste criterii au stat la baza delimitării noțiunilor
enunțate de normă art. 3 („tortură”, „pedepse le sau tratamentele inumane” și „pedepsele sau
tratamentele degradante”).
– Tratamentul inuman este acel tratament care provoacă în mod intenționat suferințe
fizice sau psihice de o intensitate deosebită (Hotărârea Tyrer contra Regatului Unit din 25 aprili e
1978);
– Tortură este tratament inuman produs în mod deliberat, care provoacă suferințe foarte
grave (Hotărârea pronunțată în cazul Irlanda contra Regatului Unit, din 18 ianuarie 1978);
– Tratamentul degradant este rezultatul „măsurilor de natură să cree ze individului
sentimente de teamă, angoasă și inferioritate pentru a -l umili sau eventual pentru a -i înfrânge
rezistența fizică sau morală”.
Din jurisprudența CEDO analizata reiese că orice tortură reprezintă și un tratament
inuman și orice tratament inum an reprezintă în mod necesar o manifestare degradantă. În
conformitate cu art. 3 din Convenție statele au următoarele obligații: – adoptarea unor norme
juridice corespunzătoare, în sensul garantării oricărei persoane a dreptului consacrat; – obligația
de a asigura un comportament corespunzător al agenților lor, în sensul asigurării
proporționalității dintre măsura legală și scopul urmărit; – răspunderea pentru faptele agenților
lor, dar și pentru faptele a altor persoane decât reprezentanților statului, în cazul pasivității
statului

11
II. Hotărâre CEDO, cauza nr. 2346/02, Pretty c. Marii Britanii ,
hotărârea din 29 aprilie 2002

PRETTY contra REGATULUI UNIT – interzicerea ajutorului la sinucidere.
Diane Pretty este resortisantă britanică, născută în 1958, cu domiciliul în Luton. Ea este
paralizată, fiind într -un stadiu avansat al unei boli neurologice incurabile care însă nu îi afectează
nici facultățile mintale și nici capacitatea sa de decizie. Dat fiind faptul că faza terminală a bolii
implică sufe rință și pierderea demnității petiționara dorește să își poată alege momentul și
modalitățile morții.
Dreptul englez nu consideră sinuciderea drept infracțiune, însă circumstanțele în care se află
Diane Pretty o împiedica pe aceasta să comită acest act far ă ajutor, iar faptul de a ajuta pe
altcineva să se sinucidă este catalogat drept infracțiune în dreptul englez.
Dna. Pretty dorește să obțină ajutorul soțului său pentru a -și pune capăt zilelor, însă Directorul
Procuraturii Publice (DPP), în ciuda solicită rilor ei, refuză să își ia angajamentul de a nu îl
urmări pe acesta din urmă.
În petiția sa din 21.12.2001 doamna Pretty invocă încălcarea articolului 2 din Convenție pledând
în sensul că este dreptul fiecărui individ să decidă dacă vrea să trăiască deci și dreptul corolar al
dreptului la viață, dreptul la moarte, este în egală măsură garantat și astfel statul ar fi avut
obligația de a amenda dreptul intern pentru a -i permite să -și exercite această facultate. Mai mult,
bazându -se pe articolul 3 (interzicere a torturii) s -a afirmat că statul britanic nu numai că trebuie
să se abțină de la a aplica tratamentele inumane și degradante, ci trebuie să ia măsuri pentru a
proteja persoanele care se află în jurisdicția sa de astfel de tratamente. Singura măsură care s ă o
poată proteja pe petiționară ar fi fost, în opinia ei, luarea unui angajament din partea DPP de a
nu-l urmări pe dl. Pretty în eventualitatea cazului în care își ajută soția să se sinucidă.
Petiționara afirmă în continuare că articolul 8 îi recunoaște dreptul la autodeterminare, iar în
refuzul DPP de a -și lua angajamentul solicitat de ea, alături de lipsa unei dispoziții legale care să

12
autorizeze sinuciderea asistată suntem în prezența unei atingeri a dreptului de a -și exprima
convingerile, în sensul ga rantat de articolul 9.
În sfârșit, invocând articolul 14, petiționara susține că interdicția sinuciderii asistate reprezintă o
discriminare față de indivizii care nu se pot sinucide fără ajutor.
Hotărârea din 29.04.2002
În jurisprudența sa în materie, Curt ea a pus constant accentul pe obligația statului de a proteja
viața și deci nu este convinsă că “dreptul la viață”, în sensul garantat de articolul 2 ar putea fi
interpretat, fără distorsiuni de limbaj, ca garantând și un drept diametral opus și cu atât ma i mult
nu se poate crea un drept la autodeterminare, în sensul de a oferi fiecărui individ dreptul de a
alege mai degrabă moartea decât viața.
În consecință nu se poate deduce din articolul 2 un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terț, fie
cu asistența unei autorități publice și prin urmare nu a avut loc o violare a acestor dispoziții
(unanimitate).
În privința articolului 3, Curtea relevă că, în speță, se recunoaște că guvernul însuși nu i -a aplicat
petiționarei nici cel mai minor rău tratament.
Articolul 3 trebuie interpretat în armonie cu articolul 2, acesta din urmă consacrând în primul
rând o interzicere a recurgerii la forță la fel ca și interzicerea oricărui comportament care ar putea
provoca decesul unei ființe umane și nu conferă individul ui un drept de a -i pretinde statului să -i
permită sau să -i faciliteze decesul.
A admite obligația pozitivă care, potrivit petiționarei, apasă asupra statului, ar însemna obligarea
acestuia să -și dea girul pentru niște acte care urmăresc să întrerupă viața, obligație care nu poate
fi dedusă din articolul 3. Acesta din urmă nu face să apese asupra statului nici un fel de obligație
pozitivă în materie, și nu a fost deci violat (unanimitate).
Petiționara este împiedicată prin lege să -și exercite alegerea de a e vita ceea ce, în ochii săi, va
constitui un sfârșit de viață nedemn și penibil. Curtea nu poate exclude faptul că aceasta
reprezintă o atingere adusă dreptului celei interesate la respectarea vieții sale private în sensul
garantat de articolul 8 (1).

13
Curte a reamintește că, pentru a se concilia cu paragraful 2 al articolului 8 o ingerință în
exercitarea unui drept garantat de acesta trebuie să fie prevăzută de lege, inspirată de scopuri
legitime și necesară într -o societate democratică.
Problema care se desp rinde din argumentarea părților este cea a necesității ingerinței, dezbaterea
purtând preponderent asupra proporționalității acesteia.
Curtea consideră că statele au dreptul de a controla, prin intermediul dreptului, activitățile care
prejudiciază viața și securitatea celorlalți.
De asemenea, Curtea estimează că natura generală a interzicerii sinuciderii asistate nu este
disproporționată, și că nu este arbitrar că dreptul să reflecte importanța dreptului la viață
interzicând sinuciderea asistată.
În egală m ăsură nu este nimic disproporționat nici în refuzul DPP de a -și lua anticipat
angajamentul de a -l exonera, pe dl. Pretty, de orice urmărire.
Datorită faptului că ingerița în discuție poate trece drept justificată și necesară într -o societate
democratică pentru protecția drepturilor celorlalți, Curtea decide că nu a avut o violare a
articolului 8 (unanimitate).
Învinuirile aduse de petiționară nu se raportează la o formă de manifestare a unei religii sau a
unei convingeri legate de un cult, de învățământ, de practici ori de îndeplinire a unor rituri în
sensul celei de -a două fraze a paragrafului 1 din articolul 9. Termenul de “practici” utilizat în
articolul 9 paragraful 1 nu acoperă orice act motivat sau influențat de religie sau de o convingere.
În ciuda faptului că argumentele petiționarei reflectă aderarea să la principiul autonomiei
personale, ele nu constituie decât o reformulare a acuzației formulate în baza articolului 8.
Curtea a ajuns la concluzia că articolul 9 nu a fost încălcat (unanimitate).
În privința articolului 14, există pentru Curte o justificare obiectivă și rezonabilă privind lipsa
unei distincții juridice între persoanele care sunt fizic capabile să se sinucidă și cele care nu o pot
face fără ajutor. Delimitarea celor două categorii est e, adesea, foarte îngustă, iar a încerca să
înscrii în lege o excepție referitoare la persoanele considerate a nu fi capabile să se sinucidă ar
zgudui serios protecția vieții. Prin urmare nu s -a petrecut o violare a articolului 14 (unanimitate).

14
III. Anali za cauzei PRETTY contra REGATULUI UNIT

Atunci când o persoană suferă de o maladie incurabilă în fază terminală, provocându -i
persoanei în cauză suferințe fizice și psihice, interesul detașat al statului dispare, astfel încât
rămâne doar interesul personal de care persoana în cauză poate dispune în mod valabil. Așadar,
pentru ca persoana să poată dispune de dreptul său,trebuie ca interesul detașat al statului să se fi
stins. Pentru a susține această opinie este necesar a fi îndeplinite mai multe condiții și anume:
certitudinea incurabilității maladiei de care suferă persoana în cauză, consimțământul neviciat al
bolnavului pentru a opera cauza justificativă în sarcina medicului, existența unor suferințe
insuportabile ori bolnavul este menținut în viață cu aju torul aparaturii medicale.
Problema dreptului de a muri relativ la articolul 2 din Convenția se pune de mult timp în
doctrină. In hotararea de mai sus ea a fost pusă direct instanței de Contencios European al
Drepturilor Omului, aceasta dându -i un răspuns interesant, cu valoare de principiu. Această
cauză a ridicat problema de a ști dacă dreptul la viață, pe lângă caracterul său pozitiv, include și
un aspect negativ, care ar obliga autoritățile naționale să ia măsuri pozitive pentru a ajuta o
persoană să -și pună capăt zilelor. În acest caz, Curtea a dat ferm un răspuns negativ.
S-a stabilit, de asemenea, că această moarte va surveni după suferințe oribile și pierderea
demnității doamnei Pretty. De asemenea, ea a decis de comun de acord cu soțul ei că acesta îi va
provocă moartea. Doamnă Pretty a dorit să obțină în timpul vieții impunitate pentru soțul ei,
motiv pentru care solicitase autorităților judiciare competente angajamentul de a nu -l urmări pe
acesta. Ea a primit un refuz care a fost ulterior confirmat de jurisdicțiile engleze. În față Curții,
doamnă Pretty a pretins, în principiu, în bază articolului 2 că acest refuz încalcă obligația
pozitivă de a proteja dreptul de a alege să -și pună capăt zilelor prin metoda pe care o dorea.
Această argumentare a fo st respinsă de instanța europeană. Curtea a ajuns la concluzia de
principiu potrivit căreia nu se poate deduce din articolul 2 al Convenției că ar există un drept de a
muri, fie cu ajutorul unui terț, fie cu ajutorul unei autorități publice. Așadar, prin r efuzul lor de a
autoriza impunitatea de urmărire penală a soțului în cazul în care ar fi ajutat -o pe reclamantă să
se sinucidă, autoritățile britanice nu au încălcat dispozițiile articolului 2 din Convenție.
În concepția Curții, articolul 2 nu poate fi int erpretat că ar reglementa și dreptul diametral
opus, anume dreptul de a muri; nu s -ar putea crea un drept la autodeterminare, în sensul că s -ar
recunoaște oricărui individ facultatea de a alege mai degrabă moartea decât viață. Datorită

15
acestor motive, Curt ea a ajuns la concluzia că nu este posibil să se deducă din articolul 2
existența unui drept de a muri, astfel încât dreptul la viață nu poate fi interpretat în sensul că ar
conține și un aspect negativ. Acest punct de vedere reiese și din Recomandarea num ărul 1418 din
1999 a Adunării Parlamenatare a Consiliului Europei, conform căreia statele membre ale
Consiliului trebuie să fie încurajate să protejeze și să respecte demnitatea bolnavilor incurabili
sau muribunzi prin menținerea interdicției absolute de a pune capăt de o manieră intenționată a
vieții, având în vedere că: dreptul la viață, mai ales în ceea ce -i privește pe bolnavii incurabili și
pe muribunzi, este garantat de statele membre conform articolului 2, care dispune că ,,moartea nu
poate fi cauzat ă cuiva în mod intenționat”; având în vedere că dorința de a muri exprimată de un
bolnav în stadiu terminal nu poate constitui niciodată un fundament juridic pentru provocarea
morții de către de un terț; că dorința de a muri exprimată de un bolnav incurabi l sau de un
muribund nu poate să reprezinte în sine o justificare legală a exercitării acțiunilor destinate să
provoace moartea. Dreptul la viață nu implică așadar dreptul de a muri. Problema esențială este
aceea de a ști dacă eutanasia (sau, în situații p articulare asistarea suicidului) trebuie depenalizată,
ceea ce nu ar reprezenta o consacrare a dreptului la moarte. Chiar dacă unele legislații au
depenalizat suicidul, acest lucru nu înseamnă o recunoaștere a dreptului fiecărui individ de a -și
pune capăt vieții. Prin urmare, faptul că un stat refuză o astfel de depenalizare poate constitui o
încalcare a articolului 2, însă rămâne de văzut cât efort trebuie depus pentru a putea dovedi și
pentru a putea fi acceptat acest lucru. Totuși, refuzul recunoașterii dreptului de a muri nu exclude
recunoașterea unui drept de a refuza un tratament medical nedorit, chiar dacă acel tratament este
vital pentru acea persoană. Negarea dreptului de a refuza un tratament medical reprezintă cel
puțin o încălcare a articolului 2 , respectiv 8 cu accentuarea ideii conform căreia biomedicina și
Convenția subordonează orice intervenție în domeniul sănătății, consimțământului liber și lucid
al pacientului.
Așadar, în ceea ce privește eutanasia pasivă (în cazul în care o persoană refuz ă să mai
primească mâncare ori un tratament indispensabil pentru prelungirea vieții), într -o primă cauză,
Widmer c.Elveția, Comisia a ajuns la concluzia că legiuitorul național nu poate fi criticat pentru
faptul de a nu o fi incriminat. În cauza Pretty con tra Marii Britanii, Curtea merge chiar mai
departe, deducând din articolul 8 al Convenției că o ,,persoană poate revendica dreptul de a
exercita alegerea de a muri refuzând să consimtă la un tratament care ar putea avea ca efect
prelungirea vieții sale”.

16
De asemenea, din această hotărâre reiese că articolul 2 ,,nu are nicio legătură cu calitatea
vieții”, chiar dacă reclamanta se plânsese de faptul că viața sa devenise penibilă din cauza bolii.
Cauza Pretty a permis instanței de contencios european examinare a unor aspecte inedite, intens
mediatizate, legate de eutanasie. Din punct de vedere al apărării drepturilor și libertăților
prevăzute de Covenția Europeană, dreptul la viață, ca drept fundamental al ființei umane nu
conferă dreptul la autodeterminare, înț eles ca posibilitate juridică oferită unei persoane de a alege
între a trăi și a muri. Așadar, instanța europeană nu conferă sinuciderii asistate ori eutanasiei
nicio protecție, din perspectiva Curții reieșind clar inexistența unui drept de a muri, drept c are să
se bucure de vreo reglementare europeană.
În cazul Pretty c. Regatului Unit (2002), Curtea a hotărât că decizia solicitantei de a
evita un sfârșit nedemn și dureros al vieții făcea parte din „sfera personală”, protejată de articolul
8.

17
Bibliografie:

1. Constitutia Romaniei ,
2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului ,
3. Codul penal ,
4. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului .