Directiva Comunitara – Mijloc DE Armonizare A Legislatiilor Interne

Cuprins

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE……………………………………………………………4

Secțiunea I Constituirea Comunităților europene…………………………………………………………4

1.Reconstrucția Europei……………………………………………………………………………….4

2.Consiliul Europei……………………………………………………………………………………..5

3.Obiectivele celor trei Tratate institutive ale Comunităților europene…………………………….5

4.Constituirea CECO………………………………………………………………………………….7

5.Crearea CEE și a EURATOM……………………………………………………………………..10

Secțiunea a II-a Delimitări conceptuale………………………………………………………………………11

1.Izvoarele primare ale dreptului comunitar………………………………………………………..11

A.Tratatele originare…………………………………………………………………………11

B.Tratatele și actele modificatoare…………………………………………………………12

C.Cele trei tratate compozite………………………………………………………………..12

2.Izvoarele derivate ale dreptului comunitar……………………………..…………………………14

A.Actele interne ale instituțiilor comunitare…………………………………………………14

B.Actele sui generis…………………………………………….……………………………15

CAPITOLUL II IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR…………………………….19

Secțiunea I Generalități…………………………………………………………………………..19

Secțiunea a II-a Regulamentul………………………………………………………………………..20

Secțiunea a III-a Decizia……………………………………………………………………………. …22

Secțiunea a IV-a Directiva comunitară………………………………………………………………..23

1.Definiție………………………………………………………………………………………………23

2.Natură și funcție…………………………………………………………………………………….24

3.Caractere……………………………………………………………………………………………24

4.Regim juridic………………………………………………………………………………………..25

Secțiunea a V-a Tehnici de redactare……………………………………………………………………….32

1.Autentificare…………………………………………………………………………………………32

2.Motivare……………………………………………………………………………………………..33

3.Intrare în vigoare……………………………………………………………………………………34

4.Publicare. Notificare………………………………………………………………………………..35

CAPITOLUL III APLICABILITATEA IMEDIATA…………………………………………………………….36

CAPITOLUL IV APLICABILITATEA DIRECTĂ ADIRECTIVEI. EFECTUL DIRECT……………………39

CAPITOLUL V APLICABILITATEA PRIORITARĂ A DIRECTIVEI………………………………………44

CAPITOLUL VI ROLUL JUDECĂTORULUI NAȚIONAL ÎN INTEGRAREA

ORDINII JURIDICE COMUNITARE ÎN DREPTUL INTERN……………………………49

Secțiunea I Judecătorul român ca integrator al dreptului comunitar în

ordinea juridică română……………………………………………………………………..49

1.Principiul cooperării loiale………………………………………………………………………….49

2.Principiul efectivității………………………………………………………………………………..51

3.Principiul echivalenței………………………………………………………………………………53

Secțiunea a II-a Conflictul dintre normele naționale………………………………………………………..56

1.Concflictul în timp…………………………………………………………………………………..56 2.Conflictul în spațiu………………………………………………………………………………….60

CAPITOLUL VII SCURTĂ ANALIZĂ A TRATATULUI INSTITUIND O

CONSTITUȚIE PENTRU EUROPA……………………………………………….62

CAPITOLUL VIII CONCLUZII…………………………………………………………………………69

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………..71

=== DIRECTIVA COMUNITARA ===

Listă de abrevieri

A.C.L. -Asociația comerțului liber

A.E.L.S./A.E.L.E. -Asociația europeană a liberului schimb

A.U.E. -Actul unic european

B.C.E. -Banca Centrală Europeană

B.E.I. -Banca Europeană de Investiții

C.E. -Comunitatea europeană

C.E.C.A./C.E.C.O. -Comunitatea europeană a cărbunelui și

oțelului

C.E.A. -Comunitatea europeană de apărare

C.E.E. -Comunitatea economică europeană

C.E.E.A./EURATOM -Comunitatea europeană a energiei

atomice

C.E.S. -Comitetul economic și social

C.J. -Curtea de Justiție

C.J.C.E. -Curtea de Justiție a Comunităților

Europene

COREPER -Comitetul reprezentanților permanenți

C.S.C.E./O.S.C.E. -Conferința/Organizația pentru

securitate și cooperare în Europa

C.R. -Comitetul regiunilor

F.E.D. -Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. -Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. -Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. -Institutul Monetar European

J.A.I. -Justiție și afaceri interne

J.O.C.E. -Jurnalul Oficial al Comunităților

europene

N.A.T.O. -Organizația Atlanticului de Nord

O.C.E.D. -Organizația pentru cooperare

economică și dezvoltare

O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite

P.E.S.C. -Politica externă și de securitate comună

PHARE -Polonia și Ungaria -ajutor pentru

reconstrucția economiilor lor

P.N.A.R. -Programul național pentru aderarea

României

S.M.E. -Sistemul Monetar European

T.C.E. -Tratatul instituind Comunitatea

europeană

T.P.I. -Tribunalul de Primă Instanță

T.U.E. -Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. -Uniunea Europeană

DIRECTIVA COMUNITARĂ – MIJLOC DE ARMONIZARE

A LEGISLAȚIILOR INTERNE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Constituirea Comunităților europene

Delimitări conceptuale

CAPITOLUL II IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR

Generalități

Regulamentul

Decizia

Directiva comunitară

Tehnici de redactare

CAPITOLUL III APLICABILITATEA IMEDIATĂ

CAPITOLUL IV APLICABILITATEA DIRECTĂ A DIRECTIVEI.

EFECTUL DIRECT

CAPITOLUL V APLICABILITATEA PRIORITARĂ A DIRECTIVEI

CAPITOLUL VI ROLUL JUDECĂTORULUI NAȚIONAL ÎN INTEGRAREA

ORDINII JURIDICE COMUNITARE ÎN DREPTUL INTERN

Judecătorul român ca integrator al dreptului comunitar în

ordinea juridică română

Conflictul dintre normele naționale

CAPITOLUL VII SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA TRATATULUI INSTITUIND O

CONSTITUȚIE PENTRU EUROPA

CAPITOLUL VIII CONCLUZII

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I – Constituirea Comunităților europene

1. Reconstrucția Europei.

Reconstrucția unei noi ordini internaționale după cel de-al doilea război mondial (1939-1945) implica impunerea unor reguli de conduită în plan internațional de natură politică, monetară, economică, socială și comercială. Această nouă ordine s-a exprimat, din punct de vedere juridic, prin convenții internaționale.

Astfel, în domeniul dreptului internațional public, trebuie menționate, în special, Planul Marshall, Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.) – arhetipul organizării vieții politice mondiale și Organizația europeană de cooperare economică (O.E.C.E., înființată în anul 1948 și înlocuită, în anul 1961, cu Organizația de cooperare și dezvoltare economică, O.C.D.E.).

În domeniul monetar, Acordurile de la Bretton Woods, din anul 1945, prin care s-au înființat Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) și Banca internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), pun bazele unei noi ordini monetare internaționale, ordine care, începând cu anul 1994, se află în plină transformare.

În domeniul comercial, rețin atenția Acordurile Generale pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.), care urmăresc, ia scară mondială, să elimine sau să reducă drepturile de vamă (taxele vamale) și restricțiile în schimburile de mărfuri, precum și garantarea caracterului de nediscriminare al restricțiilor care deja existau.

2. Consiliul Europei.

În domeniul politic, o consolidare a Pactului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) era privită cu prudență de către europenii din Occident, în comparație cu evenimentele care se derulau, la acea vreme, în Estul Europei (în special în Cehoslovacia). Cooperarea politică s-a concretizat prin înființarea Consiliului Europei, la 5 mai 1949, al cărui sediu este la Strasbourg. Prima sa reuniune a avut loc în perioada 8 august – 8 septembrie 1949.

3. Obiectivele celor trei Tratate institutive ale Comunităților

europene.

Pentru economia Franței de după război (1945), organizarea unei „piețe" denumite „comună", de inspirație liberală, era deosebit de importantă pentru normalizarea activităților economice internaționale ale Franței cu principalii parteneri din Europa Occidentală.

Această reglementare a tranzacțiilor internaționale se efectua, în mod tradițional, prin negocieri diplomatice cu privire la regulile convenționale, la tratatele bilaterale sau la tratatele multilaterale deschise spre semnare indiferent de obiectul acestora.

Regulile puteau deveni obligatorii prin recurgerea la una dintre cele două tehnici juridice principale, și anume:

A. Tehnica conflictelor de legi – care desemna o lege națională în cazul opoziției de interese având caracter internațional;

B. Adoptarea unei legi materiale uniforme – care să guverneze raporturile internaționale în materiile ce fac obiectul tratatului.

Statele europene care au recurs, înainte de anul 1939, la aceste tehnici și care le-au utilizat și după anul 1945 au dorit să realizeze o integrare mai profundă. Astfel, în jurul anilor '50, aceste state au renunțat, în parte, la tradiționala schemă a acordurilor de cooperare pentru a adopta structurile de integrare. Drept urmare, șase state europene – Germania, statele membre ale Benelux, Franța și Italia – au transferat, prin acest model de integrare, câteva dintre competențele lor unei noi entități. Originalitatea constă în faptul că acordul de tip comunitar este însoțit de instituții și mecanisme proprii, care-l completează, oferindu-i posibilitatea unei funcționări reale. Fiecare dintre cele trei Comunități (Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului – C.E.C.O., Comunitatea economică europeană – C.E.E., Comunitatea europeană a energiei atomice – C.E.E.A./Euratom) dispune de instrumente juridice și de structuri care îi permit să-și pună în lumină propriile competențe.

Amploarea integrării comunitare implică existența permanentă a unor conflicte între interesele naționale și cele comunitare. Singura posibilitate pentru evitarea conflictelor rămâne ca structurile și mecanismele de decizie, astfel puse în practică de „Cei Șase", începând cu anul 1952 în cadrul C.E.C.O., ulterior în anul 1957 pentru C.E.E. și Euratom, să nu fie comparate cu structurile statului, deși le regăsim și aici:

putere de decizie;

putere executivă;

putere de control;

putere de reprezentare.

Sistemul adoptat în anul 1992 la Maastricht merge mai departe, prin crearea unei monede unice – Ecu și a unei Bănci Centrale Europene (B.C.E.).

Specificitatea Tratatelor comunitare și importanța lor pentru statele europene rezultă din aceea că ele pot singure să antreneze modificări obligatorii ale legislațiilor naționale și, uneori, chiar să le impună direct întreprinderilor private din cadrul C.E.E.

Încă de la început, obiectivul a fost acela de a stabili, imediat după cel deal doilea război mondial, în marile sectoare industriale (oțel, cărbune și sectorul nuclear) sau comerciale (toate celelalte produse), „piețe comune" și o apropiere progresivă a legislațiilor pentru favorizarea dezvoltării armonioase a economiilor tuturor celor care vor adera. Aceste trei „piețe comune" au fost stabilite prin trei Tratate speciale.

4. Constituirea CECO.

La 19 septembrie 1946, în discursul său la Universitatea din Zurich, prim-ministrul englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel deal doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un parteneriat Franța-Germania ca o primă etapă. Ideea unei Europe unite nu era nouă. Ea mai fusese vehiculată de-a lungul anilor în diferite împrejurări, inclusiv în cadrul dezbaterilor de la Liga Națiunilor.

În aceeași perioadă, în plan economic, se remarcă lansarea de către S.U.A., în anul 1947, a planului Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în evidente dificultăți economice și sociale la sfârșitul războiului, sub condiția aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare, iar în plan politico-militar se evidențiază înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO.

În acest context problema franco-germană se menținea în sensul că era necesar să se obțină garanții pentru Franța, astfel încât Germania să nu mai constituie o amenințare. S-a insistat, spre sfârșitul anului 1948, asupra supravegherii aliate în ce privește producția de cărbune și oțel – materii prime deosebit de importante în industria de armament, de către o autoritate internațională și reglementarea, pe cale de consecință, a statutului zonei Ruhr-ului. Marea Britanie și S.U.A. au manifestat rețineri în această privință.

În legătură cu aplicarea planului Marshall menționat, la 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană – OECC, ca o organizație a cărei activitate să poată continua și după ce planul respectiv va fi avut efectul scontat și care să promoveze cooperarea europeană. În acest sens, o propunere a Olandei privind stabilirea unei uniuni vamale după modelul Tratatului dintre țările Beneluxului din 1944, nu a fost urmată de o acțiune concretă. Deși această organizație a adus o contribuție importantă la liberalizarea comercială și politică, la adaptarea politicilor economice naționale, datorită diferențelor de opinii privind natura și metodele parteneriatului și a structurii instituționale inadecvate, nu se putea realiza în fapt un început al înlăturării barierelor economice și comerciale între țările membre.

Odată cu lansarea, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, la 9 mai 1950, a planului „Schuman” se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producției de oțel și cărbune sub o înaltă Autoritate în cadrul unei organizații deschise altor țări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanții guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinței lor (aplicarea regulii unanimității), deciziile vor obliga numai statele ce le acceptă – au subscris șase state: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Marea Britanie, care avea unele temeri privind abandonarea suveranității și privind realizarea bunăstării naționale și din cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a aderat la aceste principii. Au urmat nouă luni de negocieri între aceste șase state care s-au concretizat în adoptarea Tratatului stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului -CECO – la 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 25 iulie 1952 (durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani, ceea ce înseamnă că a ieșit din vigoare în 2002).

Fundamentul economic al acestui tratat se află în dispozițiile art. 4, în sensul că sunt recunoscute ca incompatibile cu piața comună a cărbunelui și oțelului și că vor fi abolite și interzise: a) taxele la import și la export ori taxele având efect echivalent și restricțiile cantitative privind circulația produselor; b) măsurile și practicile discriminatorii între producători, între cumpărători și între consumatori, în special în privința prețurilor și condițiilor de livrare ori a tarifelor și condițiilor de transport, precum și măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului; c) subsidiile și ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele; d) practicile restrictive care tind spre împărțirea și exploatarea pieții.

Tratatul CECO desemnează o înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale în conformitate cu principiile stabilite. Ea este compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, are resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producției de oțel și cărbune și beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligații statelor membre și producătorilor în sensul dispozițiilor tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniștri sau Comitetul Consultativ, în toate cazurile când consideră necesar. Consiliul de Miniștri creat ca urmare a unei inițiative olandeze își va exercita atribuțiile stabilite prin Tratat, în special în scopul armonizării acțiunii înaltei Autorități și a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale țărilor lor. Este instituită regula consultării și schimbului de informații cu această Autoritate, existând, de asemenea, posibilitatea inițierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare, dar numai în anumite cazuri el are puterea de intervenție în politica privind cărbunele și oțelul (în situația de criză) și aceasta sub anumite condiții. Mai este înființată și o Adunare Comună, compusă, la început, din membrii parlamentelor naționale, numiți de acestea, și în fața căreia înalta Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, contra ei putând să fie depusă o moțiune de cenzură. În sfârșit, a fost creată și o Curte de Justiție cu sarcina asigurării respectării legii în interpretarea și aplicarea Tratatului și a regulilor elaborate în temeiul acestuia.

5. Crearea CEE și a EURATOM.

Un prim domeniu de extindere a construcției comunitare avea în vedere atomul, care își reclama propriul cadru de reglementare. Rațiunea înființării acestei Comunități este dată de faptul că arma nucleară nu putea să rămână monopolul Rusiei, al Statelor Unite și al Marii Britanii. Obiectivul nu era departe de cel prevăzut în Tratatul instituind C.E.C.O.

Înstituțiile acestei Comunități erau diferite de cele ale Tratatului de la Paris, dar identice cu cele înființate prin Tratatul care pune bazele C.E.E.; Comisia, Adunarea, Consiliul, Curtea de Justiție. Comisia și Consiliul erau asistate de un Comitet Economic și Social.

Finalitatea Euratom este aceea de a pregăti, în domeniul producției, condițiile proprii formării și dezvoltării rapide a industriei nucleare a „celor șase", în domeniul comercial, Tratatul favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor și întreprinderilor vizate. De asemenea, prevedea un schimb de informații si un sistem original de brevete de invenție.

Un alt Tratat, care a pus bazele Comunității economice europene, semnat la Roma, la 25 martie 1957, în același timp cu Tratatul instituind C.E.E.A., se inspiră din aceleași obiective și se sprijină pe aceleași instituții și mecanisme. El urmărește, cu precădere, expansiunea comercială internațională a economiei occidentale, în vederea reconcilierii franco-germane.

Finalitatea Tratatului (art. 2) este extinderea întregului sistem la toate produsele și la toate activitățile economice, cu următoarele excepții:

domeniile rezervate în mod excepțional, precum atomul, cărbunele și
oțelul, celorlalte două Tratate și reglementate de acestea;

prerogativele lăsate suveranității statelor membre în anumite sectoare,
precum materialul de război, producția și comerțul cu arme ș.a.

Obiectivul imediat urmărit de Tratat a fost deschiderea unui spațiu economic larg, crearea unei piețe în care întreprinderile (operatori economici principali) din cele șase state să poată acționa într-o concurență loială și reală pentru profitul comun al tuturor partenerilor și consumatorilor. În 12 ani trebuia să fie eliminate obstacolele care se impuneau liberei circulații a persoanelor, a mărfurilor și a capitalurilor. În cadrul acestei comunități comerciale se instituia un tarif vamal comun (T.V.C.) pentru a uniformiza condițiile de intrare a importurilor în acest nou ansamblu. Desăvârșirea Uniunii vamale a avut loc la 1 iulie 1968, cu un an și jumătate mai devreme față de data stabilită.

Secțiunea a II-a -Delimitări conceptuale

1. Izvoarele primare ale dreptului comunitar.

Dreptul comunitar primar este constituit din cele trei Tratate care au pus bazele Comunităților europene, precum și din Tratatele și actele care le modifică, completează și adaptează. Cu alte cuvinte, este vorba despre un număr impresionant de instrumente convenționale, proprii uneia sau alteia dintre Comunități sau comune celor trei.

La acestea se adaugă Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, încheiat în 2004.

A. Tratatele originare. Pentru Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, principalul instrument a fost Tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Tratatul era însoțit de numeroase anexe și protocoale adiționale, care aveau aceeași valoare ca și Tratatul însuși.

Pentru Comunitatea economică europeană și Comunitatea europeană a energiei atomice, principalele tratate sunt cele două texte semnate la Roma, la 25 martie 1957, însoțite și ele de numeroase anexe și protocoale, dintre care cel mai important este Statutul Băncii Europene de Investiții; acestora li se adaugă, în special, Protocoalele semnate la 17 aprilie 1957, la Bruxelles, cu privire la privilegiile și imunitățile comunitare și la Curtea de justiție. Toate aceste texte au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.

B. Tratatele și actele modificatoare. O prezentare exhaustivă de actualitate a acestor tratate și acte modificatoare este dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil, în măsura în care modificările și completările aduse Tratatelor institutive rezultă nu numai din tratatele propriu-zise, ci și din actele instituțiilor comunitare, sau din acte care au o natură juridică specială: „deciziile” care trebuie să fie ratificate de către statele membre.

Însă, dintre cele mai importante modificări aduse celor trei Tratate originare de-a lungul timpului, rețin atenția, după cum urmează:

actele prin care s-au pus bazele instituțiilor comune: Convenția cu privire
la anumite instituții comune, semnată și intrată în vigoare în același timp cu Tratatele de la Roma; Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică pentru Comunități și Protocolul unic cu privire la imunități și privilegii, semnate la Bruxelles, la 8 aprilie 1965 și intrate în vigoare la 1 iulie 1967;

„Tratatele bugetare", cu privire la creșterea puterii financiare a Parlamentului european, semnate la Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971) și la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat în vigoare la 1 iunie 1977);

Decizia din 21 aprilie 1970, cu privire la înlocuirea contribuțiilor financiare prin resurse proprii Comunităților, fondată pe articolele 269 din Tratatul instituind CE. și 173 din Tratatul instituind C.E.E.A., intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, înlocuită ulterior prin Decizia din 31 decembrie 1994;

Decizia din 20 septembrie 1976, cu privire la alegerea reprezentanților
Adunării prin sufragiu universal, direct, fondată, în special, pe articolul 190 din Tratatul instituind CE.4, intrată în vigoare la 1 iulie 1978;

Actele de aderare care adaptează și completează tratatele anterioare. Acestea sunt: Actele cu privire la aderarea la Comunitățile europene a Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii, din 22 ianuarie 1972, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973; Actele cu privire la aderarea Republicii Elene la Comunități, din 24 mai 1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981; Actele cu privire la aderarea Regatului Spaniei și a Republicii Portugheze, din 12 iunie 1985; Actele cu privire la aderarea Republicii Austria, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei, din 24 iunie 1994; Actele cu privire la aderarea următoarelor state: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacă și Slovenia din 2004.

Tratatul instituind o Constituție pentru Europa semnat în 2004.

C. Cele trei tratate compozite. Actul unic european, semnat la Luxemburg și la Haga, la 17 și 28 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992 și Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 sunt izvoare ale dreptului comunitar și au un caracter compozit. Ele nu constituie dreptul comunitar asimilat Tratatelor comunitare decât în măsura în care acestea, prin dispozițiile pe care le conțin, modifică Tratatele comunitare (de exemplu, Titlurile II, III, IV și VII din Tratatul de la Maastricht). În schimb, celelalte dispoziții, în special cele care sunt înscrise la Titlurile V și VI, care corespund pilonilor doi și trei, fac parte, în cel mai fericit caz, din categoria dreptului comunitar complementar.

Tratatul de la Amsterdam are o structură inedită, în trei părți.

Prima, cea mai substanțială, conține „modificări de fond” aduse Tratatului asupra Uniunii Europene și celor trei Tratate comunitare.

Cea de-a doua parte realizează o „simplificare” a Tratatelor comunitare, cuprinzând și anexele și protocoalele lor, în scopul suprimării dispozițiilor caduce și adaptării, în consecință, a textului din anumite dispoziții. De asemenea, tot aici, este prevăzută și abrogarea Convenției din 25 martie 1957, cu privire la anumite instituții comune și a Tratatului de fuziune, din 8 aprilie 1965.

Cea de-a treia parte, în afara dispozițiilor generale și finale, obișnuite într-un astfel de Tratat, realizează o „renumerotare”, făcând să dispară, astfel, juxtapunerea articolelor identificate prin cifre sau prin litere, din Tratatul asupra Uniunii Europene și din Tratatul instituind Comunitatea europeană. Deși Tratatul cuprinde, la final, un Tablou al echivalențelor, Conferința a decis să-i adauge, la Actul final, cu titlu demonstrativ, textele „consolidate” ale celor două Tratate. Deci, nu este vorba despre noi Tratate, ci de Tratatele inițiale, așa cum se prezintă ele după modificările de fond, simplificările și renumerotarea realizate prin Tratatul de la Amsterdam.

2. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar.

Alături de actele comunitare precizate în articolul 249 T.C.E., există o serie de acte derivate numite „atipice”, deoarece nu apar în clasificarea făcută de articolul menționat. În această categorie intră următoarele acte comunitare: așa-numitele acte interne, care cuprind regulamente de organizare și funcționare a organelor sau instituțiilor, statute, regulamente financiare etc, pe de o parte, iar, pe de altă parte, actele sui generis, și anume: hotărâri cu caracter general, rezoluții, declarații, concluzii, programe de acțiune, comunicări ale Comisiei, acorduri inter-instituționale.

Adoptarea acestui tip de acte a fost legitimată de C.J.C.E., sub rezerva ca acestea să nu deroge de la prevederile Tratatelor constitutive, principiu valabil, de altfel, pentru întregul drept derivat ai cărui emitenți sunt instituțiile comunitare.

A. Actele interne ale instituțiilor comunitare. Aceste acte privesc activitatea internă a instituțiilor. Așa cum precizam mai sus, este vorba despre:

a)Statute, regulamente interne, regulamente financiare etc. Astfel, fiecare dintre instituțiile comunitare are dreptul, prevăzut de Tratate, de a-și elabora Regulamentul de organizare internă și de funcționare. De asemenea, putem da ca exemple care intră în această categorie: actele adoptate de o instituție în executarea statutului funcționarilor comunitari (numire, promovare etc), regulamentele financiare prevăzute de articolul 279 T.C.E.

b)Acte pregătitoare în cadrul etapelor procesului decizional. În această
categorie intră: propunerile Comisiei; programele generale pe care trebuie să
le adopte instituțiile; recomandarea adresată de Comisie Consiliului în vede
rea încheierii unui acord internațional; deliberarea Consiliului cu privire la negocierea și încheierea unui acord internațional.

c)Acte care modifică dispozițiile instituționale ale Tratatelor. Astfel, articolul
221 T.C.E. prevede că, la cererea C.J.C.E., Consiliul, statuând cu unanimitate, poate crește numărul judecătorilor și poate face adaptările necesare
modului de organizare a sesiunilor Curții în plen sau în Camere.

Aceste acte nu produc, în general, efect juridic decât în cadrul relațiilor inter-instituționale; există situații în care efectele se extind și în afara acestui cadru. Astfel, Statutul funcționarilor comunitari are forma unui regulament al Consiliului, iar actele adoptate de instituții în baza Statutului pot determina efecte juridice în afara administrației comunitare; de asemenea, Regulamentul de procedură al C.J.C.E. determină, evident, și efecte externe, și exemplele pot continua.

B. Actele sui generis. a)Hotărâri având caracter general. Aceste hotărâri sunt, uneori, desemnate prin termenul de „decizii”, fără a avea, însă, nici o legătură cu actul derivat reglementat de articolul 249 T.C.E., analizat anterior. Hotărârile în discuție sunt acte generale care nu au destinatari desemnați. Poate fi vorba despre hotărâri prevăzute de Tratate, caz în care Tratatul însuși determină ce efecte juridice le acordă. De asemenea, poate fi vorba despre decizii de ordine internă. În plus, spre exemplu, prin aceste hotărâri, Consiliul poate stabili lista produselor considerate materii de război sau poate aproba acorduri internaționale. în orice caz, dacă aceste hotărâri produc efecte juridice, atunci ele pot fi supuse controlului Curții de Justiție.

b)Rezoluții, concluzii, programe de acțiune, declarații adoptate de Consiliu, comunicări ale Comisiei, declarații comune. Consiliul adoptă, în mod regulat, rezoluții și concluzii. Concluziile sunt adoptate în urma unor dezbateri care s-au derulat în cursul sesiunilor Consiliului. Ele pot conține declarații având caracter pur politic, dar pot conține și hotărâri cu caracter general. De aceea, forța juridică a unor astfel de acte nu poate fi determinată decât în urma unei analize atente a conținutului acestora. Trebuie făcută o distincție între concluziile Consiliului și cele ale președinției acestuia. În timp ce concluziile Consiliului sunt adoptate de acesta, cea de-a doua categorie reprezintă rezultatul unei singure voințe, a președinției, și constituie un rezumat a ceea ce președinția dorește să rețină din dezbatere. În plus, concluziile președinției nu angajează Consiliul și, deci, nu produc nici un efect juridic.

Rezoluțiile Consiliului conțin, adesea, un program de acțiune viitoare într-un domeniu determinat. În acest caz, rezoluția respectivă nu poate avea efect juridic, dar poate invita Comisia să prezinte propuneri sau să acționeze într-un anumit sens. Dacă o rezoluție are ca obiect un domeniu care nu intră în întregime în competența comunitară, actul ia forma unei rezoluții a Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre. Caracterul mixt al rezoluției este important, deoarece C.J.C.E. a folosit existența rezoluțiilor Consiliului într-un domeniu determinat pentru a stabili unele concluzii cu privire la competențele Comunității. Existența unei rezoluții mixte dovedește că, în opinia Consiliului, domeniul respectiv nu este în întregime acoperit de competența comunitară. S-a întâmplat, într-o situație specială, ca judecătorul comunitar să considere că o rezoluție a Consiliului poate produce efecte juridice constrângătoare; este vorba despre măsuri temporare privind pescuitul în Marea Nordului, măsuri luate de statele membre în absența unei politici comune în privința pescuitului. Nu este, totuși, exclus ca o rezoluție să reprezinte fundamentul încrederii legitime a particularilor, mai ales dacă stabilește linii de conduită pentru viitor.

Există obiceiul de a înscrie în procesul-verbal al Consiliului, cu ocazia adoptării actelor legislative, declarațiile Consiliului, ale Comisiei sau ale statelor membre. Aceste declarații nu au nici un efect asupra actului legislativ și nu pot servi ca instrument de interpretare, decât dacă textul actului prevede acest lucru. Cu ocazia adoptării unui acord inter-instituțional asupra directivelor comune cu privire la calitatea redacțională a legislației, Parlamentul a făcut o declarație menționând faptul că „actul legislativ trebuind să fie comprehensibil în sine, instituțiile și/sau statele membre nu trebuie să adopte declarații de interpretare”. Această dispoziție nu a împiedicat, însă, Parlamentul să insiste pentru obținerea înscrierii declarațiilor în procesul-verbal al reuniunilor de conciliere.

Comunicările din partea Comisiei pot fi foarte diverse. Poate fi vorba despre Cărți albe sau Cărți verzi în legătură cu care Comisia solicită opinia instituțiilor sau a particularilor înainte de prezentarea unei propuneri legislative, rapoarte de natură diferită, dar și documente în care Comisia precizează care va fi conduita sa în viitor sau care ar trebui să fie comportamentul statelor membre sau al particularilor. Aceste comunicări nu au efecte juridice; pot, totuși, da naștere unei încrederi legitime pentru destinatari, dacă descrierea conduitei este destul de precisă. Pot fi enumerate, ca exemplu, comunicările Comisiei către Consiliu din februarie 1975 cu privire la noile principii de coordonare pentru ajutoarele naționale cu destinație regională, comunicarea având ca obiect competitivitatea industrială și mediul, din anul 1992, „Cartea albă cu privire la piața internă”, din anul 1985, „Cartea verde” cu privire la impactul transporturilor asupra mediului și altele.

Un loc important îl ocupă comunicările Comisiei în materie de concurență, prin care aceasta dă avizul cu privire la chestiuni de principiu ridicate de aplicarea dreptului comunitar al concurenței.

Tot în această categorie intră și declarațiile comune ale mai multor instituții care conțin angajamente reciproce sau acorduri inter-instituționale. Avem, astfel, Declarația comună a Adunării, Consiliului și Comisiei cu privire la respectarea drepturilor fundamentale1 sau Codul de conduită din 13 decembrie 1993 privind accesul public la documentele Consiliului și ale Comisiei ori declarația inter-instituțională din 25 octombrie 1993 cu privire la democrație, transparență și subsidiaritate.

Valoarea juridică a tuturor acestor acte trebuie, bineînțeles, analizată în funcție de conținutul lor și de obligațiile, mai mult sau mai puțin precise, pe care le prevăd. Oricum, pentru a determina dacă produc efecte juridice, C.J.C.E. nu se oprește numai la denumirea formală a actului, ci examinează și conținutul pentru a vedea dacă instituția a avut intenția de „a se lega”.

CAPITOLUL II

IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR

Secțiunea I -Generalități

Din categoria actelor de drept derivat fac parte o serie de acte care au la bază Tratatul, de unde și denumirea lor, care indică faptul că adoptarea lor se fundamentează pe dreptul primar. În principiu, nu există o ierarhie între aceste acte, deoarece regula paralelismului formelor nu își găsește aplicare în dreptul comunitar, deși un regulament poate modifica o directivă dacă baza juridică folosită permite recurgerea la două tipuri de instrumente. Această regulă cunoaște, totuși, o excepție care este evidentă. Există o ierarhie între actele de drept derivat de bază și măsurile de executare care le sunt subordonate. Actele derivate pot fi clasificate în mai multe categorii, potrivit Tratatelor, însă ele sunt guvernate, în principal, de reguli comune.

Clasificarea actelor dreptului derivat are ca temei articolul 249 T.C.E., care conține o enumerare a acestor acte și a efectelor lor. Totuși, practica este cea care conduce la dezvoltarea unei întregi serii de acte atipice. Natura veritabilă a unui act nu depinde de numele său, iar C.J.C.E. nu ezită să analizeze obiectul, conținutul și aplicabilitatea unui act pentru a-l califica în mod corect.

Articolul 249 distinge, pe de o parte, între regulament, directivă, decizie, care sunt acte obligatorii, și recomandări și avize, ca acte facultative, pe de altă parte. Alegerea între diferitele tipuri de acte depinde de baza juridică pe care se fundamentează acțiunea CE. Uneori, Tratatul prevede utilizarea unui anumit instrument, iar autoritățile comunitare sunt ținute de această alegere. Alteori, Tratatul lasă legislativului libertatea de a alege în funcție de caracterele fiecărui instrument. Astfel, regulamentul poate produce imediat efecte directe, în timp ce directiva are nevoie de o perioadă pentru transpunere. Însă, directiva permite o mai bună implicare a autorităților naționale.

Secțiunea a II-a -Regulamentul

Conform art. 249, „regulamentul are aplicabilitate generală”. El este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în toate statele membre. Faptul că regulamentul are aplicabilitate generală înseamnă că se aplică, în mod abstract, tuturor persoanelor care intră în sfera sa de aplicare. Chiar dacă regulamentul nu se adresează decât unui număr limitat de persoane aceasta nu îl face să-și piardă caracterul general, chiar dacă persoanele cărora le este aplicabil pot fi identificate, având în vedere faptul că „această aplicare se efectuează în virtutea unei situații obiective de drept sau de fapt definite prin act, în relație cu finalitatea acestuia din urmă". Aceasta reprezintă una dintre diferențele existente între regulament și decizie. Cerința caracterului general al regulamentului este fundamentală, mai ales din perspectiva controlului de legalitate. în realitate, recursul în anulare intentat de particulari împotriva unui regulament va fi inadmisibil dacă nu se va dovedi că regulamentul este de fapt o decizie care privește în mod individual și direct reclamantul.

Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale, adresându-se fie instituțiilor, fie tuturor statelor membre, fie particularilor. El se aplică tuturor situațiilor care intră în sfera sa de aplicare, iar statele membre nu îl pot aplica în mod selectiv. Dificultățile de aplicare nu permit unui stat membru să se sustragă de la executarea regulamentului.

Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre; nu trebuie, deci, să facă obiectul nici unei măsuri de transpunere și se impune ordinii juridice naționale încă din momentul intrării sale în vigoare. Orice formă de transpunere este, de altfel, interzisă, deoarece ar pune sub semnul îndoielii originea obligațiilor prevăzute în regulament, precum și data intrării în vigoare. Aplicabilitatea directă implică faptul că regulamentul creează imediat drepturi și obligații pe care particularii le pot valorifica atât în relație cu autoritățile naționale (efect direct vertical), cât și în raport cu alți particulari (efect direct orizontal).

Regulamentele sunt de două tipuri: de bază și de executare. Cele de bază sunt, în principiu, de competența exclusivă a Consiliului sau a cuplului Consiliu/Parlament. Regulamentele de executare pot fi adoptate și de Consiliu, dar, cel mai des, sunt adoptate de Comisie, în exercitarea competenței sale de executare, delegate de Consiliu. Datorită aplicabilității directe a regulamentului, jurisdicțiile naționale sunt competente să controleze conformitatea măsurilor naționale de executare cu regulamentul1.

Se poate afirma, în concluzie, că regulamentul este actul cel mai eficient și complet din multitudinea instrumentelor legislative puse la dispoziția instituțiilor comunitare, beneficiind, după cum am arătat, de aplicabilitate generală, de obligativitate în toate elementele sale, fiind, în același timp, direct aplicabil în toate statele membre.

Secțiunea a III-a -Decizia

Articolul 249 prevede: „Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează”. Decizia este deci, prin natura sa, un act individual care produce efecte pentru unul sau mai mulți destinatari, care pot fi: statele membre sau particularii. Decizia se deosebește de regulament prin absența aplicabilității generale. Din punctul de vedere însă al aplicabilității directe, se poate întâmpla, totuși, ca decizia adresată unui stat membru să implice luarea de către acesta a unor măsuri destinate punerii sale în aplicare.

Decizia este direct aplicabilă de către destinatarii săi. Atunci când decizia este adresată unuia sau mai multor state membre, ea poate crea drepturi sau obligații pentru particulari. În acest caz, cu scopul de a păstra efectul util al deciziei, aceștia ar putea să o invoce în fața jurisdicțiilor naționale.

Curtea a recunoscut că o decizie adresată unui stat poate crea drepturi în favoarea justițiabililor în măsura în care nu lasă destinatarului nici o marjă de apreciere discreționară in ceea ce privește executarea sa.

Putem enumera câteva exemple de decizii: decizia Comisiei adresată unei întreprinderi, prin care constată incompatibilitatea unei înțelegeri cu articolul 81 T.C.E. și condamnă întreprinderea la plata unei amenzi; decizia adresată unui stat membru, prin care acesta este autorizat să ia măsuri de salvgardare sau decizia de interzicere a unui contingent tarifar.

Mai menționăm faptul că acest act derivat comunitar nu trebuie confundat cu decizia – izvor complementar de drept comunitar, aceasta din urmă fiind o hotărâre cu caracter general, care mai este denumită, pentru a o delimita de decizia din articolul 249, cu termenul din limba germană „Beschlus".

Secțiunea a VI-a -Directiva comunitară

1. Definiție.

Categoria izvoarelor derivate cuprinde, în mod obișnuit, actele adoptate de instituțiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluții sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internațional. Termenul „act comunitar" înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autoritățile administrative, astfel că actul denumit comfort letter adoptat de Comisie potrivit dreptului comunitar al concurenței este la fel de valid precum un regulament de bază. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar. În caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. În același timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităților și obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare și, chiar dacă Tratatul nu enunță expres obiective specifice ale unei anumite activități, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Nu mai puțin, ele trebuie să fie conform principiilor generale ale dreptului comunitar, care înseamnă, spre exemplu, că aplicările diferențiate trebuie să respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare, precum și prohibițiile specifice enunțate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 și 59 CE (23, 39, 43,49)).

Conform articolului 249 T.C.E., „directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul de atins, lăsând instanțelor naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele". Acest tip de instrument juridic nu constituie, însă, o inovație radicală a autorilor Tratatelor de la Roma, ci există, deja, sub o denumire diferită și sub o formă dacă nu identică, cel puțin analogă, în Tratatul de la Paris instituind C.E.C.O.: „recomandările C.E.C.O. … sunt obligatorii în ceea ce privește scopurile și lasă celor cărora se adresează posibilitatea de a alege mijloacele adecvate atingerii lor". Aceste acte se caracterizează, deci, în principal, prin faptul că ele corespund unui proces normativ cu „două trepte", presupunând prin definiție intervenția succesivă a autorității comunitare și naționale.

2. Natură și funcție.

Directiva comunitară continuă să apară ca având „un obiect normativ neidentificat". Foarte rar s-a întâmplat ca un act juridic să suscite, fie cu privire la definirea sa, fie cu privire la regimul său, atâtea incertitudini de ordin jurisprudențial, atâtea controverse în doctrină și atâtea dezbateri politice. De asemenea, extrem de rar s-a ajuns ca discuțiile cu privire la natura și aplicabilitatea unui instrument juridic să depășească cercul discuțiilor juriștilor și specialiștilor în drept comunitar, pentru a face obiectul controverselor ideologice și polemicelor mediatice. Astfel, cum spunea R. Kovar, „directiva intrigă, deranjează. iar cauza pentru toate acestea este reprezentată de unicitatea sa".

Pentru a încerca elucidarea motivelor reale care explică dificultățile pe care le ridică acest instrument juridic original, trebuie să analizăm definiția pe care o dau Tratatele, astfel încât să clarificăm natura, caracterele și funcțiile directivei în cadrul sistemului surselor dreptului comunitar.

3. Caractere.

În primul rând, directiva este un act care „leagă", adică un act obligatoriu, la fel ca regulamentul și decizia.

În al doilea rând, directiva, asemănător cu decizia individuală și spre deosebire de regulament, nu este obligatorie decât pentru destinatarii pe care îi desemnează. Directiva este, deci, un act individual. Această caracteristică, adevărată din punct de vedere juridic, trebuie nuanțată în practică. Majoritatea directivelor sunt de fapt adresate ansamblului statelor membre, având ca scop implementarea uniformă și simultană a legislației în statele membre, astfel că directiva apare ca un instrument de legislație indirectă. Se înțelege, atunci, de ce judecătorul nu a ezitat să califice directiva ca fiind un „act cu aplicabilitate generală". Această constatare pune în evidență un prim factor de apropiere între directivă și regulament, care, în practică, și nu în drept, au foarte des aceeași aplicabilitate generală, dacă analizăm efectele concrete ale actului dincolo de formalismul juridic.

În al treilea rând, directiva nu este dotată – de această dată spre deosebire de regulament – decât cu o forță normativă limitată. Obligația pe care ea o creează în sarcina statelor membre nu poartă de fapt decât asupra „rezultatului de atins" și lasă acestora „competența în ceea ce privește forma și mijloacele".

Directiva poate emana numai de la instituțiile comunitare, deoarece numai acestea sunt cele care au putere de decizie, având drept autori fie Consiliul și Parlamentul European, în cadrul procedurilor legislative care presupun colaborarea acestora, fie numai Consiliul sau Comisia, în virtutea puterii sale normative autonome ori pe baza abilitării primite din partea Consiliului.

4. Regim juridic.

Directiva apare ca un instrument folosit la nivel comunitar în vederea armonizării legislațiilor naționale, de depășire a diferențelor, a contradicțiilor, de multe ori substanțiale, dintre reglementările interne ale diverselor state membre ale U.E.

Din analiza articolului 249 alin. (3) se poate constata că directiva nu are o aplicabilitate generală, ea nu este obligatorie decât pentru destinatarii ei. De asemenea, este considerată „o metodă legislativă cu două etaje: la nivel comunitar sunt stabilite linia politică și modelul legislativ; apoi, este de competența statelor membre să transpună acest model", cel de-al doilea nivel fiind, deci, cel național. Ca atare, directiva este obligatorie numai cu privire la scopul final, care este stabilit la nivel comunitar, lăsând la dispoziția statelor membre acele forme și mijloace prin intermediul cărora se poate ajunge la îndeplinirea obiectivului de realizat. De asemenea, directiva trebuie să facă obiectul unei transpuneri în dreptul intern, fiind necesar să fie preluată printr-un act național pentru a putea să fie îndeplinit scopul comunitar.

Totodată, din punctul de vedere al destinatarilor, directiva se adresează subiectelor de drept intern din anumite state membre, ca regulă generală.

Numai pe cale de excepție directiva se poate adresa și subiectelor de drept intern din toate statele membre, dar acest aspect trebuie să fie menționat expres în chiar conținutul ei. Cu toate acestea, situația de excepție este cea mai des întâlnită în practică, ceea ce a determinat doctrina să considere directiva ca fiind un procedeu de legislație indirectă, C.J.C.E. vorbind despre „influența (aplicabilitatea) generală" a acestui act derivat.

Întrucât directiva stabilește numai obiectivele ce trebuie îndeplinite de către state, lăsându-le acestora libertatea cu privire la modalitatea de punere în practică, de realizare efectivă a scopului stabilit la nivel comunitar, se poate afirma că directiva este o normă ce urmează tehnica legii-cadru completate cu decretele de aplicare.

Astfel, spre deosebire de regulament, directiva este mai flexibilă, ținând cont de realitățile din statele membre. Ca atare, statele destinatare își conservă o anumită marjă de manevră în ceea ce privește transpunerea directivelor. Cu toate acestea, directiva își păstrează caracterul său normativ.

Teoretic, deci, directiva nu poate conține decât o obligație de rezultat, nu și una de mijloace, iar statele dispun de o libertate absolută în ceea ce privește actul juridic de transpunere și desemnarea serviciilor însărcinate să pună în practică aceste norme. Se poate observa însă că, în timp, intensitatea normativă a directivelor a cunoscut o progresie majoră. În consecință, marja de manevră a statelor s-a diminuat corespunzător, restrângându-se, deoarece obiectivul de realizat era definit în mod precis. Această tehnică legislativă a fost contestată mai ales de doctrină și, în anumite cazuri, și de către state, considerându-se că litera și spiritul articolului 249 sunt încălcate, iar directiva tinde să devină un „alter ego" al regulamentului. Însă, judecătorul de la Luxemburg, printr-o decizie din anul 1977, „Enka", hotărâre de principiu pentru orientarea jurisprudențială comunitară, a respins acest punct de vedere, stabilind că o „directivă poate avea o intensitate normativă variabilă", iar această variabilitate „este în funcție de rezultatul pe care Consiliul și Comisia doresc să îl atingă". Deci, nu se poate vorbi de o marjă de manevră unică, stabilită de Tratate, ci ea fluctuează, de la foarte largă până la extrem de redusă ori chiar inexistentă, totul depinzând de obiectivul stabilit la nivel comunitar.

Evident, această practică are ca efect reducerea diferențelor dintre directivă și regulament, deoarece C.J.C.E. a admis faptul că directiva poate fi și ea, la fel ca și regulamentul, obligatorie în toate elementele sale (obiective și mijloace pentru a le realiza), dacă acest lucru este necesar pentru atingerea scopului stabilit la nivel comunitar. Tehnica de reglementare în discuție nu a întâmpinat o opoziție puternică din partea statelor membre, întrucât situația este de natură a le avantaja. Statele însele sunt doritoare de astfel de directive, deoarece, reducându-se marja de manevră națională, scade proporțional și riscul de îndepărtare de la obiectivele comunitare și, astfel, proporțional, pericolul angajării responsabilității statului pentru nesocotirea normelor comunitare.

În ceea ce privește transpunerea directivei, aceasta presupune adoptarea de către autoritățile naționale competente, în termenul prevăzut de către instituțiile comunitare, a măsurilor necesare pentru aplicarea în ordinea juridică internă a normelor conținute de directivă. Trebuie precizat faptul că aceste măsuri naționale nu vizează „introducerea" directivei în dreptul intern așa cum este aceasta înțeleasă în teoria dualistă. În cadrul dreptului comunitar există chiar interdicția oricărui procedeu de tip dualist. Transpunerea directivei constă numai în a pune în practică acest act prin măsuri de ordin intern, procedeul fiind similar situației în care se adoptă hotărâri de guvern în vederea aplicării unei legi sau ordonanțe.

Trebuie spus că prima condiție a actului național de transpunere este existența acestuia. Dovada inutilității acestuia revine statului, el neputând invoca impedimente juridice (dispoziții naționale contrare, fie ele și constituționale) sau materiale. De asemenea, statele nu pot invoca efectul direct al directivei pentru a se exonera de adoptarea unui act intern corespunzător. Singura situație în care lipsa transpunerii nu este sancționată este aceea în care există, deja, dispoziții naționale similare cu cele cuprinse în directivă. În caz contrar, se poate angaja răspunderea statului în fața C.J.C.E. pe motivul neîndeplinirii obligațiilor comunitare.

De asemenea, în situația în care o directivă nu reprezintă decât sinteza unor directive anterioare, deja adoptate, așa-numitele directive de consolidare, ea nu mai trebuie transpusă dacă acele directive a căror sinteză o reprezintă au fost, deja, puse în practică pe plan intern.

Referitor la caracteristicile actului intern, C.J.C.E. a statuat, prin decizia „Royer" din anul 1976, faptul că statele membre au obligația să aleagă dintre mijloacele pe care le au la dispoziție pe acelea care duc la atingerea scopului directivei, deci statul trebuie să „aleagă formele și mijloacele cele mai potrivite pentru a asigura efectul util al directivei".

Potrivit teoriei echivalenței, menționată de C.J.C.E. în decizia sa din anul 1986, transpunerea directivei trebuie să se facă printr-un act echivalent celui care ar fi fost adoptat în mod normal în dreptul intern pentru realizarea rezultatului respectiv. Însă, în orice caz, măsurile naționale de transpunere trebuie să fie „constrângătoare" din punct de vedere juridic. Astfel, transpunerea unei directive nu necesită neapărat adoptarea unei legi, dar nici simplele practici administrative, ușor modificabile prin voința unilaterală a autorităților emitente și lipsite de o publicitate adecvată, nu pot constitui o executare valabilă a obligației de transpunere ce incumbă statelor destinatare ale directivei.

Tot pe cale jurisprudențială a fost afirmat și principiul potrivit căruia este interzis statelor destinatare să adauge sau să modifice condițiile de aplicare a unei directive, iar dacă aceste condiții nu sunt prevăzute, executarea exactă a obligației trebuie să rămână în limitele textului și scopului directivei.

Statele au anumite obligații și anterior expirării termenului de transpunere, ele trebuind să se abțină, până la acest moment, „de a lua măsuri de natură a compromite grav" rezultatul urmărit de directivă, iar aprecierea unor astfel de cazuri este lăsată la latitudinea judecătorului național.

O transpunere incorectă a directivei constituie o încălcare a obligațiilor comunitare și este de natură să angajeze răspunderea statului în fața C.J.C.E. Totodată, statele trebuie să notifice Comisiei europene măsurile naționale de transpunere, absența ori întârzierea notificării având aceleași urmări pe planul răspunderii statale.

De asemenea, există condiția ca măsura internă să fie adoptată într-un anumit termen, determinat de instituția comunitară care a emis directiva. Ca regulă, termenul este menționat în chiar conținutul directivei. Acest termen are un caracter imperativ. Autoritățile naționale nu se pot prevala de durata prea redusă a acestui termen pentru a nu transpune directiva. O transpunere târzie a directivei constituie o încălcare a obligațiilor comunitare și duce la angajarea răspunderii statului.

Una dintre caracteristicile esențiale ale directivei este aplicabilitatea imediată care implică integrarea automată a normei comunitare în ordinea juridică internă a statelor membre ale U.E., fără intervenția unei norme naționale care să o preia.

Acest fapt ridică numeroase probleme în cazul directivei, întrucât ea trebuie transpusă prin măsuri de ordin intern pentru a se atinge rezultatul stabilit la nivel comunitar. Dar, această transpunere nu vizează, după cum am arătat, introducerea directivei în ordinea juridică națională, în sensul dat de teoria dualistă unei asemenea preluări. Competența, astfel rezervată autorităților naționale (măsurile interne de aplicare a actelor comunitare), este una de executare și în nici un caz una de admitere.

Aplicabilitatea imediată este o caracteristică a întregului drept comunitar, deci și a directivei. Acest act beneficiază, ca și ansamblul dreptului comunitar, de aplicabilitate imediată și este, deci, integrat în ordinea juridică a statelor membre prin simplul efect al adoptării sale la nivel comunitar.

Ca și aplicabilitatea imediată, și efectul direct constituie o „trăsătură esențială a ordinii juridice comunitare". Efectul direct presupune posibilitatea conferită dreptului comunitar de a crea în mod direct, prin el însuși, drepturi și obligații în patrimoniul particularilor din statele membre ale U.E., adică persoane fizice și juridice de drept privat, atât în relațiile lor cu statul căruia îi aparțin, cât și în raporturile lor cu alte persoane. Particularii au, astfel, posibilitatea să invoce normele comunitare în fața instanțelor naționale împotriva oricărui alt act – intern sau internațional. Astfel, efectul direct a fost definit ca reprezentând „dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului său (național) să i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare", precum și „obligația pentru judecătorul respectiv de a se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislația țării căreia îi aparține". Efectul direct este de trei tipuri, și anume:

Vertical ascendent: particularii sunt cei care invocă norma comunitară împotriva statului membru;

Vertical inversat sau descendent: statul este cel care invocă actul
comunitar contra particularilor;

Orizontal, dreptul comunitar fiind invocat în fața judecătorului național
în cadrul unui litigiu între particulari.

Deși dreptul primar nu cuprinde o dispoziție clară referitoare la efectul direct, judecătorul comunitar a suplinit această lacună a Tratatelor statuând, prin decizii de principiu, în favoarea existenței acestuia. C.J.C.E. a consacrat principiul efectului direct al dreptului comunitar cu ocazia litigiului „Van Gend și Loos" din anul 1963. Astfel, judecătorul de la Luxemburg precizează că „obiectivul Tratatului instituind C.E.E. îl constituie realizarea unei Piețe comune a cărei funcționare îi privește în mod direct și pe justițiabilii Comunității"; prin urmare, Tratatul este mai mult decât un acord care ar crea numai obligații reciproce între statele contractante", iar „Comunitatea reprezintă o nouă ordine juridică de drept internațional, în favoarea căreia statele și-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile suverane, și ai cărei subiecți sunt nu numai statele membre, ci, în aceeași măsură, și resortisanții acestora" și că „dreptul comunitar, independent de legislația statelor membre, la fel cum creează obligații în seama particularilor, tot așa este menit să genereze drepturi ce pătrund în patrimoniul lor juridic".

Tot această hotărâre de principiu a C.J.C.E. menționează și criteriile pe baza cărora se poate recunoaște efectul direct în favoarea unei norme comunitare:

claritatea și precizia, fără de care judecătorul național nu ar putea
deduce efectele practice ale normei comunitare;

caracterul necondiționat, ceea ce presupune că reglementarea nu trebuie să fie supusă nici unui termen și nici unei rezerve;

faptul că norma trebuie să fie completă și perfectă din punct de vedere
juridic, să fie suficientă, să fie autoexecutorie, adică punerea sa în practică să nu necesite adoptarea unui act ulterior, național sau comunitar. O dispoziție este perfectă, chiar dacă pentru aplicarea ei sunt necesare măsuri de completare din partea instituțiilor comunitare sau naționale, dar acestea nu dețin o putere discreționară pentru a lua măsurile de executare.

Secțiunea a V-a -Tehnici de redactare

1. Autentificare.

O condiție prealabilă pentru ca actele de drept derivat să producă efecte este reprezentată de autentificarea lor, autentificare ce presupune existența datei și a semnăturilor necesare.

Astfel, actele adoptate de Consiliul U.E. trebuie să fie semnate de președintele Consiliului și de către secretarul general sau de către secretarul general adjunct. Actele care sunt adoptate, conform procedurii co-deciziei, de către Consiliu și Parlamentul European vor avea, în plus față de cele menționate mai sus, semnătura președintelui Parlamentului European.

Textul, astfel autentificat, nu va putea fi modificat decât prin adoptarea unui act ulterior; înaintea publicării sunt permise numai corecturile de gramatică.

În ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în ipoteza neîndeplinirii cerinței autentificării actelor comunitare de drept derivat, există două soluții. Pe de o parte, Tribunalul de Primă Instanță a considerat, într-unul din procesele judecate, că sancțiunea ar fi inexistența actului, pe când C.J.C.E., nefiind de acord cu această soluție, consideră că sancțiunea adecvată este aceea a nulității actului pe motiv de nerespectare a unor condiții de formă esențiale.

Trebuie menționat, de asemenea, că alături de cerința autentificării, mai există și unele condiții referitoare la precizarea exactă în cadrul actului respectiv a dispoziției Tratatului pe baza căreia a fost adoptat, precum și a avizelor impuse de Tratate pentru actul în discuție. Acestea din urmă indică faptul că a fost respectată procedura adoptării actului normativ. Astfel, trebuie menționate: propunerile Comisiei, avizul Parlamentului European, al Comitetului Regiunilor sau al Comitetului Economic și Social, poziția comună a Consiliului etc.

2. Motivare.

Motivarea reprezintă o obligație generală, valabilă pentru orice act comunitar. Această condiție de validitate este precizată de articolul 253 T.C.E., care prevede prezentarea „într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului".

Conform Tratatelor institutive, regulamentele, directivele și deciziile adoptate de Consiliu sau Comisie trebuie să prezinte motivele pe care se bazează și să indice propunerile sau avizele a căror obținere a fost solicitată de Tratate. Motivele trebuie să fie clare, astfel încât părțile să le poată înțelege. Declarația de motive trebuie să menționeze faptele pe care se bazează măsurile și trebuie să existe și când motivarea este cuprinsă într-un act anterior adoptării măsurii. Dacă actul nu este motivat sau este insuficient motivat, C.J.C.E. îl poate anula pe baza încălcării unei cerințe procedurale esențiale. Motivarea depinde de natura actului: un regulament nu trebuie să aibă o motivare atât de detaliată precum o decizie, iar o decizie care urmează o linie bine cunoscută de decizii poate fi mai puțin motivată și poate numai să indice practica administrativă a Comisiei.

Scopul în virtutea căruia se cere această motivare se referă la două aspecte, și anume: în primul rând, conferă actului respectiv transparență, particularii putând verifica astfel dacă actul este bine fundamentat și, în același timp, permite exercitarea de către C.J.C.E. a controlului jurisdicțional prevăzut de Tratate. Obligația motivării este o garanție în plus pentru particulari împotriva folosirii în mod discreționar a puterii de către instituțiile comunitare, în această privință, a motivării, menționăm faptul că există o bogată jurisprudență legată de accesul publicului la documente.

În al doilea rând, importanța motivării o regăsim și în ipoteza controlului respectării principiilor subsidiarității și proporționalității, prevăzute în Protocolul cu privire la cele două principii anexat Tratatului de la Amsterdam.

Trebuie precizat faptul că există mai multe tipuri sau grade de motivare, care țin de natura actului derivat respectiv. În orice caz, C.J.C.E. a afirmat că este necesar ca elementele de fapt și drept de care depinde justificarea legală să figureze în motivare. Totuși, dacă actul comunitar apare într-un context juridic cunoscut, cerința motivării detaliate nu mai este atât de exigentă, cu condiția ca acel act să nu introducă un element nou. Aceeași este soluția și pentru situația în care particularul căruia i se adresează actul a participat la procedura de adoptare a sa.

Există, însă, alte ipoteze, în care motivarea trebuie să fie extrem de detaliată; este vorba despre situația în care prin actul comunitar respectiv se derogă de la reglementările în vigoare sau dacă instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere.

Modul de reglementare a cerinței motivării actelor derivate comunitare reflectă grija deosebită pe care o are legislativul european pentru argumentarea în raport cu particularii (persoane fizice sau persoane juridice) – destinatari ai acestor prevederi a luării deciziilor la nivel comunitar, decizii, în mod firesc, materializate în legislație.

3. Intrare în vigoare.

Principiul existent în materie este acela al intrării imediate în vigoare. Se poate, însă, în cazul actelor publicate în J.O.C.E., să se precizeze o dată ulterioară publicării de la care intră în vigoare, pentru a lăsa operatorilor economici un termen suficient de adaptare la noua situație juridică. În lipsa unei astfel de precizări, actul intră în vigoare în 20 de zile de la publicarea în J.O.C.E.

În cazul directivelor, trebuie distins între data intrării în vigoare a directivei și termenul în care statele membre sunt obligate să transpună directiva în dreptul intern. Această transpunere vizează punerea în executare a directivei pentru a se obține rezultatul prevăzut de aceasta.

De asemenea, deciziile Consiliului sau ale Comisiei care conțin obligații pecuniare în sarcina particularilor (amenzi, de exemplu) trebuie puse în aplicare conform regulilor procedurale civile naționale din statul membru respectiv. Punerea în aplicare este, de fapt, procedura prin care autoritățile naționale verifică autenticitatea actelor comunitare. Acestea trimit apoi instanțelor judecătorești actul comunitar și decizia de punere în aplicare, care dispun aplicarea printr-un ordin. Mai menționăm faptul că suspendarea punerii în aplicare poate fi hotărâtă numai de către C.J.C.E.

4. Publicare. Notificare.

O condiție indispensabilă pentru ca actul comunitar să producă efecte este aceea a publicității, sancțiunea lipsei acesteia fiind nu nulitatea, ci inopozabilitatea actului în cauză.

Forma publicității depinde de natura actului. Astfel, articolul 235 prevede faptul că actele adoptate conform procedurii co-deciziei vor fi întotdeauna publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene; la fel și regulamentele adoptate de Consiliu sau Comisie ori directivele adresate tuturor statelor membre. Per a contrario, celelalte directive și deciziile vor fi notificate destinatarilor lor. Directivele și deciziile trebuie notificate direct destinatarilor (state membre, persoane fizice, persoane juridice), prin comunicare efectivă, numai după acest moment actul în cauză producând efecte juridice. Trebuie, ulterior, publicate în J.O.C.E. pentru că pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de C.J.C.E. Publicarea nu înlătură, însă, obligativitatea notificării.

De asemenea, acordurile internaționale sunt publicate în J.O.C.E., menționându-se și data intrării lor în vigoare.

CAPITOLUL III

APLICABILITATEA IMEDIATĂ

Analiza aplicabilității imediate implică studiul raportului dintre două sisteme de drept. Vom începe prin prezentarea relației existente între dreptul internațional public și dreptul intern, conform concepțiilor doctrinare în materie, la care am mai făcut referire.

Astfel, teoria dualistă, având ca adepți pe italieni (D. Anzilotti) și germani (H. Triepel), propune următoarea concepție: ordinea juridică internațională și cea națională sunt sisteme independente, separate, care coexistă paralel. Așadar, un tratat internațional are efect și în ordinea juridică internă numai dacă este ratificat; are loc o „naționalizare" a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. Nu există, conform acestei teorii, un raport de subordonare între cele două sisteme.

Teoriile moniste, pe de altă parte, consideră că norma de drept intern se află în aceeași sferă cu cea internațională, existând un raport de supra/sub-ordonare, în funcție de varianta adoptată. O primă variantă este aceea în care se promovează aplicarea imediată a dreptului internațional public în dreptul intern. Adeptul cel mai cunoscut al acestei concepții este Hans Kelsen, reprezentant al Școlii de la Viena. Se afirmă, în cadrul acestei doctrine, că norma internațională este imediat aplicată, în calitate de normă internațională, fără a fi necesară „naționalizarea" ei.

Cealaltă variantă a teoriei consacră prioritatea dreptului intern asupra dreptului internațional. Adepții acesteia pornesc de la concepțiile filozofice ale lui Hegel (Școala de la Bonn, sec. XX). Datorită independenței și suveranității depline a statelor, raporturile dintre ele sunt esențialmente raporturi de forță; astfel, dreptul internațional public reprezintă numai o proiectare a unor norme din dreptul intern.

În ceea ce privește raportul dintre dreptul comunitar european și dreptul intern al statelor membre, trebuie spus faptul că Tratatele institutive consacră monismul și impun respectarea sa de către statele membre. Aceasta deoarece sistemul comunitar nu poate funcționa decât în cadrul teoriei monismului, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare. Se realizează, astfel, acel transfer de competență de la statul național la CE. În relația CE. – state membre, dreptul comunitar, originar sau derivat, este imediat aplicabil în ordinea juridică internă, făcând parte din aceasta. Dreptul comunitar, prin jurisprudența Curții de Justiție, a îmbrățișat teoria monistă a dreptului internațional, impunând respectarea normelor sale în statele membre. Norma internațională va fi imediat aplicabilă, fără a mai fi admisă ori transformată în ordinea internă a statelor părți.

Alături de faptul că nu e necesară o formulă specială de introducere în dreptul intern, judecătorii naționali sunt obligați să aplice dreptul comunitar; de asemenea, dreptul comunitar este aplicat în calitatea sa drept comunitar, și nu de drept intern. În relație cu acest ultim element, putem da exemplul negativ al Italiei care a fost de nenumărate ori sancționată de CJ.C.E. din cauza practicii sale de a copia conținutul legislației comunitare într-o lege internă și de a o aplica pe aceasta din urmă, în locul celei comunitare, așa cum prevăd Tratatele.

În continuare, vom prezenta, succint, situația existentă din punctul de vedere al aplicabilității imediate a unor categorii de acte comunitare.

Tratatele institutive au fost incluse în ordinea juridică a fiecărui stat fondator, fie prin dispozițiile constituționale, fie prin alte tipuri de dispoziții legislative. Aceste Tratate au fost admise formal și în statele tradițional dualiste, cu efectul înglobării Tratatului în dreptul intern.

Extinderea Comunităților prin cooptarea unor state dualiste nu a avut drept consecință transformarea efectelor Tratatelor. Acestea au fost adoptate

și aici, obligându-l pe judecătorul național să țină seama de dispozițiile lor, ca norme ale dreptului comunitar și nu ca norme ale dreptului național. Dacă un Tratat devine aplicabil în virtutea unui act al parlamentului național, Tratatul nu este privit ca și cum ar emana de la acesta.

Admiterea regulamentelor în ordinea juridică internă este interzisă, fie că acestea emană de la state, fie că emană de la organisme naționale cu puteri normative.

Aplicabilitatea imediată a regulamentelor nu creează probleme în statele moniste, forța obligatorie a dispozițiilor pe care reglementările le comportă nu se subordonează intervenției autorității statelor membre.

În ceea ce privește deciziile și directivele adresate statelor membre, acestea impun, categoric, măsuri naționale de aplicare, dar competența, astfel rezervată autorităților naționale, este una de executare și nu de admitere. Aceste acte beneficiază de aplicabilitate imediată și sunt integrate în ordinea juridică a statelor membre, prin simplul efect al publicării lor în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene sau prin notificare, după caz.

Acordurile externe încheiate de către Consiliul U.E. și publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene sunt, prin acest fapt, introduse în ordinea juridică națională, fără să mai fie nevoie de ratificare sau de publicare la nivel național.

Concluzia care se impune este, deci, aceea că dreptul comunitar, în ansamblu, se integrează automat în ordinea juridică internă, această caracteristică originală decurgând din chiar sistemul inovator creat de Jean Monnet și făcut public prin Declarația lui Robert Schuman – sistemul de integrare, care stă la baza întregii activități a Comunităților Europene, singura organizație internațională din lume care a reușit să îl aplice.

CAPITOLUL IV

APLICABILITATEA DIRECTĂ A DIRECTIVEI

EFECTUL DIRECT

Aplicabilitatea directă este un principiu formulat de C.J.C.E., principiu conform căruia dispozițiile Tratatelor sau ale actelor instituțiilor comunitare care îndeplinesc anumite criterii pot fi invocate de justițiabili în fața propriilor

jurisdicții naționale și sunt susceptibile de a crea drepturi și obligații în favoarea, respectiv în sarcina particularilor.

Expresia „direct aplicabil" apare în articolul 249 T.C.E.E cu referire la unul dintre izvoarele dreptului comunitar derivat – regulamentul. în acest context, aplicabilitatea directă semnifică faptul că, în primul rând, regulamentele comunitare sunt integrate ca atare în ordinea juridică internă și că orice măsură națională de transformare sau de introducere în ordinea juridică internă este interzisă. Un alt articol din care rezultă acest principiu este articolul 81 (și următoarele) din T.C.E., prevederi cu privire la concurență, destinate a se aplica întreprinderilor. Generalizarea acestui principiu s-a realizat printr-o hotărâre dată de C.J.C.E. încă din anul 1963.

Astfel, argumentele care au condus C.J.C.E. la enunțarea acestui principiu au fost pentru prima dată evidențiate în hotărârea Van Gend & Loos. C.J.C.E. constată în această speță faptul că efectul obiectiv al Tratatului este acela de „a institui o piață comună a cărei funcționare privește în mod direct pe justițiabilii Comunității". Potrivit Curții, T.C.E.E. „constituie mai mult decât un acord care ar crea numai obligații reciproce între statele părți". Asocierea resortisanților statelor membre la construcția comunitară este confirmată de preambulul Tratatului care, precizează Curtea, „în afară de guverne, sunt vizate popoarele, prin înființarea organelor care instituționalizează drepturi suverane al căror exercițiu afectează atât statele membre, cât și cetățenii lor."

Curtea reafirmă, de asemenea, contribuția particularilor în ceea ce privește funcționarea Comunității prin intermediul Parlamentului European și al Comitetului Economic și Social. Astfel, în opinia Curții, Comunitatea constituie o nouă ordine juridică, ai cărei subiecții sunt nu numai statele, ci și resortisanții acestora. Curtea subliniază și faptul că dreptul comunitar impune obligații acestora din urmă, fiind destinat, de asemenea, să creeze și drepturi în favoarea particularilor. Aceste drepturi apar nu numai dintr-o atribuire expresă a lor, ci și pe baza obligațiilor impuse în mod clar atât particularilor, cât si statelor membre și instituțiilor Comunității.

Aplicabilitatea directă și principiul priorității reprezintă cei doi piloni ai ordinii juridice comunitare. Curtea de Justiție reamintește faptul că „acele caracteristici esențiale ale ordinii juridice comunitare (…) sunt, în special, prioritatea în raport cu sistemele de drept ale statelor membre, precum și efectul direct al unei serii de dispoziții aplicabile resortisanților și chiar statelor membre.

Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o dispoziție comunitară pentru a i se recunoaște efectul direct sunt: claritatea, precizia și neafectarea de condiții. Dacă acest criterii sunt îndeplinite, autoritățile nu au nici o putere de apreciere discreționară în ceea ce privește punerea în aplicare a dispoziției, iar aceasta, în consecință, este susceptibilă de a fi aplicată de judecător. Ansamblul argumentelor enunțate de Curtea de Justiție în favoarea recunoașterii efectului direct al dreptului comunitar demonstrează că această caracteristică a dreptului comunitar exprimă specificitatea ordinii juridice comunitare, astfel încât și noțiunea în sine este, evident, comunitară. Efectul direct nu poate varia în existența și consecințele sale de la un stat la altul, principiile unității și uniformității dreptului comunitar impunând o definiție a efectului direct. Din punct de vedere tehnic, al redactării, normele comunitare trebuie să fie perfecte, să creeze drepturi și să impună obligații particularilor fără să necesite adăugarea unor dispoziții interne sau intervenția actelor comunitare. Nu trebuie să se impună judecătorului nici o judecată de valoare care să depășească limitele unei aprecieri juridice.

Aptitudinea naturală a unei norme de drept de a produce efecte directe are drept consecință faptul că măsurile de executare, atât comunitare, cât și naționale, nu pot avea decât o funcție auxiliară.

Recunoașterea efectului direct nu mai apare, astfel, numai ca atribuirea unei calități uneia sau alteia din dispozițiile Tratatului sau a actelor de drept derivat, ci ca sancțiune a întârzierii punerii lor în aplicare, în special de către statele membre. Efectul direct al dreptului comunitar contribuie, deci, la sporirea eficacității acestuia.

Jurisprudența C.J.C.E. face distincție între aplicabilitatea directă verticală și cea orizontală. Aplicabilitatea directă verticală desemnează, în principal, posibilitatea invocării dispozițiilor unei directive în raport cu un stat sau cu o autoritate a acestuia. Pentru Curte, „atunci când justițiabilii sunt în măsură să se prevaleze de o directivă împotriva statului, pot să facă acest lucru indiferent de calitatea în care acționează acesta din urmă: angajator sau autoritate publică". C.J.C.E. a precizat că o dispoziție având un efect direct vertical poate fi invocată de justițiabil atât împotriva unei autorități statale, cât și împotriva organismelor și entităților care sunt supuse autorității sau controlului statului sau care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele aplicabile în relațiile dintre particulari.

Aplicabilitatea directă orizontală permite unui justițiabil privat să invoce o dispoziție comunitară împotriva unei alte persoane particulare.

În situația în care o dispoziție a Tratatului instituind o Constituție pentru Europa îndeplinește condițiile cerute, poate fi beneficia de efect direct fie vertical, fie orizontal. Reamintim că judecătorul de la Luxemburg a consacrat efectul direct al dreptului comunitar mai întâi în legătură cu T.C.E.E. Nu este, deci, de mirare că anumite dispoziții din Tratat pot produce efecte directe pentru particulari, atât în relație cu statele membre, cât și cu alți particulari. în primul caz, doctrina vorbește despre un efect direct vertical, iar în cel de-al doilea despre un efect direct orizontal. Este vorba, spre exemplu, despre dispozițiile referitoare la concurență, care se aplică în raporturile dintre întreprinderi, dar și despre anumite reguli fundamentale din Tratate a căror respectare de către particulari este obligatorie din perspectiva realizării pieței comune: libera circulație a persoanelor și mărfurilor, nediscriminarea între bărbați și femei. Alte reguli nu își găsesc aplicarea decât în raporturile dintre particulari și statele membre, deoarece obligațiile impuse de Tratate nu pot fi îndeplinite decât de state, de exemplu: interdicția restricțiilor vamale sau cantitative, reguli cu privire la notificarea ajutoarelor de stat, interdicția restricțiilor asupra libertății de stabilire sau de circulație a capitalurilor. Punerea în aplicare a anumitor dispoziții din se prevaleze de o directivă împotriva statului, pot să facă acest lucru indiferent de calitatea în care acționează acesta din urmă: angajator sau autoritate publică". C.J.C.E. a precizat că o dispoziție având un efect direct vertical poate fi invocată de justițiabil atât împotriva unei autorități statale, cât și împotriva organismelor și entităților care sunt supuse autorității sau controlului statului sau care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele aplicabile în relațiile dintre particulari.

Aplicabilitatea directă orizontală permite unui justițiabil privat să invoce o dispoziție comunitară împotriva unei alte persoane particulare.

În situația în care o dispoziție a Tratatului instituind o Constituție pentru Europa îndeplinește condițiile cerute, poate fi beneficia de efect direct fie vertical, fie orizontal. Reamintim că judecătorul de la Luxemburg a consacrat efectul direct al dreptului comunitar mai întâi în legătură cu T.C.E.E. Nu este, deci, de mirare că anumite dispoziții din Tratat pot produce efecte directe pentru particulari, atât în relație cu statele membre, cât și cu alți particulari. În primul caz, doctrina vorbește despre un efect direct vertical, iar în cel de-al doilea despre un efect direct orizontal. Este vorba, spre exemplu, despre dispozițiile referitoare la concurență, care se aplică în raporturile dintre întreprinderi, dar și despre anumite reguli fundamentale din Tratate a căror respectare de către particulari este obligatorie din perspectiva realizării pieței comune: libera circulație a persoanelor și mărfurilor, nediscriminarea între bărbați și femei. Alte reguli nu își găsesc aplicarea decât în raporturile dintre particulari și statele membre, deoarece obligațiile impuse de Tratate nu pot fi îndeplinite decât de state, de exemplu: interdicția restricțiilor vamale sau cantitative, reguli cu privire la notificarea ajutoarelor de stat, interdicția restricțiilor asupra libertății de stabilire sau de circulație a capitalurilor.

Asemenea prevederi ar putea fi invocate atât în fața jurisdicțiilor interne, cât și a administrației naționale. Se poate concluziona, în ceea privește directiva, spunând că efectul direct intervine în această ipoteză numai în circumstanțe excepționale2; după cum afirmă Curtea, acest efect direct constituie numai o garanție minimală pentru particular.

CAPITOLUL V

APLICABILITATEA PRIORITARĂ A DIRECTIVEI

Chiar dacă Tratatul institutiv tace cu privire la prioritatea dreptului comunitar, afirmarea acestuia nu este deloc surprinzătoare. Luând în considerare misiunea sa de a asigura respectarea dreptului comunitar, C.J.C.E. nu ar fi putut susține o altă soluție decât prioritatea. Efectele acestui principiu se vor reflecta asupra sistemelor constituționale naționale, ceea ce, în anumite cazuri, conduce la dificultăți legate de recunoașterea priorității dreptului comunitar față de dreptul intern.

Afirmarea principiului în discuție a fost făcută în hotărârea Costa, care a rezolvat conflictul dintre Tratat și o lege italiană ulterioară. Pentru a demonstra prioritatea, C.J.C.E. a pornit de la o serie de argumente. Astfel, Curtea a reafirmat, în primul rând, natura specifică a Comunității, „durata sa nelimitată, dotarea cu atribuții proprii, cu personalitate și capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale rezultate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor membre către Comunitate", aceasta pentru a deduce faptul că statele membre „au limitat, chiar dacă în câteva domenii, drepturile lor suverane și au înființat, astfel, un sistem de drept aplicabil resortisanților și statelor înseși.” Această observație cu privire la transferul de atribuții este esențială deoarece de aici rezultă faptul că statele membre nu mai elaborează legislație în domeniile supuse transferului, pentru că nu mai dețin competența necesară, în continuare, Curtea de la Luxemburg subliniază însăși natura Tratatului, care creează o ordine juridică specifică ce se integrează în ordinea juridică națională. Din această integrare decurge imposibilitatea prevalării unei măsuri naționale ulterioare contrare dreptului comunitar. Orice altă soluție ar fi privat dreptul comunitar de aplicarea sa uniformă, deoarece aceasta ar fi variat în funcție de legislația națională ulterioară din fiecare stat membru. Mai mult, o aplicare diferențiată, de către fiecare stat membru, a dreptului comunitar ar fi condus la discriminări fundamentate pe motive de naționalitate/cetățenie, discriminări care sunt interzise de Tratat. Curtea concluzionează prin a arăta că fiind „adoptat de o sursă autonomă și, având în vedere natura sa specifică, originală, dreptul, astfel creat, nu ar putea fi contrazis de o normă națională, oricare ar fi ea, fără să își piardă, în consecință, caracterul său comunitar și fără să fie pusă în discuție baza juridică a Comunității înseși". În aceste condiții, prioritatea face parte din chiar natura dreptului comunitar, deoarece de aceasta depinde aplicarea sa uniformă, prevăzută de Tratate.

În cauza Kreil, Curtea de Justiție a conferit prioritate directivei cu privire la egalitatea de tratament între bărbați și femei, care era contrară legii fundamentale germane ce interzicea femeilor angajarea ca militar care utilizează armele. Conflictul între dreptul comunitar și legislația națională este, deci, rezolvat în favoarea primului; astfel, legea națională anterioară normei comunitare devine inopozabilă de la data intrării în vigoare a acesteia din urmă. Legea națională ulterioară contrară nu poate exista în mod valabil și nu poate fi aplicată, din moment ce există norma comunitară care prevede altă soluție. Bineînțeles, Curtea nu are competența decât de a constata și nu de a sancționa măsura națională contrară prin a o declara invalidă. Curtea va constata numai obligațiile care decurg din conținutul dreptului comunitar, precum și eventuala omisiune culpabilă a statului membru, lăsând autorităților din acel stat grija de a trage concluziile care se impun.

Specificitatea dreptului comunitar devine evidentă tocmai datorită consecințelor pe care le presupune principiul priorității. Statele membre au obligația, conform principiului cooperării loiale consacrat de articolul 10 din T.C.E., să abroge norma națională incompatibilă cu dreptul comunitar și, până la acel moment, să lase inaplicabilă dispoziția respectivă. Această obligație se impune tuturor autorităților naționale, inclusiv celor locale sau regionale și, în special, judecătorului național, după cum afirmă Curtea în hotărârea Simmenthal: „Judecătorul național, având rolul de a aplica, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, lăsând, dacă este necesar, inaplicabilă, prin propria sa autoritate, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice procedeu constituțional". Astfel, în cauza menționată, judecătorul italian a considerat că nu poate înlătura de la aplicare legislația națională contrară fără a solicita în prealabil, conform regulilor naționale, o declarație de invaliditate din partea Curții constituționale italiene, în opinia Curții de Justiție, o asemenea procedură ar pune în pericol aplicarea uniformă a dreptului comunitar, deoarece aceasta ar fi dependentă de termenul dat de judecătorul constituțional pentru a rezolva cererea care i-a fost adresată. De aceea, C.J.C.E. a hotărât că judecătorul național este cel care poate decide, și chiar fără a da un termen pentru aceasta, că legea internă este inaplicabilă.

În altă speță, Curtea a mers chiar mai departe, impunând judecătorului britanic, pentru situația când dreptul intern nu îi acordă acest drept, să suspende aplicarea unei legi naționale, a cărei incompatibilitate cu dreptul comunitar este invocată, până la adoptarea unei hotărâri pe fond. Acest rol impus judecătorului a determinat numeroase probleme, mai ales în statele în care judecătorul este obligat să respecte voința legiuitorului sau nu are competența de a se pronunța cu privire la conformitatea legii naționale cu Tratatul.

Cu privire la principiul priorității există două teorii care dau soluția în cazul unui eventual conflict între o normă internă și una internațională lato sensu. Concepția internaționalistă propune, ca metodă de rezolvare a conflictului, recurgerea la prevederile interne, fie Constituția, fie jurisprudența națională. La începutul construcției comunitare, exista pericolul de a adopta teoria internaționalistă, asimilând, astfel, dreptul comunitar celui internațional public. C.J.C.E. a respins, însă, această teorie, apărând o concepție proprie, comunitară, conform căreia nu dreptul național este cel care prevede soluția, ci dreptul comunitar, iar acesta din urmă, bineînțeles, consacră principiul în discuție, și anume prioritatea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern neconform cu primul.

În final, considerăm utilă prezentarea, cu titlu de exemplu, a modului în care statele membre au armonizat propria legislație cu privire la această chestiune, în conformitate cu acquis-ul comunitar. Mai întâi, trebuie precizat faptul că impactul principiului priorității în diferite state membre, atât în ceea ce privește transferul de competențe către Comunități, cât și soluția pentru conflictul între dreptul comunitar și legea națională ulterioară este departe de a fi uniform. Dificultățile existente, din cauza decalajului existent între Constituție sau practica constituțională și exigențele ordinii juridice comunitare nu au fost întotdeauna depășite prin revizuiri constituționale, ci prin evoluții jurisprudențiale, constituționale sau ordinare. Prioritatea dreptului comunitar, răspunzând unei exigențe de care depinde existența Comunității, structura constituțională proprie fiecărui stat membru nu poate constitui un obstacol în calea aplicării sale uniforme în întreaga Comunitate.

Vom prezenta, pe scurt, cazul Regatului Unit și al Greciei. În cazul Marii Britanii, suveranitatea Parlamentului în fața judecătorului constituie principalul obstacol în calea aplicării principiului priorității. Actul Comunităților europene din anul 1972 rezolvă problemele constituționale în discuție: în primul rând, se precizează faptul că legile adoptate ulterior trebuie interpretate astfel încât să fie compatibile cu dreptul comunitar; în al doilea rând, Actul obligă judecătorii naționali să respecte „principiile enunțate de C.J.C.E.".

Cazul Greciei este diferit: prioritatea dreptului comunitar asupra oricărei dispoziții naționale, anterioare sau ulterioare, este garantată de Constituția greacă din anul 1975: „regulile generale ale dreptului internațional general acceptate, precum și tratatele internaționale din momentul ratificării prin lege și intrării lor în vigoare conform propriilor dispoziții, fac parte integrantă din dreptul elen intern și au o valoare superioară în raport cu orice dispoziție contrară a legii." Acest text nu rezolvă, însă, problema de a știi dacă dreptul comunitar este prioritar față de Constituție. Răspunsul afirmativ poate fi dedus din interpretarea par. 2 și 3 ale articolului 28. Astfel, par. 2 prevede: „cu scopul de a servi unui interes național important sau de a promova colaborarea cu alte state, este posibilă recunoașterea, prin tratat sau acord internațional, a unor competențe prevăzute de Constituție pentru organele organizațiilor internaționale". Conform par. 3, „Grecia adoptă, în mod liber, prin lege votată cu majoritatea absolută din numărul total al deputaților, restricții aduse exercitării suveranității naționale, în măsura în care această restricție impusă de un interes național important nu aduce atingere drepturilor omului și fundamentelor regimului democratic și este efectuată pe baza principiului egalității și sub condiția reciprocității." Astfel, după unele ezitări, tribunalele Greciei au recunoscut, în final, prioritatea dreptului comunitar.

Se poate afirma, deci, că însăși construcția comunitară ar fi în pericol, dacă dreptul comunitar nu ar beneficia de prioritate asupra sistemelor de drept intern din statele membre; este motivul pentru care Curtea nu a ezitat niciodată să vorbească despre principiul fundamental pentru ordinea juridică comunitară – prioritatea.

CAPITOLUL VI

ROLUL JUDECĂTORULUI NAȚIONAL ÎN INTEGRAREA ORDINII JURIDICE COMUNITARE ÎN DREPTUL INTERN

Secțiunea I -Judecătorul român ca integrator al dreptului comunitar în ordinea juridică română

Aplicarea dreptului comunitar de către statele membre deține o importanță esențială. Comunitatea nu dispune de competențele necesare punerii în aplicare în mod direct a dreptului comunitar în statele membre. Pe plan normativ, Consiliul sau Comisia, dacă i s-a delegat competența de executare, poate avea puterea de a stabili modalitățile de aplicare a legislației comunitare. Însă, Comunitatea nu are contact cu executarea materială a regulilor comunitare și este nevoită să conteze pe ajutorul oferit de statele membre, chiar și în domeniile în care competența de legiferare aparține exclusiv Comunității. Este vorba despre acea aplicare materială a dreptului comunitar de către autoritățile naționale, numită, uneori, „administrație indirectă."

Punerea în aplicare a obligațiilor care decurg din dreptul comunitar de către statele membre are la bază două principii fundamentale. Este vorba, în primul rând, despre obligația de cooperare loială și, în al doilea rând, de autonomia instituțională și procedurală a statelor membre.

1. Principiul cooperării loiale.

Această obligație este prevăzută de articolul 10 din T.C.E., care prevede: „Statele membre iau toate măsurile, generale sau speciale, adecvate asigurării executării obligațiilor care decurg din prezentul Tratat sau rezultă din acte ale instituțiilor. Statele facilitează acestora din urmă îndeplinirea misiunilor lor".

Articolul 10, care consacră principiul „loialității comunitare", impune statelor membre să nu compromită efectul util al dreptului comunitar și să ia toate măsurile necesare pentru a atinge acest scop. Statele nu trebuie numai să se abțină de la a acționa contrar dreptului comunitar, ci și să ia toate măsurile necesare în vederea aplicării efective a acestuia la situații concrete, conform Tratatelor. Acest principiu se adresează tuturor autorităților naționale, inclusiv cele judiciare, care trebuie să garanteze particularilor dreptul de a se bucura de drepturile pe care legislația comunitară la prevede.

Rezultă, deci, că statele membre dispun de o putere generală de executare a dreptului comunitar. Curtea dispune că statele membre au dreptul și, „în virtutea dispozițiilor generale din articolul 10, obligația de a face totul pentru a asigura efectul util al ansamblului dispozițiilor regulamentului". Dacă un regulament nu este complet, statele au puterea de a asigura punerea sa în aplicare prin intermediul dispozițiilor naționale care să permită executarea sa, prin adaptarea structurilor administrative naționale sau prin adoptarea unui regim de control și de sancțiuni adecvat. Același lucru este valabil și pentru aplicarea directivelor. Conform opiniei Curții, sistemul Tratatelor, așa cum decurge din articolul 10, încredințează autorităților naționale competența de executare a dreptului comunitar.

Obligația de cooperare este importantă și în situația în care acțiunea comunitară întâmpină unele dificultăți, iar protejarea interesului comun necesită o reacție a statelor. Este cazul, de exemplu, al conservării resurselor naturale ale mării, când Curtea a legitimat acțiunea statelor în acest sens, în lipsa acțiunii comunitare: „dacă aceste măsuri pot fi luate în timp util pe bază comunitară, statele membre au nu numai dreptul, dar și obligația de a acționa în interesul Comunității". Această regulă se aplică și în cazul când competența este exclusivă, sub rezerva asocierii Comisiei la pregătirea măsurilor naționale. Această posibilitate este valabilă, în general, în situația în care se impune o anumită acțiune. Articolul 10 conduce, deci, la a recunoaște statelor membre un drept de a suplini, în caz de necesitate, carența legislativului comunitar.

În absența dispozițiilor speciale din legislația comunitară, statele membre sunt cele care stabilesc modalitățile de punere în aplicare a acesteia. În acest context, statele membre aplică dreptul lor național. Potrivit Curții, această chestiune „aparține exclusiv sistemului constituțional al fiecărui stat membru". Curtea a reamintit această regulă în mod oficial în hotărârea din 21.09.1983: „în măsura în care dreptul comunitar, inclusiv principiile generale ale acestuia, nu cuprinde reguli comune în domeniu, autoritățile naționale procedează, cu privire la această executare a reglementărilor comunitare, urmând regulile de formă și de fond ale dreptului lor național". Există, totuși, o restricție aplicabilă, și anume: „această regulă trebuie să fie în armonie cu necesitatea unei aplicări uniforme a dreptului comunitar". Dacă statele membre au toată libertatea de a stabili organele însărcinate cu aplicarea dreptului comunitar, această libertate nu este absolută. Autonomia procedurală a statelor membre este limitată din cauza cerinței aplicării uniforme a dreptului comunitar. Scopul este acela de a evita să se aducă atingere unității pieței sau să apară discriminări între resortisanții statelor membre; este motivul pentru care Curtea limitează autonomia procedurală a statelor membre prin două principii, și anume: cel al efectivității și cel al echivalenței. Cele două principii au multe în comun, chiar dacă s-ar putea realiza o distincție în plan teoretic. Astfel, în multe cazuri, echivalența este unul dintre mijloacele de asigurare a efectivității.

2. Principiul efectivității.

Acest principiu vizează împiedicarea ca o dispoziție procedurală națională să facă imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului comunitar. Rezultă de aici că trebuie eliminate toate dispozițiile naționale care ar avea un asemenea efect, obligația în sensul eliminării fiind, de altfel, ilustrarea jurisprudenței, mai precis a hotărârii Simmenthal, în care Curtea indică faptul că judecătorul național nu trebuie să sesizeze în prealabil Curtea constituțională pentru a rezolva conflictul de norme, dacă se constată existenta unei legislații contrare dreptului comunitar. S-a pus chiar problema posibilității judecătorului de a suspenda aplicarea normei naționale contrare dreptului comunitar. Curtea de la Luxemburg a afirmat că „deplina eficiență a dreptului comunitar ar fi diminuată, dacă o regulă a dreptului național ar putea împiedica judecătorul național să acorde măsuri provizorii în vederea garantării deplinei eficacități a deciziei jurisdicționale care intervine". Această jurisprudență a fost extinsă și la măsurile provizorii care vizează suspendarea unei măsuri naționale de executare a dreptului comunitar, dacă regula comunitară face obiectul unui recurs prejudicial de invalidare. Însă, în măsura în care asemenea competențe corespund celor recunoscute Curții de articolele 242 și 243 T.C.E., jurisdicția națională trebuie să respecte condițiile hotărârii provizorii în fața Curții. Protecția justițiabililor trebuie să fie identică, atunci când ei contestă fie validitatea unei măsuri comunitare, fie compatibilitatea dreptului național cu cel comunitar, deoarece, în cele două cazuri, litigiul este fondat pe dreptul comunitar. Rezultă de aici următoarele: judecătorul național trebuie să țină seama de caracterul serios al plângerii cu privire la invaliditatea actului comunitar; el trimite examinarea de fond a invalidității Curții de la Luxemburg pe cale prejudicială, conform regulii care îi interzice să aprecieze el însuși validitatea unui act comunitar; el examinează actul dacă există urgență, deoarece aplicarea sa ar putea crea un prejudiciu grav și ireparabil pentru reclamant; ia în considerare interesul Comunității.

Limitele autonomiei procedurale fondate pe necesitatea asigurării aplicării efective a dreptului comunitar nu se manifestă numai în cadrul măsurilor provizorii. Aceste limite pot funcționa și asupra întinderii controlului exercitat de către judecător, Curtea impunând, spre exemplu, un control jurisdicțional extins în materie de fraudă în domeniul TVA. În acest cadru, C.J.C.E. a considerat că un control pur formal nu ar fi suficient ș[ că toate dispozițiile naționale care ar împiedica exercitarea unui control efectiv ar merge dincolo de ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit. Limitele autonomiei pot să se manifeste și în ceea ce privește sarcina probei, atunci când Curtea consideră, de exemplu, că în materie de discriminare, are loc, atunci când discriminarea este evidentă, inversarea probei în detrimentul angajatorului, cu scopul de a permite aplicarea efectivă a dispozițiilor Tratatului cu privire la nediscriminare.

Unul dintre domeniile privilegiate de aplicare a principiului efectivității este acela al restituirii sumelor nedatorate și a ajutoarelor naționale percepute neregulat. În materie de recuperare a sumelor nedatorate, dacă este evident că particularul trebuie să poată recupera sumele percepute fără temei (fără a fi datorate) de către administrație, problema care se pune este aceea a conflictului între protecția individului și regulile naționale, dintre care cele cu privire la termenele de decădere, care pot fi un obstacol în calea recuperării. Curtea se opune acestor reguli, dacă fac deosebit de dificilă aplicarea dreptului comunitar. Problema de a ști dacă este, totuși, posibil să opui un termen de prescripție împotriva acțiunilor de rambursare a drepturilor percepute prin încălcarea unei directive, deși această directivă nu a fost transpusă, a primit un răspuns afirmativ. Dar, Curtea refuză să admită aplicarea regulilor decăderii, dacă acestea interzic accesul la un drept. C.J.C.E. acceptă acest lucru, dacă este vorba numai despre limitarea caracterului retroactiv al unei cereri de rambursare. În ceea ce privește recuperarea ajutoarelor de stat incompatibile cu dreptul comunitar, Curtea solicită să fie avut în vedere interesul comunitar și refuză aplicarea principiului încrederii legitime, dacă statul nu a respectat procedura comunitară de acordare a ajutoarelor, mai ales sustrăgându-se obligației de notificare a acestora Comisiei.

3. Principiul echivalenței.

Principiul echivalenței presupune ca aceleași reguli de procedură să fie aplicabile atât cauzelor care se fondează de dreptul comunitar, cât și cauzelor naționale de aceeași natură. Deși este aplicabil ansamblului procedurilor, acest principiu perturbă mai puțin sistemul juridic național decât principiul efectivității. De fapt, el implică numai identitatea regulilor aplicabile și nu punerea în aplicare a procedurilor ignorate de dreptul național sau îndepărtarea de regulile de procedură naționale.

Principala dificultate pe care o implică aplicarea principiului este determinarea echivalenței, deoarece aceasta presupune că regulile aplicate cazului și cele aplicate procedurilor naționale de aceeași natură sunt în mod efectiv comparabile. Dacă este imposibilă orice comparație, principiul nu se poate aplica, dar Curtea va putea, totuși, să facă un test de proporționalitate pentru a verifica dacă diferența între regulile aplicabile este temeinic justificată de diferența pe care o prezintă situația de fapt. Principiul echivalenței nu impune să fie reținută soluția națională cea mai favorabilă, ci presupune numai neaplicarea în cazurile fondate pe dreptul comunitar a unor modalități diferite de cele aplicabile cazurilor fundamentate pe dreptul național.

Aspectele cele mai interesante ale aplicării principiului echivalenței privesc invocarea mijloacelor de ordine publică. C.J.C.E. consideră că, atunci când dreptul intern impune judecătorului ridicarea din oficiu a unui drept rezultat dintr-o regulă internă constrângătoare, aceeași obligație se impune și cu privire la regulile comunitare constrângătoare. Această regulă impune judecătorului național cunoașterea ansamblului dreptului comunitar. În speța Ecoswiss, Curtea a arătat faptul că judecătorul, sesizat cu un recurs împotriva unei sentințe arbitrale pe motivul că aceasta era contrară articolului 85 din Tratat, trebuia să examineze cererea, chiar dacă dreptul național nu consideră încălcarea regulilor concurenței ca fiind de ordine publică, permițând obținerea anulării sentinței. Pentru a ajunge la acest rezultat, Curtea a considerat că articolul 85 stabilește o regulă de ordine publică care se impune judecătorului național. Această soluție rezultă mai ales din necesitatea de a asigura mai degrabă efectivitatea, decât aplicarea principiului echivalenței.

Se constată că, în ciuda afirmației repetate a principiului autonomiei, Curtea a dezvoltat o bogată jurisprudență care are incidență asupra procedurilor naționale. Bineînțeles, nu este vorba, în majoritatea cazurilor, despre modificarea procedurilor naționale, ci de menționarea pentru judecătorul național a variantelor adecvate să le folosească în procedurile existente.

În concluzie, în România, ca stat asociat și cu toate capitolele de negociere închise, judecătorul va trebui ca, înainte de a da o soluție într-o cauză, să verifice dacă este în conformitate nu numai cu dreptul intern, dar și cu dreptul comunitar. În caz contrar, hotărârea respectivă poate fi desființată, pe motiv că contravine normelor și principiilor de drept comunitar, drept ce trebuie aplicat imediat și cu prioritate.

În acest sens, art. 20 alin. 1 din Constituție dispune: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”. Iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că: ”Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale , cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Secțiunea a II-a -Conflictul dintre normele naționale

Într-un stat, legea acționează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane.

1. Conflictul în timp.

În România, orice lege se aplică atât timp cât este în vigoare. Intrarea în vigoare a unei legi are loc, fie la data publicării ei în Monitorul Oficial, fie la data menționată în cuprinsul legii (menționăm faptul că această dată trebuie să fie ulterioară datei publicării legii respective în Monitorul Oficial al României). Ieșirea din vigoare a unei legi se produce prin abrogarea ei, care poate fi expresă (directă ori indirectă) ori implicită.

În caz de succesiune a legilor se pot ivi o serie de probleme, privind aplicabilitatea legii în timp, iar acestea trebuie rezolvate ținându-se cont de două principii care se presupun și se completează reciproc, și anume:

Principiul neretroactivității legii noi;

Principiul aplicării imediate a legii.

Prin principiul neretroactivității legii se înțelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare.

Principiul neretroactivității legii este consacrat chiar și de Constituție, care în art. 15 alin. 2 stabilește că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”. Deci, în ceea ce privește dreptul penal, dacă legea nouă este mai favorabilă, ea se poate aplica unui raport juridic de drept penal născut înainte de intrarea ei în vigoare, deci sub imperiul legii vechi.

Deși aparent simplă, aplicarea legii în timp poate ridica numeroase probleme în cazul în care o situație juridică născută sub imperiul legii vechi urmează să producă efecte sub imperiul legii noi.

Ținând cont de criteriul menționat mai sus, se desprind următoarele consecințe:

faptele creatoare, modificatoare sau extinctive de situații juridice sunt guvernate de legea în vigoare la data când ele au avut loc, o lege ulterioară neputând să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent că legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere, ori ar schimba condițiile necesare;

faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situații juridice, potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat, nu pot să fie socotite de o lege ulterioară că au produs aceste efecte, ceea ce înseamnă că legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului;

situațiile în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare va legii noi cad sub imperiul acestei legi (principiul aplicării imediate a legii noi), însă, dacă elementele ce alcătuiesc constituirea sau stingerea au individualitate proprie și s-au înfăptuit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, atunci aceste elemente sunt guvernate de legea în timpul căreia s-au produs;

efectele produse în timp ale unei situații juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte, deci, legea nouă nu poate reglementa efectele produse de o situație juridică înainte de intrarea ei în vigoare sau, după caz, legea nouă nu se va aplica acestor efecte (în schimb, noua
lege se va aplica efectelor produse de aceeași situație juridică după intrarea ei în vigoare, în baza principiului aplicării imediate a legii noi);

în cazul în care legea creează o instituție juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua situație juridică s-a născut și din fapte anterioare intrării sale în vigoare sau, după caz, organul de jurisdicție nu ar putea decide că noua instituție juridică s-a născut din fapte întâmplate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi;

în cazul când legea nouă suprimă o instituție juridică, ea se va aplica numai efectelor viitoare, nu însă și efectelor produse de acea situație juridică înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

Aplicând aceste reguli în concret, rezultă următoarele:

validitatea actelor juridice se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanță faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiție de validitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiție. Pe cale de consecință, și nulitatea actului juridic este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, indiferent dacă legea nouă introduce sau suprimă o cauză de nulitate;

admisibilitatea probelor care constituie mijloace tehnice (expertiza și cercetarea la fața locului), precum și dovada faptelor juridice stricto sensu se raportează la legea în vigoare în momentul când instanța se pronunță asupra admisibilității (aceeași este soluția și în cazul administrării mijloacelor de probă, deci interesează legea în vigoare în momentul administrării), în schimb, dovada unui act juridic este cârmuită de legea
în vigoare în momentul încheierii actului juridic respectiv, fiind fără relevanță împrejurarea că legea nouă ar îngreuna dovada sau, dimpotrivă, ar desființa cerința ad probationem, îngăduind noi mijloace de probă;

în cazul prescripției extinctive, precum și al prescripției achizitive (uzucapiunea), deosebim mai multe ipoteze: a) dacă legea nouă suprimă prescripția, atunci ea nu poate atinge prescripțiile deja împlinite, în schimb, se va aplica prescripțiilor în curs, împiedicându-le să își producă efectele; b) începutul prescripției (determinarea datei de la care prescripția este socotită a curge) se raportează la legea sub imperiul căreia se localizează acest moment, iar nu la o lege ulterioară; c) dacă legea nouă micșorează termenul de prescripție, atunci ea ar fi retroactivă dacă prescripțiile în curs potrivit legii vechi ar fi socotite împlinite, potrivit legii noi, la intrarea în vigoare a acesteia (soluția se justifică prin aceea că, dacă s-ar considera prescripțiile împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, ar însemna că stingerea/crearea unei situații juridice ar rezulta, conform legii noi, din fapte petrecute în întregime sub imperiul legii vechi), în schimb, termenul stabilit de legea nouă se va aplica în măsura în care prescripția s-ar împlini după intrarea în vigoare a legii noi; d) când legea nouă mărește termenul de prescripție, ea nu se va aplica prescripțiilor împlinite înainte de intrarea ei în vigoare, însă prescripțiile în curs vor fi supuse legii noi, deci se vor socoti împlinite numai dacă s-au prelungit cât timp cere legea nouă; e) întreruperea prescripției se raportează, atât în privința cauzelor, cât și a efectelor, la legea în vigoare în momentul intervenirii faptului întreruptiv; f) suspendarea prescripției este guvernată de legea în vigoare în momentul producerii ei, însă legea nouă poate să suprime cauza de suspendare existentă în momentul intrării ei în vigoare, respectiv să instituie o asemenea cauză (suprimarea/crearea cauzei de suspendare se produce numai de la data intrării în vigoare a legii noi, altfel această lege ar retroactiva);

răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) se apreciază în raport de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite;

moștenirea legală (succesiunea ab intestat) este guvernată de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii, adică în momentul morții;

în cazul moștenirii testamentare, trebuie deosebit între, pe de o parte, validitatea testamentului, pentru care se aplică legea în vigoare în momentul redactării acestui act juridic unilateral (chiar dacă decesul testatorului ar surveni după intrarea în vigoare a legii noi), iar, pe de altă parte, efectele dispozițiilor testamentare (de exemplu, atribuirea bunurilor legatarilor), care sunt guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii.

Prin principiul aplicării imediate a legii se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.

Există însă o situație când legea veche se va aplica, totuși, în detrimentul legii noi, atunci când în legea nouă se prevede expres acest lucru. De asemenea, legea veche va retroactiva (se va aplica în viitor) în cazul legii penale mai favorabile.

2. Conflictul în spațiu.

Aplicarea legii în spațiu prezintă un aspect intern și unul internațional.

Aspectul intern vizează situația raporturilor stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de drept de cetățenie română și se rezolvă ținându-se cont de următoarea regulă: actele normative care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul țării, iar reglementările ce provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unități administrativ-teritoriale.

Aspectul internațional vizează ipoteza raporturilor cu element de extraneitate și se rezolvă potrivit normelor conflictuale ale dreptului internațional privat (norme înscrise în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat).

Dacă, însă, o normă de drept intern intră în conflict cu o normă de drept comunitar, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate, deoarece dreptul comunitar trebuie să se aplice cu prioritate, direct și imediat.

CAPITOLUL VII

SCURTĂ ANALIZĂ A TRATATULUI INSTITUIND O CONSTITUȚIE PENTRU EUROPA

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001, a reprezentat un prim moment al procesului de „regândire” și de „reconstrucție” a unei viitoare Uniuni Europene, care va cuprinde și actualele state candidate la aderare.

Tratatul menționat prevede, într-o Declarație anexată, printre altele, că anul 2001 este anul dezbaterilor europene pe tema viitorului Uniunii. Astfel, Declarația a proiectat dezbaterea în 3 etape, și anume:

prima s-a desfășurat în cel de-al doilea semestru al anului 2001 și a constat în dezbateri la nivel național cu privire la noua arhitectură a U.E. după extindere, încheindu-se cu prezentarea tuturor opțiunilor la conferința de la Laeken, în decembrie 2001;

a doua etapă a început în martie 2002 prin convocarea unei Convenții, la Bruxelles, care abordează, în mod structurat, aspectele discutate la Laeken;

ultima etapă este reprezentată de Conferința interguvemamentală care a avut loc în anul 2004, C.I.G. care a folosit ca punct de plecare documentul final care a fost adoptat de Convenția europeană de la Bruxelles și a luat, astfel, decizia finală cu privire la principalele puncte discutate începând cu Nisa, puncte care au fost sintetizate în Declarația de la Laeken, după cum urmează:

O mai bună repartiție și definire a competențelor în cadrul U.E.; Simplificarea instrumentelor juridice ale U.E.;

Mai multă democrație, transparență și eficacitate în cadrul U.E.; Elaborarea unei Constituții pentru cetățenii europeni și statutul Cartei drepturilor fundamentale.

Practic, prin intermediul acestor conferințe au fost revizuite Tratatele U.E.; metoda folosită până acum era cea interguvernamentală și avea dezavantajul lipsei publicității, dezavantaj eliminat prin utilizarea Convenției, care este, în același timp, o metodă de revizuire și o adunare constituantă. Se pune, în primul rând, întrebarea: de ce trebuie modificate Tratatele? Comunitățile europene se disting în mod clar de alte organizații internaționale în sensul că instituțiile lor pot adopta decizii care au o influență directă asupra cetățenilor sau persoanelor juridice din statele membre. Astfel, în cazuri de incompatibilitate a legislațiilor naționale cu dreptul comunitar, dispozițiile U.E. au prioritate asupra normelor existente în statele membre, iată de ce U.E. este, deseori, numită organizație supranațională și de ce se consideră că legislația comunitară are nevoie de legitimitate democratică. în consecință, reforma Tratatelor introdusă în cursul ultimilor 20 de ani a încercat să facă o U.E. mai democratică, consolidând, spre exemplu, rolul Parlamentului european în cadrul procesului legislativ – ales direct de cetățenii Uniunii încă din anul 1979.

Reușita economică a CE. și, ulterior, a U.E., posibilitățile crescute oferite cetățenilor și cooperarea din ce în ce mai strânsă între foști inamici, precum Franța și Germania, toate acestea au condus la o serie de extinderi care au determinat și mai mult necesitatea modificării Tratatelor. Procedurile de decizie au fost, la început, prevăzute pentru 6 state, în prezent existând 15 state membre și, în viitor, se va ajunge la 28. Tocmai din această perspectivă a fost convocată ultima C.I.G.: pentru reformarea instituțiilor U.E., astfel ca adoptarea deciziilor să rămână posibilă cu un număr atât de mare de membri.

Ceea ce caracterizează, având caracter de noutate, întrunirile Convenției este efortul care se depune cu scopul implicării societății civile la discuțiile care au ca obiect viitorul U.E.; astfel, la sesiunile Convenției a participat și un Forum al societății civile care a fost permanent informat cu privire la lucrările Convenției. S-a dorit, deci, aproprierea cetățeanului de decizia comunitară, cu alte cuvinte mai multă democrație și legitimitate. Este și motivul pentru care a fost organizată și o Convenție a Tinerilor, tineri care vor trăi în U.E. pe care Seniorii astăzi o proiectează.

Această orientare a fost adoptată și în România, unde au fost organizate, începând, oficial, cu 9 mai 2001, o serie de întâlniri la diferite niveluri, cu implicarea și a societății civile, în vederea oferirii de informații și formării de opinii cu privire la noua arhitectură a U.E. extinse.

Convenția Europeană a reprezentat o ocazie istorică fără precedent pentru implicarea cetățenilor europeni în construcția unei Europe politice care are propria Constituție și instituții supranaționale democratice și eficiente. Convenția a avut o misiune grea, și anume aceea de a dota instituțiile europene cu legitimitate și responsabilitate, fără de care U.E. nu va putea face față provocărilor pe care le reprezintă moneda Euro, extinderea și crizele existente într-o lume globalizată.

U.E. trebuie să devină mai democratică, mai transparentă și mai eficientă. Declarația de la Laeken a evidențiat faptul că una dintre provocările-cheie ale U.E. – și deci ale Convenției – este găsirea modului în care tinerii să nu se simtă excluși din proiectul european, să fie motivați să participe la construcția Europei și să devină efectiv posibil pentru ei să participe. Aceste lucruri depind de faptul dacă tinerii simt că U.E. se ocupă de problemele care îi privesc; este vorba, spre exemplu, de șomajul în rândul tinerilor, de relațiile economice mai echitabile cu țările în curs de dezvoltare și de răspunsurile politice legate de globalizare.

Este de notorietate faptul că, în statele membre, U.E. este, deseori, percepută că fiind ruptă de realitățile și preocupările cetățenilor; instituțiile și deciziile sale sunt văzute ca fiind complexe și incomprehensibile. U.E. a dezvoltat o serie de măsuri pentru ca lucrările sale să fie mai transparente și mai responsabile; mai sunt încă multe de făcut: accesul la documente este încă dificil și chiar dacă sunt disponibile, sunt greu de înțeles pentru cetățeanul de rând și pentru tineri. Este necesară, așadar, o reformă în sensul unei deschideri mai mari către cetățeni.

Cea mai frecventă întrebare din ultima perioadă este: Quo vadis Europa?. Convocarea Convenției cu privire la viitorul Europei a declanșat un proces care va duce, probabil, la schimbări fundamentale în arhitectura europeană. Acest proces va include modificări ce privesc nu numai structura instituțională a U.E., ci și ordinea juridică a Uniunii, relația între U.E. și statele membre, pe de o parte, și relația între Uniune și cetățeni, pe de altă parte.

De-a lungul istoriei sale, U.E. a traversat un proces constant marcat de schimbări și de evoluții conform unei abordări „pas cu pas”. În contextul actual, această abordare, însă, nu mai este adecvată. U.E. a intrat într-o etapă de integrare politică; discuția care se desfășoară acum cu privire la viitorul Europei va avea un impact esențial asupra evoluției integrării europene, deoarece va decide dacă U.E. se va îndrepta către o uniune politică reală sau va rămâne în cadrul cooperării interguvernamentale.

Europa are nevoie de un răspuns clar și complex legat de necesitatea existenței unei Constituții, de personalitatea juridică a U.E. în plus, timp de 50 de ani din istoria sa, U.E. a creat o „nouă ordine juridică" care este foarte apropiată de un sistem federal. Totuși, aspectele instituționale au rămas -chiar și în forma modificată – la nivelul cooperării interguvernamentale, ceea ce este caracteristic organizațiilor internaționale.

În domeniul protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Tratatul asupra Uniunii Europene solicită respectarea tradițiilor constituționale comune statelor membre. În orice caz, în domeniul deciziei politice sau juridice, dacă o Constituție se dorește a fi democratică, trebuie să înființeze mecanisme de luare democratică a deciziilor, trebuie să formeze baza pentru o separare echilibrată a puterilor și să stabilească verificări efective și democratice ale punerii în aplicare a competențelor. Deoarece această Constituție nu este numai a statelor membre, ci și a cetățenilor europeni, ar trebui să includă protecția drepturilor și libertăților fundamentale, astfel încât să se respecte tradițiile constituționale ale statelor membre. Cetățenii europeni ar trebui, deci, să beneficieze de un catalog al acestor drepturi și libertăți garantate la nivel european.

La Nisa, responsabilii U.E. au recunoscut lacunele conferințelor interguvernamentale și necesitatea participării mai directe a populației la dezbaterea cu privire la viitorul continentului european. Într-o declarație a Consiliului European, șefii de stat și de guvern au cerut „o dezbatere mai largă și mai profundă cu privire la viitorul U.E. care să cuprindă toate părțile interesate: reprezentanții parlamentelor naționale și ai opiniei publice, ai mediilor politice, economice și universitare, ai societății civile etc. Statele candidate vor fi și ele asociate acestui proces."

Reformele U.E. nu ar trebui să se limiteze numai la modificările instituționale și la o nouă alocare a competențelor. Viitoarea U.E. ar trebui să servească intereselor și nevoilor cetățenilor săi.

„Cea mai importantă provocare pentru Europa este să fie vigilentă la noua realitate: Europa se află simultan într-un proces de extindere și de aprofundare a integrării; vom fi mai mulți în viitor, încercând să facem mai mult". Europa este chemată să ofere mai mult la nivel global și să își asume o responsabilitate mai mare în lume. U.E. poate atinge acest obiectiv prin crearea unei Europe reunificate, o Europă întreagă și liberă care să ofere lumii modelul său unic de societate bazat pe diversitate, libertate, solidaritate și progres. Jean Monnet spunea: „Cooperarea între națiuni, deși esențială, nu poate singură să satisfacă problema noastră. Ceea ce trebuie urmărit este o fuziune a intereselor națiunilor europene și nu numai un simplu efort de a menține echilibrul acelor interese".

Ceea ce caracterizează, în mod esențial, Convenția europeană este implicarea societății civile, chemate să participe la dezbateri și să își exprime punctul de vedere, viziunea cu privire la viitorul construcției europene, fapt care se întâmplă pentru prima dată în istoria Uniunii Europene. Este motivul pentru care la discuții poate asista și un Forum al societății civile, informat permanent despre rezultatul dezbaterilor. Aceasta este, deci, noua orientare de la Bruxelles: creșterea legitimității, diminuarea deficitului democratic, deseori criticat în ultima perioadă, cu alte cuvinte apropierea cetățeanului european de procesul decizional de la nivel comunitar. Scopul Convenției a fost acela de a propune Uniunii Europene un cadru și structuri adaptate evoluțiilor recente, așteptărilor cetățenilor europeni și dezvoltării viitoare a Uniunii; lucrările sale sunt publice, documentele – accesibile pe internet, iar organizațiile societății civile au posibilitatea de a contribui la dezbateri.

În ceea ce privește modificările pe care Tratatul instituind o Constituție pentru Europa le face privitor la izvoarele comunitare considerăm că ar trebui să facem anumite precizări.

Astfel, la data intrării în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa se abrogă Tratatul de constituire a C.E. și Tratatul privind U.E., precum și actele și tratatele care le-au completat sau modificat și care figurează în protocolul anexat la Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa.

Tratatul conține și un Protocol de modificare a Tratatului EURATOM.

Astfel, în art. 1 al Protocolului se menționează că art. 3 se abrogă.

Art. 2 stabilește că: „Denumirea Titlului II „Dispoziții instituționale” se înlocuiește cu denumirea următoare: „Dispoziții instituționale și financiare”.

Art. 107 se înlocuiește cu următorul text: „Dispozițiile instituționale și financiare ale Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa (art. I-18, I-38 și art. II-52, II-55 și art. III-227, III-316 și art. I-58 ale Tratatului menționat anterior se aplică prezentului Tratat fără să se aducă atingere dispozițiilor specifice prevăzute în art. 134, 135, 144, 145, 157, 171, 172, 174 și 176.

Art. 107 A, 133, 136-143, 146-156, 158-170, 173, 173a, 177-183a se abrogă.

Denumirea titlului V „Dispoziții financiare” se înlocuiește cu denumirea de „Dispoziții financiare specifice”.

La art. 38 paragraful al treilea și art. 82 paragraful al treilea, trimiterile la art. 141 și 142 se înlocuiesc cu trimiterile la art. III-265 și respectiv III-266 din Tratatul instituind o Constituție pentru Europa.

La art. 171 alin. 2, art 175 primul paragraf și art. 176 alin. 3, trimiterile la art. 183 se înlocuiesc cu trimiterile la art. III-318 din Tratatul instituind o Constituție pentru Europa.

La art. 172 lin. 4, trimiterile la art. 177 alin. 5 se înlocuiesc cu trimiterile la art. III-310 din Tratatul instituind o Constituție pentru Europa.

La art. 18 ultimul paragraf și art 83 alin. 2, trimiterile la art. 164 se înlocuiesc cu trimiterile la art. III-307.

La articolele 38 și 82, „directivă” se înlocuiește cu „decizie europeană”.

În Tratat, cuvântul „decizie” se înlocuiește cu „decizie europeană”.

Art. 190 se înlocuiește cu următorul text: „Regimul lingvistic al instituțiilor se stabilește, fără să aducă atingere dispozițiilor prevăzute prin Statutul Curții de Justiție, de către Consiliul de Miniștri, care hotărăște cu unanimitate”.

Art. 198 se modifică după cum urmează: „prezentul Tratat nu se aplică Insulelor Feroe”.

Art. 201 se modifică după cum urmează: „Comunitatea stabilește împreună cu Organizația Europeană de Cooperare și Dezvoltarea Economică o strânsă colaborare ale cărei modalități vor fi stabilite de comun acord”.

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII

În încercarea de a aprofunda dreptul comunitar, ne-am oprit atenția asupra directivei comunitare, ca izvor de drept, dar și ca mijloc de reglementare a diverselor materii în domeniul comunitar.

Studiul nostru a început cu prezentarea unui scurt istoric al apariției Comunităților europene. În acest sens am prezentat circumstanțele politice și sociale create de cel de-al doilea război mondial și care au dus la necesitatea creării acestor comunități. Procesul nu a fost simplu, iar încercările nereușite nu au fost puține dar cu toate acestea în 1951 a fost făcut un prim pas la Paris. De asemenea, am observat că motivul determinant la momentul respectiv era evitarea unei noi conflagrații mondiale prin crearea unui echilibru între puterile europene, prin găsirea unui țel comun „Suntem aici nu pentru a negocia interese, ci pentru a găsi interesul nostru în interesul comun” spunea Robert Schuman într-unul din discursurile sale.

Ne-am continuat studiul cu definirea directivei, ca izvor de drept comunitar, cu arătarea caracterelor sale juridice și a modului de redactare, publicare și intrare în vigoare.

Un aspect important asupra căruia ne-am oprit atenția îl reprezintă modul de aplicare al directivei, precum și principiile de aplicare ale acestei. Am văzut că directiva se aplică imediat, prioritar și direct în raport cu dreptul național, iar judecătorul național, înainte de a da o soluție, trebuie vă vadă dacă aceasta este în conformitate atât cu dreptul intern, cât și cu dreptul comunitar, în caz contrar existând un conflict de legi, conflict care va fi întotdeauna câștigat de dreptul comunitar (acesta reprezentând viitorul, în timp ce dreptul intern reprezintă trecutul).

Cu privire la acest aspect, judecătorul român întâmpină numeroase probleme, multe din deciziile date de instanțele române fiind desființate de C.E.D.O..

Chiar dacă unii pun acest lucru pe seama greșelilor săvârșite de magistrații români, nu acesta este motivul prioritar.

Astfel, România nefiind încă stat parte, nu și-a aliniat întreaga legislație la cea comunitară, iar judecătorul român însărcinat cu soluționarea unei cauze trebuie să aplice legea română (așa cum prevede Constituția), chiar dacă aceasta nu este de multe ori în conformitate cu dreptul comunitar.

Prin urmare, cazul, ajungând în fața instanțelor europene primește o altă soluționare deoarece acestea aplică dreptul comunitar, spre deosebire de judecătorul român care a aplicat dreptul intern. Așadar, de cele mi multe ori nu este vorba de greșeli ale magistraților români, ci de dreptul aplicat în cauză.

Această problemă a fost rezolvată prin revizuirea Constituției, care, în prezent, prevede că în materie de drepturile omului, dacă legislația internă nu este în conformitate cu tratatele și convențiile internaționale în materie, acestea din urmă vor fi aplicate prioritar, excepție făcând cazul în care normele naționale au un caracter mai favorabil.

Iar potrivit art. 148 alin. 2 din Constituție, „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu (deci și directivele comunitare), au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Bibliografie

Literatură română

Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.

Bârsan Corneliu, Drept instituțional comunitar. Note de curs.

Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999,

București.

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Dreptul internațional contemporan,

Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.

Călinoiu Constanța, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed.

Lumina Lex, București 1999.

Deleanu Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002.

Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european,

ediția I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami,

București.

Fuerea A., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.

Fuerea A., Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București,

2003.

Fuerea A., Drept comunitar. Parte generală, Ed. Universul juridic,

București, 2003.

Geamănu Gr., Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică,

București 1983.

Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București

2001.

Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București

1996.

Marga Andrei, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl.

Apostrof, Cluj-Napoca 1995

Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene,

Ed. Lumina Lex, București 2001.

Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All, București 1999.

Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.

Mihăilă Marian, Suciu Carmen, Stan Dan, Drept instituțional comunitar, Ed.

Lumina Lex, București 2002.

Munteanu Roxana, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed.

Oscar Print București 1996.

Popescu Andrei, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed.

Lumina Lex, București 2001.

Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Coman Florin, Drept internațional public,

Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.

Porfiriu G., Alina Marius, Introducere în realitățile europene, Ed. Economică,

București 2000.

Predescu Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.

Stoica Camelia, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed.

Oscar Print, București 2001.

Ștefănescu Brândușa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed.

Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO,

Constanța 2002.

Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed.

Olimp, București 1999.

Literatură străină

Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.

Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.

Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.

Chevallier Roger Michel, La procedure devant la Cour de justice, în Droit des Communautés européennes.

D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris 1997.

H. G. Schermers, The European Court of first instance, în CML Rev., nr. 4, 1988.

Joseph Gand, La comosition, l´organisation, le fonctionement et le rol de la Cour, în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles.

J. Tillotson, European Community Law. Text, Cases and Materials, 2-nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996.

Lecourt R., L’Europe des juges, Bruxelles, 1976.

Louis J.V., Les reglements de la C.E.E., Bruxelles, 1969.

M. Chavrier, La Cour après. Le Traité d´Amsterdam: palingénésie ou palinodies, în RMCUE, nr. 441, 2000.

M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.

Nicolo Catalano, Scarpa R. Principi di diritto communitario, Milan, 1984.

Pepy A., Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome, în Cahiers de droit européen, Louvain, 1965.

Simon Denys, Le systéme juridique communautaire, Ed. PUF, 1997.

Legislație

Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).

Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).

Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003.

Site-uri

Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-

Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-

EURO -www.europa.eu.int/euro/-

Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-

Tratatele Uniunii Europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/index.html-

Tratatul de instituire a Comunității europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/livre2_c.htinl-

Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-

Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-

Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-

Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-

Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-

Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-

Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-

Cuprins

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE……………………………………………………………4

Secțiunea I Constituirea Comunităților europene…………………………………………………………4

1.Reconstrucția Europei……………………………………………………………………………….4

2.Consiliul Europei……………………………………………………………………………………..5

3.Obiectivele celor trei Tratate institutive ale Comunităților europene…………………………….5

4.Constituirea CECO………………………………………………………………………………….7

5.Crearea CEE și a EURATOM……………………………………………………………………..10

Secțiunea a II-a Delimitări conceptuale………………………………………………………………………11

1.Izvoarele primare ale dreptului comunitar………………………………………………………..11

A.Tratatele originare…………………………………………………………………………11

B.Tratatele și actele modificatoare…………………………………………………………12

C.Cele trei tratate compozite………………………………………………………………..12

2.Izvoarele derivate ale dreptului comunitar……………………………..…………………………14

A.Actele interne ale instituțiilor comunitare…………………………………………………14

B.Actele sui generis…………………………………………….……………………………15

CAPITOLUL II IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR…………………………….19

Secțiunea I Generalități…………………………………………………………………………..19

Secțiunea a II-a Regulamentul………………………………………………………………………..20

Secțiunea a III-a Decizia……………………………………………………………………………. …22

Secțiunea a IV-a Directiva comunitară………………………………………………………………..23

1.Definiție………………………………………………………………………………………………23

2.Natură și funcție…………………………………………………………………………………….24

3.Caractere……………………………………………………………………………………………24

4.Regim juridic………………………………………………………………………………………..25

Secțiunea a V-a Tehnici de redactare……………………………………………………………………….32

1.Autentificare…………………………………………………………………………………………32

2.Motivare……………………………………………………………………………………………..33

3.Intrare în vigoare……………………………………………………………………………………34

4.Publicare. Notificare………………………………………………………………………………..35

CAPITOLUL III APLICABILITATEA IMEDIATA…………………………………………………………….36

CAPITOLUL IV APLICABILITATEA DIRECTĂ ADIRECTIVEI. EFECTUL DIRECT……………………39

CAPITOLUL V APLICABILITATEA PRIORITARĂ A DIRECTIVEI………………………………………44

CAPITOLUL VI ROLUL JUDECĂTORULUI NAȚIONAL ÎN INTEGRAREA

ORDINII JURIDICE COMUNITARE ÎN DREPTUL INTERN……………………………49

Secțiunea I Judecătorul român ca integrator al dreptului comunitar în

ordinea juridică română……………………………………………………………………..49

1.Principiul cooperării loiale………………………………………………………………………….49

2.Principiul efectivității………………………………………………………………………………..51

3.Principiul echivalenței………………………………………………………………………………53

Secțiunea a II-a Conflictul dintre normele naționale………………………………………………………..56

1.Concflictul în timp…………………………………………………………………………………..56 2.Conflictul în spațiu………………………………………………………………………………….60

CAPITOLUL VII SCURTĂ ANALIZĂ A TRATATULUI INSTITUIND O

CONSTITUȚIE PENTRU EUROPA……………………………………………….62

CAPITOLUL VIII CONCLUZII…………………………………………………………………………69

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………..71