Directii de Perfectionare a Garantarii Si Finantarii Comertului Exterior al Republicii Moldova
LISTA DE ABREVIERI
AD – Acreditiv Documentar;
AID – Asociația Internațională pentru Dezvoltare;
AMT – Air Mail Transfer;
BCE – Banca Centrală Europeană;
BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare;
BFR – Banca Federală de Rezervă;
BIRD –Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare;
BNM – Banca Națională a Moldovei;
CFR – Cost and Freight;
CIC – Camera Inernationala de Comert de la Paris;
CIF – Cost, Insurance and Freight;
CIP – Carriage and Insurance Paid;
CPT – Carriage Paid To;
DAF – Delivered at Frontier;
DES – Delivered Ex Ship;
DEQ – Delivere Ex Quay Duty Paid;
DDU – Delivered Duty Paid;
DOCDEX – Documentary Credit Dispute Resolution Expertise;
EXW – Ex Works;
FAS – Free Alongside Ship;
FCA – Free Carrier;
FMI – Fondul Monetar Internațional;
FOB – Free on Board;
INCOTERMS – International Commercial Terms;
ISB – International Stand-by Practice;
ONU – Organizația Națiunilor Unite
RAFTD – Revised American Foreign Trade Definitions;
RUU – Regulile și uzanțele uniforme;
SWIFT – Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication;
TSU – Trade Services Utility;
TT- Telegraphic Transfer;
UCP – Uniform Customs and Practice for Documentary Credits;
URC – Uniform Rules for Collections;
URDG – Uniform Rules for Demand Guarantees;
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………4
Capitolul 1. SPECIFICUL OPERAȚIUNILOR DOCUMENTARE ȘI ROLUL LOR ÎN TRANZACȚIILE DE IMPORT ȘI EXPORT …………………………………………….7
1.1. Mișcarea internațională a semnelor bănești …………………………..…………….7
1.2. Modalitățile de plăți internaționale și mecanismul derulării lor în tranzacțiile internaționale ………..……………………………………………………………………..9
Capitolul 2. ANALIZA ASPECTELOR PRACTICE SPECIFICE OPERAȚIUNILOR DOCUMENTARE DIN DERULAREA TRANZACȚIILOR DE EXPORT-IMPORT ÎN BĂNCILE COMERCIALE DIN REPUBLICA MOLDOVA….37
2.1. Analiza aspectelor normativ tehnice specifice operațiunilor documentare și interacțiunea lor cu legislația Republicii Moldova………………………………………………..37
2.2. Analiza specificității operațiunilor documentare uzual derulate în băncile comerciale din Moldova……………………………………………………………………….46
2.3. Analiza tipurilor neordinare de operațiuni documentare cu punerea în evidență a avantajelor și riscurilor aferente……………………………………………………..56
Capitolul 3. Directii de perfectionare a garantarii si finantarii comertului exterior al Republicii Moldova………………..61
3.1. Practici internaționale în stimularea exporturilor prin intermediul operațiunilor documentare….…………………………………………………….…….61
3.2. Oportunități de finanțare a operațiunilor de import…………………………….73
3.3. Perspectivele garantării și finanțării comerțului exterior în Republica Moldova………………………………………………………………………………….77
CONCUZII ȘI RECOMANDĂRI…………………………………………………………..…85
BIBLIOGRAFIE……………………………..…..………….…………….……………..……..88
ANEXE………………………………………………………………………..……………………92
ADNOTARE……………………………………………………………………..………………98
INTRODUCERE
Actualitatea temei de cercetare. În condițiile crizei economice relațiile dintre partenerii economici transnaționali au de suferit din cauza instabilităților piețelor financiare, insolvabilităților în cadrul piețelor de capital, angajamentelor ce nu pot fi onorate, necesității reconsiderării factorilor de risc asociați unei linii de afaceri etc. Activitatea de comerț este importantă deoarece prin aceasta se realizează schimbul de bunuri și valori pe piața internațională și se asigură participarea oricărei țări la cooperarea economică și diviziunea internațională a muncii.
Efectuarea de exporturi eficiente se asigură nu numai în cazul în care producția este de calitate corespunzătoare standardelor internaționale, iar costurile interne se aliniază la cele realizate pe plan mondial.
În condițiile Republicii Moldova este important și faptul că în perioada de tranziție către economia de piață are loc un proces de apariție a societăților comerciale specializate în activitatea de comerț exterior, precum și de orientare a societăților comerciale cu profil de producție să își creeze compartimente de export-import, prin intermediul cărora să își efectueze activitățile proprii de comerț. De aceea devine imperios necesar să se realizeze o cooperare cât mai strânsă între exportator și băncile comerciale pe linia finanțării și derulării activității de comerț exterior. În acest caz, în care economiile sunt interconectate pe piața mondială, băncile trebuie să fie preocupate să susțină industria pentru export.
Serviciile oferite de bănci industriei de export-import se subdivid, de regulă, în patru mari grupe. Prima este reprezentată de finanțarea societăților exportatoare și importatoare care, în condiții normale, își finanțează singură exporturile sau importurile. Acest tip de finanțare este un caz particular al operațiunilor de credit practicate de bănci pe plan național. A doua categorie de servicii pentru sprijinirea exportului și importului le includ pe acelea pe care băncile le oferă în calitate de intermediar în sistemul de plăți, sub formă de viramente, acreditive documentare, incasso-uri. A treia grupă înglobează finanțarea, de către bănci, a exporturilor și importurilor de mărfuri sau servicii. Operațiunile de acest tip pot lua forme variate. În cadrul celei de a patra categorii, sunt cuprinse numeroase prestații bancare care nu au legătură directă cu finanțarea exporturilor sau importurilor, dar care fac posibilă derularea afacerilor.
Scopul declarat a acestei teze este de a pune în evidență raporturile mereu schimbătoare dintre condițiile inițiale fixate în contractul bilateral și realitățile apărute în urma derulării businessului. Lucrarea evidențiază importanța operațiunilor documentare în cadrul stabilizării relațiilor comerciale, evitării riscului de piață și propune metode alternative de îmbunătățire a relațiilor economico-financiare dintre parteneri și băncile terțe.
Obiectivele sunt:
studierea actelor normativ tehnice aferente operațiunilor documentare și interacțiunea ei cu legislația Republicii Moldova
determinarea celor mai eficiente căi de finanțare e operațiunilor de import și export
analiza tipurilor de operațiuni documentare folosite în prezent pe teritoriul Republicii Moldova
Obiectul investigat îl constituie domeniul importurilor și exporturilor și corelația acestora cu capacitățile de creditare ale băncilor și cu posibilitatea accesării liniilor de credit.
Subiectul cercetării este reprezentat de aprecierea modului în care standardele internaționale aferente operațiunilor documentare (UCP 600, URDG 458, URC 522, etc) sunt reflectate în activitățile curente ale băncilor comerciale din Republica Moldova și modul în care legislația națională poate fi îmbunătățită pentru a fi racordată pe deplin la cerințele în continuă schimbare ale normelor internaționale.
Metodologia cercetării se bazează pe reliefarea caracteristicelor specifice operațiunilor documentare și impactul acestora în tranzacțiile de import-export. Se realizează o analiză pragmatică a tipologiilor operațiunilor documentare derulate în Republica Moldova și a tendințelor de șablonizare a acestor operațiuni. În acest context, sarcina cercetării a constat în punerea în evidență a metodelor cu adevărat contemporane de derulare calitativă cu risc minim și cu comisioane pertinente a tranzacțiilor de export-import prin acordarea acestora la practicile internaționale de succes.
Baza informațională este amplă și are ca fundament standardele emise de către Camera de Comerț Internațională de la Paris, cum ar fi Regulile și uzanțele uniforme aferente operațiunilor documentare , garanțiilor bancare și incasso-urilor, precum și a proiectelor aflate în fază de aprobare, propuse de organizația mondială a comerțului și vizate de Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și Banca Centrală Europeană (BCE).
Valoarea investigației este pusă în evidență de baza bibliografică utilizată, care a presupus studierea surselor primare și general-valabile domeniului operațiunilor documentare, de compararea acestor recomandări cu modul practic de derulare a tranzacțiilor de import-export și de reliefarea metodelor ce pot conduce la creșterea performanțelor derulărilor operațiunilor documentare prin minimizarea riscurilor și creșterea încrederii între parteneri.
Aprobarea rezultatelor cercetării. Rezultatele cercetării se bazează pe participarea la seminare internaționale cum sunt cele de la Sankt-Petersburg, Rusia din martie 2009 (Noile practici documentare în cadrul globalizării economii mondiale) și seminarul specializat din mai 2010 ținut la New York, SUA sub patronajul uneia din cele mai mari bănci, Bank of New York (Automatizarea proceselor documentare în cadrul aplicațiilor intrabancare).
Structura tezei este determinată de scopul și problemele cercetate. Introducerea include încercări de argumentare și referințe privind actualitatea temei, definirea scopului, problemelor, obiectului și subiectului cercetărilor, importanței lucrării.
Capitolul 1 ,,Specificul operațiunilor documentare și rolul lor în tranzacțiile de import și export” pune în evidență importanța mișcărilor semnelor bănești în circuitul internațional și explică tipurile de operațiuni documentare folosite ca instrument de plată pentru tranzacțiile internaționale, precum și identifică rolul lor în comerțul internațional.
Capitolul 2 ,,Analiza aspectelor practice specifice operațiunilor documentare din derularea tranzacțiilor de import-export în băncile comerciale din Republica Moldova” tratează normele și reglementările internaționale în corelație cu legislația în vigoare a Republicii Moldova, cu menționarea aspectelor pozitive a acestora în practica derulării operațiunilor documentare de către bănci și în relațiile sale cu clientela, precum și analizează tipurile specifice de operațiuni documentare derulate pe teritoriul țării, precum și a celor neordinare cu punerea în evidență a avantajelor și dezavantajelor operațiunilor.
Capitolul 3 ,,Direcții de perfecționare a garantării și finanțării comerțului exterior al Republicii Moldova” – cuprinde ideea de perfecționare a stării de garantare și finanțare a operațiunilor de import și export a rezidenților Republicii Moldova, atrăgând o atenție deosebită la practica altor țări în acest domeniu și posibilitățile de implementare a lor în Republica Moldova. La fel, enunță problemele și riscurile implicate, precum și minimizarea costurilor aferente tipurilor de finanțări externe a operațiunilor de import și export prin intermediul operațiunilor documentare.
În Concluzii și Recomandări sunt formulate un șir de sugestii a autorului ce decurg din studiul efectuat.
Lista Bibliografiei include 61 de titluri, printre care acte normative și reglementorii, lucrări științifice și surse statistice și de date.
În lucrarea dată sunt 5 Anexe care ajută la o expunere a materialului mai explicită.
Lucrarea este însoțită de Adnotare în limbile română și engleză.
Capitolul 1. SPECIFICUL OPERAȚIUNILOR DOCUMENTARE ȘI ROLUL LOR ÎN TRANZACȚIILE DE IMPORT ȘI EXPORT
MIȘCAREA INTERNAȚIONALĂ A SEMNELOR BĂNEȘTI
Mișcarea internațională a semnelor bănești se realizează în relațiile economice internaționale, în special, sub forma operațiunilor de stingere a obligațiilor bănești ce apar din activitatea de comerț exterior și cooperare internațională între parteneri din diferite țări.
În dependență de forma sub care se prezintă suportul semnelor bănești utilizate în circuitul internațional (bani efectivi, bani electronici, instrumente de credit, instrumente bancare de transfer) mișcarea lor se realizează prin două canale. Cele două canale de mișcare a semnelor bănești presupun reguli de organizare, precum și dotări corespunzătoare din punct de vedere tehnic, tehnologic și logistic.
Astfel, mișcarea internațională de semne bănești se realizează sub forma plăților efective, realizate prin circulația directă a semnelor materiale (bancnote, cecuri, ordine de plată). În acest caz desfășurarea mișcării internaționale a semnelor bănești are nevoie de mijloace adecvate de ambalare și de transport (mașini blindate, colete speciale cu valoare declarată) și de condiții speciale de securitate. Se va face apel la serviciile de poștă, transport, pază și asigurare, precum și la curieri speciali.
Dacă în trecutul istoric plata în numerar constituia o certitudine la încheierea unei tranzacții, în etapa contemporană locul său în ansamblul plăților internaționale este modest și pe cale de dispariție, ca urmare a dezavantajelor și riscurilor pe care le implică:
transportul efectiv al banilor care în orice context conține în sine un risc: pierdere, furt, accidente de transport etc.;
contactul direct între cei doi parteneri este dificil de realizat atunci când relațiile de afaceri sunt derulate între țări aflate adesea pe continente diferite;
dificultatea de a sincroniza obligațiile fundamentale ale partenerilor: de a livra mărfurile și de a presta serviciile și de a plăti.
Evoluția sistemelor de decontare a generat apariția și utilizarea semnelor bănești electronice. Utilizarea semnelor bănești electronice presupune existența unui cadru organizatoric mult mai amplu, având în vedere existența unor riscuri multiple și condiționarea mișcării semnelor respective de cedarea bunurilor care fac obiectul schimbului internațional. Acest cadru cuprinde o gamă larga de garanții, atât pentru cumpărător, cat și pentru vânzător. În principal, acest cadru organizatoric și garanțiile asigurate sunt cunoscute sub denumirea de modalități de plată internaționale. Mișcarea internațională a mesajului bănesc, în acest caz, beneficiază de serviciile unor sisteme informatice și de comunicare moderne (ex. sistemul SWIFT).
Modalitatea de plată internațională realizează tehnic și organizatoric circulația internațională a documentelor care confirmă apariția relației de plată, precum și a documentelor (instrumentelor și mijloacelor) de plată, în condiții de risc minim.
Modalitățile de plată internaționale reprezintă un ansamblu de metode comerciale și bancare prin care mărfurile circulă de la cumpărător la vânzător, iar banii (contravaloarea mărfurilor) circulă de la cumpărător la vânzător.
Specificul modalității de plată utilizate depinde de momentul apariției relației de plată dintre parteneri. Astfel, în practica internațională relațiile de plată se pot stabili imediat după încheierea contractului și anticipat expedierii mărfurilor (Fig. 1.1.1), fiind vorba de:
plăți anticipate (avansuri);
plăți la sosirea documentelor ;
plăți la termen.
Sursa: adaptat după: Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul”, București 2003, – P. 15
Figura 1.1.1 Momentele apariției relației de plată.
În conformitate cu Regulile și Uzanțele Uniforme privind Acreditivele Documentare (RUU) și Incasso-urile (RUE) emise de Camera Internațională de Comerț din Paris (CIC), modalitățile de plată internaționale trebuie sa cuprindă:
garanții pentru prestațiile economice, și
garanții pentru plăți în favoarea partenerilor la relația economică internațională.
MODALITĂȚILE DE PLĂȚI INTERNAȚIONALE ȘI MECANISMUL DERULĂRII LOR ÎN TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE
În ansamblul relațiilor financiar – valutare internaționale, plățile și decontările internaționale ocupă un loc bine determinat. Acest flux financiar este rezultatul derulării operațiunilor comerciale internaționale (export / import), cea mai mare parte a acestora fiind derulate prin băncile comerciale. Modalitățile de plată utilizate în comerțul internațional s-au diversificat continuu, odată cu mutațiile ce au avut loc în cadrul economiei mondiale și a perfecționării tehnicilor și tehnologiilor de transmitere a mesajelor. Pentru derularea corespunzătoare a plăților internaționale, un rol important îl au reglementările recunoscute și acceptate în relațiile bancare, elaborate de Camera de Comerț Internațional de la Paris.
În prezent practica internațională a dezvoltat numeroase instrumente și tehnici de plată și decontare, de la cele mai simple (mijloacele de plată) la cele mai complexe (modalitățile de plată). Cele mai frecvent utilizate modalități de plată și decontare internaționale sunt: plata în natură (fără numerar), plata prin mijloace (instrumente) de plată (cec, cambie, bilet la ordin, ordin de plată) și plata prin intermediul unor modalități de plată complexe (incasso și acreditivul documentar).
Plata prin marfă contra marfă (troc, compensație) este prima „modalitate” de plată apărută în istorie, la care s-a revenit datorită unor fenomene de criză financiară manifestate la nivel național sau internațional, sau datorită limitelor financiare ale unor participanți la schimburile internaționale – pentru a debloca relațiile comerciale în absența disponibilităților financiare. În prezent, această formă a scăzut semnificativ ca pondere în volumul total al plăților internaționale, fiind practicate cu precădere în cadrul operațiunilor de contrapartidă (compensații, barter, loan, buy-back).
Plata în numerar – astăzi pe cale de dispariție în ansamblul plăților internaționale (folosită doar ca metodă de evaziune fiscală, în cazul mărfurilor de contrabandă sau în activitatea de turism și transport internațional) datorită dezavantajelor pe care le reprezintă: necesitatea transportului efectiv al banilor, necesitatea contactului direct între parteneri (sau reprezentanți ai acestora), și dificultatea sincronizării obligațiilor fundamentale ale părților (de a livra marfa și de a o plăti). O condiție esențială a plății în numerar în afacerile internaționale o constituie încrederea absolută ce trebuie să existe între parteneri. Numerarul (moneda) este asociat cu noțiunea de mijloc de plată. La fel ca și plata în natură, și această modalitate este practicată în cazul în care există o relație strânsă și de încredere reciprocă între cei doi parteneri.
Plata prin instrumente de plată (titluri de credit pe termen scurt sau efecte de comerț) presupune utilizarea unor instrumente specifice, consacrate de-a lungul timpului: cecul, cambia, biletul la ordin sau ordinul de plată.
Cecul – reprezintă un ordin scris dat de o persoană (ordonator) unei bănci, la care acesta are un disponibil depus în cont, ca această să plătească la vedere o sumă de bani determinată în favoarea unui terț (beneficiar). Ordinul în cazul cecului este completat pe baza unui formular tipizat pus la dispoziție de banca emitentă (Fig. nr. 1.2.1).
În funcție de persoana în favoarea căreia se va efectua plata, cecul poate fi: nominativ (plata se face doar în numele persoanei desemnate drept beneficiar), la ordin (plata se va face către persoana căreia i-a fost andosat cecul) sau la purtător (plătibil oricărei persoane care îl va prezenta spre încasare băncii emitente).
Sursa: adaptat dup: Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul”, București 2003, – P. 18
Figura 1.2.1 Mecanismul plății prin cec.
Singura funcție a acestui instrument este aceea de mijlocire a plății între doi parteneri angajații într-o operațiune comercială. În principiu, cecul poate fi folosit mai puțin pentru amânarea plății (mijloc de credit) sau pentru garantarea unor plăți. Cecul poate fi transmis prin gir (andosare) către o terță persoană care devine astfel noul beneficiar al cecului. Principalul avantaj al acestui mijloc de plată este simplitatea mecanismului. Derivat din acest avantaj rezultă și principalul dezavantaj al cecului, și anume lipsa de protecție pentru exportator, care nu are siguranța că în momentul în care a primit fila de cec aceasta va putea fi și încasată. Chiar dacă cecul nu poate fi emis fără a exista suma aferentă în cont, nu sunt puține situațiile în care au loc emisiuni fără acoperire în cont. În plus, exportatorul are puține instrumente de verificare a acoperirii cecului.
Din cauza riscului ridicat, practica internațională a dezvoltat câteva tehnici care să sporească siguranța unei plăți prin intermediul acestui instrument: solicitarea ca plata prin cec să se realizeze în avans (înainte de livrarea mărfii), solicitarea unei garanții din partea băncii emitente (cecul certificat), eliminarea posibilității de transfer prin gir (cecul barat) sau vinculația (livrarea mărfii pe numele unui terț).
Cambia – reprezintă un înscris care conține ordinul necondiționat dat de o persoană (trăgătorul) altei persoane (trasul), de a plăti o anumită sumă unei alte persoane (beneficiarul), la un termen (scadență) și într-un anumit loc. Cambia servește ca instrument de plată, trăgătorul având de încasat o anumită sumă de bani de la tras și, totodată, are de achitat o datorie față de o terță persoană – beneficiarul. Deoarece plata se face de obicei, la un anumit interval de la emiterea cambiei, aceasta îndeplinește și funcția de instrument de credit (Fig. nr. 1.2.2).
Cambia conține următoarele elemente: denumirea de cambie în limba în care este redactat înscrisul, ordinul necondiționat de a plăti o sumă determinată (exprimată în cifre și litere), indicarea termenului de plată (scadența), care poate fi exprimat ca dată calendaristică fixă, la un anumit număr de zile de la data emiterii cambiei (de regulă 30, 60, 90, 180 de zile), la vedere sau la un anumit interval de la prezentare spre acceptare, numele și adresa trasului, denumirea și adresa beneficiarului, locul efectuării plății, data și locul emiterii, semnătura trăgătorului, cuprinzând numele de familie în întregime. De la aceste prevederi se admit următoarele excepții: dacă nu se menționează scadența, cambia este plătită le vedere (în ziua prezentării); dacă nu este menționat locul emiterii acesta este considerat domiciliul trăgătorului.
Emiterea cambiei da naștere la anumite raporturi intre persoanele participante, se creează un raport juridic prin care trăgătorul se obligă față de beneficiar să-l determine pe tras să plătească suma prevăzută în trată.
Acceptarea cambiei apare atunci când trasul are ordin din partea trăgătorului să efectueze plata dar devine obligat cambial numai în momentul în care accepta cambia. Prin acceptare, trasul devine debitorul principal, el fiind obligat cambial, solidar cu trăgătorul, giranții și avaliștii. Trasul își ia sarcina „să plătească”, iar ceilalți obligați cambial își asumă obligația de a face „să se plătească” în mod efectiv, ei plătind numai în cazul în care debitorul principal, trasul, nu își onorează plata. Tehnica plăților prin trate cunoaște o serie de operațiuni care pot interveni în anumite situații (Fig. nr. 1.2.2).
Sursa: adaptat după Cristina Păun ”Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura ”Luceafărul, București 2003, – P. 20
Figura 1.2.2 Mecanismul plății prin cambie.
Avalizarea apare în situația în care trăgătorul nu este sigur de solvabilitatea trasului, se poate apela la o garanție (denumita “aval” sau “pentru garanție”), urmate de semnătura avalistului și data. Avalistul este, de obicei, o bancă ce se obliga să facă plata dacă trasul nu va achita suma respectiva la scadență, aceasta operațiune evidențiind rolul cambiei de instrument de garantare a plății, întărit prin plata avalizării.
Andosarea presupune transmiterea cambiei prin gir și aceasta se face printr-o dispoziție scrisă de către beneficiarul acesteia către tras, care urmează să plătească suma arătată în titlu , la ordinul persoanei care o indică, la locul și data menționată în cambie. Andosarea are loc atunci când beneficiarul (girantul), la rândul sau este debitor față de o altă persoana (giratorul), cu aceeași sumă.
Scontarea este operațiunea prin care posesorul cambiei obține de la o bancă comercială, înainte de scadență, suma înscrisă pe titlu (valoarea nominală), diminuată cu dobânda aferentă sumei din acel moment până la scadență, plus un comision al băncii, denumit valoarea de scont.
Rescontarea presupune ca băncile comerciale să preschimbe cambiile ce le dețin în bani, la banca centrală care percepe taxa oficială a scontului, influențând astfel nivelul general al ratei dobânzii.
Forfetarea constă în vinderea de cambii, indiferent de scadență, unor instituții specializate care, spre deosebire de băncile comerciale, la scontare preiau riscurile de neplată de către debitor. Taxa de forfetare este superioară celei de scont, iar operațiunea presupune și transmiterea documentelor care să asigure încasarea fără dificultăți a cambiei (diferite autorizații).
Plata cambiei se face prin prezentarea acesteia la plată în ziua scadenței sau în una din cele doua zile lucrătoare care urmează scadentei. Cambia scadentă la vedere poate fi prezentată la plata în termen de un an de la data emiterii. Trasul care plătește are dreptul să pretindă de la beneficiar trata cu mențiunea „achitat”, semnată de acesta. Dacă trasul vrea să facă o plată parțială, beneficiarul nu poate refuza plata, fiind obligat să menționeze pe trată suma primită și să dea chitanța trasului. Regresul, în caz de refuz de acceptare sau de plata a tratei, este dreptul beneficiarului de a acționa împotriva trăgătorului și a celorlalți semnatari ai documentului respectiv (andosatori și avaliști) la scadență, în condițiile în care trasul refuză plata înainte de scadență, acceptarea totală sau parțială sau dacă intervine falimentul trasului ori cel al trăgătorului.
Prescripția constă în acțiunea în justiție contra trasului care a acceptat cambia, și de regulă cambia se prescrie în termen de 3 ani de la data scadenței. Acțiunea beneficiarului împotriva celorlalți semnatari se prescrie în termen de un an de la data protestului adresat în timp util sau de la scadență în cazul unei cambii cu clauza “fără protest”. Acțiunea unui andosator contra altuia sau împotriva trăgătorului se prescrie în termen de 6 luni de la data când aceștia au plătit sau au fost acționați în justiție. Actele de întrerupere a curgerii termenului de prescripție nu au efect decât în privința celui care le-a efectuat.
În comerțul internațional, exportatorul apare, de regulă în calitate de trăgător și eventual beneficiar, iar importatorul – de tras. Dacă trasul nu onorează cambia, ultimul posesor (beneficiar) are dreptul de regres ( recurs) asupra tuturor giranților anteriori avalistului, inclusiv trăgătorului, care sunt solidari, răspunzători față de el. Recursul merge până la declararea stării de faliment și executarea silită prin vânzarea bunurilor. Dacă ultimul posesor al cambiei dorește să încaseze contravaloarea acesteia înainte de scadență, o va sconta unei bănci comerciale.
Biletul la ordin – este un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească unei alte persoane (beneficiar) sau unei terțe persoane desemnată la ordinul acesteia, o sumă determinată de bani la o dată prestabilită. Scadența poate fi ca și în cazul cambiei de până la 90 de zile. Spre deosebire de cambie, angajamentul de plată este inițiat de debitor, mecanismul fiind relativ mai simplu (sunt doar două părți implicate). La fel ca și cambia sau cecul, și biletul la ordin poate fi transmis prin gir (andosare) sau poate fi scontat înainte de scadență la o terță bancă (Fig. nr. 1.2.3).
Ordinul de plată este dispoziția dată de o persoană (denumită ordonator) unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită beneficiar) în vederea stingerii unei obligații bănești provenind dintr-o relație directă existentă între ordonator și beneficiar .
Sursa: adaptat după Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul”, București 2003, – P. 15
Figura 1.2.3 Mecanismul plății prin ordin de plată.
Așa cum rezultă din definiție și din practica utilizării sale ordinul de plată se caracterizează prin:
relația de plată este declanșată ca urmare a unei obligații asumate sau datorii preexistente, ce urmează a se stinge o dată cu onorarea ordinului de plată;
operațiunea este pornită la inițiativa plătitorului (ordonatorului). El este cel care stabilește regulile după care operațiunea urmează să se deruleze. Din acest motiv, în materie de ordinul de plată diversitatea tehnică este deosebit de largă;
revocabilitatea este o trăsătura fundamentală a ordinului de plată. Aceasta constă în faptul că ordonatorul își poate retrage sau modifica instrucțiunile de plată date băncii, cu condiția că ordinul său inițial să nu fi fost executat prin plată în favoarea beneficiarului. Revocarea ordinului de plată nu atrage după sine nici un fel de consecințe, drepturi sau obligații pentru părțile implicate;
provizionul (depozitul) bancar este absolut obligatoriu în cazul ordinului de plată. Acesta presupune obligația ordonatorului că o dată cu emiterea ordinului de plată să creeze băncii și sursa de fonduri necesare, fie prin blocarea sumei respective din contul său bancar, fie prin depunerea ei în vederea executării plății sau prin credit bancar acordat de bancă în acest scop în contul ordonatorului. Pe filiera bancară, nu este obligatoriu transferul anticipat al fondurilor, momentul acestui transfer depinzând de înțelegerea dintre cele două bănci ce intervin în operațiune;
din puncte de vedere al modalităților de încasare (determinate firește de instrucțiunile ordonatorului ordinului de plată poate fi:
simplu, încasarea sa nefiind condiționată de prezentarea vreunui document sau explicație cu privire la scopul plății (excluzând cazul că se cere o chitanță). Acest tip de ordin de plată se aseamănă cu cecul;
documentar, încasarea sa fiind determinată de obligația beneficiarului de a prezenta anumite documente (facturi, dovada plății unor chirii, a unor cheltuieli de transport etc.) indicate de ordonator în ordinul de plată.
Părțile implicate în derularea unui ordin de plată, de regulă sunt:
– ordonatorul, cel care inițiază operațiunea; el este cel care plătește, stabilește condițiile plății, constituie provizionul bancar în vederea plății; poate revoca în orice clipă plata până în momentul derulării ei;
– beneficiarul este cel în favoarea căruia se face plata; trebuie să se conformeze condițiilor prevăzute în ordinul de plată; până în momentul plății nu are certitudinea încasării sumei;
– băncile care intervin în derularea operațiunii au simplul rol de prestatoare de servicii. Singurele răspunderi ale băncilor sunt legate de manipularea corectă a valorilor încredințate (fonduri bănești și documente) și să solicite beneficiarului prezentarea documentelor așa cum s-a prevăzut de ordonatorul plății (în cazul ordinului de plată documentar). Aceste bănci în practică sunt denumite: banca ordonatoare, cea la care ordonatorul da dispoziție privind efectuarea plății prin ordinul de plată și la care constituie depozitul, și banca plătitoare, cea la ghișeele căreia se achită suma beneficiarului plății și care solicită anticipat sau ulterior de la banca ordonatoare suma ce urmează sa o plătească sau a plătit-o.
Derularea unei operațiuni de ordin de plată presupune existenta unui document, formular, de regulă tipizat, denumit „ordin de plată”. Acesta este pus la dispoziție de bănci clienților lor. Elementele pe care le surprinde un ordin de plată sunt: numele și adresa ordonatorului (persoana fizică sau juridică care dă ordinul de plată, eventual și numărul contului bancar), numele și adresa beneficiarului (eventual și numărul contului), denumirea și adresa băncii ordonatoare, data (ziua, luna, anul) emiterii ordinului de plată, ordinul de a plăti (prin formula: „vă rog sa plătiți…”, „veți plăti…”), suma în cifre și litere cu indicarea valutei în care se va face plata, motivul plății, în cazul ordinului de plată documentar se indică documentele care trebuie prezentate de beneficiarul plății, modul de plată: letric, telegrafic, SWIFT (pentru plăți în cont sau cecuri, valuta efectivă), semnăturile autorizate ale băncii ordonatoare sau ale persoanei autorizate de firma ordonatoare.
Modalitățile internaționale de plată. Riscurile implicate de derularea afacerilor în plan internațional a condus în timp la dezvoltarea unor modalități de plată mai complexe și mai sigure pentru toate părțile implicate în operațiune. Cele mai utilizate modalități de plată sunt incasso-ul documentar sau acreditivul documentar. În foarte multe cazuri aceste două modalități sunt utilizate în combinație cu unul sau mai multe instrumente de plată analizate anterior (în special cambii).
Incasso-ul documentar. Incasso-ul documentar și incasso-ul simplu intră în categoria plăților documentare, în sensul că prin vehicularea documentelor de către bănci, importatorul efectuează plata nu contra marfă ci contra documentelor comerciale – factură, documente de transport, de proprietate – care atestă livrarea mărfii conform condițiilor contractului, sau financiare – cambii, bilet la ordin, cec, chitanțe, etc. – utilizate pentru a obține sume de bani. Incasso-ul constă în ordinul dat de exportator băncii sale de a încasa contravaloarea unei tranzacții comerciale și de a o vira în contul său contra unui set de documente negociat inițial. În această operațiune băncile implicate nu își asumă nici un risc comercial, singura lor responsabilitate constând în manipularea setului de documente (Fig. nr. 1.2.4).
Sursa: adaptat după Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul”, București 2003, – P. 23
Figura 1.2.4 Mecanismul plății prin incasso.
Mecanismul derulării incasso-ului documentar este, succint, următorul:
la livrarea mărfii conform contractului comercial internațional prin care partenerii au convenit la plata prin incasso documentar, exportatorul intră în posesia documentelor care atestă îndeplinirea obligațiilor contractuale, de regulă: factură, document de transport, poliță de asigurare, certificat de calitate și adesea și una sau mai multe cambii.
setul de documente însoțit de ordinul de plată încasare la incasso este prezentat băncii exportatorului (bancă remitentă) care, după ce verifică corectitudinea întocmirii documentelor, le remite băncii importatorului, însoțite de un document propriu – incasso documentar – în cadrul căruia preia (și traduce) întocmai instrucțiunile primite de la exportator (ordonator) în ordinul de încasare / plată;
banca importatorului (banca prezentatoare) avizează importatorul în legătură cu sosirea documentelor și, în funcție de instrucțiunile primite în incasso documentar, le remite importatorului contra plată, sau contra acceptării cambiei;
pe baza avizului de efectuare a plății banca importatorului creditează contul băncii exportatorului și îl debitează pe cel al importatorului cu suma reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate;
la primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de încasarea exportului și îi creditează contul.
Incasso-ul este o modalitate de plată ce asigură într-o anumită măsură protecția intereselor ambelor părți implicate în tranzacție: cumpărătorul – înainte de a efectua plata are posibilitatea verificării documentelor comerciale pentru a avea certitudinea că vânzătorul și-a îndeplinit obligațiile asumate și a livrat marfa în condițiile și termenele stabilite prin contract.
Vânzătorul – are siguranța că importatorul nu va intra în posesia mărfii fără să o plătească, pentru că banca îi va elibera documentele necesare numai după ce le va achita. Cu toate acestea, incasso-ul nu prezintă nici o garanție pentru vânzător privind plata (imediată sau diferată) a documentelor de către cumpărător, existând o singură obligație de plată: a importatorului asumată prin contractul comercial. Exportatorul livrează marfa fără a avea garanția că importatorul va onora documentele. El se asigură în principiu de un singur risc: acela ca importatorul să obțină titlul de proprietate asupra mărfii fără să efectueze plata; rămân însă o serie de riscuri care pot surveni între momentul expedierii mărfii și cel al încasării contravalorii ei:
riscul întârzierii la plată (importatorul renunță la preluarea mărfii) și ca o consecință a întârzierii sau neefectuării plății;
riscul diminuării încasării – direct prin scăderea prețului mărfii (ca urmare a deteriorării ei sau la presiunea importatorului) și indirect prin efectuarea de către exportator a unor cheltuieli suplimentare (cu stocarea, protecția, returnarea sau redirijarea mărfii către o altă destinație) sau plata unor dobânzi (în cazul în care s-a apelat la refinanțarea operațiunii comerciale);
riscul pierderii mărfii (când este expediată direct pe adresa unui cumpărător de rea-credință care și-o însușește, o înstrăinează și refuză plata sau când, prin depășirea unor perioade sau costuri de stocare este confiscată și scoasă la licitație de autorități sau de creditorii respectivi).
În practică aceste neajunsuri pot fi înlăturate sau diminuate prin:
utilizarea cambiilor avalizate de o bancă;
solicitarea unei garanții bancare înainte de efectuarea exportului;
solicitarea unui avans care să acopere eventualele cheltuieli cu depozitarea, returnarea sau reorientarea mărfii în caz de refuz al plății;
întocmirea documentelor de expediție și asigurare a mărfii într-o formă negociabilă;
vinculație (expedierea mărfii pe adresa unui terț, eliberarea ei făcându-se pe baza unei dovezi de efectuare a plății).
Cu toate acestea, este evident că în cadrul acestei modalități de plată avantajele sunt în principal de partea importatorului, întreaga operațiune de incasso desfășurându-se la ordinul, pe riscurile și răspunderea exportatorului (conform Publicației 522, articolul 21, spezele și comisioanele bancare sunt suportate tot de exportator). De aici și ponderea modestă a incasso-ului documentar în ansamblul plăților cu străinătatea (la noi 10-15%), într-o măsură mult mai mare fiind utilizat în relațiile de plăți necomerciale.
Acreditivul documentar. Acreditivul a fost utilizat încă de la începutul secolului al XIX-lea în marile centre financiare ale vremii – Paris, Amsterdam, Londra. În negoțul cu Extremul Orient, prezentând elementele de structură regăsite și astăzi în practica în materie: caracterul documentar, fermitatea angajamentului bancar, siguranța oferită partenerilor și în bună parte chiar formalismul (Fig. nr. 1.2.5). Într-o accepțiune modernă despre acreditivul documentar se poate discuta însă, doar după primul război mondial, când, după crearea Camerei de Comerț Internațional de la Paris în 1920 au debutat și primele încercări de elaborare a unor reguli uniforme în materie de acreditiv documentar, pentru facilitarea plăților internaționale și implicit pentru dezvoltarea schimburilor internaționale. Primele „Reguli și uzanțe uniforme privitoare la acreditivul documentar” au fost adoptate în 1933 dar au fost privite cu reticență de multe țări printre care SUA și Marea Britanie. După al doilea război mondial, însă, SUA – devenind primul exportator de către țările europene – interesate în punerea sistemului de plăți internaționale pe baze cât mai riguroase și sigure și sprijinind adoptarea textului revizuit în 1951.
Acumularea de experiență și creșterea numărului de țări interesate în aplicarea Regulilor și Uzanțelor au impus o nouă revizuire în 1962. Totuși, legislația bancară națională a multor țări ignora existența acreditivului documentar, în timp ce în altele se utilizau propriile reglementări naționale. Regulile și uzanțele devin cu adevărat internaționale în 1974 când Publicația nr. 274 este recunoscută de un organism ONU: Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Internațional. Textul cunoaște îmbunătățiri și adaptări la noile cerințe în 1984 (Publicația nr. 400) sub impactul evoluției transporturilor internaționale și tehnicilor de producție și transmitere automatizată a datelor . În 1993 prin Publicația nr. 500 (ultima revizuire) s-a urmărit: simplificarea Regulilor și Uzanțelor Uniforme nr. 400; facilitarea și standardizarea practicilor bancare; sporirea integrității și siguranței acreditivului prin intermediul prezumției de irevocabilitate; clarificarea obligațiilor băncii emitente și respectiv confirmatoare; rezolvarea problemelor referitoare la condițiile nedocumentare; enumerarea detaliată a elementelor necesare pentru acceptarea fiecărui tip de document de transport – toate acestea pentru a mări eficiența utilizării acreditivului documentar. Prin Publicația CCI nr. 511 s-a realizat o comparație cuprinzătoare între Regulile și Uzanțele Uniforme nr. 500 și 400.
Sursa: adaptat după Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul”, București 2003, – P. 26
Figura 1.2.5 Mecanismul plății prin acreditiv documentar.
Conform reglementărilor internaționale în domeniu (Publicația 500) acreditivul documentar reprezintă orice aranjament asumat de o bancă emitentă ce acționează la cererea și după instrucțiunile unui client ordonator sau în numele său propriu cu privire la efectuarea unei plăți către un terț sau la ordinul acestuia (beneficiarul), de a accepta și plăti efecte de comerț (cambii) trase de către beneficiar asupra sa sau asupra ordonatorului, de a autoriza o altă bancă să efectueze o asemenea plată sau să accepte și să plătească asemenea cambii sau de a autoriza o altă bancă să negocieze astfel de efecte de comerț contra unui set specific de documente, cu condiția ca acestea să fie conforme cu termenii și condițiile acreditivului. Acreditivele, prin natura lor, sunt tranzacții separate de contractele de vânzări sau alte contracte care pot sta la baza lor, iar băncile nu sunt în nici un fel obligate sau interesate de asemenea contracte, chiar dacă vreo referire la asemenea contracte este inclusă în acreditiv.
În derularea plății prin acreditiv documentar sunt implicate trei părți principale, care au denumiri consacrate. Acestea sunt:
a. Ordonatorul acreditivului documentar – în relația contractuală este importatorul, beneficiarul unei prestații sau serviciu. El este cel care inițiază relația de AD, prin instrucțiunile pe care le dă băncii sale de a plăti exportatorul, instrucțiuni cuprinse în “ordinul de deschidere a AD”, unde precizează toate condițiile de termene și documente potrivit cărora banca să efectueze plata.
b. Beneficiarul acreditivului documentar – în relația contractuală este exportatorul, prestatorul de servicii. El este cel în favoarea căruia banca importatorului s-a angajat la plată și care, îndeplinind condițiile de termene și documente cuprinse în textul AD, încasează banii.
c. Banca Emitentă a acreditivului documentar – este banca care, la solicitarea importatorului, ordonatorul AD, își asumă în scris angajamentul de plată în anumite condiții de termene și documente, în favoarea exportatorului, beneficiarul AD. Prin angajamentul de plată asumat în scris, Banca Emitentă este principala angajată în relația de AD. Acest angajament de plată ea îl poate realiza:
– direct, în sensul ca ea însăși să efectueze plata. În acest caz, ea îndeplinește atât rolul de bancă emitentă, cât și de bancă plătitoare;
– indirect, în sensul că desemnează o altă bancă să efectueze plata. Această bancă desemnată să efectueze plata în numele ei se numește bancă plătitoare sau după caz, negociatoare.
d. O altă bancă, denumită și banca corespondentă, situată, de regulă, în țara exportatorului, este banca prin care banca emitentă transmite textul acreditiv documentar spre a fi comunicat beneficiarului AD, exportatorul. În funcție de modul în care se efectuează plata și de tipul de acreditiv ales de parteneri pentru efectuarea acesteia, banca corespondentă poate îndeplini funcția de:
Bancă notificatoare sau avizatoare: în cazul în care plata documentelor are loc la banca emitentă sau plata e domiciliată la o terță bancă, banca notificatoare îndeplinește rolul unui simplu intermediar, manipulator de documente. Ea anunță exportatorul de deschiderea AD, primește de la exportator documentele și le transmite băncii plătitoare. Ea primește un comision de notificare / preluare de documente
Bancă plătitoare: în cazul în care plata este făcută de o altă bancă decât banca emitentă, banca plătitoare poate fi situată în țara exportatorului sau într-o terță țară. Prin instrucțiunile primite de la banca emitentă, ea este autorizată să plătească exportatorului documentele prezentate, în strictă concordanță cu termenele și condițiile din AD, să remită documentele băncii emitente, iar aceasta să-i ramburseze suma plătită.
Banca trasă / acceptantă: când plata urmează să se facă prin cambii trase asupra unei bănci, banca asupra căreia au fost trase cambiile și care, la scadență, le va achita, se numește bancă trasă. Banca trasă primește documentele însoțite de cambii de la exportator, acceptă cambiile și i le restituie, iar documentele le remite importatorului sau băncii emitente. La scadență, banca trasă achită cambiile beneficiarului.
Bancă negociatoare: este banca desemnată să negocieze efectele de comerț emise și acceptate în cadrul mecanismului de plată prin acreditiv de către banca emitentă sau de importatorul însuși.
Banca confirmatoare este banca care, la angajamentul de plată asumat de banca emitentă, adaugă propriul ei angajament, egal ca valoare și condiții. În cazul în care banca emitentă nu își onorează angajamentul de plată, banca confirmatoare va efectua ea plata. Banca confirmatoare poate fi banca din țara exportatorului, respectiv banca plătitoare sau o bancă dintr-o terță țară.
Banca rambursatoare reprezintă banca desemnată și / sau autorizată să asigure rambursul în conformitate cu o autorizație de ramburs emisă de banca emitentă
Banca solicitantă reprezintă o bancă care plătește, se obligă la un angajament de plată diferată, acceptă trate sau negociază în cadrul unui acreditiv documentar și prezintă o cerere de ramburs băncii rambursatoare.
Ca tehnică de plată, acreditivul prezintă câteva caracteristici, și anume:
Formalismul: generat de setul de documente implicat în efectuarea plății;
Independența față de relația contractuală de bază
Fermitatea angajamentului bancar din partea băncii emitente;
Adaptabilitatea la multitudinea de operațiuni comerciale internaționale;
Siguranța efectuării plății generată de numărul de intermediari implicați și de mecanismul specific de plată;
Complexitatea relativ ridicată a operațiunii;
Costul ridicat generat de comisioanele percepute de bănci (comisioane de acceptare, de negociere, de confirmare, de plată, vezi Anexa nr. 1).
În executarea acreditivului documentar sunt utilizate o serie de documente, cel mai frecvent utilizate fiind: documentele comerciale de identificare cantitativă, calitativă și valorică a mărfurilor livrate (factura externă emisă de exportator, factura consulară – vizată sau legalizată de reprezentanța diplomatică a țării importatorului din țara exportatorului, factura pro-formă – „de reformare” sau „provizorie”, transmisă de exportator înaintea livrării mărfurilor), documentele de transport (conosamentul maritim sau fluvial, duplicatul scrisorii de trăsură internațională pentru transportul feroviar, scrisoarea de trăsură internațională pentru traficul rutier, scrisoarea de transport aerian, dovada sau adeverința unei case de expediții internaționale, în situația în care mărfurile livrate nu au greutatea sau volumul necesar ocupării unui vagon întreg), documentele de asigurare, în cazul în care condiția de livrare din contract prevedea ca obligație a exportatorului de a asigura mărfurile pe parcurs internațional (polița sau certificatul de asigurare, notele de acoperire, certificate de asigurare provizorii), documentele care atestă calitatea, cantitatea și originea mărfurilor (proces verbal de recepție calitativă și cantitativă a mărfurilor, buletinul de analiză, certificatul fito-sanitar și sanitar veterinar, certificatul de garanție, certificatul de origine, lista de colisaj).
În raport cu anumite caracteristici în derulare și utilizare, termenul de acreditiv documentar este însoțit de una sau mai multe sintagme care îl definesc. Acestea se referă la: formă, modul de utilizare, clauze speciale conținute, folosirea combinată de către beneficiar.
După forma lor acreditivele pot fi revocabile și irevocabile neconfirmate sau confirmate.
Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de banca emitentă în orice moment, fără nici o avizare prealabilă a beneficiarului. De exemplu, un exportator avizat de deschiderea unui AD, își pregătește marfa pentru expediție și, pe acest interval primește fără o avizare prealabilă, modificarea sau anularea acreditivului documentar primit inițial în acest punct de vedere și ca urmare a riscurilor pe care le incumbă, acreditivul documentar revocabil este foarte rar utilizat. Dreptul de revocare, anulare sau modificare se stinge în momentul în care plata a fost făcută, iar după efectuarea acesteia, banca emitentă este obligată să ramburseze banii băncii plătitoare, nemaiputând aduce nici o modificare.
Acreditivul irevocabil presupune angajamentul ferm al băncii emitente de a efectua plata în favoarea beneficiarului, cu condiția ca documentele prezentate de acesta să fie strict conforme cu termenii AD. Un acreditiv documentar irevocabil nu poate fi modificat sau anulat de ordonator fără acordul băncii emitente, băncii confirmatoare și al beneficiarului și semnifică pentru beneficia o certitudine privind plata. În cazul acreditivelor documentare irevocabile neconfirmate banca emitentă își asumă întreaga responsabilitate privitoare la plată. În cazul în care domicilierea plății este la altă bancă decât cea desemnată, această precizare nu constituie nici un angajament pentru aceasta să plătească. Banca desemnată este obligată să comunice expres beneficiarului acceptul său de a efectua plata, în caz contrar ea nefiind obligată la aceasta.
Dacă o altă bancă a efectuat pata, banca emitentă este obligată să îi ramburseze banii contra documentelor primite. Dacă o altă bancă desemnată prin acreditiv documentar nu acceptă cambiile trase asupra sa sau nu le plătește la scadență pe cele acceptate, banca emitentă este obligată să accepte cambiile și, respectiv, să le plătească la data scadentă. Dacă plata este prin negociere, banca emitentă este obligată fără drept de recurs împotriva trăgătorilor, să plătească cambiile trase de beneficiar și documentele prezentate în cadrul AD, negociate de banca desemnată.
În concluzie, în cazul acreditiv documentar irevocabil neconfirmat, banca emitentă este singura angajată ferm la plată. acreditiv documentar irevocabil confirmat este acela la care angajamentului ferm al unei bănci emitente se adaugă un angajament de plată independent și ferm al unei terțe bănci-banca confirmatoare. Aceasta se realizează pe baza unei autorizări sau la cererea bănci emitente, cuprinse în textul AD. Dacă banca solicitată să își adauge confirmarea nu este pregătită pentru aceasta ea trebuie să informeze banca emitentă în timp util. In caz de modificare a acreditiv documentar, banca confirmătoare poate să accepte sau nu extinderea confirmării și asupra acreditiv documentar modificat.
AD cu plata la vedere se utilizează în cazul în care partenerii au convenit ca plata mărfurilor să se facă îndată după expedierea lor. Utilizarea unui astfel de acreditiv documentar implică faptul ca importatorul în ordinul de deschidere al acreditivului să facă mențiunea „plata la vedere” sau „plata 100% la vedere”, informație preluată de banca emitentă în deschiderea AD. La primirea AD, exportatorul expediază marfa și întocmește documentele conform condițiilor din acreditiv documentar apoi le depune spre încasare. Banca desemnată cu plata, după verificarea documentelor și stabilirea concordanței cu acreditiv documentar le plătește, iar documentele sunt remise băncii emitente.
Sursa: adaptat după Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul”, București 2003, – P. 30
Figura 1.2.6 Mecanismul plății prin acreditiv documentar cu plată diferată.
Acreditivul cu plată diferată se caracterizează prin aceea că plata documentelor, deși se realizează integral, nu se face în momentul prezentării acestora la bancă de către exportator, ci la o dată ulterioară, menționată expres în textul AD. Plata diferată se efectuează, de regulă, la 30-60 zile, de la prezentarea documentelor (Fig. nr. 1.2.6).
Pentru exportator, înseamnă o vânzare pe credit pe termen scurt (30-60 zile), deci la negocierea prețului se are în vedere și dobânda sumelor imobilizate în marfă; Importatorul intră în posesia documentelor, deci și a mărfii, înainte de plata lor. Băncile, în baza unui acreditiv documentar cu plată diferată adesea acordă credite sub formă de avans exportatorului în contul încasării viitoare a AD.
Acreditivele cu plată prin acceptare sunt utilizate în cazul vânzărilor pe credit pe termene scurte și foarte scurte între 60-180 zile. Elementul caracteristic este faptul că întotdeauna setul de documente cuprinde una sau mai multe cambii trase asupra băncii importatorului sau asupra importatorului însuși, iar plata contravalorii mărfurilor se face la scadența cambiei (Fig. nr. 1.2.7).
În deschiderea unui astfel de acreditiv se menționează expres „plata prin acceptare la x zile” iar odată cu depunerea documentelor ce atestă expedierea mărfii, exportatorul prezintă la banca plătitoare și o cambie cu scadența corespunzător numărului de zile precizat în AD. Banca plătitoare verifică conformitatea documentelor cu acreditiv documentar și dacă sunt în bună ordine, acceptă cambia și o restituie exportatorului iar documentele le remite băncii emitente care, la rândul ei, le dă importatorului. La scadență, exportatorul prezintă cambia băncii, iar aceasta o achită. Acest tip de acreditiv reprezintă pentru exportator o vânzare pe credit a mărfii, o facilitate pe care a acordat-o importatorului.
Sursa: adaptat după Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul, București 2003, – P. 33
Figura 1.2.7 Mecanismul plății prin acreditiv documentar cu acceptare.
Exportatorul poate să sconteze cambia la banca sa sau la o terță bancă transformând exportul cu plată diferată într-un export cu plată la vedere. sconteze la banca sa, transformând o vânzare pe credit într-o vânzare cu plata la vedere. Importatorul are posibilitatea derulării de afaceri cu fonduri reduse (poate vinde marfa și apoi poate achita exportul), poate realiza un import de materii prime fără să fie obligat să le plătească imediat. Acceptul dat pe cambie de bancă (accept bancar) constituie o garanție a plății acesteia la scadență și, de aici, posibilitatea scontării cambiei la banca exportatorului. Cambiile se trag de trăgător, exportator, asupra băncii acceptante (trase) sau asupra băncii emitente. Dacă sunt trase asupra ordonatorului, băncile le vor trata ca pe simple acte adiționale
Acreditivul cu plata prin negociere este denumit și scrisoare comercială de credit fiind utilizat cu precădere în țările de drept bancar anglo-saxon.
Acest acreditiv se caracterizează prin faptul că este deschis de banca emitentă, cel mai adesea în moneda locală a propriei țări. Utilizarea acestei scrisori presupune întotdeauna o cambie (sau mai multe), trasă de beneficiar asupra băncii emitente sau asupra unui alt tras (altă bancă) indicat în textul acreditivului, plata cambiilor fiind garantată de banca emitentă. Acreditivele cu plată prin negociere sunt întotdeauna domiciliate la banca emitentă. Deoarece domicilierea acestui acreditiv la banca importatorului constituie un dezavantaj pentru exportator, în practică, banca emitentă autorizează alte bănci să „negocieze” documentele (Fig. nr. 1.2.8).
După clauzele conținute acreditivele pot fi: transferabile, reînnoibile, cu clauză roșie (red clause) și de compensație (reciproce și standby).
Sursa: adaptat după Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul”, București 2003, – P. 35
Figura 1.2.8 Mecanismul plății prin acreditiv documentar cu negociere.
Utilizat cu precădere în operațiunile de intermediere, acreditivul documentar transferabil este un acreditiv în virtutea căruia beneficiarul (primul beneficiar) are dreptul să solicite băncii însărcinate cu plata / acceptarea / negocierea, să îl facă utilizabil, în totalitate sau parțial, pentru unul sau mai mulți beneficiari secunzi (Fig. nr. 1.2.9).
Sursa: adaptat după Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul”, București 2003, – P. 38
Figura 1.2.9 Mecanismul plății prin acreditiv documentar transferabil.
Partenerii pot conveni plata prin acreditiv documentar reînnoibil în cazul unor contracte externe de valori mari și cu livrări eșalonate în timp. Caracteristic acestuia este faptul că toate livrările sunt acoperite de unul și același AD. Plățile se fac după fiecare livrare și aceasta este tratată de bănci ca o livrare independentă; de regulă, plata se face la vedere. După efectuarea unei plăți, valoarea acreditiv documentar se reîntregește automat, de unde și numele „revolving”. Acest acreditiv poate fi de două tipuri: – cumulative în sensul că valoarea mai mică încasată pentru livrări mai mici poate fi recuperată prin livrări ulterioare mai mari, desigur fără a se depăși valoarea de ansamblu a acreditivului și necumulative când utilizarea acreditiv documentar nu se poate face decât în limita valorică strict stabilită în acreditiv documentar pentru fiecare tranșă de marfă livrată.
O abatere de la regula plată contra documente care atestă îndeplinirea unor obligații asumate de beneficiar o reprezintă acreditivul documentar cu clauză roșie care permite ca încasarea banilor să se facă înaintea prezentării documentelor ce atestă expedierea mărfii. Documentul ce se solicită la acordarea avansului este, de regulă, o scrisoare angajament prin care beneficiarul acreditiv documentar se angajează să nu utilizeze banii decât pentru procurarea mărfii în discuție și că va restitui suma și dobânda aferentă în caz de neexpediere a mărfii precum și că va respecta termenul limită până la care trebui să prezinte băncii documentele de expediție ale mărfii. In cazul acreditiv documentar cu clauză roșie banca plătitoare este întotdeauna situată în țara exportatorului. Acest tip de acreditiv documentar constituie, în fond, o modalitate prin care importatorul îl finanțează pe exportator fără să perceapă dobândă. În realitate, dobânda este luată în considerare la negocierea prețului (mai mic). Acreditivul documentar clauză roșie se utilizează: în cazul operațiunilor de intermediere, când exportatorul are mai mulți furnizori locali care trebuie plătiți imediat ce marfa a fost cumpărată sau în activitatea de producție destinată exportului, când producătorul nu are resurse financiare să producă marfa, iar importatorul este interesat în produsele respective și îl finanțează în acest mod.
Acreditivele documentare de compensație sunt utilizate, după cum le spune și numele, în cazul operațiunilor de contrapartidă din comerțul internațional (barter, compensații, reexport). Tranzacția prin compensație – marfă contra marfă – este asociată de obicei cu o tehnică-comercial bancară care să protejeze pe unul sau pe ambii parteneri împotriva eventualelor riscuri. Într-o operațiune de compensație ambii parteneri au dubla calitate de importator și de exportator. Ei convin să facă un schimb de mărfuri, echivalente valoric, într-un anumit interval de timp. Compensația se poate realiza prin schimb de documente direct firmă la firmă sau printr-un canal bancar, băncile percepând doar comision de manipulare documente. Riscurile cele mai mari în astfel de operațiuni comerciale sunt determinate de faptul că marfa a fost expediată, iar plata, compensația în mărfuri sunt la latitudinea celui de al doilea exportator. Diminuarea acestor riscuri se poate realiza prin utilizarea acreditivelor de compensație sub forma: acreditivelor reciproce sau acreditivelor stand-by.
Tranzacțiile derulate prin acreditive documentare reciproce presupun ca cei doi parteneri să își deschidă reciproc câte un AD. Astfel, fiecare dintre ei este în același timp ordonator și beneficiar, această dublă calitate ordonator și beneficiar de acreditiv rezultă din însăși esența compensației, fiecare partener având dubla ipostază de exportator / importator. Partenerul solicitat să accepte „plata” mărfii sale printr-o altă marfă și nu în bani, este cel care dictează condițiile operațiunii de compensație și implicit și a derulării acreditivelor reciproce.
Aceste condiții se regăsesc în faptul că va cere „plata înainte”, în sensul că partenerul va livra mărfurile primul și el le va livra la al doilea, întotdeauna el va fi primul care ordonă deschiderea acreditivului documentar (vezi Anexa nr.2) și în deschiderea de AD, pe care o va realiza în acest scop, precizează clauzele speciale care definesc gradul de protecție împotriva riscurilor amintite, și, în mod special pentru primul exportator. În acest context, cel de-al doilea acreditiv deschis se conformează instrucțiunilor precizate de primul acreditiv. Întotdeauna acreditiv documentar reciproce sunt irevocabile și corelate din punct de vedere valoric (în cazurile în care compensația nu este integrală, diferența se acoperă prin plata în valută, mențiune ce trebuie să se regăsească în textul acreditivului documentar) și temporal (acreditivele documentare se deschid aproape simultan, stabilind termenele de livrare, prezentare de documente cât mai apropiate, astfel ca perioada de „creditare” acordată de primul exportator să fie cât mai mică). Acreditivele reciproce conțin adesea clauze speciale de plată cum ar fi: clauza „de intrare în vigoare” (se caracterizează prin faptul că utilizarea primului acreditiv deschis în favoarea primului partener este condiționată de deschiderea de către acesta a celui de al doilea acreditiv), sau clauza “de valoare” (contravaloarea primului acreditiv deschis nu este pusă efectiv la dispoziția beneficiarului, ci plata se consideră făcută când însuși ordonatorul primului acreditiv a depus documentele privind exportul său în compensație).
Față de celelalte tipuri, acreditivul documentar „stand-by” are o funcție diferită și anume aceea de garantare a efectuării plății de către partenerul extern. Banca emite un acreditiv "stand-by" la solicitarea unui client (ordonatorul), care trebuie să ofere partenerului de contract (beneficiarul), o garanție că dacă el nu-și va îndeplini obligația asumată prin contractul comercial, ea, banca îl va plăti, despăgubindu-l bănește. Astfel, diferența dintre un astfel de acreditiv și un acreditiv obișnuit este dată de faptul că beneficiarul lui nu apelează la utilizarea acreditiv documentar decât în măsura în care ordonatorul nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract.
Cazurile în care se folosește acest tip de acreditiv documentar sunt restituirea avansului de către exportator importatorului în cazul rezilierii contractului, plata contravalorii mărfurilor livrate, dacă importatorul nu plătește mărfurile cumpărate, banca care a emis acreditiv documentar „stand-by" va plăti în locul său, plata ratelor scadente la un credit, garantarea participării la licitații; buna executare a contractului. Avantajul acreditivului "stand-by" este legat de posibilitatea garantării independente a unei plăți prin angajamentul ferm de plată al unei bănci și de adaptabilitatea la diferite obligații de plată ale exportatorului sau importatorului altele decât cele ce privesc compensațiile. Dezavantajul utilizării unui astfel de acreditiv este determinat de atitudinea băncilor care sunt prudente în emiterea acreditiv documentar „stand-by", tratându-le ca pe garanții, selectează atent pentru cine și în favoarea cui garantează, respectiv le emit și de faptul că acest instrument ridică implicit costul operațiunii de compensație, comparativ cu schimbul direct de documente.
În funcție de folosirea combinată, acreditivul poate fi de două tipuri: subsidiar (backtoback) și cesionabil.
În cazul acreditivului subsidiar este vorba de două acreditive distincte, unul de import al unei mărfi și un altul de export al aceleiași mărfi, ambele domiciliate la aceeași bancă, banca intermediarului operațiunii. Deși cele două acreditiv documentar sunt total independente , ele sunt corelate valoric și din punct de vedere a termenelor de către firma intermediară acreditiv documentar de export are o valoare și un preț unitar mai mare și o valabilitate mai îndelungată, în timp ce cel de import are o valoare și un preț unitar mai mic și o valabilitate, inclusiv termen de expediție care să se încadreze în termenele acreditiv documentar de export (mai scurte). În ceea ce privește confidențialitatea operațiunii de regulă, exportatorul real nu cunoaște importatorul final. În baza primului acreditiv deschis în favoarea firmei intermediare banca acceptă să deschidă al doilea acreditiv documentar în favoarea unui terț exportator având drept garanție primul acreditiv. În acest context, intermediarii por realiza afaceri fără să avanseze propriile fonduri pentru deschiderea celui de al doilea acreditiv documentar.
Riscurile operațiunilor subsidiare pentru intermediar izvorăsc din posibilitatea abandonării unilaterale a afacerii de către unul din cei doi parteneri sau nerespectarea condițiilor și termenelor din cel de-al doilea acreditiv de către exportatorul real. Derularea unei plăți prin acreditiv documentar subsidiar comparativ cu acreditivul documentar transferabil prezintă unele avantaje cum ar fi faptul că importatorul final nu știe că exportatorul, partenerul său din contract este un intermediar, că mărfurile pot fi procurate de la diverși furnizori din străinătate sau din țară, fără să existe o restricție sau că cel de-al doilea acreditiv documentar, cel de import, poate conține clauze suplimentare care să asigure eficiența operațiunii, în timp ce transferul unui acreditiv nu se poate face decât în termeni acreditivului de bază.
Acreditivul documentar cesionabil presupune posibilitatea de cedare a acreditivului în favoarea unui terț (beneficiar). Prin cesiune sunt transferate toate drepturile ce reveneau beneficiarului inițial (exportatorul), noului beneficiar (cesionarul). Acesta din urmă preia și riscurile aferente (riscul de neplată în principal).
Cesionarea sumelor se poate face către unul sau mai mulți terți, putând fi modificată sau anulată dacă situația o impune. Pentru efectuarea acestei operațiuni este necesară întocmirea unui document – Declarație de cesiune, prin care se cere băncii plătitoare cedarea unei sume din AD deschis în favoarea sa, în favoarea unui terț numit (sau mai multora). Acest AD se poate utiliza atât în operațiunile de intermediere, respectiv beneficiarul AD produce el marfa, cât și de către producători-exportatori care prin cesionare pot achita subfurnizorii pentru diferite materiale sau subansamble livrate.
Din ansamblul acestor instrumente de garantare și plată internaționale se distinge prin complexitatea și avantajele sale acreditivul documentar ca modalitate de plată ce oferă un grad ridicat de securitate atât pentru interesele importatorului (livrarea mărfii în condițiile și termenele convenite) cât și pentru interesele exportatorului (siguranța plății). Pentru aceste avantaje acreditivul documentar este preferat în multe cazuri incasso-ului și ordinului de plată chiar dacă este mai costisitor. Pe de altă parte, reglementările în materie de acreditiv documentar – standardizate în mare măsură la nivel mondial, îl fac preferabil și în fața garanțiilor de plată greu de controlat datorită lipsei unor uzanțe internațional – general acceptate (garanțiile intrând sub incidența sistemelor naționale de drept ce conțin prevederi neuniforme). Toate acestea justifică locul pe care acreditivul documentar îl ocupă în decontarea tranzacțiilor internaționale – peste 70% ca pondere.
Scrisorile de credit. Sunt variante ale acreditivului documentar care se utilizează îndeosebi în țările de bancară anglo-saxonă (Marea Britanie, Japonia, Australia, etc). Ele au apărut în SUA unde băncile naționale nefiind autorizate de legislația federală se emită garanții, au recurs la adaptări – prin formula scrisorii de credit (care impune utilizarea efectelor de comerț în mecanismul plății).
Scrisoarea de credit comercială. Scrisoarea de credit comercială reprezintă un document prin care banca emitentă se angajează în mod irevocabil față de exportator să onoreze cambiile trase asupra de către acesta, fie prin plată (dacă tratele sunt la vedere), fie prin acceptare (dacă tratele sunt la termen) cu condiția că odată cu tratele, să fie prezentate în termen și documentele menționate în scrisoarea de credit, prin care se atestă expedierea mărfii.
Scrisoarea de credit comercială este domiciliată întotdeauna în străinătate (la sediul băncii emitente din țara importatorului sau dintr-o țară terță). Așadar exportatorul acordă un credit importatorului chiar și când tratele sunt la vedere (el trebuind să aștepte ca documentele și cambiile să ajungă la sediul băncii emitente, și apoi circuitul în sens invers al banilor). În cazul tratelor la termen ele pot fi scontate de exportator la o bancă din țara sa (după acceptarea lor de către banca emitentă a scrisorii de credit comerciale).
Pentru ca exportatorul să încaseze imediat contravaloarea mărfurilor el poate negocia cambiile cu scadența la vedere sau la termen, însoțite de documente, la o bancă autorizată în acest sens (banca negociatoare) sau la oricare bancă (în cazul scrisorii de credit liber negociabile). Negocierea constă în “cumpărarea” cambiilor spre a fi “vândute” băncii emitente (a se vedea acreditivul documentar cu plata prin negociere).
Așadar, particularitățile scrisorii de credit comerciale sunt:
utilizarea prin cambii trase de exportator asupra băncii emitente;
domicilierea în străinătate (la sediul băncii emitente – sediul trasului conform dreptului cambial);
posibilitatea unui decalaj între momentul emiterii scrisorii de credit comerciale și momentul acoperiri cu fonduri a angajamentului de plată (mai avantajos pentru importatori – în conformitate cu acreditivul documentar);
scrisorile de credit sunt adresate direct exportatorului (trebuie depuse de acesta la banca sa pentru verificarea autenticității lor și a bonității băncii emitente).
Scrisoarea de credit simplă și scrisoarea de credit circulară. Scrisoarea de credit simplă și scrisoarea de credit circulară sunt adaptări ale acreditivelor documentar respectiv ale scrisorilor de credit la operațiuni necomerciale (turism, călătorii, etc). Particularitatea acestor modalități de plată o constituie faptul că, ordonatorul și beneficiarul scrisorii de credit sunt una și aceeași persoană.
Scrisoarea de credit simplă: ordonatorul solicită băncii sale (la care un disponibil în cont din rezerve proprii sau dintr-un credit obținut în prealabil) să adreseze un astfel de document unei bănci corespondente (nominalizată), situată într-o țară terță.
Scrisoarea de credit circulară este adresată mai multor bănci corespondente băncii emitente din aceiași țară sau din țări diferite, nominalizate sau nenominalizate (bănci plătitoare).
În posesia unei scrisori de credit simple sau circulare, ordonatorul se poate prezenta la ghișeele oricărei bănci nominalizate (sau nu) în scrisoarea de credit și să solicite pe baza acesteia plata unei sume (pentru care a fost emisă scrisoarea de credit). Această plată se face fie contra semnării unei chitanțe de către posesorul scrisorii de credit (beneficiar), fie trăgând un cec sau o cambie în numele băncii emitente, fie contra prezentării unui decont de cheltuieli (în cazul călătoriilor de afaceri). După ce banca plătitoare eliberează suma contra unuia dintre aceste două documente, va remite documentul respectiv spre încasare. Banca plătitoare face plățile solicitate având drept garanție angajamentul asumat de banca emitentă prin scrisoarea de credit că va remite sumele respective pe baza dovezii plăților.
Disponibilul în cont al ordonatorului nu are valoarea provizionului ca în cazul cecului ci mai degrabă este un rezultat al relațiilor dintre banca emitentă și ordonatorul scrisorii de credit. În mod firesc, scrisorile de credit simple și circulare sunt emise de bănci emitente numai clienților cu bonitate cunoscută. Orice scrisoare de credit are un anumit termen de valabilitate, care îi permite posesorului utilizarea ei numai în intervalul respectiv (ca și în cazul unui acreditiv documentar obișnuit).
Scrisoarea de credit a importatorului. În unele țări din Asia de Sud-Est se utilizează o variantă a scrisorii de credit așa-numită “scrisoarea de credit a importatorului”, care se particularizează prin următoarele:
este o promisiune de plată a importatorului;
se transmite exportatorului prin banca importatorului, fără însă ca acesta să-și asume însă vreun angajament de plată deși este abilitată să facă plata;
plata se face direct de importator, prin banca sa, la primirea documentelor de la exportator.
În țările în care se aplică acest tip de scrisoare de credit, băncile, deși nu își asumă nici un angajament de plată, la cererea de remitere a scrisorii de credit în străinătate solicită importatorilor constituirea unui depozit în monedă națională echivalent al unui procent (40 % în Indonezia) din valoarea scrisorii de credit, calculat la cursul în vigoare la data respectivă între moneda locală și valuta scrisorii de credit.
Această este păstrată de bancă într-un cont special, pe numele importatorului, și poate fi utilizată numai pentru marfă care formează obiectul scrisorii de credit (la livrări parțiale numai pentru plata ultimei livrări). Diferența (în exemplul dat 60%) urmează a fi depusă de importator ulterior, în orice moment până la sosirea documentelor.
Acest tip de scrisoare de credit poate fi utilizată numai cu parteneri de încredere, întrucât în fond, reprezintă un tip de incasso garantat cu proporția depozitului constituit inițial la bancă. Desigur, banca exportatorului, la prezentarea documentelor, este obligată să plătească contravaloarea lor în valută, urmând să-și recupereze diferența în cazul în care importatorul nu a depus-o. De aceea, însăși băncile din aceste țări selectează cu grijă importatorii locali care apelează la „mercant’s letter of credit”.
Scrisoarea de credit cu clauză roșie. În literatura de specialitate, dar mai ales în practica comercială din țările Asiei de Sud-Est și Extremului Orient, noțiunea de acreditiv documentar cu clauză roșie este asimilată noțiunii de packing credit (credit de ambalare – în operațiuni de intermediere – în sensul că beneficiarul cumpără marfa și o va ambala pentru expediție) sau anticipatory credit (credit anticipat în sensul plății anticipate față de momentul expediției mărfii). Deoarece în majoritatea acestor țări se folosește sistemul anglo-saxon al scrisorii de credit (letter of credit), packing credit și anticipatory credit sunt de fapt, scrisorile de credit cu clauză roșie.
Acest tip de scrisoare de credit presupune că banca din țara exportatorului este împuternicită de banca emitentă (a importatorului) să avanseze exportatorul, înainte de livrarea și expedierea mărfii, o anumită sumă de bani (adesea sub forma negocierii de bilete la ordin non – documentare trase în valuta scrisorii de credit de către beneficiarul scrisorii de credit). Din punct de vedere al garantării materiale a avansului primit de exportator în practică se utilizează:
packing credit – red clause (garantat) în care exportatorul prezintă băncii negociatoare, fie o recipisă de depozit (warehouse receipt) ca dovadă a faptului că o marfă în valoare egală este depozitată fie o recipisă de încredere (trust receipt), sau alte forme de garantare (cesiuni de drepturi, drept de gaj, etc). Indiferent de forma garantării, suplimentar, exportatorul trebuie în scris să-și asume obligația de a prezenta documentele de export la timp;
packing credit – green clause (negarantat) în care avansul este acordat numai contra obligației scrise a exportatorului de a prezenta documentele de export la timp.
Pentru a delimita clar obligațiile băncii negociatoare, de a acorda avansul garantat sau negarantat (în funcție de gradul de încredere dintre exportator și importator) ordonatorul va preciza expres tipul de packing credit: red clause sau green clause.
Scrisoare de credit stand-by. Scrisoarea de credit „stand-by” este o adaptare a acreditivului documentar pentru a substitui garanțiile bancare de tip european în țări în care utilizarea acestor nu este permisă prin lege.
Transferul internațional al mesajelor în mecanismul de decontări și plăți. Sistemul SWIFT. Indiferent de natura tranzacției sau a persoanei fizice sau juridice care a ordonat transferul internațional fondurilor, acesta se poate realiza prin: transfer letric, prin poștă (par avion), transfer telegrafic sau transfer prin sistemul SWIFT.
Transferul letric: Din punct de vedere istoric este primul utilizat de bănci și, în esență, constă în transmiterea fizică a înscrisului printr-un mijloc de transport de la o bancă la alta. Documentul în sine conține toate detaliile referitoare la cine a ordonat plata, în favoarea cui se va plăti suma, suma de plată, moneda și, după caz, alte detalii etc. În prezent, transferul letric se realizează, cel mai adesea par avion. În practica abrevierilor specific bancare se utilizează MT (Mail Transfer) sau, după caz AMT (Air Mail Transfer). Pe scara transferului este cel mai ieftin, dar cel mai puțin rapid.
Transferul telegrafic a început a fi utilizat de bănci la scurt timp după descoperirea telegrafiei, odată cu noile realizări tehnice în domeniu: transmiterea prin cablu, iar în prezent prin telex sau fax. Abreviat TT (Telegraphic Transfer) constituie o modalitate mult mai rapidă de transmitere a informațiilor privind transferul fondurilor decât transferul letric, și bineînțeles mai scumpă. În esență, conține aceleași detalii ca și transferul letric.
Transferul prin sistemul SWIFT constituie o tehnica computerizata de transmitere a mesajelor. Într-o abordare simplă, este similar transferului telegrafic sau prin telex, cu particularitățile determinate de sistemul computerizat integrat care îl definește și securitatea absolută a transmiterii informațiilor. Expresia SWIFT, utilizată adesea în practică ca un termen în sine, reprezintă de fapt abrevierea pentru Society for Worldwide Interbank Financial Telecomunications societate constituită în 1973, prin asocierea a 239 de bănci din diferite țări, cu sediul la Bruxelles si care a devenit operațională începând cu 1977. Transmiterea mesajelor in sistem SWIFT se poate realiza:
cu prioritate normal, sau ordinar aceasta înseamnă ca mesajele sunt transmise în ordinea introducerii lor în sistem;
cu prioritate urgent, un mesaj ce poartă o astfel de mențiune este întotdeauna transmis înaintea tuturor ce fac parte din grupa normale; dar și cele urgente, dacă sunt mai multe, sunt transmise în ordinea introducerii lor. Ca procedură de ansamblu, mesajele cu prioritatea urgent pot fi asemănate cu transferurile telegrafice;
cu prioritate sistem, sunt mesaje cu circuit limitat, fiind generate și transmise numai pe calculatoarele societății SWIFT pentru transmiterea unor informații de importanță majoră, și care sunt, din nou recepționate de toate băncile care au aderat la SWIFT.
Avantajele pe care le prezintă sistemul SWIFT:
siguranța (toate tehnicile și sistemele computerizate privind introducerea, prelucrarea și transmiterea informației pe cele patru planuri prezentate mai sus sunt echipate cu programe de detectare și corecție a erorilor);
rapiditate (timpul de transmitere a unui mesaj durează câteva secunde, fiind mult mai rapid decât transmiterea prin telex, curier poștal etc.);
cost (costurile transmiterii sunt diferențiate în funcție de perioada transmiterii și dublarea transmiterii prin confirmare. Fiecare bancă stabilește un preț acoperitor față de SWIFT și propriile costuri. Dintre tehnicile de transmitere rămâne totuși cea mai scumpă).
fiabilitate (sistemul este astfel conceput încât accesul și transmiterea mesajelor se pot realiza neîntrerupt)
Rețeaua cuprinde patru centre de comutare dintre care două la Amsterdam și câte unul la Bruxelles și Culpeper (localitate in SUA, statul Virginia) la care sunt conectate grupuri de țări. Ordinatoarele de la centrul de comutare comunică între ele asigurând transmiterea mesajelor numai prin intermediul lor.
Astfel doua bănci nu pot comunica direct, fiind interzisă dialogarea directă. În afară de aceste patru centre de comutare, sistemul include în al doilea plan, așa numitele concentratoarele naționale, al căror rol este de „a aduna” mesajele dintr-un spațiu geografic dat. Astfel, de exemplu, în țări cu volum important de mesaje, pot exista mai multe concentratoare, după cum, mai multe țări cu trafic redus în rețea pot fi conectate la același concentrator național. Al treilea plan al rețelei este format de ordinatoarele cu rol de supraveghere a terminalelor instalate în băncile care au aderat la rețeaua SWIFT.
În concluzie, dezvoltarea schimburilor internaționale a pus tot mai acut problema asigurării unui comportament ordonat al țărilor în desfășurarea relațiilor valutar financiare și a plăților dintre ele. În prezent pe baza acestor reglementări uniforme au fost create o serie de mecanisme complexe de plată menite să reducă riscul din aceste operațiuni financiare. Beneficiind de un grad ridicat de flexibilitate, aceste mecanisme pot fi aplicate unei palete largi de operațiuni comerciale sau de altă natură.
CAPITOLUL 2. ANALIZA ASPECTELOR PRACTICE SPECIFICE OPERAȚIUNILOR DOCUMENTARE DIN DERULAREA TRANZACȚIILOR DE EXPORT-IMPORT ÎN BĂNCILE COMERCIALE DIN REPUBLICA MOLDOVA
2.1. ANALIZA ASPECTELOR NORMATIV TEHNICE SPECIFICE OPERAȚIUNILOR DOCUMENTARE ȘI INTERACȚIUNEA LOR CU LEGISLAȚIA REPUBLICII MOLDOVA
Pentru implementarea uniformă a legislației internaționale în operațiunile documentare au fost introduse reguli comune care reglementează activitățile de export-import a partenerilor.
Actele normative internaționale ce reglementează operațiunile documentare sunt emise de către Camera Internațională de Comerț (CIC), o organizație globală, cu sediul la Paris, care este liderul global în dezvoltarea de standarde, reguli și ghiduri de referință în comerțul internațional.
Pentru Acreditivele Documentare „Regulile și uzanțele uniforme referitoare la acreditivele documentare (redacția nr. 600)” – sunt reguli internaționale ce fundamentează procesarea acreditivelor și au fost promulgate pentru prima dată în 1933. Regulile UCP nu sunt obligatorii, dar au fost acceptate de piață și sunt utilizate pe plan internațional. UCP 600 reflectă trei ani de muncă a Camerei de Comerț Internaționale (CIC) și însumează noile tendințe mondiale în transport, asigurări și comerț. Noile reguli sunt mai simple și clarifică unele aspecte generatoare de dispute. UCP 600 au devenit aplicabile începând cu 1 iulie 2007. Așadar din 1 iulie 2007, regulamentul UCP 500, devine tot mai puțin utilizat în operațiunile documentare, datorită unor modificări esențiale în noul regulament.
În primul rând, este important de a stabili ce este UCP-ul, ceea ce face, și pe cine îl afectează, de asemenea, și ceea ce nu este UCP-ul. Adesea regulile și uzanțele uniforme aferente acreditivelor documentare sunt considerate a fi o lege, dar nu este. Pe de altă parte, să fie considerat pur și simplu o publicație la fel nu ar fi corect. Privind practicile comerciale de intermediere bancară el poate fi caracterizat ca un set de reguli, care reflectă practica. Deoarece UCP-ul nu este o lege, utilizarea lui în operațiunile documentare este voluntară. Puterea UCP-ului constă în adoptarea universală a acesteia de către băncile din întreaga lume și încorporarea clauzei de reglementare în acreditivele documentare. Fiecare jucător fiind de acord să joace după aceleași reguli.
UCP-ul este axat pe acreditivele documentare de toate tipurile, care sunt utilizate ca o metodă de plată și ca un instrument de intermediere a operațiunilor de export-import în comerțul internațional, dar este de asemenea utilizat în domeniul de Acreditive Stand-by și garanțiilor bancare. Oricine angajat în comerțul internațional, fiind în poziție de importator sau exportator, ar trebui să devină familiarizați cu practicile comerciale de intermediere bancară.
Deoarece nu este o lege, UCP-ul se aplică numai acreditivelor documentare, și doar în cazurile când în textul acreditivului se face referire la el. În plus, normele individuale furnizate de către UCP pot fi excluse sau modificate de condițiile specificate în textul acreditivului documentar. De exemplu, nu este neobișnuit ca într-un acreditiv documentar să fie introdusă clauza că este supus UCP 600, dar face excepția dispozițiilor din articolul 35 cu privire la documentele pierdute.
Cele mai importante principii stabilite în UCP sunt principiul independenței și principiul că băncile lucrează doar cu documentele și nu cu bunurile, adică băncile au rol de control a documentelor și nu a mărfii în mod fizic. Aceste principii au existat în fiecare UCP de-a lungul anilor, și sunt fundamentale pentru natura acreditivelor documentare. Un acreditiv documentar implică trei părți: solicitantul pentru acreditivul documentar (de obicei, cumpărătorul mărfurilor , adică importatorul), beneficiarul acreditivului (partea care urmează să beneficieze de bani, de obicei vânzător mărfurilor, adică exportatorul) și banca emitentă. Principiul independenței se găsește în articolul 4 din UCP 600, care prevede, „Un acreditiv documentar, prin natura sa este o tranzacție separată de vânzare sau de orice alt contract pe care acesta se poate baza”.
Modificări majore care au avut loc în procesul de trecere de la UCP 500 la UCP 600. În cele din urmă, deși UCP 600 a trecut prin 15 proiecte și a generat peste 5.000 de comentarii din partea comisiilor naționale în întreaga lume, foarte puține „schimbări reale" la conținut, mai degrabă decât doar pentru clarificare au fost făcute. Multe posibile schimbări reale au fost propuse și dezbătute, dar, în cele mai multe cazuri, dezbaterea a servit pentru a întări faptul că regula în UCP 500 era încă cea mai bună regulă. UCP 600 făcut doar trei schimbări majore în UCP 500 și anume:
Reducerea timpului de verificare a documentelor de la 7 la 5 zile;
Consolidarea protejării băncii ce negociază documentele;
Solicitantul poate da o declarație prin care acceptă efectuarea plății cu discrepanțe în documente dar este la latitudinea băncii care a emis acreditivul să o accepte.
Versiuni anterioare ale UCP 500 a dat băncilor un termen „rezonabil” să examineze documente și să identifice discrepanțele. În UCP 500 a fost efectuată o schimbare majoră, prin introducerea unei limite, care să nu depășească șapte zile bancare. În acest sens exista o problemă practică și anume în cadrul tranzacțiilor unde existau documente simple, timpul de verificare a lor nu mai era rezonabil și de multe ori s-a condus chiar și până la tribunal pentru a rezolva această dispută. Redactorii UCP 600 au eliminat, prin urmare, conceptul de timp rezonabil cu totul, și l-au înlocuit cu o limită de timp simplă și anume de cinci zile bancare.
O altă schimbare majoră este clauza de refuz a băncii pentru plata documentelor care nu sunt conforme condițiilor acreditivului documentar și prin urmare conțin discrepanțe. A fost destul de clar sub UCP 500 că documentele aparțin exportatorului până la momentul plății contravalorii acestora de către importator. Dar luând în considerație cazuri când în port a ajuns marfa și importatorul nu putea să vămuiască marfa, dar dorea să achite documentele, băncile uneori mergeau spre eliberarea documentelor fără acordul exportatorului chiar dacă acestea conțineau discrepanțe, dar îndeplinindu-și obligațiunea sa de plată față de exportator. Multe bănci practicau includerea unei clauze speciale adiționale, care nu prea inspira credibilitate partenerilor și de multe ori tranzacția nu se mai derula. Din aceste motive în redacția nouă UCP 600, a fost inclusă o clauză nouă privind refuzul și acceptul documentelor cu discrepanțe, care oferă o claritate mai mare în această practică.
Modificări minore care au avut loc în procesul de trecere de la UCP 500 la UCP 600. Câteva modificări minore sunt demn de remarcat. În primul rând, UCP 600 acum arată că un acreditiv documentar, care este disponibil prin amânarea plății autorizează implicit banca la un discount, adică să plătească imediat, cu dobânzi deduse din plată, dacă este solicitat să facă acest lucru de către beneficiar. Aceasta este o reacție la cazul juridic al Banco Santander împotriva Bayfern Limited. În acest caz, Banco Santander derula un acreditiv documentar care a fost disponibil cu o amânare la plată de 180 de zile de la expediere. Prin urmare a fost descoperit faptul că documentele prezentate în cadrul acreditivului documentar au fost falsificate. Un tribunal a decis că banca emitentă nu trebuie să ramburseze Banca din Santander și că banca respectivă a acționat pe propriul său risc. Multe bănci au considerat că această decizie a făcut o distincție pentru acreditivele documentare care sunt disponibile prin amânări la plată. Tratarea acestei clauze în redacția nouă UCP 600 a introdus o claritate pentru ca instanțele de judecată să poată facă o distincție și să fie posibilă promovarea finanțării de acreditive documentare cu plata la termen.
O schimbare destul de subtilă în UCP 600 a fost inconsecvența datelor în documente. Ca parte a efortului de a reduce discrepanțele, se vorbea despre lansarea unei cerințe, care să facă o claritate pentru exportatori și importatori și anume de aceea că unicul document, care trebuie să respecte toate clauzele acreditivului documentar să fie factura de plată și toate celelalte documente adiționale solicitate în cadrul acreditivului să nu contravină informației stipulate în factura de plată, dar să dea o descriere asemănătoare.
În descrierea de mai sus nu au fost menționate toate modificările aduse de redacția nouă a UCP 600, dar cele mai multe modificări efectuate au fost parafrazări ale regulilor stipulate anterior pentru o mai clară percepere a lor și pentru evitarea erorilor frecvente efectuate de bănci în derularea tranzacțiilor prin intermediul acreditivelor documentare.
Cu toate acestea au rămas și probleme nerezolvate. Un alt proces care a dat naștere la revizuirea limbajului în UCP 600 fost cazul Glencore vs Bank of China. Acest caz a avut de a face cu modul în care băncile determină dacă un document este de a fi tratat ca un original sau ca o copie. Instanța a dat o interpretare complet literală a UCP 500, ceea ce autorii nu au dorit cu adevărat să exprime la conceperea regulamentului. Comisia bancară a emis un document pentru a clarifica practicile reale și apoi a editat limbajul aferente acestei clauze în redacția nouă UCP 600. Concluzia este că UCP 600 permite mai multe moduri de a converti în exemplare originale, cum ar fi adăugând o semnătură originală sau adăugarea cuvântului "original" pe copie.
International Standard Banking Practice for the Examination of Documents Under Documentary Credits (ISBP) – reprezintă un set de recomandări pentru utilizatorii de acreditive și metodele folosite de bănci pe plan internațional pentru a determina conformitatea acestora. Conform estimărilor, peste 50% din documentele prezentate prima dată în cadrul unui acreditiv au discrepanțe. La anumite intervale de timp, Comisia Bancară a CIC își exprimă opinia cu privire la problemele pe care le semnalează băncile. CCI a publicat de asemenea Documentary Credit Dispute Resolution Expertise (DOCDEX) – suport în rezolvarea disputelor și arbitraj pentru disputele legate de acreditivele de valori mari.
E-UCP-ul a fost dezvoltat de CCI în 2003 ca o anexă a UCP pentru a permite procesarea documentelor în format electronic. Timp de cinci ani de la intrarea în vigoare a e-UCP-ului, nu a existat niciun caz de procesare electronică a acreditivelor. Acest lucru indică faptul că încă există reticențe în utilizarea mediului electronic pentru procesarea acreditivelor și că momentul lansării e-UCP a fost neadecvat.
Tot în vederea automatizării procesării acreditivelor a fost dezvoltată în aprilie 2007 și soluția Trade Services Utility (TSU) de către SWIFT. TSU permite băncilor participante să reconcilieze automat datele extrase dintr-o comandă cu cele conținute în documente adiacente. Până în prezent, 60 de bănci sunt subscrise la acest serviciu.
Uzanțele comerciale au stat la baza vânzărilor și pe cale maritimă, iar înțelesul lor era diferit în funcție de loc, de port (maritim sau fluvial), sau de țară. Acest fapt crea dificultăți în ceea ce privește cunoașterea lor de către părți, care nu știau exact întinderea obligațiilor lor, deoarece uzanțele cunoșteau accepțiuni variate în funcție de portul în care se aplicau. De exemplu, o vânzare FOB implica într-un port obligația vânzătorului de a încărca marfa la bordul navei, în timp ce într-un alt port, se impunea numai să aducă marfa. Ori aceste diferențe erau stânjenitoare și erau surse de neînțelegeri între părți, fiind extrem de dificile de stabilit care a fost intenția inițială a parților.
Complexitatea problemelor legate de orientarea și dirijarea părților implicate în negocierea și încheierea unui contract comercial extern de vânzare-cumpărare a mărfurilor presupune cunoașterea tehnicilor de negociere, a legislației și uzanțelor de comerț exterior a decontărilor internaționale, a expediției și a asigurărilor internaționale, a legislației vamale, al efectuării calculelor de rentabilitate etc.
În acest context, alegerea și includerea în contractele comerciale a celor mai favorabile clauze atât pentru vânzător cât și pentru cumpărător prezintă o importanță deosebită.
Condiția de livrare reprezintă una din clauzele esențiale ce se convin între partenerii unui contract comercial internațional, prin aceasta reglementându-se în fapt transferul mărfurilor și al riscurilor de la vânzător la cumpărător, inclusiv consecințele juridice și economice generate.
Așa cum se știe, momentul transferului proprietății mărfii poate fi diferit de momentul transferului riscurilor, acest moment reflectându-se într-o gamă variată de modalități de livrare, materializate prin diferite uzanțe, care au devenit ulterior izvoare de drept comercial, facilitând negocierea și încheierea contractelor comerciale între părți. Deoarece transpunerea în practică a fiecărei mențiuni, din cadrul diverselor modalități de livrare, reprezintă costuri care nu pot fi neglijate, înscrierea acestora în contract necesită precizări, fiind deosebit de important cine și ce plătește, orice omisiune sau neprecizare din acest punct de vedere putând diminua sau chiar anula avantajele scontate de vânzător sau cumpărător la încheierea tranzacției.
Astfel, în acest scop și pentru a contribui la simplificarea operațiunilor de negociere a vânzării mărfurilor și de încheiere a contractului comercial, încă din 1928 Camera Internațională de Comerț de la Paris a elaborat un număr de șase condiții de livrare sau termeni comerciali.
În 1936, CIC (Camera Internațională de Comerț de la Paris, care își desfășoară activitatea prin Comitete Naționale în 66 de țări, Comisii de lucru și Birouri de legătură – pe lângă ONU și alte organizații internaționale din Geneva, New-York, Hong Kong) publică primele reguli INCOTERMS (International Comercial Terms) cuprinzând patru clauze de livrare. „Comisia de lucru pentru practici comerciale” din cadrul CIC – Paris, a revizuit, completat și sistematizat aceste condiții în mai multe rânduri: 1953, 1967, 1976, 1980, 1990 și ultima ediție INCOTERMS-2000 elaborată de un grup de lucru de 40 de membri printre care și reprezentanți din SUA si Japonia (SUA și Japonia își au propriile uzanțe comerciale) ceea ce a contribuit foarte mult la universalizarea Regulilor INCOTERMS. Noile reguli (INCOTERMS 2000) au fost validate de Comitetul Executiv al CIC – Paris și prezentate în „Publicația 560” a CIC – Paris la 1 ianuarie 2000. Noua ediție a „Regulilor INCOTERMS – 2000” reprezintă în esență un compromis între pozițiile (practicile) reprezentanților celor două curente principale care se manifestă în comerțul internațional: Curentul nou „reformator” care urmărește integrarea, uniformizarea practicilor comerciale mondiale în scopul realizării unei deschideri largi, care să permită participarea la schimburile internaționale, în condiții avantajoase, a tuturor statelor de pe glob, și curentul „conservator” susținut în special de unele țări puternic dezvoltate, cum sunt SUA și Japonia, care încearcă să mențină în continuare unele practici avantajoase lor, practici ce decurg din poziția de supremație economică pe care au câștigat-o în decursul timpului.
Intenția principală a fost ca Regulile INCOTERMS să clarifice unele aspecte din faza negocierii și încheierii contractului de vânzare internațională, și anume: ambalarea, individualizarea, transportul, asigurare, vămuirea, circuitul documentelor, plata, încasarea etc.
Conform „Regulilor INCOTERMS – 2000” comercianții din toată lumea au la dispoziție un număr de 13 variante dintre care să-și aleagă una care să le convină și pe care să o scrie în contract, urmând să o respecte întocmai.
Siglele, respectiv condițiile de livrare „INCOTERMS – 2000” si anume:
EXW (Ex Works) – Proprietatea și riscul trec la cumpărător, inclusiv plata costurilor de transport și asigurări, chiar de la ușa vânzătorului. Utilizat pentru orice mod de transport.
FCA (Free Carrier) – Proprietatea și riscul sunt ale cumpărătorului, el trebuind să plătească costurile de transport și asigurări, în momentul din care vânzătorul livrează bunurile către transportator. Vânzătorul este obligat să încarce bunurile în vehiculele de transport, fiind obligația cumpărătorului aceea de a recepționa bunurile sosite.
FAS (Free Alongside Ship) – Proprietatea și riscul trec către cumpărător, împreună cu costurile de transport și asigurări, o dată bunurile descărcate din vehiculele de transport de către vânzător. Folosit pentru transportul maritim și pentru cel pe apă continental. Taxele de export îi revin vânzătorului.
FOB (Free On Board) – Vânzătorul și-a îndeplinit obligația de livrare a mărfii în momentul în care aceasta a trecut balustrada navei (copastia) în portul de încărcare convenit. Aceasta înseamnă că toate costurile și riscurile de pierdere sau de avariere a mărfii începând din acest moment se suportă de către cumpărător. Vânzătorul îndeplinește formalitățile vamale de export.
CFR (Cost and Freight) – Vânzătorul angajează nava, o încarcă și o duce în portul de destinație convenit.
CIF (Cost, Insurance and Freight) – Vânzătorul încredințează marfa navei navlosită de el, achitând navlul până la portul de destinație convenit, inclusiv costul asigurării riscului de pierdere și avariere a mărfii pe timpul transportului maritim.
CPT (Carriage Paid To) – Proprietatea, riscul și costurile de asigurări trec către cumpărător în momentul livrării către transportator de către vânzător. Vânzătorul plătește transportul până la destinație. Utilizat pentru orice mod de transport.
CIP (Carriage and Insurance Paid To) – Transport și asigurare plătite până la: pe lângă CPT vânzătorul asigură marfa, în numele și pe contul cumpărătorului, contra riscurilor minime de avariere și pierdere.
DAF (Delivered at Frontier) – Vânzătorul pune marfa la dispoziția cumpărătorului la frontiera convenită și îndeplinește formalitățile de vămuire la import. Utilizat pentru orice mod de transport.
DES (Delivered Ex Ship) – Vânzătorul suportă cheltuielile și riscurile aducerii mărfii în portul de destinație, punând-o la dispoziția cumpărătorului la bordul navei, nevămuită pentru import. Utilizat numai pentru transport maritim si naval continental.
DEQ (Delivered Ex Quay (Duty Paid)) – Livrat franco chei: pe lângă DES, vânzătorul plătește vama în țara cumpărătorului.
DDU (Delivered Duty Unpaid) – Vânzătorul și-a îndeplinit obligația de livrare în momentul în care marfa a fost pusă la dispoziția cumpărătorului, nedescărcată de pe mijlocul de transport și nevămuită la import, la locul de destinație convenit. Vânzătorul suportă costurile și riscurile legate de aducerea mărfii în locul convenit (mai puțin taxele vamale, taxele și alte speze oficiale necesare realizării importului), precum și cheltuielile și riscurile în legătură cu îndeplinirea formalităților vamale de export.
DDP (Delivered Duty Paid) – La fel ca la DDU, cu diferența că vânzătorul suportă și taxele vamale aferente mărfii.
Aceste condiții sunt acceptate ca atare, în țările Uniunii Europene dar și în alte țări din zonele de liber schimb, inclusiv și în țările situate în zone în care drepturile și formalitățile vamale sunt liberalizate.
Caracterul internațional al „Regulilor INCOTERMS“ este evidențiat și de faptul că în fiecare „Declarație vamală în detaliu”, trebuie menționat obligatoriu și sigla condiției de livrare „INCOTERMS” sub auspiciile căreia se derulează în trafic internațional mărfurile (bunurile) care fac obiectul declarației vamale.
Statisticile internaționale confirmă că „Regulile INCOTERMS” sunt utilizate în toată lumea, ceea ce motivează caracterul de „universale” care li se atribuie, deși la origine ele provin din spațiul european.
În prezent, ele au intrat în folosința curentă în China, în țările africane și Sud americane, Orientul Apropiat, Mijlociu și Îndepărtat.
Totuși, în practică există o excepție importantă în relații internaționale de schimb; este vorba de unii comercianți din Statele Unite care insistă să fie folosite propriile lor reguli care sunt cuprinse in RAFTD-1941 (Revised American Foreign Trade Definition), care diferă puțin de regulile cuprinse în „INCOTERMS-2000” (condiția FOB are 6 variante în RAFTD). Acest fenomen este cunoscut în cercurile comerciale internaționale sub numele de „pericolul FOB-ului american”, fapt ce reclamă acordarea unei atenții deosebite la încheierea unui contract de vânzare internațională cu unii parteneri din SUA, la utilizarea condiției FOB. Varietatea mărfurilor ce fac obiectul tranzacției internaționale, modalitățile și tehnologiile noi de transport, uzanțele internaționale încă în vigoare pe plan internațional și național, uzanțele portuare etc., au impus redactarea „Regulilor INCOTERMS-2000” cu o relativă nuanță de generalitate care să permită aplicarea lor în toate cazurile în care se va apela la ele. Astfel, comerciantul își va putea alege un „termen” INCOTERMS cât mai apropiat de scopurile lui, îmbunătățindu-i elementele generale cu “prevederi suplimentare exprese” (precizarea expresă a punctelor geografice de operare a riscurilor și a tarifelor; în caz contrar cumpărătorul suportă riscurile și costurile suplimentare rezultate din ignorarea acestei cerințe), pe care le va înscrie bineînțeles în contractul de vânzare internațională.
Obligația cumpărătorului de a preciza locul unde să primească marfa (locul convenit) este materializată în „Regulile INCOTERMS – 2000” prin șirul de puncte înscrise după fiecare siglă INCOTERMS.
Cumpărătorul este obligat să precizeze „natura și felul ambalajului” cu care vânzătorul va trebui să protejeze marfa, și care, de regulă, sunt condiționate de modalitatea de transport convenită în contract. „Regulile INCOTERMS” nu reprezintă modalități de transport care urmează a fi utilizate, cu excepția transportului maritim care beneficiază de sigle separate.
Astfel, denumirea modalității de transport alese trebuie menționată expres în contract, inclusiv ambalajul ce va fi utilizat, cumpărătorul fiind cel mai interesat să introducă în contract mențiunile respective.
De asemenea, în contractul de vânzare internațională a mărfurilor, părțile vor conveni și preciza atât modalitățile de transport, cât și restul operațiunilor ce vor fi necesare realizării deplasării mărfurilor la destinație (încărcarea și descărcarea, depozitarea și transbordarea, poziționarea containerelor, calarea si arimarea etc).
Precizările respective vor trebui să nominalizeze expres în responsabilitatea cui (vânzătorul/cumpărătorul) vor cădea efectuarea și plata prestațiilor respective. „Regulile INCOTERMS – 2000” au rezolvat în principiu această problemă, dar numai la expedierile multi-modale, în sensul că pentru aceste expediții s-a prevăzut ca obligațiile respective cu privire la încărcare sau descărcare sunt în sarcina celui ce controlează echipele și materialele/ echipamentele necesare desfășurării operațiunilor în locul convenit. Acest principiu prezintă importanța mai ales la livrările multi-modale în condiția „FCA”, dar și la cele din grupa „D”, însă este greu de aplicat la transporturile maritime convenționale, mai ales dacă ne referim la navigația de linie (condiția „liner terms” utilizată de companiile proprietare a liniilor regulate de navigație). Pentru evitarea unor surprize, comercianții vor trebui să precizeze suplimentar în contract condițiile speciale ale liniei regulate maritime cu care va fi efectuat transportul și care se vor regăsi și în contractul de transport propriu zis încheiat în acest scop.
Pentru garanțiile valutare, Camera de Comerț Internațională de la Paris a emis în anul 1992 o regulă uniformă pentru garanții publicația nr. 458 (URDG 458), care este constituită din 28 de articole, după care se conduc toate băncile din lume ce operează cu așa tip de operațiuni documentare.
Ce este de fapt această regulă și pentru ce servește ea? Dacă să luăm un caz în care un importator, care dorește să aibă o siguranța că exportatorul își va îndeplini obligațiunile sale contractuale de livrare a mărfii, poate solicita exportatorului o garanție de bună executare a contractului. Garanția solicitată nu reprezintă altceva decât un angajament emis de către un garant, de obicei, o bancă, care se obligă să achite o sumă de bani, la prezentarea cererii în formă scrisă sau prin intermediul rețelei SWIFT, în cazul în care exportatorul nu și-a îndeplinit obligațiunile sale contractuale.
Garanțiile sunt ca o substituție a banilor și chemarea lor spre plată conform dispozițiilor URDG 458, trebuie să fie efectuată printr-o cerere scrisă expediată fie prin poștă sau SWIFT la garant, de obicei la banca emitentă a garanției.
Tipurile de garanții pentru care de obicei se folosește această regulă sunt următoarele:
Garanția de participare la tender (Tender or Bid Gurantee): reprezintă garanția, care este folosită pentru garantarea participării la o licitație publică și ea poate fi chemată spre executare în cazul când participantul la tender refuză participarea la această licitație sau în cazul când el refuză semnarea contractul de câștig a tender-ului.
Garanție de bună executare a contractului (Perfomance Guarantee): reprezintă o garanție pentru protejarea îndeplinirii obligațiunilor contractuale de către partenerul de afaceri.
Garanție pentru plata în avans (Advance Payment Guarantee): reprezintă o garanție pentru plata efectuată în avans și ulterior neîndeplinindu-și obligațiunile sale contractuale
Tipurile de garanții menționate mai sus, sunt derulate pe teritoriul Republicii Moldova și nu există nici un act legislativ, care ar limita accesul acestor garanții în Moldova.
Incass-oul, precum și celelalte operațiuni documentare este la fel supus unor reguli practice și anume regulilor uniforme pentru incasso nr. 522 (Uniform Rules for Collections 522). Motivul existenței acestei reguli uniforme a fost facilitarea comerțului internațional între țări și apariția acestei publicații în anul 1993 a dus o claritate mai înaltă în această procedură. Această regulă conține 26 de articole, în care sunt clar stipulate condițiile de uzanță pentru toate părțile implicate într-un incasso.
2.2. ANALIZA SPECIFICITĂȚII OPERAȚIUNILOR DOCUMENTARE UZUAL DERULATE ÎN BĂNCILE COMERCIALE DIN MOLDOVA
Piața operațiunilor documentare în Republica Moldova, este una specifică, datorită pieței de desfacere mici și schemelor de import-export clar stabilite. În acest sens cele mai frecvente tipuri de operațiuni documentare folosite pe teritoriul țării sunt: acreditivul documentar irevocabil neconfirmat și confirmat, garanțiile de plată și de bună executare a contractului, precum și incasso-urile valutare.
Acreditivele documentare irevocabile sunt derulate în băncile, care au specificul clientelei corporative (ex.: B.C. VICTORIABANK S.A., B.C. BANCA DE ECONOMII S.A., B.C. MOLDOVA-AGROINDBANK S.A., etc.).
Majoritatea acreditivelor documentare irevocabile de import sunt finanțate din resurse creditare ale băncilor la care se deservesc clienții corporativi. Pentru a deschide un acreditiv documentar, clienții apelează mai întâi la Direcția Credite pentru a aplica la un credit, iar în cazul în care ei dețin resurse proprii, Direcția Credite nu mai este implicată în procesul derulării acreditivului documentar și ei se adresează direct secției sau departamentului responsabil de operațiuni documentare (ex. Direcția Valutară și Relații Internaționale). Următorul pas pe care îl parcurg clienții corporativi este prezentarea contractului de cumpărare-vânzare și completarea cererii pentru deschiderea acreditivului documentar (vezi Anexa nr. 3).
Cererea pentru deschiderea acreditivului este completată de clienți în strânsă legătură cu contractul de cumpărare-vânzare, în cadrul căruia sunt stipulate condițiile de plată, termenul de efectuare a acesteia și modul de livrare a mărfii, care este verificată minuțios de către lucrătorul bancar și după necesitate intervine pentru a asista clientul în completarea ei. În 90 de procente a cazurilor de import a mărfurilor în Republica Moldova, plata prin intermediul acreditivului este la vedere, adică plata se efectuează în timp de 3-5 zile lucrătoare bancare după prezentarea documentelor de către beneficiarului acreditivului conforme condițiilor acreditivului documentar.
După prezentarea și verificarea cererii pentru deschiderea acreditivului documentar irevocabil neconfirmat, persoana responsabilă din cadrul băncii, inițiază procedura de derulare a acreditivului documentar, care este compusă din următoarele etape:
Compunerea draft-ului acreditivului documentar în format SWIFT și predarea ordonatorului pentru negocierea lui ulterioară cu exportatorul. În așa mod sunt înlăturate multe discrepanțe ce pot avea loc la prezentarea documentelor.
Verificarea disponibilității legăturii prin SWIFT cu banca avizatoare. La această etapă persoana responsabilă din partea băncii verifică posibilitatea expedierii mesajului SWIFT MT700 direct către banca avizatoare. În cazul în care nu există legătură directă, se inițiază o solicitare tehnică prin intermediul SWIFT-ului pentru deschiderea accesului cu posibilitatea ulterioară de a expedia mesaje autorizate. Datorită nivelului mare de risc acordate țării noastre, multe bănci străine, nu acordă acces pentru băncile din Moldova și în acest caz o bancă rezidentă transmite mesajul prin intermediul unei bănci de rangul I, care implică costuri adiționale și sunt din contul ordonatorului sau folosește cheile secrete oferite de băncile corespondente.
Expedierea mesajului propriu-zis MT700 către banca avizatoare. La această etapă Secția/Direcția Operațiuni Documentare efectuează o solicitare internă către Secția/Direcția SWIFT pentru expedierea mesajului.
Recepționarea mesajului de confirmare a avizării beneficiarului. Conform regulilor și uzanțelor uniforme 600, banca avizatoare trebuie să informeze banca ordonatorului despre efectuarea avizării a beneficiarului.
Primirea documentelor din partea băncii avizatoare. La această etapă beneficiarul prezintă setul de documente băncii avizatoare, după care ea la rândul său le expediază prin serviciul de poștă rapidă (ex.: DHL, UPS și altele) transmite mai departe băncii nominalizate pentru verificarea și plata lor.
Verificarea documentelor. În majoritatea cazurilor acreditivelor documentare deschise în băncile rezidente au rolul de verificare a documentelor și efectuării plății aferent documentelor prezentate în cadrul acreditivului documentar irevocabil neconfirmat. Această etapă este una din cele mai importante și necesită un control minuțios, pentru că chiar și cea mai mică discrepanță găsită de bancă în documentele prezentate poate duce la refuzul onorării plății acestora. Pentru verificarea documentelor persoana responsabilă din cadrul băncii face referire la regulamentele și uzanțele uniforme emise de Camera Internațională de Comerț din Paris (CIC), cum ar fi (UCP 600, ISB 98 și altele).
Plata documentelor. Dacă documentele prezentate în cadrul acreditivului nu conțin discrepanțe, banca nominalizată este obligată să efectueze plată în 5 zile lucrătoare bancare, dacă în condițiile acreditivului nu este specificată o altă dată (ex.: plata la termen).
Predarea documentelor importatorului. După efectuarea plății banca nominalizată va preda documentele importatorului și îl va informa despre plata efectuată în favoarea beneficiarului. Aceasta este ultima etapă de derulare a unui acreditiv documentar irevocabil neconfirmat.
În cazul acreditivelor documentare irevocabile confirmate procedura de derulare mai implică câteva etape la acele enunțate de mai sus și anume:
La etapa nr. 3, banca ordonatoare negociază condițiile de confirmare a acreditivului, cum ar fi comisionul și acoperirea sumei acreditivului fie din resursele proprii ale băncii sau din linia creditară oferită de banca corespondentă, comisioanele de obicei fiind achitate din contul ordonatorului. Acreditivele documentare irevocabile confirmate sunt solicitate în cazurile în care beneficiarul acreditivului nu recunoaște banca ordonatoare pe motive de riscul atribuit acesteia și lipsa relațiilor de afaceri între banca ordonatoare și banca beneficiarului, precum și pentru a mări siguranța de plată aferent documentelor prezentate. În cadrul mesajului MT700, care va fi emis către banca confirmătoare, vor fi incluse instrucțiuni clare și anume: adresa de SWIFT a băncii avizatoare, metoda de acoperire a acreditivului (debitarea contului corespondent sau folosirea liniei creditare în cazul existenței ei), stipularea părții care va achita comisioanele băncii confirmătoare, nominalizarea băncii confirmătoare pentru verificarea documentelor prezentate în cadrul acreditivului.
Banca confirmatoare va înlocui banca ordonatorului pentru derularea etapelor nr. 4-7, dar va informa în mod obligatoriu banca ordonatorului la fiecare etapă derulată.
Evidența contabilă a acreditivelor de import acoperite. La emiterea acreditivului documentar acoperit, suma acreditivului este înregistrată în evidența contabilă în contul e xtrabilanțier 6501 Acreditive și în contul 2807 Creditori privind decontări documentare.
În cazul când acoperirea este plasată la Bancă, sunt efectuate următoarele înregistrări contabile:
Tabelul 2.2.1
EVIDENȚA CONTABILĂ A ACREDITIVELOR DE IMPORT ACOPERITE
Sursa: Regulamentul cu privire la acreditivele documentare în cadrul B.C. VICTORIABANK S.A., – P. 8.
În cazul când acoperirea pe acreditiv urmează a fi transferată la banca străină sunt reflectate următoarele înregistrări contabile:
Tabelul 2.2.2
EVIDENȚA CONTABILĂ A ACREDITIVELOR DE IMPORT ACOPERITE CU TRANSFERAREA LA O BANCĂ STRĂINĂ
Sursa: Regulamentul cu privire la acreditivele documentare în cadrul B.C. VICTORIABANK S.A., – P. 8.
Evidența contabilă a acreditivelor de import neacoperite. La emiterea acreditivului documentar neacoperit, suma acreditivului este înregistrată în evidența contabilă în contul extrabilanțier 6501 Acreditive. În cazul acreditivelor neacoperite clientul va beneficia de linia de credit pentru acoperirea acreditivului, pentru care înregistrările în contul 2807 Creditori privind decontări documentare, se vor efectua la data utilizării liniei de credit.
Tabelul 2.2.3
EVIDENȚA CONTABILĂ A ACREDITIVELOR DE IMPORT NEACOPERITE
Sursa: Regulamentul cu privire la acreditivele documentare în cadrul B.C. VICTORIABANK S.A., – P. 10.
În cazul când acoperirea pe acreditiv urmează a fi transferată la banca străină din linia creditară deschisă clientului, înregistrările contabile vor fi asemănătoare cu cele descrise în punctul 5.1. (acoperirea pe acreditiv transferată la banca străină) cu excepția faptului că contul 2807 va fi suplinit cu suma respectivă din contul de credit deschis clientului. Respectiv, la micșorarea sumei acreditivului sau transferarea soldului neutilizat din contul 2807 va fi decontată suma respectivă și înscrisă în contul clientului 2224 sau 2225, sau 2251, sau 2252.
Ponderea acreditivelor documentare de export pe teritoriul Republicii Moldova este cu mult mai mare în comparație cu acreditivele documentare de import. Datorită specificului de producție în Moldova, ponderea cea mai mare o ocupă producția vinicolă. Specificul derulării unui acreditiv de export pe teritoriul Republicii Moldova implică următoarele etape:
Recepționarea mesajului SWIFT MT700 sau MT710. La această etapă Secția/Direcția SWIFT din cadrul băncii predă mesajul primit prin intermediul sistemului SWIFT responsabilului din partea băncii pentru operațiuni documentare, care este obligat să verifici minuțios condițiile acreditivului pentru expunerea lor ulterioară beneficiarului acestuia. Pentru sume mai mari de 300,000.00 (trei sute mii, 00) dolari SUA sau echivalentul în altă valută, acreditivul recepționat este de obicei confirmat și în acest caz este recepționat mesajul SWIFT MT710.
Avizarea beneficiarului. Dacă responsabilul din partea băncii nu a depistat careva erori sau neclarități în condițiile acreditivului, perfectează avizul acreditivului în adresa beneficiarului (vezi Anexa nr. 4), în cadrul căruia sunt stipulate condițiile, comisioanele și clauza de acceptare sau neacceptare a condițiilor primite. După cum este menționat în Capitolul 1, un acreditiv irevocabil presupune acceptarea condițiilor de ambele părți. Avizarea are loc prin mai multe metode sau căi de comunicare: e-mail, telefon, fax sau prezentare fizica a beneficiarului la bancă. Responsabilul din partea băncii este obligat să predea avizul și mesajul SWIFT recepționat. Banca beneficiarului în acest caz nu poartă nici o răspundere aferente plății, doar dacă o condiție de acest tip este specificată în textul acreditivului documentar irevocabil de export.
După avizarea acreditivului și primirea acceptului din partea beneficiarului, banca exportatorului, în acest caz banca rezidentă, este obligată să informeze banca ordonatoare/confirmătoare despre acest lucru.
Prezentarea documentelor de către exportator. După livrarea mărfii, exportatorul prezintă documentele solicitate de condițiile acreditivului. Responsabilul din partea băncii nu este obligat să le verifice, dar de obicei le verifică și informează exportatorul, dacă au fost depistate careva discrepanțe ce pot cauza întârzierea plății sau neefectuarea acesteia și îi recomandă după posibilitate să le înlăture prin refacerea documentelor, iar în cazul în care un oricare document nu poate fi refăcut, responsabilul bancar va sugera exportatorului să ia legătura cu importatorul pentru a iniția un amendament la acreditiv, pentru creșterea siguranței de plată aferente documentelor expediate (vezi Anexa nr. 5).
Evidența contabilă a acreditivelor de export neacoperite. La primirea acreditivului documentar, suma acreditivului este înregistrată în evidența contabilă în contul memorandum 7502 Diferite valori și documente. Suma documentelor prezentate în cadrul acreditivului și transmise către banca nominalizată este înregistrată în contul memorandum 7311 Documente de plată la corespondenți străini.
Tabelul 2.2.4
EVIDENȚA CONTABILĂ A ACREDITIVELOR DE EXPORT NEACOPERITE
Sursa: Regulamentul cu privire la acreditivele documentare în cadrul B.C. VICTORIABANK S.A., – P. 12.
Evidența contabilă a acreditivelor de export acoperite. La primirea acreditivului documentar acoperit, suma acreditivului este înregistrată în evidența contabilă în contul memorandum 7502 Diferite valori și documente și în contul 2807 Creditori privind decontări documentare.
Tabelul 2.2.5
EVIDENȚA CONTABILĂ A ACREDITIVELOR DE EXPORT NEACOPERITE
Sursa: Regulamentul cu privire la acreditivele documentare în cadrul B.C. VICTORIABANK S.A., – P. 13.
Evidența contabilă a comisioanelor aferente acreditivelor documentare. În cazul perceperii comisioanelor din contul ordonatorului acreditivului de import (sau din contul beneficiarului acreditivului de export), se debitează contul acestuia și se creditează contul de venituri al Băncii și/sau contul corespondent pentru comisionul băncii străine:
Tabelul 2.2.6
EVIDENȚA CONTABILĂ A COMISIOANELOR AFERENTE ACREDITIVELOR DOCUMENTARE
Sursa: Regulamentul cu privire la acreditivele documentare în cadrul B.C. VICTORIABANK S.A., – P. 13.
În cazul achitării comisioanelor de către beneficiarul acreditivului de import (sau de către ordonator în cazul acreditivului de export), acestea sunt achitate băncii prin:
Tabelul 2.2.7
EVIDENȚA CONTABILĂ A COMISIOANELOR AFERENTE ACREDITIVELOR DOCUMENTARE DE CĂTRE IMPORTATOR
Sursa: Regulamentul cu privire la acreditivele documentare în cadrul B.C. VICTORIABANK S.A., – P. 14.
Garanțiile de plată valutare sunt folosite mai rar ca acreditivele documentare, datorită costului mai mare implicat în derularea operațiunii și pentru ca majoritatea exportatori doresc să primească plata imediat după livrare, ceea ce este specific acreditivelor documentare. Totuși aceste operațiuni există și sunt folosite de clienții băncilor rezidente a Republicii Moldova cu specific de import a mărfurilor și plată la termen (ex. în decurs de 30 zile de la livrarea mărfii).
Derularea unei garanții de plată implică următorii pași:
Aplicarea pentru garanție. Această etapă presupune aplicarea la un credit de către clienții băncii, prin plasarea și blocarea unui colateral sau gajarea bunurilor imobile. La această etapă clientul prezintă băncii și cererea de emitere a garanției propriu-zise.
Predarea dosarului. Dosarul de la Direcția Credite este predat Direcția Valutare pentru conceperea textului garanției și emiterea lui ulterioară. La această etapă se perfectează textul garanției, unde se stipulează că banca emitentă a garanției își asumă responsabilitatea de a achita o sumă de bani, în cazul în care importatorul nu și-a onorat obligațiunea de plată în termeni stabiliți.
Emiterea garanției. La această etapă banca ordonatoare emite garanția către beneficiar prin intermediul SWIFT-ului folosind categoria de mesaje SWIFT nr. 7 și anume MT760.
Chemarea spre plată. De obicei garanțiile valutare sunt foarte rar chemate spre plată, dar chiar dacă această procedură se inițiază de banca beneficiarului garanției, la prezentarea documentelor ce demonstrează neachitarea în termenii stabiliți (ex.: invoice-ul), banca ordonatorului efectuează plată în decurs de câteva zile și în acest sens ordonatorului garanției i se activează linia creditară și sunt calculate dobânzile aferente.
Expirarea garanției. Daca garanția nu a fost chemată spre plată în termenii stabiliți în textul garanției, se înțelege că garanția este expirată și obligațiunea băncii emitente dispare automat.
Garanțiile de bună executare a contractului sunt adesea emise de exportatori pentru îndeplinirea obligațiunilor contractuale. Aceste garanții sunt folosite de asemenea în cazul când importatorul plătește în avans și ca să fie sigur că va primi marfa solicită de la exportator o garanție de bună executare a contractului pentru livrarea mărfii în termenii stabiliți în contract. În cazul în care această garanție este emisă la banca rezidentă derularea acestui tip de garanție parcurge aceleași etape ca și garanția de plată.
Incasso-urile de export sunt cele mai simple tipuri de operațiuni documentare cu un risc ridicat pentru exportator, în schimbul unui cost minim pentru efectuarea tranzacției. Aceste tipuri de operațiuni documentare se folosesc de obicei între partenerii care au o relație de afaceri de lungă durată și credibilitatea livrării mărfii și achitării acesteia se poziționează la un nivel înalt. Pentru derularea unei astfel de operațiuni exportator livrează marfă și prezintă băncii contractul de cumpărare-vânzare și documentele ce atestă livrarea mărfii (ex.: conosamentul, CMR) precum și alte documente adiționale (ex.: Certificatul de origine, declarația de export, certificat de inspecție, etc.), precum și completează o cerere în care vor fi stipulate clar condițiile de plată aferent incasso-ului emis de banca rezidentă. Condițiile de plată indicate de obicei sunt: plata la termen și predarea documentelor contra acceptării unei trate sau predarea documentelor după achitarea acestora.
Incasso-urile de import sunt folosite frecvent când marfa este livrată din Asia. Practica bancară în domeniul comerțului exterior pe continentul asiatic, presupune folosirea ca operațiune documentară incasso-urile, fiind o modalitate simplă, mai puțin costisitoare cu un grad de risc înalt, unica protecție fiind andosarea conosamentului, cu care în caz de neplată importatorul nu va putea vămui marfa. Incasso-ul primit este avizat plătitorului și banca este obligată să urmărească condițiile incluse în scrisoare de remitere.
Derularea plății prin incasso documentar implică și anumite riscuri. Acestea sunt următoarele:
Riscul întârzierii la plată, care decurge din faptul că circuitul documentelor este imprecis ca durată, dând astfel posibilitatea importatorului de a întârzia el însuși să se prezinte pentru preluarea documentelor contra plată. Acest risc este considerabil amplificat în cazurile în care modul de executare a contractului (în special calitatea mărfii), conjunctura pieții (evoluția prețurilor, cursurilor valutare, etc.) sau situația financiară a importatorului prezintă variații semnificative care pot determina importatorul la o tergiversare deliberată a momentului plății, în așteptarea fie a unor rabaturi de preț, a momentelor de conjunctură mai favorabile sau a propriei redresări financiare.
Riscul de neplată din partea importatorului în cazul în care aceleași elemente de insecuritate apar cu o amploare sporită, importatorul găsind căile de întrerupere a raporturilor contractuale sau asumându-și riscurile neexecutării contractului (plății) în schimbul altor avantaje. Neplata poate deci surveni ca urmare a unor fenomene sau evenimente care pot pune pe importator în dezavantaj absolut sau relativ, și anume: calitatea discutabilă a mărfii; conjunctura slabă a mărfii pe piață; evoluția situației valutare în sensul în care afectează competitivitatea importului; apariția unor oferte mai avantajoase de marfă similară; situația financiară precară a cumpărătorului. Neplata aduce după sine arbitrarea litigiului în instanța comercială sau civilă, recuperarea integrală a contravalorii mărfii fiind teoretic asigurată, dar practic extrem de dificilă datorită complexității motivelor posibile de neplată invocate și procedurilor juridice corespunzătoare foarte anevoioase. Chiar în cazul unei asemenea soluții, întârzierea recuperării contravalorii mărfii este extrem de păgubitoare pentru exportator.
Riscul diminuării încasării apare ca o consecință directă a primelor două categorii de riscuri semnalate (întârziere sau neplată), putându-se concretiza în trei forme, și anume:
scăderea valorii și implicit a prețului mărfii, fie ca urmare a deprecierii acesteia în perioada de întârziere, fie ca urmare a acceptării de către exportator a diminuării prețului în vederea lichidării tranzacțiilor cât mai repede și cu pierderi minime,
efectuarea unor cheltuieli suplimentare în sarcina exportatorului pentru manipularea, depozitarea și protecția mărfii, staționarea mărfii pe mijlocul de transport sau în antrepozitele cărăușilor până la preluarea ei, redirijarea mărfii către o altă destinație, etc.;
plata de către exportator a unor dobânzi neluate în calcul de eficiență a exportului în cazul în care operațiunea comercială este finanțată de un terț (de regulă, bancă) până în momentul încasării exportatorului.
Riscul pierderii mărfii, care poate surveni în două situații, și anume.
în cazul în care marfa este expediată direct pe adresa unui cumpărător de rea-credință care si-o însușește, o înstrăinează și refuză plata; desigur, un asemenea caz este destul de rar, teoretic existând suficiente remedii de natură civilă și penală împotriva acestei situații; practica totuși consemnează asemenea dispariții de marfă care de obicei sunt urmate de dizolvarea firmei comerciale partenere sau de falimentul acestea;
în cazul în care în perioada de staționare a mărfii în antrepozite sau pe mijlocul de transport se prelungește peste limita legală impusă de reglementările vamale sau dacă costurile de stocare și de protecție depășesc valoarea mărfurilor, consecința fiind confiscarea mărfii de autorități sau de creditorii respectivi. Tot aici se pot include și cazurile de degradare a mărfii datorită stocării îndelungate.
2.3. ANALIZA TIPURILOR NEORDINARE DE OPERAȚIUNI DOCUMENTARE CU PUNEREA ÎN EVIDENȚĂ A AVANTAJELOR ȘI RISCURILOR AFERENTE.
Tipurile neordinare de operațiuni documentare folosite pe teritoriul Republicii Moldova, sunt acreditivele documentare revocabil, acreditivele documentare revolving, acreditivele transferabile, contra-garanțiile acoperite și neacoperite, precum și garanțiile de participare la licitație când beneficiarul este o instituție publică și garanțiile pentru garantarea creditelor acordate unor clienți ale băncilor.
Ponderea acestor tipuri de operațiuni documentare pe teritoriul Republicii Moldova este foarte mică, și în multe cazuri ele nu sunt derulate până la capăt pe motiv de complexitatea lor.
Tipurile de acreditive documentare revocabile pe teritoriul țării sunt folosite preponderent pentru administrarea cheltuielilor misiunilor diplomatice (ex.: ambasadelor altor țări în Republica Moldova), specificul acestui tip de acreditiv constând în acceptarea irevocabilă a condițiilor ce sunt impuse de ordonatorul acreditivului documentar. Așa tipuri de tranzacții sunt derulate pe un timp îndelungat, ele fiind prolongate și respectiv sumele fiind reînnoite la epuizarea lor. Extragerea de bani din acreditivul recepționat de obicei se face în baza unei recipise semnată de o persoană autorizată, care este menționată în condițiile acreditivului și specimenul de semnătura căruia este expediată către banca beneficiarului imediat după emiterea acreditivului documentar. După verificarea recipisei, banca practică două tipuri de modalități pentru creditarea sumei aferente recipisei primite, și anume:
Creditarea contului clientului înainte de primirea efectivă a banilor în baza unui comision adițional încasat;
Creditarea contului clientului după primirea efectivă a banilor;
În baza recipisei recepționate banca efectuează un mesaj SWIFT MT742 (Reimbursement Claim) în cadrul căruia sunt indicate rechizitele contului corespondent a băncii beneficiare și prin care este solicitată suma de bani din partea băncii nominalizate să achite (ex. banca emitentă). Acoperirea pentru sumele solicitate sunt recepționate de băncile rezidente în decurs de 1-3 zile lucrătoare. Banca plătitoare expediază către banca beneficiarului un mesaj SWIFT MT756 (Advice of Reimbursement or Payment) prin care o informează despre data acoperirii și sumei aferente. Acoperirea intră efectiv în contul corespondent a băncii beneficiare doar după recepționarea mesajului SWIFT MT910 (Confirmation of Payment).
Este foarte important ca în cazul creditării clientului înainte de primirea acoperirii de la banca emitentă, să fie identificat riscul de credit a băncii nominalizate spre plată în cadrul acreditivului documentar, dar specificul misiunilor diplomatice de obicei implica bănci de rangul întâi.
Tipurile de acreditive revolving sunt la fel foarte rare prezente pe teritoriul Republicii Moldova ca și cele revocabile, ele fiind în practică bancară moldovenească folosite în mod combinat, adică un acreditiv revocabil și revolving împreună. Aceste tipuri de acreditive într-un fel impun o limită de extragere a sumei din valoarea totală a acreditivului într-o perioadă anumită de timp, care este stipulată în condițiile acreditivului. Procedura de extragere a sumei este identică cu ea a acreditivului revocabil. Aceste tipuri de acreditive la fel sunt folosite preponderent pentru misiunile diplomatice ce activează pe teritoriul Republicii Moldova sau în cadrul unor proiecte internaționale de lungă durată.
Avantajele utilizării acreditivului documentar revolving:
importatorul are posibilitatea corelării livrărilor cu cerințele sale de producție și desfacere,
necesarul de valută pentru deschiderea unui acreditiv documentar revolving de importator se situează la nivelul valorii ce se va rezolva;
comisioanele bancare sunt mai mici;
printr-o bună corelare de către importator a: livrărilor, producției și vânzărilor, livrările următoare pot fi achitate din încasări realizate din marfa produsă ca urmare a importului;
exportatorul este angajat prin perspectiva sigură a livrărilor și certitudinea încasării banilor prin angajamentul bancar specific acreditiv documentar.
Dezavantajele privesc:
relația cu banca emitentă. Dat fiind comisioanele mai mici, băncile au reticențe în a accepta deschiderea de acreditiv documentar revolving, adesea însă și din necunoașterea mecanismului, invocându-se un risc care de fapt nu există comparativ cu un acreditiv documentar obișnuit;
dacă exportatorul, la o livrare nu îndeplinește condițiile din acreditivul documentar revolving, acreditivul respectiv devine neutilizabil pentru tranșa respectivă și pentru toate tranșele care urmează;
fiind un contract de livrări pe timp îndelungat, piața mărfurilor se poate modifica: dacă prețurile cresc este dezavantajat exportatorul iar când scad, importatorul.
Tipurile de acreditive transferabile sunt utilizate când apare o persoană juridică terță în cadrul derulării acreditivului sau în cazurile granturilor Băncii Mondiale când beneficiarul prim transferă acreditivul către beneficiarul secund pentru importul de marfă. Avantajele acreditivului transferabil sunt:
permite unei firme dezvoltarea afacerilor fără să-și angajeze într-un fel propriile fonduri;
permite diversificarea operațiunilor de export și în afara specificului de activitate al firmei;
acreditivul documentar transferabil permite legal plata în valută a unui producător intern;
câștigurile din diferențele de preț, dat fiind confidențialitatea operațiunilor efectuate de bancă, nu sunt de neglijat.
Dezavantajele acreditivului transferabil:
costurile bancare mai mari decât la un acreditivului documentar obișnuit, și suportarea lor în totalitate de beneficiarul acreditivului;
implică o pregătire minuțioasă a operațiunii în ansamblul ei, rapiditate și coordonarea strictă a condițiilor și termenelor din cele două acreditive;
riscul izvorând din relația cu beneficiarii secunzi, în sensul că aceștia pot să nu livreze marfă de calitate, să nu respecte condițiile și termenele impuse prin acreditivul documentar emis în favoarea lor, ceea ce viciază relația ordonator – beneficiar principal. Aceasta, deoarece nerespectarea condițiilor din al doilea acreditiv documentar atrage după sine imposibilitatea îndeplinirii condițiilor și termenilor din acreditivul documentar transferabil de bază, originar.
Un alt tip de operațiune documentară care poate fi luată în calcul ca una neordinară este contra-garanția, care la rândul său poate fi acoperită și neacoperită. Aceste tipuri de garanții sunt foarte rar utilizate, mai ales datorită costului implicat în procesul derulării acestei operațiuni. Luând în considerație nivelul înalt a ratei de credit în Republica Moldova, băncile pentru a scoate în continuare un profit din sectorul operațiunilor documentare apelează la liniile creditare a băncilor corespondente pentru a micșora costul acestei operațiuni și pentru a oferi clientului posibilitatea de utiliza o contra-garanție pentru necesitățile sale de afacere. Folosirea liniilor creditare oferite de băncile corespondente sunt mai detailat explicate în capitolul 3.
În contextul unei bune realizări a acestor tipuri de operațiuni, băncile din Moldova stabilesc relații strânse cu câteva bănci strategice, prin care sunt efectuate mai multe operațiuni (ex. plăți prin SWIFT), pentru a solicita tarife preferențiale la confirmarea garanțiilor.
O contra-garanție neacoperită reprezintă însăși linia creditară oferită băncii emitente contra unui cost adițional achitat de ordonator și avantajul în acest caz este că banca emitentă nu plasează resursele sale propriii în contul corespondent a băncii garant. Aceste tipuri de operațiuni se derulează în primul rând din cauza riscului de țară atribuit Republicii Moldova și neîncrederii partenerului de afacere a rezidentului, chiar dacă banca emitentă se află pe o poziție satisfăcătoare în achitarea angajamentelor. Riscul acestor operațiuni este de obicei mic, datorită că băncile rezidente apelează la serviciile băncilor de rangul întâi.
Un alt tip de garanție neordinară folosită pe teritoriul Republicii Moldova este garanția de participare la licitații (engl. bid bond), care este necesară în cazul participării la licitații. Ea asigură fermitatea ofertei și seriozitatea ofertantului; fiind, în același timp, și o condiție a participării sale la licitație. Banca garantă se angajează la plata unei sume în situația în care ofertantul își retrage oferta înainte de adjudecare sau, câștigând licitația, nu mai încheie contractul sau nu procură o garanție bancară de bună execuție, dacă în caietul de sarcini a fost prevăzut astfel și contractul a fost încheiat. Valoarea garanției este de 1-5% din valoarea ofertei, iar termenul de valabilitate curge până la semnarea contractului sau furnizarea unei garanții de bună execuție.
Garanția de restituire a avansului (engl. advance payment guarantee) acoperă obligația vânzătorului de a restitui, în caz de neexecutare a contractului, suma sau sumele plătite în avans de către cumpărător. Ea poate să prevadă o reducere a valorii garanției proporțională cu valoarea livrărilor efectuate deja. Garanția se stinge în momentul executării obiectului contractului.
Exista, totodată, o gamă larga de garanții speciale, care răspund naturii specifice a unor tranzacții comerciale internaționale sau condițiilor în care acestea se derulează. Printre acestea se număra:
Garanția de realizare a obligației de contrapartidă, care urmărește să asigure partenerul care face primul livrările ca, dacă celălalt partener nu livrează marfa în compensație, banca îi va plăti marfa livrată;
Garanția de transfer valutar, prin care garantul asigură transferul fondurilor din țară debitorului în străinătate;
Garanții privind cărțile de credit;
Garanții pentru o linie de credit acordată de o banca terță în favoarea unei firme etc.
Capitolul 3. DIRECȚII DE PERFECȚIONARE A GARANTĂRII SI FINANȚĂRII COMERȚULUI EXTERIOR AL REPUBLICII MOLDOVA
3.1. PRACTICI INTERNAȚIONALE ÎN STIMULAREA EXPORTURILOR PRIN INTERMEDIUL OPERAȚIUNILOR DOCUMENTARE
Finanțarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor și a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele bănești necesare pentru realizarea unor activități economico-sociale, în particular, a afacerilor. Când în acest proces este implicat elementul de extraneitate, vorbim de finanțare internațională.
În general, finanțarea afacerilor unei firme se poate realiza din două mari categorii de surse: cele proprii, respectiv cele constituite pentru sau rezultate din activitatea economică a acesteia și cele atrase, respectiv împrumuturile contractate pentru realizarea sau dezvoltarea afacerii; în acest ultim caz, finanțarea este întemeiată pe o relație de creditare.
Principiile generale care ghidează decizia de finanțare sunt aceleași pentru mediul internațional, ca și pentru mediul intern. Totuși, finanțarea internațională se distinge printr-o serie de elemente care-i măresc gradul de complexitate.
Finanțarea tranzacțiilor internaționale implică utilizarea a două sau mai multe monede naționale. Ca atare, un factor critic în decizia de finanțare internaționala este cursul de schimb, respectiv nivelul și variațiile prețului monedei naționale în alte monede. De aici, rezultă necesitatea luării în considerare a riscului valutar și, implicit, a utilizării diferitelor clauze și metode de acoperire a cursului.
Tehnicile de finanțare internațională sunt adaptate diferitelor forme de realizare a tranzacțiilor internaționale. În acest sens putem vorbi de finanțarea exportului, a importului, a proiectelor de cooperare internațională, a investițiilor internaționale, a filialelor în străinătate.
Finanțarea tranzacțiilor internaționale cuprinde un ansamblu de modalități pentru asigurarea mijloacelor de plata necesare efectuării operațiunilor comerciale, investițiilor internaționale, acțiunilor de cooperare economică internațională. Ea se poate realiza din surse interne sau din surse externe. La rândul ei, finanțarea externă poate să aibă la bază surse publice sau surse private.
Din punct de vedere al duratei finanțării, există finanțare pe termen scurt (12-18 luni), pe termen mediu (5-7 ani) și pe termen lung (peste 7 ani). În principiu, în cazul operațiunilor de export și import prevalează tehnicile de finanțare pe termen scurt-mediu, în timp ce pentru investițiile internaționale și acțiunile de cooperare industrială sunt specifice finanțările pe termen
mediu-lung.
Finanțarea pe termen scurt are drept scop asigurarea unor mijloace de plată pentru producătorul la export sau exportatorul care a vândut mărfuri pe credit urmând să recupereze de la importator contravaloarea exportului într-o perioada de până la un an/un an și jumătate.
Creditele pe termen scurt pot avea un caracter de prefinanțare a operațiunilor, fiind legate de activitatea de producție-export a clientului băncii. Alte credite sunt legate strict de o operațiune de export și pot fi acordate producătorilor exportatori sau firmelor comerciale de export și import.
Creditele de prefinanțare. Finanțarea curentă a activității de producție pentru export se poate realiza, ca orice afacere, din fondurile proprii ale firmei producătoare (autofinanțare) sau prin apelarea la avansuri bancare (avansurile și creditele în cont curent).
Creditele de prefinanțare specializate se particularizează prin aceea că acordarea lor este legată de fabricarea și pregătirea pentru export a unui produs strict determinat. Astfel de credite se acordă pentru produse de valori mari, cu ciclu lung de fabricație. Sunt cazuri în care creditele de prefinanțare specializate se acordă și unor producători-exportatori cu flux continuu și ridicat de exporturi. Deseori, acordarea creditului este condiționată de mărimea exportului, astfel încât, producătorii-exportatori nu pot beneficia de aceste credite decât dacă valoarea produselor exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de bănci.
Rolul creditelor de prefinanțare specializate este de a acoperi necesarul de lichidități la producător atunci când avansul primit de la cumpărător la semnarea contractului nu este acoperitor sau când apar probleme de acoperire a cheltuielilor pe parcursul fabricației. Mărimea creditului este stabilită pe baza unui plan lunar de finanțare, în care se trec toate avansurile primite de exportator la semnarea contractului și în timpul perioadei de fabricație, ca și cheltuielile de producție ale produsului la export. Creditul de prefinanțare poate să ajungă la 100% din descoperitul lunar astfel determinat, iar durata acestuia corespunde cu cea a descoperitului.
Creditele de prospectare au ca scop facilitarea activității de descoperire a noi piețe de desfacere de către exportatori.
În Franța aceste credite sunt asigurate de un organism specializat – COFACE. Exportatorul care subscrie un contract de asigurare pentru prospectare la COFACE poate beneficia de un credit pentru finanțarea cheltuielilor angajate în cadrul campaniei de prospectare în străinătate. Creditul poate acoperi valoarea integrala a bugetului de prospectare, iar durata acestuia este până la un an.
Creditele de export. Avansul pe documente de mărfuri. În unele țări, băncile acordă exportatorilor credite pe baza unor documente care atestă existența mărfurilor pregătite pentru export. Valoarea creditului este proporțională cu mărfurile astfel gajate, dar nu depășește 80% din valoarea lor. De regulă, astfel de credite se acordă exportatorilor ce livrează cantități mari. O formă particulara a acestui tip de credit este creditul pe bază de warant. Firma exportatoare, pe baza gajului de mărfuri dă băncii un înscris, (warant) – care reprezintă un titlu de proprietate asupra mărfurilor și este negociabil; ca atare, băncile comerciale pot sconta titlul la banca centrala.
Avansul în valută este, în egală măsură, o tehnică de finanțare pe termen scurt și o metodă de protecție împotriva riscului valutar. În esență, este vorba de acordarea de către o bancă a unui împrumut în valuta firmei exportatoare în baza creanței acesteia față de clientul său din străinătate, creanța nevalorificata în moneda națională.
În Franța, unde este larg practicată, operațiunea de finanțare se desfășoară în trei faze. Mai întâi, exportatorul împrumută de la banca sa o sumă în valută corespunzând creanței pe care o are asupra partenerului. Termenul împrumutului corespunde cu scadența creanței. Suma este acordată de bancă pe baza prezentării de către exportator a documentelor justificative privind expediția și vămuirea mărfii.
Apoi, odată finanțarea aprobată, banca poate credita contul valutar al exportatorului sau poate vinde „la vedere” valuta, oferind clientului său suma în moneda națională, ceea ce îi permite acestuia să-și asigure necesarul de lichidități. Rambursarea împrumutului se face la un preț care cuprinde două elemente: rata dobânzii pe piața de refinanțare (piața eurovalutelor) și marja băncii creditoare.
Avansul bancar prin cesiunea de creanțe. În unele țări, băncile acordă facilități sub forma de avans exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceștia în livrări de mărfuri pe credite pe termen scurt, prin cesionarea creanțelor deținute asupra importatorilor străini.
Cesionarea se efectuează printr-un document financiar de cesionare. În baza acestuia pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până la încasarea creanțelor de la importatori. Avansul acordat nu depășește, de regulă, 70% din valoarea facturilor. Acordarea creditului presupune din partea băncii o analiza de fond a solvabilității exportatorului.
Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici în finanțarea pe termen scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este însoțită de emiterea unui titlu de credit-cambie, bilet la ordin – prin care importatorul este obligat să plătească, la scadență, contravaloarea mărfurilor.
Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen scurt și constă în vânzarea unui titlu de credit unei bănci înainte de scadență.
Scopul scontării este ca beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin sa transforme creanța pe care o are asupra unui terț într-o sumă lichidă, fără sa mai aștepte scadența.
Creditul de scont este utilizat de exportatorul care vinde pe credit pe termen scurt și se finanțează prin scontare.
Creditul de scont care se acordă de către bancă are deci o valoare calculată plecând de la valoarea cambiei din care se scade taxa scontului; totodată, se percepe și un comision pentru acoperirea riscurilor băncii în astfel de operațiuni.
În acest mod, o vânzare pe credit este transformata într-o vânzare cu plata la livrare. Cunoscând aceasta posibilitate, deseori exportatorii include în prețul de ofertare o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării. La scadență banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.
Relația de scontare poate sa apară și intre importator și banca exportatorului. Prin scontarea cambiei direct de importator, acesta asigură exportatorului plata mărfurilor integral pana la livrare, el rămânând debitor față de banca exportatorului până la scadența cambiei și, bineînțeles, suportă costul scontării.
De regulă, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, inițial, acceptarea de principiu a operațiunii de către banca exportatorului.
Băncile comerciale se refinanțează prin rescontarea cambiilor, respectiv transmiterea acestora către banca centrala care, în schimbul unei taxe de rescont (taxa oficiala a scontului), plătește cambiile respective.
Creditul de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanțarea exporturilor pe termen scurt, asemănătoare în principiu cu tehnica creditelor de scont. Acest tip de credit poate fi acordat în favoarea exportatorului sau a importatorului.
Creditul de accept în favoarea exportatorului. În cazul în care partenerul de contract, din diferite considerente, nu acceptă utilizarea titlurilor de credit, exportatorul are posibilitatea să tragă o cambie asupra băncii sale (denumită și cambie bleu, după culoarea ce le distinge de celelalte cambii). Banca comercială accepta cambia (accept bancar) pentru o scadență ce nu depășește, de regulă, 180 de zile. În funcție de legislația din diferite țări, creditul de accept poate fi obținut, în principiu, în două moduri:
fie că însăși banca acceptantă rescontează titlul la banca centrală sau la instituția de finanțare a exporturilor, și pe această bază, acordă exportatorului creditul;
fie că exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, scontează cambia la o altă bancă. În acest caz, banca exportatorului, deși nu finanțează operațiunea, înlesnește, prin semnătură data pe cambie ca exportatorul, folosindu-se de standing-ul ei, să realizeze finanțarea la o altă bancă.
Acordarea acceptului de către bănci se face pe baza verificării documentelor comerciale și financiare care atestă că exportatorul, într-un interval de timp dat (maxim 180 de zile), urmează să încaseze contravaloarea exporturilor. În cazul în care plata mărfurilor are loc mai devreme, banca blochează sumele într-un „cont de acoperire” până la scadența cambiei. Costul creditului de accept include taxa scontului și un comision de acceptare.
Creditul de accept acordat importatorului apare în situația în care banca acceptantă, în conformitate cu condițiile stipulate în convenția de credit, accepta cambii trase asupra sa în favoarea importatorului și destinate să achite exportatorul care este clientul ei. În acest caz, exportatorul este plătit la vedere, iar importatorul rămâne debitor față de bancă, suportând costul creditului de accept.
Tehnici de finanțare pe termen mediu si lung este specifică exporturilor de mare valoare, exporturilor complexe, ca și unor forme de cooperare industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de creditare – creditul furnizor și creditul cumpărător – sau prin tehnici moderne, cum sunt creditul consorțial și cofinanțarea.
Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului (de unde denumirea sa), atunci când acesta consimte partenerului sau o amânare de plată pentru marfa livrata în străinătate. Practic, operațiunea presupune două relații distincte de creditare:
un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plății la un anumit termen de livrare;
un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanțarea operațiunii de export.
Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanțeze, să-și întregească fondurile acordate sub forma de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituție specializată în finanțarea exporturilor din țara lor.
Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung. În Franța, de exemplu, pentru a beneficia de creditul furnizor exportatorul trebuie sa aibă o creanță cu scadența de peste 18 luni. Daca scadenta este de până la 7 ani este un credit pe termen mediu; peste 7 ani este un credit pe termen lung.
Creditul furnizor are la baza considerentul că, deși valoarea mărfii livrate este mare, resursele financiare ale exportatorului permit vânzarea ei pe credit. Creditul furnizor nu depășește, de regulă, 80-90% din valoarea mărfii, diferența fiind achitată de importator sub forma avansului sau plății la livrare.
Băncile comerciale condiționează acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la o instituție de asigurare. Polița de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată de acesta băncii care a finanțat exportul. Astfel, polița de asigurare servește drept garanție băncii pentru creditul acordat exportatorului pe toata durata valabilității sale. Costul asigurării, sub forma primei de asigurare plătită de exportator, este întotdeauna suportat de importator, fie direct prin evidențierea ei separată în contract, fie indirect prin includerea în prețul mărfii.
Creditul furnizor presupune așadar trei documente: contractul comercial internațional (exportator-importator), convenția de creditare (exportator-bancă) și polița de asigurare (exportator-instituția de asigurare).
Deoarece furnizorul este cel ce avansează fonduri proprii sau mobilizează alte resurse, creditul furnizor este mai scump, de regulă, decât creditul cumpărător. Exportatorii include în prețul de ofertare și costul propriei finanțări, precum și alte speze și comisioane bancare.
Tehnici speciale de finanțare. Forfetarea exportului (engl. forfaiting) pe credit constă în transmiterea creanțelor provenite din operațiunile de comerț exterior efectuate pe credit unei instituții financiare specializate care le plătește imediat, urmând să se recupereze contravaloarea acestora, la scadență, de la debitorul importator. Spre deosebire de scontare, această tehnică nu dă instituției drept de recurs asupra vânzătorului creanței în cazul defecțiunii de plată a debitorului.
Specific forfetarii este și faptul că se aplică nu numai creanțelor pe termen scurt, de până la un an, ci și celor provenite din exporturile pe credit cu scadența mijlocie, de la 1 an la 7 ani. Utilizarea acestei tehnici permite deci realizarea unor operațiuni de finanțare pe termen mediu, stimulând pe aceasta cale exportul de instalații, mașini, utilaje și alte produse de valoare ridicată.
Costul forfetarii este mai ridicat decât cel al scontării și constă într-o rată fixă de dobândă, la care se adaugă comisionul instituției de finanțare, stabilit diferențiat în funcție de bonitatea debitorului, de măsura în care cambia (creanța) este sau nu avalizată, de riscul estimat al operațiunii, de modalitatea de plată.
Forfetarea, ca și scontarea, permite recuperarea sumelor înainte de scadență sau transformarea unei vânzări pe credit într-o vânzare pentru exportator. Pentru a iniția o operațiune de forfetare, exportatorii trebuie sa cunoască elementele specifice fiecărei case de forfetare, cum sunt titlurile de creanță acceptate ca documente pentru forfetare (cambii, bilete la ordin, acreditive, alte documente comerciale); instrumente de garantare solicitate de instituția de forfetare (avalizarea titlurilor de credit, scrisoarea de garanție bancară, acreditive irevocabile netransferabile); alte documente suplimentare (declarația exportatorului privind cesiunea, sau după caz, transferul drepturilor de încasare a creanțelor).
Deși cele mai utilizate documente pentru forfetare sunt cambia și biletul la ordin, în ultimii ani s-a impus tot mai mult și acreditivul, în special acreditivul cu plată diferita în operațiunile de forfetare pe termen scurt – 180-360 de zile. Casele de forfetare accepta astfel de acreditive în următoarele condiții: să nu poarte clauza „transferabil”; să nu existe o cambie trasă asupra băncii emitente; banca emitentă să fie de prim rang; acreditivul sa poarte mențiunea că este supus Publicației nr. 600.
Factoringul (engl. factoring) este operațiunea desfășurată pe baza contractului încheiat între factor și aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanțele aderentului prin plata facturilor acestuia (ce poartă semnătura cumpărătorului) reprezentând dovada efectuării tranzacției care are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit.
Instituția specializată de factoring asigură, în principal, preluarea în proprietate a creanțelor aderentului prin plata contravalorii facturilor; în funcție de momentul în care se face aceasta plată, se distinge:
factoringul clasic (engl. old line factoring), când factorul plătește facturile în momentul preluării acestora; practic, factorul acordă un credit aderentului până în momentul scadenței creditului furnizor acordat de exportator importatorului, fapt pentru care reține o dobândă (taxa de scont);
factoringul la scadență (eng. maturity factoring), când factorul plătește creanțele aderentului în momentul exigibilității acestora, reținându-și comisionul pentru intermedierea operațiunilor de decontare.
De o mare importanță în finanțarea exporturilor sunt serviciile de evaluare a riscurilor de insolvabilitate și a riscului valutar. Asigurarea împotriva riscului de insolvabilitate se realizează, implicit, prin subrogarea factorului în poziția aderentului, astfel încât importatorul se va elibera valabil prin efectuarea plății către factor. Pentru riscul valutar se adaugă, de regulă, o marjă la costul operațiunii.
Costul acestor servicii este de 0,5-3% din valoarea facturii pentru administrarea registrului contabil și sprijin în gestiune, iar plata în avans a facturilor va presupune o dobândă care va fi cu 1,5-3% deasupra celei bancare.
Utilizarea factorului prezintă o serie de avantaje: dă posibilitatea utilizării cambiei sau a acreditivului pentru efectuarea plății; înlătură neînțelegerile ce pot interveni din cauza utilizării unei limbi străine și pe cele generate de necunoașterea legilor și a uzanțelor țării importatorului.
Factoringul clasic asigura aderentului disponibilitățile financiare în avans față de scadența creditelor acordate importatorilor, dându-i posibilitatea de a da curs unor noi comenzi, și îl pune la adăpost de riscul insolvabilității debitorilor săi. În plus, oferă posibilitatea acordării unor facilități de plată, deci este pentru exportator un mijloc de promovare a exporturilor.
Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi in SUA și țările Europei Occidentale – ca metodă de finanțare pe termen mediu și lung și prin aceasta ca factor de promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. În esență, leasingul este o forma de închiriere realizată de societăți financiare specializate (societăți de leasing) a unor bunuri de echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.
Leasingul presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, și societatea de leasing, care creditează operațiunea de leasing în calitate de cumpărător și un contract de locație încheiat între societatea de leasing și un terț beneficiar.
Operațiunea este inițiată de firma care dorește închirierea produsului și care se adresează în acest sens societății de leasing cu o cerere de oferta. Societatea de leasing, în urma acceptării cererii, procedează la stabilirea contractului cu producătorul bunului solicitat, în vederea achiziționării acestuia; în acest proces este implicat direct și viitorul beneficiar. Urmează încheierea contractului de leasing și cumpărarea bunului de către societatea de leasing în vederea punerii lui la dispoziția beneficiarului.
Pentru utilizarea bunului, beneficiarul va plăti societății de leasing costul, sub forma de rate eșalonate pe perioada de valabilitate a contractului. De regulă, la sfârșitul perioadei de închiriere, beneficiarul are o triplă opțiune: să prelungească contractul; sa-l abandoneze; sa cumpere bunul la valoarea reziduală.
Finanțarea pe euro-piețe. Eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu, de regulă purtând scadențe între 3 și 8 ani, prin apelare la piața euro-devizelor. Ele sunt acordate de un grup de bănci constituite într-un consorțiu, sub conducerea unei bănci coordonatoare (engl. lead manager). Aceasta din urmă încheie contractul cu beneficiarul, organizează și coordonează consorțiul și acționează ca mandatar al acestuia.
În general, consorțiul este internațional, dar banca lead manager este, de regulă, din țara beneficiarului. În jurul lead managerului se constituie un grup de coordonare (engl. managing group), care reprezintă nucleul propriu-zis al consorțiului, membrii lui asumându-si obligația de a asigura fiecare o anumita cotă din valoarea totală a creditului solicitat; pentru aceasta ei primesc un comision de management, care se adaugă la costul creditului.
Euro-creditele poartă o dobândă bazata pe LIBOR (London Interbank Offered Rate), respectiv rata dobânzii la creditele pe termen scurt de pe piața interbancara londoneză. Spre deosebire de euro-obligațiuni, care sunt negociate pe piața secundară, transferând riscul asupra noilor deținători, euro-creditele devin active ale băncilor care au participat la acordarea împrumutului; deci, dacă în cazul împrumutului euro-obligatar există numai obligația plasării titlurilor și posibilitatea de a le menține, în cazul euro-creditelor băncile se obligă să acorde efectiv o parte din împrumutul total.
Mecanismul mobilizării creditelor constă, în principal, din următoarele etape:
stabilirea contactului între beneficiarul creditului și banca care coordonează operațiunea, acționând ca mandatar al consorțiului;
organizarea de către banca lead manager a consorțiului bancar care va acorda împrumutul;
constituirea grupului de coordonare a operațiunii și stabilirea cotelor de credit între băncile consorțiului. Pe aceasta baza se incheie contractul de credit;
stabilirea condițiilor creditului, respectiv volumul creditului, costul acestuia, moneda în care se face creditarea, scadența;
atragerea de fonduri pe termen scurt de către băncile ce constituie consorțiul pentru acoperirea cotelor lor;
finalizarea operațiunii prin remiterea efectivă a fondurilor către beneficiar;
când volumul creditului a fost realizat, se face publicitate într-o serie de publicații financiare, scopul constituindu-l informarea publicului cu privire la încheierea operațiunii de creditare pe baze consorțiale și la volumul de capital mobilizat.
În ultima perioada o mare extindere au căpătat euro-creditele cu rata dobânzii flotantă (engl. floating rate), cunoscute sub denumirea de "roll-over credits".
Garanțiile bancare. Tranzacțiile comerciale internaționale se caracterizează prin intensitatea aparte a riscului contractual, care se manifestă în egală măsura pentru exportator, cât și pentru importator. Ca atare pe de o parte, cumpărătorul de mărfuri și servicii este interesat să se acopere împotriva riscului de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligației pe care și-o asumă prin contract vânzătorul prin solicitarea unei garanții de prestații din partea unei bănci. Pe de alta parte, vânzătorul va solicita o garanție de securitate a plății, pentru acoperirea riscului de neefectuare a plății de către cumpărător, atunci când modalitatea de plata utilizata nu oferă, ea însăși, o astfel de acoperire.
Scrisoarea de garanție bancară este un angajament scris asumat de o banca în favoarea unei persoane, denumită beneficiar, de a plăti acestuia o suma de bani, în cazul în care o altă persoană, denumită ordonator, în contul căreia se emite garanția, nu a onorat o anumită obligație asumată printr-un contract față de beneficiarul garanției. Obligația garantată de bancă se poate referi la livrarea de marfă, prestarea de servicii sau efectuarea de plăți.
Solicitarea unei garanții bancare presupune plata unui comision, care variază de la țară la țară, de la bancă la bancă. Dintre toate formele asiguratorii, garanția bancară este cea mai sigură, dar și cea mai scumpă.
Scrisoarea de garanție bancară consacra un angajament ferm al băncii emitente, independent de relația contractuală dintre exportator și importator. În momentul în care constituie garanția, banca se angajează să efectueze plata la prima cerere, dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate în garanție.
Asigurarea creditelor de export. În derularea relațiilor de comerț exterior sunt iminente riscurile economice, valutare, politice, militare etc. Exportul de bunuri poate fi afectat de riscul neprimirii contravalorii mărfurilor sau cu riscul de întârzierii plății. Aceste riscuri sunt datorate dificultăților financiare ale cumpărătorului, măsurilor financiare și monetare restrictive luate în țara importatorului, distorsiunile intervenite pe lanțul instituțiilor implicate în realizarea relației de plată. La rândul său, importatorul poate fi afectat de riscuri cauzate de nerespectarea clauzelor contractuale de către exportator, de dificultăți în derularea plăților etc.
Sporirea și amplificarea riscurilor din comerțul internațional au determinat luarea de măsuri efective de sprijinire a comerțului respectiv prin intermediul asigurării creditelor de export. În majoritatea țărilor au fost create organizații sau instituții prin care să se realizeze asigurarea operațiunilor de export, precum:
Departamente în cadrul unor ministere (Elveția: Biroul pentru Garantarea Creditelor de Export);
Societăți pe acțiuni cu capital de stat (Franța: COFACE);
Organisme publice (Italia: SACE);
Bănci de tipul Ex-Im Bank (SUA, Japonia).
Majoritatea acestor instituții asigură activitatea de comerț exterior împotriva riscurilor politice (riscuri de neplată rezultând din restricțiile impuse de autoritățile guvernamentale din țara debitorului), riscuri de transfer al sumelor datorate, riscuri comerciale pe termen mediu și lung.
Produsele activității de asigurare a creditelor de export/import sunt vândute sub forma poliței globale, prin care se asigură riscurile pe termen scurt pentru întreaga cifră de afaceri a asiguratului și sub forma poliței specifice, prin care se asigură riscurile pe termen mediu și lung pentru un singur contract (la bunuri care sunt destinate investițiilor). Ambele tipuri de poliță acoperă:
fie numai riscurile intervenite după livrarea mărfurilor (postlivrare),
fie atât riscurile postlivrare, cât și cele din perioada anterioară a livrării (prelivrare).
Luând ca exemplu România, unde în anul 1992 a fost înființată Banca de Export Import (Eximbank), cu atribuții în domeniul asigurării creditelor de export și a altor produse specifice sprijinirii comerțului exterior. În același timp, EXIMBANK are în vedere și susținerea financiară a importatorilor și exportatorilor români, prin acordarea de credite destinate importului și exportului, toate acestea oferte de produse având în vedere sporirea competitivității exporturilor românești și în același timp, preluarea unei părți din riscurile comerciale și politice induse de operațiunile de comerț exterior.
Produsele Băncii de Export Import a României. Un prim produs al Băncii de Export Import a României în domeniul asigurării operațiunilor de comerț exterior este reprezentat de polița globală, aceasta diferențiindu-se în funcție de zona în care se derulează relația economică externă: țări din cadrul OECD și alte țări.
Pentru prima grupă de țări, polița globală asigură cifra de afaceri a exportatorului împotriva riscului de insolvabilitate comercială și de întârziere a plății din partea cumpărătorului extern. Pentru a doua zonă, asigurarea se face atât pentru cauze comerciale, cât și politice. Riscurile politice au în vedere moratoriile, războiul, războiul civil, retragerea licențelor de export /import etc.
Procentul asigurat acoperă circa 75-85% din valoarea cifrei de afaceri, de regulă mergându-se la limita minimă. Prima de asigurare se calculează în funcție de riscurile previzionate pentru țara cumpărătorului, de durata creditului și de sectorul de activitate în care operează exportul respectiv. Pentru obținerea de informații comerciale necesare la stabilirea limitelor de credit și alte servicii, banca solicită comisioane.
Polița globală poate fi vândută pentru asigurarea cifrei de afaceri a exportatorului împotriva riscurilor din perioade de prelivrare (din momentul semnării contractului, t0, până în momentul transferului de proprietate, t1 (Fig. nr. 3.2.1), precum și riscurile previzibile pentru perioada postlivrare, t1 – t2.
Polița specifică, un al doilea produs al Eximbank, are în vedere asigurarea unei tranzacții de export pentru riscuri comerciale (țările din OECD) și riscurile comerciale și politice (pentru alte țări decât cele cuprinse în OECD). Riscurile comerciale și politice sunt similare cu cele redate la polița globală.
Și polița specifică poate fi vândută pentru asigurarea prelivrare și postlivrare. Procentul de asigurare, prima, comisioanele sunt stabilite în mod similar cu cele redate pentru polița globală.
La emiterea polițelor, globală sau specifică, se acordă o limită de credit care este utilizabilă 12 luni. In cazul poliței specifice, dacă livrarea din cadrul contractului asigurat are un caracter permanent, menținându-se la un anumit nivel, polița respectivă se transformă în poliță revolving. La polița globală, după perioada de 12 luni, ea se reînnoiește automat, dacă nu se solicită contrariul.
Activitatea de asigurare a operațiunilor de comerț exterior a EXIMBANK are la bază atât propria inițiativă a băncii, cât și solicitările guvernamentale. Prin aceste operațiuni se are în vedere acoperirea atât a riscurilor comerciale cât și a celor politice, atât în perioada de prelivare, cât și după livrarea produselor (Fig. nr. 3.1.1).
Sursa: adaptat după Cristina Păun „Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura „Luceafărul”, București 2003, – P. 30
Figura 3.1.1 Produse de asigurare a creditelor de export/import ale Eximbank.
Plata primelor de asigurare se face lunar, în lei sau valută, în funcție de cifra de afaceri realizată prin export (calculul are în vedere cursul de schimb de la data începerii riscului).
Despăgubirea, egală cu procentul asigurat, se va acorda exportatorului în cazul producerii riscului asigurat (neplata sau întârzierea plății peste o anumită perioadă precizată în convenția de asigurare, de regulă, 180 de zile). Despăgubirea se plătește în lei, orice convertire în valută calculându-se la cursul în vigoare în ziua începerii riscului asigurat.
În scopul garantării obligațiilor de plată ale cumpărătorului în cadrul unui contract de export, EXIMBANK acordă importatorilor români scrisori de garanție bancară emise în nume și cont propriu în favoarea exportatorilor străini, valoarea acestor garanții putând să acopere integral valoarea mărfurilor importate și a serviciilor prestate.
În ceea ce privește activitatea desfășurată de EXIMBANK în numele și contul statului român, aceasta vizează decontarea externă, în acest sens oferind:
polițe de asigurare, pe termen scurt, a riscului de neplată la extern;
polița de asigurare pe termen mediu și lung a creditelor pentru producția destinată exportului și a creditelor cumpărător.
3.2. OPORTUNITĂȚI DE FINANȚARE A OPERAȚIUNILOR DE IMPORT
Finanțarea operațiunilor de import sunt cu mult mai solicitate de către rezidenții Republicii Moldova, decât finanțările pentru exporturi, datorită nivelul mare de consum pe baza remitențelor primite de peste hotare țării și sectorului de export slab dezvoltat.
Importatorul în Republica Moldova, în primul rând se confruntă cu câteva probleme cum ar fi ratele dobânzii înalte la creditele valutare acordate de băncile comerciale și informarea slabă despre posibilitățile de finanțare prin intermediul operațiunilor documentare.
Pentru ca băncile să mențină în continuare un profit adecvat pieței, deseori apelează la resursele financiare externe oferite atât de instituțiile financiare mondiale cât și liniile creditare oferite de băncile corespondente.
Luând un exemplu din practică, când un importator dorește să importe un oarecare tip de materie primă, pentru prelucrarea ei ulterioară pe teritoriul țării și exportării ei în alte țări. Partenerii de afaceri, adică importatorul și exportatorul au stabilit modalitatea de lucru a importului de materie primă printr-o garanție de plată în care clientul va avea o clauză de achitare a mărfii în decurs de , dar cu condiția ca această garanție să fie emisă de o bancă de rangul întâi. Importatorul adresându-se la bancă află că costul unei astfel de tranzacții este foarte înaltă, chiar daca e cea mai sigură din punct de vedere pentru exportator, el solicită băncii să găsească o linie creditară externă pentru garantarea colateralului aferente contra-garanției, care va fi emisă ulterior de banca importatorului cu scopul de a minimiza costurile și de a putea continua afacerea.
Aceste tipuri de tranzacții foarte mult depinde de relațiile băncii importatorului cu partenerii săi externi (băncile corespondente, alte instituții financiare etc.) și profesionalismului în negociere.
Costul acestor operațiuni sunt mai ieftine, dacă banca rezidentă ar indisponibiliza resursele sale proprii pentru depozitul colateral, care trebuie plasat în momentul expedierii contra-garanției și poate ajunge până la 5% anual în comparație cu 11%. Printr-un calcul simplu la o sumă de 100 mii dolari SUA, un importator ar economisi pe speze bancare și credit la o garanție de un an cam 6 mii dolari SUA, ceea ce s-ar resimți pe costul final al bunurilor importate și
Creditul cumpărător este o finanțare directă acordată importatorului de către o bancă din țara exportatorului pentru a-i permite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituții specializate în finanțarea exporturilor din țara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenție de credit între importator (sau banca sa) și banca exportatorului.
Dacă în cazul creditului furnizor exportatorul trebuie să se preocupe de încasarea creanțelor sale de la o bancă, în creditul cumpărător exportatorul este exonerat complet de cerințele mobilizării fondurilor, el fiind plătit pe loc de către importator.
Valoarea creditului se situează, de regulă, între 75-90% din valoarea mărfii, diferența fiind suportată sub forma de avans sau plata suportată sub formă de avans sau plată la livrare, de către importator. Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizorul este, practic, plătit integral la livrarea mărfii.
Băncile care acordă credite cumpărător își reîntregesc fondurile de la banca centrală sau de la o instituție de finanțare a exporturilor prin rescontare. În cazul finanțării unor exporturi de valori mari, băncile comerciale procedează la mobilizarea fondurilor prin lansarea de emisiuni de obligațiuni, prin eurocredite sau credite consorțiale.
Asigurarea creditelor se realizează de banca exportatorului la o instituție de asigurare din țara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator (uneori si de exportator).
Deci și în cazul creditului cumpărător apar trei documente: contractul comercial internațional (exportator-importator); convenția de credit (importator-banca exportatorului); polița de asigurare (banca exportatorului-instituția de asigurare). În cele două cazuri, relația de creditare prezintă o serie de elemente comune.
Costul creditului internațional reprezintă elementul determinant în mecanismul pieței creditului. El este constituit din dobânzi (percepute de creditor și care reprezintă ponderea principală), prime de asigurare și diverse speze bancare.
Dobânda pe care debitorul o plătește creditorului se exprimă ca procent la valoarea creditului acordat pe timp de un an. Mărimea ei se stabilește în funcție de nivelul dobânzii de refinanțare a băncii centrale din țara creditorului (taxa scontului), în cazul creditelor internaționale, respectiv de nivelul-reper al pieței (de exemplu, LIBOR pe piața londoneză), în cazul eurocreditelor.
Rambursarea creditului sau restituirea acestuia de către beneficiar comportă două perioade: perioada de grație, în care nu se restituie nimic, și perioada efectivă de rambursare.
Aceasta din urmă se poate calcula ca perioada medie de rambursare, în care se iau în considerare perioada de grație, intervalul dintre prima și ultima rambursare și intervalul dintre doua rate de rambursare succesive, toate exprimate în ani sau luni. Cu cât perioada de grație este mai mare, cu atât beneficiarul creditului este mai avantajat, crescând perioada medie de rambursare.
Un rol important în tehnica de creditare revine sistemului de asigurare și de garantare a creditelor de export. Asigurarea creditelor constă în asumarea de către o instituție specializată a obligației de a rambursa furnizorului autohton creditul acordat de acesta beneficiarului străin, în cazul în care respectivul credit nu a fost rambursat din diverse cauze. Riscurile de natură comercială și politica nu sunt acoperite integral de asigurare, furnizorul preluând astfel o parte din risc, numita franciză. Instituția care asigură creditul primește o primă de asigurare din partea celui care a cerut asigurarea.
Exportatorul sau banca finanțatoare cer importatorului beneficiar de credite diverse garanții pentru eliminarea sau diminuarea riscului nerambursării. Acestea pot îmbrăca forma scrisorilor de garanție, a avalizării tratelor, a instituirii de ipoteci sau gajuri.
Creditul consorțial reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridica, numita consorțiu, unui beneficiar dintr-o țară terță. Consorțiul este format dintr-o banca principală (engl. Lead manager) și câteva bănci participante din țări diferite, care se obligă sa asocieze un număr de bănci terțe la acordarea creditului. Aceasta formă de creditare a cunoscut o creștere deosebită în a doua jumătate a deceniului al optulea, prin lansarea de împrumuturi importante pe piața eurodevizelor în favoarea unor beneficiari terți, de regulă a unor guverne sau agenții guvernamentale.
În condițiile instabilității accentuate a pieței financiare s-au impus tehnici specifice de acordare a creditului, care vizează în special atenuarea riscului de rată a dobânzii. Astfel, a apărut creditul revolving, care permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile. Tehnica cea mai frecventa este cea a creditelor cu rata flotanta a dobânzii (engl. roll-over), care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobândă care este revizuită periodic, în general la 3 luni, pentru a se ține seama de rata dobânzii pe termen scurt.
În acest caz, băncile participante la consorțiu, care își împart între ele riscurile legate de finanțare, stabilesc costul creditului ca o rata fixă (engl. spread) peste LIBOR, astfel încât să se asigure atât recuperarea costurilor și obținerea profitului bancar, cât și acoperirea riscurilor estimate.
Cofinanțarea este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru finanțarea de noi proiecte economice de anvergura și de necesitatea asigurării unei garanții superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituții de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de împrumuturi țărilor membre.
Inițial, operațiunile de cofinanțare cuprindeau două împrumuturi separate care se derulau în paralel, unul în partea Băncii și celălalt de la banca comercială. Ulterior, proiectele de cofinanțare au început să implice mai profund Banca prin participarea directă la împrumuturile băncilor comerciale, fie printr-o contribuție financiară, fie garantând o parte din împrumut.
În cazul cofinanțării poate fi realizată o finanțare mixtă, când fondurile sunt asigurate de părți pentru ansamblul proiectului economic sau o finanțare paralelă, când Banca Mondială și ceilalți creditori finanțează diferite bunuri și servicii sau diferite părți ale proiectului.
Avantajul cofinanțării este faptul că, prin componența „publica” (credite ale BIRD sau ale unor organisme publice pe termen foarte lung-peste 20 de ani – și cu o dobândă redusă), să asigure exportatorilor obținerea unor finanțări la un cost inferior celui al pieței. Ele sunt de obicei utilizate pentru favorizarea exporturilor dinspre țările în curs de dezvoltare.
Cauțiunea este o formă de garanție cunoscută în dreptul continental (Franța, Elveția, etc.) pe bază de contract, un terț garant se angajează față de creditorul unei obligații să execute el însuși acea obligație dacă debitorul principal nu va fi în măsură să o facă. Cauțiunea este un angajament auxiliar, care nu poate exista decât pe baza unei datorii principale și depinde de aceasta după principiul „accesorium sequitur principale”. Numai neexecutarea vreuneia din clauzele stipulate în contractul principal poate determina exercitarea cauțiunii.
Garanțiile bancare pot fi emise în două modalități:
direct, când se emit prin intermediul băncii din țara exportatorului în favoarea cumpărătorului străin;
indirect, când banca din țara exportatorului instructează o bancă străină să stabilească o garanție în favoarea cumpărătorului.
3.3. PERSPECTIVELE GARANTĂRII ȘI FINANȚĂRII COMERȚULUI EXTERIOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Dezvoltarea piețelor financiare internaționale nu ar fi fost posibilă fără aportul fundamental al instituțiilor de intermediere financiară, menite să acționeze ca o interfață între deținătorii de capital și cei care au nevoie de această resursă de bază pentru dezvoltarea afacerilor lor. În condițiile în care piața financiară internațională continuă să fie o piață imperfectă și riscantă, pe care informația și modalitățile de transmitere a acesteia joacă un rol cheie, se poate spune că intermediarii financiari au contribuit și contribuie din plin la creșterea eficienței în alocarea resurselor de capital.
Intermediarii financiari sunt entități publice sau private specializate care acționează pe piețele monetar – valutare sau de capital, mobilizând importante resurse financiare de la deținătorii acestora și punându-le la dispoziția celor care au nevoie de ele (Fig. nr. 3.3.1).
Sursa: adaptat după: Cristina Păun ”Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale”, Editura ”Luceafărul, București 2003, – P. 69
Figura 3.3.1 Diferența dintre finanțarea.
Practic, în funcție de implicarea acestor instituții în finanțarea internațională, putem vorbi de o finanțare directă (beneficiarul are un contact direct cu deținătorii de fonduri) și o finanțare indirectă (când cel care are nevoie de resurse de capital se adresează unei instituții financiare specializate care mijlocește contactul între utilizator și deținătorii de fonduri). Pe piețele financiare internaționale, cea mai mare parte din resurse sunt mobilizate prin finanțare indirectă.
În ceea ce privește activitatea de intermediere pe piața financiară internațională, se pot remarca următoarele:
Odată cu dezvoltarea și organizarea piețelor financiare internaționale, au apărut și s-au dezvoltat o gamă largă de forme de intermediere financiară și de instituții aferente, de la cele mai simple până la cele mai complexe;
Economia de piața modernă este tot mai complexă și diversificată. Cantitatea de informații este copleșitoare. Esența dezvoltării economice o constituie alocarea eficientă a resurselor, dar, într-o economie complexă, decizia de alocare devine din ce în ce mai riscantă.
În bilanțul companiilor de intermediere financiară predomină activele financiare (și nu cele reale) formate din creanțe față de diferiți debitori;
Contabilitatea la nivelul companiilor de intermediere financiară este organizată în același mod ca și la ceilalți operatori economic non – financiari;
Analiza financiară a unor astfel de companii utilizează același set de indicatori financiari cunoscuți (grad de îndatorare, rentabilitate, fluxuri de numerar), doar că în cazul unor indicatori financiari valorile de referință sunt diferite față de companiile non – financiare.
Principalele avantaje ale activității de intermediere pe piețele financiare internaționale sunt:
Riscuri mai reduse pentru utilizatorii și deținătorii de capital;
Consultanța financiară oferită utilizatorilor și investitorilor;
Condiționarea acordării finanțării;
Posibilitatea valorificării mai bune a informațiilor existente pe piață;
Facilități suplimentare de finanțare acordate utilizatorilor de capital;
Oferirea unei game variate de instrumente ce pot fi adaptate la specificul nevoilor de finanțare a fiecărui beneficiar;
Posibilități de reducere a costului capitalului atras.
Printre dezavantajele majore pe care le prezintă utilizarea intermediarilor financiari în procesul de mobilizare a resurselor de capital se numără:
Existența unui "istoric" al relațiilor cu intermediarul financiar;
Costuri de tranzacționare mai mari (comisioane, speze bancare);
Lipsa unui contact direct cu piața financiară internațională;
Principalul argument în favoarea utilizării intermediarilor financiari este legat de imperfecțiunea piețelor financiare internaționale (tradusă prin imposibilitatea obținerii unor informații certe cu privire la evoluția viitoare a pieței și la participanții pe această piață).
Întrepătrunderea fenomenelor economice, globalizarea economiei mondiale, multitudinea informațiilor și viteza comunicării pun în imposibilitate un operator economic să facă față tuturor posibilităților de alocare sau folosire a resurselor. S-au dezvoltat astfel “servicii profesionale” care, evaluează, pun diagnostic, acordă consultanță, asistă în procesul de conducere sau mobilizează resurse. Ele fac față la presiunea concurenței într-o lume deschisă și transparentă.
Serviciile profesionale sunt folosite nu numai de cei care au nevoie de resurse, ci și de cei care investesc. Și, ceea ce este mai important, serviciile profesionale ajută operatorii economici să-și pună în ordine fluxurile financiare, să-și păstreze echilibrul economic și să-și consolideze viitorul. Serviciile profesionale asigură transparență, rigoare și predictibilitate în circuitul economic și fluxurile financiare.
Dar, în primul rând, serviciile profesionale financiare au răspuns necesităților de finanțare dincolo de capacitatea convențională a sistemului băncilor comerciale. Nevoia de dezvoltare solicită mai multe resurse financiare și ele trebuie căutate. Astfel au apărut băncile de afaceri (merchant banks) sau băncile de investiții (investment banks) ca intermediari financiari care asigură servicii profesionale specializate în mobilizarea altor resurse financiare decât creditele bancare și rezolvarea crizei de lichidități.
Sistemele financiare din majoritatea țărilor dezvoltate sunt reglementate diferit și dau naștere unei mari varietăți structurale atât la nivelul formelor de intermediere financiară dar, mai ales, în privința serviciilor oferite de aceștia. Tendința de specializare a majorității instituțiilor de intermediere este suprapusă peste cea de integrare a serviciilor de intermediere (integrarea se face nu numai pe tipuri de utilizatori – individuali sau instituționali ci și pe domenii de activitate). Cert este că activitatea de intermediere financiară este una dinamică și flexibilă, capabilă de adaptare în timp real la schimbările pieței. Multe din aceste servicii nu au existat în trecut, iar cele mai sofisticate s-au dezvoltat în perioada postbelică, cunoscând o adevărată explozie în ultimele două decenii. În prezent, intermediarii financiari oferă utilizatorilor o gamă largă de servicii integrate, având un grad de complexitate diferit:
Tranzacții financiare (vânzarea sau cumpărarea de active financiare de pe piață, plățile și decontările internaționale);
Finanțarea activității economice (finanțarea investițiilor internaționale, a activității de comerț exterior);
Consultanță financiară (consultanța oferită investitorilor cu privire la posibilitățile de investiție sau la managementul portofoliului deținut);
Monitorizarea piețelor (agențiile de rating ce monitorizează diferitele piețe financiare oferind clasamente de risc de țară);
Garantarea operațiunilor financiare (oferirea de garanții bancare în plățile internaționale, garantarea emisiunii de titluri financiare);
Asigurarea împotriva riscurilor financiare (asigurarea împotriva riscului de țară, a riscului de neplată, a riscului suveran etc.);
Expertiza managerială (oferirea de consultanță în administrarea afacerilor);
Monitorizarea companiei (monitorizarea activității companiilor finanțate).
În plus de aceste servicii de bază, există intermediari specializați care oferă și alte servicii conexe cum ar fi:
Constituirea de consorții bancare pentru mobilizarea unui volum important de resurse de capital (de exemplu sindicalizarea creditelor);
Implicarea directă în emisiunea de titluri pe piața financiară internațională (emisiunea de acțiuni / obligațiuni);
Promovarea emisiunii de titluri pe piața financiară internațională (cazul emisiunii de obligațiuni pe o piață străină);
Implicarea în finanțarea complexă a proiectelor de investiții;
Implicare în fuziunile, achizițiile sau preluările de firme;
Administrarea contului clienți (cazul factoringului).
Principalele instituții de intermediere care operează pe piețele financiare internaționale și pot contribui la comerțul exterior al Republicii Moldova, sunt:
Instituțiile financiare internaționale care au un rol fundamental în orientarea fluxurilor de capital dinspre țările care au excedent de resurse către cele cu deficit de resurse, scopul alocării capitalurilor fiind acela de rezolvare a unor crize de sistem cu care se confruntă țările implicate sau pentru restructurarea economică a acestora. Reprezentarea țărilor în cadrul acestor instituții se face la nivel de guvern (prim – ministru, ministru de finanțe sau guvernatorul băncii centrale). Cea mai mare parte a finanțărilor acordate de aceste instituții nu sunt în condiții de piață (dobânzi mai mici, perioade de grație, posibilități de reeșalonare sau renegociere). Din ele fac parte:
Fondul Monetar Internațional;
Grupul Băncii Mondiale (BIRD, IDA, CFI, MIGA);
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare;
Banca Europeană de Investiții;
Banca Reglementelor Internaționale;
Instituții guvernamentale care au rolul de a susține financiar activitatea de export prin acordarea de credite de export pe termen scurt (credite de scont, credite de cesiune, credite de accept, avansuri în valută, credite în contul curent, linii de credit) sau pe termen lung pentru finanțarea importului de bunuri de echipament (credit furnizor sau cumpărător) sau de a se implica în garantarea financiară a operațiunilor de import – export și acoperirea riscurilor asociate acestor operațiuni (riscul de țară, riscul valutar sau riscul de dobândă). Din ele fac parte:
Agenții guvernamentale de creditare a exporturilor;
Agenții guvernamentale de garantare a exporturilor;
Agenții guvernamentale de asigurare a riscurilor;
Instituțiile depozitare care presupun constituirea în prealabil a unor resurse de capital din atragerea de depozite bancare de la persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente și împrumutarea acestor resurse către cei care au nevoie de ele.
Băncile comerciale sunt pilonul central al intermedierii pe piețele financiare internaționale, oferind o gamă largă de servicii cum ar fi tranzacții financiare (cumpărarea / vânzarea de valută, plăți și decontări internaționale), garanții bancare, monitorizare etc. (mai puțin expertiza managerială). Veniturile în cazul acestor instituții sunt formate din dobânzile încasate de pe urma creditelor acordate și din comisioanele / spezele bancare percepute pentru diferitele operațiuni financiare realizate. Principalele cheltuieli în cazul băncilor sunt formate din dobânzile plătite deponenților, la care se adaugă cheltuielile curente, cheltuielile cu provizioanele etc.
Pentru bănci, acordarea de credite reprezintă principala activitate comercială. Spre deosebire de celelalte instituții de intermediere, care înregistrează un număr limitat de tipuri de active, așa cum am văzut mai sus, băncile au în structura activelor un portofoliu mult mai diversificat.
Creditele reprezintă principalul activ al băncilor și, de asemenea, reprezintă principala sursă de venituri. Putem privi banca drept o ființă cu două brațe. Pe de o parte, un braț primește depozite din partea celor cu excese de fonduri, iar pe de altă parte, ea acordă credite celor care găsesc oportunități de investiție profitabile. Din diferența dintre dobânzile încasate de către bănci și cele plătite de către acestea rezultă profitul brut al activității bancare de creditare. Dacă din această diferență se scad cheltuielile de administrație și de întreținere ale băncii, ca și impozitele legale, ceea ce rămâne este profitul net sau câștigul net bancar.
Creditul bancar reprezintă soluția de bază pentru investițiile agenților economici, fiind în esență, mai ales la nivelul economiilor emergente, calea de realizare a restructurării economice și a relansării afacerilor. Activitatea de creditare este cel mai important plasament bancar, cu o pondere mare în activul bilanțier și deci de calitatea portofoliului de credite depinde stabilitatea băncii și realizarea nivelurilor necesare indicatorilor activității bancare privind solvabilitatea și lichiditatea. În cazul unui portofoliu slab de credite acordate, acea bancă ar putea pierde depozite, datorită veniturilor mici sau a riscurilor prea mari pe care le-ar putea aduce acest tip de amplasamente; fără depozite o bancă nu poate să continue să finanțeze creditele sale și să îndeplinească angajamentele sale. De aceea, este vital ca o bancă să abordeze cu atenție portofoliul de credite pentru a-i asigura soliditatea sa.
Diferența între băncile comerciale și celelalte instituții depozitare (casele de economii, băncile mutuale sau uniunile de credit) constă în rolul fundamental pe care băncile comerciale îl au în plățile și decontările internaționale, marea diversitate a activelor (instrumentelor) oferite, forma de organizare (băncile comerciale sunt organizate sub forma societăților pe acțiuni servind intereselor acționarilor). Băncile comerciale sunt de două tipuri: bănci cu amănuntul ("retail banks" – pentru persoane fizice) și bănci pentru companii ("company banks") adresate în principal companiilor. Cea de a doua categorie de bănci este mai mult implicată pe piețele financiare internaționale.
O categorie aparte de bănci comerciale implicate în finanțarea internațională sunt băncile de import – export, care acordă facilități de finanțare firmelor exportatoare: credite de prefinanțare, credite furnizor / cumpărător, credite de export, garanții bancare, credite de scont, credite de accept etc.
Casele de economii și împrumuturi sunt instituții financiare depozitare specializate în principal pe acordarea de credite ipotecare (din care creditele ipotecare ocupă primul loc – cca. 70 % din activele băncii). Serviciile financiare oferite sunt legate de activitatea lor de bază, oferind o gamă largă de servicii de consultanță în domeniul ipotecar. Ca formă de organizare, multe dintre aceste instituții sunt companii mutuale, dar apar și în forma unor societăți pe acțiuni.
Băncile mutuale de economii au active format în principal tot din credite ipotecare și instrumente cu risc redus (titluri de stat, obligațiuni de stat, obligațiuni municipale). Sunt de dimensiuni mai mici, organizate sub forma unei simple asocieri de fonduri (companii mutuale). În prezent, în practica financiară internațională nu se mai face distincție între acest tip de instituții de intermediere și casele de economii și împrumuturi.
Uniunile de credit sunt companii mutuale specializate pe acordarea de credite de consum. Din punct de vedere al fondurilor mobilizate și al tranzacțiilor derulate, uniunile de credit sunt cele mai mici dintre instituțiile depozitare, având totuși un grad rapid de dezvoltare în ultima perioadă. Participanții la aceste instituții sunt de regulă membrii aceleași organizații, din acest punct de vedere operațiunile financiare derulate prin uniunile de credit fiind considerate ca având un risc redus. Gradul de diversificare al serviciilor și instrumentelor oferite este relativ redus.
Instituțiile non – depozitare. Fondurile cu capital de risc (Venture Capital) reprezintă forma de mobilizare a capitalului privat al unui grup de investitori care cumpără acțiuni într-o firma nou înființată, nelistată, dar cu potențial de creștere rapidă. Prin această formă de intermediere sunt finanțate companii / proiecte din domenii cu risc ridicat dar cu potențial de creștere, oferind o gamă diversificată de tehnici de finanțare (acțiuni, obligațiuni, credite). În principiu, aceste fonduri încheie contracte directe cu antreprenori care dețin o tehnologie de vârf, finanțatorul percepând un dividend anual. De regulă, cei care finanțează astfel de afaceri nu au cunoștințe avansate cu privire la procesul tehnologic, punând la dispoziția antreprenorului capitalul și expertiza managerială de care acesta dispune.
După cum se poate observa, în faza inițială principalul beneficiar este antreprenorul (care are la dispoziție resursele financiare necesare și sprijinul direct al finanțatorului în gestionarea afacerii) în timp ce în faza ulterioară, dacă lucrurile merg bine, principalul beneficiar devine finanțatorul care are dreptul să preia integral afacerea respectivă.
Caracteristicile finanțării prin fondurile cu capital de risc sunt următoarele:
Investiție cu grad mare de risc – rata mare de mortalitate + lipsa de active fixe;
Rata mare a câștigului așteptat – obiectiv ROI (return on investment) de minim 20-30%;
Deținerea firmei în portofoliu de la 1 la 7 ani;
Achiziționare între 5 – 30% dintre acțiunile firmei;
Ieșire din investiție prin: ofertă publică pe piețele internaționale, vânzare către o alta companie, preluare;
Implicare activă a investitorului.
Uneori această formă de finanțare este preferată finanțării prin băncile comerciale din cauză că riscul implicat este mult mai mare și băncile evită uneori implicarea directă și că de cele mai multe ori existența unui istoric al relațiilor cu o bancă este un factor determinant în acordarea finanțării. În plus, în contractul încheiat cu antreprenorul, finanțatorul poate restricționa / condiționa obținerea de fonduri din alte surse și poate impune obligativitatea supravegherii directe a activității antreprenorului și a modului în care acesta gestionează fondurile primite.
Companiile de finanțare apar ca filiale ale marilor companii (de exemplu General Electric Capital sau General Motors Acceptance Company) sau ca instituții financiare independente (de exemplu compania Heller, preluată ulterior de Fuji Bank)
Aceste companii sunt specializate în susținerea financiară a dezvoltării unei afaceri (inclusiv în finanțarea exporturilor sau investițiilor directe în străinătate) dar și în finanțarea cumpărării de locuințe, autoturisme sau alte bunuri de consum. Deoarece creditele acordate sunt garantate de obligativitatea constituirii unui colateral (depozit bancar, stoc de titluri financiare), riscul implicat este mult mai mic.
În practica financiară internațională s-au dezvoltat trei mari tipuri de astfel de companii de finanțare:
Companii de finanțare a vânzărilor: specializate în finanțarea utilizatorilor de produse (ex. în domeniul auto);
Companii de finanțare a persoanelor fizice: specializate în finanțarea persoanelor fizice pentru achiziționarea de bunuri de larg consum sau de cumpărarea de locuințe;
Companii de finanțare a afacerilor: implicate în finanțarea companiilor prin acordarea de credite comerciale sau operațiuni de leasing / factoring.
În fluxurile financiare internaționale sunt implicate cu precădere ultima categorie de companii de finanțare. Mai trebuie precizat faptul că aceste companii de finanțare se refinanțează cu precădere prin emisiune de hârtii comerciale (commercial papers) pe termen scurt (cu scadență până în 180 de zile). Hârtiile comerciale emise sunt negarantate, riscul acestor instrumente fiind direct legat de riscul emitentului. Rata dobânzii la aceste hârtii comerciale este stabilită în funcție de dobânda pieței și implicit de riscul emitentului.
Societățile de asigurare sunt intermediari financiari specializați car preiau în portofoliul lor riscurile financiare / comerciale la care sunt expuși toți care operează pe piață, în schimbul unei prime de asigurare. Baza juridică a operațiunii de intermediere o constituie polița de asigurare, în care sunt prevăzute clar riscurile asumate de asigurător precum și drepturile asiguratului î caz de producere a evenimentului asigurat. Durata pasivelor în cadrul societăților de asigurare este mult mai mare decât în cazul băncilor comerciale.
În prezent, se poate observa o implicare tot mai mare a acestor societăți de asigurare în tranzacțiile comerciale și financiare internaționale, volumul mare al riscurilor pe care operatorii economici trebuie să și le asume în acest caz fiind foarte mare sunt îndemnați să transfere o parte din aceste riscuri.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Cercetările efectuate au condus la formularea următoarelor concluzii: opțiunea pentru o anumită modalitate de plată se face în funcție de o serie de factori, între aceștia o importanță deosebită revenind manierei în care acestea acoperă riscurile cu care se confruntă partenerii contractuali, cât și costul pe care îl implică respectiva modalitate de plată. Desigur că alegerea modalității de plată depinde și de alți factori cum ar fi: solvabilitatea cumpărătorului și a vânzătorului, precum și situația acestora pe piața pe care își desfășoară activitatea, condițiile politice și economice prezente în țările partenerilor, obiceiurile specifice diferitelor ramuri de activitate care reglementează efectuarea operațiunilor valutare, posibilitățile de care dispun partenerii în vederea obținerii unui credit și cheltuielile aferente acestuia, gradul de încredere existent între parteneri, gradul de solvabilitate și lichiditate al firmei plătitoare, necesitatea recuperării integrale și în cel mai scurt timp a contravalorii mărfurilor livrate, mărimea cheltuielilor ocazionate de utilizarea uneia dintre modalitățile de plată în raport cu altele etc.
Ținând cont de acești factori, se impune alegerea modalităților de plată care prezintă un grad ridicat de garanție a încasării prețului și totodată formularea unor clauze contractuale adecvate cu un grad ridicat de siguranță.
Luând în considerare criteriile de cost și acoperire a riscurilor de către partenerii contractuali, o comparație între tipurile operațiunilor documentare e necesară și totodată și formularea unei explicații cu privire la utilizarea pe scară destul de largă în cadrul plăților rezultate din operațiuni comerciale de import-export a ordinului de plată în contextul actualului mediu de afaceri moldovenesc.
Deși plata prin incasso documentar este relativ mai simplă și mai ieftină decât cea prin acreditiv documentar nu este garantată bancar, se bazează în principal pe obligația de plată a cumpărătorului asumată prin contractul comercial internațional, fără angajamentul de plată al băncilor asumat de băncile implicate în derularea acestuia.
Principalul risc cu care se confruntă exportatorul în cazul incasso-ului documentar este dat de faptul că inițierea demersurilor în vederea obținerii plății este condiționată de existența documentelor ce atestă livrarea mărfurilor, ceea ce echivalează cu executarea obligației sale contractuale anterior efectuării demersurilor pentru obținerea plății.
Totuși exportatorul își acoperă riscul în ceea ce privește obținerea mărfii de către importator fără efectuarea plății, acesta putând intra în posesia mărfurilor doar în momentul plății.
Un mare inconvenient în cazul incasso-ului documentar este dat de imprecizia de durată în circuitul documentelor, importatorul putând tergiversa efectuarea plății în așteptarea unei conjuncturi favorabile mai ales în cazurile în care calitatea mărfurilor, evoluția prețurilor sau cursurile valutare prezintă variații semnificative în comparație cu acreditivul documentar, care este foarte riguros în ceea ce privește momentul efectuării plății.
Debitorul sau garantul care consimte constituirea unei garanții reale sau personale în favoarea băncii creditoare trebuie să înțeleagă corect întinderea și durata efectelor acesteia.
La rândul său, banca creditoare în favoarea căreia se constituie garanția trebuie să fie conștientă că în cazul aplicării procedurii reorganizării sau lichidării judiciare garanția sa ar putea fi anulată ori devansată de creanțele născute după continuarea acestei proceduri.
De asemenea, banca trebuie să aibă o percepție corectă cu privire la valoarea de piață și gradul de lichiditate a garanțiilor valutare. Alături de menirea tradițională, aceea de asigurare a executării obligației debitorului, garanțiile au dobândit noi funcții:
Ele contribuie la securitatea creditului și înlocuiesc uneori creditul efectiv, substituindu-se transferului efectiv de fonduri, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul scrisorilor de garanție bancară.
Astfel, în vederea evitării unor riscuri, ofițerul de credit din bancă trebuie să se asigure de încheierea unui tip de contract de garanție valabil din punct de vedere legal. În luarea deciziei de acordare a unui credit ofițerul de credite va lua în considerare următorii factori: relațiile anterioare client – bancă, fluxul de fonduri disponibile și profitabilitatea existentă, perioada de existență a societății, experiența și stabilitatea la nivel de management, previzionarea situației financiare, certitudinea rambursării, perioada de creditare, mărimea creditului și obiectul creditării.
Atunci când clientul nu îndeplinește condițiile pentru acordarea unui credit fără garanții, executarea garanției poate compensa o parte din riscul asociat creditului.
În final, operațiunile documentare sunt instrumente de garantare exclusivă a operațiunilor de import și export și derularea operațiunilor documentare de import într-o țara cu un grad de risc înalt sunt problematice, datorită încrederii slabe a partenerilor de afaceri (exportatorilor) și costurilor înalte implicate în efectuarea tranzacțiilor.
Piața bancară a Republicii Moldova în domeniul operațiunilor documentare este slab dezvoltată datorită atragerii anevoioase a resurselor financiare externe, însă ele pot sta la baza stimulării activității de export a țării, dar pentru acest lucru, statul ar trebui să creeze condiții favorabile pentru atragerea investițiilor străine. Dezvoltarea schimburilor internaționale a pus tot mai acut problema asigurării unui comportament ordonat al țărilor în desfășurarea relațiilor valutar financiare și a plăților dintre ele. În prezent pe baza acestor reglementări uniforme au fost create o serie de mecanisme complexe de plată menite să reducă riscul din aceste operațiuni financiare. Beneficiind de un grad ridicat de flexibilitate, aceste mecanisme pot fi aplicate unei palete largi de operațiuni comerciale sau de altă natură.
Legislația internațională aferentă operațiunilor documentare este în continuă modificare, datorită condițiilor economice mereu schimbătoare. Ele reies din practica necesară și sunt implementate în fiecare tip de operațiune documentară pentru ca partenerii de afaceri să joace după aceleași reguli.
În lucrare au fost argumentate următoarele recomandări: pentru dezvoltarea sectorului aferent operațiunilor documentare, piața moldovenească are în primul rând nevoie de o informare în masă a agenților săi economici despre posibilitățile oferite de aceste instrumente de plată, deoarece majoritatea agenților economice nu sunt bine informați și deseori apelând la bănci pentru a iniția o operațiune documentară apare problema discrepanțelor în documente.
O altă recomandare benefică acestui sector, ar fi implicarea organizațiilor și instituțiilor internaționale de credit și obținerea granturilor cu implicarea activă a statului pentru stimularea comerțului în țară prin utilizarea resurselor ieftine în comparație cu cele existente pe piața moldovenească.
Pentru soluționarea problemelor legate de legislația în vigoarea, ar fi adaptarea lor la cele mai recente reguli și uzanțe uniforme aferente operațiunilor documentare care sunt emise de Camera de Comerț Internațională de la Paris.
Abordarea costurilor aferente operațiunilor documentare într-un mod adecvat fiecărei tranzacții în parte în dependență de riscul implicat, pentru a nu crea costuri adiționale și eventual a ajusta prețurilor la produsele importate sau materiei prime exportate.
Racordarea regulilor și uzanțelor uniforme aferente operațiunilor documentare (UCP 600, URDG 458, URC 522, ISB 98, E-UCP) la legislația valutară a țării, precum și a modalităților de import-export a mărfurilor pentru evitarea oricăror posibile discrepanțe ce pot apărea la derularea tranzacțiilor prin aceste instrumente de plată documantare.
BIBLIOGRAFIE
I. Acte normative și reglementorii
Legea instituțiilor financiare nr.550-XIII din 21.07.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 01.1995.
Legea insolvabilității nr.632-XV din 14.11.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.139-140 din 15.11.2001.
Legea cu privire la gaj, nr.449 din 30.07.2001. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. -nr.102 din 02,10.2001.
Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea de evaluare, nr.989-XV din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – nr.102 din 16.07.2002.
Legea cu privire la societățile pe acțiuni, nr.244-XIV din 23.12.1998. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – nr.10-11 din 14.02.99.
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.958 din 04.08.2003, privind aprobarea Regulamentului provizoriu privind evaluarea bunurilor imobiliare // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.117- 181/106 din 15.08.2003.
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.685 din 23.07.97, cu privire la reglementarea modului de sechestrare și comercializare a bunurilor. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – nr.53/584 din 14.08.1997.
Codul civil al Republicii Moldova. Titlul II / Chișinău. – 2002.
Regulamentul BNM cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova nr.153 din 25.12.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –8/24 din 30.01.1998, modificat prin HCA nr. 110 din 14.04.2005.
Regulamentul cu privire la creditele expirate, aprobat prin Hotărârea nr.130 a Consiliului de Administrație al BNM din 15.05.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 87- 89/174 din 24.09.1998.
Regulamentul cu privire la expunerile „mari” din 14.12.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.70/31
Regulamentul cu privire la clasificarea creditelor și formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondurile de risc), aprobat prin Hotărârea nr.164 a Consiliului de Administrație al BNM din 22 iunie 1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – nr.87 din 24.09.98.
Regulamentul nr.38/08-01, cu privire la modul de garantare a creditelor acordate de BNM băncilor, aprobat de Ministerul Justiției și Consiliul de Administrație al BNM, prin Hotărârea nr.3660 din 22.11.1996.
Regulile și uzanțele uniforme aferente operațiunilor documentare, UCP 600 // Camera de Comerț Internațională de la Paris din 2007.
International Standard Banking Practice, ISBP 98 // Camera de Comerț Internațională de la Paris din 2007
Regulile și uzanțele uniforme aferente operațiunilor cu incasso URC 522 // Camera de Comerț Internațională de la Paris din 1995
Regulile și uzanțele uniforme aferente operațiunilor cu incasso URC 522 // Camera de Comerț Internațională de la Paris din 1995
II. Lucrări științifice
Cosma, D.; Donath, L. Monedă și credit. – Timișoara: Editura Mirton, 1996. – 135 p.
Albu, S. Reglementarea procesului de evaluare a proprietății. Analele Științifice ale Universității de Stat, seria „Științe socio-umanistice”, Vol II. – Chișinău: Editura USM, 2006. – 250 p.
Balteș, V. Considerații privind riscul economic, financiar și de faliment. Metode de previzionare. Conferința Internațională ,,Binomul sărăcie – bogăție și integrarea României în Uniunea Europeană”. Vol. – II. – Sibiu: Editura Expert, 2005. – P. 210-213.
Cristea, H.; Stefanescu H. Gestiunea financiară a intreprinderii. – Timișoara: Editura Mirton, 1996. – 145 p.
Basno, C.; Dardac ,N. Riscuri bancare: Cerințe prudențiale. Monitorizare. – București: Editura Didactică și Pedagogică, 1999. – 344 p.
Basno, C.; Dardac, N. Produse, costuri și performanțe bancare. – București: Editura ASE, 2000. – 144 p.
Băncilă, N. Evaluarea financiară a întreprinderii. Curs universitar pentru studenții facultăților de economie și finanțe. – Chișinău: Editura ASEM, 2005. – 218 p.
Băncilă, N. Evaluarea unităților economice în scopuri bancare. – Chișinău: Editura ASEM, 2006. – 183 p.
Băncilă, N. Necesitatea și premisele dezvoltării activității de evaluare în Republica Moldova. Economica. – 2003. – Nr. 4 (44). – 322 p.
Bogdan, I. Tratat de management financiar-bancar. – București: Editura Economică, 2002. – 920 p.
Ionescu L. Băncile și operațiunile bancare. – București: Editura Economică, 1996. – 218 p.
Dumitrescu, D.; Dragotă, V. Evaluarea întreprinderilor: metode, tehnici, incertitudine,valoare – București: Editura Economică, 2000. – 208 p.
Frăsineanu, C. Metode de evaluare a patrimoniului. – București: Editura ASE, 2002. – 46 p.
Gherașenco, V.V. Актуальные проблемы банковской системы в 2008 году. //Деньги и кредит . – 2008. – Nr. – P.4.
Ghițu, M.;Perebinos, M.Cum să obții un credit/împrumut de la instituțiile bancare și nebancare din Republica Moldova. – Chișinău: Editura Bizpro-Moldova, 2003. -268 p.
Grigoriță, C.Activitate Bancară. – Chișinău: Editura Cartier, 2005. – 413 p.
Haloern, P. ; Weston ,I. ; Brighame, traducere Dragușin, A.; Oancea, A. Finanțe managerial. – București: Editura Economică, 1998. – 455 p.
Luban, F. Decizia managerială în condiții de risc. Profilul riscului. Informatica Economică. – 2000. – Nr. 2(14). – 238 p.
Manuale de creditare a Băncilor Comerciale ,, Moldindconbank” ; ,,Banca de Economii”; ,,Moldova Agroinbank”
Niculescu, M. Diagnostic economic. – București: Editura Economică, 2003. – 312 p.
Nuțu, I. Managementul riscului bancar. – București: Editura Expert, 2000. – 287 p.
Raymond, C.Miles. Guide alla valutazione della imprese, Franco Angelli.- Milano 1994. – 442 p.
Rotaru, C. Managementul performanței bancare. – București: Editura Expert, 2001. – 326 p.
Roxin, L. Gestiunea riscurilor bancare. – București: Editura Didactică și Pedagogică, 1997. – 288 p.
Stan Sorin, V. Evaluarea întreprinderilor. – București: Teora, 1999. – 232 p.
Stancu I. Finanțe. Ediția a treia. – București: Editura Economică, 2002. – 620 p.
Cerna, S. Economie monetară și financiară internațională. – Timișoara: Editura Mirton, 1997. – 135 p.
Dedu, V. Management bancar. – București: Editura Mondan, 1997. – 145 p.
Hinkelman, E. Plăți internaționale. – București: Editura Teora, 2000. – 183 p.
Imireanu, M. Instrumente și modalități de plată în schimburile economice internaționale. – Craiova: Editura Scrisul românesc, 2005. – 265 p.
Imireanu, M. Produse și servicii bancare în relațiile de plăți interne și internaționale. – București: Editura Tribuna Economică, 2002. – 159 p.
Imireanu, M. Reguli și uzanțe uniforme referitoare la acreditivele documentare. – București: Editura All, 2004. – 198 p.
Motica, R. Drept comercial român și internațional. – Timișoara: Editura Alma Mater, 2004. – 158 p.
Negruș, M. Plăți și garanții internaționale. – București: Editura All, 2006. – 168 p.
Popa, I. Tranzacții comerciale internaționale. – București: editura Economică, 1997. – 135 p.
Rotariu, I; Antonie, N.; Șoșdean, C.; Perian, R.; Ludoșan, B. Managementul tranzacțiilor economice internaționale și strategia competitivității. – Timișoara: Editura Mirton, 2002. – 320 p.
Rotariu, I. Management financiar-valutar în tranzacțiile comerciale internaționale. – Timișoara: Editura Amphora, 1995. – 163 p.
Stoica, M. Managementul riscului bancar. – București: Editura Expert, 2000. – 288 p.
Standardele Internaționale de Evaluare. – București : Traducere ANEVAR Sucursala Poligrafică ,,București”, 2003. – 495 P.50.
Toma, M.; Alexandru, F. Finanțe și gestiunea financiară la întreprindere. – București: Editura Economică, 1998. – 433 p.
Valeico, V. P. ; Ștahovscaia, А. А.; Zgurean, M. A. Деньги. Кредиты. Банки. Наглядное учебное пособие. – Chișinău:Editura Ulim, 2001. – 334 p.
Vintilă, G. Modalități de estimare a valorii întreprinderii. // Tribuna Economică. -1997. Nr.5 – P.16-17.
III. Surse statistice și de date
Bank of New York (2010) „Introduction to documentary operations – Seminar” // www.bnymellon.com
Eximbank USA (2010) „ExIm Bank Operations for stimulating export – Seminar” // www.bnymellon.com
Anexa 1
Comparația costurilor tipurilor de operațiuni documentare pentru derularea unei tranzacții în sumă de 100,000 dolari SUA pe teritoriul Republicii Moldova
Sursa: Tarifele de prestare a serviciilor pentru persoanele juridice de B.C. Victoriabank S.A. // www.vb.md
Anexa 2
Cererea pentru deschiderea acreditivului
Sursa: Regulamentul cu privire la acreditivul documentar al B.C. VICTORIABANK S.A., -P.21.
Anexa 3
MODUL DE COMPLETARE A CERERII DE DESCHIDERE A ACREDITIVULUI
Pentru a reduce timpul necesar executării corecte a ordinului dvs. de deschidere a acreditivului documentar, vă atragem atenția asupra unor momente utile în completarea formularului.
Acreditivul este supus Regulilor și Uzanțelor Uniforme pentru acreditive documentare editate de Camera Internațională de Comerț din Paris, Publicația nr. 600 (ediția revizuită în 2007). Conform acestor reguli, acreditivele, prin natura lor, constituie tranzacții separate față de vânzările sau alte contracte pe care se pot baza. Aceste contracte nu privesc și nu obligă băncile în nici un fel, oricare ar fi referința la aceste contracte care este inclusă în acreditiv.
Instrucțiunile de emitere a acreditivului, instrucțiunile de efectuare a amendamentelor pe acreditiv trebuie să fie complete și precise. În scopul de a evita confuzia și neînțelegerea instrucțiunilor din acreditiv, nu se vor include detalii excesive în acreditiv și în amendamente la acesta.
Cuvintele “aproximativ” și “circa” referitoare la suma acreditivului, permit o diferență de +/- 10% față de suma stipulată în acreditiv.
Documentele trebuie să fie prezentate la ghișeele băncii executoare până la data expirării acreditivului, de asemenea respectând termenul de prezentare a acestora, termen care trebuie specificat de dvs. reieșind din data livrării (data din documentul de transport). În cazul lipsei unei astfel de stipulări, documentele trebuie prezentate în termen de 21 de zile din data livrării, dar în perioada de valabilitate a acreditivului. Dacă data expirării acreditivului sau ultima dată de prezentare a documentelor cade într-o zi nelucrătoare, acestea sunt extinse până la următoarea zi lucrătoare. Termenul limită de expediere a mărfii nu va fi prelungit datorită extinderii datei de expirare a acreditivului și /sau datei de prezentare a documentelor. Vă recomandăm să limitați perioada de prezentare a documentelor astfel ca documentele necesare pentru vămuirea mărfii să ajungă la dvs. în timp util.
Ordinul dvs. de deschidere a acreditivului trebuie să indice dacă acreditivul este plătibil:
la banca corespondentă peste hotare sau
la banca emitentă.
În primul caz, plata va fi efectuată când beneficiarul va prezenta documentele la banca sa, iar în al doilea caz, beneficiarul va primi plata numai când documentele vor fi prezentate la ghișeele noastre, ceea ce înseamnă o plată mai târzie către beneficiar. Locul unde acreditivul este plătibil trebuie să fie clarificat în aranjamentele prealabile privind condițiile de plată.
În cazul livrărilor parțiale permise, prețul unei bucăți este de dorit să fie menționat în textul acreditivului, în scopul de a evita livrarea insuficientă de marfă.
Chiar dacă descrierea mărfii conține detalii excesive, acest lucru nu garantează îndeplinirea calitativă a obligațiilor contractuale de livrare. De aceea, descrierea mărfii trebuie făcută într-o formă prescurtată, cu referința la pro-forma invoice sau contract, dacă este necesar. În scopul de a evita erorile de traducere, vă rugăm să indicați descrierea mărfii în limba străină respectivă.
Dacă documente alte decât documentele de transport, documentele de asigurare și facturi comerciale sunt stipulate în acreditiv, este de dorit să se indice instituția emitentă al acestor documente și textul acestora. În lipsa acestor detalii, vom accepta documentele așa cum vor fi prezentate. De exemplu, dacă dvs. stipulați în acreditiv prezentarea certificatului de calitate și cantitate, certificatului de origine, buletinului de analiză, indicați autoritatea emitentă a acestora și ce date trebuie să conțină aceste documente.
Datele cererii de deschidere a acreditivului:
Ordonator – denumirea și adresa completă, codul poștal, numărul de telefon și fax, numărul contului.
Data cererii – data prezentării cererii de deschidere a acreditivului de către ordonator la BC “VICTORIABANK” SA, Direcția valutară și relații internaționale.
Banca emitentă – BC “VICTORIABANK” SA, SWIFT: VICBMD2X.
Data expirării/valabilității acreditivului și locul pentru prezentarea documentelor – data la care expiră valabilitatea acreditivului și locul (orașul, țara) unde trebuie prezentate documentele pentru plată, acceptare, negociere. Valabilitatea și locul expirării trebuie stabilite în funcție de particularitățile tranzacției și în funcție de locul aflării băncii executoare.
Transmitere prin – se indică calea de expediere a acreditivului spre banca avizatore sau confirmătoare: letric, curier rapid, teletransmitere (SWIFT, telex).
Forma acreditivului – se indică una din următoarele forme: irevocabil, standby, transferabil, revolving. În cazul acreditivului transferabil se indică banca autorizată să efectueze transferul. În cazul acreditivului revolving se indică numărul și valoarea tranșelor.
Beneficiar – denumirea și adresa completă, codul poștal, numărul de telefon și fax, numărul contului.
Banca avizatoare – banca exportatorului – denumirea, adresa, codul S.W.I.F.T.
Suma și valuta acreditivului – scrise în cifre și litere. Suma acreditivului se indică fie ca sumă fixă, fie indicând un maximum care va fi plătit, fie prin indicarea unei sume aproximative (toleranță de +10%/-10%).
Instrucțiunile de confirmare – dacă acreditivul trebuie confirmat, se indică banca care îl va confirma – denumirea, adresa și codul S.W.I.F.T.
Livrări parțiale – dacă sunt permise sau nu. În lipsa oricărei mențiuni se interpretează că sunt permise. În cazul livrărilor parțiale permise, ordonatorul trebuie să precizeze perioada sau perioadele acestor livrări. Dacă în acreditiv este stipulat altfel, livrările parțiale sunt urmate de plăți parțiale.
Transbordarea – dacă este permisă sau nu. În cazul transbordării permise, ordonatorul poate limita aceasta prin indicarea unui loc unde este permisă transbordarea.
Expediere – se indică sub forma unei denumiri exprese a portului, aeroportului, gării, orașului, țării de unde are loc expedierea/locul de încărcare și locul de primire/descărcare – destinația finală. Nu se utilizează expresii generale, vagi. Pentru a preciza punctul de încărcare și descărcare, nu se utilizează abrevieri.
Ultima dată de livrare – se indică data limită de expediere a mărfii. În lipsa acestei condiții data de expirare al acreditivului va fi considerată ca data limită de expediere a mărfii.
Acreditivul domiciliat cu – se indică banca care execută acreditivul – denumirea, adresa completă și codul S.W.I.F.T. al băncii desemnate, autorizată să efectueze plata, să accepte cambii și ulterior să le plătească sau să negocieze cambii. În cazul acreditivului liber negociabil se va indica mențiunea „orice bancă din (țara sau orașul)”. Dacă acreditivul este liber negociabil de orice bancă din lume atunci țara sau orașul nu se va indica.
Modalitatea de plată – se indică una din următoarele forme: la vedere, la termen, prin acceptare, negociere. În cazul acreditivului cu plata la vedere, beneficiarul va fi onorat imediat după prezentarea documentelor conforme la banca nominalizată. În cazul acreditivului cu plata diferată, beneficiarul va fi onorat după prezentarea documentelor conforme la o dată stipulată în acreditiv. În cazul acreditivelor cu plata prin acceptare sau negociere, se indică scadența cambiilor și asupra cui sunt aceste cambii trase. Cambiile pot fi trase asupra băncii emitente sau băncii nominalizate.
Descrierea mărfii – denumirea și descrierea mărfii trebuie să fie cât mai scurt posibilă și fără detalii excesive, în același timp să fie suficient de clară, ca ordonatorul să aibă certitudinea că va primi marfa în condițiile convenite anterior prin contract. Tot în această rubrică se indică cantitatea și/sau prețul unitar al mărfii. E posibil să se indice aceste detalii cu mențiunea “aproximativ”, ceea ce presupune o toleranță de +10%/-10%. În acest caz, astfel de termeni sunt utilizați în corelație cu valoarea acreditivului.
Modul de livrare – clauză în termeni comerciali abreviați conform regulilor internaționale INCOTERMS. Condiția de livrare trebuie să fie urmată de locul numit, unde marfa trece de la vânzător la cumpărător.
Documentele solicitate – se indică documentele contra cărora se va face plata, acceptarea, negocierea. Fiecare document trebuie să fie clar denumit. Tot în această rubrică se indică numărul cerut de originale și copii. Dacă nu se specifică altfel, banca va accepta ca originale documente întocmite prin sisteme computerizate, automate, etc. și marcate ca originale. Dacă nu se specifică altfel, banca va accepta ca copii documente etichetate drept copii și nemarcate ca originale. Tot în această rubrică se va indica emitentul și conținutul documentelor.
Instrucțiuni speciale – se indică alte detalii și mențiuni speciale.
Perioada de prezentare – se indică numărul de zile din data livrării mărfii la care documentele trebuie prezentate la banca nominalizată, termen care nu va depăși perioada de valabilitate a acreditivului.
Comisioanele bancare – din contul cui se suportă comisioanele băncii emitente și altor bănci implicate în derularea acreditivului.
Contul din care se va deconta acoperirea pentru acreditiv și contul din care se vor plăti comisioanele și spezele bancare.
Anexa 4
Direcția valutară și relații internaționale
B.C. Victoriabank S.A.
str. 31 August 141
MD – 2004 Chișinău, Moldova
Către _____________________
____ _________________ 200__
AVIZ
privind recepționarea acreditivului documentar irevocabil nr. _______________________
Prin prezenta, B.C. “VICTORIABANK” S.A. vă avizează, fără a-și asuma careva obligațiuni și/sau angajamente, asupra emiterii în favoarea dumneavoastră a unui acreditiv documentar irevocabil în sumă de _____________________________________________, termenii și condițiile căruia se anexează.
Conform condițiilor acreditivului, toate spezele și comisioanele bancare în ______________________________ sunt din contul ___________________________.
În cazul respectării tuturor condițiilor și termenilor acreditivului, suma aferentă acreditivului va fi transferată în contul dvs. după primirea acoperirii de la banca _____________________________.
Dacă nu sunteți de acord cu termenii și condițiile acreditivului sau considerați că nu veți avea posibilitatea să îndepliniți toate sau anumite condiții ale acreditivului, vă rugăm să contactați ordonatorul în scopul modificării acestor condiții.
De asemenea, dacă nu vom fi informați timp de două zile lucrătoare despre dezacordul dvs. privind termenii și condițiile acreditivului, vom considera acceptarea acestora.
Cu respect,
Director
Direcția valutară și relații internaționale
B.C. “VICTORIABANK” S.A.
Executor:
Anexa 5
DOCUMENTARY REMITTANCE
UNDER IRREVOCABLE
DOCUMENTARY CREDIT NO.
Month / Day / Year
SEND TO:
YOUR REFERENCE:
INSTRUCTIONS
PLEASE ACKNOWLEDGE RECEIPT OF DOCUMENTS BY S.W.I.F.T. MESSAGE, QUOTING OUR REFERENCE.
IN ACCORDANCE WITH THE “UNIFORM CUSTOMS AND PRACTICE FOR DOCUMENTARY CREDITS” WE ASSUME NO LIABILITY OR RESPONSIBILITY FOR THE FORM, SUFFICIENCY, ACCURACY, GENUINENESS, FALSIFICATION OR LEGAL EFFECT OF THE DOCUMENTS OR FOR THE QUALITY, QUANTITY OR DELIVERY OF THE GOODS MENTIONED THEREIN.
PLEASE REMIT PROCEEDS BY CREDITING OUR ACCOUNT NO. ____________________________ HELD WITH ________________________________________, S.W.I.F.T. BIC: ___________________, ADVISING US VALUE DATE OF PAYMENT.
REMARKS
SINCERELY YOURS,
THE BANK.
ADNOTARE
la teza de master
„ Intermedierea bancară a importului și exportului prin operațiunile documentare”
Lucrarea pune în evidență dimensiunile comerțului internațional cu relevanță pentru dezvoltarea economică, prin facilitarea expansiunii tranzacțiilor standardizate conform normelor UCP 600, crearea de noi oportunități pentru accesul întreprinderilor mici și mijlocii la comerțul internațional, stimularea procesului de fragmentare a activităților economice. Sunt urmărite obiective prioritare ca reducerea costurilor de tranzacționare, îmbunătățirea accesului la informațiile de piață, intensificarea competiției printr-o mai corectă alocare a resurselor, îmbunătățirea competitivității firmelor și creșterea abilităților lor de a crea valoare și de a concura pe pieți tot mai globalizate.
După o prezentare teoretică a principalelor norme și uzanțe internaționale, lucrarea abordează tranșant stadiul actual al tranzacțiilor de import-export din Republica Moldova reliefând caracterul prea prudențial a acestora bazat pe scheme clasice. Se acordă o atenție deosebită evidențierii tendințelor mondiale de utilizare concurențială a diferitor practici bancare ca finanțarea importatorilor și exportatorilor, estimarea corectă a riscului asociat operațiunilor internaționale, impactul acestora asupra stabilității băncii dintr-o perspectivă dinamică ce ia în calcul modificările legislative, atragerea depozitelor, analiza Gap-urilor și posibilitatea atragerii liniilor de credit internaționale.
ANNOTATION
to the master thesis
„Bank as an intermediary in import-export transactions through documentary operations”
The presented work highlights the relevant dimensions of international trade for economic development by facilitating the expansion of standardized transactions according to UCP 600, the creation of new opportunities for small and medium enterprises and their access to international trade stimulating the fragmentation of economic activities. Priority objectives are pursued as reducing transaction costs, improving access to market information, increasing competition by fairer allocation of resources, improving the competitiveness of firms and increase their ability to create values and compete in increasingly globalized markets.
After a theoretical presentation of the main rules and international practice, the thesis addresses the current state of trenchant import-export transactions of Moldova highlighting their prudential character based on classical schemes. It pays particular attention to global trends and reflects the competitive use of different banking practices for financing of importers and exporters, correct estimation of risk associated with international operations, their impact on bank stability in a dynamic perspective that takes into account changes in legislation, deposit taking, analysis gap sites and the possibility of attracting international credit lines.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Directii de Perfectionare a Garantarii Si Finantarii Comertului Exterior al Republicii Moldova (ID: 139299)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.