Directia Generala Politica Regionala Si Urbana

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: NOȚIUNI INTRODUCTIVE, POLITICI ȘI PROCEDURI

LEGISLATIVE ÎN CADRUL COMISIEI EUROPENE

1.1. Misiune și obiective ale Comisiei Europene

1.2. Organizare

1.3. Procesul de adoptare a deciziilor

1.4. Componența și prezentarea direcțiilor din cadrul Comisiei Europene

1.5. Funcțiile Comisiei Europene

CAPITOLUL al II-lea: DIRECȚIA GENERALĂ POLITICĂ REGIONALĂ ȘI

URBANĂ (REGIO)

2.1. Declarația de misiune a Direcției Generale (DG)

2.2. Fondurile administrate de Direcția Generală (DG)

2.2.1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)

2.2.2. Fondul de Coeziune

2.2.3. Instrumentul de asistență pentru preaderare (IPA)

2.2.4. Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (FSUE)

2.3. REGIO 2007-2013 în România

2.3.1. Programul Operațional Regional (POR)

2.3.2. Documentul de programare al POR

2.4. Programare 2014-2020

2.4.1. Dezvoltare regională

2.4.2. Comitetul Consultativ privind Dezvoltarea Regională

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Comisia Europeană este considerata instituția cea mai “revoluționară” din spatiul comunitar, reprezntand motorul integraționist al Uniunii Europene.

Comisia Europeană, este apreciata ca fiind “gardianul respectării tratatelor”, singurul organul executiv al Uniunii Europene. În calitatea sa de organ executiv, Comisia are in gestiune politicile europene și raspunde de negocierea acordurile de comerț și de cooperare internațională, elaborează și promovează deciziile comunitare .

În unele domenii, cum ar fi cele ale agriculturii, concurenței și comerțului, se bucură de o autonomie remarcabila in ceea ce priveste luarea deciziilor, fără a supune Consiliului de Miniștri propunerile, prin puterea specifica conferita de tratate sau de puterii delegata de Consiliu.

Termenul „Comisia” desemnează in primul rand colegiul comisarilor , dar și instituția în sine. Sediul acesteia este la Bruxelles (Belgia) și unele servicii la Luxemburg. În fiecare stat membru al Uniunii Europene Comisia deține reprezentanțe.

Lucrarea de față este structurată în două capitole. În primul capitol am dezbătut politicile și procedurile legislative din cadrul Comisiei Europene.

Comisia are ca principale roluri : stabileste obiectivele și prioritățile de acțiune la nivel european, propune proiecte legislative pe care le supune aprobării Parlamentului și Consiliului, gestioneaza și pune în aplicare politicile și bugetul Uniunii Europene, asigura respectarea legislației europene (alături de Curtea de Justiție) și reprezinta interesele Uniunii Europene pe plan extern (negociază acorduri comerciale între Uniune și alte țări etc.).

O dată pe săptămână, de obicei în ziua de miercuri, Comisia se reunește la Bruxelles.

Atunci cand la Strasbourg au loc sesiunile plenare ale Parlamentului, se reuneste si colegiul comisarolor in Strasbourg. Agenda reuniunilor se bazează pe programul de lucru al Comisiei .

Fiecare comisar prezinta subiectul sau pentru care este responsabil de pe ordinea de zi, pentru fiecare domeniu în cauză, dupa care, întregul colegiu stabileste o decizie colectivă. Procesle verbale si ordinea de zi se pot consulta in orice moment de catre public, doar ca acesta nu poate participa la reuniuni si dezbateri.

Atunci cand apar situatii in care sunt necesare discuții sau intervenții urgente ale membrilor Consiliului de Miniștri, in ceea ce priveste problemele majore se stabilesc reuniuni extraordinare.

Al doilea capitol este de fapt un studiu de caz cu privire la o direcție generală din cadrul Comisiei Europene si anume Direcția Generale Politică Regională și Urbană.

Misiunea Direcției Generale (DG) Politică Regională și Urbană din cadrul Comisiei Europene este aceea de a consolida coeziunea economică, socială și teritorială prin reducerea disparităților dintre nivelurile de dezvoltare ale regiunilor și țărilor din Uniunea Europeană. Astfel, politica regională contribuie în mod pozitiv la ameliorarea rezultatelor economice ale UE.

Pentru a reduce disparitățile este nevoie de o politică de coeziune care să favorizeze îmbunătățiri continue în materie de competitivitate și ocuparea forței de muncă. Prin cofinanțarea proiectelor de infrastructură, dezvoltarea societății informaționale, accelerarea transferului de know-how, sprijinirea investițiilor în oameni și stimularea cooperării transfrontaliere, DG Politică Generală sprijină regiunile mai puțin prospere sau care întâmpină probleme structurale, pentru a crește competitivitatea și pentru a accelera dezvoltarea economică durabilă. Politica regională reprezintă, prin urmare, o expresie importantă a solidarității în cadrul Uniunii Europene.

CAPITOLUL I: NOȚIUNI INTRODUCTIVE, POLITICI ȘI PROCEDURI LEGISLATIVE ÎN CADRUL COMISIEI EUROPENE

1.1. Prezentarea instituției

Originea Comisiei Europene este în anul 1951, când o dată cu apariția Înaltei Autorități – executivul primei comunități europene, cea a cărbunelui și oțelului -, a apărut și termenul de comisie care era folosit în tratatele de la Roma din motive strategice .

Acest lucru este ca urmare a faptului că se încerca diminuarea sensului supranațional, considerat prea extins în primul tratat. Până la intrarea în vigoare a tratatului de fuzionare a executivelor din 1965, cele trei comunități europene au avut trei executive, două comisii (Euratom, CEE) și Înaltă Autoritate (CECO).

Tratatul de la Paris, cel prin care s-a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a creat patru instituții :

ü Înaltă Autoritate;

ü Consiliul Special de Miniștri;

ü Adunarea Comună;

ü Curtea de Justiție.

Înalta Autoritate avea o poziție de independență față de guvernele statelor membre ale CECO. Ea avea și competențe foarte întinse în domeniul administrării producției de cărbune și oțel. Putem cita dintre atribuțiile sale: – strângerea de informații pentru cei interesați în scopul facilitării activităților lor;- organizarea de consultații în materie;- definirea obiectivelor comune;- acordarea de împrumuturi sau de garanții pentru împrumuturile contractate de întreprinderi.

În baza Tratatelor de la Roma s-au creat Comisii separate, toate având sediul la Bruxelles, atât pentru CEE cât și pentru EURATOM. Ele erau formate tot din noua membri, numiți de către guvernele naționale pentru o perioadă de patru ani. Dat fiind faptul că în anii ce au trecut de la crearea CECO entuziasmul integrării a devenit mai slab, emblematic în acest sens fiind neconcretizarea propunerilor de formare de comunități europene în domeniul apărării și politic, Comisia CEE, spre deosebire de Înaltă Autoritate, nu adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de Miniștri, asigurând și executarea dispozițiilor prevăzute de Tratat.

Comisia CEE a trecut în prim plan, primul ei președinte fiind profesorul german de drept Walter Hallstein .

Comisia Europeană, ca și denumire oficială, este cunoscută după Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevăzându-se unirea celor trei Comisii existențe la acel moment într-un singură instituție, Comisia Comunităților Europene.

Tratatul de fuziune stipulează independența Comisiei față de guvernele statelor membre, dar stabilește răspunderea politică a acesteia față de Parlamentul European, care poate adopta o moțiune de cenzură împotrivă ei.

Crearea Uniunii Europene și implicit a Comisiei n-ar fi fost posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din decembrie 1985, care a decis reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra tratatului de la Roma, privind crearea CEE, și a dispozițiilor privind cooperarea politică de unde și denumirea de ’’Act Unic European’’.

Din 1967, când s-a cristalizat Comisia Europeană prin fuziunea celor trei Comisii, funcția de președinte a fost deținută de următoarele personalități: belgianul Jean Rey, până în 1970, italianul Franco-Maria Malfatti care, fără să-și încheie mandatul, a fost înlocuit de socialistul olandez Sicco Mansholt, francezul Xavier Ortoli între 1973-1977, englezul Roy Jenkins, între 1977-1981, luxemburghezul Gaston Thorn, între 1981-1985, pentru un deceniu apoi, Jaques Delors (1985-1995), în perioada 1995-1999 Jacques Santer, în perioada 2000-2004 italianul Romano Prodi, iar din noiembrie 2004 de portughezul Jose Manuel Barroso .

Prin Actul Unic European anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie.

Prin Tratatul de la Maastricht , articolul P, paragraf 1, au fost abrogate articolele de la 10 la 19 din tratatul de fuziune de la Bruxelles referitoare la componenta și organizarea Comisiei, în locul acestora fiind înserate în cele trei tratate comunitare dispoziții având un conținut identic.

Cele mai importante noutăți ale Tratatului de Maastricht se referă la desemnarea și durata mandatului Comisiei, respectiv de la 4 la 5 ani, situând-o astfel într-o anumită dependența față de Parlamentul European .

Prin Tratatul de la Amsterdam, Comisia a rămas cu aceleași atribuții, modificările aduse de tratat nefiind esențiale, astfel : – în privință cooperării în domeniul justiției și al afacerilor interne, prerogativă unor inițiative, care la momentul respectiv erau exercitate împreună cu statele membre, îi rămân în exclusivitate; – în domeniul „cooperării intensificate”, în cadrul CE, Comisia deține monopolul inițiativei, pe care nu o împarte cu statele membre;- s-a întărit poziția președintelui Comisiei.

Comisia Comunității Europene, ca și instituție administrativă și politică, se deosebește cel mai mult prin faptul că, spre deosebire de secretariatul general al unei organizații internaționale, ea nu este doar gestionarul acțiunilor comune, ci prin misiunile și competențele pe care le are, ea este pistonul procesului de integrare europeană .

1.2. Misiune, obiective și politici ale Comisiei Europene

Misiunea Comisiei este să reprezinte și să susțină interesele Uniunii Europene ca tot unitar. Comisia elaborează astfel propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă Parlamentului European și Consiliului. De asemenea, Comisia este organul executiv al Uniunii Europene – cu alte cuvinte este responsabilă pentru aplicarea deciziilor Parlamentului și Consiliului. Astfel, principalul rol al Comisei este apărătoarea tratatelor fiind dotată cu putere de inițiativă legislativă și de execuție, rol de punere în executare a politicilor comunitare.

În cadrul “triunghiului instituțional” Consiliul (reprezentând statele membre la nivelul miniștrilor sau pentru Consiliul European, la nivelul șefilor de stat sau de guvern), Parlament European (democratic ales, cu rol legislativ), Comisia reprezintă interesul general al Comunităților, fără ignorarea intereselor statelor membre, în cadrul procesului decizional,

Directoratele sale solicitând opiniile unor experți ai statelor comunitare, grupați în comitete naționale de experți, în acest fel armonizându-se interesul comunitar cu cel național .

Ø este o instituție supranațională, fiind compusă din reprezentanți ai statelor membre, candidaturile fiind propuse de către guvernele acestora.

Ø deși este o instituție supranațională, membrii Comisiei își exercită atribuțiile în interesul Comunităților, beneficiind de o deplină independența, neputând primi dispoziții din partea statelor ai căror reprezentanți sunt

Ø activitatea Comisiei are un caracter permanent

Ø deține monopolul de inițiativă legislativă

Ø asigură punerea în executare și supraveghează respectarea dispozițiilor tratatelor comunitare și a restului actelor normative emise în vederea punerii în executare, de către statele membre și celelalte instituții comunitare

Ø răspunderea membrilor Comisiei pentru actele emise de către instituție este colegială.

Organizarea și funcționarea Comisiei sunt stabilite în cadrul oferit de dispozițiile art.155 -; 163 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, astfel cum au fost ele modifmunitare, grupați în comitete naționale de experți, în acest fel armonizându-se interesul comunitar cu cel național .

Ø este o instituție supranațională, fiind compusă din reprezentanți ai statelor membre, candidaturile fiind propuse de către guvernele acestora.

Ø deși este o instituție supranațională, membrii Comisiei își exercită atribuțiile în interesul Comunităților, beneficiind de o deplină independența, neputând primi dispoziții din partea statelor ai căror reprezentanți sunt

Ø activitatea Comisiei are un caracter permanent

Ø deține monopolul de inițiativă legislativă

Ø asigură punerea în executare și supraveghează respectarea dispozițiilor tratatelor comunitare și a restului actelor normative emise în vederea punerii în executare, de către statele membre și celelalte instituții comunitare

Ø răspunderea membrilor Comisiei pentru actele emise de către instituție este colegială.

Organizarea și funcționarea Comisiei sunt stabilite în cadrul oferit de dispozițiile art.155 -; 163 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, astfel cum au fost ele modificate prin Tratatul privind Uniunea Europeană (art. G pct.48) și Tratatul de la Amsterdam (art. 2 pct.40 și 41).

Comisia Europeană cuprinde 33 directorate și 50 servicii speciale . Sediul Comisiei este la Bruxelles, Rue de la Loi 200, B-1049, telefon (32-2) 2991111, iar o parte din serviciile sale auxiliare funcționează la Luxemburg.

Principalele domenii în care Comisia Europeană își desfășoară activitatea sunt :

• Agricultură, pescuit si alimentație – PAC (Politica Agricolă Comună), dezvoltare rurală, acvacultură, PCP (Politica comună în domeniul pescuitului), siguranță alimentară (boli animale, bunăstarea animalelor, calitatea alimentelor etc.);

• Întreprinderi – Sectoare industriale, politici privind întreprinderile, IMM-uri, piața unică, libera circulație, competitivitate, concurență;

• Combaterea schimbărilor climatice – Schimbările climatice, Energie pentru o lume în schimbare;

• Politicile transversale – Criza economică și financiară, Europa 2020 – o nouă strategie economică, o mai bună legiferare, dezvoltare durabilă, multilingvism;

• Cultura, educație și tineret – Mass-media și audio-vizual, cultură, educație și formare, sport, tineret;

• Economie, finanțe și impozite ¬- Servicii financiare, buget, concurență, vamă, economie, lupta împotriva fraudei, impozitare;

• Ocuparea forței de muncă și drepturi sociale – Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și egalitate de șanse;

• Energie si resurse naturale – Energie, rețele transeuropene;

• Mediu, consumatori si sănătate – Consumatori, mediu, siguranță alimentară, sănătate, politica maritimă, dezvoltare durabilă;

• Relații internaționale și afaceri externe – Politica externă și de securitate comună, dezvoltare, extindere, cooperare, politici externe, ajutor umanitar, drepturile omului, comerț exterior;

• Justiție și drepturile cetățenilor – Libertate, securitate și justiție;

• Regiunile si dezvoltarea locala – Politica regională, Fondul de dezvoltare regională;

• Știință și tehnologie – Etică, societate informațională, mass-media și audiovizual, cercetare;

• UE pe înțelesul tuturor – Societate civilă, ONG-uri, instituțiile UE, tratatele UE, viitorul Europei, Tratatul de la Lisabona;

• Transport si călătorii – Turism, rețele transeuropene, transport.

1.3. Organizare

Comisia este alcătuită din cei 28 de membri ai colegiului comisarilor, inclusiv Președintele și vicepreședinții. Comisarii, câte unul din fiecare stat membru al UE, asigură conducerea politică a Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Președintele îi atribuie fiecărui comisar responsabilitatea pentru domenii politice specifice .

Membrii Comisiei sunt recrutați din rândul celor mai buni profesioniști în diverse sectoare de activitate, fiind persoane cu o bogată experiență politică și managerială, cu o conduită ireproșabilă. Dispozițiile comunitare nu stabilesc cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un candidat pentru a fi numit într-o astfel de funcție, singura condiție impusă fiind aceea ca în componența Comisiei să intre cel puțin câte un reprezentant al fiecărui stat membru.

Fig. 1. Schema instituțiilor Uniunii Europene

Sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/eu-struktur_1.htm (22 aprilie 2014)

1.3. Relația cu alte instituții

Secretariatul General este responsabil cu relațiile cu celelalte instituții și organe comunitare .

Relațiile cu Consiliul Uniunii Europene

Secretariatul General coordonează relațiile cu Consiliul de miniștri, procedura de codecizie, precum și participarea Comisiei în cadrul G8.

Secretariatul General asigură coordonarea acțiunii serviciilor Comisiei în fața Consiliului pentru ca poziția Comisiei să fie totodată coerentă și conformă din punct de vedere instituțional și procedural și informează Comisia cu privire la dezbaterile care au loc în Consiliul de miniștri, cu ocazia întâlnirilor Comitetului reprezentanților permanenți (COREPER I și COREPER II) și în Comitetul special pentru agricultură (CSA).

Relațiile cu Parlamentul European, Ombudsmanul European, Comitetul Economic și Social European, Comitetul Regiunilor, parlamentele naționale și agențiile comunitare

Secretariatul General are rolul de intermediar privilegiat între Comisie și Parlamentul European pentru tot ceea ce inseamna relații interinstituționale, în mod deosebit preluarea întrebărilor parlamentare precum și urmărirea reuniunilor comisiilor parlamentare și a ședințelor plenare. În cadrul tratatelor din mai 2005, prin acordul-cadru încheiat între cele două instituții au fost reglementate aceste relații.

Secretariatul General este insarcinat cu gestiunea plângerilor trimise Comisiei Europene de către Ombudsmanul European in ceea ce priveste cazurile de administrare defectuoasă și petițiile indreptate catre Parlamentul European.

Secretariatul General mai este responsabil si in ceea ce priveste relațiile cu Comitetul Regiunilor (CR) și Comitetul Economic și Social European (CESE). Cele două comitete sprijină Comisia și Consiliul în procesul de elaborare a actelor comunitare și au caracter consultativ.

În 2005, in cadrul tratatelor incheiate cu CESE si CR, prin protocoale de cooperare sunt stabilite relațiile dintre Comisie și fiecare dintre comitete.

,,Secretariatul General este, de asemenea, responsabil cu relațiile cu parlamentele naționale ale statelor membre, în special coordonând răspunsurile la reacțiile din partea parlamentelor cu privire la propunerile legislative ale Comisiei. Secretariatul General întreține relații cu COSAC (Conferința organelor specializate în afaceri comunitare și europene a parlamentelor statelor membre ale Uniunii Europene) și cu Conferința președinților parlamentelor statelor membre ale Uniunii Europene.

Secretariatul General asigură coordonarea acțiunii serviciilor Comisiei în materie de agenții, agenții de reglementare și agenții executive. Acesta favorizează o abordare coerentă din partea Comisiei în relațiile sale cu agențiile și acordă acestora sprijin operațional și instituțional în cadrul diferitelor etape din viața agențiilor (înființare, funcționare și control). Acest lucru trebuie să permită Comisiei să-și exerseze cât mai bine responsabilitățile, în special în calitate de executiv comunitar.’’

1.4. Procesul de adoptare a deciziilor

Legislația comunitară secundară poate lua trei forme principale: regulamente, directive și decizii.

Regulamentele se aseamănă legilor din fiecare țară, însă se aplică în toate statele membre.

Directivele stabilesc principii de bază, dar lasă la latitudinea guvernelor punerea în aplicare a acestora, prin legislația națională.

Deciziile prevăd hotărâri în anumite domenii, fiind aplicabile doar pentru persoana sau organizația menționată în textul deciziei.

„Codecizia” reprezinta procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE . Aceasta înseamnă că Parlamentul European trebuie să aprobe, împreună cu Consiliul, propunerile legislative înaintate de Comisie.

Procesul decizional la nivelul UE implică trei instituții principale:

ü Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu

ü Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre

ü Parlamentul European, care îi reprezintă pe cetățenii UE și este ales direct de către aceștia.

În principiu, Comisia propune actele legislative, iar Consiliul și Parlamentul le adoptă. Aceasta este procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE (cunoscută și sub denumirea de „procedură legislativă ordinară” sau „codecizie”) .

De asemenea, există și proceduri legislative speciale. În baza acestora, Consiliul poate adopta acte legislative singur (după consultarea Parlamentului). Deși mult mai rar, se poate întâlni și situația în care Parlamentul adoptă acte legislative singur (după consultarea Consiliului) .

Consiliul și Parlamentul îi pot da Comisiei puterea de a adopta acte fără caracter legislativ.

Ø Un exemplu ar putea fi situația în care Comisia este nevoită să revizuiască elemente neesențiale ale legislației pentru a le aduce la zi cu progresele științifice sau evoluțiile pieței. Aceste „acte delegate” sunt examinate de Parlamentul European și de Consiliu.

Ø Pentru a se asigura că legislația UE este implementată în mod uniform pe teritoriul Uniunii, Comisia adoptă acte de punere în aplicare. Acestea sunt examinate de guvernele statelor membre, prin intermediul unui sistem cunoscut sub denumirea de comitologie .

Comisia este cea care angajează procedura legislativă, prin elaborarea unei propuneri cu privire la măsura comunitară avută în vedere (dreptul de inițiativă al Comisiei Europene). Propunerea Comisiei este prezentată Consiliului și Parlamentului European și, în anumite cazuri, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor. Parlamentul European deliberează asupra acestei propuneri într-o Primă Lectură și transmite avizul său Consiliului . În acest stadiu, cele două comitete au, de asemenea, posibilitatea de a emite un aviz.

În cadrul Parlamentului, Președintele instituției supune propunerea comisiei parlamentare competente; concluziile acesteia sunt apoi examinate în sesiune plenară și, numai după aceea, Parlamentul European își dă avizul (care poate să aprobe propunerea, să o respingă sau să–i aducă amendamente).

La Consiliu, propunerea este examinată de către COREPER și supusă votului în cadrul ședinței Consiliului.

Atunci când Parlamentul nu aduce nici o modificare propunerii Comisiei sau dacă Consiliul acceptă toate amendamentele propuse de către Parlament, Consiliul poate hotărî încă din acest stadiu al procedurii. În caz contrar, se pregătește cea de–a Doua Lectură de către Parlament.

Pe baza propunerii Comisiei, a avizului Parlamentului și a avizelor celor două Comitete și din proprie convingere, Consiliul hotărăște o poziție comună cu majoritate calificată. Poziția comună face, apoi, obiectul celei de a Doua Lecturi a Parlamentului European. Acesta dispune de trei posibilități de acțiune, într-un termen de 3 luni :

ü dacă Parlamentul European aprobă Poziția Comună a Consiliului sau dacă nu se pronunță în cele 3 luni, se hotărăște asupra actului avizat, potrivit Poziției Comune;

ü atunci când Parlamentul European respinge în întregime poziția comună (ceea ce nu se poate realiza decât cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului), procedura legislativă se închide; astfel, posibilitatea de care dispune Consiliul, de a convoca Consiliul de Conciliere, este suprimată;

ü dacă Parlamentul aduce amendamente Poziției Comune a Consiliului, procedura continuă. Mai întâi, Consiliul poate să aprobe propunerea așa cum a fost ea modificată de către Parlament, dar, în acest caz, trebuie ca el să adopte toate amendamentele propuse de Parlament. Dacă Consiliul respinge unele amendamente sau dacă majoritatea cerută nu este întrunită (de exemplu, unanimitatea atunci când Comisia dă un aviz negativ propunerii de amendament propuse de Parlament), președintele Consiliului este obligat ca, într-un termen de 6 săptămâni, să convoace, de comun acord cu președintele Parlamentului, Comitetul de Conciliere.

Acest Comitet este format din reprezentanți ai Consiliului și ai Parlamentului . Obiectul procedurii de conciliere îl constituie poziția comună a Consiliului, așa cum a fost ea modificată de către Parlament. Această procedură vizează ajungerea la un compromis care se va obține cu majoritate calificată a Consiliului și a Parlamentului.

Aplicarea dreptului Uniunii

Comisia Europeană are misiunea de a veghea la aplicarea dreptului european.

Secretariatul General al Comisiei Europene participă la gestionarea activității Comisiei Europene în ceea ce privește ajutoarele de stat și cazurile de încălcare, inclusiv notificarea măsurilor naționale de transpunere a directivelor.

Secretariatul răspunde de regulile și practicile procedurale în materie de încălcare a dreptului Uniunii Europene și de ajutoare de stat.

Încălcări ale dreptului Uniunii Europene și directive

Secretariatul General al Comisiei Europene asigură gestionarea procesului decizional al Comisiei Europene în domeniul încălcărilor presupuse sau constatate ale dreptului Uniunii Europene, depistate fie prin depunerea unei plângeri, fie prin acțiuni realizate din proprie inițiativă, inclusiv încălcările care decurg din absența notificării măsurilor naționale de punere în aplicare a directivelor.

Ajutoare de stat

Secretariatul General al Comisiei Europene asigură gestionarea procesului decizional al Comisiei Europene în domeniul ajutoarelor de stat presupuse ilegale.

1.5. Componența și prezentarea direcțiilor din cadrul Comisiei Europene

Ca urmare a ariei de cuprindere a responsabilităților sale, Comisia este cea mai mare instituție a UE.

Recrutarea funcționarilor și funcționarea administrației comunitare prevăd proceduri care să evite formarea unor „celule naționale”.

3,3% din bugetul anual al Uniunii Europene este reprezentat de costul de funcționare al Comisiei. Aproximativ o cincime din personalul Comisiei se ocupă cu lucrări de traducere și interpretare. Deoarece legile adoptate la Bruxelles sunt adesea direct aplicabile în statele membre, cetățenii trebuie să fie în măsură să ia la cunoștință aceste texte în propria lor limbă.

Comisia este compusă din 33 de direcții generale (DG) și din 15 servicii specializate. Are o structură piramidal-ierarhizată, un mare dozaj între naționalități și zone geografice .

Conducerea fiecărei direcții este asigurată de un director general, al cărui rang este echivalent cu cel de înalt funcționar în cadrul unui minister. Directorii generali răspund de acțiunile lor în fața comisarilor, fiecare dintre ei asumându-și responsabilitățile politice și operaționale pentru una sau mai multe direcții generale. Atunci când vorbim de “Comisie” ca organ politic, ne referim la cei 28 comisari (membri ai Comisiei) care o compun.

Direcțiile sunt organizate pe domenii de activitate după cum urmează :

Politici

Ø Afaceri economice și financiare (ECFIN)

Ø Afaceri Interne

Ø Afaceri maritime și pescuit (MARE)

Ø Agricultură și dezvoltare rurală (AGRI)

Ø Buget (BUDG)

Ø Cercetare și inovare Combaterea schimbărilor climatice

Ø Concurență

Ø Educație și cultură (EAC)

Ø Energie (ENER)

Ø Impozitare și uniune vamală (TAXUD)

Ø Întreprinderi și industrie (ENTR)

Ø Justiție (JUST)

Ø Mediu (ENV)

Ø Mobilitate și Transporturi (MOVE)

Ø Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și incluziune (EMPL)

Ø Piața internă și servicii (MARKT)

Ø Politica regională (REGIO)

Ø Sănătate și consumatori (SANCO)

Ø Societate informațională și mass-media (INFSO)

Relații externe

Ø Ajutor umanitar (ECHO)

Ø Comerț (TRADE)

Ø Dezvoltare și Cooperare EuropeAid (DEVCO)

Ø Extindere (ELARG)

Ø Serviciul Instrumente de Politică Externă (EEAS)

Servicii generale

Ø Arhive istorice

Ø Biblioteca centrală

Ø Centrul Comun de Cercetare (JRC)

Ø Comunicare (COMM)

Ø Eurostat (ESTAT)

Ø Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF)

Ø Oficiul pentru Publicații (OP)

Ø Secretariatul General (SG)

Servicii interne

Ø Biroul Consilierilor de Politică Europeană (BEPA)

Ø Informatică (DIGIT)

Ø Infrastructură și logistică – Bruxelles (OIB)

Ø Infrastructură și logistică – Luxemburg (OIL)

Ø Interpretare (SCIC)

Ø Oficiul de Administrație și Plată a Drepturilor Individuale (PMO)

Ø Responsabilul cu protecția datelor din cadrul Comisiei Europene

Ø Resurse umane și securitate (HR)

Ø Serviciul de audit intern (IAS)

Ø Serviciul juridic (SJ)

Ø Traduceri (DGT)

În ceea ce privește conduita comisarilor trebuie să menționăm faptul că în preajma scandalului din martie 1999, care a zguduit Comisia Europeană – determinat de o serie de acuzații de iregularități în gestiunea financiară a Comisiei, inclusiv acuzații de fraudă în acțiuni de ordin umanitar din spațiul ex-iugoslav, activitatea Biroului însărcinat cu programul de formare profesională “Leonardo da Vinci” s.a. – fostul președinte al Comisiei, Jacques Santer lansează un document intitulat “Pentru o cultură politică și administrativă Europeană”, care conține 3 coduri de conduită :

Ø primul stabilește regulile de conduită pentru comisari și cabinetele acestora;

Ø al doilea reglementează relațiile dintre /comisari și serviciile subordonate

Ø și al treilea codifică regulile de conduită pentru funcționarii de carieră.

1.6. Funcțiile Comisiei Europene

Responsabilitatea de bază a Comisiei Europene este de a fi “gardianul tratatelor”, acest lucru însemnând că trebuie să asigure îndreptarea politicilor UE spre îndeplinirea acordurilor. Reușește acest lucru în patru moduri, ce vor fi dezbătute în continuare .

Puterea Inițierii. Comisia este, din punct de vedere legal, obligată să garanteze că principiile înțelegerilor sunt transformate în legi și politici practice. În acest sens este câteodată descrisă că o mașină de gândire și de formulat politici și este așteptată să ofere putere de conducere pentru UE. Deține baza “dreptului inițierii” pentru legislația europeană și poate de asemenea să conceapă propuneri pentru zone politice total noi (cum s-a întâmplat în cazul Actului Europeanului Singur și pachetului Delors pentru Uniunea Economică și Monetară) și să le transmită mai departe Parlamentului și Consiliului de Miniștri.

Comisia poate începe orice inițiative considerate potrivite pentru îndeplinirea principiilor tratatelor, dar în realitate majoritatea propunerilor sunt răspunsuri ale obligațiilor legale sau se confruntă cu o problemă tehnică care trebuie adresată. De asemenea poate fi determinată la acțiuni de către alte instituții; deși nici Parlamentul și nici Consiliul nu pot iniția formal procesul de creare a legilor, presiunea informală și influența sunt utilizate pentru a constrânge Comisia. În cazul tratatelor, Consiliul de Miniștri poate ruga Comisia să “întreprindă orice studii Consiliul le socotește ca dezirabile pentru dobândirea obiectivelor comune și să propună orice sugestii potrivite” ; Maastricht a oferit aceleași puteri și Parlamentului. Un proiect poate fi oferit de un angajat al Comisiei sau un membru al unuia dintre directoratele generale sau poate rezulta dintr-o decizie judecătorească a Curții de Justiție. Guvernele statelor membre, grupurile de interes și chiar corporațiile pot exercita presiune directă sau indirectă asupra Comisiei. Un număr crescător de propuneri metodologice au fost primite de la Consiliul European.

În principiu, o sugestie pentru o noua lege europeană va prinde viață sub forma unei ciorne scrise de eurocrații de nivel mediu din unul din directoratele generale. Va fi mai apoi trecută prin rangurile directoratului general, înaintată către alte directorate generale interesate, examinată de către Serviciul de Justiție al Comisiei, discutată de cabinete și comisii de experți, fiind rectificată sau revizuită de-a lungul drumului. Conceptual va ajunge într-un final la Colegiul Comisarilor, care se întâlnesc cel puțin o dată pe săptămână să dezbată diferite propuneri. Discuțiile au loc, de obicei, miercuri în Bruxelles sau în Strasbourg, dacă Parlamentul se află în ședință plenară. Întâlnirile nu sunt deschise pentru public, dar agendele și planificările sunt postate pe site-ul Comisiei.

Dacă se obține un vot majoritar, Colegiul poate accepta legea, refuza, trimite înapoi pentru modificări sau să amâne luarea hotărârii. Odată trecută de Colegiu, va fi trimisă Parlamentului European și Consiliului de Miniștri pentru o decizie. Poate dură câteva luni sau chiar ani până ce procesul să fie încheiat, iar membrii Comisiei vor fi implicați în toate etapele, consultându-se cu birocrații naționali și cu grupurile de interes, lucrând cu și producând prezentări pentru Consiliul de Miniștri și Parlamentul European, susținând propriile lor cercetări în implicațiile noii legi.

Puterea Implementării . Odată ce o lege sau o politică a fost acceptată, Comisia este responsabilă cu asigurarea implementării de către statele membre. Nu deține puterea de a acționa direct, dar trebuie sa acționeze prin birocrațiile naționale. Comisia are autoritatea de a strânge informații de la statele membre astfel încât să poată monitoriza progresul implementării; poate trimite la Curtea de Justiție orice stat membru, corporație sau individ care nu se conformează spiritului tratatelor sau urmează legea europeană ulterioară; iar (dacă este necesar) să impună sancțiuni sau amenzi dacă o lege nu este implementată. Fiecare stat membru este obligat să transmită Comisiei progresul înregistrat în ședințe finale și să incorporeze legislația UE cu cea națională, dar detectarea acestui lucru poate fi dificil; guvernele și industriile sunt cunoscute pentru conspirarea de a ascunde faptul că încalcă legea sau nu o implementează. Din acest motiv, Comisia se bazează și pe “trasul cu urechea” din partea indivizilor, corporațiilor sau grupurilor de interes care ocazional raportează încălcarea legilor sau eșecurile implementării.

Comisia adaugă presiunii asupra statelor membre publicând progresul implementării, astfel sperând să creeze o stare stânjenitoare statelor care întârzie acțiunea. A fost mai ocupată în cei 2 – 3 ani ce au precedat extinderea din 2004 , controlând pentru a se asigura că statele est-europene vor ține pasul cu planificarea implementării unui calup de legi europene. Un raport al Comisiei Europene lansat cu doar câteva luni înainte de extindere a avertizat asupra problemelor cu care încă se confruntau cele 10 țări, riscând amenzi, interzicerea exporturilor și pierderea subvențiilor UE dacă înregistrările lor nu s-ar îmbunătăți. Polonia a deținut cel mai slab dosar, fiind criticată pentru performanțele sale în zone diverse că subvenții pentru ferme, standarde inadecvate în cazul fabricilor de carne și lapte, corupție și industria de pescuit. La capătul celălalt al scalei, Comisia a anunțat că Lituania și Slovenia au progresat cel mai mult.

Dacă un stat membru rămâne în urmă cu programul , Comisia poate emite o avertizare (o scrisoare de înștiințare formală), oferindu-i timp să se supună, de obicei, aproximativ două luni. Dacă acea țară încă eșuează, Comisia Europeană poate redacta o Opinie Motivată, explicând de ce se consideră o încălcare. Dacă în continuare se menține situația, statul poate fi chemat la Curtea Europeană de Justiție pentru neputință de a-și îndeplini obligațiile. Grecia și Italia au fost cele mai mari țări contraveniente de-a lungul timpului, cu mai multe proceduri începute împotriva lor ca o medie anuală decât oricare alt stat.

CAPITOLUL al II-lea: DIRECȚIA GENERALĂ POLITICĂ REGIONALĂ ȘI URBANĂ (REGIO)

– Studiu de caz –

2.1. Declarația de misiune a Direcției Generale (DG)

În cadrul Comisiei Europene, consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale se face de către Direcția Generale (DG) Politică Regională și Urbană, prin reducerea disparităților dintre nivelurile de dezvoltare ale regiunilor și țărilor din Uniunea Europeană. Astfel, politica regională contribuie într-un mod pozitivi la ameliorarea rezultatelor economice ale UE .

Politica de coeziune ajută la reducerea disparităților și favorizează îmbunătățirea continuă în materie de competitivitate și ocuparea forței de muncă. Prin cofinanțarea proiectelor de infrastructură, dezvoltarea societății informaționale, accelerarea transferului de know-how, sprijinirea investițiilor în oameni și stimularea cooperării transfrontaliere, DG Politică Generală sprijină regiunile mai puțin prospere sau care întâmpină probleme structurale, pentru a crește competitivitatea și pentru a accelera dezvoltarea economică durabilă. Politica regională reprezintă, prin urmare, o expresie importantă a solidarității în cadrul Uniunii Europene.

Direcția Generală administrează trei fonduri principale:

ü Fondul european de dezvoltare regională, care funcționează în toate statele membre și cofinanțează investițiile, fiind concentrat în special în regiunile cu cel mai scăzut PIB pe cap de locuitor;

ü Fondul de coeziune, care asigură, în principal, cofinanțarea proiectelor de transport și mediu în statele membre al căror PIB este sub 90% din media comunitară;

ü Instrumentul de asistență pentru preaderare (IPA), care sprijină țările candidate să își dezvolte rețelele de transport și să își îmbunătățească infrastructura de mediu.

Pe lângă aceste fonduri, DG Politică Regională răspunde și de:

Ø implementarea Fondului de Solidaritate al Uniunii Europene (FSUE) care este destinat intervenției rapide în caz de catastrofe majore, pentru a oferi ajutor în cel mai scurt timp posibil;

Ø grupul de coordonare privind regiunile ultraperiferice , care încurajează acțiunile comunitare vizând remedierea situației defavorizate a acestor regiuni, în conformitate cu articolul 299 alineatul (2) din Tratat;

Ø administrarea contribuțiilor CE la Fondul internațional pentru Irlanda care, alături de programul PEACE susținut din fondurile structurale, urmărește încurajarea unui climat de pace și reconciliere în Irlanda de Nord.

Astfel, rolul Direcției Generale Politică Regională este de a pregăti politicile structurale eficiente și performante, care să aducă beneficii tuturor cetățenilor Europei și să fie înțelese de aceștia, să contribuie în mod direct la crearea condițiilor unei extinderi de succes a Uniunii Europene și să fie compatibile cu principiul bunei gestionări financiare.

2.2. Fondurile administrate de Direcția Generală (DG)

2.2.1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)

Acest Fond urmărește ca și aspect consolidarea coeziunii economice și sociale în cadrul Uniunii Europene prin corectarea dezechilibrelor existente între regiunile acesteia.

Fondul European de Dezvoltare Regională își canalizează investițiile asupra mai multor domenii prioritare cheie. Această abordare este cunoscută sub denumirea de „concentrare tematică” :

ü Inovare și cercetare;

ü Agenda digitală;

ü Sprijin pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri);

ü Economie cu emisii reduse de carbon.

Resursele FEDR alocate acestor priorități depind de categoria regiunii:

Ø În regiunile mai dezvoltate, cel puțin 80% din fonduri trebuie să se concentreze pe cel puțin două dintre aceste priorități;

Ø În regiunile de tranziție, concentrarea este de 60% din fonduri;

Ø Concentrarea este de 50% în regiunile mai puțin dezvoltate.

În plus, unele resurse FEDR trebuie să fie canalizate în mod specific spre proiectele legate de o economie cu emisii reduse de carbon:

v Regiunile mai dezvoltate: 20%;

v Regiunile de tranziție: 15%; și

v Regiunile mai puțin dezvoltate: 12%.

Cooperarea teritorială europeană

În cadrul programelor de cooperare teritorială europeană , cel puțin 80% din fonduri se vor concentra asupra celor patru domenii prioritare menționate mai sus.

Caracteristici teritoriale specifice

Fondul are ca prioritate acordarea unei atenții deosebite caracteristicilor teritoriale specifice. Acțiunile FEDR vizează reducerea problemelor economice, de mediu și sociale în zonele urbane, punându-se un accent special pe dezvoltarea urbană durabilă. Cel puțin 5% din resursele FEDR sunt rezervate pentru acest sector, prin intermediul „acțiunilor integrate” gestionate de orașe.

Regiunile care în mod natural sunt dezavantajate din punct de vedere geografic (zone izolate, muntoase sau slab populate) beneficiază de tratament special. În cele din urmă, zonele ultraperiferice beneficiază, de asemenea, de asistență specifică de la FEDR pentru abordarea potențialelor dezavantaje cauzate de gradul de izolare a acestora.

2.2.2. Fondul de Coeziune

Acest fond este oferit statelor comunitare al căror venit național brut (VNB) pe cap de locuitor este mai mic de 90% din media UE. Acesta vizează reducerea disparităților economice și sociale și promovarea dezvoltării durabile.

La ora actuală, Fondul de Coeziune are aceleași norme de programare, de gestionare și de monitorizare ca și FEDR și FSE, prin intermediul Regulamentului de stabilire a unor dispoziții comune.

În intervalul 2007-2013, Fondul de coeziune a vizat Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia și Slovenia.

Fondul de coeziune a pus la dispoziție o sumă totală de 63.4 de miliarde de euro pentru activități din următoarele categorii:

ü rețele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes european , astfel cum au fost identificate de UE. Fondul de coeziune va sprijini proiectele de infrastructură din cadrul Facilității „Conectarea Europei” ;

ü mediu: în acest domeniu, Fondul de coeziune poate sprijini, de asemenea, proiecte legate de energie și de transport, atât timp cât acestea aduc beneficii vizibile mediului înconjurător în ceea ce privește eficiența energetică, utilizarea surselor de energie regenerabilă, dezvoltarea transportului feroviar, susținerea intermodalității, consolidarea transportului public etc.

De asemenea, acest ajutor financiar oferit de Fondul de Coeziune poate fi suspendat printr-o decizie a Consiliului (aprobată prin majoritate calificată) în cazul în care un stat membru prezintă un deficit public excesiv sau în cazul în care nu a remediata problema sau nu a luat măsurile corespunzătoare în acest sens.

2.2.3. Instrumentul de Asistență pentru Preaderare (IPA)

Acest fond, denumit Instrumentul de Asistență pentru Preaderare (IAP) a început să înlocuiască din 2007 o serie programe si instrumente financiare comunitare destinate tarilor candidate sau tarilor potențial candidate la aderare, si anume programele PHARE, CBC, ISPA, SAPARD, CARDS si instrumentul financiar pentru Turcia.

Domeniile de intervenție ale Instrumentului pentru Asistență de Preaderare (IAP) cuprind cinci componente :

1. ajutor pentru tranziție și consolidarea instituțiilor;

2. cooperare transfrontaliera (cu statele membre ale UE și celelalte

țări eligibile pentru IPA);

3. dezvoltare regională (transport, mediu și dezvoltare economică);

4. dezvoltarea resurselor umane (consolidarea capitalului uman și combaterea excluziunii);

5. dezvoltare rurală.

Statele care beneficiază de acest fond sunt împărțite în două categorii:

Ø țările candidate la aderare (Turcia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) care sunt eligibile pentru cele cinci componente ale IPA;

Ø țările potențial candidate din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia și Kosovo în baza Rezoluției nr.1244/99 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite).

2.2.4. Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (FSUE)

În fața catastrofelor naturale mari și pentru a-și arăta solidaritate cu regiunile din Europa afectate de dezastre naturale, s-a creat Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene. Fondul a fost creat după inundațiile devastatoare care au lovit Europa Centrală în vara anului 2002. De atunci, a fost utilizat în cazul a 56 de dezastre de diverse tipuri: inundații, incendii forestiere, cutremure, furtuni și secetă. Până în prezent, au fost sprijinite 23 de țări europene diferite, suma totală alocată depășind 3.5 miliarde de euro.

2.3. REGIO 2007-2013 în România

2.3.1. Programul Operațional Regional (POR)

„Proiectele finanțate prin POR urmăresc:

ü Îmbunătățirea calității vieții si a înfățișării orașelor, precum și creșterea rolului lor în regiune;

ü Îmbunătățirea accesibilității regiunilor prin dezvoltarea rețelelor de infrastructură − drumuri județene și șosele de centură;

ü Modernizarea serviciilor sociale: școli, clinici, servicii de intervenție în situații de urgență etc.;

ü Creșterea investițiilor în afaceri, prin acordarea de sprijin microîntreprinderilor, îmbunătățirea rețelei de utilități și a infrastructurii de afaceri;

ü Modernizarea și reabilitarea infrastructurii turistice existente.

Solicitanții de fonduri pot fi:

Ø Autoritățile administrației publice (primării, consilii locale, consilii județene);

Ø Instituțiile publice, cum ar fi cele de sănătate, instituțiile academice, serviciile de intervenție în situații de urgență;

Ø Organizațiile neguvernamentale (ONG-uri);

Ø Companiile private, în special IMM-urile (întreprinderile mici ți mijlocii) și microîntreprinderile.

Obiectivul strategic al POR urmărește:

ü Crearea a 15 000 de noi locuri de muncă până la sfârșitul anului 2015

ü Stoparea creșterii disparităților interregionale în ceea ce privește PNB pe cap de locuitor

Rezultatele specifice urmărite până în anul 2015 sunt:

ü peste 800 km de drumuri județene – reabilitate/construite/modernizate;

ü peste 200 km de șosele de centură – reabilitate/construite/modernizate;

ü 50 de centre de sănătate reabilitate sau modernizate;

ü 510 unități mobile pentru situații de urgență – echipate;

ü 3 000 de noi locuri de muncă, prin sprijinirea microîntreprinderilor;

ü 4 000 de noi locuri de muncă în cadrul infrastructurii de afaceri sprijinite;

ü 500 de ha de spații industriale reabilitate;

ü 50 de clădiri de patrimoniu reabilitate;

ü 50 de proiecte de investiții pentru dezvoltarea potențialului turistic al zonelor naturale;

ü 400 de școli reabilitate sau modernizate.”

In perioada 2007-2013 sunt alocate 336 miliarde euro prin politica de Coeziune a Uniunii Europene tuturor statelor membre. Fondurile Structurale prin implementarea Programelor Operaționale ajuta la realizarea celor trei obiective ale Politicii de Coeziune a UE, acestea din urmă fiind formulate la nivel național.

Obiectivele Politicii de Coeziune a Uniunii Europene în perioada 2007-2013

Obiectivul „Convergență”: este destinat să accelereze dezvoltarea economică in regiunile rămase în urmă, cu ajutorul investițiilor în capitalul uman cat și infrastructura de bază.

Obiectivul „Competitivitate Regională și Ocuparea Forței de Muncă”: este destinat să stabilizeze competitivitatea și atractivitatea acestor regiuni, dar și volumul de ocupare a forței de muncă in ceea ce priveste o dublă abordare (angajați și angajatori).

Obiectivul „Cooperarea Teritorială Europeană”: acesta urmărește consolidarea cooperării la nivel transnațional, transfrontalier și interegional.

Programele operaționale românești 2007-2013

În perioada 2007-2013, România a primit 19,667 miliarde euro din Fondurile Structurale ale Uniunii Europene. Aproximativ 98% din această sumă a fost alocată pentru șapte Programe Operaționale în cadrul obiectivului „Convergență” (diminuarea disparităților de dezvoltare economică și socială între regiunile UE).

Cele 2% rămase au fost alocate pentru șase Programe Operaționale sub obiectivul „Cooperare teritorială” cu țările învecinate.

2.3.2. Documentul de programare al POR

Programul Operațional Regional 2007 – 2013 (POR) inglobeaza cele 8 Regiuni de Dezvoltare ale României, consfintite prin Legea nr. 151/1998 a dezvoltării regionale, ce este modificată prin Legea nr. 315/2004, cu respectarea Regulamentului CE Nr. 1059/2003, cu privire la fundamentarea unui sistem comun de ierarhizare statistică a unităților teritoriale. Cele 8 Regiuni de Dezvoltare ale Romaniei sunt :

ü Regiunea 1: Nord-Est cuprinde 6 județe: Botoșani, Bacău, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui

ü Regiunea 2: Sud-Est include 6 județe: Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea

ü Regiunea 3: Sud include 7 județe: Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova, Teleorman

ü Regiunea 4: Sud-Vest include 5 județe: Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea

ü Regiunea 5: Vest include 6 județe: Arad, Caraș Severin, Hunedoara, Timiș

ü Regiunea 6: Nord-Vest include 6 județe; Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj

ü Regiunea 7: Centru include 6 județe: Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș, Sibiu

ü Regiunea 8: București – Ilfov include capitala țării București și Județul Ilfov

Fig. 2. Regiunile de Dezvoltare ale României

Regiunile de Dezvoltare reprezinta unități teritorial – statistice, formate din 4-7 județe (exceptie facand Regiunea București-Ilfov), prin alaturare liberă a Consiliilor Județene. Din punct de vedere al clasificarii EUROSTAT, acestea fac parte din nivelul NUTS II, si reda suportul de strangerea a unor date statistice particulare la standardul teritorial NUTS II.

Clasificarea NUTS a României, pe cele trei niveluri teritoriale recomandate de EUROSTAT sunt:

Nivel corespunzător NUTS Unitate Nr. de unități

(iunie 2004)

I România 1

II Regiuni 8

III Județe și Municipalitatea București 42

Tabel nr. 1

Regiunile de Dezvoltare simbolizeaza cadrul pentru conceperea , implementarea, dar si monitorizarea și evaluarea procedeelor de dezvoltare regională precum și a programelor de coeziune socială și economică prin care acestea se implementează.

Produsul Intern Brut (PIB) al tuturor regiunilor NUTS II din Romania, implicit București – Ilfov este mai mic cu 75% comparativ cu media comunitara.

Din aceasta cauza, ele au devenit eligibile in vederea finanțarii din Fonduri Structurale prin Obiectivul „Convergență”, dupa cum este mentionat în art. 5 al Regulamentului Consiliului Nr 1083/2006 .“

Prin decizia Guvernului Nr. 497/2004, fostul Minister al Integrării Europene, actualul Minister al Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, a fost numit Autoritate de Management in Programul Operațional Regional 2007-2013 (AM pentru ROP), cu responsabilitate in ceea ce priveste gestionarea, managementul si implementarea asistentei financiare atribuite acestui program. In conformitate cu H.G. 361/2007 din cadrul MDLPL, s-a instituit Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional.

In 1998, prin Legea nr. 151/1998, modificată prin Legea nr. 315/2004, au fost desemnate opt Agenții de Dezvoltare Regională (ADR-uri), ca organisme executive ale Consiliului de Dezvoltare Regională, ce reunesc reprezentați ai autorităților județene și locale. Potrivit angajamentelor din Capitolul 21 – Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale, ADR-urile reprezinta organisme intermediare pentru implementarea POR.

In perioada 2007-2013 Programul Operațional Regional a fost finanțat atat din surse private, fiind cofinantat din Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR), ce reprezinta unul din Fondurile Structurale ale Uniunii Europene cat si de la bugetul de stat si bugetele locale. U.E. poate contribui financiar la cheltuielile naționale (publice și private) cu maxim 85%.

Elemente fundamentale ale Strategiei Naționale de Dezvoltare Regională a Planului Național de Dezvoltare (PND) sunt implementate de catre POR alaturi de alte Programe Operaționale Sectoriale (PO), in vederea realizarii scopului Strategiei Naționale de Dezvoltare Regională a PND și al Cadrului Național Strategic de Referință, respectiv ameliorarea disparităților de dezvoltare socială și economică existente intre România și statele membre ale UE.

Disparitățile teritoriale, din punct de vedere al dezvoltarii sociale si economice, sunt in creștere la nivelul întregii țări, chiar daca în unele cazuri, ritmul schimbării este atât de rapid încât se face dificila indentificarea unor modele structurale. In mod evident București – Ilfov reprezinta cea mai dezvoltată regiune din țăra, dar prezintă semne clare de congestionare. În același timp, putem observa o ușoară tendință de creștere ce se instaleaza în regiunile vestice (Nord-Vest, Centru și Vest) dar mai puțin în regiunile estice (Nord-Est, Sud-Est, Sud și Sud-Vest), cu toate ca dinamica reală ar putea fi cel mai bine evaluată la un nivel subregional, acolo unde sunt destul de evidente semnele de decuplare economică a arealelor marginale ce sunt situate de-a lungul granițelor, mai ales de-a lungul Dunării, consolidandu-se tendințele istorice vechi, iar in ceea ce priveste alți agenti locali pot fi mai bine evaluați.

Scopul POR este acela de a sprijini o dezvoltare echilibrată in ceea ce priveste toate zonele țării, nu doar prin redistribuirea resurselor publice, dar mai ales prin asigurarea, ca aceste zone să aibă un standard minim de infrastructură socială, de afaceri și capital uman, acestea premitand o creșterea economică. Astfel, trebuie să aiba garantia că sunt precondiții adecvate și că nu au luat nastere prin unele mecanisme care se sustin unele pe altele (piața muncii și politica fiscală ) pericole de subdezvoltare. In mod clar POR nu ar putea singur să determine dezvoltarea regională, dar nici să aiba rol de echilibrare dacă opereaza izolat de intervențiile structurale în domeniul competitivității economice, transportului, mediului, dar si dezvoltării rurale și a resurselor umane, acestea fiind incluse în anumite programe operaționale constituind astfel un fel de precondiții pentru reusita Programului Operațional Regional. POR își doreste să ajute procesul de creștere repartizata geografic, oferindu-i o dimensiune locală mai evidenta și permițând unor zone ale țării posibilitatea de a-si valorifice resursele caracteristice in ceea ce priveste nevoile locale dar și a potențialului local, iar varietatea căilor de dezvoltare pentru diferitelor zone ale țării ar putea avea loc pe baza punctelor lor forte și propriei istorii a resurselor.

In acest fel , POR va reusi sa sprijine evolutia locală printr-o abordare de jos în sus care se completeaza cu abordarea evolutiei structurale național sectoriale de sus în jos, regasita în cele mai multe Programe Operaționale. De asemenea, POR va sprijini, demersurile locale prezente in zonele aflate in crestere, pentru a depasi problemele starnite de creștere, spre exemplu congestionarea, in vederea evitarii unor situații de decuplare de la dezvoltarea economică la scară mică și pentru a asigura persistenta creșterii, cu ajutorul sustinerii intervențiilor strategice pe termen indelungat.

Modul în care programul intervine se întinde pe mai multe etape pentru a lua în mod clar în considerare volumul limitat de programare și planificarea pe plan local și experiența acumulata în anii de edificare instituțională în domeniu, ce a putut fi indeplinita cu ajutorul UE. Alocările financiare orientative au fost realizate la nivel regional, cu privire la gradul de dezvoltare locală, avand prioritate regiunile subdezvoltate, folosindu-se un mecanism de alocare financiară care este invers proporțional cu mărimea PIB/locuitor, potrivit cu densitatea populației, in asa fel încât Regiunile dezvoltate cel mai putin primesc proporțional, alocări financiare ceva mai mari pe axele prioritare agreate la nivel național și în conformitate cu strategiile de dezvoltare acceptate la nivel regional prin Consiliile de Dezvoltare Regională de către autoritățile locale. Fonduri acestea vor fi folosite pentru finanțarea unor proiecte cu impact mare in ceea ce priveste dezvoltărea locala, și care vor incuraja creșterea: modernizarea și reabilitarea infrastructurii locale de transport in vederea îmbunătățirii accesibilitatii, infrastructura de sănătate și educațională, in scopul asigurarii formarii populației sănătoasă și capitalului uman, consolidarea structurilor de sustinere a afacerilor (parcuri industriale, logistice, de afaceri etc.) spre atragerea investitorilor, incurajarea creării de microîntreprinderi, cu scopul de a permite pieței locale să ajunga la o masă critică de auto-susținere, fructificarea potențialului turistic local, precum si a patrimoniului natural și cultural, cu ajutorul sustinerii inițiativelor antreprenoriale în acest domeniu și dezvoltării infrastructurii turistice, precum și măsuri specifice pentru sustinerea centrelor urbane, in scopul de a acționa precum un circuit de motoare de creștere și in vederea stimularii sanselor de dezvoltare în arealele învecinate, contribuind in acest fel la crearea de relatii economice regionale, care în majoritatea regiunilor României, lipsesc în prezent.

Principalele caracteristici ale POR, diferite față de celelalte Programe Operaționale, sunt:

ü Are o dimensiune locală evidentă, în abordarea problemelor socio-economice din punct de vedere local și valorificarea resurselor și oportunităților locale;

ü Dă prioritate regiunilor relativ rămase în urmă și mai puțin dezvoltate, pentru a le asigura un set minim de precondiții de creștere, neavând, în sine, un scop redistributiv;

ü Domeniile de intervenție ale POR sunt complementare domeniilor de intervenție ale celorlalte Programe Operaționale, și se așteaptă să opereze în sinergie cu acestea;

ü Promovează o abordare de jos în sus a dezvoltării economice;

ü Ia în considerare gradul scăzut al capacității de planificare și programare din țară și prevede, în linii mari, axe prioritare tematice la nivel național, și anume:

Axa 1 – Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – potențiali poli de creștere

Axa 2 – Îmbunătățirea infrastructurii regionale și locale de transport

Axa 3 – Îmbunătățirea infrastructurii sociale

Axa 4 – Consolidarea mediului de afaceri regional și local

Axa 5 – Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului

Axa 6 – Asistență tehnică

Aceste axe prioritare sunt în concordanță cu politicile comunitare asupra coeziunii economice și sociale promovate de Uniunea Europeană.

Prin implementarea acestor axe prioritare, POR contribuie nu numai la atingerea obiectivului global al Strategiei Naționale de Dezvoltare Regională, dar și la realizarea obiectivului global al Planului Național de Dezvoltare și al Cadrului Național Strategic de Referință și anume, diminuarea disparităților de dezvoltare dintre România și Statele Membre ale UE, prin complementaritatea pe care o asigură Programelor Sectoriale:

Ø Creșterea Competitivității Economice

Ø Infrastructură de Transport

Ø Infrastructură de Mediu

Ø Dezvoltarea Resurselor Umane

Ø Creșterea Capacității Administrative

Ø Asistență Tehnică

Axele Prioritare ale POR au fost identificate într-un larg cadru partenerial (grupuri de lucru tematice, forumuri, etc.), sub coordonarea Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor. Partenerii regionali (în special, Agențiile de Dezvoltare Regională) au fost solicitați să se implice activ și efectiv în procesul de elaborare a Programului Operațional Regional 2007-2013, pentru a identifica și integra mai ușor nevoile existente la nivel regional și local și pentru a asigura implicarea într-o măsură mai mare a autorităților locale și a organismelor regionale în procesul de definire a politicii de dezvoltare economică și socială a României. Acest proces s-a desfășurat pe tot parcursul anului 2005 și continuă și în prezent împreună cu organizațiile parteneriale implicate la nivel național și regional. Principalii parteneri de discuție în acest sens sunt următorii:

a) Autoritățile/organismele publice regionale, locale, urbane, inclusiv Agențiile de Dezvoltare Regională

b) Ministerele de linie și agențiile guvernamentale, în principal Ministerul Economiei și Finanțelor (MEF), Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale (MIMMCTPL), Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului (MECT), Ministerul Sănătății Publice (MSP), Ministerul Internelor și Reformei Administrative (MIRA), Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse (MMFES), Ministerul Transporturilor (MT), Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile (MMDD), Ministerul Culturii și Cultelor (MCC)

c) Parteneri economici și sociali

d) Alte organisme reprezentând societatea civilă, organizațiile de mediu, organizațiile neguvernamentale, organisme responsabile cu promovarea egalității între bărbați și femei

Organisme internaționale (Reprezentanța Comisiei Europene, Banca Mondială, USAID, BERD, PNUD) au participat activ în cadrul consultărilor publice pentru stabilirea axelor prioritare și identificarea domeniilor de intervenție și acțiune ale POR.

Consultările publice organizate de către Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor la nivel național și regional au asigurat o implicare activă și eficientă a tuturor organismelor relevante pentru dezvoltarea regională și diseminarea informațiilor tuturor partenerilor, respectând astfel principiul transparenței și accesului la informații a tuturor celor interesați de domeniile de intervenție ale POR

POR include comentariile și recomandările făcute în cadrul consultărilor interministeriale și interregionale, precum și a meselor rotunde organizate de MDLPL.

De asemenea, principiul parteneriatului va fi utilizat și pe parcursul implementării, monitorizării și evaluării POR. Prin intermediul implementării și evaluării POR, se va asigura implicarea organizațiilor relevante de la nivel regional în procesul de selecție a proiectelor, astfel încât să fie selectate acele proiecte cu impact pozitiv major pentru regiuni, care să soluționeze nevoi specifice ale regiunilor, prioritizate conform Planurilor și Strategiilor de Dezvoltare ale Regiunilor de Dezvoltare, precum și a altor documente locale de programare.

Programul Operațional Regional este structurat pe 5 axe prioritare și doisprezece domenii de intervenție, precum și o axă prioritară de asistență tehnică prin intermediul căreia să se asigure implementarea în bune condiții a Programului.

AXE PRIORITARE TEMATICE

Axa prioritară 1. Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – potențiali poli de creștere

1.1 Planuri integrate de dezvoltare urbană

Axa prioritară 2. Îmbunătățirea infrastructurii regionale și locale de transport

2.1 Reabilitarea și modernizarea rețelei de drumuri județene, străzi urbane – inclusiv construcția/reabilitarea șoselelor de centură

Axa prioritară 3. Îmbunătățirea infrastructurii sociale

3.1 Reabilitarea, modernizarea și echiparea infrastructurii serviciilor de sănătate

3.2 Reabilitarea, modernizarea, dezvoltarea și echiparea infrastructurii serviciilor sociale

3.3 Îmbunătățirea dotării cu echipamente a bazelor operaționale pentru intervenții în situații de urgență

3.4 Reabilitarea, modernizarea, dezvoltarea și echiparea infrastructurii educaționale preuniversitare, universitare și a infrastructurii pentru formare profesională continuă

Axa prioritară 4. Consolidarea mediului de afaceri regional și local

4.1 Dezvoltarea durabilă a structurilor de sprijinire afacerilor de importanță regională și locală

4.2 Reabilitarea siturilor industriale poluate și utilizate și pregătirea pentru noi activități

4.3 Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor

Axa prioritară 5. Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului

5.1 Restaurarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural și crearea/ modernizarea infrastructurilor conexe

5.2. Crearea, dezvoltarea, modernizarea infrastructurilor specifice pentru valorificarea durabilă a resurselor naturale cu potențial turistic și pentru creșterea calității serviciilor turistice

5.3 Promovarea potențialului turistic și crearea infrastructurii necesare pentru creșterea atractivității României ca destinație turistică

Axa prioritară 6. Asistență tehnică

6.1 Sprijinirea implementării, managementului și evaluării Programului Operațional Regional

6.2 Sprijinirea activităților de publicitate și informare privind POR

Axele prioritare propuse și domeniile de intervenție incluse în POR sunt în concordanță cu obiectivele Strategiei Lisabona (ce ia în considerare Strategia Gothenburg 2001), ale Politicii de Coeziune a Uniunii Europene și cu Orientările Strategice Comunitare. Totodată, Programul este în concordanță cu principiile obiectivului Convergenței al Fondurilor Structurale.

2.3.3. Comitetul de monitorizare al Programului Operațional Regional (POR)

Comitetul de Monitorizare al Programului Operațional Regional (CMPOR) este structura națională de tip partenerial, fără personalitate juridică, cu rol decizional și strategic în procesul de implementare a Programului Operațional Regional 2007-2013. CM POR are rolul de a asigura eficacitatea și calitatea implementării programului.

CMPOR este alcătuit din 24 membri cu drept de vot și 27 membri observatori, fără drept de vot, conform H.G. nr. 765/2007 privind aprobarea constituirii Comitetului de Monitorizare al Programului Operațional Regional 2007-2013 și a Regulamentului cadru de organizare și funcționare a acestuia.

Președintele Comitetului de Monitorizare al Programului Operațional Regional este MINISTRUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE.

Secretariatul CMPOR este asigurat de Autoritatea de Management pentru POR.

În funcție de problematica supusă dezbaterii CMPOR, la ședințe pot participa, la invitația președintelui CMPOR, alți reprezentanți ai Guvernului, ai consiliilor pentru dezvoltare regională, ai unor instituții și organizații implicate în procesul de dezvoltare socio-economică, precum și parteneri socio-economici relevanți pentru procesul de elaborare și implementare a politicii de dezvoltare regională, dacă ședința vizează probleme specifice domeniului de activitate al acestora.

CMPOR îndeplinește următoarele atribuții :

a. examinează și aprobă criteriile de selecție, elaborate de AMPOR, ale proiectelor finanțate prin POR;

b. analizează periodic progresele înregistrate în realizarea obiectivelor specifice ale programului;

c. examinează rezultatele implementării, prin prisma realizării obiectivelor fiecărei axe prioritare și face recomandări;

d. examinează și aprobă Rapoartele Anuale de Implementare și Raportul Final de Implementare, elaborate de AMPOR;

e. examinează și aprobă strategia de asistență tehnică a POR;

f. examinează și aprobă Planul Multianual de Evaluare și Planurile Anuale de Evaluare;

g. examinează și aprobă propunerile de modificare a alocărilor financiare ale POR, între domeniile majore de intervenție din cadrul unei axe prioritare, între axele prioritare de dezvoltare, precum și între regiuni;

h. este informat cu privire la planul de comunicare și la stadiul de implementare al acestuia, la acțiunile de informare și publicitate întreprinse și mijloacele de comunicare utilizate;

i. aprobă și modifică propriul regulament de organizare și funcționare, respectând prevederile regulamentului-cadru.

2.4. Programare 2014-2020

2.4.1. Dezvoltare regională

La data de 6 octombrie 2011 ,Comisia Europeană adopta o varianta provizorie in ceea ce priveste pachetul legislativ ce urmeaza a constitui cadrul de implementare pentru Politica de Coeziune din perioada 2014-2020. Noile propuneri sunt gandite pentru a intari dimensiunea strategică a politicii și, nu in ultimul rand, pentru a garanta că investițiile UE sunt indreptate catre obiectivele europene pe termen lung in ceea ce priveste atat creșterea economică cat și ocuparea forței de muncă, în concordanta cu Strategia Europa 2020.

Pentru a contribui la realizarea obiectivelor Strategiei Europa 2020 in ceeea ce priveste creșterea inteligentă, de lunga durata și favorabilă incluziunii, aceste noi regulamente pentru a accesa fondurile structurale urmareste obiectivele tematice de mai jos:

ü stabilizarea cercetării, inovării și a evolutiei tehnologice;

ü optimatizarea accesului și a folosirii, precum și evolutia calității tehnologiilor comunicațiilor și informației;

ü optimatizarea competitivității întreprinderilor mici și mijlocii, a sectorului agricol precum și a sectorului acvaculturii și pescuitului;

ü sustinerea tranziției către o economie cu emisii diminuate de dioxid de carbon în toate sectoarele;

ü avansarea adaptării la schimbările climatice, a gestionării și a prevenirii riscurilor;

ü ocrotirea mediului și promovarea folosirii eficiente a resurselor;

ü sustinerea sistemelor de transport durabile și diminuarea blocajelor din cadrul infrastructurilor rețelelor majore;

ü promovarea ocupării forței de muncă și sustinerea mobilității forței de muncă;

ü promovarea incluziunii sociale și lupta impotriva sărăciei;

ü investițiile în competențe, educație și învățare pe tot parcursul vieții;

ü intarirea puterii instituționale și o administrație publică eficientă.

În cadrul regulamentelor sunt recomandate noi tipuri de instrumente pentru spatiul 2014 – 2020, respectiv:

Ø Planul de acțiune comun – un set de proiecte implementate sub raspunderea beneficiarului, ca facand parte din programul sau programele operaționale;

Ø Investiție teritorială integrată – abordare inglobata a strategiilor de crestere urbană sau teritorială ce presupune investiții din mai multe axe prioritare, din unul sau mai multe programe operaționale;

Ø Dezvoltarea locală plasată sub responsabilitatea comunității – este infaptuita prin strategii de progres local pe zone integrate și multisectoriale, fiind aflata sub raspunderea comunității, a grupurilor de acțiune locală alcatuite din reprezentanți ai intereselor socio-economice locale ale sectoarelor public și privat; grupurile de acțiune locală redacteaza și aplica strategiile de dezvoltare locală.

2.4.2. Comitetul Consultativ privind Dezvoltarea Regională

În ședința din 13 iunie 2012, Guvernul României a aprobat Memorandumul cu tema „Aprobarea acțiunilor și documentelor privind pregătirea accesării și implementării fondurilor europene în perioada 2014-2020”. Prin acest memorandum, Ministerul Afacerilor Europene a elaborat un set de orientări metodologice pentru procesul de programare a fondurilor europene nerambursabile pentru perioada 2014-2020, astfel încât să se asigure o coordonare coerentă și unitară a procesului de elaborare a documentelor de programare.

Acest memorandum creionează principalele elemente privind organizarea și funcționarea cadrului partenerial, astfel încât să se realizeze formalizarea cadrului instituțional care să corespundă abordărilor comunitare.

Comitetul Consultativ privind Dezvoltarea Regională (CCDR) va asigura cadrul partenerial național pentru elaborarea documentelor de programare privind dezvoltarea regională în România în perioada 2014 – 2020.

Scopul principal al Comitetului este să asigure parteneriatul între autoritățile naționale și cele regionale, prin implicarea organismelor regionale, a autorităților administrației publice locale și a societății civilă în elaborarea analizelor, stabilirea domeniilor de intervenție, a principalilor indicatori de rezultat și a modalităților de implementare, dar și a alocărilor financiare orientative la nivel regional.

CCDR este compus din 45 de membri , reprezentanți ai autorităților publice centrale și locale, ai organismelor regionale, ai organizațiilor reprezentând mediul economic, social, academic, societatea civilă.

Grupuri de lucru subsecvente Comitetului Consultativ privind Dezvoltarea Regională

ü Dezvoltare urbană (poli de creștere, poli de dezvoltare, municipalități)

ü Eficiență energetică (în sectorul public, rezidențial, investiții în energii regenerabile în clădirile rezidențiale)

ü Comunități defavorizate

ü Infrastructură regională și locală

ü Mediul de afaceri

La cerere și în funcție de necesitățile existente, se pot constitui grupuri de lucru corespunzătoare priorităților de intervenție identificate prin analizele socio-economice realizate pentru fundamentarea dezvoltării regionale în următoarea perioadă de programare.

CONCLUZII

Rolul de lider al Comisiei Europene în pregătirea pentru Uniunea Economică și Monetară a presupus o vastă muncă atât politică, cât și tehnică, desfășurată împreună cu celelalte instituții europene, Consiliul UE, Parlamentul European, Institutul Monetar European, precum și succesoarea sa, Banca Centrală Europeană.

Pe viitor, Tratatul privind noua constituție a Europei, prevede reducerea pe termen lung a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Numai prima comisie, numită la intrarea în vigoare a constituției va mai fi alcătuită din câte un cetățean al fiecărui stat membru. După acest prim mandat comisia – inclusiv președintele și ministrul de externe al UE – va fi compusă dintr-un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, cu excepția cazului în care Consiliul European nu va hotărî cu unanimitate de voturi modificarea acestui număr. Reducerea numărului de membri ai comisiei are ca scop creșterea eficienței activității acesteia, respectiv a capacității de acțiune a comisiei într-o UE lărgită. Principiul rotației posturilor, conform căruia membrii comisiei micșorate vor fi aleși din rândul statelor membre, este prevăzut și în proiectul de constituție. Conform Tratatului Constituțional președintele comisiei va fi ales de parlament, la propunerea Consiliului de Miniștri, lucru care va contribui la creșterea legitimității democratice a comisiei și va întări în general poziția președintelui față de Consiliul European și Consiliul de Miniștri.

În concluzie, se poate spune despre Comisia Europeană, cel de-al doilea organ instituțional comunitar, că este unul dintre actorii procesului de decizie la nivel european, și că, pe măsură ce se extind competențele Uniunii Europene, cunoaște o dezvoltare continuă.

Comisia Europeană este instituția cu o poziție centrală în UE.

BIBLIOGRAFIE

1. Cotea Felician, Drept comunitar instituțional, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2004

2. Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană – instituții, mecanisme, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2005

3. Geoffrey Edward, Comisia Europeană, Monitorul Oficial, București, 2012

4. Ionescu Vladimir-Codrin, Gestiunea financiară a instituțiilor publice, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2005

5. Lefter C., Drept comunitar instituțional, Ed. Aeternitas, Alba Iulia, 2004

6. McCormick John, The EU, Politics and Policies, USA, 2008

7. Niță Ion, Construcția Europeană -UE, Ed. Independența Economică, Pitești, 2010

8. Pascari G., Uniunea Europeană, Ed. Lumina Lex, București, 2009

9. Sauron Jean-Luc, Curs de instituții europene: puzzle-ul european, Ed. Polirom, Iași, 2010

10. http://www.inforegio.ro

11. http://ec.europa.eu

12. http://www.dadalos-europe.org

BIBLIOGRAFIE

1. Cotea Felician, Drept comunitar instituțional, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2004

2. Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană – instituții, mecanisme, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2005

3. Geoffrey Edward, Comisia Europeană, Monitorul Oficial, București, 2012

4. Ionescu Vladimir-Codrin, Gestiunea financiară a instituțiilor publice, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2005

5. Lefter C., Drept comunitar instituțional, Ed. Aeternitas, Alba Iulia, 2004

6. McCormick John, The EU, Politics and Policies, USA, 2008

7. Niță Ion, Construcția Europeană -UE, Ed. Independența Economică, Pitești, 2010

8. Pascari G., Uniunea Europeană, Ed. Lumina Lex, București, 2009

9. Sauron Jean-Luc, Curs de instituții europene: puzzle-ul european, Ed. Polirom, Iași, 2010

10. http://www.inforegio.ro

11. http://ec.europa.eu

12. http://www.dadalos-europe.org