Diplomatii

CAPITOLUL 1 CONDIȚII GENERALE PRIVIND DIPLOMAȚII

Noțiune

Studiul activităților diplomatice și consulare, dar și al uzanțelor protocolare poate fi înțelese mai bine dacă sunt raportate la mediul diplomatic internațional. Mediul diplomatic internațional este alcătuit din totalitatea relațiilor internaționale, care mai poartă denumirea și de ,,scenă internațională” sau ,,arenă mondială”.

Trăsăturile mediului diplomatic internațional(sau ale diplomatiei) sunt următoarele:

Democratizarea relațiilor internaționale.

Începută încă din timpul celor două războaie mondiale datorită enunțării principiului naționalităților de către președintele american W.Wilson, datorită proceselor istorice care avuseseră loc. În prezent, mediul diplomatic internațional se caracterizează printr-un număr ridicat de actori – state independente, fapt care indică procesul continuu de democratizare a relațiior internaționale.

Indivizibilitatea păcii

În condițiile actuale, când un conflict într-o zonă sau alta prezintă un impact direct/indirect asupra statelor ( de pildă conflictul din fosta Iugoslavie, sau războiul din Golf), indivizibilitatea păcii conduce la o continuă și permanentă preocupare a statelor de a analiza evenimentele și de a lua decizii, împreună, în colectiv, vizând protecția securității lor naționale și de a găsi sisteme de securitate colectivă.

Un mediu nou de securitate.

Acesta s-a conturat, la nivel mondial, printr-o amplă redefinire a raporturilor internaționale, cu implicații asupra securității tuturor statelor. În Europa, de exemplu, acest proces a avut ca rezultat pozitiv principal scăderea riscului unei confruntări majore.

Interdependența crescută dintre state

Această interdependență este stimulată de revoluția științifică și tehnică, ce a creat un sistem de dependențe reciproce și, totodată, o intensificare a interacțiunilor dintre state de o amploare enormă.

Globalizarea anumitor probleme majore.

Această, în prezent este materializată prin aparația unei întregi categorii de probleme care interesează ansamblul umanității și care devin, deci, o preocupare internațională. Rezolvarea acestora putând fi abordată doar global.

Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai importante trăsături ale mediului internațional. instituțiile dar și oamenii de afaceri orientându-se spre locurile de pe glob cele mai profitabile, cu maxim de eficiență economică. Economiile statelor devin tot mai dependente unele de celelalte. Creându-se astfel, o economie mondială care operează simultan pe toate continentele.

Impactul mediului internațional asupra diplomației

Acesta a produs o adaptare a metodelor, mijloacelor și regulilor care o guvernează, oferindu-i actului diplomatic o nouă calitate și relevanță.

Extinderea diplomației de înalt nivel ( la nivelul șefilor de state/guvern și al miniștrilor de externe).

Din punct de vedere etimologic, termenul ,,diplomație,, provine de la cuvântul grecesc ,,dyploo – a plia,,, cuvânt ce desemna acțiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. Înțelesul fiind acela că respectivele acte oficiale erau redactate în 2 exemplare, dintre care unul era dat ca și scrisoare de împuternicire sau de recomandare trimișilor oficiali iar celălalt era păstrat la arhivă.

Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt însă de accord să îi atribuie filologului și filosofului francez E.Littre (1801-1881) stabilirea faptului că termenul de diplomație, chiar dacă o veche origine, începea să se generalizeze abia în secolul al-XVII-lea, fiind aplicată la început în mod restrictive pentru a defini totalitatea de documente și tratate cu privire la relațiile internaționale.

Termenul de diplomație poate fi utilizat în mai multe sensuri. Acesta desemnând mai ales arta diplomației, dar și cariera de diplomat sau indivizi care aleg această carieră, precum și politica externă a unui stat.

În țara noastră, ca termen de drept internațional și de politică externă, este întâlnit spre sfârșitul secolului al-XIX-lea, fiind împrumutat din limba franceză. Acesta era folosit în sensul de document în vechea accepțiune ,, diplomă=hrisov,, , fiind întâlnit în Hronicul româno – moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al-XVIII-lea. Termenii folosiți în prezent, sunt adoptați în perioada premergătoare revoluției de la 1848.

Conform celor expuse, cel mai bun mijloc descoperit de civilizație pentru a preveni ca relațiile să fie guvernate doar în forță îl reprezintă diplomația. Cu alte cuvinte, negocierile politice, negocierile diplomatice, reprezintă unice alternativă la politica de forță pe plan internațional.

În literatura de specialitate actuală, definițiile date diplomației, scot în evidență, în general, într-un fel sau altul caracterul său de mijloc de aplicare a politicii externe, de realizare a cooperării între state sau de reglementare pe cale pașnică a diferendelor interstatale.

Dintr-o perspectivă diplomația are ca obiectiv avizarea, adoptarea și aplicarea politicii externe. Astfel, din acest punct de vedere, diplomația poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor prin care statele, sau alți actori, folosind reprezentanții lor oficiali sau alți reprezentanți, articulează, coordonează sau asigură realizarea interesele lor speciale sau generale, folosind în acest scop corespondența, contactele particulare, schimbul de păreri, acțiunile de influență, vizitele, presiunile sau alte activități relevante.

Diplomația este în general concepută ca fiind legată de managementul relațiilor dintre state sau dintre state și alți actori. Una din cel mai moderne și apreciate definiții, este cea a profesorului Philippe Cahier care definește diplomația drept „maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept internațional folosind mijloacele pașnice, îndeosebi negocierea”.

Tot profesorul Philippe Cahier definește și dreptul diplomatic drept „ansamblul normelor juridice destinate să reglementeze relațiile care se creează între diferitele organe ale subiectelor de drept internațional care au atribuții permanente sau temporare în ceea ce privește relațiile externe ale acestor subiecte,,

Autorul P.Cahier face o periodizare a istoriei diplomației, în funcție de mai multe etape, astfel :

Originea diplomației

– Diplomația Antichității. Prima perioadă din istoria diplomației, conform scrieirilor autorului, începe din Antichitate și se sfâșește în secolul al-XV-lea. Ceea ce apreciază autorul că este specific diplomației în această perioadă este caracterul itinerant – astfel că, ambasadorii, diplomații erau trimiși doar când exista un obiectiv dine determinat de rezolvat și necesita, fie o declarație de război, de încheierea unui tratat de pace, de o alianță sau de de un accord de comerț.

În această perioadă existând reguli precise care se aplicau activității diplomatice, care de altfel, nu era sufficient de bine organizată. Existau documente cu caracter diplomatic, existau demersuri și acțiuni diplomatice, însă nu exista noțiunea de ambasador sau diplomat rezident și, neexistând reguli foarte precise, activitatea diplomatică avea în mare măsură un caracter ad-hoc.

Un rol important în această perioadă îl au școlile antice – egipeteană și asiriană. Cel mai important document diplomatic antic îl reprezintă Tratatul de pace încheiat între faraonul egiptean Ramses al-II-lea și Hattushil al-III-lea, regele hitiților, în anul 1278 î.Hr, tratat care era redactat în limbile egipteană și hitită, și era gravat pe tăblițe de argint.

Tratatul are un preambul în care se declară că prietenia tradițională dintre egipteni și hitiți, alterată doar în perioada domniei predecesorului lui Hattushil, care a declarat război marelui rege Ramses al Egiptului, se restabilește pentru eternitate.

Textul tratatului conține o alianță ofensivă și defensivă nu numai împotriva inamicilor externi, ci și împotriva unor eventuale răzvrătiri interne. Tratatul se încheie cu jurăminte de prietenie și îndeplinire fidelă, precum și cu invocarea mărturiei miilor de zei și zeițe ale țării hitiților, care se angajează în fața miilor de zei si zeițe ale Egiptului să îndeplinească în calitate de martori tot ceea ce fusese înscris în tăblițele de argint și cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola tratatul. Un rol important în aceată perioadă îl deține și scoala greacă, bazată pe necesitatea statelor – cetăți (polisuri) de a stabili legături între ele.

Mențiuni despre trăsăturile diplomației grecești avem încă din secolele VII-VIII î.Ch. Ele se referă la desemnarea de soli de către cetățenii cetății, misiunile de încheiere a unor alianțe și înțelegeri și chiar a unor alianțe, cunoscute sub numele de amficționii, grupări religioase care pe lângă rolul de a asigura buna desfășurare a unor serbări religioase, erau și o formă de solidaritate a orașelor care intrau în componența lor.

Acestea pot fi considerate și ca precursoare ale organizațiilor internaționale de mai târziu. De asemenea și școala romană prezintă trăsături caracteristice ce derivă din faptul că diplomația era un element secundar, față de forța militantă, pentru un imperiu cu ambiții universale precum era imperiul roman ,romanii folosind pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune politică.

Faza diplomației permanente

– A doua perioadă din istoria diplomației – conform celor consemnate în lucrările sale P.Cahier, aceată perioadă debutează în secolul al-XV-lea și se sfârșește după Congresul de la Viena din anul 1815. În secolul al-XV-lea, în spațiul republicilor italiene, avea loc o schimbare radical a trăsăturilor diplomației, din itinerantă aceasta devenea permanent.

Astfel că originea diplomației permanente este fixată de majoritatea doctrinarilor la Veneția, această republică ,fiind considerată o putere maritimă și militară importantă, avea o prosperitate ce era bazată în mare măsură pe expansiunea sa comercială.

Aceste interese comerciale erau la început promovate prin ambasadori și diplomați, ce executau misiuni temporare, dar, destul de rapid, venețienii au realizat că pentru a promova interesele economice, nu erau suficiente deplasările limitate în timp, ci era necesară urmărirea acestora cu un caracter de continuitate, astfel, aceștia au stabilit primele midiuni diplomatice permanente la Constantinopol și Roma, după care și în alte republici italiene.

Astfel că venețienii sunt considerați ca fiind întemeietorii diplomației permanente și prin faptul că au adoptat reguli foarte precise de desfășurare a activității diplomatice, existând în arhive rapoartele pe care le întocmeau; sunt consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau diplomații, de observare și informare. Spre lauda lor, ei au fost primii care au păstrat în ordine arhivele de stat.

Documentele lor diplomatice acoperă o perioadă de nouă secole, din anul 883 până în anul 1797, și cuprind atât instrucțiunile către ambasadorii trimiși în țări străine, cît și rapoartele acestor ambasade. Asemenea rapoarte au fost minuțios rezumate și catalogate în registre numite „rubricarii”.

„Mentorii” Veneției în materie de diplomație au fost bizantinii, primii care au organizat un departament specializat destinat afacerilor externe, au pregătit diplomați de profesie pentru serviciul de ambasadori la curțile străine. Solii primeau instrucțiuni scrise și recomandarea de a se arăta invariabil curtenitori în relațiile cu străinii si de a nu critica, ba mai degrabă a elogia cele văzute peste graniță. La încoronarea unui nou împărat erau trimise misiuni speciale spre a vesti evenimentul.

Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se îngăduia să ia cu ei baloturi de marfă, pe care le vindeau la sosire contra valută locală. Acest expedient economic, deși imitat de venețieni în anumite cazuri, nu s-a transmis ulterior în practica diplomatică. A ieșit la iveală că ambasadorii misiunilor finanțate prin asemenea procedee înclinau să dea mai multă atenție profiturilor comerciale decât tratativelor.

Alte obiceiuri bizantine însă au viciat metodele diplomației în decursul multor veacuri. În primul rînd, extrema importanță acordată în Bizanț chestiunilor de protocol și ceremonial, împăratul Constantin Porfirogenetul a scris un voluminos tratat pe această temă, care pare să fi făcut oficiul de manual pentru succesori.

– Faza diplomației permanente. Aceeasta reprezintă faza în care sunt adoptate primele documente care fixează statutul diplomatic. Convenția de la Viena, printre alte decizii, a adoptat și o decizie ce face referire la rangul și precăderea trimișilor diplomatici. În această fază, trăsăturile diplomației sunt următoarele:

regulile de drept diplomatic sunt neclare; existau privilegii și imunități diplomatice, dar de multe ori acestea nu erau respectate;

diplomatul este considerat ca fiind mai ales reprezentantul unui suveran și nu al unui stat;

nu exista încă o veritabilă carieră diplomatică, diplomații nu sunt profesioniști; ambasadorii, trimișii, solii, sunt aleși de către suveran dintre oamenii cu un anumit renume la curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucură de o imagine remarcabilă, negustori, magistrați de excepție, etc.). De asemenea, nu exista un personal diplomatic în sensul modern al cuvântului, colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajații lui proprii;

trimișii diplomatici, pe lângă reprezentarea suveranului și a intereselor statului, acordau o atentie deosebită activității de informare, intrigile de curte erau de multe ori alimentate de diplomații străini.

Faza dezvoltării diplomației

Cea de-a treia fază din evoluția istorică a diplomației prezintă deja trăsăturile unei diplomații modern prin faptul că dreptul diplomatic devine un ansamblu coeerent de reguli care reglementează activitatea diplomatic, bazat pe o cutumă, pe obiceiurile ce s-au creat în cele două etape de început ale diplomației, această fază fiind de fapt rezultatul unei aplicări și a unei folosiri îndelungate a mijloacelor diplomatice ce stabilește și un anumit obicei.

Congresul de la Viena din anul 1815 marchează debutul celei de-a treia faze din evoluția istorică a diplomației, la acest Congres adoptându-se primele documente ce fixează statutul diplomaților. Trăsăturile acestei faze sunt:

diplomații devin reprezentanți ai statelor suverane și independente și nu ai unui suveran;

membrii ambasadei fac parte din administrația de stat, sunt funcționari, au un statut bine determinat și se bucură de immunități și de privilegii diplomatice;

regulile de bază ale dreptului diplomatic care fac referire la etichetă și protocol, la ordinea de precădere, la ierarhie, la deschiderea și închiderea misiunilor diplomatice, privilegiile și imunitățile, încep să devină reguli precise și bine stabilite, iar rolul de spion și de conspirator al ambasadorului începe să se reducă, fiind preluat de persoane de specialitate, începând să crească rolul acestuia în reprezentare, negociere, în dezvoltarea și menținerea unor relații între țări;

diplomația se realizează aproape exclusive prin diplomați;

creșterea importanței opiniei publice în folosirea de instrumente diplomatice.

Faze de decădere a rolului diplomației tradiționale

Cea de-a patra fază a istoriei diplomației este caracterizată:

printr-o anumită decădere, reducerea rolului diplomației tradiționale, a diplomației bilaterale, a ambasadorilor care sunt acreditați în diverse țări și pe de altă parte, prin apariția unei noi diplomații, bazată pe conferințe și reuniuni internaționale, opinia publică începând să joace un rol foarte important. Decăderea mijloacelor tradiționale și scăderea rolului diplomaților sunt legate și de creșterea rapidă a rolului pe care-l au mijloacele de informare în masă, a comunicării. Informațiile privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea mijloacelor de informare în masă decât pe calea rapoartelor de la ambasade care urmează o procedură complicată: fie o procedură de transmitere cifrată care conduce la anumite decalaje, fie prin curierul diplomatic, ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomației tradiționale din punct de vedere al transmiterii informației față de mijloacele de informare în masă care sunt mult mai rapide.

prin apariția structurilor de state care încep să promoveze printr-o diplomație comună anumite obiective care le sunt comune, reprezintă a doua caracteristică a acestei faze a diplomației. Începe să apară o diplomație care este rezultanta unor structuri, fie integratoare, fie colective, al căror rol este mai important decât cel pe care-l pot avea statele în mod individual.

pri faptul că este legată de faptul că, pe lângă rolul clasic pe care-l avea sistemul diplomatic, încep să se implice tot mai multe structuri în materie diplomatică, șefii de stat și de guverne încep să aibă un rol activ în diplomație prin întâlnirile pe care le au, prin contactele pe care le stabilesc, devin diplomați activi prin promovarea intereselor statelor lor. De asemenea, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, încep să apară mijloace noi de promovare a intereselor prioritare ale statelor prin alte sisteme decât sistemul diplomatic. Uneori asemenea instrumente pot să devină instrumente foarte importante, chiar mai importante decât cele care țin de diplomația tradițională, cum ar fi diplomația militară (ajutoarele militare care se dau unor țări) sau diplomația economică (fondurile pentru dezvoltarea unor state), diplomația culturală (promovarea anumitor valori), sunt instrumente folosite direct pentru promovarea unor interese specifice.

În doctrina de drept internațional relațiile diplomatice sunt definite ca „dirijarea prin intermediul organelor reprezentative și prin mijloace pașnice a relațiilor externe ale unui subiect de drept internațional cu oricare alt subiect de drept internațional”.

Importanța relațiilor diplomatice este unanim recunoscută în practica statelor și în doctrina dreptului internațional. Bineînțeles, lipsa relațiilor diplomatice nu constituie un obstacol în ce privește posibilitatea încheierii unui acord internațional între două state sau colaborarea bilaterală în diverse domenii, sau colaborarea în cadrul unei organizații internaționale.

Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor prevede în art.74 că: „ruperea relațiilor diplomatice sau a relațiilor consulare ori lipsa unor asemenea relații între două sau mai multe state nu împiedică încheierea tratatelor între aceste state”.Totuși, relațiile dintre statele care se recunosc bilateral doar de facto nu sunt de o așa factură, ca să permită schimbul de reprezentanțe diplomatice, cum se procedează în cazurile când rela-țiile dintre state au un caracter normal, bazându-se pe o recunoaște-re reciprocă de jure.

Existența relațiilor diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre două state. Aceste relații presupun, de regulă, existența unei stări de pace și reprezintă prin definiție instrumente de pace între statele respective. Fiind legate de însăși existența subiectelor de drept internațional, relațiile diplomatice au un caracter permanent, nu sunt stabilite pentru o oarecare perioadă și acționează nedefinit în timp.

Părți în relațiile diplomatice sunt statele ca subiect de drept inter-național, Sfântul Scaun, organizațiile internaționale interguvernamen-tale și, cu anumite rezerve, mișcările de eliberare națională și guverne-le în refugiu.

Atât dreptul internațional, cât și dreptul intern nu reglementează și nu precizează condițiile care necesită a fi întrunite pentru stabilirea relațiilor diplomatice. Actele interne ale unor state prevăd doar în limita competențelor cărui organ este atribuită exercitarea prerogativei de a stabili relații diplomatice.

Doctrina de drept internațional determină, în baza experienței și practicii existente, că stabilirea relațiilor diplomatice presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiții:

a) subiectele între care se stabilesc relații diplomatice să aibă personalitate juridică internațională;

b) statele sau guvernele între care se stabilesc relații diplomatice să se fi recunoscut reciproc;

c) să existe un acord (o înțelegere) în acest sens între cele două state.

Personalitatea juridică internațională este o condiție indispensabilă în stabilirea de relații diplomatice. „Stabilirea de relații diplomatice este atributul numai al unui subiect de drept internațional”.

Concomitent, este necesar a menționa că relațiile diplomatice în sensul propriu și deplin al cuvântului sunt specifice doar raporturilor dintre state. Relațiile dintre un stat și o organizație internațională sau dintre două or-ganizații internaționale au un specific și unele particularități deosebite de relațiile diplomatice. Similar este și cazul relațiilor dintre un stat și o mișcare de eliberare națională.

Recunoașterea reciprocă a statelor este acea condiție care, fiind îndeplinită, îi permite statului, ca subiect de drept internațional, să-și poată exercita dreptul de legație. În acest sens, stabilirea relațiilor di-plomatice este o acțiune posibilă doar în cazul dacă ea a fost precedată de recunoașterea de jure a statului sau guvernului respectiv. Anume procedura de recunoaștere reciprocă de jure atribuie fiecărui stat în parte calitățile de personalitate juridică internațională.

În cazul când recunoașterea reciprocă este doar de facto, subiectele între care a avut loc o asemenea recunoaștere pot întreține doar relații economice și comerciale, efectuând un schimb de reprezentanți care nu au statutul de agenți diplomatici.

Actul de recunoaștere al unui stat sau al unui guvern nu constituie prin el însuși și o stabilire de relații diplomatice. Recunoașterea este un act politico-juridic intern și exprimă voința politică a statului care efectuează această acțiune și care este realizată sub formă de act juridic unilateral (decret, hotărâre, ordonanță etc.) transmis mai apoi statului recunoscut sub formă de declarație, comunicat, notă verbală etc., pe când stabilirea relațiilor diplomatice este un act politico-juridic internațional care se bazează pe consimțământul mutual al statelor fiind realizat sub formă de act juridic comun (acord, protocol, comunicat comun etc.).

Recunoașterea, deci, este un act juridic unilateral, care nu poate conduce ipso facto la stabilirea relațiilor diplomatice. Concomitent, în doctrină se afirmă că recunoașterea, fiind un atribut necesar procedurii de stabilire a relațiilor diplomatice, nu conduce în mod automat și obligatoriu la stabilirea lor. Stabilirea relațiilor diplomatice, în virtutea consimțământului mutual, este un act juridic bilateral.

Înființarea unei misiuni diplomatice se poate face numai în baza unui acord special. Stabilirea relațiilor diplomatice, după cum am observat, este un act politico-juridic care exprimă atitudinea unui stat față de altul, pe când înființarea misiunii diplomatice este un act de organizare a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, economic etc. între două state.

Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice se bazează, de regulă, pe principiul reciprocității atât sub aspectul deschiderii reprezentanței permanente, convenite mutual, cât și sub aspectul nivelului acesteia.

Consimțământul de înființare a unei misiuni diplomatice este, de regulă, fixat printr-un act scris (tratat, acord, protocol, convenție, declarație, schimb de note etc.), care conține următoarele elemente ale înțelegerii:

a) nivelul de reprezentare (ambasadă sau legație);

b) sediul misiunii (care nu întotdeauna coincide cu capitala statului);

c) structura misiunii (care poate avea birouri, făcând parte din misiune, deschise în alte localități decât cea în care este stabilită misiunea);

d) numărul personalului care urmează a fi acreditat (aceasta poate constitui un obiect aparte de reglementare bilaterală).

Este necesar a menționa că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritățile competente ale statului acreditant și în baza acestei decizii este semnat acordul bilateral cu privire la înființarea misiunii diplomatice. În acest context, se poate afirma că înființarea misiunii diplomatice este posibilă cu utilizarea procedurii interne și externe.

În opinia mea, coroborata cu a mai multor autori consacrați prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, se înțeleg mijloacele juridice prin care statele exprimă și consacră normele formate prin acordurilor lor de voință cu privire la domeniul relațiilor diplomatice.

Principalele caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic sunt urnătoarele:

Precizările privind izvoarele dreptului internațional sunt valabile și în ceea ce privește dreptul diplomatic;

Izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului internațional, dar și în sectorul dreptului intern. Normele care fac referire la înfințarea, funcționarea și încetarea misiunilor diplomatice sunt, în primul rând, norme care țin de ordinea juridică internațională. În dreptul intern al statelor există norme ce reglementează un anumit aspect sau altul ce are legătură cu organelle diplomatice ( numirea acestora, statutul juridic etc.).

Izvoarele dreptului diplomatic, sunt așadar următoarele:

Cutuma.

Cutuma reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate, bazate pe convingerea îndeplinirii unor obligații juridice, o exprimare tacită a consimțământului statelor cu privire la recunoașterea unor reguli ca norme de conduit obligatorii.

Dat fiind modul în care s-a format, normele dreptului diplomatic au un caracter cu precădere cutumiar. Cutuma reprezentând sursa cea mai veche a dreptului diplomatic și continuă să aibă un rol important.

Pe plan internațional, sursele dreptului diplomatic puteau fi regăsite, mai ales, în regulile cutumiare ale dreptului internațional, numărul convențiilor multilaterale în acest domeniiu fiind unul mic.

Toate regulile cu privire la inviolabilitatea agenților diplomatic, la sedul misiunii diplomatice și la reședința agenților diplomatici precum și exceptarea de la jurisdicția statului de reședință reprezintă câteva exemple de norme de drept diplomatic de natură cutumiară.

Până la codificare dreptului diplomatic, din anul 1961, nu exista în dreptul internațional un tratat general la care statele să fi aderat sau vreun act formal prin care acestea să accepte regulile ce alcătuiesc dreptul diplomatic. Convenția de la Viena din anul 1961 cu privire la relațiile diplomatice afirmă că normele dreptului internațional cutumiar trebuie să continue să guverneze materiile ce nu au fost reglementate în mod normal în dispozițiile acesteia, statuând prin aceasta importanța cutumei internaționale ca izvor al dreptului diplomatic.

Tratatul internațional

Tratatul internațional reprezintă unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului internațional, în general, și ale dreptului diplomatic, în special, ce prezintă o importanță normativă primordială.

Primele convenții de codificare a normelor de drept diplomatic sunt:

Regulamentul de la Viena din anul 1815 cu privire la rangurile reprezentanților diplomatic, completat prin Protocolul de la Aix la Chapelle din data de 21 octombrie 1818 cu privire la clasificarea agenților diplomatic;

La data de 20 februarie 1928, în cursul celei de a 6 – a conferințe pan-americane, a fost încheiată la Havana o convenție multilateral privind funcționarii diplomatic.

În prezent instituția reprezentării diplomatice are o bază convențională ca urmare a adoptării Convenției de la Viena din anul 1961. Principalul merit al codificării din anul 1961 îl reprezintă faptul că este plasat definitiv dreptul diplomatic din sfera cutumiară în cea convențională.

Tratatul reprezintă în prezent sursa principală a dreptului diplomatic. În afară de acordurile multilaterale ce au ca scop reglementarea relațiilor diplomatice interstatale, norme convenționale cu privire la acest domeniu se pot stabili și în tratate bilaterale precum cele relative la acordarea de privilegii și imunității trimișilor statelor, angajamente generale pe care două sau mai multe state și le asumă cu privire la misiunea diplomatic etc.

Principiile generale de drept

Principiile generale de drept constituie un al izvor al dreptului diplomatic. Acest izvor prezintă un caracter subsidiar, în această categorie intrând norme cu relevanță și aplicabilitate în domeniul dreptului diplomatic, precum: egalitate, reciprocitate, obligațiile de despăgubire etc.

Jurisprudența

Jurisprudența în domeniul drteptului diplomatic, ca și izvor de drept al acestuia este format din:

Sentințe ale unor instanțe internaționale, cu precădere cele ale Curții Internaționale de Justiție, precum și ale sentințe pronunțate ex aequo et bono.

Normele statutare ale unui organism internațional, care atribuie deliberările în materie de statut al delegaților diplomatici ai statelor la organizația respectivă.

Doctrina

Doctrina este reprezentată de către studiile juridice ce au o valoare subsidiară, acestea nefiind un izvor independent de drept.

Normele dreptului intern

Acestea constituie izvor al dreptului diplomatic în măsura în care prin acestea sunt reglementate instituții ale dreptului diplomatic – dispoziții legislatice și statutare prin care statele reglementează funcționarea reprezentanților lor diplomatici, procedura de învestire a șefilor de misiune și a celorlalți membri ai misiunii diplomatice, desfășurarea activității interne a unei misiuni diplomatice, relațiile dintre misiunea diplomatic și administrația internă.

Curtoazia internațională

Curtoazia internațională nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea acesteia neconstituind un fapt illicit și nu angajează răspunderea juridică a statului, ci de obicei, un comportament similar din partea statului afectat.

Izvoarele dreptului, legile, cutumele, doctrina și jurisprudența sunt de fapt componente ale structurii sociale. Uzanțele, obiceiurile, tradițiile nu își găsesc locul în domeniul mai riguros delimitat, din unghi „nomocratic”, al dreptului întemeiat exclusiv pe autoritate, dar fac cel puțin obiectul sferei mai cuprinzătoare a dreptului, considerat, în spiritul „sophocrației”, a fi știință.

Reguli servind simultan aceleași valori și principii se regăsesc, în aceeași epocă sau în epoci diferite, atât în legi și cutume, cât și în uzanțe, practici și obiceiuri. Marcus Tullius Cicero recomanda acțiuni legi morique parendum (dând ascultare legilor și obiceiurilor).

Comunicarea dintre state și reprezentanții acestora se menține nu numai prin aplicarea de norme juridice, precum normele care reglementează diplomația. Alături de normele juridice, uzanțele își vădesc importanța ca stimuli ai procesului de dezvoltare a dreptului internațional.

Inseparabile de drept, funcționând ca auxiliar care stimulează, favorizează și confirmă înfăptuirea dreptului, a dreptății, uzanțele sunt considerate adjuvant necesar în procesul de dezvoltare a dreptului internațional. Domeniul uzanțelor și cel al normelor juridice sunt permeabile unul față de celălalt. Rolul uzanțelor este cu atât mai important cu cât ele se pot transforma în reguli cutumiare.

În practica internațională, îndeosebi în domeniile diplomatic și consular, s-a format și s-a consolidat în timp un sistem de precedente acceptate apoi ca norme obligatorii de drept diplomatic și consular, precum elementele de ceremonie diplomatică sau mijloacele de acțiune diplomatică și consulară.

Aceasta oferă criterii și reguli ce pot favoriza relațiile diplomatice. Regulile de curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect față de personalitatea statelor, a reprezentanților și cetățenilor acestora, ca o reflectarea a unor raporturi între puteri suverane, acestea rezultând chiar din acte unilateral. Pot fi citate ca și reguli de curtoazie cele pe care le întâlnim în protocol sau în ceremonialul diplomatic, de pildă.

Anumite reguli de curtoazie au devenit, fie pe cale cutumiară, sau pe cale convențională, izvoare de drept diplomatic, ca de exemplu cele ce fac referire la imunitate și privilegii diplomatice.

Procesul de codificare a dreptului diplomatic a evoluat diferit cu privire la diferitele domenii de activitate diplomatică, astfel:

Diplomația la nivel înalt;

Diplomația forurilor internaționale;

Activitatea serviciilor diplomatice și consulare.

Reglementări privind diplomația la nivel înalt

Din confruntarea codurilor de drept diplomatic cu actualitatea activităților și relațiilor din domeniul diplomatic, putem evidenția o lacună, și anume aceea că nu s-a formulat și nu s-a convenit până în prezent la nici o normă juridică internațională cu privire la conduită, activitatea drepturile și obligațiile șefului de stat, dreptul diplomatic necuprinzând reglementări asupra diplomației la acest nivel.

În doctrina dreptului constituțional și a dreptului internațional, se consideră că șeful de stat are drept reprezentare generală în relațiile internaționale, conform principiului „jus repraesentationis omnimodae”.

Pe de altă parte, în plan internațional, șeful statului nu are competențe, drepturi și obligații ca și persoană. Poziția acestuia corespunzând drepturilor și obligațiilor statului pe care îl reprezintă. Independența acestuia în activitatea desfășurată pe planul relațiilor internaționale reprezintă independența statului pe care îl reprezintă.

Pe de altă parte, desemnarea și atribuțiile șefului statului sunt reglementate de dreptul intern.

La data de 14 decembrie 1973, Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite adopta Rezoluția nr. 3166/XXVIII prin care s-a aprobat Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor protejate pe plan internațional, în cuprinsul căreia se făceau referiri și la șefii de stat.

Diplomația la nivel înalteste desfășurată prin misiuni diplomatice ad-hoc la care șefii de state participă sa pe care aceștia le înființează și le împuternicesc.

În anul 1959, Comisia Națiunilor Unite pentru Drept internațional și-a propus examinarea diplomației ad-hoc în vederea elaborării reglementărilor necesare. În anul 1960, diplomația ad-hoc a fost abordată în cadrul sesiunii a 12-a a Comisiei, ce a enumerate normele care nu sunt aplicabile diplomației ad hoc, și a propus ca acesteia să I se aplice, prin analogie, normele aplicabile celorlalte misiuni diplomatice.

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a trimis această decizie pentru examinare subcomisiei Conferinței de la Viena care elabora Convenția privind relațiile diplomatice. Conferința de la Viena a propus Adunării Generale a Națiunilor Unite reexaminarea problemei în cadrul Comisiei, astfel a fost elaborate un proiect de convenție, ce a primit avizul favorabil al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.

La data de 8 decembrie 1969, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite aproba Rezoluția nr. 2530/XXIV, prin care se adopta și deshide spre semnare și ratificare sau pentru aderare Convenția privind misiunile speciale.

Națiunile Unite au fost de accord să invite pentru a deveni părți la Convenție și state ce nu erau membre ale forului mondial și nici ale unor agenții specializate ,și nici ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică ,și nici părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție. A fost stabilită data intrării în vigoare a Convenției după ce 22 de state au decis să o ratifice sau să adere la aceasta. Astfel Convenția de la Viena privind misiunile speciale intră în vigoare la data de 21 iunie 1985.

Norme cu privire la forurile internaționale

În decembrie 1924, Consiliul Societății Națiunilor a desemnat un comitet de experți pe care i-a însărcinat să examineze posibilitățile de dezvoltare a dreptului internațional.

Carta realizată la San Francisco și semnată de către reprezentanții guvernelor statelor membre ale Națiunilor Unite la 26 iunie 1945, denumită Carta Națiunilor Unite, stabilea, la art. 13, faptul că Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite va iniția studii în domeniul politic și va încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și codificarea acestuia.

Drept urmare, prin rezoluția nr. 174 (II) din 21 noiembrie 1947 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, a fost constituită Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite și a fost declanșat un amplu proces de studio în vederea codificării, codificare ce a inclus și dreptul diplomatic și consular. Obiectivul Comisiei de Drept Internațional stabilit prin statut, este promovarea dezvoltării progresive a dreptului internațional și codificarea acestuia.

Prin intermediul celor 25 de membri ai comisiei, specialiști notorii în drept internațional, având fiecare câte un mandat de cinci ani, se încearca reprezentarea zonelor geografice și a sistemelor juridice principale. Președintele sesiunii anuale a Adunării Generale a Organizatiei Națiunilor Unite avea și sarcina de a reprezenta Comisia de Drept Internațional la lucrările Adunării. În practica Organizației Națiunilor Unite , etapele codificării cuprindeau:

Identificarea domeniului;

Desemnarea unui raportor al Comisiei de Drept Internațional care să întocmească studii cu privire la stadiul dreptului internațional în domeniul identificat și să elaboreze proiectele de articole;

Redactarea proiectului de convenție internațională și prezentarea lui statelor în vederea exprimării de opinii, sugestii și propuneri;

Examinarea, pe baza unor rapoarte anuale, a procesului de codificare, în cadrul Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU;

Convocarea unei conferințe internaționale speciale care să dezbată proiectul de convenție și să-l adopte;

Deschiderea spre semnare și aderare a convenției.

Astfel că la data de 13 februarie 1946, Adunarea Generală a Oraganizației Națiunilor Unite adopta Rezoluția nr. 22 (I) prin care a aproba Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile Organizației, propunându-le statelor membre să adere la aceasta.

În articolul final, se preciza că aderarea se face prin predarea spre păstrare secretarului general al Organizației Națiunilor Unite a unui instrument de aderare, Convenția urmând să intre în vigoare, în privința fiecărui membru al organizației, în ziua în care a depus spre păstrare instrumentul de aderare.

Astfel i-a fost stabilită secretarului general al Organizației Națiunilor Unite, obligația de a înștiința pe toți membri organizației despre primirea fiecărui instrument de aderare în parte. Convenția preciza că, în momentul în care instrumental de aderare este predate în numele unui membru al Organizației, se presupune că acesta se află în măsură să îndeplinească, conform cu legile sale, clauzele Convenției.

Din cuprinsul Convenției, rezultă că aceasta rămâne în vigoare între Organizația Națiunilor Unite și fiecare memebru al acesteia ce a depus instrumental de aderare atâta timp cât este păstrată calitatea de membru al Organizației sau până în momentul în care Adunarea Generală aprobă a convenție general revizuită și statul membru devine parte a convenției revizuite. De asemenea, i s-a dat posibilitatea secretarului general al Organizației Națiunilor Unite să încheie cu unul sau cu mai multe dintre statele membre ale Organizației Națiunilor Unite acorduri adiționale pentru adoptarea dispozițiilor Convenției în ce îl/îi privește pe membrul/membrii Organizației Națiunilor Unite. S-a precizat că acordurile adiționale menționate se supun Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite în fiecare caz în parte. România a ratificat această convenție la 21 aprilie 1956.

La data de 21 noiembrie, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adopta Rezoluția nr. 179 (II), prin care s-a aprobat Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate ale Organizației Națiunilor Unite, această convenție a fost supusă spre acceptare instituțiilor specializate și spre aderare oricărui membru al Organizației Națiunilor Unite, precum și oricărui stat membru al uneia sau mai multor instituții specializate.

În capitolul final al Convenției, s-a menționat că aderarea la Convenție se face prin depunerea la secretarul general al Organizației Națiunilor Unite a unui instrument de aderare, instrument care își produce efectul de la data depunerii sale. De asemenea, s-a precizat că fiecare instituție specializată va comunica cuprinsul Convenției și cuprinsul anexelor acesteia, membrilor proprii care nu sunt membri ai Organizației Națiunilor Unite, pe care îi va invita să adere prin depunerea instrumentelor de aderare la secretarul general al Organizației Națiunilor Unite sau la directorul general al Organizației.

Prin instrumentul de aderare se precizează, de către statul care aderă, instituția specializată sau instituțiile specializate cărora statul se obligă să îi/le aplice prevederile Convenției. La cererea a 1/3 din statele-părți la Convenție, secretarul general al Organizației Națiunilor Unite poate convoca o conferință de revizuire. România a ratificat această convenție la 27 iulie 1970.

În anul 1946,a fost încheiat Aranjamentul provizoriu cu Elveția asupra privilegiilor și imunităților Națiunilor Unite, avându-se în vedere sediul oficiului acestora de la Geneva.

La data de 4 august 1947, între Statele Unite ale Americii și Organizația Națiunilor Unite, s-a încheiat Înțelegerea dintre SUA și Națiunile Unite privind Districtul Sediului Națiunilor Unite, înțelegere ce a fost adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr. 169 (II) din 31 octombrie 1947 și a fost ratificată prin decizia Congresului SUA, la data de 4 august 1947.

În anul 1970, Statele Unite ale Americii au aderat la Convenția asupra privilegiilor și imunităților Organizației Națiunilor Unite. Prevederile Înțelegerii rămân aplicabile și prevalente ori de câte ori aceste prevederi se află în conflict cu cele ale Convenției cu privire la privilegiile și imunitățile ONU.

La data de 23 octombrie 1956, la New York, s-a fost adoptat Statutul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), Statut care a intrat în vigoare la 29 iulie 1957. Acest Statut conține și prevederi specifice domeniului dreptului diplomatic.

În anul 1961, între Organizația Națiunilor Unite și Austria a fost încheiat un acord privind statutul participanților la Conferința de la Viena privind relațiile diplomatice.

Acordul a prevăzut extinderea asupra Conferinței a Convenției, asupra privilegiilor și imunităților Organizației Națiunilor Unite. Drept urmare, delegații la Conferință au beneficiat de statutul reprezentanților statelor la reuniunile Agenției Internaționale pentru Energia Atomică.

În anul 1962, conform prevederilor Rezoluției nr. 1289 (XIII) din 5 decembrie 1958 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, Comisia de Drept Internațional a început să studieze relațiile interstatale și organizațiile internaționale.

În anul 1971, Comisia a prezentat Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite un proiect care era alcătuit din articole pentru o convenție privind reprezentarea statelor în relațiile cu organizațiile internaționale.

În perioada 4 februarie 1975 și 14 martie 1975, la Viena, s-a desfășurat, Conferința Națiunilor Unite cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale. Aceasta fiind prima conferință de codificare la care Organizația Națiunilor Unite convoca toate statele, fără a mai face referire la cele patru categorii de state menționate în convențiile privind relațiile diplomatice și consulare.

În data de 14 martie 1975, s-a adoptat Convenția de la Viena privind reprezentarea statelor în relațiile acestora cu organizațiile internaționale cu caracter universal.

În perioada anilor 1980 – 1982, la Organizația Națiunilor Unite, experiența statelor membre în domeniul conferințelor internațional a fost cuprinsă într-un proiect de regulamnet de procedură, aplicabil la conferințele Organizației.

Codificarea dreptului diplomatic și consular privind serviciile diplomatice și consulare

În anul 1520, Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman de națiune germană (1519-1556), și Henry al VIII-lea al Angliei (1509 – 1547), au încheiat un tratat cu privire la instalarea de ambasadori.

Primul cod al dreptului diplomatic a fost reprezentat de Anexa a XVII-a, care a fost adoptată la data de 19 martie 1815, a Actului final al Congresului de la Viena. Această anexă cuprindea Regulamentul precăderii, prin care s-a încercat o cale de evitare a diferendelor în materie.

La 21 noiembrie 1818, la Aix la Chapelle, primului cod diplomatic, i s-au adus adăugiri referitoare la clasificarea agenților diplomatici. În anul 1895, la sesiunea de la Cambridge a Institutului de Drept Internațional, s-a ajuns la formularea unui regulament, din 17 articole, al imunităților diplomatice.

În anul 1896, Institutul pentru Drept Internațional elabora un cod ce făcea referire la privilegiile și imunitățile consulilor.

În anul 1911, la Caracas, cinci state latino-americane au încheiat o convenție cu privire relațiile consulare.

Comitetul de experți însărcinat, în decembrie 1924, de Consiliul Societății Națiunilor cu examinarea posibilitățile de dezvoltare a dreptului internațional a avut ca și preocupare și domeniul privilegiilor și imunităților diplomatice. Au fost adunate materiale și s-a formulat propunerea de a se actualiza Regulamentul convenit în anul 1815.

Conferința panamericană de la Santiago de Chile a luat act de un proiect de cod care cuprindea 29 de articole cu privire la activitatea diplomatică,statutul agenților diplomatici, personalul misiunilor.

În anul 1925, Institutul American de Drept Internațional aborda același domeniu, cel al reglementării relațiilor consulare.

În anul 1928, la Havana, a 6-a Conferință panamericană, la care au participat 13 state,adopta Convenția privind funcționarii diplomatici, precum și un cod al activității consulare.

La 20 februarie 1928, la Havana, statele latino-americane au încheiat o Convenție care reglementa azilul. În anul 1929, Institutul de Drept Internațional a examinat regulamentul imunităților diplomatice.

La data de 26 decembrie 1933, la Montevideo, a fost încheiată Convenția latino-americană privind azilul politic. Însă preocupările statelor din America de Sud în acest domeniu au continuat și au fost concretizate, la Montevideo, în anul 1939, prin intermediul unui tratat și la 28 martie 1954 prin încheierea, la Caracas, a Convenției interamericane privind azilul diplomatic.

La data de 5 decembrie 1952, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a mandatat prin Rezoluția nr. 685/VII, Comisia de Drept Internațional să elaboreze un cod al normelor cu privire la relațiile diplomatice și imunitățile.

În anul 1957, Comisia a prezentat un prim proiect al codului, iar secretarul general al Organizației Națiunilor Unite a invitat statele membre să formulize observații cu privire la acesta. În anul 1958, Comisia de Drept internațional terminat proiectul codului care era alcătuit din 45 de articole.

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a recomandat, prin Rezoluția adoptată la data de 7 decembrie 1959, ca, în cadrul unei conferințe de plenipotențiari, să fie realizată, pe baza acestui cod, o convenție multilaterală cu privire la relațiile și imunitățile diplomatice. Astfel că Conferința s-a desfășurat între 2 martie – 4 aprilie 1961, la Viena.

La aceasta au participat, potrivit recomandării Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite,plenipotențiari și, ca urmare, a avut loc reuniunea în cadrul căreia a fost elaborată, pe baza procedurilor Organizației Națiunilor Unite, o convenție internațională.

Noutatea introdusă de această Conferință a constat în centrul normelor diplomatice și consulare a ambasadei, în condițiile în care, până la acea dată, activitatea de codificare se referee în primul rând la ambasadorul reprezentant al suveranului din statul propriu și îi considera pe ceilalți agenți diplomatici componenți ai suitei ambasadorului. În Preambulul Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, statele-părți amintesc că:

Dintr-o perioadă îndepărtată,popoarele tuturor statelor recunosc statutul agenților diplomatici;

Declară că sunt conștiente de scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite cu privire la egalitatea suverană a statelor, menținerea păcii și a securității internaționale și dezvoltarea de relații amicale între state;

Subliniază că sunt convinse că o convenție internațională privind relațiile, privilegiile și imunitățile diplomatice ar contribui la favorizarea relațiilor de prietenie dintre state, oricare ar fi diversitatea regimurilor constituționale și sociale;

Menționează că sunt convinse că scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficientă a funcțiilor misiunilor diplomatice ca și organe de reprezentare a statelor.

Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice, adoptată la data de 18 aprilie 1961, a intrat în vigoare ȋn data de 24 aprilie 1964.

România a ratificat convenția prin Decretul Consiliului de Stat nr. 566 din 4 iulie 1968. La aderare, România a declarat că articolele 48 și 50 contravin dreptului tuturor statelor de a deveni părți la tratatele multilaterale prin care se reglementează domenii de interes general.

În aprilie 1949, Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite a desemnat 14 materii de codificat, printre care și dreptul consular.

Comisia s-a ocupat de acest domeniu în sesiunile din anul 1955 până în anul 1960, când s-a ajuns la formularea unui proiect de cod.

Prin Rezoluția nr. 1685/XVI din data de 18 decembrie 1961, Adunarea Generală a ONU a convocat pentru 1963, la Viena, o conferință a ONU care să definitiveze o convenție asupra relațiilor consulare.

Între 4 martie și 24 aprilie 1963, a avut loc la Viena Conferința plenipotențiarilor din 92 de state, membre ale ONU, ale unor instituții specializate ale ONU sau părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare a fost adoptată la data de 24 aprilie 1963 și a intrat în vigoare la data de 19 martie 1967. România a aderat la Convenție la data de 24 februarie 1972.

În anul 1967, statele membre ale Consiliului Europei au convenit textul Convenției europene cu privire la funcțiile consulare.

În anul 1989, Comisia de Drept Internațional a prezentat Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU (Documentul ONU A/44/10) proiectele pentru 32 de articole ale unei eventuale convenții internaționale privind statutul curierului diplomatic și al valizei diplomatice neînsoțite.

Diplomația și dreptul diplomatic

Cuvântul diplomație, din punct de vedere etimologic, provine din cuvântul grecesc ,,diploma” , folosit în Grecia Antică pentru a desemna tăblițele încredințate solilor, ca semn al împuternicirii acestora. Diplomația a primit mai multe definiții în doctrină.

Astfel una din definițiile date diplomație este accea conform căreia diplomația sistetizează mai multe științe pe care ,, arta diploaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați,,

Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consider unul dintre cei importanți analiști ai relațiilor internaționale, la ca și Harold Nicolson, denumesc diplomația ca fiind o profesiune foarte veche, distinct, de o complexitate deosebită, care implică mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, mai ales, de știința dreptului și relațiile internaționale, iar diplomații importanți au fost mereu oameni învățați, buni cunoscători ai domeniului diplomatic și ai domeniilor conexe acestuia.

Astfel că putem spune, că diplomația reprezintă un complex de acte și de manifestări cu caracter juridic sau protocolar ale subiecților de drept internațional, exprimate prin autoritățile desemnate de legislația internă sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale cu gestionarea politicii externe ale acestora – acesta fiind mijlocul prin care se nasc, modifică, sau sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale.

Activitatea diplomatică se realizează în temeiul normelor dreptului intern, dar cu analizarea normelor de drept internațional, într-un cadrul instituțional extern. Dreptul diplomatic este acela care oferă cadrul juridic al stabilirii și derulării relațiilor interstatale, dintre acestea și organizațiile internaționale, fapt care deosebește dreptul diplomatic de diplomație, care reprezintă un instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.

În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional public ce este alcătuită din totalitatea normelor juridice ce au ca obiect reglementarea relațiilor diplomatice interstatale, respective dintre state și organizații internaționale.

Dreptul diplomatic și politica externă

Dreptul diplomatic, parte a dreptului internațional public, reprezintă un mijloc de orientare și influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective și valori stabilite de acestea prin principiile și normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor trebuie formulată și realizată în deplină concordanță cu principiile și normele de drept diplomatic.

Dreptul diplomatic și morala

O parte mare a principiilor și normelor de drept internațional public își au originea în normele morale, dreptul internațional fiind în esență bazat pe regulile morale.Dreptul internațional, la rândul său, influențează regulile morale ale raporturilor dintre state, contribuind la dezvoltarea acestora în raport de cerințele internaționale. Dreptul diplomatic, ca parte a dreptului internațional public, presupune, existența anumitor legături de influență și intercondiționare reciprocă cu morala.

1.2.Categorii de diplomați

Elementele serviciului diplomatic în totalitatea sa reprezintă instituțiile sau organele de resort. Sistemul instituțiilor serviciului diplomatic este format din următoarele structuri:

ministerul Afacerilor Externe, cu statut de instituție centrală;

misiunile diplomatice, inclusiv reprezentantele permanente de pe lingă organismele internaționale, delegațiile si misiunile ad-hoc;

oficiile consulare;

alte unități, create in scopul asigurării activității instituțiilor serviciului diplomatic, inclusiv pentru instruirea si reciclarea personalului acestora.

Misiunilor diplomatice li se atribuie următoarele ranguri:

rangul I – ambasadei, conduse de un ambasador extraordinar si plenipotențiar, sau reprezentantei permanente, conduse de un reprezentant permanent;

rangul II – misiunii conduse de un trimis;

rangul III – misiunii conduse de un însărcinat cu afaceri en titre (permanent).

Oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:

clasa I – consul general;

clasa II – consul;

clasa III – viceconsul;

clasa IV – agent consular.

La momentul actual cele mai răspândite instituții ale serviciului diplomatic sunt misiunile diplomatice si oficiile consulare cu caracter permanent.

          Misunile diplomatice joacă un rol instrumental, în sensul că ajută la atingerea obiectivelor de politică externă și oferă modalitățile de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state.

Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenți diplomatici, demnitari și funcționari ai statului. După rangul agenților diplomatici, există misiuni diplomatice la nivel înalt și misiuni diplomatice auxiliare.

Misiunile diplomatice la nivel înalt sunt misiunile șefului de stat, ale șefului de guvern și ale ministrului de externe, precum și ale locțiitorilor lor, înfăptuitori ai relațiilor politice cu străinătatea.

Misiunile diplomatice auxiliare, care includ și misiunile consulare, sunt misiunile celor care exercită diplomația ca profesie.

Noțiunea de reprezentanță diplomatică este denumirea cu caracter generic care desemnează toate organele permanente de relații diplomatice între state de peste hotare, în practică însă mai frecvent este utilizat termenul de misiune diplomatică, această delimitare fiind nesemnificativă, deoarece ambele denumiri pot fi considerate echivalente, pentru că desemnează aceiași instituție.

Termenul „misiune diplomatică” este tratat în literatura de specialitate drept „un grup constituit din totalitatea persoanelor însărcinate cu funcții diplomatice sau care asistă agentul diplomatic cu îndeplinirea sarcinii”; raport juridic bilateral de drept internațional; sarcină încredințată de statul trimițător agentului diplomatic; în sfârșit sensul care ne interesează – de organ al statului trimițător, instituție permanentă și distinctă de persoanele fizice care o constituie, acea instituție care preexista numirii agenților diplomatici și continua să subziste chiar și după ce misiunea individuală a unuia dintre acești agenți s-a încheiat.

Definiția misiunii diplomatice poate fi cristalizată analizând expunerile autorilor consacrați în domeniu. Acestea ar fi:

organe extrastatale de relații externe a statelor (și națiunilor în perioada de formare) împuternicite să reprezinte statul dat (și națiunea în perioada de formare) ca subiect al dreptului internațional, să apere interesele lor și a cetățenilor lor și să prezinte în problemele internaționale voința statului; organe ale statului care asigură desfășurarea adecvată a relațiilor dintre state (relații diplomatice) și care aduc la îndeplinire în țara unde sunt acreditate scopurile politice externe a statului trimițător;

organe extrastatale de relații externe, instituite pe baza consimțământului reciproc de un stat pe teritoriul altui stat pentru menținerea contactelor oficiale permanente (sau temporare) și care se pronunță din numele statului trimițător asupra tuturor problemelor politice și de alt tip, apărute în raporturile dintre statele date;

forme instituționalizate care se folosesc de către subiectele de drept internațional pentru a asigura între ele fie permanența relațiilor diplomatice, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc.

Deci, vom defini misiunea diplomatică ca fiind o formă instituționalizată constituită și utilizată de către subiectele de drept internațional în vederea desfășurării adecvate și permanente (sau temporare) a relațiilor între ele, împuternicită să le reprezinte și să se pronunțe din numele acestora asupra tuturor problemelor politice și de alt tip.

Misiunile diplomatice pot fi împărțite, reieșind din statutul aparte și regimul juridic complex, în trei mari categorii:

          1. Misiunile diplomatice permanente sunt instituții care asigură permanența relațiilor dintre state, ca subiecte de drept internațional; regimul lor este stabilit prin Convenția de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente între state: ambasadele, legațiile, nunțiaturile, internunțiaturile apostolice, înaltele comisariate și înalții reprezentanți.

Statele pot întreține relații diplomatice permanente și cu organizațiile internaționale interguvernamentale, ca subiecte derivate de drept internațional. Aceste reprezentanțe se numesc misiuni permanente, regimul lor fiind stabilit prin practica statelor consemnată în documente sau în cutumă.

La rândul lor, organizațiile internaționale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care sunt membre ale organizațiilor respective, cât și pe lângă alte organizații internaționale. Tipul, rangul, sediul, funcțiile și statutul acestor misiuni sunt convenite între organizație și statul de reședință.

Misiunile diplomatice permanente se disting în funcție de criteriul rangului misiunii, al nivelului de reprezentare și cel al calității pe care-1 are subiectul de drept internațional al cărui organ este.

          Ambasada  constituie   o  misiune  de   categorie   superioară,   fiind  în  mod preponderent folosită de către state, ea având cel mai înalt grad de reprezentare. Ambasada este condusă de un ambasador extraordinar și plenipotențiar, care face parte din prima clasă a șefilor de misiuni diplomatice.

Totuși, trebuie să facem o distincție între funcția de ambasador și gradul de ambasador (în sens de ierarhie administrativă). Dacă cea dintâi se referă la postul ocupat, fiind exercitată atât de ambasadori cât și de miniștri sau consilieri, atunci cea de a doua se referă la cea mai înaltă treaptă de serviciu al unui diplomat, în unele cazuri, cu caracter excepțional, ambasada poate fi condusă de către un însărcinat cu afaceri temporar sau permanent.

          Nunțiatura Apostolică, care este misiunea diplomatică a Vaticanului (Sfântului Sediu) într-un stat și egalându-se ca nivel de reprezentare ambasadei. Funcțiile nunțiaturii sunt de natură dublă: de menținere a relațiilor diplomatice permanente cu subiecții dreptului internațional (funcție diplomatică) și a relațiilor cu organul național catolic (funcție de jurisdicție laică).

Nunțiatura este condusă de obicei de către un nunțiu, care ca și ambasadorul face parte din categoria superioară a reprezentanților diplomatici, dar în cazuri aparte, ea poate fi condusă de un pro-nunțiu.

          Legația este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, fiind condusă de un ministru extraordinar și plenipotențiar, de către un ministru rezident, fie de un însărcinat cu afaceri temporar sau permanent.

In prezent statele recurg tot mai rar la instituția legației, aceasta explicându-se prin tendința ridicării rangului misiunii diplomatice până la cel de ambasadă, cu toate că deosebirea între aceste două instituții nu mai este simțită, dreptul internațional tinzând la o egalizare juridică a lor.

          Internunțiatura Apostolică constituie misiunea diplomatică la nivel de legație a Vaticanului într-un stat și în fruntea ei se află un internunțiu, acest titlu fiind echivalent cu cel al trimisului extraordinar și ministru plenipotențiar.

          Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică care se înființează între două state dacă acestea sunt legate prin interese deosebit de strânse (de exemplu statele din Commonwealth). înaltul Comisariat are rang egal cu cel al ambasadei și este condus de către un înalt Comisar cu atribuții similare ambasadorului.

          Înalta Reprezentanță nu este altceva decât varietatea franceză a înaltului Comisariat și este misiunea pe care Franța o constituie în statele care fac parte din Comunitatea francofonă, îndeplinind aceiași funcție de menținere a relațiilor speciale pe care le implică apartenența la comunitate. Șefii acestor misiuni poartă titlul de înalți Reprezentanți sau de ambasadori extraordinari și plenipotențiari.

          Misiuni cu denumiri specifice datorate anumitor circumstanțe de drept și organizaționale. în practica unor așa subiecte ale dreptului internațional ca națiunile în proces de organizare în state se observă tendința de instaurare peste hotare a misiunilor diplomatice care poartă denumiri de: misiune permanentă, delegație sau birou permanent. De asemenea în practica contemporană se întâlnesc unele tipuri de reprezentanțe cu caracter tranzitoriu; grupele de legătură și secțiile de interese (activează în cazul când nu sunt prezente relații diplomatice normale).

2. Misiunile diplomatice temporare sunt trimise de către state pentru comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes comun. Ele pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relațiilor internaționale, state sau organizații internaționale interguvernamentale și statutul lor este reglementat de Convenția asupra misiunilor speciale din anul 1969.

Misiunile diplomatice ale statelor, trimise cu caracter temporar, la lucrările organizațiilor internaționale interguvernamentale se numesc delegații. Ele sunt supuse în statul gazdă a organizațiilor internaționale regimului reciprocității deoarece nu se încadrează în Convenția cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare. Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terț, se consideră ca fiind vizite de stat și de asemenea nu cad sub incidența Convenției cu privire la misiunile speciale.

Organizațiile internaționale pot trimite misiuni temporare în cadrul diplomației preventive (așa, Națiunile Unite au folosit adesea misiuni temporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al ONU sau din însărcinarea acestuia).

          3. Misiunile specializate constituie soluții practice ale ambelor subiecte de drept internațional pentru rezolvarea unor sarcini speciale, specifice sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. O denumire identificativă a esenței lor ar fi misiuni temporare care durează în timp.

Misiunile specializate pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic, cultural sau chiar militar, iar stabilirea lor trebuie sa aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistență între statul trimițător și statul de reședință.

Cele mai cunoscute misiuni specializate sunt: misiunile franceze de cooperare, misiunile americane de asistență, organizațiile internaționale pentru asistență și de misiuni de asistență.

Cât despre oficiile consulare, vom spune că activitatea consulară este una din cele mai străvechi ramuri ale relațiilor internaționale. La baza apariției serviciului consular stau formele existenței pașnice și comunicării popoarelor Greciei Antice în perioada apariției primelor formațiuni statale (sec. al VIII-lea î.Hr.) a așa numitelor orașe –„ polise”.

Dezvoltarea vertiginoasă a comerțului și navigației maritime, au favorizat apariția unei astfel de forme de interacțiune între ele ca «proxenia», care în doctrină a primit confirmarea sa ca instituția de Protejat.

Esența acestei instituții constă în asumarea de către o persoană a unor obligații de intermediere și apărare atât a intereselor persoanelor particulare cât și a reprezentanțelor diplomatice ale altor orașe, referitor la organele reprezentative ale polisului său. Aceste persoane erau alese dintre cele mai onorabile persoana și care se bucurau de autoritate ale orașului – „proxenul”.

În perioada înfloririi sale, către sec.al-V-lea î.Hr., protejatul proxenilor se forma printr-un contract, iar proxenii erau numiți de acum numai în baza unei hotărâri oficiale a sfatului și Adunării populare a polisului, interesele cărora el trebuia să le reprezinte.

În Roma ca și în Grecia Antică, exista instituția protejării străinilor -«patronatul». Patronii care apărau drepturile și libertatea personală a străinilor, conform analogiei cu proxenii, se alegeau după propriul consimțământ al străinilor, însă, mai târziu, aproximativ din sec. al III-lea î.Hr., ei au început să fie numiți de senat din rândul familiilor patricienilor din Roma.

În același timp, în paralel cu patronatul, a mai apărut încă o formă de intermediere, institutul așa numiților pretori, chemați să formeze judecata și să rezolve litigiile apărute între străini. Pretorii, ca și patronii, erau numiți de către organele supreme din rândul tagmei aristocratice și politice.

Istoria dezvoltării relațiilor internaționale confirmă că instituția de protejare a străinilor, proxenia în Grecia Antică, respectiv patronatul în Roma Antică, a stat la baza apariției nu numai a serviciului consular, ci și a serviciului diplomatic și a dreptului internațional, care din cele mai străvechi timpuri se dezvoltau împreună, ca părți componente ale raporturilor internaționale.

Unii autori sunt de părere că „apariția consulatelor este legată de evoluția drepturilor conferite străinilor stabiliți într-un stat”.

Alti autori consacrati consideră că „crearea consulatelor a fost determinată de necesitatea de a organiza și dezvolta relațiile economice, în special cele comerciale între state, dar a rezultat și din cerința de a se asigura ocrotirea persoanelor fizice și juridice ale unui stat, care se aflau sau desfășurau activitatea pe teritoriul altui stat”.

Ȋntr-o altă opinie se consideră că «instituția protecției străinilor a devenit prototipul actualului drept consular». Alți autori au găsit analogia acestei instituții cu consulatele și își exprimă părerea că „cele mai vechi instituții consulare indiscutabil prezintă prototipul celor actuale».

Părerea mea este că odată cu cristalizarea relațiilor dintre state, o dată cu evoluția societății, a stabilirii granițelor și a încercării conducătorilor de a extrage ordinea din haosul existent, la nivelul evului mediu a apărut ca necesar întărirea personalității fiecărui stat, întărirea suveranității sale.

Ca urmare a manifestării acestei suveranități, din dorința de a-și apăra proprii cetățeni în fața abuzurilor de putere, de a strânge mai mult și pe o bază legală relațiile economice, statele și-au creat propriul punct de sprijin pe teritoriul altor state, un avanpost acceptat și creat pe bază de reciprocitate astfel încât fiecare dintre statele acceptate să poată acționa numai în interesul lui cu respectarea legilor statului acceptant și a principiilor internaționale unanim acceptate.

În prezent este imposibil să nu observăm o deosebire principială între vechile instituții de protejare și serviciul consular actual, care a împrumutat de la vechile instituții doar ideea apărării drepturilor și intereselor compatrioților dincolo de hotarele țării de reședință.

În acest context este justificată părerea juristului italian D. Anzilotti, care scrie că «în antichitate statul acorda protecție străinilor doar prin intermediul organelor sale centrale pe când în condițiile actuale statul își protejează cetățenii desemnând pentru aceasta funcționari speciali în statul în care acești cetățeni se află”.

În primul caz, interesele statului reprezentat și ale cetățenilor săi le apărau proxenul sau patronul, care se aflau în totalitate sub jurisdicția statului de reședință, în serviciul consular actual, în baza evoluției relațiilor internaționale și a tendinței ambelor părți spre egalitate, libertate și independență în relațiile internaționale, aceste interese sunt apărate de către consulul, care este numit de statul trimițător, ce cardinal deosebește „instituția consulilor” de „instituția de protejare”.

O verigă intermediară între aceste două instituții poate fi considerată și judecata consulară, instituție ce îndeplinea funcțiile de judecătorie comercială teritorială și care a apărut și a funcționat în sec. al VIII-lea – sec.al -XlI-lea d.Hr. în China, India, Franța, Spania, Italia. Aceste judecăți se ocupau cu soluționarea litigiilor negustorilor străini în conformitate cu legislația națională.

În realitate, serviciul consular actual îl putem considera și ca instituție a „factorilor”, ce a apărut în sec.al-XI – sec.al-XII-lea ca rezultat al cruciadelor. În orașele ocupate de către cruciați (Accra, Tira, Antiohia, Tripoli, Beirut, Cipru) au apărut coloniile europenilor, în fruntea cărora se alegea sau se numea de către metropolă un consul. Jurisdicția Consulului se răsfrângea nu numai asupra navigației maritime, competențelor comerciale și civile ale compatrioților săi, ci și asupra cauzelor penale. Consulului i se oferea dreptul de a stabili relații cu șeful statului și cu autoritățile orașului.

După retragerea cruciaților din Orient, instituția «factorilor» s-a păstrat și a fost transferată în Europa, pe bază de condiții contractuale reciproce, mai întâi între Veneția și Egipt (anul 1238), Aragon și Tunis (anul 1285), Genova și Egipt (anul 1290) etc. Din acel moment se schimbă și caracterul instituțiilor consulare și apare noțiunea de «relații consulare», ce sunt reglementate de către diferite tratate internaționale. Instituția consulilor a fost stabilită cu acordul autorităților puterii de stat a țării de reședință.

În Occident primii consuli au fost acei cataloni, care au apărut în anul 1282 la Genova, în anul 1345 la Sicilia, în sec.al-XIV-lea în Malta, Sardinia și Pizza, în sec.al-XV-lea la Neapole, Florența și Veneția.

În acel moment aproximativ 55 de consuli cataloni își îndeplineau funcțiile în străinătate. Spre sfârșitul sec.al-XVI-lea, în porturile Atlanticului, Mării Baltice, Mării de Nord și ale Mării Mediterane au apărut consuli francezi, italieni, germani și englezi.

Primul consulat rusesc a fost înființat în anul 1707 la Amsterdam, în anul 1711 apare încă un consulat în Veneția, mai târziu, în anul 1718 la Viena, Bordo și Cadix. În perioada anilor 1778 și 1780 are loc prima numire reciprocă a consulilor Franței în SUA și ai SUA în Franța.

Spre sfârșitul sec. al-XVI-lea și începutul sec. al-XVIII-lea, consulii sunt clasificați deja în consuli generali, consuli, viceconsuli. Tot în această perioadă apar primele convenții consulare, se inițiază numirea consulilor în corpul consular de către organele puterii de stat, pe un termen de la un an până la trei ani.

Apar primele documente ce reglementează activitatea consulilor: patente, diplome, și ceva asemănător cu exequaturul contemporan, care confirma drepturile și împuternicirile consulilor. Fiind unicul și permanentul reprezentant al statului său, consulul se bucura de vaste drepturi și privilegii, având totodată o largă gamă de obligații funcționale, începând cu cele administrative și terminând cu cele de reprezentanță politică.

În această perioadă, în fața multor state și îndeosebi a statelor centralizate (Țările Scandinave, Anglia, Franța, Spania) apăruse dilema de a continua și mai departe combinarea funcțiilor consulare și diplomatice în persoana consulului general și a consulilor, sau de a merge în direcția formării unor reprezentanțe diplomatice permanente.

Tot în această perioadă are loc și reaprecierea funcțiilor consulare: funcția de protejare a intereselor compatrioților săi trece de pe planul întâi pe planul doi, cedând locul „intereselor statale”.

Problema păcii și a războiului în relațiile internaționale a influențat în mod direct și activitatea consulară, dat fiind faptul că activitatea consulară se află în interdependență cu statul de reședință, și această activitate nu întotdeauna corespundea „intereselor statale”.

Războiul, după părerea lui Hugo Grotius, cunoscut jurist olandez, este un factor natural, ce reiese din tendințele omenești spre autoapărare și trebuie să fie folosit numai în scopul stabilirii adevărului.Aceste circumstanțe au determinat statul să formeze instituții paralele cu cele consulare – reprezentanțele și misiunile diplomatice.

În sec. al-XV-lea a început să se formeze serviciul diplomatic, instituțiile centralizate și cele de peste hotare, care deserveau politica externă a noilor state centralizate, în mod natural, odată cu apariția reprezentanțelor diplomatice permanente, instituția «consulilor» începe să se formeze ca o instituție aparte.Ea își pierde caracterul său reprezentativ și, într-o măsură destul de mare, imunitățile și privilegiile legate de aceasta.

Odată cu stabilirea principiului suveranității statale în dreptul internațional, jurisdicția consulară, acolo unde ea mai exista, a fost anulată, iar cetățenii străini se supuneau nu judecăților consulare, ci instituțiilor juridice ale statului de reședință.

Marea revoluție franceză a născut noi concepții în sistemul relațiilor internaționale și al dreptului internațional, care corespundeau unei noi formațiuni social-economice.

În legătură cu dezvoltarea rapidă a forțelor de producție și diversificarea pieței mondiale, reprezentanțele diplomatice s-au dovedit incapabile să asigure interesele ce erau legate de ramura comerțului și a industriei. Din aceste considerente s-a impus reanimarea serviciului consular, care deja fusese bine reprezentat anterior și care, la acel moment, avea o structură organizațională bine determinată și o bază juridică deja formată, ce reglementa activitatea și funcțiile instituțiilor consulare. Convențiile Franco – Spaniolă (1769) și Franco – Americană (1798) au pus bazele codificării dreptului consular.

În decursul sec. al-XIX-lea în majoritatea țărilor dezvoltate au avut loc reforme ale serviciului consular și au fost adoptate noi statute consulare, spre exemplu: în Rusia – în 1820, Anglia – 1825, Danemarca – 1829, Suedia – 1851, Franța – 1883, SUA – 1855, Spania – 1879. La începutul sec. al-XX-lea dreptul cutumiar consular avea prioritate față de dreptul convențional.

Funcțiile de protejare a intereselor persoanelor fizice și juridice au fost puse, din nou, pe primul plan al activității consulare. S-a accentuat necesitatea obținerii informațiilor referitoare la situația economică, dezvoltarea comerțului, stabilirea relațiilor culturale și tehnico-științifice între statul trimițător și statul de reședință.

În activitatea consulară au apărut funcțiile administrative și de notariat. Hotarele circumscripțiilor consulare se răsfrângeau asupra întregului teritoriu al statului de reședință. Se poate menționa faptul că în această perioadă (1914) Rusia avea peste hotarele sale 450 de consulate.

Din punct de vedere cronologic dezvoltarea serviciului consular poate fi împărțită în patru perioade:

perioada de activitate a instituției de protejat «proxenii» și «patronatul» (sec.al-VIII-lea î.Hr. – sec. al-VIII-lea d.Hr.);

perioada de activitate a diferitelor judecăți comerciale, denumite judecăți consulare (sec. al VII-lea –  sec. al XII-lea d.Hr..);

perioada de activitate a instituției de «factoriu» (sec. al-XI-lea – sec. al-XVI-lea);

perioada de stabilire și activitate a serviciului consular contemporan (sec. al-XVIII-lea – sec. al-XX-lea).

Istoria apariției și dezvoltării serviciului consular nu poate fi separată de istoria dezvoltării relațiilor internaționale, în general, și a serviciului diplomatic în particular. Toate aceste sfere ale activității umane sunt părți componente ale unui proces unic de dezvoltare și consolidare a comunității umane.

Oficiul consular este organul permanent și de factură complexă înființat pentru o perioadă de timp în vederea întreținerii, realizării și dezvoltării relațiilor consulare. Instituția oficiului consular, în sensul de organ al relațiilor consulare, ocupă o poziție centrală în dreptul consular, reprezentând punctul de gravitație în jurul căruia se grupează și din care derivă majoritatea aspectelor sistemului relațiilor consulare.

Funcțiile consulare determină esența activității proprii și specifice a oficiului consular, iar îndeplinirea lor apare ca manifestarea lui firească și obligatorie, oficiul consular oferind calea normală și de deplină statornicie, întreținere și realizare a relațiilor consulare.

Mai ales în concepția actuală, oficiul consular este independent în ceea ce privește existența sa de prezența efectivă a funcționarului consular – astfel că el există deja în momentul în care își începe misiunea sa individuală funcționarul consular însărcinat cu conducerea oficiului, după cum el subzistă independent de încheierea misiunii acestuia, a înlocuirii persoanei etc.

Oficiul consular este un organ de relații externe, instrumentul prin care statele stabilesc și mențin relații într-un anumit domeniu. Faptul că Oficiul consular este organul unui stat ce își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat își pune amprenta asupra modului în care este creat, asupra modului de organizare și funcționare, precum și asupra statutului său juridic. Oficiul consular este un organ de sine stătător, cu o organizare proprie, cu atribuții bine delimitate și statut special.

Înființarea, modul de organizare și funcționare, structura sa internă și sistemul intern de desfășurare a activității sunt opera exclusivă a statului trimițător și pe care îl reprezintă. Cu toate acestea, oficiul consular există și activează în cadrul Jurisdicției teritoriale a altui stat, așa încât profilul și anumite coordonate de bază, ale sale constituie rezultatul acordului de voință a statelor care se află în „raporturi de consulat”.

Dacă statul trimițător este cel care precizează atribuțiile, trebuie să admitem în același timp că statul de reședință este cel care decide în ceea ce privește admisibilitatea exercitării acestor funcții. Elementele care caracterizează oficiul consular sunt multiple și se pot referi la natura lui, adică la caracterul de consulat de carieră (condus de un funcționar de carieră) sau de consulat onorific (condus de un funcționar consular onorific).

Această clasificare are la bază vechea împărțire care se făcea între consulii aleși (consules electi) și consulii trimiși (consules missi), distincție păstrată și în Convenția de la Viena din anul 1963 la cap.II și III.

Oficiile consulare se împart în mai multe clase, în raport de rangul lor – consulate generale, consulate, viceconsulate și agenții consulare, aceeași clasificare există și în practică, între aceste categorii de consulate există anumite raporturi: în unele cazuri, raporturi de egalitate, în alte cazuri raporturi de subordonare pe baza diferențelor de rang (în timp ce consulatele generale și consulatele sunt, de regulă, oficii consulare independente, viceconsulatele și agențiile consulare sunt, de obicei, dependente, subordonate consulatelor generale sau consulatelor).

Organizarea internă a oficiului consular, formarea de secții (secția de pașapoarte, notarială, stare civilă, secția comercială etc.) se face în raport de volumul și importanța ce se acordă activităților desfășurate de către oficiu.

Potrivit practicii române, secțiile aparținând serviciilor oficiilor consulare se înființează și funcționează potrivit specificului activității (economice, culturale și de presă, navigație). Pentru definirea oficiului consular au importanță următoarele două elemente esențiale, de natură geografică – sediul și circumscripția consulară.

Circumscripția consulară reprezintă cadrul, spațiul, în care oficiul consular este competent să-și exercite funcțiile ce-i sunt încredințate. În stabilirea limitelor circumscripției consulare se folosește criteriul împărțirii administrative a teritoriului statului de reședință (orașe, districte, regiuni).

Sediul consulatului reprezintă localitatea situată pe teritoriul statului de reședință, unde oficiul consular a fost înființat și își desfășoară activitatea.

Alegerea unei localități (de obicei oraș) se face în funcție de două criterii și anume: importanța și interesul, din punct de vedere consular, pe care le prezintă acea localitate, întrucât prin definiție circumscripția consulară constituie delimitarea teritoriului pe care oficiul consular are competența de a-și desfășura activitatea, aceasta are un caracter de exclusivitate, atât în sensul că oficiul consular este competent numai în limitele entității teritoriale stabilite (deci nu este admis ca oficiul și funcționarii lui să desfășoare activități decât în limitele acesteia), cât și în sensul că un alt oficiu din afara circumscripției nu este în drept să-și extindă competența și asupra acesteia.

Delimitarea teritoriului pe care se exercită competența este intersecția dintre înființarea și funcționarea unui oficiu consular, pentru că întotdeauna existența unui oficiu consular presupune în mod obligatoriu o competență care trebuie delimitată în spațiu, ca atare circumscripția intră în categoria elementelor care îl definesc și îl individualizează. In anumite împrejurări, statul de reședință poate permite funcționarului consular să-și exercite atribuțiile și în afara circumscripției consulare.

Oficiile consulare stabilesc legături directe numai cu autoritățile locale și nu cu guvernul, ele se bucură de imunități și privilegii mai restrânse și sunt subordonate, în activitatea lor, șefului reprezentanței diplomatice din țara de reședința.

În funcție de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea scopurilor activității consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii: personalul consular, personalul tehnico-administrativ și personalul de serviciu.

După natura funcțiilor, Convenția de la Viena prin art.l distinge patru categorii de persoane:

șeful de post consular – persoana căreia îi revine conducerea și responsabilitatea pentru întreaga activitate a consulatului;

funcționarii consulari – persoanele care îndeplinesc funcțiile consulare;

angajații consulari – persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului funcții cu caracter tehnico-administrativ;

membrii personalului de serviciu – persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc.

Șeful postului consular desfășoară o activitate oficială și o activitate de reprezentare.

Dacă exercitarea funcțiilor consulare constituie realizarea însăși a scopurilor activităților consulare – activități care exprimă rațiunea de a fi a oficiilor consulare – celelalte activități oficiale și de reprezentare constituie activități auxiliare și ocazionale, menite să ajute la crearea condițiilor necesare pentru buna desfășurare a activității principale.

În privința funcționarilor consulari este de menționat faptul că la fel ca șeful de oficiu consular, ei sunt chemați să îndeplinească funcții consulare în sensul restrâns al cuvântului, adică să efectueze acea categorie de acte oficiale numite acte consulare.

Funcționarilor consulari nu le revine responsabilitatea conducerii oficiului consular, ei nu întruchipează în persoana lor oficiul consular în unitatea sa organică.

În cazul funcționarilor consulari, distingem: funcționari consulari de carieră și funcționari onorifici.

Distincția are importanță mai ales din punct de vedere al beneficiului drepturilor, facilităților, privilegiilor și imunităților care sunt acordate diferențiat pentru cele două categorii de funcționari consulari. „Consulii de carieră sau consules missi sunt funcționari publici ai statului trimițător care n-au permisiunea de a se angaja în afaceri private de nici un fel și ca funcționari publici ei se bucură de anumite privilegii și imunități prescrise.

Consulii comercianți sau consules electi sunt aleși de stat dintre proprii săi cetățeni, angajați în afaceri într-o țară străină sau din naționalii străini”.

Din teoria și practica dreptului consular ca și din doctrina în materie se reține o împărțire a consulilor: consuli generali, consuli, viceconsuli și agenți consulari, iar în Convenția de la Viena din anul 1963 se arată că șefii de post consular se împart în patru clase ce au fost menționate mai sus și se adaugă precizarea că prin această clasificare nu se limitează cu nimic drepturile oricăreia din părțile contractante de a fixa denumirea funcționarilor consulari care nu sunt șefi de post consular.

Consulul generaleste cel mai înalt funcționar al serviciului consular și el exercită o supraveghere generală asupra tuturor funcționarilor consulari, având de obicei, puterea de a supraveghea asupra unei mari circumscripții sau a mai multor circumscripții consulare.

Consulul conduce numai o circumscripție consulară și are supravegherea imediată a funcționarilor consulari inferiori care-i sunt atașați.

Viceconsulul este un funcționar consular subordonat consulului general sau consulului și exercită funcțiile care-i sunt atribuite în limitele consulatului în același timp sau în locuri diferite de cel în care șeful său își are reședința , în alte cazuri îi înlocuiește pe consulii generali și pe consuli.

Agentul consular are statutul funcționarului consular delegat, este subordonat consulului general sau consulului și îndeplinește funcții sub responsabilitatea șefului său în locurile unde acesta nu se poate afla.

Cancelaruleste un secretar al consulului, care îl asistă în lucrările de birou zilnice.  În  materie  politică,  administrativă  cancelarii  îndeplinesc  funcții  de secretari.

Totalitatea șefilor instituțiilor consulare în circumscripția consulară formează corpul consular, în practica corpului consular se face referire și la alte funcții consulare acreditate în această circumscripție consulară. Corpul consular este condus de un decan, care este superior după clasă și primul după data primirii exequaturului. Prin efectivul oficiului consular, înțelegem totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate persoanele care își desfășoară activitatea la consulat – de conducere consulară, tehnico-administrativă și de serviciu.

1.3.Misiunea diplomatică

Cuvântul ,,missio,, provine din limba latină și se referă la acțiunea trimiterii. Misiunea reprezintă treaba încredințată unei persoane, sarcina cu care este învestită o persoană, calitatea ce i se atribuie unei persoane spre a o îndeplini. Misiunea poate fi și funcție, dar și rolul, precum și totalitatea activitățlor specific rolului sau funcției

Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenți diplomatici, demnitari și funcționari ai statului.După rangul agenților diplomatici, există misiuni diplomatice la înalt nivel și misiuni diplomatice auxiliare.

Misiunile diplomatice la înalt nivel sunt misiuni ale șefului de stat, șefului de guvern și ale ministrului de externe, precum și ale înlocuitorilor lor, înfăptuitori ai relațiilor politice cu străinătatea.

Misiunile diplomatice auxiliare, care include și misiunile consulare, reprezintă misiunile celor ce exercitp diplomația ca și profesie.

Se pare că literatura de specialitate este de accord că misiunea diplomatică este fie „temporară” fie „permanentă”.

Statul poate trimite în străinătate și poate primi din străinătate, conform propriului consimțământ și al statului străin, misiuni diplomatice „temporare” , discontinue, mai exact pentru a numită perioadă limitată, și misiuni diplomatice „permanente”, continue, pentru o perioadă neprecizată. De fapt, misiunile corespund fie relațiile diplomatice cu privire la anumite împrejurări și sunt constituite în legătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relațiilor stabilite între state pentru a îndeplini funcțiile diplomatice generale, fără limită de timp, altfel spus „permanente”. Misiunea diplomatic „temporară” are caracter ad hoc, fiind adecvată doar atingerii unui obiectiv distinct, special. De acest fel fiind și misiunea diplomatic la înalt nivel.

Misiunea diplomatică „permanentă” prezintă totalitatea de obiective ce totalizează, practic, toate componentele legăturilor dintre două state. Consimțământul statelor pentru constituirea de misiuni „permanente” depinde de consimțământul prealabil al acestora cu privire la stabilirea de relații diplomatice, pentru ambasade, și cu privire la stabilirea de relații consulare, pentru posturile consulare.

Misiunile diplomatice sunt constituite doar din subiecți de drept internațional, de state și de foruri internaționale. Statul ori forul internațional care constituie o misiune diplomatică își exercită dreptul de legație în mod activ. Statul ori forul internațional care primește o misiune diplomatică își exercită dreptul de legație în mod pasiv.

Constituirea misiunii diplomatice este posibilă doar dacă statul în care misiunea diplomatică va funcționa consimte constituirea acesteia. Înființarea misiunii diplomatice ,, permanente,, (a ambasadei , a postului consular) este posibilă doar după stabilirea de relații diplomatice.

Se poate refuza primirea unei misiuni diplomatice.Nu există obligația juridică internațională de a primi o misiune diplomatic. Încheierea misiunii diplomatice depinde fie de acordul în această privință dintre statul care a constituit misiunea și statul pe teritoriul căruia misiunea funcționează, fie de decizia unui dintre state motificată celuilalt stat.

Începerea, activitatea și încheierea fiecărei misiuni diplomatice nu depind de situația altor misiuni diplomatice ale statului care a constituit misiunea și ale statului în care va funcționa/funcționează misiunea.

Grija care le revine statelor față de starea relațiilor dintre ele impune ca, în cazul încheierii unei misiuni diplomatice înainte de momentul care ar fi corespuns așteptărilor, să se acorde prioritate, tocmai într-un moment de criză, respectării regulilor de curtoazie. Prin renunțarea deliberată la curtoazie, se adoptă o poziție politică prin care se răspunde la ceea ce se consideră a fi ilegalitate comisă de celălalt stat sau viciu în conduita acestuia.

Dreptul diplomatic nu prevede obligații pe planul comportamentului în ceea ce privește îndeplinirea actului de expulzare a unui diplomat.Cu toate acestea, reprezentanților statului acreditar le revin, și în asemenea momente, îndatoriri din sfera curtoaziei internaționale, întrucât actele lor care ar contraveni regulilor acesteia ar putea agrava situația relațiilor bilaterale, aflate într-un moment critic deosebit.

Înființarea unei misiuni diplomatice se poate face numai în baza unui acord special. Stabilirea relațiilor diplomatice, după cum am observat, este un act politico-juridic care exprimă atitudinea unui stat față de altul, pe când înființarea misiunii diplomatice este un act de organizare a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, economic etc. între două state.

Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice se bazează, de regulă, pe principiul reciprocității atât sub aspectul deschiderii repre-zentanței permanente, convenite mutual, cât și sub aspectul nivelului acesteia.

Consimțământul de înființare a unei misiuni diplomatice este, de regulă, fixat printr-un act scris (tratat, acord, protocol, convenție, declarație, schimb de note etc.), care conține următoarele elemente ale înțelegerii:

a) nivelul de reprezentare (ambasadă sau legație);

b) sediul misiunii (care nu întotdeauna coincide cu capitala statului);

c) structura misiunii (care poate avea birouri, făcând parte din misiune, deschise în alte localități decât cea în care este stabilitămisiunea);

d) numărul personalului care urmează a fi acreditat (aceasta poate constitui un obiect aparte de reglementare bilaterală).

Este necesar a menționa că decizia de trimitere a unei misiuni di-plomatice este luată de autoritățile competente ale statului acreditant și în baza acestei decizii este semnat acordul bilateral cu privire la înființarea misiunii diplomatice. În acest context, se poate afirma că înființarea misiunii diplomatice este posibilă cu utilizarea procedurii interne și externe.

Diplomația în înțelesul său de activitate de purtare a rapoartelor unui stat cu un alt sta sau grupuri de state, prin mijloace ori căi oficiale, prezintă o multitudine de funcții, care pot fi sintetizate astfel:

Reprezentarea. Dreptul de reprezentare este specific suveranității. Prin urmare doar statele suverane pot trimite reprezentanți diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituții care prezintă personalitate juridică internațională. Pierderea suveranității ducând automat la pierderea dreptului de reprezentare.

Convenția de la Viena din anul 1961 cu privire la relațiile diplomatice plasează pe primul loc întra funcțiunile misiunii diplomatice pe aceea de a reprezenta statul acreditant în statul acreditar. Acest lucru este normal pentru că atunci când statele intră în legături reciproce, asigurarea menținerii acestor legături, dezvoltarea unei normale relații, de colaborare, presupune mai ales existența unor reprezentanți ai acestora ce trebuie să intre în interacțiune.

Aplicarea și înfăptuirea politici externe a statului. Politica externă a unui stat este ansamblul obiectivelor și metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relațiile sale cu alte state, mai ales atitudinea față de problemele internaționale. Diplomația prezintă funcția de a servi aceste scopuri, metode și mijloace. Diplomația nu elaborează politica externă, ci aceasta este o tehnică sau un instrument de punere în aplicare a acestei politici.

Protecția intereselor statului și ale cetățenilor statului respectiv. Conform Convenției de la Viena din anul 1961, funcția misiunii diplomatice este aceea de ocrotire în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de Dreptul Internațional.

Cu privire la protecția pe care diplomația este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar, aceasta trebuie exercitată în termeni generali, urmărindu-se în principal aspecte ca: păstrarea bunului renume, a demnității și a onoarei statului acreditant în statul acreditar; urmărirea îndeplinirii, cu bună-credință, a convenților încheiate între statul acreditant și statul acreditar; în această categorie de îndatoriri intră, spre exemplu, efectuarea de demersuri și proteste, dacă este cazul, atunci când se produc violări ale frontierei, spațiului aerian sau marii teritoriale din partea statului acreditar, pronunțarea de discursuri de către oficialități ori publicarea de cărți, emisiuni de radio sau televiziune etc.

Desigur, aici intervine puterea de discernământ a șefului misiunii diplomatice sau a agenților diplomatici, pentru a deosebi un act tendențios de actele de liberă expresie a persoanelor, în condițiile libertății presei și a separării puterilor în statele democratice.

Cu privire la persoanele și bunurile persoanelor, protecția diplomatică pornește de la temeiul că cetățenia reprezintă legătura ce unește o persoană cu un anume stat, fapt care generează obligații și drepturi reciproce, între care și acela de a pretinde protecția persoanei, atunci când aceasta se află în afara teritoriului statului căruia îi aparține.

Protecția diplomatică reprezintă acțiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetățean al său și o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar amenința sau viola dreptului cetățeanului în cauză iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-și valorifica singur drepturile.

Protecția diplomatică a cetățenilor statului acreditant trebuie să fie executate în limitele admise de dreptul internațional. Principalele condiții ca protecția diplomatică să poată fi executată sunt, următoarele: actul contra căruia cetățeanul solicită protecție să prezinte un caracter internațional ilicit; cetățeanul să nu aibă cetățenia statului acreditar; cetățeanul să poată face dovada că a epuizat toate posibilitățile oferite de legislația statului acreditar pentru a primi repararea daunelor ce i-au fost provocate de actul contra căruia a depus plângere.

Demersurile diplomatice pentru a exercita protecția diplomatică pot fi oficiale sau oficioase, adică neoficiale, în funcție de modalitatea în care această protecție se poate asigura cât mai eficient. Dacă nici astfel nu se ajunge la o soluționare satisfăcătoare, ne aflăm în prezența unui diferend internațional între statul acreditar și cel acreditant, care se cere soluționat conform mijloacelor specifice de reglementare pe cale pașnică a diferendelor dintre state.

Negocierea. Printre funcțiile misiunii diplomatice, Convenția de Viena o prevede și pe ceea de a duce tratative cu guvernul statului acreditar. Negocierea reprezintă una dintre cele mai importante funcții ale diplomației, în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. Negocierea este considerată ca fiind cea care se identifică cel mai bine cu diplomația, astfel încât, adesea ,, un bun negociator,, poate fi sinonim cu un ,, bun diplomat,,.

În esență, negocierea reprezintă confruntarea dintre voințele suverane ce are ca scop ajungerea la un accord în problem de interes comun, pe cale pașnică și pe cale compromisului de ambele părți.

În literatura de specialitate au fost distinse trei faze ale negocieri, astfel: prima fază a pre-negocierilor, care începe prin stabilirea contactului între părți – o fază extrem de importantă în special în situațiile de tensiune în care părțile au suspendat orice raporturi între ele; în această fază între reprezentanții părților au loc întâlniri, discuții, schimburi de păreri, astfel încât părțile să ajungă să-și cunoască reciproc pozițiile; faza a două a negocierilor propriu-zise – în care părțile se angajează efectiv în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza în care ,,o acțiune politică se transformă într-un act de drept internațional; faza a treia a post-negocierilor – în care se discută textul acordului care reglementează diferendul sau înțelegerea intervenita între părți în problemă negociată.

Reprezintă o certă evoluție în conceptual de negociere , în raport cu cel enunțat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obținerea pe toate căile a avantajului maxim, fără însă a ține cont de prejudicial pe care l-ar putea suferi partea cealaltă. De aici rezultând și proasta faimă a diplomaților, care mai are și în prezent reverberații, ca experți în arta inducerii în eroare etc.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementele – dre tranzacție, acomodare și salvagardare a intereselor ambelor părți, cu scopul de a obține rezultate de lungă durată.

Observarea și informarea. Această funcție este reglementată de Convenția de la Viena din anul 1961 astfel: ,, a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant,,.

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi importante între statul acreditant și statul acreditar, este foarte important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică , socio-economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvernului statului acreditar, precum și cu obiectivele și metodele sale de politica externa și, în general, să identifice orice evoluții din statul acreditar care ar putea influenta, în bine sau în rău, relațiile cu statul acreditant.

Utilizarea informației false discreditează misiunea diplomatică. Ca purtătoare de informație, misiunea diplomatică depinde de loialitatea față de statul propriu și de păstrarea încrederii pe care i-o acordă străinătatea. Regulile de curtoazie internațională nu le permit diplomaților să facă uz de declarații false, nici din inițiativa lor, nici din ordinul guvernului pe care îl reprezintă.

Trebuie ca misiunea diplomatică să evite „pescuitul” în apele tulburi iscate de agitatorii vieții sociale și politice. Utilizarea mijloacelor licite de informare asigură menținerea acestei funcții a misiunii diplomatice pe planul cooperării.

În divergență cu funcția de informare a misiunii diplomatice se află spionajul, care presupune observarea unilaterală, secretă a unei activități și a celor care o desfășoară, culegerea clandestină de informații în scopul descoperirii elementelor caracteristice reale și întocmirii de rapoarte numai pentru uzul statului care spionează.

Totodată, spionajul, „diplomația secretă”, implică ostilitate, periclitarea securității. Căile ilicite de informare sunt disimulate prin împletire cu acțiuni normale, pentru a menține aparența cooperării. De facto, nu și de jure, statele se adaptează la informarea ilicită, încercând să o controleze prin activități de supraveghere a spionilor, adică prin contraspionaj.

Spionajul și contraspionajul sunt activități fără legătură cu diplomația, dar diplomația se numără printre domeniile de activitate care oferă cadru de disimulare a spionajului și contraspionajului.

Există pe alocuri și uneori impresia că spionajul și contraspionajul ar constitui partea secretă a diplomației. În realitate, „diplomația secretă” oferă varianta excesivă a discreției diplomatice. Ea este o abatere gravă de la principiile imperative ale dreptului diplomatic, întrucât face loc inegalității pe plan juridic între state și favorizează pozițiile privilegiate ale unor state în dauna altora.

„Diplomația secretă” are menirea să oculteze adevărul, să perpetueze, prin metode ilicite și mijloace contrare dreptului internațional, aservirea unor state. Metodele „diplomației secrete” contravin metodelor proprii diplomației, întrucât constituie deformarea diplomației cu scopul obținerii de avantaje pentru statele antrenate în politica sferelor de influență.

Diplomația se află în raport invers proporțional cu politica de forță și derapajul activității diplomatice spre forme de tipul „diplomației secrete” ar stimula tendințele de a menține prin forță preeminența unor state asupra altora ori de a perpetua crizele specifice statelor aflate în situație dezavantajoasă.

Printre acțiunile sociale cu funcții vădite se regăsesc și funcții latente. Nu este de neglijat că în activitatea prin care se culeg, prin mijloace ilicite, informații despre condițiile și evoluția evenimentelor dintr-un stat, constituind, dacă este săvârșită de un diplomat, încălcarea normelor legale, se poate detecta o pereche de funcții divergente. Dacă, de pildă, în mod vădit se caută secrete industriale, economice sau militare, latent are loc inspectarea la fața locului a capacităților celuilalt stat și se înlătură posibilitatea agresiunii prin surprindere, prevenindu-se, și pe calea aceasta, prejudicierea păcii.

Statul constituie misiunea diplomatică în scopul îndeplinirii simultane a tuturor acestor funcții sau numai a uneia/unora dintre ele. Când pentru misiunea diplomatică este definitorie o anumită funcție diplomatică, apare ierarhizarea funcțiilor: funcție primordială, funcție auxiliară.

Elaborarea politicii externe a statului nu se numără printre funcțiile diplomatice. Diplomatului „nu i se cere să fie om de acțiune, nici să gândească în domeniul politic. Nimeni nu a văzut o politică externă făcută de diplomați.”

Protejarea relațiilor interstatale. Având ca și obiectiv statornicirea unor relații amicale între state, diplomația are, de asemenea, funcția de a aborda mereu de o manieră pozitivă problemele ce apar și de a înlătura dificultățile și obstacolele ce intervin în relațiile dintre două sau mai multe state.

Diplomația preventivă capătă în prezent un loc tot mai important în preocupările statelor, mai ales în cadrul organizațiilor multilaterale. Diplomația își propune ca, prin măsuri practice de bune oficii și mediere, ca și prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preântâmpine evoluții ce ar putea degenera în conflicte armate.

În ceea ce privește tipurile de diplomație, facem următoarea clasificare:

Diplomația informală. Diplomația informală se folosește de mai multe secole în facilitarea comunicării dintre puteri. Astfel că cei mai mulți diplomați recrutează figuri înalte din alte state pentru a avea accea neoficial la conducerea statului respectiv. În anumite situații, ca de exemplu cum ar fi dintre SUA și Republica Chineză, o mare parte a diplomației este este desfașurată prin canale semi-oficiale folosind ca interlocutori membri academici. Acest lucru se întamplă în situația în care guvernele doresc să-și exprime intenția de a rezolva o situație diplomatică, dar nu doresc să o exprime în mod oficial. Diplomația informală constă în întâlnirea unor academicieni, oficiali militari sau civili, activiști sociali sau figuri publice și angajarea lor într-un dialog, unicul țel fiind cel de a soluționa un conflict.

Diplomația culturală reprezintă o parte a diplomației. Diplomația culturală face referire la un nou tip de diplomație care implică actori non guvernamentali. În cadrul globalizării, cultura joacă un rol foarte important în definirea identității și relațiilor dintre oameni. Joseph Nye subliniază importanța soft power pe lângă hard power. Când diplomația clasică eșuează, o bună cunostință a culturii unor națiuni poate micșora distanța dintre ele. Diplomația culturală devine un subiect pentru studii academice bazate pe eseuri istorice despre SUA, Europa și Războiul Rece.

Diplomația parlamentară. Diplomația parlamentară nu reprezintă încă un subiect studiat foarte în detaliu. Diplomația parlamentară s-a dezvoltat rapid în ultimele decenii și pare să crească în relevanță. Termenul de „diplomație parlamentară,, poate fi folosit în mai multe sensuri, de obicei diplomația parlamentară este suma activităților internaționale susținute de parlamentari pentru a crește înțelegerea dintre țări, și pentru a se asista reciproc pentru îmbunătățirea controlului guvernului șicreșterea legitimității instituțiilor inter-guvernamentale. Deși diplomația a fost până acum mai mult sau mai puțin o arenă rezervată exclusiv executivului, depășirea graniței dintre național și străin a condus la o nevoie și mai mare de parlamentari care să gândească problema care le era pusă în față. O mai mare implicare din partea parlamentelor în afacerile internaționale este în parte rezultatul a ceea ce noi numim „globalizare,,. Recunoașterea că activitatea guvernamentală în creștere în organizațiile internaționale trebuie mai bine controlată. Aceasta a crescut o dată cu această nevoie și a condus, în ultimele decenii, la un număr de structuri inter-parlamentare care sunt făcute să faciliteze procesul de examinare. Pe de altă parte, parlamentele au realizat că nu mai pot lăsa guvernele să- și asume întreaga responsabilitate pentru acțiunile de peste hotare. Acum, mai mult ca niciodata, parlamentarii individual și parlamentele ca instituții sunt chemate să-și rezolve partea din problemele complexe care necesită o abordare multifațetată. Aceste două aspecte ale sarcinii parlamentare internaționale sunt strâns legate și câteodată, mai ales în problemele Adunării Parlamentare a Consiliului European , pot acoperi parțial problema.

Diplomația ad-hoc și diplomația prin misiunile speciale. Diplomația prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la primele contacte între comunități sau state. Începând din secolul al-XX-lea misiunile temporare au început să decadă, reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având funcții de ceremonial; după al doilea război mondial, rolul lor însă, este în creștere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme, nu numai importante, dar și urgente. Misiunile temporare sunt realizate prin:

– diplomația ad-hoc

– misiunile speciale.

Misiunea diplomatică ad hoc are caracter temporar; este constituită pentru a exercita funcția de reprezentare a statului și, eventual, încă una sau alte câteva funcții specifice, în vederea îndeplinirii uneia sau mai multor sarcini precizate de statul care a constituit-o și acceptate de statul pe teritoriul căruia funcționeză.

Misiunea ad hoc mai este denumită și misiune specială.Noțiunile sunt sinonime , astfel că opțiunea pentru una dintre ele se impune doar pentru a înlătura impresia că ar coexista două tipuri de misiune, în timp ce în realitate nu există decât un singur tip.

Denumită „specială”, misiunea apare ca fiind constituită în vederea unei funcții excepționale. „Ad hoc” confirmă că misiunea este normală, constituităîn vederea unei funcții anume, importante, fără îndoială, dar oarecare. Din doctrină rezultă că, în terminologia dreptului diplomatic, misiunea ad hoc a intrat abia în anul 1960, în timpul lucrărilor Comisiei de drept internațional a ONU..

Misiunea diplomatică ad hoc se utilizează atât în relațiile externe bilaterale, cât și în forurile internaționale. Sunt în misiune diplomatic ad hoc participanții la reuniunile internaționale.

Sunt în misiune diplomatică ad hoc și delegațiile sau delegații cărora li s-a încredințat îndeplinirea anumitor funcții diplomatice în una sau în mai multe țări străine: negocierea sau verificarea aplicării unor acorduri generale sau privind domenii ale relațiilor externe, precum acordurile militare, financiare, vamale, asupra ordinii publice, a colaborării în transporturiși comunicații, a deplasării forței de muncă, a repatrierilor, a îngrijirii de morminte și de monumente comemorative (ambasadorii at large), precum și cei care îndeplinesc, cu statut diplomatic, „misiuni speciale” (își reprezintă statul la ceremonii din state străine, poartă mesaje, negociază etc.).

Se constituie și misiuni diplomatice ad hoc considerate „secrete”, prin care se inițiază negocieri sau chiar se negociază fie ca să se obțină sau să se schimbe informații, fie ca să se pregătească modificări în relațiile internaționale.

Misiunile diplomatice ad hoc sunt „secrete” atunci când se caută limitarea la maximum a numărului de indivizi cărora să le fie accesibil, într-o anumită perioadă, conținutul activităților prin care se realizează funcțiile acestor misiuni.

Se constituie misiuni diplomatice ad hoc pentru pregătirea și realizarea misiunilor diplomatice ad hoc la nivel înalt, a vizitelor la nivel înalt, a altor întâlniri bilaterale și multilaterale la nivel înalt, precum și a participărilor la nivel înalt la activitatea forurilor internaționale. Sunt, așadar, în misiune ad hoc persoanele care întreprind vizite în străinătate pentru a pregăti acțiunile diplomatice la nivel înalt și cele din suita șefului de stat sau de guvern și din suita ministrului de externe în activitate oficială pe teritoriul altui stat.

Misiunile diplomatice la care participă șeful statului, șeful guvernului, ministrul de externe sau reprezentanții lor desemnați ca locțiitori sunt misiuni ad hoc la nivel înalt.

Misiunile ad hoc prin care se participă la ceremoniile de învestire sau la funeraliile naționale aparțin, evident, diplomației la nivel înalt, ca și misiunile purtătorilor de mesaje prin care se prezintă scuze din partea autorităților de stat, autorităților unui stat străin sau se formulează solicitări de sprijin economic, medical etc.

Diplomației actuale îi este caracteristică amplificarea dialogului la nivelul șefilor de stat și de guvern, multiplicarea întâlnirilor oficiale dintre aceștia, ca forme eficiente de întreținere a climatului de înțelegere și cooperare în relațiile dintre țările lumii.

Acțiunile diplomatice la acest nivel constituie teren de concentrare maximă a intereselor naționale și, ca urmare, sunt obiectul organizării ample și totodată minuțioase și riguroase.

Diplomația la nivel înalt și, deodată cu ea și datorită ei, întreaga sferă a diplomației exercitate de demnitarii de stat, prin misiuni ad hoc, sunt preponderente, reflectând decizia oamenilor politici de a controla direct relațiile internaționale, de a participa fără mijlocire tehnică sau profesională la negocieri.

Misiunea diplomatică ad hoc la nivel înalt se realizează ca urmare a deciziei adoptate de statul care o constituie, dar depinde totodată de consimțământul statului străin pe teritoriul căruia înaltul demnitar întreprinde, în calitate de înalt oaspete, o vizită în vederea realizării misiunii sale diplomatice.

De regulă, conform curtoaziei internaționale și reglementărilor interne din numeroase state, consimțământul statului vizitat se formulează înainte de constituirea misiunii diplomatice ad hoc la nivel înalt și constă din trimiterea unei invitații, pe cale diplomatică, așadar printr-o acțiune de diplomație auxiliară, realizată de serviciile publice pentru diplomație. Din respect față de principiul egalității suverane a statelor și conform curtoaziei internaționale, nu se întreprinde o vizită la nivel înalt în străinătate fără invitație din partea autorităților statului vizitat.

Totodată, din respect față de principiul egalității suverane a statelor și conform curtoaziei internaționale, nu se refuză primirea unei vizite la nivel înaltdacă nu sunt motive temeinice pentru un asemenea refuz. Din curtoazie, nici o vizită la nivel înalt nu se refuză, ci, dacă există motive temeinice, se întârzie acordarea consimțământului, se amână fixarea perioadei și trimiterea invitației.

Vizitele diplomatice la nivel înalt constituie evenimente curente, normale. Frecvența lor foarte mare a devenit posibilă în condițiile în care mijloacele de comunicare și de transport fac posibile pregătiri complexe executate cu promptitudine maximă și deplasări rapide.

Constituția României stabilește modalitățile în care se exercită de către Președinte rolul de reprezentare a intereselor statului în relațiile internaționale. În conformitate cu prevederile Constituției, Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.

Prin funcție, Președintele României personifică autoritatea statală atât în relațiile interne, cât și în cele externe. El este ales de popor, prin vot universal, direct, datorită căruia simbolizează voința națiunii. În România, nici o altă autoritate a statului nu își poate asuma personificarea statului. Constituția nu îi stabilește președintelui anumite domenii de activitate, dar, din textul constituțional, rezultă că Președintelui României, în exercitarea funcției, nu îi poate rămâne indiferent nici un domeniu.

Președintele României reprezintă statul în relațiile externe și, în același timp, personifică națiunea întreagă, acționează în numele statului. Președintele României se bucură de imunitate: nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Din comentariile doctrinare, rezultă că imunitatea instituită pentru președinte nu se aplică numai pe perioada funcției, ci și după această perioadă, pentru fapte din timpul exercitării mandatului. Imunitatea este absolută și poate fi ridicată doar în cazurile prevăzute de Constituție. Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredereacordat de Parlament.

În România, Guvernul, alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică, asigură, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, realizarea politicii interne și externe a țării. Guvernul în întregul său și fiecaremembru în parte își exercită mandatul începând de la data depunerii jurământului de credință pe care primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului îl depun individual în fața Președintelui României.

Textul constituțional precizează că Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații; Președintele României prezidează ședințele Guvernului la care participă. Totodată,

Constituția stabilește atribuțiile următoare ale Președintelui României în domeniul politicii externe: încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supunespre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil (celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege); la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României.

Din aceste prevederi constituționale rezultă că Președintelui României îi revine poziția cea mai înaltă în elaborarea și înfăptuirea politicii externe și că, în cadrul statului român, deținerangul suprem în activitatea diplomatică.

Din practica relațiilor internaționale, rezultă că statele admit și respectă principiul jus repraesentationis omnimodae(dreptul absolut de reprezentare), conform căruia șeful de stat are, potrivit dispozițiilor constituționale din statul propriu, drept de reprezentare generală în relațiile internaționale.Dreptul consacrat prin principiul jus repraesentationis omnimodae nu are caracter personal, ci decurge din drepturile internaționale ale statului în numele căruia acționează și pe care îl reprezintă. Cutuma care s-a conturat cu veacuri în urmă în relațiile diplomatice dintre monarhii absoluți rămâne actuală și se aplică în prezent în mod axiomatic.

CAPITOLUL 1 CONDIȚII GENERALE PRIVIND DIPLOMAȚII

Noțiune

Studiul activităților diplomatice și consulare, dar și al uzanțelor protocolare poate fi înțelese mai bine dacă sunt raportate la mediul diplomatic internațional. Mediul diplomatic internațional este alcătuit din totalitatea relațiilor internaționale, care mai poartă denumirea și de ,,scenă internațională” sau ,,arenă mondială”.

Trăsăturile mediului diplomatic internațional(sau ale diplomatiei) sunt următoarele:

Democratizarea relațiilor internaționale.

Începută încă din timpul celor două războaie mondiale datorită enunțării principiului naționalităților de către președintele american W.Wilson, datorită proceselor istorice care avuseseră loc. În prezent, mediul diplomatic internațional se caracterizează printr-un număr ridicat de actori – state independente, fapt care indică procesul continuu de democratizare a relațiior internaționale.

Indivizibilitatea păcii

În condițiile actuale, când un conflict într-o zonă sau alta prezintă un impact direct/indirect asupra statelor ( de pildă conflictul din fosta Iugoslavie, sau războiul din Golf), indivizibilitatea păcii conduce la o continuă și permanentă preocupare a statelor de a analiza evenimentele și de a lua decizii, împreună, în colectiv, vizând protecția securității lor naționale și de a găsi sisteme de securitate colectivă.

Un mediu nou de securitate.

Acesta s-a conturat, la nivel mondial, printr-o amplă redefinire a raporturilor internaționale, cu implicații asupra securității tuturor statelor. În Europa, de exemplu, acest proces a avut ca rezultat pozitiv principal scăderea riscului unei confruntări majore.

Interdependența crescută dintre state

Această interdependență este stimulată de revoluția științifică și tehnică, ce a creat un sistem de dependențe reciproce și, totodată, o intensificare a interacțiunilor dintre state de o amploare enormă.

Globalizarea anumitor probleme majore.

Această, în prezent este materializată prin aparația unei întregi categorii de probleme care interesează ansamblul umanității și care devin, deci, o preocupare internațională. Rezolvarea acestora putând fi abordată doar global.

Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai importante trăsături ale mediului internațional. instituțiile dar și oamenii de afaceri orientându-se spre locurile de pe glob cele mai profitabile, cu maxim de eficiență economică. Economiile statelor devin tot mai dependente unele de celelalte. Creându-se astfel, o economie mondială care operează simultan pe toate continentele.

Impactul mediului internațional asupra diplomației

Acesta a produs o adaptare a metodelor, mijloacelor și regulilor care o guvernează, oferindu-i actului diplomatic o nouă calitate și relevanță.

Extinderea diplomației de înalt nivel ( la nivelul șefilor de state/guvern și al miniștrilor de externe).

Din punct de vedere etimologic, termenul ,,diplomație,, provine de la cuvântul grecesc ,,dyploo – a plia,,, cuvânt ce desemna acțiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. Înțelesul fiind acela că respectivele acte oficiale erau redactate în 2 exemplare, dintre care unul era dat ca și scrisoare de împuternicire sau de recomandare trimișilor oficiali iar celălalt era păstrat la arhivă.

Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt însă de accord să îi atribuie filologului și filosofului francez E.Littre (1801-1881) stabilirea faptului că termenul de diplomație, chiar dacă o veche origine, începea să se generalizeze abia în secolul al-XVII-lea, fiind aplicată la început în mod restrictive pentru a defini totalitatea de documente și tratate cu privire la relațiile internaționale.

Termenul de diplomație poate fi utilizat în mai multe sensuri. Acesta desemnând mai ales arta diplomației, dar și cariera de diplomat sau indivizi care aleg această carieră, precum și politica externă a unui stat.

În țara noastră, ca termen de drept internațional și de politică externă, este întâlnit spre sfârșitul secolului al-XIX-lea, fiind împrumutat din limba franceză. Acesta era folosit în sensul de document în vechea accepțiune ,, diplomă=hrisov,, , fiind întâlnit în Hronicul româno – moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al-XVIII-lea. Termenii folosiți în prezent, sunt adoptați în perioada premergătoare revoluției de la 1848.

Conform celor expuse, cel mai bun mijloc descoperit de civilizație pentru a preveni ca relațiile să fie guvernate doar în forță îl reprezintă diplomația. Cu alte cuvinte, negocierile politice, negocierile diplomatice, reprezintă unice alternativă la politica de forță pe plan internațional.

În literatura de specialitate actuală, definițiile date diplomației, scot în evidență, în general, într-un fel sau altul caracterul său de mijloc de aplicare a politicii externe, de realizare a cooperării între state sau de reglementare pe cale pașnică a diferendelor interstatale.

Dintr-o perspectivă diplomația are ca obiectiv avizarea, adoptarea și aplicarea politicii externe. Astfel, din acest punct de vedere, diplomația poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor prin care statele, sau alți actori, folosind reprezentanții lor oficiali sau alți reprezentanți, articulează, coordonează sau asigură realizarea interesele lor speciale sau generale, folosind în acest scop corespondența, contactele particulare, schimbul de păreri, acțiunile de influență, vizitele, presiunile sau alte activități relevante.

Diplomația este în general concepută ca fiind legată de managementul relațiilor dintre state sau dintre state și alți actori. Una din cel mai moderne și apreciate definiții, este cea a profesorului Philippe Cahier care definește diplomația drept „maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept internațional folosind mijloacele pașnice, îndeosebi negocierea”.

Tot profesorul Philippe Cahier definește și dreptul diplomatic drept „ansamblul normelor juridice destinate să reglementeze relațiile care se creează între diferitele organe ale subiectelor de drept internațional care au atribuții permanente sau temporare în ceea ce privește relațiile externe ale acestor subiecte,,

Autorul P.Cahier face o periodizare a istoriei diplomației, în funcție de mai multe etape, astfel :

Originea diplomației

– Diplomația Antichității. Prima perioadă din istoria diplomației, conform scrieirilor autorului, începe din Antichitate și se sfâșește în secolul al-XV-lea. Ceea ce apreciază autorul că este specific diplomației în această perioadă este caracterul itinerant – astfel că, ambasadorii, diplomații erau trimiși doar când exista un obiectiv dine determinat de rezolvat și necesita, fie o declarație de război, de încheierea unui tratat de pace, de o alianță sau de de un accord de comerț.

În această perioadă existând reguli precise care se aplicau activității diplomatice, care de altfel, nu era sufficient de bine organizată. Existau documente cu caracter diplomatic, existau demersuri și acțiuni diplomatice, însă nu exista noțiunea de ambasador sau diplomat rezident și, neexistând reguli foarte precise, activitatea diplomatică avea în mare măsură un caracter ad-hoc.

Un rol important în această perioadă îl au școlile antice – egipeteană și asiriană. Cel mai important document diplomatic antic îl reprezintă Tratatul de pace încheiat între faraonul egiptean Ramses al-II-lea și Hattushil al-III-lea, regele hitiților, în anul 1278 î.Hr, tratat care era redactat în limbile egipteană și hitită, și era gravat pe tăblițe de argint.

Tratatul are un preambul în care se declară că prietenia tradițională dintre egipteni și hitiți, alterată doar în perioada domniei predecesorului lui Hattushil, care a declarat război marelui rege Ramses al Egiptului, se restabilește pentru eternitate.

Textul tratatului conține o alianță ofensivă și defensivă nu numai împotriva inamicilor externi, ci și împotriva unor eventuale răzvrătiri interne. Tratatul se încheie cu jurăminte de prietenie și îndeplinire fidelă, precum și cu invocarea mărturiei miilor de zei și zeițe ale țării hitiților, care se angajează în fața miilor de zei si zeițe ale Egiptului să îndeplinească în calitate de martori tot ceea ce fusese înscris în tăblițele de argint și cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola tratatul. Un rol important în aceată perioadă îl deține și scoala greacă, bazată pe necesitatea statelor – cetăți (polisuri) de a stabili legături între ele.

Mențiuni despre trăsăturile diplomației grecești avem încă din secolele VII-VIII î.Ch. Ele se referă la desemnarea de soli de către cetățenii cetății, misiunile de încheiere a unor alianțe și înțelegeri și chiar a unor alianțe, cunoscute sub numele de amficționii, grupări religioase care pe lângă rolul de a asigura buna desfășurare a unor serbări religioase, erau și o formă de solidaritate a orașelor care intrau în componența lor.

Acestea pot fi considerate și ca precursoare ale organizațiilor internaționale de mai târziu. De asemenea și școala romană prezintă trăsături caracteristice ce derivă din faptul că diplomația era un element secundar, față de forța militantă, pentru un imperiu cu ambiții universale precum era imperiul roman ,romanii folosind pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune politică.

Faza diplomației permanente

– A doua perioadă din istoria diplomației – conform celor consemnate în lucrările sale P.Cahier, aceată perioadă debutează în secolul al-XV-lea și se sfârșește după Congresul de la Viena din anul 1815. În secolul al-XV-lea, în spațiul republicilor italiene, avea loc o schimbare radical a trăsăturilor diplomației, din itinerantă aceasta devenea permanent.

Astfel că originea diplomației permanente este fixată de majoritatea doctrinarilor la Veneția, această republică ,fiind considerată o putere maritimă și militară importantă, avea o prosperitate ce era bazată în mare măsură pe expansiunea sa comercială.

Aceste interese comerciale erau la început promovate prin ambasadori și diplomați, ce executau misiuni temporare, dar, destul de rapid, venețienii au realizat că pentru a promova interesele economice, nu erau suficiente deplasările limitate în timp, ci era necesară urmărirea acestora cu un caracter de continuitate, astfel, aceștia au stabilit primele midiuni diplomatice permanente la Constantinopol și Roma, după care și în alte republici italiene.

Astfel că venețienii sunt considerați ca fiind întemeietorii diplomației permanente și prin faptul că au adoptat reguli foarte precise de desfășurare a activității diplomatice, existând în arhive rapoartele pe care le întocmeau; sunt consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau diplomații, de observare și informare. Spre lauda lor, ei au fost primii care au păstrat în ordine arhivele de stat.

Documentele lor diplomatice acoperă o perioadă de nouă secole, din anul 883 până în anul 1797, și cuprind atât instrucțiunile către ambasadorii trimiși în țări străine, cît și rapoartele acestor ambasade. Asemenea rapoarte au fost minuțios rezumate și catalogate în registre numite „rubricarii”.

„Mentorii” Veneției în materie de diplomație au fost bizantinii, primii care au organizat un departament specializat destinat afacerilor externe, au pregătit diplomați de profesie pentru serviciul de ambasadori la curțile străine. Solii primeau instrucțiuni scrise și recomandarea de a se arăta invariabil curtenitori în relațiile cu străinii si de a nu critica, ba mai degrabă a elogia cele văzute peste graniță. La încoronarea unui nou împărat erau trimise misiuni speciale spre a vesti evenimentul.

Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se îngăduia să ia cu ei baloturi de marfă, pe care le vindeau la sosire contra valută locală. Acest expedient economic, deși imitat de venețieni în anumite cazuri, nu s-a transmis ulterior în practica diplomatică. A ieșit la iveală că ambasadorii misiunilor finanțate prin asemenea procedee înclinau să dea mai multă atenție profiturilor comerciale decât tratativelor.

Alte obiceiuri bizantine însă au viciat metodele diplomației în decursul multor veacuri. În primul rînd, extrema importanță acordată în Bizanț chestiunilor de protocol și ceremonial, împăratul Constantin Porfirogenetul a scris un voluminos tratat pe această temă, care pare să fi făcut oficiul de manual pentru succesori.

– Faza diplomației permanente. Aceeasta reprezintă faza în care sunt adoptate primele documente care fixează statutul diplomatic. Convenția de la Viena, printre alte decizii, a adoptat și o decizie ce face referire la rangul și precăderea trimișilor diplomatici. În această fază, trăsăturile diplomației sunt următoarele:

regulile de drept diplomatic sunt neclare; existau privilegii și imunități diplomatice, dar de multe ori acestea nu erau respectate;

diplomatul este considerat ca fiind mai ales reprezentantul unui suveran și nu al unui stat;

nu exista încă o veritabilă carieră diplomatică, diplomații nu sunt profesioniști; ambasadorii, trimișii, solii, sunt aleși de către suveran dintre oamenii cu un anumit renume la curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucură de o imagine remarcabilă, negustori, magistrați de excepție, etc.). De asemenea, nu exista un personal diplomatic în sensul modern al cuvântului, colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajații lui proprii;

trimișii diplomatici, pe lângă reprezentarea suveranului și a intereselor statului, acordau o atentie deosebită activității de informare, intrigile de curte erau de multe ori alimentate de diplomații străini.

Faza dezvoltării diplomației

Cea de-a treia fază din evoluția istorică a diplomației prezintă deja trăsăturile unei diplomații modern prin faptul că dreptul diplomatic devine un ansamblu coeerent de reguli care reglementează activitatea diplomatic, bazat pe o cutumă, pe obiceiurile ce s-au creat în cele două etape de început ale diplomației, această fază fiind de fapt rezultatul unei aplicări și a unei folosiri îndelungate a mijloacelor diplomatice ce stabilește și un anumit obicei.

Congresul de la Viena din anul 1815 marchează debutul celei de-a treia faze din evoluția istorică a diplomației, la acest Congres adoptându-se primele documente ce fixează statutul diplomaților. Trăsăturile acestei faze sunt:

diplomații devin reprezentanți ai statelor suverane și independente și nu ai unui suveran;

membrii ambasadei fac parte din administrația de stat, sunt funcționari, au un statut bine determinat și se bucură de immunități și de privilegii diplomatice;

regulile de bază ale dreptului diplomatic care fac referire la etichetă și protocol, la ordinea de precădere, la ierarhie, la deschiderea și închiderea misiunilor diplomatice, privilegiile și imunitățile, încep să devină reguli precise și bine stabilite, iar rolul de spion și de conspirator al ambasadorului începe să se reducă, fiind preluat de persoane de specialitate, începând să crească rolul acestuia în reprezentare, negociere, în dezvoltarea și menținerea unor relații între țări;

diplomația se realizează aproape exclusive prin diplomați;

creșterea importanței opiniei publice în folosirea de instrumente diplomatice.

Faze de decădere a rolului diplomației tradiționale

Cea de-a patra fază a istoriei diplomației este caracterizată:

printr-o anumită decădere, reducerea rolului diplomației tradiționale, a diplomației bilaterale, a ambasadorilor care sunt acreditați în diverse țări și pe de altă parte, prin apariția unei noi diplomații, bazată pe conferințe și reuniuni internaționale, opinia publică începând să joace un rol foarte important. Decăderea mijloacelor tradiționale și scăderea rolului diplomaților sunt legate și de creșterea rapidă a rolului pe care-l au mijloacele de informare în masă, a comunicării. Informațiile privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea mijloacelor de informare în masă decât pe calea rapoartelor de la ambasade care urmează o procedură complicată: fie o procedură de transmitere cifrată care conduce la anumite decalaje, fie prin curierul diplomatic, ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomației tradiționale din punct de vedere al transmiterii informației față de mijloacele de informare în masă care sunt mult mai rapide.

prin apariția structurilor de state care încep să promoveze printr-o diplomație comună anumite obiective care le sunt comune, reprezintă a doua caracteristică a acestei faze a diplomației. Începe să apară o diplomație care este rezultanta unor structuri, fie integratoare, fie colective, al căror rol este mai important decât cel pe care-l pot avea statele în mod individual.

pri faptul că este legată de faptul că, pe lângă rolul clasic pe care-l avea sistemul diplomatic, încep să se implice tot mai multe structuri în materie diplomatică, șefii de stat și de guverne încep să aibă un rol activ în diplomație prin întâlnirile pe care le au, prin contactele pe care le stabilesc, devin diplomați activi prin promovarea intereselor statelor lor. De asemenea, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, încep să apară mijloace noi de promovare a intereselor prioritare ale statelor prin alte sisteme decât sistemul diplomatic. Uneori asemenea instrumente pot să devină instrumente foarte importante, chiar mai importante decât cele care țin de diplomația tradițională, cum ar fi diplomația militară (ajutoarele militare care se dau unor țări) sau diplomația economică (fondurile pentru dezvoltarea unor state), diplomația culturală (promovarea anumitor valori), sunt instrumente folosite direct pentru promovarea unor interese specifice.

În doctrina de drept internațional relațiile diplomatice sunt definite ca „dirijarea prin intermediul organelor reprezentative și prin mijloace pașnice a relațiilor externe ale unui subiect de drept internațional cu oricare alt subiect de drept internațional”.

Importanța relațiilor diplomatice este unanim recunoscută în practica statelor și în doctrina dreptului internațional. Bineînțeles, lipsa relațiilor diplomatice nu constituie un obstacol în ce privește posibilitatea încheierii unui acord internațional între două state sau colaborarea bilaterală în diverse domenii, sau colaborarea în cadrul unei organizații internaționale.

Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor prevede în art.74 că: „ruperea relațiilor diplomatice sau a relațiilor consulare ori lipsa unor asemenea relații între două sau mai multe state nu împiedică încheierea tratatelor între aceste state”.Totuși, relațiile dintre statele care se recunosc bilateral doar de facto nu sunt de o așa factură, ca să permită schimbul de reprezentanțe diplomatice, cum se procedează în cazurile când rela-țiile dintre state au un caracter normal, bazându-se pe o recunoaște-re reciprocă de jure.

Existența relațiilor diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre două state. Aceste relații presupun, de regulă, existența unei stări de pace și reprezintă prin definiție instrumente de pace între statele respective. Fiind legate de însăși existența subiectelor de drept internațional, relațiile diplomatice au un caracter permanent, nu sunt stabilite pentru o oarecare perioadă și acționează nedefinit în timp.

Părți în relațiile diplomatice sunt statele ca subiect de drept inter-național, Sfântul Scaun, organizațiile internaționale interguvernamen-tale și, cu anumite rezerve, mișcările de eliberare națională și guverne-le în refugiu.

Atât dreptul internațional, cât și dreptul intern nu reglementează și nu precizează condițiile care necesită a fi întrunite pentru stabilirea relațiilor diplomatice. Actele interne ale unor state prevăd doar în limita competențelor cărui organ este atribuită exercitarea prerogativei de a stabili relații diplomatice.

Doctrina de drept internațional determină, în baza experienței și practicii existente, că stabilirea relațiilor diplomatice presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiții:

a) subiectele între care se stabilesc relații diplomatice să aibă personalitate juridică internațională;

b) statele sau guvernele între care se stabilesc relații diplomatice să se fi recunoscut reciproc;

c) să existe un acord (o înțelegere) în acest sens între cele două state.

Personalitatea juridică internațională este o condiție indispensabilă în stabilirea de relații diplomatice. „Stabilirea de relații diplomatice este atributul numai al unui subiect de drept internațional”.

Concomitent, este necesar a menționa că relațiile diplomatice în sensul propriu și deplin al cuvântului sunt specifice doar raporturilor dintre state. Relațiile dintre un stat și o organizație internațională sau dintre două or-ganizații internaționale au un specific și unele particularități deosebite de relațiile diplomatice. Similar este și cazul relațiilor dintre un stat și o mișcare de eliberare națională.

Recunoașterea reciprocă a statelor este acea condiție care, fiind îndeplinită, îi permite statului, ca subiect de drept internațional, să-și poată exercita dreptul de legație. În acest sens, stabilirea relațiilor di-plomatice este o acțiune posibilă doar în cazul dacă ea a fost precedată de recunoașterea de jure a statului sau guvernului respectiv. Anume procedura de recunoaștere reciprocă de jure atribuie fiecărui stat în parte calitățile de personalitate juridică internațională.

În cazul când recunoașterea reciprocă este doar de facto, subiectele între care a avut loc o asemenea recunoaștere pot întreține doar relații economice și comerciale, efectuând un schimb de reprezentanți care nu au statutul de agenți diplomatici.

Actul de recunoaștere al unui stat sau al unui guvern nu constituie prin el însuși și o stabilire de relații diplomatice. Recunoașterea este un act politico-juridic intern și exprimă voința politică a statului care efectuează această acțiune și care este realizată sub formă de act juridic unilateral (decret, hotărâre, ordonanță etc.) transmis mai apoi statului recunoscut sub formă de declarație, comunicat, notă verbală etc., pe când stabilirea relațiilor diplomatice este un act politico-juridic internațional care se bazează pe consimțământul mutual al statelor fiind realizat sub formă de act juridic comun (acord, protocol, comunicat comun etc.).

Recunoașterea, deci, este un act juridic unilateral, care nu poate conduce ipso facto la stabilirea relațiilor diplomatice. Concomitent, în doctrină se afirmă că recunoașterea, fiind un atribut necesar procedurii de stabilire a relațiilor diplomatice, nu conduce în mod automat și obligatoriu la stabilirea lor. Stabilirea relațiilor diplomatice, în virtutea consimțământului mutual, este un act juridic bilateral.

Înființarea unei misiuni diplomatice se poate face numai în baza unui acord special. Stabilirea relațiilor diplomatice, după cum am observat, este un act politico-juridic care exprimă atitudinea unui stat față de altul, pe când înființarea misiunii diplomatice este un act de organizare a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, economic etc. între două state.

Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice se bazează, de regulă, pe principiul reciprocității atât sub aspectul deschiderii reprezentanței permanente, convenite mutual, cât și sub aspectul nivelului acesteia.

Consimțământul de înființare a unei misiuni diplomatice este, de regulă, fixat printr-un act scris (tratat, acord, protocol, convenție, declarație, schimb de note etc.), care conține următoarele elemente ale înțelegerii:

a) nivelul de reprezentare (ambasadă sau legație);

b) sediul misiunii (care nu întotdeauna coincide cu capitala statului);

c) structura misiunii (care poate avea birouri, făcând parte din misiune, deschise în alte localități decât cea în care este stabilită misiunea);

d) numărul personalului care urmează a fi acreditat (aceasta poate constitui un obiect aparte de reglementare bilaterală).

Este necesar a menționa că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritățile competente ale statului acreditant și în baza acestei decizii este semnat acordul bilateral cu privire la înființarea misiunii diplomatice. În acest context, se poate afirma că înființarea misiunii diplomatice este posibilă cu utilizarea procedurii interne și externe.

În opinia mea, coroborata cu a mai multor autori consacrați prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, se înțeleg mijloacele juridice prin care statele exprimă și consacră normele formate prin acordurilor lor de voință cu privire la domeniul relațiilor diplomatice.

Principalele caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic sunt urnătoarele:

Precizările privind izvoarele dreptului internațional sunt valabile și în ceea ce privește dreptul diplomatic;

Izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului internațional, dar și în sectorul dreptului intern. Normele care fac referire la înfințarea, funcționarea și încetarea misiunilor diplomatice sunt, în primul rând, norme care țin de ordinea juridică internațională. În dreptul intern al statelor există norme ce reglementează un anumit aspect sau altul ce are legătură cu organelle diplomatice ( numirea acestora, statutul juridic etc.).

Izvoarele dreptului diplomatic, sunt așadar următoarele:

Cutuma.

Cutuma reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate, bazate pe convingerea îndeplinirii unor obligații juridice, o exprimare tacită a consimțământului statelor cu privire la recunoașterea unor reguli ca norme de conduit obligatorii.

Dat fiind modul în care s-a format, normele dreptului diplomatic au un caracter cu precădere cutumiar. Cutuma reprezentând sursa cea mai veche a dreptului diplomatic și continuă să aibă un rol important.

Pe plan internațional, sursele dreptului diplomatic puteau fi regăsite, mai ales, în regulile cutumiare ale dreptului internațional, numărul convențiilor multilaterale în acest domeniiu fiind unul mic.

Toate regulile cu privire la inviolabilitatea agenților diplomatic, la sedul misiunii diplomatice și la reședința agenților diplomatici precum și exceptarea de la jurisdicția statului de reședință reprezintă câteva exemple de norme de drept diplomatic de natură cutumiară.

Până la codificare dreptului diplomatic, din anul 1961, nu exista în dreptul internațional un tratat general la care statele să fi aderat sau vreun act formal prin care acestea să accepte regulile ce alcătuiesc dreptul diplomatic. Convenția de la Viena din anul 1961 cu privire la relațiile diplomatice afirmă că normele dreptului internațional cutumiar trebuie să continue să guverneze materiile ce nu au fost reglementate în mod normal în dispozițiile acesteia, statuând prin aceasta importanța cutumei internaționale ca izvor al dreptului diplomatic.

Tratatul internațional

Tratatul internațional reprezintă unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului internațional, în general, și ale dreptului diplomatic, în special, ce prezintă o importanță normativă primordială.

Primele convenții de codificare a normelor de drept diplomatic sunt:

Regulamentul de la Viena din anul 1815 cu privire la rangurile reprezentanților diplomatic, completat prin Protocolul de la Aix la Chapelle din data de 21 octombrie 1818 cu privire la clasificarea agenților diplomatic;

La data de 20 februarie 1928, în cursul celei de a 6 – a conferințe pan-americane, a fost încheiată la Havana o convenție multilateral privind funcționarii diplomatic.

În prezent instituția reprezentării diplomatice are o bază convențională ca urmare a adoptării Convenției de la Viena din anul 1961. Principalul merit al codificării din anul 1961 îl reprezintă faptul că este plasat definitiv dreptul diplomatic din sfera cutumiară în cea convențională.

Tratatul reprezintă în prezent sursa principală a dreptului diplomatic. În afară de acordurile multilaterale ce au ca scop reglementarea relațiilor diplomatice interstatale, norme convenționale cu privire la acest domeniu se pot stabili și în tratate bilaterale precum cele relative la acordarea de privilegii și imunității trimișilor statelor, angajamente generale pe care două sau mai multe state și le asumă cu privire la misiunea diplomatic etc.

Principiile generale de drept

Principiile generale de drept constituie un al izvor al dreptului diplomatic. Acest izvor prezintă un caracter subsidiar, în această categorie intrând norme cu relevanță și aplicabilitate în domeniul dreptului diplomatic, precum: egalitate, reciprocitate, obligațiile de despăgubire etc.

Jurisprudența

Jurisprudența în domeniul drteptului diplomatic, ca și izvor de drept al acestuia este format din:

Sentințe ale unor instanțe internaționale, cu precădere cele ale Curții Internaționale de Justiție, precum și ale sentințe pronunțate ex aequo et bono.

Normele statutare ale unui organism internațional, care atribuie deliberările în materie de statut al delegaților diplomatici ai statelor la organizația respectivă.

Doctrina

Doctrina este reprezentată de către studiile juridice ce au o valoare subsidiară, acestea nefiind un izvor independent de drept.

Normele dreptului intern

Acestea constituie izvor al dreptului diplomatic în măsura în care prin acestea sunt reglementate instituții ale dreptului diplomatic – dispoziții legislatice și statutare prin care statele reglementează funcționarea reprezentanților lor diplomatici, procedura de învestire a șefilor de misiune și a celorlalți membri ai misiunii diplomatice, desfășurarea activității interne a unei misiuni diplomatice, relațiile dintre misiunea diplomatic și administrația internă.

Curtoazia internațională

Curtoazia internațională nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea acesteia neconstituind un fapt illicit și nu angajează răspunderea juridică a statului, ci de obicei, un comportament similar din partea statului afectat.

Izvoarele dreptului, legile, cutumele, doctrina și jurisprudența sunt de fapt componente ale structurii sociale. Uzanțele, obiceiurile, tradițiile nu își găsesc locul în domeniul mai riguros delimitat, din unghi „nomocratic”, al dreptului întemeiat exclusiv pe autoritate, dar fac cel puțin obiectul sferei mai cuprinzătoare a dreptului, considerat, în spiritul „sophocrației”, a fi știință.

Reguli servind simultan aceleași valori și principii se regăsesc, în aceeași epocă sau în epoci diferite, atât în legi și cutume, cât și în uzanțe, practici și obiceiuri. Marcus Tullius Cicero recomanda acțiuni legi morique parendum (dând ascultare legilor și obiceiurilor).

Comunicarea dintre state și reprezentanții acestora se menține nu numai prin aplicarea de norme juridice, precum normele care reglementează diplomația. Alături de normele juridice, uzanțele își vădesc importanța ca stimuli ai procesului de dezvoltare a dreptului internațional.

Inseparabile de drept, funcționând ca auxiliar care stimulează, favorizează și confirmă înfăptuirea dreptului, a dreptății, uzanțele sunt considerate adjuvant necesar în procesul de dezvoltare a dreptului internațional. Domeniul uzanțelor și cel al normelor juridice sunt permeabile unul față de celălalt. Rolul uzanțelor este cu atât mai important cu cât ele se pot transforma în reguli cutumiare.

În practica internațională, îndeosebi în domeniile diplomatic și consular, s-a format și s-a consolidat în timp un sistem de precedente acceptate apoi ca norme obligatorii de drept diplomatic și consular, precum elementele de ceremonie diplomatică sau mijloacele de acțiune diplomatică și consulară.

Aceasta oferă criterii și reguli ce pot favoriza relațiile diplomatice. Regulile de curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect față de personalitatea statelor, a reprezentanților și cetățenilor acestora, ca o reflectarea a unor raporturi între puteri suverane, acestea rezultând chiar din acte unilateral. Pot fi citate ca și reguli de curtoazie cele pe care le întâlnim în protocol sau în ceremonialul diplomatic, de pildă.

Anumite reguli de curtoazie au devenit, fie pe cale cutumiară, sau pe cale convențională, izvoare de drept diplomatic, ca de exemplu cele ce fac referire la imunitate și privilegii diplomatice.

Procesul de codificare a dreptului diplomatic a evoluat diferit cu privire la diferitele domenii de activitate diplomatică, astfel:

Diplomația la nivel înalt;

Diplomația forurilor internaționale;

Activitatea serviciilor diplomatice și consulare.

Reglementări privind diplomația la nivel înalt

Din confruntarea codurilor de drept diplomatic cu actualitatea activităților și relațiilor din domeniul diplomatic, putem evidenția o lacună, și anume aceea că nu s-a formulat și nu s-a convenit până în prezent la nici o normă juridică internațională cu privire la conduită, activitatea drepturile și obligațiile șefului de stat, dreptul diplomatic necuprinzând reglementări asupra diplomației la acest nivel.

În doctrina dreptului constituțional și a dreptului internațional, se consideră că șeful de stat are drept reprezentare generală în relațiile internaționale, conform principiului „jus repraesentationis omnimodae”.

Pe de altă parte, în plan internațional, șeful statului nu are competențe, drepturi și obligații ca și persoană. Poziția acestuia corespunzând drepturilor și obligațiilor statului pe care îl reprezintă. Independența acestuia în activitatea desfășurată pe planul relațiilor internaționale reprezintă independența statului pe care îl reprezintă.

Pe de altă parte, desemnarea și atribuțiile șefului statului sunt reglementate de dreptul intern.

La data de 14 decembrie 1973, Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite adopta Rezoluția nr. 3166/XXVIII prin care s-a aprobat Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor protejate pe plan internațional, în cuprinsul căreia se făceau referiri și la șefii de stat.

Diplomația la nivel înalteste desfășurată prin misiuni diplomatice ad-hoc la care șefii de state participă sa pe care aceștia le înființează și le împuternicesc.

În anul 1959, Comisia Națiunilor Unite pentru Drept internațional și-a propus examinarea diplomației ad-hoc în vederea elaborării reglementărilor necesare. În anul 1960, diplomația ad-hoc a fost abordată în cadrul sesiunii a 12-a a Comisiei, ce a enumerate normele care nu sunt aplicabile diplomației ad hoc, și a propus ca acesteia să I se aplice, prin analogie, normele aplicabile celorlalte misiuni diplomatice.

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a trimis această decizie pentru examinare subcomisiei Conferinței de la Viena care elabora Convenția privind relațiile diplomatice. Conferința de la Viena a propus Adunării Generale a Națiunilor Unite reexaminarea problemei în cadrul Comisiei, astfel a fost elaborate un proiect de convenție, ce a primit avizul favorabil al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.

La data de 8 decembrie 1969, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite aproba Rezoluția nr. 2530/XXIV, prin care se adopta și deshide spre semnare și ratificare sau pentru aderare Convenția privind misiunile speciale.

Națiunile Unite au fost de accord să invite pentru a deveni părți la Convenție și state ce nu erau membre ale forului mondial și nici ale unor agenții specializate ,și nici ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică ,și nici părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție. A fost stabilită data intrării în vigoare a Convenției după ce 22 de state au decis să o ratifice sau să adere la aceasta. Astfel Convenția de la Viena privind misiunile speciale intră în vigoare la data de 21 iunie 1985.

Norme cu privire la forurile internaționale

În decembrie 1924, Consiliul Societății Națiunilor a desemnat un comitet de experți pe care i-a însărcinat să examineze posibilitățile de dezvoltare a dreptului internațional.

Carta realizată la San Francisco și semnată de către reprezentanții guvernelor statelor membre ale Națiunilor Unite la 26 iunie 1945, denumită Carta Națiunilor Unite, stabilea, la art. 13, faptul că Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite va iniția studii în domeniul politic și va încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și codificarea acestuia.

Drept urmare, prin rezoluția nr. 174 (II) din 21 noiembrie 1947 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, a fost constituită Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite și a fost declanșat un amplu proces de studio în vederea codificării, codificare ce a inclus și dreptul diplomatic și consular. Obiectivul Comisiei de Drept Internațional stabilit prin statut, este promovarea dezvoltării progresive a dreptului internațional și codificarea acestuia.

Prin intermediul celor 25 de membri ai comisiei, specialiști notorii în drept internațional, având fiecare câte un mandat de cinci ani, se încearca reprezentarea zonelor geografice și a sistemelor juridice principale. Președintele sesiunii anuale a Adunării Generale a Organizatiei Națiunilor Unite avea și sarcina de a reprezenta Comisia de Drept Internațional la lucrările Adunării. În practica Organizației Națiunilor Unite , etapele codificării cuprindeau:

Identificarea domeniului;

Desemnarea unui raportor al Comisiei de Drept Internațional care să întocmească studii cu privire la stadiul dreptului internațional în domeniul identificat și să elaboreze proiectele de articole;

Redactarea proiectului de convenție internațională și prezentarea lui statelor în vederea exprimării de opinii, sugestii și propuneri;

Examinarea, pe baza unor rapoarte anuale, a procesului de codificare, în cadrul Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU;

Convocarea unei conferințe internaționale speciale care să dezbată proiectul de convenție și să-l adopte;

Deschiderea spre semnare și aderare a convenției.

Astfel că la data de 13 februarie 1946, Adunarea Generală a Oraganizației Națiunilor Unite adopta Rezoluția nr. 22 (I) prin care a aproba Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile Organizației, propunându-le statelor membre să adere la aceasta.

În articolul final, se preciza că aderarea se face prin predarea spre păstrare secretarului general al Organizației Națiunilor Unite a unui instrument de aderare, Convenția urmând să intre în vigoare, în privința fiecărui membru al organizației, în ziua în care a depus spre păstrare instrumentul de aderare.

Astfel i-a fost stabilită secretarului general al Organizației Națiunilor Unite, obligația de a înștiința pe toți membri organizației despre primirea fiecărui instrument de aderare în parte. Convenția preciza că, în momentul în care instrumental de aderare este predate în numele unui membru al Organizației, se presupune că acesta se află în măsură să îndeplinească, conform cu legile sale, clauzele Convenției.

Din cuprinsul Convenției, rezultă că aceasta rămâne în vigoare între Organizația Națiunilor Unite și fiecare memebru al acesteia ce a depus instrumental de aderare atâta timp cât este păstrată calitatea de membru al Organizației sau până în momentul în care Adunarea Generală aprobă a convenție general revizuită și statul membru devine parte a convenției revizuite. De asemenea, i s-a dat posibilitatea secretarului general al Organizației Națiunilor Unite să încheie cu unul sau cu mai multe dintre statele membre ale Organizației Națiunilor Unite acorduri adiționale pentru adoptarea dispozițiilor Convenției în ce îl/îi privește pe membrul/membrii Organizației Națiunilor Unite. S-a precizat că acordurile adiționale menționate se supun Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite în fiecare caz în parte. România a ratificat această convenție la 21 aprilie 1956.

La data de 21 noiembrie, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adopta Rezoluția nr. 179 (II), prin care s-a aprobat Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate ale Organizației Națiunilor Unite, această convenție a fost supusă spre acceptare instituțiilor specializate și spre aderare oricărui membru al Organizației Națiunilor Unite, precum și oricărui stat membru al uneia sau mai multor instituții specializate.

În capitolul final al Convenției, s-a menționat că aderarea la Convenție se face prin depunerea la secretarul general al Organizației Națiunilor Unite a unui instrument de aderare, instrument care își produce efectul de la data depunerii sale. De asemenea, s-a precizat că fiecare instituție specializată va comunica cuprinsul Convenției și cuprinsul anexelor acesteia, membrilor proprii care nu sunt membri ai Organizației Națiunilor Unite, pe care îi va invita să adere prin depunerea instrumentelor de aderare la secretarul general al Organizației Națiunilor Unite sau la directorul general al Organizației.

Prin instrumentul de aderare se precizează, de către statul care aderă, instituția specializată sau instituțiile specializate cărora statul se obligă să îi/le aplice prevederile Convenției. La cererea a 1/3 din statele-părți la Convenție, secretarul general al Organizației Națiunilor Unite poate convoca o conferință de revizuire. România a ratificat această convenție la 27 iulie 1970.

În anul 1946,a fost încheiat Aranjamentul provizoriu cu Elveția asupra privilegiilor și imunităților Națiunilor Unite, avându-se în vedere sediul oficiului acestora de la Geneva.

La data de 4 august 1947, între Statele Unite ale Americii și Organizația Națiunilor Unite, s-a încheiat Înțelegerea dintre SUA și Națiunile Unite privind Districtul Sediului Națiunilor Unite, înțelegere ce a fost adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr. 169 (II) din 31 octombrie 1947 și a fost ratificată prin decizia Congresului SUA, la data de 4 august 1947.

În anul 1970, Statele Unite ale Americii au aderat la Convenția asupra privilegiilor și imunităților Organizației Națiunilor Unite. Prevederile Înțelegerii rămân aplicabile și prevalente ori de câte ori aceste prevederi se află în conflict cu cele ale Convenției cu privire la privilegiile și imunitățile ONU.

La data de 23 octombrie 1956, la New York, s-a fost adoptat Statutul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), Statut care a intrat în vigoare la 29 iulie 1957. Acest Statut conține și prevederi specifice domeniului dreptului diplomatic.

În anul 1961, între Organizația Națiunilor Unite și Austria a fost încheiat un acord privind statutul participanților la Conferința de la Viena privind relațiile diplomatice.

Acordul a prevăzut extinderea asupra Conferinței a Convenției, asupra privilegiilor și imunităților Organizației Națiunilor Unite. Drept urmare, delegații la Conferință au beneficiat de statutul reprezentanților statelor la reuniunile Agenției Internaționale pentru Energia Atomică.

În anul 1962, conform prevederilor Rezoluției nr. 1289 (XIII) din 5 decembrie 1958 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, Comisia de Drept Internațional a început să studieze relațiile interstatale și organizațiile internaționale.

În anul 1971, Comisia a prezentat Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite un proiect care era alcătuit din articole pentru o convenție privind reprezentarea statelor în relațiile cu organizațiile internaționale.

În perioada 4 februarie 1975 și 14 martie 1975, la Viena, s-a desfășurat, Conferința Națiunilor Unite cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale. Aceasta fiind prima conferință de codificare la care Organizația Națiunilor Unite convoca toate statele, fără a mai face referire la cele patru categorii de state menționate în convențiile privind relațiile diplomatice și consulare.

În data de 14 martie 1975, s-a adoptat Convenția de la Viena privind reprezentarea statelor în relațiile acestora cu organizațiile internaționale cu caracter universal.

În perioada anilor 1980 – 1982, la Organizația Națiunilor Unite, experiența statelor membre în domeniul conferințelor internațional a fost cuprinsă într-un proiect de regulamnet de procedură, aplicabil la conferințele Organizației.

Codificarea dreptului diplomatic și consular privind serviciile diplomatice și consulare

În anul 1520, Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman de națiune germană (1519-1556), și Henry al VIII-lea al Angliei (1509 – 1547), au încheiat un tratat cu privire la instalarea de ambasadori.

Primul cod al dreptului diplomatic a fost reprezentat de Anexa a XVII-a, care a fost adoptată la data de 19 martie 1815, a Actului final al Congresului de la Viena. Această anexă cuprindea Regulamentul precăderii, prin care s-a încercat o cale de evitare a diferendelor în materie.

La 21 noiembrie 1818, la Aix la Chapelle, primului cod diplomatic, i s-au adus adăugiri referitoare la clasificarea agenților diplomatici. În anul 1895, la sesiunea de la Cambridge a Institutului de Drept Internațional, s-a ajuns la formularea unui regulament, din 17 articole, al imunităților diplomatice.

În anul 1896, Institutul pentru Drept Internațional elabora un cod ce făcea referire la privilegiile și imunitățile consulilor.

În anul 1911, la Caracas, cinci state latino-americane au încheiat o convenție cu privire relațiile consulare.

Comitetul de experți însărcinat, în decembrie 1924, de Consiliul Societății Națiunilor cu examinarea posibilitățile de dezvoltare a dreptului internațional a avut ca și preocupare și domeniul privilegiilor și imunităților diplomatice. Au fost adunate materiale și s-a formulat propunerea de a se actualiza Regulamentul convenit în anul 1815.

Conferința panamericană de la Santiago de Chile a luat act de un proiect de cod care cuprindea 29 de articole cu privire la activitatea diplomatică,statutul agenților diplomatici, personalul misiunilor.

În anul 1925, Institutul American de Drept Internațional aborda același domeniu, cel al reglementării relațiilor consulare.

În anul 1928, la Havana, a 6-a Conferință panamericană, la care au participat 13 state,adopta Convenția privind funcționarii diplomatici, precum și un cod al activității consulare.

La 20 februarie 1928, la Havana, statele latino-americane au încheiat o Convenție care reglementa azilul. În anul 1929, Institutul de Drept Internațional a examinat regulamentul imunităților diplomatice.

La data de 26 decembrie 1933, la Montevideo, a fost încheiată Convenția latino-americană privind azilul politic. Însă preocupările statelor din America de Sud în acest domeniu au continuat și au fost concretizate, la Montevideo, în anul 1939, prin intermediul unui tratat și la 28 martie 1954 prin încheierea, la Caracas, a Convenției interamericane privind azilul diplomatic.

La data de 5 decembrie 1952, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a mandatat prin Rezoluția nr. 685/VII, Comisia de Drept Internațional să elaboreze un cod al normelor cu privire la relațiile diplomatice și imunitățile.

În anul 1957, Comisia a prezentat un prim proiect al codului, iar secretarul general al Organizației Națiunilor Unite a invitat statele membre să formulize observații cu privire la acesta. În anul 1958, Comisia de Drept internațional terminat proiectul codului care era alcătuit din 45 de articole.

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a recomandat, prin Rezoluția adoptată la data de 7 decembrie 1959, ca, în cadrul unei conferințe de plenipotențiari, să fie realizată, pe baza acestui cod, o convenție multilaterală cu privire la relațiile și imunitățile diplomatice. Astfel că Conferința s-a desfășurat între 2 martie – 4 aprilie 1961, la Viena.

La aceasta au participat, potrivit recomandării Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite,plenipotențiari și, ca urmare, a avut loc reuniunea în cadrul căreia a fost elaborată, pe baza procedurilor Organizației Națiunilor Unite, o convenție internațională.

Noutatea introdusă de această Conferință a constat în centrul normelor diplomatice și consulare a ambasadei, în condițiile în care, până la acea dată, activitatea de codificare se referee în primul rând la ambasadorul reprezentant al suveranului din statul propriu și îi considera pe ceilalți agenți diplomatici componenți ai suitei ambasadorului. În Preambulul Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, statele-părți amintesc că:

Dintr-o perioadă îndepărtată,popoarele tuturor statelor recunosc statutul agenților diplomatici;

Declară că sunt conștiente de scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite cu privire la egalitatea suverană a statelor, menținerea păcii și a securității internaționale și dezvoltarea de relații amicale între state;

Subliniază că sunt convinse că o convenție internațională privind relațiile, privilegiile și imunitățile diplomatice ar contribui la favorizarea relațiilor de prietenie dintre state, oricare ar fi diversitatea regimurilor constituționale și sociale;

Menționează că sunt convinse că scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficientă a funcțiilor misiunilor diplomatice ca și organe de reprezentare a statelor.

Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice, adoptată la data de 18 aprilie 1961, a intrat în vigoare ȋn data de 24 aprilie 1964.

România a ratificat convenția prin Decretul Consiliului de Stat nr. 566 din 4 iulie 1968. La aderare, România a declarat că articolele 48 și 50 contravin dreptului tuturor statelor de a deveni părți la tratatele multilaterale prin care se reglementează domenii de interes general.

În aprilie 1949, Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite a desemnat 14 materii de codificat, printre care și dreptul consular.

Comisia s-a ocupat de acest domeniu în sesiunile din anul 1955 până în anul 1960, când s-a ajuns la formularea unui proiect de cod.

Prin Rezoluția nr. 1685/XVI din data de 18 decembrie 1961, Adunarea Generală a ONU a convocat pentru 1963, la Viena, o conferință a ONU care să definitiveze o convenție asupra relațiilor consulare.

Între 4 martie și 24 aprilie 1963, a avut loc la Viena Conferința plenipotențiarilor din 92 de state, membre ale ONU, ale unor instituții specializate ale ONU sau părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare a fost adoptată la data de 24 aprilie 1963 și a intrat în vigoare la data de 19 martie 1967. România a aderat la Convenție la data de 24 februarie 1972.

În anul 1967, statele membre ale Consiliului Europei au convenit textul Convenției europene cu privire la funcțiile consulare.

În anul 1989, Comisia de Drept Internațional a prezentat Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU (Documentul ONU A/44/10) proiectele pentru 32 de articole ale unei eventuale convenții internaționale privind statutul curierului diplomatic și al valizei diplomatice neînsoțite.

Diplomația și dreptul diplomatic

Cuvântul diplomație, din punct de vedere etimologic, provine din cuvântul grecesc ,,diploma” , folosit în Grecia Antică pentru a desemna tăblițele încredințate solilor, ca semn al împuternicirii acestora. Diplomația a primit mai multe definiții în doctrină.

Astfel una din definițiile date diplomație este accea conform căreia diplomația sistetizează mai multe științe pe care ,, arta diploaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați,,

Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consider unul dintre cei importanți analiști ai relațiilor internaționale, la ca și Harold Nicolson, denumesc diplomația ca fiind o profesiune foarte veche, distinct, de o complexitate deosebită, care implică mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, mai ales, de știința dreptului și relațiile internaționale, iar diplomații importanți au fost mereu oameni învățați, buni cunoscători ai domeniului diplomatic și ai domeniilor conexe acestuia.

Astfel că putem spune, că diplomația reprezintă un complex de acte și de manifestări cu caracter juridic sau protocolar ale subiecților de drept internațional, exprimate prin autoritățile desemnate de legislația internă sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale cu gestionarea politicii externe ale acestora – acesta fiind mijlocul prin care se nasc, modifică, sau sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale.

Activitatea diplomatică se realizează în temeiul normelor dreptului intern, dar cu analizarea normelor de drept internațional, într-un cadrul instituțional extern. Dreptul diplomatic este acela care oferă cadrul juridic al stabilirii și derulării relațiilor interstatale, dintre acestea și organizațiile internaționale, fapt care deosebește dreptul diplomatic de diplomație, care reprezintă un instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.

În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional public ce este alcătuită din totalitatea normelor juridice ce au ca obiect reglementarea relațiilor diplomatice interstatale, respective dintre state și organizații internaționale.

Dreptul diplomatic și politica externă

Dreptul diplomatic, parte a dreptului internațional public, reprezintă un mijloc de orientare și influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective și valori stabilite de acestea prin principiile și normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor trebuie formulată și realizată în deplină concordanță cu principiile și normele de drept diplomatic.

Dreptul diplomatic și morala

O parte mare a principiilor și normelor de drept internațional public își au originea în normele morale, dreptul internațional fiind în esență bazat pe regulile morale.Dreptul internațional, la rândul său, influențează regulile morale ale raporturilor dintre state, contribuind la dezvoltarea acestora în raport de cerințele internaționale. Dreptul diplomatic, ca parte a dreptului internațional public, presupune, existența anumitor legături de influență și intercondiționare reciprocă cu morala.

1.2.Categorii de diplomați

Elementele serviciului diplomatic în totalitatea sa reprezintă instituțiile sau organele de resort. Sistemul instituțiilor serviciului diplomatic este format din următoarele structuri:

ministerul Afacerilor Externe, cu statut de instituție centrală;

misiunile diplomatice, inclusiv reprezentantele permanente de pe lingă organismele internaționale, delegațiile si misiunile ad-hoc;

oficiile consulare;

alte unități, create in scopul asigurării activității instituțiilor serviciului diplomatic, inclusiv pentru instruirea si reciclarea personalului acestora.

Misiunilor diplomatice li se atribuie următoarele ranguri:

rangul I – ambasadei, conduse de un ambasador extraordinar si plenipotențiar, sau reprezentantei permanente, conduse de un reprezentant permanent;

rangul II – misiunii conduse de un trimis;

rangul III – misiunii conduse de un însărcinat cu afaceri en titre (permanent).

Oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:

clasa I – consul general;

clasa II – consul;

clasa III – viceconsul;

clasa IV – agent consular.

La momentul actual cele mai răspândite instituții ale serviciului diplomatic sunt misiunile diplomatice si oficiile consulare cu caracter permanent.

          Misunile diplomatice joacă un rol instrumental, în sensul că ajută la atingerea obiectivelor de politică externă și oferă modalitățile de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state.

Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenți diplomatici, demnitari și funcționari ai statului. După rangul agenților diplomatici, există misiuni diplomatice la nivel înalt și misiuni diplomatice auxiliare.

Misiunile diplomatice la nivel înalt sunt misiunile șefului de stat, ale șefului de guvern și ale ministrului de externe, precum și ale locțiitorilor lor, înfăptuitori ai relațiilor politice cu străinătatea.

Misiunile diplomatice auxiliare, care includ și misiunile consulare, sunt misiunile celor care exercită diplomația ca profesie.

Noțiunea de reprezentanță diplomatică este denumirea cu caracter generic care desemnează toate organele permanente de relații diplomatice între state de peste hotare, în practică însă mai frecvent este utilizat termenul de misiune diplomatică, această delimitare fiind nesemnificativă, deoarece ambele denumiri pot fi considerate echivalente, pentru că desemnează aceiași instituție.

Termenul „misiune diplomatică” este tratat în literatura de specialitate drept „un grup constituit din totalitatea persoanelor însărcinate cu funcții diplomatice sau care asistă agentul diplomatic cu îndeplinirea sarcinii”; raport juridic bilateral de drept internațional; sarcină încredințată de statul trimițător agentului diplomatic; în sfârșit sensul care ne interesează – de organ al statului trimițător, instituție permanentă și distinctă de persoanele fizice care o constituie, acea instituție care preexista numirii agenților diplomatici și continua să subziste chiar și după ce misiunea individuală a unuia dintre acești agenți s-a încheiat.

Definiția misiunii diplomatice poate fi cristalizată analizând expunerile autorilor consacrați în domeniu. Acestea ar fi:

organe extrastatale de relații externe a statelor (și națiunilor în perioada de formare) împuternicite să reprezinte statul dat (și națiunea în perioada de formare) ca subiect al dreptului internațional, să apere interesele lor și a cetățenilor lor și să prezinte în problemele internaționale voința statului; organe ale statului care asigură desfășurarea adecvată a relațiilor dintre state (relații diplomatice) și care aduc la îndeplinire în țara unde sunt acreditate scopurile politice externe a statului trimițător;

organe extrastatale de relații externe, instituite pe baza consimțământului reciproc de un stat pe teritoriul altui stat pentru menținerea contactelor oficiale permanente (sau temporare) și care se pronunță din numele statului trimițător asupra tuturor problemelor politice și de alt tip, apărute în raporturile dintre statele date;

forme instituționalizate care se folosesc de către subiectele de drept internațional pentru a asigura între ele fie permanența relațiilor diplomatice, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc.

Deci, vom defini misiunea diplomatică ca fiind o formă instituționalizată constituită și utilizată de către subiectele de drept internațional în vederea desfășurării adecvate și permanente (sau temporare) a relațiilor între ele, împuternicită să le reprezinte și să se pronunțe din numele acestora asupra tuturor problemelor politice și de alt tip.

Misiunile diplomatice pot fi împărțite, reieșind din statutul aparte și regimul juridic complex, în trei mari categorii:

          1. Misiunile diplomatice permanente sunt instituții care asigură permanența relațiilor dintre state, ca subiecte de drept internațional; regimul lor este stabilit prin Convenția de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente între state: ambasadele, legațiile, nunțiaturile, internunțiaturile apostolice, înaltele comisariate și înalții reprezentanți.

Statele pot întreține relații diplomatice permanente și cu organizațiile internaționale interguvernamentale, ca subiecte derivate de drept internațional. Aceste reprezentanțe se numesc misiuni permanente, regimul lor fiind stabilit prin practica statelor consemnată în documente sau în cutumă.

La rândul lor, organizațiile internaționale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care sunt membre ale organizațiilor respective, cât și pe lângă alte organizații internaționale. Tipul, rangul, sediul, funcțiile și statutul acestor misiuni sunt convenite între organizație și statul de reședință.

Misiunile diplomatice permanente se disting în funcție de criteriul rangului misiunii, al nivelului de reprezentare și cel al calității pe care-1 are subiectul de drept internațional al cărui organ este.

          Ambasada  constituie   o  misiune  de   categorie   superioară,   fiind  în  mod preponderent folosită de către state, ea având cel mai înalt grad de reprezentare. Ambasada este condusă de un ambasador extraordinar și plenipotențiar, care face parte din prima clasă a șefilor de misiuni diplomatice.

Totuși, trebuie să facem o distincție între funcția de ambasador și gradul de ambasador (în sens de ierarhie administrativă). Dacă cea dintâi se referă la postul ocupat, fiind exercitată atât de ambasadori cât și de miniștri sau consilieri, atunci cea de a doua se referă la cea mai înaltă treaptă de serviciu al unui diplomat, în unele cazuri, cu caracter excepțional, ambasada poate fi condusă de către un însărcinat cu afaceri temporar sau permanent.

          Nunțiatura Apostolică, care este misiunea diplomatică a Vaticanului (Sfântului Sediu) într-un stat și egalându-se ca nivel de reprezentare ambasadei. Funcțiile nunțiaturii sunt de natură dublă: de menținere a relațiilor diplomatice permanente cu subiecții dreptului internațional (funcție diplomatică) și a relațiilor cu organul național catolic (funcție de jurisdicție laică).

Nunțiatura este condusă de obicei de către un nunțiu, care ca și ambasadorul face parte din categoria superioară a reprezentanților diplomatici, dar în cazuri aparte, ea poate fi condusă de un pro-nunțiu.

          Legația este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, fiind condusă de un ministru extraordinar și plenipotențiar, de către un ministru rezident, fie de un însărcinat cu afaceri temporar sau permanent.

In prezent statele recurg tot mai rar la instituția legației, aceasta explicându-se prin tendința ridicării rangului misiunii diplomatice până la cel de ambasadă, cu toate că deosebirea între aceste două instituții nu mai este simțită, dreptul internațional tinzând la o egalizare juridică a lor.

          Internunțiatura Apostolică constituie misiunea diplomatică la nivel de legație a Vaticanului într-un stat și în fruntea ei se află un internunțiu, acest titlu fiind echivalent cu cel al trimisului extraordinar și ministru plenipotențiar.

          Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică care se înființează între două state dacă acestea sunt legate prin interese deosebit de strânse (de exemplu statele din Commonwealth). înaltul Comisariat are rang egal cu cel al ambasadei și este condus de către un înalt Comisar cu atribuții similare ambasadorului.

          Înalta Reprezentanță nu este altceva decât varietatea franceză a înaltului Comisariat și este misiunea pe care Franța o constituie în statele care fac parte din Comunitatea francofonă, îndeplinind aceiași funcție de menținere a relațiilor speciale pe care le implică apartenența la comunitate. Șefii acestor misiuni poartă titlul de înalți Reprezentanți sau de ambasadori extraordinari și plenipotențiari.

          Misiuni cu denumiri specifice datorate anumitor circumstanțe de drept și organizaționale. în practica unor așa subiecte ale dreptului internațional ca națiunile în proces de organizare în state se observă tendința de instaurare peste hotare a misiunilor diplomatice care poartă denumiri de: misiune permanentă, delegație sau birou permanent. De asemenea în practica contemporană se întâlnesc unele tipuri de reprezentanțe cu caracter tranzitoriu; grupele de legătură și secțiile de interese (activează în cazul când nu sunt prezente relații diplomatice normale).

2. Misiunile diplomatice temporare sunt trimise de către state pentru comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes comun. Ele pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relațiilor internaționale, state sau organizații internaționale interguvernamentale și statutul lor este reglementat de Convenția asupra misiunilor speciale din anul 1969.

Misiunile diplomatice ale statelor, trimise cu caracter temporar, la lucrările organizațiilor internaționale interguvernamentale se numesc delegații. Ele sunt supuse în statul gazdă a organizațiilor internaționale regimului reciprocității deoarece nu se încadrează în Convenția cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare. Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terț, se consideră ca fiind vizite de stat și de asemenea nu cad sub incidența Convenției cu privire la misiunile speciale.

Organizațiile internaționale pot trimite misiuni temporare în cadrul diplomației preventive (așa, Națiunile Unite au folosit adesea misiuni temporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al ONU sau din însărcinarea acestuia).

          3. Misiunile specializate constituie soluții practice ale ambelor subiecte de drept internațional pentru rezolvarea unor sarcini speciale, specifice sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. O denumire identificativă a esenței lor ar fi misiuni temporare care durează în timp.

Misiunile specializate pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic, cultural sau chiar militar, iar stabilirea lor trebuie sa aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistență între statul trimițător și statul de reședință.

Cele mai cunoscute misiuni specializate sunt: misiunile franceze de cooperare, misiunile americane de asistență, organizațiile internaționale pentru asistență și de misiuni de asistență.

Cât despre oficiile consulare, vom spune că activitatea consulară este una din cele mai străvechi ramuri ale relațiilor internaționale. La baza apariției serviciului consular stau formele existenței pașnice și comunicării popoarelor Greciei Antice în perioada apariției primelor formațiuni statale (sec. al VIII-lea î.Hr.) a așa numitelor orașe –„ polise”.

Dezvoltarea vertiginoasă a comerțului și navigației maritime, au favorizat apariția unei astfel de forme de interacțiune între ele ca «proxenia», care în doctrină a primit confirmarea sa ca instituția de Protejat.

Esența acestei instituții constă în asumarea de către o persoană a unor obligații de intermediere și apărare atât a intereselor persoanelor particulare cât și a reprezentanțelor diplomatice ale altor orașe, referitor la organele reprezentative ale polisului său. Aceste persoane erau alese dintre cele mai onorabile persoana și care se bucurau de autoritate ale orașului – „proxenul”.

În perioada înfloririi sale, către sec.al-V-lea î.Hr., protejatul proxenilor se forma printr-un contract, iar proxenii erau numiți de acum numai în baza unei hotărâri oficiale a sfatului și Adunării populare a polisului, interesele cărora el trebuia să le reprezinte.

În Roma ca și în Grecia Antică, exista instituția protejării străinilor -«patronatul». Patronii care apărau drepturile și libertatea personală a străinilor, conform analogiei cu proxenii, se alegeau după propriul consimțământ al străinilor, însă, mai târziu, aproximativ din sec. al III-lea î.Hr., ei au început să fie numiți de senat din rândul familiilor patricienilor din Roma.

În același timp, în paralel cu patronatul, a mai apărut încă o formă de intermediere, institutul așa numiților pretori, chemați să formeze judecata și să rezolve litigiile apărute între străini. Pretorii, ca și patronii, erau numiți de către organele supreme din rândul tagmei aristocratice și politice.

Istoria dezvoltării relațiilor internaționale confirmă că instituția de protejare a străinilor, proxenia în Grecia Antică, respectiv patronatul în Roma Antică, a stat la baza apariției nu numai a serviciului consular, ci și a serviciului diplomatic și a dreptului internațional, care din cele mai străvechi timpuri se dezvoltau împreună, ca părți componente ale raporturilor internaționale.

Unii autori sunt de părere că „apariția consulatelor este legată de evoluția drepturilor conferite străinilor stabiliți într-un stat”.

Alti autori consacrati consideră că „crearea consulatelor a fost determinată de necesitatea de a organiza și dezvolta relațiile economice, în special cele comerciale între state, dar a rezultat și din cerința de a se asigura ocrotirea persoanelor fizice și juridice ale unui stat, care se aflau sau desfășurau activitatea pe teritoriul altui stat”.

Ȋntr-o altă opinie se consideră că «instituția protecției străinilor a devenit prototipul actualului drept consular». Alți autori au găsit analogia acestei instituții cu consulatele și își exprimă părerea că „cele mai vechi instituții consulare indiscutabil prezintă prototipul celor actuale».

Părerea mea este că odată cu cristalizarea relațiilor dintre state, o dată cu evoluția societății, a stabilirii granițelor și a încercării conducătorilor de a extrage ordinea din haosul existent, la nivelul evului mediu a apărut ca necesar întărirea personalității fiecărui stat, întărirea suveranității sale.

Ca urmare a manifestării acestei suveranități, din dorința de a-și apăra proprii cetățeni în fața abuzurilor de putere, de a strânge mai mult și pe o bază legală relațiile economice, statele și-au creat propriul punct de sprijin pe teritoriul altor state, un avanpost acceptat și creat pe bază de reciprocitate astfel încât fiecare dintre statele acceptate să poată acționa numai în interesul lui cu respectarea legilor statului acceptant și a principiilor internaționale unanim acceptate.

În prezent este imposibil să nu observăm o deosebire principială între vechile instituții de protejare și serviciul consular actual, care a împrumutat de la vechile instituții doar ideea apărării drepturilor și intereselor compatrioților dincolo de hotarele țării de reședință.

În acest context este justificată părerea juristului italian D. Anzilotti, care scrie că «în antichitate statul acorda protecție străinilor doar prin intermediul organelor sale centrale pe când în condițiile actuale statul își protejează cetățenii desemnând pentru aceasta funcționari speciali în statul în care acești cetățeni se află”.

În primul caz, interesele statului reprezentat și ale cetățenilor săi le apărau proxenul sau patronul, care se aflau în totalitate sub jurisdicția statului de reședință, în serviciul consular actual, în baza evoluției relațiilor internaționale și a tendinței ambelor părți spre egalitate, libertate și independență în relațiile internaționale, aceste interese sunt apărate de către consulul, care este numit de statul trimițător, ce cardinal deosebește „instituția consulilor” de „instituția de protejare”.

O verigă intermediară între aceste două instituții poate fi considerată și judecata consulară, instituție ce îndeplinea funcțiile de judecătorie comercială teritorială și care a apărut și a funcționat în sec. al VIII-lea – sec.al -XlI-lea d.Hr. în China, India, Franța, Spania, Italia. Aceste judecăți se ocupau cu soluționarea litigiilor negustorilor străini în conformitate cu legislația națională.

În realitate, serviciul consular actual îl putem considera și ca instituție a „factorilor”, ce a apărut în sec.al-XI – sec.al-XII-lea ca rezultat al cruciadelor. În orașele ocupate de către cruciați (Accra, Tira, Antiohia, Tripoli, Beirut, Cipru) au apărut coloniile europenilor, în fruntea cărora se alegea sau se numea de către metropolă un consul. Jurisdicția Consulului se răsfrângea nu numai asupra navigației maritime, competențelor comerciale și civile ale compatrioților săi, ci și asupra cauzelor penale. Consulului i se oferea dreptul de a stabili relații cu șeful statului și cu autoritățile orașului.

După retragerea cruciaților din Orient, instituția «factorilor» s-a păstrat și a fost transferată în Europa, pe bază de condiții contractuale reciproce, mai întâi între Veneția și Egipt (anul 1238), Aragon și Tunis (anul 1285), Genova și Egipt (anul 1290) etc. Din acel moment se schimbă și caracterul instituțiilor consulare și apare noțiunea de «relații consulare», ce sunt reglementate de către diferite tratate internaționale. Instituția consulilor a fost stabilită cu acordul autorităților puterii de stat a țării de reședință.

În Occident primii consuli au fost acei cataloni, care au apărut în anul 1282 la Genova, în anul 1345 la Sicilia, în sec.al-XIV-lea în Malta, Sardinia și Pizza, în sec.al-XV-lea la Neapole, Florența și Veneția.

În acel moment aproximativ 55 de consuli cataloni își îndeplineau funcțiile în străinătate. Spre sfârșitul sec.al-XVI-lea, în porturile Atlanticului, Mării Baltice, Mării de Nord și ale Mării Mediterane au apărut consuli francezi, italieni, germani și englezi.

Primul consulat rusesc a fost înființat în anul 1707 la Amsterdam, în anul 1711 apare încă un consulat în Veneția, mai târziu, în anul 1718 la Viena, Bordo și Cadix. În perioada anilor 1778 și 1780 are loc prima numire reciprocă a consulilor Franței în SUA și ai SUA în Franța.

Spre sfârșitul sec. al-XVI-lea și începutul sec. al-XVIII-lea, consulii sunt clasificați deja în consuli generali, consuli, viceconsuli. Tot în această perioadă apar primele convenții consulare, se inițiază numirea consulilor în corpul consular de către organele puterii de stat, pe un termen de la un an până la trei ani.

Apar primele documente ce reglementează activitatea consulilor: patente, diplome, și ceva asemănător cu exequaturul contemporan, care confirma drepturile și împuternicirile consulilor. Fiind unicul și permanentul reprezentant al statului său, consulul se bucura de vaste drepturi și privilegii, având totodată o largă gamă de obligații funcționale, începând cu cele administrative și terminând cu cele de reprezentanță politică.

În această perioadă, în fața multor state și îndeosebi a statelor centralizate (Țările Scandinave, Anglia, Franța, Spania) apăruse dilema de a continua și mai departe combinarea funcțiilor consulare și diplomatice în persoana consulului general și a consulilor, sau de a merge în direcția formării unor reprezentanțe diplomatice permanente.

Tot în această perioadă are loc și reaprecierea funcțiilor consulare: funcția de protejare a intereselor compatrioților săi trece de pe planul întâi pe planul doi, cedând locul „intereselor statale”.

Problema păcii și a războiului în relațiile internaționale a influențat în mod direct și activitatea consulară, dat fiind faptul că activitatea consulară se află în interdependență cu statul de reședință, și această activitate nu întotdeauna corespundea „intereselor statale”.

Războiul, după părerea lui Hugo Grotius, cunoscut jurist olandez, este un factor natural, ce reiese din tendințele omenești spre autoapărare și trebuie să fie folosit numai în scopul stabilirii adevărului.Aceste circumstanțe au determinat statul să formeze instituții paralele cu cele consulare – reprezentanțele și misiunile diplomatice.

În sec. al-XV-lea a început să se formeze serviciul diplomatic, instituțiile centralizate și cele de peste hotare, care deserveau politica externă a noilor state centralizate, în mod natural, odată cu apariția reprezentanțelor diplomatice permanente, instituția «consulilor» începe să se formeze ca o instituție aparte.Ea își pierde caracterul său reprezentativ și, într-o măsură destul de mare, imunitățile și privilegiile legate de aceasta.

Odată cu stabilirea principiului suveranității statale în dreptul internațional, jurisdicția consulară, acolo unde ea mai exista, a fost anulată, iar cetățenii străini se supuneau nu judecăților consulare, ci instituțiilor juridice ale statului de reședință.

Marea revoluție franceză a născut noi concepții în sistemul relațiilor internaționale și al dreptului internațional, care corespundeau unei noi formațiuni social-economice.

În legătură cu dezvoltarea rapidă a forțelor de producție și diversificarea pieței mondiale, reprezentanțele diplomatice s-au dovedit incapabile să asigure interesele ce erau legate de ramura comerțului și a industriei. Din aceste considerente s-a impus reanimarea serviciului consular, care deja fusese bine reprezentat anterior și care, la acel moment, avea o structură organizațională bine determinată și o bază juridică deja formată, ce reglementa activitatea și funcțiile instituțiilor consulare. Convențiile Franco – Spaniolă (1769) și Franco – Americană (1798) au pus bazele codificării dreptului consular.

În decursul sec. al-XIX-lea în majoritatea țărilor dezvoltate au avut loc reforme ale serviciului consular și au fost adoptate noi statute consulare, spre exemplu: în Rusia – în 1820, Anglia – 1825, Danemarca – 1829, Suedia – 1851, Franța – 1883, SUA – 1855, Spania – 1879. La începutul sec. al-XX-lea dreptul cutumiar consular avea prioritate față de dreptul convențional.

Funcțiile de protejare a intereselor persoanelor fizice și juridice au fost puse, din nou, pe primul plan al activității consulare. S-a accentuat necesitatea obținerii informațiilor referitoare la situația economică, dezvoltarea comerțului, stabilirea relațiilor culturale și tehnico-științifice între statul trimițător și statul de reședință.

În activitatea consulară au apărut funcțiile administrative și de notariat. Hotarele circumscripțiilor consulare se răsfrângeau asupra întregului teritoriu al statului de reședință. Se poate menționa faptul că în această perioadă (1914) Rusia avea peste hotarele sale 450 de consulate.

Din punct de vedere cronologic dezvoltarea serviciului consular poate fi împărțită în patru perioade:

perioada de activitate a instituției de protejat «proxenii» și «patronatul» (sec.al-VIII-lea î.Hr. – sec. al-VIII-lea d.Hr.);

perioada de activitate a diferitelor judecăți comerciale, denumite judecăți consulare (sec. al VII-lea –  sec. al XII-lea d.Hr..);

perioada de activitate a instituției de «factoriu» (sec. al-XI-lea – sec. al-XVI-lea);

perioada de stabilire și activitate a serviciului consular contemporan (sec. al-XVIII-lea – sec. al-XX-lea).

Istoria apariției și dezvoltării serviciului consular nu poate fi separată de istoria dezvoltării relațiilor internaționale, în general, și a serviciului diplomatic în particular. Toate aceste sfere ale activității umane sunt părți componente ale unui proces unic de dezvoltare și consolidare a comunității umane.

Oficiul consular este organul permanent și de factură complexă înființat pentru o perioadă de timp în vederea întreținerii, realizării și dezvoltării relațiilor consulare. Instituția oficiului consular, în sensul de organ al relațiilor consulare, ocupă o poziție centrală în dreptul consular, reprezentând punctul de gravitație în jurul căruia se grupează și din care derivă majoritatea aspectelor sistemului relațiilor consulare.

Funcțiile consulare determină esența activității proprii și specifice a oficiului consular, iar îndeplinirea lor apare ca manifestarea lui firească și obligatorie, oficiul consular oferind calea normală și de deplină statornicie, întreținere și realizare a relațiilor consulare.

Mai ales în concepția actuală, oficiul consular este independent în ceea ce privește existența sa de prezența efectivă a funcționarului consular – astfel că el există deja în momentul în care își începe misiunea sa individuală funcționarul consular însărcinat cu conducerea oficiului, după cum el subzistă independent de încheierea misiunii acestuia, a înlocuirii persoanei etc.

Oficiul consular este un organ de relații externe, instrumentul prin care statele stabilesc și mențin relații într-un anumit domeniu. Faptul că Oficiul consular este organul unui stat ce își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat își pune amprenta asupra modului în care este creat, asupra modului de organizare și funcționare, precum și asupra statutului său juridic. Oficiul consular este un organ de sine stătător, cu o organizare proprie, cu atribuții bine delimitate și statut special.

Înființarea, modul de organizare și funcționare, structura sa internă și sistemul intern de desfășurare a activității sunt opera exclusivă a statului trimițător și pe care îl reprezintă. Cu toate acestea, oficiul consular există și activează în cadrul Jurisdicției teritoriale a altui stat, așa încât profilul și anumite coordonate de bază, ale sale constituie rezultatul acordului de voință a statelor care se află în „raporturi de consulat”.

Dacă statul trimițător este cel care precizează atribuțiile, trebuie să admitem în același timp că statul de reședință este cel care decide în ceea ce privește admisibilitatea exercitării acestor funcții. Elementele care caracterizează oficiul consular sunt multiple și se pot referi la natura lui, adică la caracterul de consulat de carieră (condus de un funcționar de carieră) sau de consulat onorific (condus de un funcționar consular onorific).

Această clasificare are la bază vechea împărțire care se făcea între consulii aleși (consules electi) și consulii trimiși (consules missi), distincție păstrată și în Convenția de la Viena din anul 1963 la cap.II și III.

Oficiile consulare se împart în mai multe clase, în raport de rangul lor – consulate generale, consulate, viceconsulate și agenții consulare, aceeași clasificare există și în practică, între aceste categorii de consulate există anumite raporturi: în unele cazuri, raporturi de egalitate, în alte cazuri raporturi de subordonare pe baza diferențelor de rang (în timp ce consulatele generale și consulatele sunt, de regulă, oficii consulare independente, viceconsulatele și agențiile consulare sunt, de obicei, dependente, subordonate consulatelor generale sau consulatelor).

Organizarea internă a oficiului consular, formarea de secții (secția de pașapoarte, notarială, stare civilă, secția comercială etc.) se face în raport de volumul și importanța ce se acordă activităților desfășurate de către oficiu.

Potrivit practicii române, secțiile aparținând serviciilor oficiilor consulare se înființează și funcționează potrivit specificului activității (economice, culturale și de presă, navigație). Pentru definirea oficiului consular au importanță următoarele două elemente esențiale, de natură geografică – sediul și circumscripția consulară.

Circumscripția consulară reprezintă cadrul, spațiul, în care oficiul consular este competent să-și exercite funcțiile ce-i sunt încredințate. În stabilirea limitelor circumscripției consulare se folosește criteriul împărțirii administrative a teritoriului statului de reședință (orașe, districte, regiuni).

Sediul consulatului reprezintă localitatea situată pe teritoriul statului de reședință, unde oficiul consular a fost înființat și își desfășoară activitatea.

Alegerea unei localități (de obicei oraș) se face în funcție de două criterii și anume: importanța și interesul, din punct de vedere consular, pe care le prezintă acea localitate, întrucât prin definiție circumscripția consulară constituie delimitarea teritoriului pe care oficiul consular are competența de a-și desfășura activitatea, aceasta are un caracter de exclusivitate, atât în sensul că oficiul consular este competent numai în limitele entității teritoriale stabilite (deci nu este admis ca oficiul și funcționarii lui să desfășoare activități decât în limitele acesteia), cât și în sensul că un alt oficiu din afara circumscripției nu este în drept să-și extindă competența și asupra acesteia.

Delimitarea teritoriului pe care se exercită competența este intersecția dintre înființarea și funcționarea unui oficiu consular, pentru că întotdeauna existența unui oficiu consular presupune în mod obligatoriu o competență care trebuie delimitată în spațiu, ca atare circumscripția intră în categoria elementelor care îl definesc și îl individualizează. In anumite împrejurări, statul de reședință poate permite funcționarului consular să-și exercite atribuțiile și în afara circumscripției consulare.

Oficiile consulare stabilesc legături directe numai cu autoritățile locale și nu cu guvernul, ele se bucură de imunități și privilegii mai restrânse și sunt subordonate, în activitatea lor, șefului reprezentanței diplomatice din țara de reședința.

În funcție de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea scopurilor activității consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii: personalul consular, personalul tehnico-administrativ și personalul de serviciu.

După natura funcțiilor, Convenția de la Viena prin art.l distinge patru categorii de persoane:

șeful de post consular – persoana căreia îi revine conducerea și responsabilitatea pentru întreaga activitate a consulatului;

funcționarii consulari – persoanele care îndeplinesc funcțiile consulare;

angajații consulari – persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului funcții cu caracter tehnico-administrativ;

membrii personalului de serviciu – persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc.

Șeful postului consular desfășoară o activitate oficială și o activitate de reprezentare.

Dacă exercitarea funcțiilor consulare constituie realizarea însăși a scopurilor activităților consulare – activități care exprimă rațiunea de a fi a oficiilor consulare – celelalte activități oficiale și de reprezentare constituie activități auxiliare și ocazionale, menite să ajute la crearea condițiilor necesare pentru buna desfășurare a activității principale.

În privința funcționarilor consulari este de menționat faptul că la fel ca șeful de oficiu consular, ei sunt chemați să îndeplinească funcții consulare în sensul restrâns al cuvântului, adică să efectueze acea categorie de acte oficiale numite acte consulare.

Funcționarilor consulari nu le revine responsabilitatea conducerii oficiului consular, ei nu întruchipează în persoana lor oficiul consular în unitatea sa organică.

În cazul funcționarilor consulari, distingem: funcționari consulari de carieră și funcționari onorifici.

Distincția are importanță mai ales din punct de vedere al beneficiului drepturilor, facilităților, privilegiilor și imunităților care sunt acordate diferențiat pentru cele două categorii de funcționari consulari. „Consulii de carieră sau consules missi sunt funcționari publici ai statului trimițător care n-au permisiunea de a se angaja în afaceri private de nici un fel și ca funcționari publici ei se bucură de anumite privilegii și imunități prescrise.

Consulii comercianți sau consules electi sunt aleși de stat dintre proprii săi cetățeni, angajați în afaceri într-o țară străină sau din naționalii străini”.

Din teoria și practica dreptului consular ca și din doctrina în materie se reține o împărțire a consulilor: consuli generali, consuli, viceconsuli și agenți consulari, iar în Convenția de la Viena din anul 1963 se arată că șefii de post consular se împart în patru clase ce au fost menționate mai sus și se adaugă precizarea că prin această clasificare nu se limitează cu nimic drepturile oricăreia din părțile contractante de a fixa denumirea funcționarilor consulari care nu sunt șefi de post consular.

Consulul generaleste cel mai înalt funcționar al serviciului consular și el exercită o supraveghere generală asupra tuturor funcționarilor consulari, având de obicei, puterea de a supraveghea asupra unei mari circumscripții sau a mai multor circumscripții consulare.

Consulul conduce numai o circumscripție consulară și are supravegherea imediată a funcționarilor consulari inferiori care-i sunt atașați.

Viceconsulul este un funcționar consular subordonat consulului general sau consulului și exercită funcțiile care-i sunt atribuite în limitele consulatului în același timp sau în locuri diferite de cel în care șeful său își are reședința , în alte cazuri îi înlocuiește pe consulii generali și pe consuli.

Agentul consular are statutul funcționarului consular delegat, este subordonat consulului general sau consulului și îndeplinește funcții sub responsabilitatea șefului său în locurile unde acesta nu se poate afla.

Cancelaruleste un secretar al consulului, care îl asistă în lucrările de birou zilnice.  În  materie  politică,  administrativă  cancelarii  îndeplinesc  funcții  de secretari.

Totalitatea șefilor instituțiilor consulare în circumscripția consulară formează corpul consular, în practica corpului consular se face referire și la alte funcții consulare acreditate în această circumscripție consulară. Corpul consular este condus de un decan, care este superior după clasă și primul după data primirii exequaturului. Prin efectivul oficiului consular, înțelegem totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate persoanele care își desfășoară activitatea la consulat – de conducere consulară, tehnico-administrativă și de serviciu.

1.3.Misiunea diplomatică

Cuvântul ,,missio,, provine din limba latină și se referă la acțiunea trimiterii. Misiunea reprezintă treaba încredințată unei persoane, sarcina cu care este învestită o persoană, calitatea ce i se atribuie unei persoane spre a o îndeplini. Misiunea poate fi și funcție, dar și rolul, precum și totalitatea activitățlor specific rolului sau funcției

Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenți diplomatici, demnitari și funcționari ai statului.După rangul agenților diplomatici, există misiuni diplomatice la înalt nivel și misiuni diplomatice auxiliare.

Misiunile diplomatice la înalt nivel sunt misiuni ale șefului de stat, șefului de guvern și ale ministrului de externe, precum și ale înlocuitorilor lor, înfăptuitori ai relațiilor politice cu străinătatea.

Misiunile diplomatice auxiliare, care include și misiunile consulare, reprezintă misiunile celor ce exercitp diplomația ca și profesie.

Se pare că literatura de specialitate este de accord că misiunea diplomatică este fie „temporară” fie „permanentă”.

Statul poate trimite în străinătate și poate primi din străinătate, conform propriului consimțământ și al statului străin, misiuni diplomatice „temporare” , discontinue, mai exact pentru a numită perioadă limitată, și misiuni diplomatice „permanente”, continue, pentru o perioadă neprecizată. De fapt, misiunile corespund fie relațiile diplomatice cu privire la anumite împrejurări și sunt constituite în legătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relațiilor stabilite între state pentru a îndeplini funcțiile diplomatice generale, fără limită de timp, altfel spus „permanente”. Misiunea diplomatic „temporară” are caracter ad hoc, fiind adecvată doar atingerii unui obiectiv distinct, special. De acest fel fiind și misiunea diplomatic la înalt nivel.

Misiunea diplomatică „permanentă” prezintă totalitatea de obiective ce totalizează, practic, toate componentele legăturilor dintre două state. Consimțământul statelor pentru constituirea de misiuni „permanente” depinde de consimțământul prealabil al acestora cu privire la stabilirea de relații diplomatice, pentru ambasade, și cu privire la stabilirea de relații consulare, pentru posturile consulare.

Misiunile diplomatice sunt constituite doar din subiecți de drept internațional, de state și de foruri internaționale. Statul ori forul internațional care constituie o misiune diplomatică își exercită dreptul de legație în mod activ. Statul ori forul internațional care primește o misiune diplomatică își exercită dreptul de legație în mod pasiv.

Constituirea misiunii diplomatice este posibilă doar dacă statul în care misiunea diplomatică va funcționa consimte constituirea acesteia. Înființarea misiunii diplomatice ,, permanente,, (a ambasadei , a postului consular) este posibilă doar după stabilirea de relații diplomatice.

Se poate refuza primirea unei misiuni diplomatice.Nu există obligația juridică internațională de a primi o misiune diplomatic. Încheierea misiunii diplomatice depinde fie de acordul în această privință dintre statul care a constituit misiunea și statul pe teritoriul căruia misiunea funcționează, fie de decizia unui dintre state motificată celuilalt stat.

Începerea, activitatea și încheierea fiecărei misiuni diplomatice nu depind de situația altor misiuni diplomatice ale statului care a constituit misiunea și ale statului în care va funcționa/funcționează misiunea.

Grija care le revine statelor față de starea relațiilor dintre ele impune ca, în cazul încheierii unei misiuni diplomatice înainte de momentul care ar fi corespuns așteptărilor, să se acorde prioritate, tocmai într-un moment de criză, respectării regulilor de curtoazie. Prin renunțarea deliberată la curtoazie, se adoptă o poziție politică prin care se răspunde la ceea ce se consideră a fi ilegalitate comisă de celălalt stat sau viciu în conduita acestuia.

Dreptul diplomatic nu prevede obligații pe planul comportamentului în ceea ce privește îndeplinirea actului de expulzare a unui diplomat.Cu toate acestea, reprezentanților statului acreditar le revin, și în asemenea momente, îndatoriri din sfera curtoaziei internaționale, întrucât actele lor care ar contraveni regulilor acesteia ar putea agrava situația relațiilor bilaterale, aflate într-un moment critic deosebit.

Înființarea unei misiuni diplomatice se poate face numai în baza unui acord special. Stabilirea relațiilor diplomatice, după cum am observat, este un act politico-juridic care exprimă atitudinea unui stat față de altul, pe când înființarea misiunii diplomatice este un act de organizare a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, economic etc. între două state.

Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice se bazează, de regulă, pe principiul reciprocității atât sub aspectul deschiderii repre-zentanței permanente, convenite mutual, cât și sub aspectul nivelului acesteia.

Consimțământul de înființare a unei misiuni diplomatice este, de regulă, fixat printr-un act scris (tratat, acord, protocol, convenție, declarație, schimb de note etc.), care conține următoarele elemente ale înțelegerii:

a) nivelul de reprezentare (ambasadă sau legație);

b) sediul misiunii (care nu întotdeauna coincide cu capitala statului);

c) structura misiunii (care poate avea birouri, făcând parte din misiune, deschise în alte localități decât cea în care este stabilitămisiunea);

d) numărul personalului care urmează a fi acreditat (aceasta poate constitui un obiect aparte de reglementare bilaterală).

Este necesar a menționa că decizia de trimitere a unei misiuni di-plomatice este luată de autoritățile competente ale statului acreditant și în baza acestei decizii este semnat acordul bilateral cu privire la înființarea misiunii diplomatice. În acest context, se poate afirma că înființarea misiunii diplomatice este posibilă cu utilizarea procedurii interne și externe.

Diplomația în înțelesul său de activitate de purtare a rapoartelor unui stat cu un alt sta sau grupuri de state, prin mijloace ori căi oficiale, prezintă o multitudine de funcții, care pot fi sintetizate astfel:

Reprezentarea. Dreptul de reprezentare este specific suveranității. Prin urmare doar statele suverane pot trimite reprezentanți diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituții care prezintă personalitate juridică internațională. Pierderea suveranității ducând automat la pierderea dreptului de reprezentare.

Convenția de la Viena din anul 1961 cu privire la relațiile diplomatice plasează pe primul loc întra funcțiunile misiunii diplomatice pe aceea de a reprezenta statul acreditant în statul acreditar. Acest lucru este normal pentru că atunci când statele intră în legături reciproce, asigurarea menținerii acestor legături, dezvoltarea unei normale relații, de colaborare, presupune mai ales existența unor reprezentanți ai acestora ce trebuie să intre în interacțiune.

Aplicarea și înfăptuirea politici externe a statului. Politica externă a unui stat este ansamblul obiectivelor și metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relațiile sale cu alte state, mai ales atitudinea față de problemele internaționale. Diplomația prezintă funcția de a servi aceste scopuri, metode și mijloace. Diplomația nu elaborează politica externă, ci aceasta este o tehnică sau un instrument de punere în aplicare a acestei politici.

Protecția intereselor statului și ale cetățenilor statului respectiv. Conform Convenției de la Viena din anul 1961, funcția misiunii diplomatice este aceea de ocrotire în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de Dreptul Internațional.

Cu privire la protecția pe care diplomația este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar, aceasta trebuie exercitată în termeni generali, urmărindu-se în principal aspecte ca: păstrarea bunului renume, a demnității și a onoarei statului acreditant în statul acreditar; urmărirea îndeplinirii, cu bună-credință, a convenților încheiate între statul acreditant și statul acreditar; în această categorie de îndatoriri intră, spre exemplu, efectuarea de demersuri și proteste, dacă este cazul, atunci când se produc violări ale frontierei, spațiului aerian sau marii teritoriale din partea statului acreditar, pronunțarea de discursuri de către oficialități ori publicarea de cărți, emisiuni de radio sau televiziune etc.

Desigur, aici intervine puterea de discernământ a șefului misiunii diplomatice sau a agenților diplomatici, pentru a deosebi un act tendențios de actele de liberă expresie a persoanelor, în condițiile libertății presei și a separării puterilor în statele democratice.

Cu privire la persoanele și bunurile persoanelor, protecția diplomatică pornește de la temeiul că cetățenia reprezintă legătura ce unește o persoană cu un anume stat, fapt care generează obligații și drepturi reciproce, între care și acela de a pretinde protecția persoanei, atunci când aceasta se află în afara teritoriului statului căruia îi aparține.

Protecția diplomatică reprezintă acțiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetățean al său și o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar amenința sau viola dreptului cetățeanului în cauză iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-și valorifica singur drepturile.

Protecția diplomatică a cetățenilor statului acreditant trebuie să fie executate în limitele admise de dreptul internațional. Principalele condiții ca protecția diplomatică să poată fi executată sunt, următoarele: actul contra căruia cetățeanul solicită protecție să prezinte un caracter internațional ilicit; cetățanul să nu aibă cetățenia statului acreditar; cetățeanul să poată face dovada că a epuizat toate posibilitățile oferite de legislația statului acreditar pentru a primi repararea daunelor ce i-au fost provocate de actul contra căruia a depus plângere.

Demersurile diplomatice pentru a exercita protecția diplomatică pot fi oficiale sau oficioase, adică neoficiale, în funcție de modalitatea în care această protecție se poate asigura cât mai eficient. Dacă nici astfel nu se ajunge la o soluționare satisfăcătoare, ne aflăm în prezența unui diferend internațional între statul acreditar și cel acreditant, care se cere soluționat conform mijloacelor specifice de reglementare pe cale pașnică a diferendelor dintre state.

Negocierea. Printre funcțiile misiunii diplomatice, Convenția de Viena o prevede și pe ceea de a duce tratative cu guvernul statului acreditar. Negocierea reprezintă una dintre cele mai importante funcții ale diplomației, în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. Negocierea este considerată ca fiind cea care se identifică cel mai bine cu diplomația, astfel încât, adesea ,, un bun negociator,, poate fi sinonim cu un ,, bun diplomat,,.

În esență, negocierea reprezintă confruntarea dintre voințele suverane ce are ca scop ajungerea la un accord în problem de interes comun, pe cale pașnică și pe cale compromisului de ambele părți.

În literatura de specialitate au fost distinse trei faze ale negocieri, astfel: prima fază a pre-negocierilor, care începe prin stabilirea contactului între părți – o fază extrem de importantă în special în situațiile de tensiune în care părțile au suspendat orice raporturi între ele; în această fază între reprezentanții părților au loc întâlniri, discuții, schimburi de păreri, astfel încât părțile să ajungă să-și cunoască reciproc pozițiile; faza a două a negocierilor propriu-zise – în care părțile se angajează efectiv în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza în care ,,o acțiune politică se transformă într-un act de drept internațional; faza a treia a post-negocierilor – în care se discută textul acordului care reglementează diferendul sau înțelegerea intervenita între părți în problemă negociată.

Reprezintă o certă evoluție în conceptual de negociere , în raport cu cel enunțat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obținerea pe toate căile a avantajului maxim, fără însă a ține cont de prejudicial pe care l-ar putea suferi partea cealaltă. De aici rezultând și proasta faimă a diplomaților, care mai are și în prezent reverberații, ca experți în arta inducerii în eroare etc.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementele – dre tranzacție, acomodare și salvagardare a intereselor ambelor părți, cu scopul de a obține rezultate de lungă durată.

Observarea și informarea. Această funcție este reglementată de Convenția de la Viena din anul 1961 astfel: ,, a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant,,.

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi importante între statul acreditant și statul acreditar, este foarte important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică , socio-economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvernului statului acreditar, precum și cu obiectivele și metodele sale de politica externa și, în general, să identifice orice evoluții din statul acreditar care ar putea influenta, în bine sau în rău, relațiile cu statul acreditant.

Utilizarea informației false discreditează misiunea diplomatică. Ca purtătoare de informație, misiunea diplomatică depinde de loialitatea față de statul propriu și de păstrarea încrederii pe care i-o acordă străinătatea. Regulile de curtoazie internațională nu le permit diplomaților să facă uz de declarații false, nici din inițiativa lor, nici din ordinul guvernului pe care îl reprezintă.

Trebuie ca misiunea diplomatică să evite „pescuitul” în apele tulburi iscate de agitatorii vieții sociale și politice. Utilizarea mijloacelor licite de informare asigură menținerea acestei funcții a misiunii diplomatice pe planul cooperării.

În divergență cu funcția de informare a misiunii diplomatice se află spionajul, care presupune observarea unilaterală, secretă a unei activități și a celor care o desfășoară, culegerea clandestină de informații în scopul descoperirii elementelor caracteristice reale și întocmirii de rapoarte numai pentru uzul statului care spionează.

Totodată, spionajul, „diplomația secretă”, implică ostilitate, periclitarea securității. Căile ilicite de informare sunt disimulate prin împletire cu acțiuni normale, pentru a menține aparența cooperării. De facto, nu și de jure, statele se adaptează la informarea ilicită, încercând să o controleze prin activități de supraveghere a spionilor, adică prin contraspionaj.

Spionajul și contraspionajul sunt activități fără legătură cu diplomația, dar diplomația se numără printre domeniile de activitate care oferă cadru de disimulare a spionajului și contraspionajului.

Există pe alocuri și uneori impresia că spionajul și contraspionajul ar constitui partea secretă a diplomației. În realitate, „diplomația secretă” oferă varianta excesivă a discreției diplomatice. Ea este o abatere gravă de la principiile imperative ale dreptului diplomatic, întrucât face loc inegalității pe plan juridic între state și favorizează pozițiile privilegiate ale unor state în dauna altora.

„Diplomația secretă” are menirea să oculteze adevărul, să perpetueze, prin metode ilicite și mijloace contrare dreptului internațional, aservirea unor state. Metodele „diplomației secrete” contravin metodelor proprii diplomației, întrucât constituie deformarea diplomației cu scopul obținerii de avantaje pentru statele antrenate în politica sferelor de influență.

Diplomația se află în raport invers proporțional cu politica de forță și derapajul activității diplomatice spre forme de tipul „diplomației secrete” ar stimula tendințele de a menține prin forță preeminența unor state asupra altora ori de a perpetua crizele specifice statelor aflate în situație dezavantajoasă.

Printre acțiunile sociale cu funcții vădite se regăsesc și funcții latente. Nu este de neglijat că în activitatea prin care se culeg, prin mijloace ilicite, informații despre condițiile și evoluția evenimentelor dintr-un stat, constituind, dacă este săvârșită de un diplomat, încălcarea normelor legale, se poate detecta o pereche de funcții divergente. Dacă, de pildă, în mod vădit se caută secrete industriale, economice sau militare, latent are loc inspectarea la fața locului a capacităților celuilalt stat și se înlătură posibilitatea agresiunii prin surprindere, prevenindu-se, și pe calea aceasta, prejudicierea păcii.

Statul constituie misiunea diplomatică în scopul îndeplinirii simultane a tuturor acestor funcții sau numai a uneia/unora dintre ele. Când pentru misiunea diplomatică este definitorie o anumită funcție diplomatică, apare ierarhizarea funcțiilor: funcție primordială, funcție auxiliară.

Elaborarea politicii externe a statului nu se numără printre funcțiile diplomatice. Diplomatului „nu i se cere să fie om de acțiune, nici să gândească în domeniul politic. Nimeni nu a văzut o politică externă făcută de diplomați.”

Protejarea relațiilor interstatale. Având ca și obiectiv statornicirea unor relații amicale între state, diplomația are, de asemenea, funcția de a aborda mereu de o manieră pozitivă problemele ce apar și de a înlătura dificultățile și obstacolele ce intervin în relațiile dintre două sau mai multe state.

Diplomația preventivă capătă în prezent un loc tot mai important în preocupările statelor, mai ales în cadrul organizațiilor multilaterale. Diplomația își propune ca, prin măsuri practice de bune oficii și mediere, ca și prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preântâmpine evoluții ce ar putea degenera în conflicte armate.

În ceea ce privește tipurile de diplomație, facem următoarea clasificare:

Diplomația informală. Diplomația informală se folosește de mai multe secole în facilitarea comunicării dintre puteri. Astfel că cei mai mulți diplomați recrutează figuri înalte din alte state pentru a avea accea neoficial la conducerea statului respectiv. În anumite situații, ca de exemplu cum ar fi dintre SUA și Republica Chineză, o mare parte a diplomației este este desfașurată prin canale semi-oficiale folosind ca interlocutori membri academici. Acest lucru se întamplă în situația în care guvernele doresc să-și exprime intenția de a rezolva o situație diplomatică, dar nu doresc să o exprime în mod oficial. Diplomația informală constă în întâlnirea unor academicieni, oficiali militari sau civili, activiști sociali sau figuri publice și angajarea lor într-un dialog, unicul țel fiind cel de a soluționa un conflict.

Diplomația culturală reprezintă o parte a diplomației. Diplomația culturală face referire la un nou tip de diplomație care implică actori non guvernamentali. În cadrul globalizării, cultura joacă un rol foarte important în definirea identității și relațiilor dintre oameni. Joseph Nye subliniază importanța soft power pe lângă hard power. Când diplomația clasică eșuează, o bună cunostință a culturii unor națiuni poate micșora distanța dintre ele. Diplomația culturală devine un subiect pentru studii academice bazate pe eseuri istorice despre SUA, Europa și Războiul Rece.

Diplomația parlamentară. Diplomația parlamentară nu reprezintă încă un subiect studiat foarte în detaliu. Diplomația parlamentară s-a dezvoltat rapid în ultimele decenii și pare să crească în relevanță. Termenul de „diplomație parlamentară,, poate fi folosit în mai multe sensuri, de obicei diplomația parlamentară este suma activităților internaționale susținute de parlamentari pentru a crește înțelegerea dintre țări, și pentru a se asista reciproc pentru îmbunătățirea controlului guvernului șicreșterea legitimității instituțiilor inter-guvernamentale. Deși diplomația a fost până acum mai mult sau mai puțin o arenă rezervată exclusiv executivului, depășirea graniței dintre național și străin a condus la o nevoie și mai mare de parlamentari care să gândească problema care le era pusă în față. O mai mare implicare din partea parlamentelor în afacerile internaționale este în parte rezultatul a ceea ce noi numim „globalizare,,. Recunoașterea că activitatea guvernamentală în creștere în organizațiile internaționale trebuie mai bine controlată. Aceasta a crescut o dată cu această nevoie și a condus, în ultimele decenii, la un număr de structuri inter-parlamentare care sunt făcute să faciliteze procesul de examinare. Pe de altă parte, parlamentele au realizat că nu mai pot lăsa guvernele să- și asume întreaga responsabilitate pentru acțiunile de peste hotare. Acum, mai mult ca niciodata, parlamentarii individual și parlamentele ca instituții sunt chemate să-și rezolve partea din problemele complexe care necesită o abordare multifațetată. Aceste două aspecte ale sarcinii parlamentare internaționale sunt strâns legate și câteodată, mai ales în problemele Adunării Parlamentare a Consiliului European , pot acoperi parțial problema.

Diplomația ad-hoc și diplomația prin misiunile speciale. Diplomația prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la primele contacte între comunități sau state. Începând din secolul al-XX-lea misiunile temporare au început să decadă, reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având funcții de ceremonial; după al doilea război mondial, rolul lor însă, este în creștere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme, nu numai importante, dar și urgente. Misiunile temporare sunt realizate prin:

– diplomația ad-hoc

– misiunile speciale.

Misiunea diplomatică ad hoc are caracter temporar; este constituită pentru a exercita funcția de reprezentare a statului și, eventual, încă una sau alte câteva funcții specifice, în vederea îndeplinirii uneia sau mai multor sarcini precizate de statul care a constituit-o și acceptate de statul pe teritoriul căruia funcționeză.

Misiunea ad hoc mai este denumită și misiune specială.Noțiunile sunt sinonime , astfel că opțiunea pentru una dintre ele se impune doar pentru a înlătura impresia că ar coexista două tipuri de misiune, în timp ce în realitate nu există decât un singur tip.

Denumită „specială”, misiunea apare ca fiind constituită în vederea unei funcții excepționale. „Ad hoc” confirmă că misiunea este normală, constituităîn vederea unei funcții anume, importante, fără îndoială, dar oarecare. Din doctrină rezultă că, în terminologia dreptului diplomatic, misiunea ad hoc a intrat abia în anul 1960, în timpul lucrărilor Comisiei de drept internațional a ONU..

Misiunea diplomatică ad hoc se utilizează atât în relațiile externe bilaterale, cât și în forurile internaționale. Sunt în misiune diplomatic ad hoc participanții la reuniunile internaționale.

Sunt în misiune diplomatică ad hoc și delegațiile sau delegații cărora li s-a încredințat îndeplinirea anumitor funcții diplomatice în una sau în mai multe țări străine: negocierea sau verificarea aplicării unor acorduri generale sau privind domenii ale relațiilor externe, precum acordurile militare, financiare, vamale, asupra ordinii publice, a colaborării în transporturiși comunicații, a deplasării forței de muncă, a repatrierilor, a îngrijirii de morminte și de monumente comemorative (ambasadorii at large), precum și cei care îndeplinesc, cu statut diplomatic, „misiuni speciale” (își reprezintă statul la ceremonii din state străine, poartă mesaje, negociază etc.).

Se constituie și misiuni diplomatice ad hoc considerate „secrete”, prin care se inițiază negocieri sau chiar se negociază fie ca să se obțină sau să se schimbe informații, fie ca să se pregătească modificări în relațiile internaționale.

Misiunile diplomatice ad hoc sunt „secrete” atunci când se caută limitarea la maximum a numărului de indivizi cărora să le fie accesibil, într-o anumită perioadă, conținutul activităților prin care se realizează funcțiile acestor misiuni.

Se constituie misiuni diplomatice ad hoc pentru pregătirea și realizarea misiunilor diplomatice ad hoc la nivel înalt, a vizitelor la nivel înalt, a altor întâlniri bilaterale și multilaterale la nivel înalt, precum și a participărilor la nivel înalt la activitatea forurilor internaționale. Sunt, așadar, în misiune ad hoc persoanele care întreprind vizite în străinătate pentru a pregăti acțiunile diplomatice la nivel înalt și cele din suita șefului de stat sau de guvern și din suita ministrului de externe în activitate oficială pe teritoriul altui stat.

Misiunile diplomatice la care participă șeful statului, șeful guvernului, ministrul de externe sau reprezentanții lor desemnați ca locțiitori sunt misiuni ad hoc la nivel înalt.

Misiunile ad hoc prin care se participă la ceremoniile de învestire sau la funeraliile naționale aparțin, evident, diplomației la nivel înalt, ca și misiunile purtătorilor de mesaje prin care se prezintă scuze din partea autorităților de stat, autorităților unui stat străin sau se formulează solicitări de sprijin economic, medical etc.

Diplomației actuale îi este caracteristică amplificarea dialogului la nivelul șefilor de stat și de guvern, multiplicarea întâlnirilor oficiale dintre aceștia, ca forme eficiente de întreținere a climatului de înțelegere și cooperare în relațiile dintre țările lumii.

Acțiunile diplomatice la acest nivel constituie teren de concentrare maximă a intereselor naționale și, ca urmare, sunt obiectul organizării ample și totodată minuțioase și riguroase.

Diplomația la nivel înalt și, deodată cu ea și datorită ei, întreaga sferă a diplomației exercitate de demnitarii de stat, prin misiuni ad hoc, sunt preponderente, reflectând decizia oamenilor politici de a controla direct relațiile internaționale, de a participa fără mijlocire tehnică sau profesională la negocieri.

Misiunea diplomatică ad hoc la nivel înalt se realizează ca urmare a deciziei adoptate de statul care o constituie, dar depinde totodată de consimțământul statului străin pe teritoriul căruia înaltul demnitar întreprinde, în calitate de înalt oaspete, o vizită în vederea realizării misiunii sale diplomatice.

De regulă, conform curtoaziei internaționale și reglementărilor interne din numeroase state, consimțământul statului vizitat se formulează înainte de constituirea misiunii diplomatice ad hoc la nivel înalt și constă din trimiterea unei invitații, pe cale diplomatică, așadar printr-o acțiune de diplomație auxiliară, realizată de serviciile publice pentru diplomație. Din respect față de principiul egalității suverane a statelor și conform curtoaziei internaționale, nu se întreprinde o vizită la nivel înalt în străinătate fără invitație din partea autorităților statului vizitat.

Totodată, din respect față de principiul egalității suverane a statelor și conform curtoaziei internaționale, nu se refuză primirea unei vizite la nivel înaltdacă nu sunt motive temeinice pentru un asemenea refuz. Din curtoazie, nici o vizită la nivel înalt nu se refuză, ci, dacă există motive temeinice, se întârzie acordarea consimțământului, se amână fixarea perioadei și trimiterea invitației.

Vizitele diplomatice la nivel înalt constituie evenimente curente, normale. Frecvența lor foarte mare a devenit posibilă în condițiile în care mijloacele de comunicare și de transport fac posibile pregătiri complexe executate cu promptitudine maximă și deplasări rapide.

Constituția României stabilește modalitățile în care se exercită de către Președinte rolul de reprezentare a intereselor statului în relațiile internaționale. În conformitate cu prevederile Constituției, Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.

Prin funcție, Președintele României personifică autoritatea statală atât în relațiile interne, cât și în cele externe. El este ales de popor, prin vot universal, direct, datorită căruia simbolizează voința națiunii. În România, nici o altă autoritate a statului nu își poate asuma personificarea statului. Constituția nu îi stabilește președintelui anumite domenii de activitate, dar, din textul constituțional, rezultă că Președintelui României, în exercitarea funcției, nu îi poate rămâne indiferent nici un domeniu.

Președintele României reprezintă statul în relațiile externe și, în același timp, personifică națiunea întreagă, acționează în numele statului. Președintele României se bucură de imunitate: nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Din comentariile doctrinare, rezultă că imunitatea instituită pentru președinte nu se aplică numai pe perioada funcției, ci și după această perioadă, pentru fapte din timpul exercitării mandatului. Imunitatea este absolută și poate fi ridicată doar în cazurile prevăzute de Constituție. Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredereacordat de Parlament.

În România, Guvernul, alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică, asigură, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, realizarea politicii interne și externe a țării. Guvernul în întregul său și fiecaremembru în parte își exercită mandatul începând de la data depunerii jurământului de credință pe care primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului îl depun individual în fața Președintelui României.

Textul constituțional precizează că Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații; Președintele României prezidează ședințele Guvernului la care participă. Totodată,

Constituția stabilește atribuțiile următoare ale Președintelui României în domeniul politicii externe: încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supunespre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil (celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege); la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României.

Din aceste prevederi constituționale rezultă că Președintelui României îi revine poziția cea mai înaltă în elaborarea și înfăptuirea politicii externe și că, în cadrul statului român, deținerangul suprem în activitatea diplomatică.

Din practica relațiilor internaționale, rezultă că statele admit și respectă principiul jus repraesentationis omnimodae(dreptul absolut de reprezentare), conform căruia șeful de stat are, potrivit dispozițiilor constituționale din statul propriu, drept de reprezentare generală în relațiile internaționale.Dreptul consacrat prin principiul jus repraesentationis omnimodae nu are caracter personal, ci decurge din drepturile internaționale ale statului în numele căruia acționează și pe care îl reprezintă. Cutuma care s-a conturat cu veacuri în urmă în relațiile diplomatice dintre monarhii absoluți rămâne actuală și se aplică în prezent în mod axiomatic.

CAPITOLUL 2 DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE DIPLOMAT

2.1. Condiții de studii și pregătire ale viitorului diplomat

Eficacitatea politicii externe a oricărui stat depinde într-o măsură esențială de capacitățile, nivelul și calitatea pregătirii persoane lor care îi reprezintă interesele pe arena internațională. De aceea, pregătirea, selectarea, angajarea,promovarea cadrelor diplomatice ocupă un loc deosebit în organizarea și realizarea activității diplomatice.

Standardele formate la nivel universal încă în secolul al-XIX-lea cu privire la cerințele față de cadrele diplomatice sunt în vigoare până în prezent. Astfel, potrivit lui H.Nicolson, un diplomat competent trebuie să cunoască bine limbile străine, să se distingă print-un stil rafinat, să fie ospitalier, calm și imperturbabil. Cu alte cuvinte, să fie un „gentleman educat”.

În Marea Britanie, de exemplu, principalul determinant al succesului în cariera diplomatică este considerată prezentabilitatea (înfățișarea demnă) și alte particularități proprii ale caracterului, mai cu seamă, a clasei aristocrate.

CAPITOLUL 4 OBLIGAȚIILE DIPLOMAȚILOR

4.1. OBLIGAȚIA DE A PROMOVA EXCLUSIV INTERESELE ROMÂNIEI

Abordând problema drepturilor și obligațiilor, un reputat autor formula ideea, pe deplin valabilă și anume că în realitatea juridică nu există drepturi și obligații independente unele de altele. Fiecărui drept îi corespunde o obligație corelativă și fiecare obligație naște, la rândul său, un drept.

Obligațiile membrilor Corpului diplomatic și consular al Romaniei sunt prevazute ȋn Legea nr.269/2003 Membrii Corpului diplomatic si consular al Romaniei.Astfel, ȋn conformitate cu art. 31 al acestei legi membrii Corpului diplomatic și consular al Romaniei sunt obligati sa isi indeplineasca cu responsabilitate, profesionalism, loialitate, corectitudine, promptitudine si constiinciozitate ȋndatoririle de serviciu și să se abtină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii Romȃniei.

Aceste coordonate enumerate mai sus se află în strânsă legătură unele cu altele, sunt evocate prin termeni care au atât o semnificație științifică, dar și una etică, deontologică. Subliniem ca pe o orientare pozitivă faptul că prima dintre aceste exigențe este precizată a fi reprezentată de profesionalism.

În Germania, este inserată la nivel de text constituțional o asemenea valoare care trebuie să caracterizeze agentii diplomatici. Articolul 33, alin. 5 din Constituția Germaniei dispune că dreptul funcției publice trebuie reglementat ținându-se cont de principiile fundamentale ale acestuia.

Curtea Constituțională a statutat că „funcționariatul profesional este o instituție care se bazează pe cunoștințe, competență și fidelitate…”. În această țară, dreptul administrativ este rezultatul unei evoluții ale cărei etape principale merg de la administrația statului polițienesc din secolele XVII-XVIII, trecând prin administrația statului constituțional și social din secolul al-XX-lea și forma sa distinctă prin Constituția de la Bon.

Cea de a doua obligație consacrată de acest articol este obligația de a se abține de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

Subliniem modul exhaustiv în care este formulat acest text, care presupune cel puțin următoarele concluzii:

din punct de vedere al momentului în care acționează o asemenea obligație, ea intervine atât în timpul exercitării funcției cât și în afara acestuia;

pe cale de consecință, rezultă că această obligație face parte din categoria acelor obligații care privesc atât viața profesională a agentului diplomatic, cât și viața privată a acestuia;

din punct de vedere al faptelor pe care le vizează această abținere, legiuitorul nu operează nici o limitare, fiind vizate orice fapte care pot produce anumite atingeri autorității sau instituției;

în ceea ce privește prejudiciile, conform principiului „ubi lex non dinstinguit, nec nos distinguere debemus” rezultă că, devreme ce legiuitorul vorbește despre „prejudicii”, fără să precizeze ce fel de prejudicii are în vedere, va putea fi vorba, în egală măsură, atât despre prejudicii materiale cât și despre prejudicii morale (așa cum sunt spre exemplu, afectarea imaginii publice, a prestigiului instituției respective).

4.2.OBLIGAȚIA DE PROMOVARE A POLITICII EXTERNE A ROMÂNIEI

Următorul articol al prezentei legi face referire la datoriile pe care le au membrii Corpului diplomatic și consular fata de interesele statului.Prin urmare, potrivit dispozițiilor art. 32 membrii Corpului diplomatic si consular al Romȃniei au datoria sa actioneze cu loialitate, demnitate si raspundere in scopul infaptuirii politicii externe a Romaniei si au urmatoarele obligatii specifice:

a) sa promoveze si sa apere interesele statului si ale cetatenilor romani in cadrul relatiilor externe, inclusiv prin acordarea protectiei diplomatice si consulare si a sprijinului necesar cetatenilor romani, in limitele competentelor lor si cu respectarea prevederilor tratatelor internationale la care Romania este parte;

b) sa respecte secretul de stat si secretul de serviciu, in conditiile legii, precum si confidentialitatea in legatura cu faptele, informatiile sau documentele de care iau cunostinta in exercitarea functiei;

c) sa aiba in toate imprejurarile o conduita profesionala si morala ireprosabila si sa dea dovada de demnitate si responsabilitate in indeplinirea atributiilor lor;
    d) sa respecte, fara a aduce atingere privilegiilor si imunitatilor lor, legile statelor pe teritoriul carora isi desfasoara activitatea si sa nu se lase implicati in activitati care ar reprezenta un amestec in treburile interne ale tarii in care sunt acreditati sau care ar afecta in orice alt mod relatiile Romaniei sau ar aduce atingere statutului lor diplomatic si consular;
    e) sa solicite acordul ministrului afacerilor externe pentru primirea distinctiilor straine;
    f) sa informeze imediat conducerea ministerului in legatura cu orice schimbare intervenita in situatia lor, care le-ar putea afecta calitatea de membri ai Corpului diplomatic si consular al Romaniei;
    g) să nu abuzeze de privilegiile și imunitatile de care beneficiaza in strainatate ca membri ai Corpului diplomatic și consular al Romȃniei.

Agentul diplomatic este obligat să se conformeze dispozițiilor date de membrii corpului diplomatic si consular cu funcții de conducere cărora le sunt subordonați direct, cu excepția cazurilor în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale.

În asemenea cazuri, agentul diplomatic are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite. Dacă cel care a dat dispoziția stăruie în executarea ei, va trebui să o formuleze în scris. În această situație dispoziția va fi executată de cel care a primit-o.

Doctrina a fost dintotdeauna unanimă în a recunoaște că una din obligațiile care îi incumbă agentului diplomatic este obligația de supunere (de disciplină).

Subordonarea față de șefii ierarhici reprezintă o îndatorire care rezultă din modul specific de organizare a funcției.

Agentul diplomatic se află plasat într-o ierarhie, ceea ce semnifică faptul că poate primi ordine de la superiorii săi ierarhici, pe care are datoria să le execute, în caz contrar fiind pasibil de sancțiuni.

Această putere pe care o deține agentul diplomatic superior, în baza căreia dă ordine agentului diplomatic subordonat este denumită constant în doctrină drept putere ierarhică.

Ea presupune dreptul de a anula, a suspenda sau a reforma ordinele inferiorului și dreptul de a-l obliga pe acesta să execute ordinele superiorului ierarhic.

O asemenea îndatorire a agentului diplomatic a fost recunoscută și de doctrina românească, unii autori fiind însă circumspecți în admiterea ei, în sensul specificării faptului că o asemenea obligație nu-l poate face pe agentul diplomatic un instrument inconștient în mâna șefilor săi.

Și legislația a fost în consens cu o asemenea concepție dovadă articolul 7 din Legea responsabilității ministeriale din data de 2 mai 1879 care califica drept „complice al ministrului” și-l pedepsea pe agentul diplomatic care nu erau de rostul ministrului sau al căror caracter ilegal era evident.

Un asemenea principiu a fost ridicat la rang de normă constituțională prin Constituția din anul 1923 care prevedea în articolul 99 alin.3 răspunderea solidară dintre ministru și agentul diplomatic pentru actele ilegale, excepția cazurilor când acesta îl sesizase în scris pe ministru de ilegalitatea actului.

Alți autori au fost mai fermi în a exprima semnificația acestei obligații în sensul susținerii faptului că agentul diplomatic datorează supunere și ascultare șefului său direct, nu legii, căci superiorul se interpune între el și lege.

În spiritul reglementărilor statutare existente, doctrina occidentală este unanimă în a afirma că agentul diplomatic trebuie să se conformeze instrucțiunilor superiorului său ierarhic, cu excepția cazurilor în care ordinul este manifestat ilegal și de natură să compromită grav un interes public.

Atunci când se pune problema de a executa un ordin ilegal, agentul diplomatic se află situat între respectul față de lege și respectul față de superiorul ierarhic.

Analizând cele două aliniate ale articolului , vom constata că ele instituie două obligații și anume:obligația de a-și îndeplini sarcinile de serviciu, cere se regăsește tratată în doctrină în formulări sensibil apropiate, una din cele mai consacrate fiind reprezentată de obligația de a se consacra funcției.

Această primă obligație este considerată ca fiind prima în ierarhia îndatoririlor.Se recunoaște în unanimitate că agentii diplomatici sunt datori să se consacre pe deplin, într-un mod cât mai apropiat de ideal, îndeplinirii sarcinilor ce le revin.

Textul de lege care consacră această obligație, și anume primul aliniat al articolului, are în vedere două categorii de atribuții, și anume:

atribuții de serviciu, respectiv cele care îi revin în mod obișnuit agentului diplomatic, prin regulamentul propriu de organizare și funcționare și fișa postului.

Atribuții care i-au fost delegate, în această categorie intrând atribuțiile care i-au fost repartizate de șefii ierarhici sau de conducătorul autorității sau instituției publice și care, în mod obișnuit, nu intră în competența sa.

Semnalăm în acest context și modul în care este formulat textul, de o manieră pe care nu o considerăm cea mai inspirată, și anume faptul că agentii diplomatici răspund de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. Ni s-ar fi părut mai firească o formulare care să nu conțină termenul de „răspund”, care are o dimensiune implicit represivă. Ar fi fost util să se prevadă că agentii diplomaticii sunt datori să îndeplinească atribuțiile de serviciu și cele care le sunt delegate.

Răspunderea este o instituție distinctă, care este în mod normal atrasă de neîndeplinirea atribuțiilor care revin diplomatului

obligația de supunere este consacrată de aliniatul al doilea al articolului 34.

Subliniem maniera dezvoltată pentru care a optat legiuitorul (de detaliu), prin care a urmărit să promoveze o concepție care să împace datoria de supunere cu cea de respectare a legalității, ambele esențiale în activitatea agentului diplomatic.

Legiuitorul reușește să consacre un regim juridic complet al datoriei de supunere, ale cărui dimensiuni pot fi identificate a fi următoarele:

îndatorirea de conformare vizează dispozițiile care sunt date de diplomatii cu funcții de conducere cărora le sunt subordonați în mod direct agentii diplomatici.

Per a contraria, rezultă că dispoziția provine de la un diplomat superior, dar față de care agentul diplomatic nu se află în raporturi de ierarhie directă, caracterul obligatoriu al dispozițiilor acestuia nu mai subzistă.

În mod constant doctrina a recunoscut faptul că obligația de supunere este datorată numai diplomatilor care fac parte din aceeași ierarhie administrativă.

Un asemenea principiu atrage și obligația pentru agentul diplomatic de a urma calea ierarhică, care îi impune să reclame la șeful imediat superior de ierarhie.

Obligația de conformare față de dispozițiile șefilor direcți nu mai subzistă în situația în care agentul diplomatic apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale.

Legiuitorul recunoaște agentului diplomatic două prerogative, una implicită și cealaltă expresă.

Prerogativa implicită este aceea că agentul diplomatic are aptitudinea să califice o anumită dispoziție ca fiind nelegală, în urma evaluării pe care a făcut-o, ceea ce îl îndrituiește să refuze executarea dispoziției respective.

Refuzul de a executa o dispoziție pe care o apreciază ca fiind ilegală este condiționat de obligația de a-l motiva în scris și bineînțeles de a comunica acest refuz motivat autorului dispoziției legale.

În situația în care diplomatul care a emis dispoziția insistă în îndeplinirea ei, este obligat ca tot în scris să formuleze susținerea de a executa dispoziția respectivă.

Deci legea îl obligă pe șeful ierarhic să-și precizeze în scris insistența de a se duce la îndeplinire o dispoziție pe care subordonatul său a calificat-o ca ilegală.

Per a contraria, rezultă că dacă nu face acest lucru și dacă impune numai verbal agentului diplomatic subordonat să ducă la îndeplinire obligația, cel din urmă nu va fi obligat să o execute.

În situația în care șeful ierarhic a precizat în scris pretenția de a se îndeplini dispoziția contestată de subordonatul său, acesta din urmă are obligația să o execute fără ca legiuitorul să-i mai recunoască vreo posibilitate de a se opune executării.

Textul legii se oprește aici. Nu există nici o prevedere cu privire le cui îi revine răspunderea pentru că s-a executat o dispoziție care se dovedește a fi contrară legii. Deși legea face, în virtutea principiilor răspunderii juridice o asemenea răspundere va reveni în exclusivitate șefului ierarhic care a emis dispoziția contrară legii și care a insistat în executarea ei.

4.3.OBLIGAȚIA DE A NU MANIFESTA PUBLIC APARTENENȚE POLITICE ȊN EXERCITAREA FUNCȚIEI DIPLOMATICE

Exceptiile de la ȋndatoririle prezentate mai sus sunt evidentiate ȋn dispozițiile art.33 din Legea nr.269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al Romaniei.Potrivit acestui articol, membrii Corpului diplomatic si consular al Romaniei, cu exceptia ministrului afacerilor externe, a secretarilor de stat si a subsecretarilor de stat, au obligatia ca, ȋn exercitarea atributiilor ce le revin, să se abtină de la manifestarea ȋn public a convingerilor lor politice

În completarea principiului de la articolul 32, articolul 33 interzice membrilor corpului diplomatic si consular să-și exprime convingerile lor politice.

Dreptul de a avea anumite afinități politice, de a împărtăși o anumită doctrină, de a crede în ea, este un drept inalienabil și imanent al omului, care nu poate fi interzis de nici o Constituție și de nici o lege.

Însă trebuie făcută distincția între a avea anumite convingeri politice și a exprima astfel de convingeri, a le susține în fața altor persoane.

Maniera de redactare a textului, deși sintetică, poate determina mai multe interpretări.

O asemenea obligație de abținere vizează, din punct de vedere al momentului, acea perioadă în care agentul diplomatic se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Per a contraria, ar rezulta că pentru restul timpului când agentul diplomatic nu se află în exercitarea atribuțiilor sale, nu ar funcționa o asemenea obligație.

O asemenea concluzie trebuie privită reticent. Ea impune precizări cu privire la semnificația sintagmei „exercitarea atribuțiilor de serviciu”. Este posibil ca agentul diplomatic la un moment dat să se afle la o întrunire profesională, la un congres sau la o conferință.

Poate fi interpretat un asemenea moment drept „exercitarea atribuțiilor de serviciu”? Formal, nu! Să înțelegem atunci că în aceste ocazii agentul diplomatic ar avea deplina libertate în a-și exprima opțiunile politice? Este greu de admis o asemenea ipoteză.

În toate statele occidentale se regăsește, sub denumiri diferite, o îndatorire similară acesteia denumită „obligația de rezervă”, care impune agentului diplomatic o anumită reținere în exprimarea opiniilor, variabile în funcție de moment, de loc și de responsabilități specifice fiecărui agent diplomatic. Este în opinia noastră, sensul în care trebuie interpretat și articolul 33 din lege.

4.4.OBLIGAȚIA DE PERFECȚIONARE PROFESIONALĂ

Ultimul articol al textului de lege, art.34 face referire la obligatia membrilor corpului diplomatic si consular să isi perfectioneze continuu pregatirea profesionala.

Relațiile consulare se stabilesc între două state. Stabilirea relațiilor consulare rezultă din acordul încheiat în acest scop de cele două state. Se poate ca, în lipsa obiecției unuia dintre cele două state care convin să stabilească relații diplomatice, stabilirea relațiilor diplomatice să implice și stabilirea relațiilor consulare.

De altfel, se consideră că misiunii diplomatice îi revin și sarcini consulare. Au relații consulare două state care au convenit să exercite funcțiile consulare unul pe teritoriul celuilalt.

În esență, statele care încheie acorduri consulare se angajează să-și aplice, în această sferă, principiul reciprocității. Statele pot, în conformitate cu dreptul consular, să instituie reciproc, în relațiile bilaterale, tratamente favorabile.

Pe plan european, reciprocitatea consulară este normă și statul nu poate pretinde ca funcționarii săi consulari să exercite în străinătate atribuții pe care nu le recunoaște pe teritoriul propriu.

Întemeierea raporturilor dintre state pe principiul egalității suverane le impune statelor care au relații consulare ca și aceste relații să se realizeze prin consimțământ mutual și ca și din acest domeniu să excludă discriminarea.

Ca primă urmare, relațiile consulare nu pot fi efectul unui act unilateral al unui stat care ar impune relațiile consulare altui stat, câtă vreme statele se recunosc ca state suverane egale.

În legătură cu a doua urmare, statul trimițător nu poate considera însă că ar fi obiectul unei discriminări când constată că postul său consular nu este tratat la fel ca posturile altor state, dacă de pe poziția sa de stat de reședință aplică același tratament postului consular al statului de reședință aflat în situație de stat trimițător. De altfel, statele își pot trata posturile consulare reciproc asemănător, potrivit convențiilor bilaterale.

Definitorie pentru relațiile consulare este interacțiunea a două ordini juridice, a ordinii juridice a statului trimițător și a ordinii juridice a statului de reședință, de fapt coexistența pe același teritoriu a două ordini juridice, prin exercitarea unei anumite jurisdicții străine asupra anumitor străini.

Din doctrina dreptului diplomatic și consular rezultă că așa cum se poate ca două state să stabilească relații consulare, chiar dacă nu au stabilit relații diplomatice, relațiile consulare pot continua și dacă relațiile dintre state s-au deteriorat grav, și dacă relațiile diplomatice s-au rupt, și dacă s-a recurs la război. Această posibilitate decurge din conținutul juridic specific al relațiilor consulare.

În practică, state între care relațiile diplomatice s-au rupt au decis să-și transforme ambasadele în posture consulare. În alte cazuri însă statele ajunse în conflict și-au încredințat cetățenii protecției unui stat neimplicat.

Trebuie ca decizia privind încetarea relațiilor consulare dintre două state să fie consemnată în documente, prin formulări clare. Întreruperea sau ruperea relațiilor consulare nu poate fi înțeleasă de la sine, mai ales că dreptul diplomatic stabilește că relațiile consulare pot continua și dacă relațiile diplomatice au încetat. Determinantă în păstrarea relațiilor consulare tocmai în momentele critice ale ruperii celor diplomatice este preocuparea autorităților din statele implicate față de menținerea mijloacelor de protejare a cetățenilor proprii

Funcțiile unui membru al postului consular încetează dacă unul dintre cele două state titulare ale relațiilor consulare, simultan sau separat, decid astfel. Consistența relațiilor consulare dintre două state rezultă din concretizarea funcțiilor consulare în activitatea consulatelor, care sunt instituții ale unui stat aflate pe teritoriul altui stat.

Trebuie ca statul pe teritoriul căruia un stat străin își înființează postul consular să consimtă la această înființare. Pentru înființarea postului consular este obligatoriu consimțământul statului de reședință.

Acordul bilateral privind stabilirea de relații consulare nu include acest consimțământ și nici nu poate să-l includă, de vreme ce, de pildă, postul consular funcționează ratione loci.

Statul trimițător are dreptul să înființeze postul consular, dar pentru ca postul să fie înființat, așadar stabilit, este necesar consimțământul statului de reședință. Funcționarii consulari sunt trimiși în misiune numai de state. Numai statele înființează posturi consulare.

Începerea misiunii consulare depinde de numirea șefului de post consular și de acceptarea lui. Numirea șefului de post consular este actul unilateral al statului trimițător, iar acceptarea este actul unilateral al statului de reședință. Practic, cele două acte sunt componentele unui acord între două state.

Unui stat nu îi este permis să înființeze un post consular pe teritoriul unui stat, fără ca între cele două state să nu se încheie un acord în acest sens, fără ca statul pe teritoriul căruia va funcționa postul consular să fie de acord cu înființarea postului consular și cu funcționarea lui.

Statul de reședință al postului consular nici nu se poate implica în adoptarea deciziei de desemnare a șefului de post consular, nici nu are obligația de a-l accepta. Desemnarea și acceptarea funcționarului consular sunt părți ale aceluiași contract, prin care se exprimă voința statului trimițător și a statului de reședință care să poată avea efecte normale pe planul activității consulare.

Documentul prin care se notifică numirea șefului de post consular este patenta (lettre de provision, commission) sau un instrument similar, prin care se precizează persoana, dacă i s-a încredințat o misiune de carieră sau una onorifică, dacă este consul sau consul general, circumscripția și sediul, precum și orice alt element considerat util de către emițător.

Ca și scrisoarea de acreditare a ambasadorului, patenta consulului este emisă de șeful statului, dar este posibil totuși ca patenta să fie emisă și de un alt reprezentant al administrației publice, precum prim-ministrul sau ministrul de externe. Nivelul de adresare a patentei corespunde nivelului de emitere.

Prin patentă, care poartă antetul ministerului de externe, ministrul comunică numirea unui cetățean al statului pe care îl reprezintă în calitate de consul, șef al unui post consular, având o anumită circumscripție consulară și precizează că șeful de post consular a primit instrucțiuni și are competența să protejeze, în conformitate cu legile în vigoare, cu uzanțele și cutuma curente în relațiile dintre statele prietene, drepturile și interesele cetățenilor și persoanelor juridice din statul trimițător și să sprijine derularea relațiilor economice, comerciale, turistice, culturale și științifice, precum și dezvoltarea relațiilor de prietenie bilaterale.

Totodată, prin patentă se exprimă rugămintea ca guvernului statului de reședință, magistrații și autoritățile civile ale acestui stat să-i recunoască persoanei desemnate calitatea de consul șef al postului consular, garantându-i drepturile și imunitățile proprii însărcinării sale, în conformitate cu statutul său și cu dispozițiile convenției consulare bilaterale, acceptându-i cererile și recomandările pe care le formulează în calitate oficială.

Patenta poartă semnătura oficială și este sigilată oficial. Patenta este valabilă în măsura în care datele pe care le conține despre persoana celui trimis să fie șef de post consular, postul consular, categoria funcționarului, clasa lui consulară sunt precise și exacte. Fiecare eventuală modificare a acestor date impune reînnoirea patentei.

Patenta este prezentată autorităților statului de reședință pe cale diplomatică, fie direct, într-o audiență, fie prin transmitere, însoțită de o notă verbală, la ministerul de externe al statului de reședință.

Documentul prin care șeful de post consular este acceptat de statul de reședință și în urma emiterii căruia poate începe exercitarea funcțiilor consulare este exequaturul. Pe lângă înțelesul utilizat în acest context, de decizie de recunoaștere oficială a consulului și de autorizare a exercitării funcțiilor consulare, exequatur, în cercurile religioase creștine, îndeosebi catolice, este facultatea pe care autoritățile civile o confer unei decizii papale sau altor acte eclezistice în scopul de a le da forță executorie pe teritoriul propriu (regium placet).

În dreptul francez, exequaturul este ordinul de punere în executare a unei decizii de drept străine sau a unei sentințe arbitrale.

Prin exequatur, care poartă antetul ministerului de externe emițător, ministrul de externe al statului de reședință arată că, văzând patenta consulară prin care consulul a fost numit șef de post consular, având o anumită circumscripție consulară, admite, din împuternicirea guvernului statului de reședință, ca persoana desemnată a fi consul, șef de post consular să exercite funcțiile consulare încredințate de guvernul statului trimițător, în conformitate cu prevederile convenției consulare bilaterale, să acorde protecție și asistență persoanelor fizice și juridice ale statului trimițător și să ocrotească interesele acestui stat în statul de reședință, prin toate mijloacele legale, potrivit principiilor dreptului internațional.

Prin exequatur, autoritățile publice române sunt rugate să primească solicitările și propunerile pe care consulul, șef de post consular, le formulează în calitatea sa oficială sau în numele guvernului statului trimițător și să-i asigure facilitățile, privilegiile și imunitățile de care beneficiază în temeiul convenției consulare bilaterale.

Exequaturul este semnat de ministrul de externe și sigilat oficial. De regulă, i se eliberează exequatur numai șefului de post consular, nu și celorlalți consuli, membri ai misiunii. Există posibilitatea ca activitatea șefului de post consular să înceapă înainte de emiterea exequaturului.

Pe lângă emiterea exequaturului, statului de reședință îi revine obligația de a asigura condiții de îndeplinire a misiunii de către cel acceptat, în primul rând prin informarea celor responsabili din circumscripția consular. Continuitatea misiunii consulare se asigură, în caz de necesitate, prin preluarea temporară a funcțiilor de către un gerant.

Misiunea consulară încetează dacă încetează relațiile consulare, în condițiile în care unul dintre titularii acestor relații decide astfel sau nu mai poate adopta decizii în această privință, nemaifiind subiect de drept internațional. Se poate ca statul trimițător să desființeze postul consular, să-l recheme pe un membru al postului consular, în urma unei demiteri sau a încredințării unei sarcini noi.

Se poate ca un membru al postului consular să-și prezinte demisia sau să decedeze. Se poate ca statul de reședință să-l declare pe un membru al postului consular străin persona non grata, să comunice că acesta a devenit inacceptabil sau să-i retragă exequaturul.

Decizia unilaterală a statului de reședință privind încetarea misiunii unui consul străin, prin retragerea exequaturului sau prin cererea adresată statului trimițător de a-și retrage consulul, implicăriscul prejudicierii relațiilor consulare.

Dacă statul de reședință este nevoit să recurgă la o asemenea decizie, dar dorește să evite deteriorarea relațiilor cu statul trimițător, este necesar să procedeze astfel încât să se ajungă la încetarea misiunii prin comunicări clare și prin colaborare cu statul trimițător.

Dreptul internațional prevede de altfel posibilitatea unei succesiuni de acte în care statul trimițător este cel care poate întreprinde măsura inițială (rechemarea) în privința consulului căruia urmează să-i înceteze misiunea ca urmare a deciziei statului de reședință.

Decizia privind încetarea de către funcționarul consular a exercitării funcțiilor sale adoptată de statul trimițător se comunică statului de reședință, inclusiv sub forma retragerii exequaturului.

Statul de reședință are obligația de a facilita, inclusiv prin punerea la dispoziție de mijloace de transport, plecarea de pe teritoriul lui a consulilor și a familiilor acestora, chiar și în cazul în care misiunea se încheie în împrejurările unui conflict.

Consulii cărora li s-a încheiat misiunea și familiile lor au obligația de a părăsi cât mai repede cu putință teritoriul statului de reședință. Trebuie ca statul de reședință să le permită să ia cu ei și bunurile pe care le-au dobândit în timpul misiunii, chiar dacă normele legale în vigoare interzic exportul acestora.

CAPITOLUL 5 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A DIPLOMAȚILOR

Problema răspunderii juridice a diplomaților se pune numai în legătură cu ȋncălcarea de către aceștia a normelor juridice, în calitatea lor de diplomați sau în legătură cu funcția publică pe care o dețin.

Dacă ȋncălcarea normelor nu are legătură cu funcția publică,răspunderea lor va fi o răspundere de drept comun, adică identică cu răspunderea oricărui alt cetățean, care nu are calitatea de diplomat.

În al doilea rând, răspunderea se pune numai dacă s-a săvârșit o abatere și dacă nu există o cauză care, potrivit legii, inlătură răspunderea.În al treilea rând, răspunderea și implicit sancțiunea care i se aplică diplomatului are atât un scop preventiv-educativ, cât și unul sancționat și reparator al prejudiciului care s-a produs prin fapta (abaterea) săvârșită.

5.1.Răspunderea disciplinară a diplomaților

În legislatia muncii nu există o definitie a răspunderii disciplinare dar doctrina legislativă a statuat faptul că aceasta trebuie sa existe. Dar, se accepta unanim ca această raspundere intervine în cazurile în care un salariat savârseste cu vinovatie o abatere disciplinara. Din textele legale, rezulta, însa, elementele esentiale – definitorii, ale raspunderii disciplinare fara a caror existenta cumulata nu poate exista o atare raspundere.

Acestea sunt: calitatea de salariat; existenta unei fapte ilicite; savârsirea faptei cu vinovatie; un rezultat daunator si legatura de cauzalitate între fapta si rezultat.

Doar salariatul poate fi subiect al abaterii disciplinare. Într-adevar, antrenarea raspunderii disciplinare poate avea loc numai daca fapta socialmente periculoasa a fost savârsita de o persoana care se afla în raporturi de munca cu un angajator, în baza unui contract de munca; în lipsa acestui contract nu poate exista răspunderea disciplinară.

Astfel, contractele de antrepriza, de mandat, de prestari servicii, neavând ca element esential subordonarea unei parti fata de cealalta, desi aceste contracte au ca obiect, ca si contractul de munca, prestarea unei activitati, nu prezinta caracterele contractului de munca si, deci, titularii lor nu raspund disciplinar.

Existenta unei fapte ilicite constituie condiția necesară pentru existenta răspunderii disciplinare. Potrivit art. 263 alin. (2) din Codul muncii, fapta ilicită, sub aspect disciplinar, consta în încalcarea normelor legale, regulamentului intern, contractului individual sau contractului colectiv de munca aplicabil, ordinelor si dispozitiilor legale ale conducatorilor ierarhici. Fapta ilicită poate fi savârsită, ca regulă, la locul de munca, în cadrul programului de lucru, dar si în afara acestora, în anexele unitatii, depozite,rampe, camine, cantine, pe traseu în situatia conducatorilor de mijloace de transport, a personalului operativ din unitatile de posta si telecomunicatii. Fapta ilicita poate fi savârsita si la locul de munca în care o persoana se afla în delegare sau este detasata.

În concluzie la cele ce preced, răspunderea disciplinară poate fi definită ca „aceea forma a raspunderii juridice, specifica dreptului muncii, ce consta în sanctionarea faptelor de încalcare cu vinovatie de catre orice salariat a normelor legale, regulamentului intern, contractului individual si/sau colectiv de munca, ordinelor si dispozitiilor legale ale conducatorilor ierarhici”.

Abaterea disciplinară este în toate cazurile o faptă concretă, care trebuie analizată sub toate elementele ce-i constituie conținutul: subiect, obiect, latură obiecivă, latură subiectivă, sancțiune, iar normele juridice care o definesc trebuie să determine, cu rigoara necesară, toate aceste elemente.

Dacă ne referim la subiect, acesta este, în toate cazurile numai o persoană fizică cu o calificare determinată, adică un diplomat, parte a unui raport juridic de putere publică.Dacă nu are această calificare, răspunderea disciplinară va fi fundamentată pe contractul individual de muncă și poate atrage alte sancțiuni decât cele aplicabile diplomatilor.

Subiect al abaterii disciplinare poate fi agentul diplomatic delegat sau detașat la o altă autoritate sau instituție publică.În cazul celui delegat, constatarea abaterii și aplicarea sancțiunii este de competența autorității sau instituției publice unde este incadrat, iar în cadrul celui detașat, competența aparține autorității sau instituției publice la care a fost detașat, cu excepția aplicării sancțiunii destituirii din funcție, care nu poate fi aplicată decât numai din autoritatea sau instituția care l-a detașat.

Obiectul abaterii disciplinare îl constituie valoarea socială lezată prin acțiunea sau inacțiunea agentului diplomatic.

Cât privește latura obiectivă, acesta trebuie să aibă un caracter descriptiv, adică să precizeze acțiunile sau inacțiunile apreciate ca abateri disciplinare, astfel incât acestea să poată fi receptate ca atare atât de către agenții diplomatici, cât și de către cei abilități să le constate și să le sancționeze.

În latura obiecivă pot intra elemente care privesc timpul în care se petrece acțiunea sau inacțiunea (exemplu în timpul orelor de program sau a orelor suplimentare sau chiar în afara orelor de program), ori locul (chiar și în afara autorității sau instituției publice, la unitatea la care agentul diplomatic a fost delegat sau detașat).

Pe planul laturii subiective, abaterea disciplinară se săvârșește intotdeauna cu vinovăție, care poate îmbrăca fie forma intenției, când agentul diplomatic prevede și urmărește producerea rezultatului (intenție directă) sau prevede rezultatul , fără a urmării producerea lui (intenție indirectă), fie forma culpei când agentul diplomatic prevede rezultatul faptei sale dar speră, fără temei, că nu se va produce (culpă din ușurință), ori el nu prevede rezultatul faptei, deși trebuie și putea să-l prevadă (culpa simplă).

Trăsăturile caracteristice ale răspunderii disciplinare

Ca orice forma a raspunderii juridice, si raspunderea disciplinara îndeplineste un rol subsidiar pentru ca, în asigurarea ordinii de drept, ponderea principala o detine constiinta raspunderii, ca o caracteristica superioara a demnitatii si personalitatii umane.

În cazurile în care abaterea a fost totusi savârsita, raspunderea disciplinara îsi exercita întreita sa functie, sanctionatoare, preventiva si educativa. Persoanei vinovate i se va aplica o pedeapsa cu caracter precumpanitor moral sau material, dupa caz, adica dupa gravitatea abaterii savârsite, care se reflecta pe planul constiintei si al atitudinii celui sanctionat ca o constrângere morala sau ca o privatiune materiala, de natura sa-l retina pe viitor de la comiterea altor abateri.

Prin aceasta, răspunderea disciplinară se aseamană cu răspunderea penală sau contraventionala si se deosebeste de raspunderea patrimoniala, care îndeplineste, în principal, o functie reparatorie.

Răspunderea disciplinară este de natura contractuala. Așa cum s-a arătat, încheierea contractului de muncă are ca efect subordonarea ierarhica, ca o conditie obiectivă a organizării si eficientei muncii. Constituind urmarea încheierii contractului individual de muncă, subordonarea ierarhică reprezintă în acelasi timp temeiul ierarhic al autorizarii angajatorului de a aplica sanctiuni disciplinare.

Legatura directa dintre contractul individual de munca si raspunderea disciplinara determina si limitele aplicarii acesteia. Ea apara ordinea interioara din unitatea respectiva si de aceea, nu se mai poate stabili raspunderea disciplinara dupa desfacerea contractului de munca al persoanei vinovate. De aici decurge si periculozitatea sociala mai redusa a abaterii disciplinare fata de alte fapte care aduc atingere relatiilor sociale mai largi, intereselor generale, cum sunt contraventiile si infractiunile.

Răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, nefiind de conceput o raspundere pentru fapta altuia sau o transmitere a ei asupra mostenitorilor. În sfârsit, raspunderea disciplinara este o forma de raspundere independenta de toate celelalte forme ale raspunderii juridice.

În mod similar celorlalte forme ale raspunderii – penală sau contraventională – unicul temei al raspunderii disciplinare, conditia necesara si suficienta a declansarii ei este abaterea disciplinara. Dar, în timp ce fiecare din faptele ce constituie infractiuni sau contraventii sunt descrise cu precizie în lege, Codul muncii nu cuprinde asemenea determinari, enuntând numai definitia generala a abaterii disciplinare.

Pentru declansarea raspunderii disciplinare, este necesar ca un salariat sa fi savârsit o abatere de la disciplina muncii. De aceea, pentru a stabili daca o fapta poate fi calificata abatere disciplinara, astfel încât sa atraga raspunderea disciplinara, este necesar sa fie analizate acele elemente constitutive, asemanatoare ca structura cu cele ale infractiunii.

Asa fiind, spre a raspunde disciplinar, trebuie sa fie întrunite urmatoarele elemente constitutive ale abaterii disciplinare:

– obiectul (relatiile sociale de munca, ordinea si disciplina la locul de munca);

– latura obiectiva (respectiv fapta – actiunea sau inactiunea salariatului);

–subiectul (întotdeauna o persoana fizica în calitate de subiect calificat,respectiv salariatul);

– latura subiectiva (vinovatia – intentia directa si indirecta ori culpa cu usurinta sau nesocotinta a salariatului);

Existenta întrunită a elementelor abaterii disciplinare – cauza – declansează efectul, respectiv răspunderea disciplinară. Deci, fapta ilicită (abaterea disciplinară) trebuie să se afle într-o legatură cauzală cu rezultatul (dăunător).

Dacă sunt probate elementele constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv înfrângerea obligatiilor de serviciu si vinovatia, rezultatul daunator si legatura cauzala se prezumă.

Pentru existenta unei abateri disciplinare este necesar ca fapta – comisiva sau omisiva – savârsita de catre un salariat, sa se rasfrânga negativ asupra relatiilor care se stabilesc între membrii colectivului unui angajator în procesul muncii si care trebuie sa se desfasoare într-o anumita ordine si disciplina, prin respectarea de catre toti participantii la acest proces, a unor norme de conduita obligatorie.

Savârsind abaterea, autorul ei încalca una sau mai multe obligatii pe care le are la locul de munca. Deci, obiectul abaterii disciplinare – respectiv valoarea sociala lezata prin savârsirea ei – constituie relatiile de munca, ordinea interioara în cadrul angajatorului, disciplina la locul de munca.

În consecinta, prin obiect al abaterii disciplinare – respectiv valoarea sociala lezata prin savârsirea ei, întelegem relatiile sociale de munca, ordinea si disciplina în procesul muncii.

Pe planul raportului juridic de munca, aceste relatii se transpun în obligatiile de serviciu asumate prin contractul de munca, sintetizate, la rândul lor, în obligatia generica de a respecta cu strictete ordinea interioara a unitatii, disciplina muncii.

Cel de al doilea element constitutiv al abaterii disciplinare este o fapta ilicita care produce, în raportul de la cauza la efect, un rezultat daunator ordinii interioare din unitate.

Aceste obligatii asumate prin încheierea contractului individual de munca sunt prevazute în legi si alte acte normative, contractele colective de munca, regulamentul de organizare si functionare, regulamentul intern, precum si în ordinele si dispozitiile sefilor ierarhici. Ca regula generala, ele sunt înscrise în fisa postului.

Caracterul ilicit al faptei rezulta din neconcordanta dintre acestea si obligatiile mentionate. Sub acest aspect, sunt necesare unele precizari cu privire la normele de comportare si la ordinele superiorilor ierarhici.

Cât priveste ordinele si dispozitiile legale ale conducatorilor ierarhici, respectarea lor este expresia raportului de subordonare ierarhica, personala, ce sta la baza disciplinei muncii, ca o conditie esentiala pentru asigurarea ordinii în procesul muncii si al productiei. Fireste, nu au putere obligatorie decât ordinele si dispozitiile emise, asa cum dispune Codul muncii, în mod legal, cu respectarea normelor de drept privind competenta organului emitent, continutul si forma actului.

Fapta ce constituie abatere disciplinara poate fi comisiva, constând într-o actiune prin care se încalca o obligatie de a nu face, adica o norma prohibitiva, sau omisiva, prin neîndeplinirea unei obligatii de a face.

Fapta poate fi mixta atunci când, în loc de a-si îndeplini constiincios si întocmai sarcinile sale, salariatul lucreaza neglijent, cu nesocotirea regulilor profesiunii, provocând pagube sau neajunsuri angajatorului.

Fapta ilicita trebuie sa se afle în legatura de cauzalitate cu un rezultat daunator, care reflecta gradul de periculozitate sociala a abaterii.

În materie disciplinara, în cazul când sunt dovedite celelalte elemente constitutive ale abaterii – încalcarea normelor legale sau contractuale etc. si vinovatia – rezultatul daunator si legatura de cauzalitate sunt prezumate. Când însa, potrivit prevederilor legii, contractului colectiv de munca, regulamentului intern sau contractului individual, aplicarea unei sanctiuni este conditionata de producerea unui anumit efect daunator – de exemplu, un prejudiciu patrimonial, adica al unei urmari calificate, angajatorul este obligat sa dovedeasca existenta acestui rezultat.

În legătură cu aceste sancțiuni disciplinare, sunt de făcut unele precizări:

sancțiunile disciplinare se stabilesc numai prin normă cu putere de lege;

sancțiunile disciplinare sunt instituite intr-un sistem ierarhic, dar ierarhia nu are un caracter absolut, ci unul relativ, putându-se aplica o sancțiune mai severă chiar dacă, în prealabil, nu s-a aplicat alta mai ușoară;

sancțiunile disciplinare nu sunt stabilite pentru fiecare abatere disciplinară, așa cum în dreptul penal fiecărei infracțiune îi este precizată o anumită pedeapsă;

sancțiunile disciplinare are caracter personal, în sensul că ele se aplică diplomatilor care au săvârșit abaterea disciplinară;

pentru aceeași faptă nu se pot aplica două sau mai multe sancțiuni disciplinare, în schimb se poate aplica o sancțiune disciplinară și una de altă natură (contravențională, civilă sau penală);

sancțiunea disciplinară se aplică printr-un act administrativ de autoritate cu caracter individual (dispoziție, decizie, ordin, după caz) emis de autoritatea abilitată să aplice sancțiunea respectivă;

în unele statute sau legi speciale care se referă la animite categorii de diplomati, pot fi prevăzute și alte sancțiuni disciplinare specifice lor;

unele sancțiuni disciplinare au un caracter moral iar altele caracter material;

din punct de vedere al autorității abilitate cu dreptul de a aplica sancțiunile disciplinare, este de reținut că ele nu pot fi, aplicate de o autoritate din exterior, decât numai în cazul în care legea prevede a asemonea competență.

Avertismentul este sancțiunea disciplinară cea mai ușoară și constă într-o comunicare scrisă prin care se atrage atenția agentului diplomatic asupra faptei săvârșite punându-i-se în vedere că dacă va mai săvârși vreo abatere disciplinară, i se va aplica o sancțiune mai severă.

Mustrarea, constă în punerea în vedere agentului diplomatic ca nu a indeplinit în mod corespunzător obligațiile de serviciu și I se cere a se indrepta pe viitor. Această sancțiune se aplică, de regulă, numai după ce agentul diplomatic a mai fost, în prealabil, sancționat cu avertisment pentru o altă faptă.

Diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni se aplică pentru o abtere mai gravă săvârșită cu intenție, sau chiar pentru una ușoară dacă cel în cauză a mai fost sncționat în prealabil cu “mustrare” sau cu “avertisment”.

Suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani, ca și trecerea într-o funție inferioară pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a salariului, sunt sancțiuni mai severe, care se aplică pentru abateri mai grave, care au produs și unele prejudicii materiale. Ele se pot aplica fără să se ceară ca cel în cauză să fi fost sancționat în prealabil cu o sancțiune disciplinară mai ușoară.

Destituirea din funcție este sancțiunea disciplinară cea mai severă, care are ca efect incetarea raportului de serviciu. Ea este echivalentă cu sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă, pe planul dreptului muncii.

Aceasta se aplică atunci când abaterea disciplinară săvârșită se incalcă grav, eventual repetat, indatoririle de serviciu, ori se tulbură actitatea autorității sau instituției publice sau i se aduce o pagubă importantă.

Executarea sanctiunilor disciplinare este diferita în raport cu natura fiecareia dintre sanctiuni. Executarea avertismentului scris se consuma prin însusi actul comunicarii lui catre cel sanctionat si notarii în dosarul personal al acestuia, dupa caz, si în registrul general de evidenta a salariatilor.

Suspendarea contractului presupune interdictia salariatului de a se prezenta la locul de munca, deci imposibilitatea de a-si exercita sarcinile de serviciu, iar ca o consecinta de a primi salariul.

Retrogradarea în functie înseamna repartizarea altor sarcini de munca, inferioare celor avute anterior, pe o perioada determinata dupa care persoana respectiva revine la situatia dinainte.

Sanctiunile cu efect precumpanitor patrimonial, implica efectuarea modificarilor corespunzatoare, cu caracter temporar – una pâna la 3 luni – în statele de plata, dupa caz, si de personal. Desfacerea disciplinară a contractului (concedierea disciplinară) se execută prin scoaterea din evidentă a persoanei sanctionate si prin neprimirea ei la lucru.

În situatia în care este vorba de suspendarea exercitării profesiei decisa de corpul profesional respectiv, dupa caz de excluderea din profesie, angajatorul va emite un act propriu, dar nu de sanctionare disciplinara ori de concediere, ci unul prin care constata ca a intervenit unul din cele doua cazuri, de suspendare de drept a contractului sau de încetare de drept a acestuia.

5.2.Răspunderea contravențională a diplomaților

În măsura în care aceste legi speciale și statute nu cuprind reglementări distincte, se vor aplica cele din Ordonanta nr 2/2001.Chiar și aceasta prevede că pot fi sancționați contravențional conducătorii unităților, funcționarii și angajații acestora, pentru incălcarea normelor care prevăd atribuții date în competența lor.

Cu privire la elementele faptei ce constituie contravenție sunt de reținut următoarele:

a. subiectul contravenției este în toate cazurile și în exclusivitate numai funcționarul public, ințeles nu numai așa cum este el definit de Statutul funcționarilor publici, ci în sens larg, inclusiv a celor aleși și a celor din sfera celorlalte puteri ale statului (legislativă și judecătorească).

Răspunderea contravențională poate privi fie pe funcționarul public, ca funcționar public, dar în considerarea funcției publice pe care o deține, fie autoritatea sau instituția publică, în calitatea sa de persoană juridică.

Când este vorba de răspundere contravențională a persoanei juridice, aceasta nu se poate face decât prin forța juridică a legii, în timp ce răspunderea contravențională a funcționarului public poate fi cuprinsă și în acte normative de nivel inferior.

b. latura subiectivă se caracterizează tot pe existența vinovăției în săvârșirea faptei, sub forma intenției (diractă sau indirectă) și a culpei (cu ușurință sau a culpei simple);

c. obiectul are în vedere valorile sociale periclitate prin faptele funcționarilor publici care sunt protejate prin normele care le sunt aduse;

d. latura obiectivă are trăsături proprii, chiar dacă constă tot în acțiuni și inacțiuni, acesta fiind expres prevăzutede actul care le califică drept contravenții.

Elementul cel mai important, care definește latura obiectivă îl constituie gradul de pericol social al acestora și implicit, rezultatul lor care, pentru a fi considerate contravenții trebuie ca gradul lor de pericol social să fie de o anumită gravitate și anume să fie mai redus decât a acelorași acțiuni sau inacțiuni care sunt certificate în fracțiuni.

e. cât privește sancțiunea, în principiu funcționarilor publici li se aplică aceleași sancțiuni contravenționale pentru orice cetățean sau pentru salariați.

Prin lege sunt prevăzute ca sancțiuni și “avertismentul scris“ și “avertismentul publicat”, deși, potrivit Ordonantei nr. 2/2001 “avertismentul “ are, de regulă, formă nescrisă, aplicandu-se verbal.

f. cauzele care inlătură răspunderea contravențională a funcționarului public sunt, de asemenea, cele care sunt avute în vedere și de dreptul comun.

Totuși, unele dintre acestea (cum este, de pildă, minoritatea făptuitorului) sunt excluse în materia răspunderii contravenționale a agentului diplomatic:

a) abaterea contravențională a acestuia reprezintă o incălcare a raportului de subordonare ierarhică, trăsătură care o deosebește de abaterea contravențională săvârșită de un salariat, unde abaterea contravențională reprezintă o incălcare a raportului de subordonare, în general, nu neapărat ierarhică;

b) o altă trăsătură specifică răspunderii contravenționale este caracterul ei personal, chiar și când este vorba de răspunderea contravențională a persoanei juridice, fiind exclusă răspunderea solidară a autorităților cu structură de conducere colegială.

Am putea defini abaterea contravențională a agentului diplomatic ca fiind fapta săvârșită cu vinovăție de către acesta în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu atribuțiile de serviciu, care prezintă pericol social mai redus decât infracțiunea, prevăzută și sancționată ca atare de legislația ȋn vigoare.

5.3.Răspundera civilă a diplomaților

Este antrenată desăvârșirea de fapte personale pe care agentul diplomatic le comite datorită slăbiciunilor inerente ființei umane, imperfecțiunii acesteia, dacă provoacă prejudici fie autorități fie instituției publice, fie terților, prin fapte ilicite.

Această răspundere se angajează:

pentru pagubele aduse cu vinovăție patrimoniului autorității /instituției publice în care funcționează;

pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce I-au fost acordate necuvenit;

pentru daunele plătite de autoritatea/instituția publică, în calitate de comitent, unor persoane în temeiul unei hotărâri judecătorești definite și irevocabile.

Repararea pagubelor aduse autorității/instituției publice pentru primele două situați se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității/ instituției publice respective a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare,în termen de 30 zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, în această situație pe baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă.

Impotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contecios administrativ.Dreptul conducătorului autorității/ instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

5.4.Răspunderea penală

Răspunderea penală intervine atunci când agentul diplomatic săvârșește infracțiuni în timpul serviciului sau în legătură cu funcția pe care o ocupă și este sancționat potrivit Legii penale.

În situația în care, în urma sesizării Parchetului sau a organelor de cercetare penală s-a dispus inceperea urmăriri penale, conducătorul autorității/ instituției publice va lua măsura de suspendare a acestuia din funcția publică pe care o deține.

Suspendarea din funție intervine și în cazul în care s-a dispus inceperea urmaririi penale împotriva diplomatului care a săvârșit o infracțiune de natură să îl facă incompatibil cu funția publică pe care o ocupă.

Dacă Parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau ȋncetarea urmăriri penale, precum și în cazul când instanța judecătorească dispune achitarea sau ȋncetarea procesului penal, suspendarea din funcție ȋncetează.

În situația scoateri de sub urmărire penală autoritatea/instituția publică datorează drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.

5.5. Răspunderea patrimonială

Art. 270 alin. 1 din Codul muncii prevede ca „salariatii raspund patrimonial, în temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si în legatura cu munca lor”.

Este înlaturata astfel raspunderea materiala reglementata anterior de vechiul Cod al muncii (art. 102-110).

Așadar, răspunderea patrimonială este una reparatorie, ca si cea civila (contractuala sau delictuala) ori cea materiala. Ea este patrimoniala deoarece salariatul care a produs o paguba angajatorului va fi obligat, cu bunurile apartinând patrimoniului sau – în primul rând cu salariul – să acopere acel prejudiciu, reîntregind patrimoniul afectat „Răspunderea patrimonială a salariaților, este o formă a răspunderii juridice, care consta în obligatia acestora de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina si în legatura cu munca lor.”

Această răspundere nu este reglementată dar trebuie totuși reținută deși reglementarea expresă creează serioase și legitime rezerve în a o recunoaște, din următoarele cauze:

nici o dispoziție a acestei legi nu o abrogă;

ar rămâne în afară răspunderea pentru pagubele create de funcționarii publici prin emiterea acelor acte reprezentând partea cea mai importantă a activității funcționarilor.

Această răspundere este reglementată de art.1 din Legea 299/2011 a contenciosului administrativ și funcționează atunci când funcționarul public este chemat alături de autoritatea administrativă să răspundă de pagubele create prin emiterea actului.

Răspunderea administrativă patrimonială imbracă două forme, în funcție de subiectul de drept judecat:

răspunderea administrativ-patrimonială a funcționarului public pentru pagube aduse particularului (cetățeanului)-își are izvorul în prevederile Constituției (art.48) și ale Legii 299/2011

răspunderea administrativ –patrimonială a funcționarului public față de instituția din structura căreia face parte-reglementată de Codul muncii (art.102-110)

Răspunderea administrativ-patrimonială față de un particular

În cadrul acestei răspunderi este important să menționăm principiul că orice persoană care se consideră vătămată în drepturile , libertățile și interesele sale legitime, printr-un act administrativ al unei autorități publice sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri este indreptățită să se adreseze justiției și să obțină recunoșterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.

După obiectul lor, avem mai multe tipuri de acțiune:

acțiunile în anularea unui act administrativ;

acțiunile în obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ;

acțiunile în despăgubiri, legea recunoscand atât posibilitatea obținerii de daune materiale, cât și de daune morale.

Din articolele 1 și 13 se desprinde concluzia că agentul diplomatic poate fi chemat, ca parte de sine stătătoare, intr-un litigiu de contencios administrativ, numai dacă se solicită despăgubiri, sau dacă alături de celelalte două posibilități se solicită și despăgubiri.

Potrivit prevederilor Legii nr. 299/2011 raportate la Constituție se desprind următoarele elemente ale regimului juridic al răspunderii administrativ-patrimoniale:

Agentul diplomatic poate să fie parte intr-un proces de contencios administrativ numai dacă cel vătămat solicită despăgubiri, materiale sau morale.

Acțiunea în reparație poate îmbrăca una din următoarele forme:

acțiunea numai împotriva autorității publice;

acțiune numai împotriva agentului diplomatic;

acțiune atât împotriva autorității publice, cât și împotriva agentului diplomatic.

Dintre cele trei tipuri de acțiune, cea care corespunde cel mai bine spirtului legii este acțiunea concomitentă indreptată împotriva funcționarului și autorității publice.

Prejudiciul moral sau material care naște dreptul la reparații trebuie provocat printr-un act administrativ, care poate fi:

un act administrativ tipic, emis cu incălcarea legii;

un act administrativ asimilat, care ȋmbracă două forme și anume tăcerea administartivă și respectiv tardivitatea sau faptul de a nu răspunde intr-un termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În cazul admiterii acțiunii, legea instituie principiul solidarității dintre diplomat și autoritatea publică, în virtutea următoarelor ratiuni:

Reclamantul care are hotărâre de obligație solidară are posibilitatea să solicite executarea integrală fiecaruia din cei doi pârâți, fără posibilitatea pentru codebitorul obligat de a opune beneficiul de diviziune.În acest fel, plata efectuată de unul dintre debitori îl eliberează pe celălalt de obligație, insă cel ce a suportat integral despăgubirea, să se intoărcă cu pretenții împotriva celuilalt debitor.

Reclamantul este apărat de riscul insolvabilității agentului diplomatic, putându-și recupera paguba de la autoritatea publică.

În cazul în care agentul diplomatic este singurul vinovat pentru emiterea actului ilegal, autorității publice îi revine vina de a nu își selecta riguros funcționarii săi, de incapacitate în a le supraveghea activitatea și de intervenție când aceștia comit abateri.

Se urmărește creșterea spiritului de responsabilitate al agentilor diplomatici, care vor ști că răspund personal, solidar cu autoritatea pentru actele lor ilegale.

Dreptul agentului diplomatic de a chema în garanție pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin să semneze actul a cărei legalitate este supusă judecății (Legea nr. 299/2011)

Răspunderea admistrativ-patrimonială a agentului diplomatic față de instituția în care iși desfașoară activitatea.Această raspundere este echivalentă cu răspunderea salariatului în dreptul muncii.

Articolul 150 din Constituție conturează cadrul general al acestu tip de răspundere pentru orice persoană care desfașoară o activitate, cu titlul de salariat sau agent diplomatic.Împreună cu art.103-110 evidențează elementele regimului juridic al acestei forme de răspundere:

Scopul instituirii ei este apărarea valorilor morale și spirituale ale societății, care este o indatorire fundamentală a celor ce muncesc.

Al doilea scop al regimului acestui chip de raspundere este necesitatea de a-i a apara pe salariați, respectiv pe agentii diplomatici, de eventualele abuzuri comise împotriva lor.

Răspunderea patrimonială a agentului diplomatic este o răspundere bazată pe vinovăție, iar unitatea trebuie să facă dovada vinovăției autorului prejudiciului respectiv.Răspunderea patrimonială e condiționată de existența unui raport juridic de funcție publică.

Regula caracterului individual al acestui tip de răspundere menită să îl pună pe cel în cauză la adăpost de riscul de a achita o sumă de bani mai mare decât cea cauzată efectiv din munca sa.Recuperarea prejudiciului se poate face atât pecuniar, dar nu exclude posibilitatea recuperări lui în natură.Acest tip de răspundere presupune o procedură specială, atât din punct de vedere al stabilirii, executari cât și al exercitării căilor de atac.

CAPITOLUL 6 MODIFICAREA, SUSPENDAREA ȘI ȊNCETAREA RAPORTURILOR DE MUNCĂ ALE DIPLOMAȚILOR

6.1. Modificarea raporturilor de muncă (de serviciu)

Raportul juridic de muncă prezintă o serie de trăsături definitorii care îl delimitează de alte tipuri de raporturi juridice, astfel:

– ia naștere prin încheierea contractului individual de muncă;

– are caracter bilateral; iar persoana care prestează munca nu poate fi decât o persoană fizică în timp ce angajatorul poate fi fie o persoană fizică fie o persoană juridică;

– are caracter intuitu personae, respectiv, munca nu poate fi prestată de către o altă persoană decât cea care a încheiat contractul individual de muncă;

– are caracter oneros; salariul reprezintă contraprestația muncii (deci, nimeni nu poate munci gratuit în baza unui contract individual de muncă);

– munca presupune un raport juridic de subordonare a salariatului față de angajator;

– asigurare unei protecții multilaterale pentru salariați.

Raportul juridic de muncă în forma clasică (tipică) presupune încheierea unui contract individual de muncă. Forme atipice au fost considerate raporturile de muncă bazate pe contractul de ucenicie sau raporturile de muncă ale avocaților salarizați în interiorul profesiei.

În anul 2006, Comisia Uniunii Europene a lansat spre dezbatere publică Cartea Verde intitulată „A moderniza dreptul muncii pentru a da un răspuns provocărilor secolului XXI”. Ulterior, a spus dezbaterii un document asociat Cărții Verzi referitor la conceptul de flexisecuritate.

În Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterilor în baza Cărții Verzi se notează că unele state membre, sindicatele și majoritatea experților universitari au indicat că ar fi fost preferabil ca dezbaterea să fie centrată și pe contractele colective de muncă și nu numai pe relațiile individuale de muncă. Numai abordarea celor două componente ale dreptului muncii – contracte individuale și contracte colective – ar fi fost în măsură să reliefeze interacțiunea complexă dintre cadrul legislativ global al fiecărui stat și cadrul comunitar.

Deși Cartea Verde asupra modernizării dreptului muncii, ca și Comunicarea Comisiei asupra flexisecurității muncii se referă și la unele aspecte ce țin de dreptul securității sociale, dezbaterea a fost centrată prioritar asupra problemelor care privesc dreptul muncii, respectiv dreptul contractului individual de muncă.

În Comunicarea Comisiei asupra flexisecurității se afirmă că aceasta „se poate defini ca fiind o strategie integrantă de consolidare simultană a flexibilității și securității pe piața forței de muncă”. Punerea în aplicare a politicilor de flexisecuritate se poate realiza prin intermediul a patru componente:

– prevederi contractuale flexibile și sigure;

– strategii cuprinzătoare de învățare pe tot parcursul vieții;

– politici din domeniul forței de muncă active și eficiente;

– sisteme moderne de asigurare socială.

Dincolo de acest cadru principial, flexibilitatea muncii se poate realiza prin elasticizarea cazurilor și a procedurilor de concediere, reducerea costurilor concedierii(individuale sau colective), restrângerea ariei concedierilor considerate abuzive, promovarea altor tipuri de contracte de muncă decât cele „clasice”, respectiv contractele pe durată determinată, prin agent de muncă temporară, cu timp de muncă parțial etc.

Dacă prin flexibilitate se urmărește – în esență – dobândirea unei mai mari libertăți de acțiune pentru angajatori, prin securitate se urmărește dobândirea unei securități individuale, pe tot parcursul vieții persoanei active, indiferent de ipostaza profesională în care se află (salariat, șomer, lucrător independent, într-o profesiune independentă, în perioada de formare profesională etc.).

În concluzie, flexisecuritatea reprezintă o strategie, un compromis social, prin care întreprinderile europene care doresc să fie competitive la scară globală, reduc cantitatea sau costul forței de muncă, iar lucrătorii acceptă acest lucru cu condiția unei certe protecții sociale.

În decembrie 2007, Consiliul European de la Lisabona a adoptat Principiile comune ale flexisecurității care sunt următoarele:

– flexisecuritatea este un mijloc de a întări punerea în practică a strategiei, de a crea mai multe locuri de muncă, de o mai bună calitate, de a moderniza piețele de muncă și de a promova o muncă superioară calitativ grație noilor forme de flexibilitate și securitate pentru a îmbunătăți capacitatea de adaptare, ocupare și coeziune socială;

– flexisecuritatea presupune combinarea de o manieră deliberată, a supleței și securizării prevederilor contractuale, a strategiilor globale de pregătire de-a lungul vieții,ma politicilor active și eficiente ale piețelor de muncă și a sistemelor de securitate socială moderne;

– flexisecuritatea trebuie să promoveze piețele de muncă mai deschise, mai suple și accesibile tuturor, punând capăt segmentării pieței muncii; flexisecuritatea vizează atât pe cei care muncesc, cât și pe cei care nu muncesc; lucrătorii trebuie să beneficieze de un ajutor care să le permită să rămână apți de muncă, de a progresa și de a reuși în trecerea de la o muncă la alta sau de la un loc de muncă la altul;

– flexisecuritatea internă, cât și cea externă sunt la fel de importante și trebuie să fie promovate; o suplețe contractuală suficientă trebuie să fie însoțită de tranziții sigure între locurile de muncă; mobilitatea pe verticală trebuie să fie facilitată la fel ca și mobilitatea între stările de șomaj sau de inactivitate și cele de muncă;

– flexisecuritatea trebuie să susțină egalitatea între bărbați și femei, promovând egalitatea privind accesul la locurile de muncă și, respectiv, stabilindu-se măsuri care să permită a fi conciliate viața profesională cu viața de familie și cea privată;

– flexisecuritatea cere un climat de încredere și un vast dialog între cei interesați;

– flexisecuritatea cere o atribuire eficientă a resurselor și trebuie să rămână compatibilă cu bugetele publice sănătoase și financiar viabile.

Deși, inițial, în anul 2007, statul român afirmase (în fața Comisie) că nu își poate asuma, pe termen scurt, strategia vizând implementarea conceptului de flexisecuritate, din rațiuni de ordin economic, în anul 2011, cu scopul declarat al flexibilizării pieței muncii, legiuitorul român a modificat substanțial, ca viziune, întreaga legislație a muncii, prin adoptarea Legii nr. 40/2011 de modificare a Codului muncii și prin Legea dialogului social nr. 62/2011. Astfel, această modificare de perspectivă în legislația muncii a urmărit:

– acordarea de prioritate considerentelor economice în detrimentul celor sociale;

– precaritatea unor raporturi de muncă s-a accentuat, în loc să fie atenuată conform prevederilor din Directivele Uniunii Europene în materie;

– conceptul de flexisecuritate a fost aplicat doar în ceea ce privește prima teză, respectiv flexibilizarea raporturilor de muncă, măsură în favoarea angajatorilor, fără a urmări și securizarea raporturilor de muncă, prin măsuri de protecție socială dispuse pentru salariați;

– s-a extins dreptul angajatorilor de a dispune prin act unilateral în sfera executării raporturilor de muncă;

– drepturile salariaților/organizațiilor sindicale au fost restrânse în ceea ce privește negocierile colective.

Considerăm că legiuitorul român a procedat corect în ceea ce privește flexibilizarea raportului de muncă, în contextul actual al dinamicii pieței muncii și al raportării la reglementările existente la nivel european (în materie), dar, a greșit, în momentul în care nu a avut în vedere, menținerea unui relativ echilibru prin dispunerea unor măsuri de protecție socială.

Indiferent de conceptele, strategiile de politică socială care sunt adoptate la nivel internațional sau național, legislația muncii (socială) trebuie să rămână o legislație de protecție pentru salariat, bineînțeles, cu respectarea intereselor celeilalte părți, respectiv ale angajatorului.

În acest sens, Comisia europeană a apreciat că în materia raporturilor de muncă, încheierea contractului individual de muncă pe durată nedeterminată trebuie să constituie regula (ca măsură de protecție a salariaților), iar contractele individuale de muncă cu durată determinată să poată fi încheiate numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege.

Există două categorii de raporturi juridice de muncă: pe de o parte, cele care au la bază contractul individual de muncă, pe de altă parte, cele care au ca izvor un alt contract numit sau nenumit, după caz, diferit de contractul individual de muncă.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că raporturile juridice de muncă, comportă două forme:

– cele tipice, fundamentate pe contractul individual de muncă, dar și raportul de muncă (de serviciu) al funcționarilor publici, al militarilor, al membrilor cooperatori;

– cele atipice, respectiv raporturile de muncă ale avocaților salarizați în cadrul profesiei.

Din perspectiva obiectului dreptului muncii, munca se poate presta:

– în afara unor raporturi juridice de muncă;

– în cadrul unor raporturi juridice de muncă

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 188/1999 actualizată privind Statutul funcționarilor publici, aceștia se află în raporturi de serviciu cu instituțiile și autoritățile de care aparțin, care se exercită pe baza actului administrativ de numire [art. 4 alin. (1)].

În conformitate cu prevederile legale menționate, funcția publică poate fi definită ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome [art. 2 alin. (1)].

Funcțiile publice se împart în trei clase, diferite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării acestora, respectiv, studii superioare de lungă durată, studii superioare de scurtă durată și studii liceale.

Sub aspectul salarizării se aplică Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Legea nr. 188/1999 constituie dreptul comun pentru toate categoriile de agenti diplomatici.

Deși, în literatura de specialitate au existat dispute cu privire la integrarea funcționarilor publici fie în dreptul muncii fie în dreptul administrativ, aceste discuții prezintă un interes preponderent teoretic.

Este evident faptul ca agentii diplomatici își desfășoară activitatea în baza raportului de serviciu și nu în baza contractului individual de muncă, dar, la fel de evident este faptul că regimul juridic de drept comun aplicabil funcționarilor publici este în mare parte similar cu cel al salariaților.

În plus, ultimele reglementări în domeniu, reglementează identic în foarte multe aspecte problematica salariaților și cea a funcționarilor publici (a se vedea instituția contractului colectiv de muncă și acordurilor colective care în multe aspecte se suprapun; conflictele de muncă, greva care se aplică în egală măsură pentru salariați și funcționarii publici).

De asemenea, ceea ce îi apropie și mai mult de statutul salariaților este faptul că: au

dreptul să se asocieze în sindicate, să demisioneze, sunt cercetați și sancționați disciplinar, își desfășoară activitatea în cadrul unui program de lucru de 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână, pot presta muncă suplimentară, au concediu de odihnă, au salariu, pot fi delegați, detașați și transferați etc.

Totuși, ceea ce îi separă de salariați în mod evident, este faptul că funcționarii publici sunt purtători ai puterii publice pe care o exercită în limitele funcției lor.

Cu toate acestea, în cadrul unei instituții sau autorități publice, unele persoane au calitatea de salariat, iar altele de funcționar public, însă atribuțiile lor sunt asemănătoare sau identice.

Atât agentul diplomatic, cât și salariatul se află într-un raport juridic de muncă tipic: ca și salariatul, funcționarul public este subordonat din punct de vedere juridic (și economic) angajatorului său care îi plătește un salariu, ca o contraprestație a muncii sale.

De remarcat este faptul că și Înalta Curte de Casație și Justiție a calificat raporturile în care se află agentii diplomatici cu autoritățile și instituțiile publice drept raporturi de muncă.Nu în ultimul rând, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în contextul actual, a considerat că funcționarii publici trebuie să fie asimilați lucrătorilor în ceea ce privește aplicarea regulilor liberei circulații a persoanelor (Hotărârea din 24 martie 1994 în Cauza 71/1993 Van Poucke).

Toate aceste reglementări legale în vigoare în materia funcției publice evidențiază faptul că nu există niciun impediment de fond în calea ratificării de către România a Convenției nr. 151 (1978) privind protecția dreptului de organizare și procedurile de determinare a condițiilor de muncă în cadrul funcției publice

Referitor la modificarea raportului de serviciu, în literatura juridică se pun în discuție instituțiile delegării, detașării, transferului, mutării în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice și exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.

Modificarea raporturilor de serviciu are loc prin :

delegare;

detașare;

transfer;

mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice;

exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.

Delegarea constă în atribuirea temporară de către un manager a unei din sarcinile sale de serviciu unui subordonat, însoțită de competența și responsabilitatea corespunzătoare.

Delegarea dispune în interesul autorității sau instituției publice în care este încadrat funcționarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an.

Potrivit art. 43 din Codul muncii „delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă”.

Salariatul va îndeplini sarcinile de serviciu în interesul angajatorului care l-a delegat.Prin delegare se modifică, de regulă, locul muncii, restul clauzelor esențiale ale contractului individual de muncă rămân neschimbate.

Delegarea prezintă următoarele trăsături caracteristice:

– este o măsură temporară care poate fi luată, unilateral de către angajator, pentru o perioadă de maximum 60 de zile calendaristice în decursul a 12 luni, prelungirea fiind posibilă, numai cu acordul salariatului, pentru perioade succesive de maximum 60 de zile calendaristice;

– prima perioadă, de 60 de zile calendaristice, are caracter obligatoriu, pentru salariat, acesta neputând refuza delegarea, în virtutea încheierii contractului individual de muncă; în următoarele perioade, prelungirea nu se poate face decât cu acordul expres, al salariatului, refuzul acestuia de a prelungi delegarea neputând constitui motiv de sancționare disciplinară; trebuie remarcat faptul că prin „prelungirea” delegării trebuie să se înțeleagă că a doua delegare este în continuarea primei (fără întrerupere);

– angajatorul trebuie să deconteze în caz de delegare cheltuielile de transport, cazare, precum și să plătească o anumită indemnizație salariatului, în condițiile legii sau contractului colectiv aplicabil;

– încetează la expirarea termenului, după executarea lucrărilor sau sarcinilor care au făcut obiectul delegării, prin revocarea delegării, prin acordul părților sau prin încetarea contractului individual de muncă.

Efectele delegării rezultă implicit din interpretarea art. 42-44 din Codul muncii, respectiv:

– pe toată durata delegării salariatul va rămâne în raport de muncă cu angajatorul său, păstrându-și funcția/postul, salariul corespunzător, precum și toate drepturile care sunt prevăzute în contractul individual de muncă;

– cel aflat în delegație trebuie să respecte normele de disciplina muncii și de sănătate și securitate în muncă;

– numai angajatorul său care l-a delegat îi poate aplica salariatului o sancțiune disciplinară; astfel, dacă salariatul a produs o pagubă unității la care a fost delegat, iar între cele două unități există un contract civil, unitatea care a fost prejudiciată se va adresa împotriva celei care l-a delegat pe salariat cu o acțiune în daune pentru acoperirea pagubei sale; la rândul ei unitatea care a dispus delegarea se va regresa împotriva propriului salariat, conform art. 253 și urm. C. mun.; dacă între cele două unități nu există un raport contractual, unitatea păgubită de către salariat, va putea potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., să solicite despăgubiri, pe cale judecătorească, fie de la angajatorul care a dispus delegarea, fie de la salariatul delegat, fie în solidar de la ambii.

În ambele situații, paguba trebuie să fi fost produsă de salariat în executarea atribuțiilor de serviciu (sau în legătură cu acestea), în caz contrar, dacă salariatul a cauzat un prejudiciu în afara atribuțiilor sale de serviciu, unității la care a fost delegat, răspunderea sa va fi angajată, exclusiv, pe baza normelor de drept civil.

Detașarea se dispune în interesul autorității sau instituției publice în care urmează să își desfășoare activitatea agentul diplomatic pentru o perioadă de cel mult 6 luni. Detașarea se poate dispune doar dacă pregăturea profesională a agentului diplomatic corespunde atribuțiilor și responsabilităților funcției publice pe care urmează să fie detașat.

Potrivit art. 45 din Codul muncii „detașarea reprezintă actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia”.

În mod excepțional, prin detașare, pe lângă locul de muncă se poate schimba și felul muncii, dar numai cu consimțământul scris al salariatului [art. 45 alin. (1) teza a II-a].

În literatura de specialitate, s-a exprimat opinia că munca prin agent de muncă temporară poate fi considerată tot o formă de detașare, dar cu caracter special.

Detașarea prezintă următoarele trăsături caracteristice:

– este o măsură temporară care se poate lua, unilateral, fără acordul salariatului, pentru o perioadă de maximum un an; prelungirea detașării este posibilă, numai pentru motive obiective care impun prezența salariatului la angajatorul la care s- a dispus detașarea, cu acordul ambelor părți (angajator și salariat), din 6 în 6 luni [art. 46 alin. (2) C. mun.];

– este o măsură obligatorie doar pentru prima perioadă de cel mult un an (în baza consimțământului dat la încheierea contractului individual de muncă);

– este urmată de încadrarea temporară a salariatului la un alt angajator, respectiv unde a fost detașat (contractul individual de muncă cu angajatorul care a dispus detașarea se suspendă pe perioada detașării);

– presupune plata cheltuielilor de transport și de cazare, precum și o indemnizație de detașare de către angajator, potrivit legii sau a prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil;

– încetează prin expirarea termenului, prin revocarea ei, prin acordul părților, prin încetarea contractului individual de muncă și la inițiativa salariatului, în cazul prevăzut de art. 47 alin. (5) din Codul muncii (divergența între angajatori și niciunul nu își îndeplinește obligațiile față de salariat).

Efectele detașării rezultă implicit din interpretarea art. 45-47 din Codul muncii., respectiv:

– contractul individual de muncă cu angajatorul care a dispus detașarea se suspendă pe durata detașării, fiind cedat parțial pe o perioadă determinată celui de-al doilea angajator la care salariatul va presta activitatea;

– salariatul poate refuza detașarea inițială de până la un an, în mod excepțional, pentru motive personale temeinice;

– salariatul își va păstra postul/funcția și salariul avute la angajatorul care a dispus detașarea;

– pe durata detașării salariatul va beneficia de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de la angajatorul care a dispus detașarea, fie de la angajatorul la care este detașat [art. 47 alin. (2) C. mun.];

– după ce s-au stabilit care drepturi îi sunt mai favorabile, ele vor fi acordate de către angajatorul la care s-a dispus detașarea [art. 47 alin. (1) C. mun.];

– dacă angajatorul la care s-a dispus detașarea nu își îndeplinește integral și la timp toate obligațiile față de salariatul detașat, acestea trebuie să fie îndeplinite de angajatorul care a dispus detașarea [art. 47 alin. (4) C. mun.];

– în cazul în care există divergențe între cei doi angajatori sau niciunul dintre ei nu își îndeplinește obligațiile, detașatul poate reveni la locul său de muncă inițial, și de a se adresa cu o acțiune în justiție împotriva oricăruia dintre cei doi angajatori pentru a cere executarea silită a obligațiilor neîndeplinite [art. 47 alin. (5) C. mun.];

– puterea disciplinară față de salariat se exercită, de regulă, de către angajatorul la care salariatul este detașat; cu toate acestea, în doctrină s-a afirmat, în mod justificat, faptul că măsura concedierii disciplinare a salariatului se poate lua numai de către unitatea care l-a detașat;

– salariatul detașat va răspunde patrimonial față de angajatorul la care este detașat pentru prejudiciile cauzate în legătură cu munca prestată; tot la fel, angajatorul la care este detașat poartă răspunderea pentru prejudiciile cauzate celui detașat, precum și față de terți, pentru daunele produse de salariat, în legătură cu munca sa

Transferul – ca modalitate de modificare a raportului de serviciu poate avea loc între autoritățile sau instituțiile publice astfel : în interesul serviciului, la cererea funcționarului public.

Actualul Cod al muncii nu reglementează instituția transferului, nici la cerere, nici în interes de serviciu ca modalitate de modificare a contractului individual de muncă.

În legătură cu renunțarea legiuitorului la reglementarea acestei instituții juridice, în literatura de specialitate, s-au formulat puncte de vedere contradictorii:

– într-un prim-caz, s-a considerat că nereglementarea transferului reprezintă o lacună, pornind de la realitatea că el este reglementat prin legi speciale pentru diverse categorii de persoane: judecători, procurori, funcționari publici, polițiști etc. Astfel, transferul este posibil și în prezent urmând dictonul ceea ce nu este interzis de lege este permis.

– un al doilea punct de vedere, se apreciază că transferul ar avea, în prezent, ca temei legal, art. 41din Codul muncii, care se referă la posibilitatea de a modifica contractul individual de muncă „numai prin acordul părților”; astfel, acordul tripartit dintre cei doi angajatori și salariat este suficient pentru a se putea realiza transferul;

– un al treilea punct de vedere, la care ne raliem, apreciază că transferul poate avea loc, exclusiv în ipotezele reglementate de legislația specială a muncii; ca urmare, în toate celelalte cazurile transferul salariaților este inadmisibil – nefiind reglementat de lege.

Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al agentului diplomatic transferat. În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, agentul diplomatic transferat are dreptul la o indemnizație egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport și la un concediu plătit de 5 zile.

Plata acestor drepturi se suportă de autoritatea sau instituția publică la care se face transferul, în termen de cel mult 16 zile de la data aprobării transferului.

Schimbul la cerere se realizează într-o funcție publică concordantă, în baza încuviințării cererii de transfer a agentului diplomatic de către conducătorul autorității sau instituției publice la care se solicită transferul.

Mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice poate fi definitivă și temporară.

Mutarea definitivă a autorității sau instituției publice se permite cu acordul scris al funcționarului de către conducătorul instituției publice în care își derulează îndeletnicirea funcționarul.

Mutarea temporară în mod justificat are loc în interesul instituției de către conducătorul acesteia, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionale și a salariului.

Exercitarea cu caracter temporar al unei funcții publice de cârmuire rămasă liberă se înfăptuiește prin ascensiunea temporară a unui agent diplomatic care satisface condițiile caracteristice în vederea ocupării funcției publice respective.

Conducătorul autorității sau instituției publice ordonă această măsură pentru maxim 6 luni. În cazul în care remunerația pentru funcția publică pe care este delegat să o exercite este mai mare, atunci funcționarul public este îndreptățit la acest salariu.

6.2. Suspendarea raporturilor de serviciu

Relația de muncă încetează de drept în cazul în care agentul diplomatic se află în una din următoarele situații:

A. Concediul de maternitate, pentru o perioadă de 126 de zile calendaristice (63 de zile înainte de naștere, perioada de sarcină, și 63 de zile, după naștere, perioada de lăuzie).

Reglementarea legală a concediului de maternitate este în acord cu normele internaționale cuprinse în convenția OIM nr. 183 (2000) privind revizuirea Convenției asupra protecției maternității din anul 1952, ratificată de România prin Legea nr. 452/2002Salariatei aflate în concediu de maternitate nu i se poate desface contractul individual de muncă [potrivit art. 60 alin. (1) lit. d)].

Textul din Codul muncii nu distinge în funcție de durata contractului individual de muncă al salariatei, astfel încât, chiar dacă este vorba de un contract individual de pe durată determinată, pe durata concediului de maternitate contractul pe durată determinată se va suspenda, chiar dacă termenul pentru care a fost încheiat expiră înaintea împlinirii celor 126 de zile de concediu.

B. Concediul pentru incapacitate temporară de muncă – se acordă în conformitate cu art. 12-17 din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, astfel:

– durata sa este de cel mult 183 de zile pe an, începând cu prima zi de boală; pentru boli deosebit de grave, durata poate fi mai mare în mod diferențiat (ajungând până la o durată de 1 an și 6 luni);

– dacă bolnavul nu a fost recuperat la finele perioadei de acordare a indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă, medicul va propune fie, pensionarea pentru invaliditate, fie în anumite cazuri, prelungirea concediului medical cu maximum 90 de zile.

C. Carantina – indemnizația pentru carantină se dă acelor asigurați cărora le este interzisă prelungirea ocupației pe motivul apariției unor boli contagioase pe perioada stabilită de medic; cuantumul acestei indemnizații stabilită prin O.U.G. nr. 158/2005, reprezintă 75% din baza de calcul.

D. Profesarea unei slujbe în cadrul autorității executive, legislative sau judecătorești pe tot parcursul mandatului – aici se includ acele persoane care, într-un timp, au fost alese în funcție de demnitate publică; în consecință, contractele individuale de muncă nu încetează de drept, ci se vor suspenda, pe durata exercitării mandatului pentru a se relua la expirarea acestuia; pe postul devenit temporar vacant (prin suspendare) poate fi încadrată o persoană, dar numai cu contract individual de muncă pe durată determinată (până la expirarea mandatului).

E. Îndeplinirea unei funcții de conducere salarizate în sindicat – potrivit art. 10 din Legea dialogului social nr. 62/2011 , nu se poate modifica sau desface contractul individual de muncă al membrilor de sindicat pentru motive care vizează apartenența la sindicat și activitatea sindicală; pe toată durata mandatului sindical pe postul respectiv poate fi încadrată o persoană numai în baza unui contract individual de muncă pe durată determinată;

F. Forța majoră – pot determina suspendarea contractului individual de muncă catastrofele naturale, respectiv, cutremure, secetă, inundații, furtuni; criza de materie primă; deteriorarea utilajelor de producție.

În literatura de specialitate, s-a remarcat faptul că între art. 48 și art. 50 lit. f) C. mun. există „o contradicție textuală, dar aparentă”. Din interpretarea celor două texte reiese faptul că, regula trebuie să fie aplicarea art. 48 C. mun., iar dacă acest lucru nu este posibil se aplică art. 50 lit. f). Deci, dacă se poate presta munca, în funcție de efecteleforței majore, angajatorul va putea să dispună modificarea locului și a felului muncii, cu caracter temporar.

G. Arestarea preventivă a salariatului, în condițiile Codului de procedură penală – astfel, datorită incapacității de a presta munca, salariatul fiind în arest, contractul individual de muncă se suspendă de drept; suspendarea încetează la momentul eliberării salariatului care se va putea întoarce la locul de muncă; în cazul în care durata reținerii salariatului se prelungește (peste 30 de zile), angajatorul va putea dispune concedierea salariatului [în baza art. 61 lit. b) C. mun.].

H. De la data expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei – dacă în termen de 6 luni salariatul nu își va reînnoi avizele, autorizațiile sau atestările necesare pentru exercitarea profesiei, contractul individual de muncă va înceta de drept.

I. Alte cazuri, reglementate expres prin lege – respectiv:

– pe durata participării la grevă contractul individual de muncă sau raportul de serviciu, după caz, al salariatului, respectiv funcționarului public se suspendă de drept [potrivit art. 195 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011 ]; în această situație se vor menține doar drepturile de asigurări de sănătate;

– pe durata în care asistentul maternal profesionist nu are în plasament niciun copil [potrivit art. 8 alin. (4) din H.G. nr. 679/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist];

– pe durata în care muncitorii portuari nu lucrează, fiind personal de rezervă (potrivit O.U.G. nr. 22/1999);

– pe durata întreruperii colective a lucrului ca urmare a unor temperaturi extreme [potrivit art. 6 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 99/2000];

– pe durata expertizelor tehnice judiciare (potrivit art. 16 din O.G. nr. 2/2000);

– pe durata ocupării funcției de manager și de membru în consiliul director al unităților sanitare, aceste persoane își vor desfășura activitatea în baza unor contracte de management, respectiv de administrare (potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății).

De la data sistării motivului de suspendare de drept, pe parcursul a 5 zile calendaristice, agentul diplomatic are obligația să comunice în scris conducătorul autorității sau instituției publice despre acest fapt. În maxim 5 zile, acesta are datoria să asigure condiții utile reînceperii activității de către agentul diplomatic.

Raportul de serviciu se suspendă la inițiativa agentului diplomatic în următoarele situații:

A. Concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani – reglementarea legală o constituie O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor.

Potrivit acestei reglementări, concediul și indemnizația se acordă persoanelorcare, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri din salarii, venituri din activități independente, venituri din activități agricole supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, după cum urmează:

– concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la un an, precum și de o indemnizație lunară [art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 111/2010];

– concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, precum și de o indemnizație lunară [art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010];

– indemnizația lunară prevăzută la alin. (1) lit. a) se stabilește în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 lei și nici mai mare de 3.400 lei;

– indemnizația lunară prevăzută la alin. (1) lit. b) se stabilește în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 lei și nici mai mare de 1.200 lei.

Pentru copilul cu handicap concediul pentru creșterea lui se acordă până la împlinirea vârstei de 3 ani, iar indemnizația aferentă se acordă în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 lei și nici mai mare de 3400 de lei [potrivit art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 111/2010].

B. Concediul pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiuni intercurente până la împlinirea vârstei de 18 ani – condițiile și persoanele care pot beneficia de concediu medical sunt stabilite în art. 1 alin. (1) și (2), art. 26-30 din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate.

Medicul de familie eliberează certificatul de concediu medical și certificatul pentru persoane cu handicap (art. 28 din O.U.G. nr. 158/2005) în baza cărora se acordă indemnizația. Perioada pentru care se dă indemnizația este de maximum 45 de zile calendaristice pe an pentru un copil, exceptând situația în care copilul suferă de boli infectocontagioase, neoplazii, este imobilizat în aparat gipsat, este supus unor intervenții chirurgicale; în astfel de cazuri medicul curant stabilește durata concediului medical. După ce se depășesc celor 90 de zile intervine medicul specialist, cu aprobarea medicului expert al asigurărilor sociale (potrivit art. 29 din O.U.G. nr. 158/2005).

Cuantumul lunar brut al indemnizației este de 85% din baza de calcul (potrivit art. 30 din O.U.G. nr. 158/2005).

C. Concediul paternal – este reglementat de Legea nr. 210/1999. În baza acestui act normativ se poate acorda, la cerere, un concediu de 5 zile lucrătoare. Pe toată durata concediului salariatul va primi din fondul de salarii, o indemnizație egală cu drepturile bănești conform zilelor respective, calculată în funcție de salariul brut realizat.

D. Concediul pentru formare profesională –este un drept al salariaților de a beneficia, la cerere, de concedii pentru formare profesională, cu plată sau fără plată, conform art. 154 Codul muncii. Angajatorul poate refuza cererea angajatului său (de a beneficia de un concediu fără plată) numai dacă absența acestuia ar afecta serios evoluția activității sale [art. 155 alin. (2) C. mun.].

Concediul se poate acorda și plăti dacă angajatorul nu și-a onorat angajamentul de a garanta pe cheltuiala proprie participarea unui angajat la cursurile de formare profesională. În această situație, salariatul va beneficia de un concediu plătit destinat formării profesionale, de până la 10 zile lucrătoare sau de până la 80 de ore.

În toate cazurile, durata concediului pentru formare profesională nu se poate deduce din durata concediului de odihnă anual și este similară unei perioade de muncă efectivă în ceea ce privește drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul (potrivit art. 158 C.mun.).

E. Profesarea unor funcții elective în domeniul organismelor profesionale înființate pe plan central sau local, pe tot parcursul mandatului – pe timpul mandatului dacă nu este posibil cumulul de funcții, contractul individual de muncă al salariatului se va suspenda, iar la terminarea mandatului, salariatul se va reîntoarce la locul său de muncă.

F. În mod distinct, art. 51 alin. (2) C. mun. reglementează, în mod eronat, inutil și contradictoriu faptul că: „contractul individual de muncă poate fi suspendat în situația absențelor nemotivate ale salariatului, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum și prin regulamentul intern”.

În cazul în care este vorba de absențe nemotivate, pe de o parte, contractul individual de muncă nu poate fi suspendat, ci este suspendat mereu, iar pe de altă parte, în toate cazurile, absențele nemotivate constituie abatere disciplinară iar angajatorul îl poate sancționa disciplinar pe salariat.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că absențele nemotivate ale salariatului nu reprezintă una dintre acele situații de suspendare a contractului individual de muncă în care să nu se poată dispună de către angajator concedierea salariatului în cauză.

Cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea trebuie întocmită în scris cererea de suspendare a raportului de serviciu.

Conducătorului autorității sau instituției publice va dispune reluarea activității printr-un act administrativ.

Actul administrativ prin care se stabilește, respectiv se acceptă întreruperea raportului de serviciu, dar și cel prin care se dispune reluarea ocupației de către agentul diplomatic se semnalează în timp de 10 zile lucrătoare de la data expunerii.

Autoritățile și instituțiile publice au obligația ca pe timpul suprimării relației de serviciu să rezerve postul aferent funcției publice. Un funcționar public din corpul de rezervă poate ocupa postul pe o perioadă determinată.

Dacă nu există în corpul de rezervă agenți diplomatici care să îndeplinească cerințele specifice, postul respectiv se poate ocupa, cu contract individual de muncă, pe o perioadă identică cu perioada suprimării relațiilor de serviciu.

6.3. Încetarea raporturilor de serviciu

Condițiile în care are loc sistarea relațiilor de serviciu ale funcționarilor publici sunt următoarele:

de drept;

de comun acord, menționat în scris;

prin scoaterea din funcție;

prin destituirea din funcție;

prin demisie.

Cazurile în care operează încetarea de drept a contractului individual de muncă sunt cele mai numeroase, fiind prevăzute, marea lor majoritate, de art. 56 alin. (1) C. mun., astfel:

A. La data morții angajatului sau al angajatorului persoană fizică, precum și când angajatorul persoană juridică este în prag de dizolvare, de la data la care angajatorul și-a întrerupt existența – este evidentă soluția legiuitorului având în vedere faptul că dispariția fizică a salariatului sau a angajatorului persoană fizică va atrage încetarea de drept acontractului individual de muncă; fiind un contract intuitu personae, munca nu poate fi prestată de o altă persoană.

De asemenea, dizolvarea angajatorului persoană juridică, poate interveni în următoarele situații: la împlinirea termenului pentru care s-a înființat, în cazul realizării scopului pentru care a fost constituită, în situația constatării nulității actului constitutiv, ca o consecință a hotărârii adunării generale a societății comerciale, din cauza scăderii numărului de membrii sub limita minimă stabilită prin lege, act de înființare, ca urmare a pierderii capitalului social sau micșorării lui sub minimul legal, din cauza falimentului persoanei juridice, deoarece scopul a devenit ilicit sau imoral.

În toate aceste situații, persoana juridică va intra în lichidare, după care existența sa va înceta, fiind radiată din registrul de evidență.

B. La data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții sau punerii sub interdicție a salariatului sau a angajatorului persoană fizică – este data la care încetează potrivit Noului Cod Civil privitor la persoanele fizice și juridice, însăși capacitatea de folosință a persoanei fizice în cauză. Această perspectivă este valabilă atât pentru salariat, cât și pentru angajator persoană fizică.

C. La data înfăptuirii în același timp atât a condițiilor de vârstă standard cât și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data transmiterii deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate, pensiei anticipate parțial, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare – în acest caz trebuie avută în vedere Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Potrivit acestui act normativ, „vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbați și 63 de ani pentru femei, iar stagiul complet de cotizare este de 35 de ani” atât pentru bărbați, cât și pentru femei (potrivit art. 53), iar cel minim, esențial în calitate de condiție necesară a încetării de drept a contractului individual de muncă este de 15 ani atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Pentru a înceta de drept contractul individual de muncă al salariatului este necesar ca acesta să fi îndeplinit cumulativ, vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare, fără a avea vreo relevanță dacă acesta a depus dosarul de pensie sau dacă a obținut decizia de pensionare.

Astfel, salariatul se va afla în situația în care îi va înceta de drept contractul individual de muncă, fără a beneficia, imediat, din luna următoare, de pensie (care îi va fi plătită, retroactiv, de la data încetării contractului individual de muncă, după ieșirea deciziei de pensionare).

În sistemul public de pensii, pot cumula pensia cu venituri provenite din situații pentru care asigurarea este obligatorie, în condițiile legii, pensionarii pentru limită de vârstă (potrivit art. 118 din Legea nr. 163/2010).

D. Urmare a constatării nulității absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitivă – acest caz trebuie coroborat cu art. 57 C. mun. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că textul de lege nu face referire la nulitatea relativă ceea ce, în mod evident, reprezintă o scăpare a legiuitorului.

În toate cazurile, nulitatea poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condițiilor impuse de lege [potrivit art. 57 alin. (3)]; spre exemplu, minorul cu vârsta între 15 și 16 ani, căruia părinții nu i-au dat acordul pentru încheierea contractului de muncă, și totuși acesta l-a încheiat, neîndeplinirea condiției cerute de lege conduce la nulitatea absolută a contractului, dar ea poate fi acoperită prin îndeplinirea ei ulterioară, respectiv prin obținerea acordului de la părinți sau prin împlinirea vârstei de 16 ani de către minor care va continua să presteze munca pentru angajator (în tot acest interval de timp și după împlinirea vârstei când nu mai are nevoie de acordul părinților).

Potrivit art. 57 alin. (2) din Codul muncii, nulitatea contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor, astfel încât, persoana care a prestat o muncă în temeiul unui contract nul are dreptul la plata muncii sale, corespunzător modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu.

E. Urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de reintegrare – în această situație, instanța de judecată repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere (restitutio in integrum), prin reintegrarea în funcție a celui în cauză, dar numai la solicitarea expresă a salariatului concediat [potrivit art. 80 alin. (2) C. mun.].

Cu toate acestea, considerăm că textul de lege al art. 56 alin. (1) lit. e) comportă o serie de lacune grave:

– pe de o parte, ar trebui să fie vorba de o hotărâre judecătorească irevocabilă (și nu doar definitivă), deoarece, practica demonstrează faptul că, este anormal să fie pusă în executare o astfel de hotărâre de reintegrare, pentru ca apoi, salariatului să-i fie desfăcut(din nou) contractul individual de muncă dacă soluția instanței de recurs nu îi va fi favorabilă;

– pe de altă parte, pentru a nu se crea o situație abuzivă față de salariatul de bunăcredință, angajat între timp pe postul respectiv, salariatul concediat nelegal care a obținut prin hotărâre judecătorească reintegrarea pe post, ar trebui să beneficieze fie de anumite compensații bănești substanțiale din partea angajatorului (care nu îl mai poate integra, având postul ocupat), fie, ar trebui să fie reintegrat pe un post similar (liber sau creat special pentru punerea în aplicarea hotărârii judecătorești) celui deținut anterior (care în prezent este ocupat), astfel încât, reintegrarea în post să fie resimțită ca o sancțiune pentru angajatorul culpabil.

În această situație, legiuitorul a ales ca soluție, stabilirea unei obligații (de diligență) în sarcina angajatorului, de a-i propune salariatului căruia i-a încetat de drept contractul individual de muncă să ocupe un alt loc de muncă vacant în unitate compatibil cu pregătirea sa profesională (în cazul în care în unitate există astfel de locuri vacante), conform art. 64 alin. (1) C. mun. Apreciem că această soluție nu rezolvă, pe fond, problema ridicată de actuala reglementare a art. 56 alin. (1) lit. e) C. mun.

F. Urmare a pedepsirii la săvârșirea unei sancțiuni privative de libertate, începând de la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă – în acest caz contractul individual de muncă al angajatului va înceta de drept din cauza lipsei (absenței) acestuia de la serviciu, pentru o perioadă îndelungată, pentru motive care îi sunt, direct imputabile.

Dacă instanța îl achită pe salariat, acesta va putea fi concediat, dar numai ca sancțiune disciplinară respectând procedura cercetării prealabile [potrivit art. 61 lit. a) Codul Muncii].

G. De la data retragerii avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei de către autoritățile sau organismele competente – în această situație nu trebuie îndeplinită nicio formalitate specială de către angajator.

H. Urmare a împiedicării exercitării unei profesii sau a unei sarcini, ca măsură de protecție ori sancțiune suplimentară, de la data când hotărârea judecătorească prin care s-a dispus interdicția rămâne definitivă – potrivit legislației penale, instanța de judecată poate să aplice pe lângă pedeapsa principală, o serie de măsuri de siguranță sau pedepse complementare, precum interzicerea de a desfășura o activitate sau de a exercita o profesie care are legătură cu fapta penală.

Potrivit Codului penal, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii ori prescripția executării pedepsei, cu toate acestea, contractul individual de muncă al salariatului respectiv va înceta imediat după pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare

I. La data expirării termenului contractului individual de muncă semnat pe o perioadă determinată.

Potrivit art. 82 alin. (3)-(5) din Codul muncii, contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi prelungit, după expirarea termenului inițial, cu respectarea următoarelor condiții:

– prelungirea se decide prin acordul scris al părților;

– să nu se depășească durata maximă de 36 luni pentru care se poate încheia un contract individual de muncă pe durată determinată;

– între aceleași părți se pot încheia cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată succesive (sunt considerate succesive contractele încheiate în termen de 3 luni de la data încetării unui contract individual de muncă pe durată determinată, anterior).

K. În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești [potrivit art. 80 alin. (3) C. mun.]

Codul muncii reglementează prin art. 80 alin. (2) faptul că: la solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, acest lucru se traduce, prin faptul că, salariatul va solicita, expres, reintegrarea în muncă; în caz contrar, contractul individual de muncă renăscut în baza hotărârii judecătorești irevocabile (favorabile), va înceta de drept de la data pronunțării hotărârii judecătorești respective.

Constatarea cazului de încetare a raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al șefului autorității sau instituției publice. Înscrisul se comunică în termen de 10 zile lucrătoare de la pronunțarea lui.

Conducătorul autorității sau instituției publice va decreta scoaterea din funcția publică prin act administrativ, care se anunță agentului diplomatic în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, pentru motive neimputabile agentului diplomatic, în următoarele cazuri :

autoritatea sau instituția publică și-a întrerupt activitatea sau a fost transferată într-o altă localitate iar agentul diplomatic nu este de acord să o urmeze;

autoritatea sau instituția publică își micșorează numărul de personal în urma reorganizării activității prin reducerea postului deținut de agentul diplomatic;

consecință admiterii solicitării de reintegrare în funcția publică ocupată de către agentul diplomatic a unui agent diplomatic eliberat sau demis nelegal sau pentru cauze neîntemeiate, de la data când hotărârea judecătorească de reintegrare a rămas definitivă;

în cazul obținerii calificativului „nesatisfăcător”, pentru incompetență profesională, cu ocazia evaluării performanțelor profesionale individuale;

agentul diplomatic nu mai este compatibil cu cerințele specifice pentru ocuparea unei funcții publice;

constatarea de către organele competente de expertiză medicală prin decizie a stării de sănătate fizice sau/și psihice a agentului diplomatic, în urma căreia acesta nu-și mai poate îndeplini atribuțiile corespunzătoare funcției publice deținute.

Agenții diplomatici primesc din partea autorității sau instituției publice, în mod obligatoriu, un preaviz de 30 de zile calendaristice, perioadă în care conducătorul autorității sau instituției publice poate acorda celui în cauză micșorarea orelor de lucru, până la un număr de 4 pe zi, fără afectarea drepturilor salariale.

Agenții diplomatici abandonează corpul de rezervă și pierd însușirea de diplomat în următoarele situații :

după îndeplinirea duratei de 2 ani de la data trecerii în corpul de rezervă;

în cazul in care este redistribuit într-o funcție vacantă potrivit școlii absolvite și pregătirii profesionale iar acesta o refuză;

angajarea cu contract de muncă pentru un timp mai mare de 12 luni;

la cererea agentului diplomatic.

Demiterea din funcția publică are loc printr-un act administrativ dispus de către conducătorul autorității sau instituției publice. Aceasta se transmite agentului diplomatic în timp de 5 zile lucrătoare de la data formulării pentru cauze reproșabile agentului diplomatic, în următoarele cazuri :

a) ca pedeapsă disciplinară – aplicată pentru comiterea în mod repetat a unor abateri disciplinare, dintre care unele chiar au avut urmări grave;

b) dacă s-a constatat existența unei cauze legale de incompatibilitate – iar agentul diplomatic nu procedează la sistarea acestuia în maxim 10 zile calendaristice de la data apariției cazului de incompatibilitate.

Agentul diplomatic poate să comunice încetarea lucrului prin demisie consemnată în curs șefului autorității sau instituției publice. Demisia nu presupune justificare și provoacă efecte după 30 de zile calendaristice de la notificare.

La întreruperea lucrului, agentul diplomatic :

are sarcina să înmâneze lucrările și bunurile care i-au fost încredințate în vederea profesării atribuțiilor de serviciu.

își menține drepturile căpătate în domeniul carierei cu excepția cazurilor în care relația de muncă s-a sfârșit din motive imputabile acestuia;

beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru șomaj.

În cazul în care raportul de muncă s-a întrerupt datorită unor cauze considerate de către funcționarul public ca fiind netemeinice sau nelegale, acesta poate pretinde instanței competente abrogarea documentului prin care s-a constatat sau s-a dispus întreruperea activității la locul de muncă, în timp de 30 de zile calendaristice de la transmitere, precum și plata unei compensații identice cu drepturile bănești cuvenite neindexate de către autoritatea sau instituția publică care a emis actului administrativ, majorate, recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat agentul diplomatic. La solicitarea acestuia, instanța care a constatat anularea actului administrativ va ordona reîncadrarea acestuia în slujba publică deținută.

În toate statele membre Uniunii Europene există reglementări care obligă conducătorii autorităților sau instituțiilor publice de a monitoriza și oferi condiții de muncă și securitate corespunzătoare. Agentii diplomatici au obligația de a cunoaște și respecta reglementările referitoare la protecția muncii.

În majoritatea statelor au fost înființate comitete care au fost desemnate persoane cu atribuții în protejarea intereselor colective (referitoare la condițiile de muncă).

CAPITOLUL 7 STATUTUL JURIDIC AL DIPLOMAȚILOR ȊN DREPTUL COMPARAT

7.1.ANGLIA( Diplomatic Privileges-Act 1964)

Următoarele dispoziții ale prezentului act, în ceea ce privește aspectele reglementate de acesta, au efect de substituție în orice act normativ anterior sau a statului de drept.

În secțiunea a doua a prezentului act se vorbește despre aplicarea Convenției de la Viena, după cum urmează:

(1) În conformitate cu secțiunea a-3-a din prezenta lege, articolele prevăzute în anexa 1 la prezentul act (fiind articole ale Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice semnate în anul 1961) va avea putere de lege în Regatul Unit și, pentru acest scop interpretează în conformitate cu următoarele prevederi ale acestei secțiuni.
(2)  "Agenți ai statului de reședință" se interpretează ca incluzând orice polițist și orice persoană care exercită o putere de intrare la orice loc în orice act normativ (inclusiv orice act normativ al Parlamentului Irlandei de Nord);"Națională a statului de primire" se interpretează în sensul cetățean al Regatului Unit și colonii;"Ministerul Afacerilor Externe sau oricărui alt minister poate fi convenită" se interpretează în sensul Departamentul de secretarul de stat în cauză;

Și, în aplicarea articolelor respective la Scoția, orice referire la atașament sau executarea se interpretează ca trimitere la executarea de diligență, precum și orice referire la executarea unei hotărâri ca o trimitere la punerea în aplicare a unui decret de diligență.
(3) În sensul articolului 32 o renunțare de către șeful misiunii de orice stat sau orice persoană pentru moment îndeplinirea funcțiilor sale se consideră a fi o renunțare de către statul.
(4) Scutirea acordată de articolul 33 cu privire la orice servicii se consideră că exceptarea de la orice clasă de servicii de angajare in pentru care contribuțiile sau primele sunt plătite în conformitate cu acte normative referitoare la Securitate socială , inclusiv acte în vigoare în Irlanda de Nord, dar nu în așa fel încât să facă orice persoană obligată la orice contribuție sau premium, care nu ar trebui să o plătească dacă aceste servicii nu au fost atât exceptate.
(5) Articolele 35, 36 și 40 se interpretează ca o acordare de privilegiu sau imunitate de care au nevoie să fie acordată.

(5A) Trimiterea la articolul 36 taxelor vamale se interpretează ca incluzând o trimitere la accize aplică bunurilor importate în Regatul Unit( la taxă pe valoarea adăugată, în conformitate cu punctul 10 sau 15 din valoarea adăugată Legea privind impozitul pe 1994) (achiziții din alte state membre și importurile din afara Uniunii Europeane)

(6) Referirile din articolele 37 și 38, în măsura în care privilegii și imunități sunt admise de către statul primitor și privilegii și imunități suplimentare care pot fi acordate de statul acreditar se interpretează ca trimiteri respectiv în măsura în care orice privilegii și imunități poate fi specificată de Majestatea Sa prin Ordinul în Consiliu și la orice privilegii și imunități suplimentare care pot fi specificate atât.

Potrivit art. 47 din Convenția de la Viena din anul 1961 nu se consideră discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispozițiile prevăzute în convenție pentru argumentul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant; faptul că unele state își asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de înțelegere, un tratament mai avantajos decât cel pretins de prevederile prezentei Convenții.

Rezultă că imunitățile și privilegiile își au baza în normele dreptului diplomatic minimum acestora este stabilit prin Convenția de la Viena din anul 1961, cele care depășesc acest minim, devin indispensabile, pe baza de reciprocitate.

Statele pot, convențional, să stabilească imunități și privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenția de la Viena din anul 1961, ele pot hotărî restrângerea lor numai dacă nu este asigurată reciprocitatea.

Este bine știut că relațiile internaționale au constituit dintotdeauna un domeniu în care reciprocitatea a jucat un rol important. Se pune așadar, problema, dacă imunitățile, privilegiile, facilitățile diplomatice nu au la bază unul dintre principiile cu aplicație fundamentală în relațiile internaționale și în dreptul internațional, și anume principiul reciprocității sau cel puțin dacă principiul reciprocității nu are vreun efect în această materie.

S-a accentuat ideea că recursul la reciprocitate intervine de regulă, în ipoteza acordării unui beneficiu deosebit care nu este prevăzut pe alte temeiuri; ori, beneficiul nu se acordă sau nu se poate motiva decât în condițiile de reciprocitate. În lipsa de obligație, singura bază care poate explica acordarea tratamentului deosebit, îl constituie primirea la rândul său a unui tratament concordant – deci ideea de reciprocitate.

Cu toate acestea, apreciem că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată față de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage editate de statul de apartenență al acelor organe, ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea finalitatea pozitivă, generând sau extinzând un tratament (să creeze un statut juridic).

Restricție de privilegii și imunități.
(1) În cazul în care privilegiile și imunitățile acordate unei misiuni de Majestății Sale pe teritoriul oricărui stat, sau a persoanelor în legătură cu această misiune, sunt mai mici decât cele conferite prin prezenta lege privind misiunea acestui stat sau la persoanele care au legătură cu această misiune, Majestatea Sa poate retrage prin ordin în cadrul Consiliului astfel de privilegiile și imunitățile astfel conferite de misiunea acestui stat sau de la astfel de persoane în legătură cu ea ca pare a Majestății Sale să fie corectă.

(2) Un ordin în Consiliu în temeiul prezentei secțiuni se iau în considerare în sensul secțiunii 50 (4) din Legea privind cetățenia britanică 1981 (situații în care anumite persoane beneficiază de scutire în conformitate cu secțiunea 8 (3) din Legea privind M1 Imigrare 1971 trebuie să fie considerată, în sensul secțiunii 1 (1) din Legea menționată a stabilit 1981 ca în Regatul Unit).

Dacă în orice procedură orice pune întrebarea dacă sau nu orice persoană are dreptul la privilegii și imunități în conformitate cu prezenta lege un certificat emis de către sau sub autoritatea Secretarului de Stat precizând orice fapt cu privire la această întrebare trebuie să fie dovezi concludente de acest fapt.

Sistemul de imunități și privilegii diplomatice nu poate funcționa contrar voinței suverane a fiecărui stat după cum s-a observat, jurisdicția unui stat este necesaramente absolută și exclusivă și nu i se poate aduce limitări pe care nu și le impune singură. Aceasta face ca imunitățile și privilegiile pe care potrivit dreptului internațional le au trimișii diplomatici să nu fie drepturi care li se acordă direct și nemijlocit de către dreptul internațional, ci drepturi date de către dreptul național al statului acreditar în îndeplinirea unor obligații de drept internațional.

Este adevărat că în virtutea principiilor și normelor dreptului internațional statele și-au luat angajamentul ca în relațiile dintre ele să acorde un anumit tratament reprezentanților lor diplomatici; dar dreptul la acest tratament al beneficiarului nu se naște în mod automat, ci decurge din actul prin care statul respectiv conferă acet tratament, cel mai adesea din lege (Codul de Procedură Penală, Codul de Procedură Civilă, etc.) și regulamente ( Regulamentul Vamal, etc.).

Drept urmare, regulile dreptului internațional – convențional și mai ales cutumiar – generalmente acceptate cu privire la imunitățile diplomatice sunt încorporate în legile naționale pentru a se asigura respectarea lor. Pentru a conferi și mai mult garanții respectării imunităților diplomatice, constituțiile unor țări conferă jurisdicția curților supreme în cazurile în care se pun probleme de imunitate diplomatică.

Modul în care aceste obligații internaționale sunt transpuse în ordinea juridică internă spre a fi obligatorii pentru organele și autoritățile statului acreditar depinde de sistemul juridic al statului în cauză. Astfel în unele țări regulile de drept internațional privind poziția unui trimis sunt recunoscute în dreptul comun al acestora în vreme ce în altele au fost editate prevederi statuare specifice pentru a da forță regulilor rezultând din uzanțele în dreptul internațional al țării.

Din punct de vedere al dreptului internațional, nu se face nici o diferență în privința metodei pe care un stat o poate folosi în îndeplinirea îndatoririlor și obligațiilor privind imunitățile trimișilor străini (problema rămâne să fie determinată potrivit practicii constituționale a fiecărui stat). În fond asemenea drepturi le sunt acordate de dreptul național prin confomarea la dreptul internațional, astfel că distincția este fără semnificație substanțială.

În ultima vreme s-a afirmat că imunitățile și privilegiile agenților diplomatici trebuie să fie puse pe baze statuare, fie prin intermediul legislației interne a diferitelor state, fie prin adoptarea unor convenții. Fundamentarea imunității unui trimis pe regulile cutumiare și convenționale conduce la unele dificultăți cât privește determinarea conținutului acestor reguli, precum și îndoieli în ce privește temeiul juridic al unor asemenea imunități în dreptul național al statelor, deoarece imunitățile trebuie să fie conferite de către dreptul național al țării respective în respectarea obligațiilor sale internaționale ( din punct de vedere al instanțelor, regulile dreptului internațional privesc obligațiile statelor și acestea trebuie să fie incluse în dreptul local)

Pe de altă parte, practica statelor a variat, în decursul anilor, așa de mult în ce privește sfera și intinderea imunității diplomatice, încât este dificilă, stabilirea cu precizie a ceea ce s-a acordat în baza principiilor dreptului internațional.

7.2.FRANȚA( Decretul nr 69-222 din 6 martie 1969 privind statutul special al agenților diplomatici și consulari. Versiune consolidată a 13.01.2016)

Dispoziții specifice unor diferite organisme de personal diplomatic și consular

Conform prevederilor art.2 din Decretul nr.69 -222 din data de 6 martie 1969 Ambasadorul Franței are demnitate conferită de Președintele Republicii în cadrul Consiliului de Ministri.Ambasadorii Franței sunt reglementati de dispozitiile Decretului menționat mai sus.

Urmatorul articol face referire tot la Ambasadorii Frantei si prevede că „Ambasadorii Franței pot fi, prin decret ai Consiliului de Miniștri, la propunerea ministrului afacerilor externe, pentru o perioadă de un an, în calitate de consilieri diplomatici ai guvernului, disponibili pe lângă Ministrul de Afaceri străine, pentru a efectua orice lucrare pe care ministrul consideră relevante.”

Art.5 din Decretul nr.69-222 din data de 6 martie 1969 privind statutul special alagentilor diplomatici si consulari a fost modificat prin Decretul nr 2005-788 din data de 12 iulie 2005 – s. 1 Jurnalul Oficial din 16 iulie 2005, în vigoare la data de 1 august 2005.
Potrivit acestui articol miniștrii plenipotențiari din a doua clasă sunt aleși dintre consilierii ofițerului de externe (cadru general și o parte a Orientului) a ajuns la a doua etapă a acestui grad și justifica șaisprezece ani de serviciu în organism sau în caz de integrare planificată la articolul 13, un organism recrutat prin Școala Națională de Administrație.

Aceste numiri în funcția de ministru plenipotențiar nivel doilea clasă sunt pronunțate cu egalitatea de tratament sau, în lipsa acestuia, imediat deasupra celei deținute anterior. Agenții care beneficiază va păstra vechimea dobândite în nivelul inițial, iar în cazul unei reclasificare la un nivel corespunzător grupului în care au fost clasificate anterior.
Miniștri plenipotențiari clasa 1 sunt aleși dintre miniștrii de clasa a doua dovadă plenipotențiar al trei ani de serviciu efectiv în această clasă.
Miniștri plenipotențiari sunt selectati din miniștri de prima clasa dovada plenipotențiar de doi ani de serviciu eficient în această clasă.De asemenea, art. 6 Decretul nr.69-222 din data de 6 martie 1969 privind statutul special alagentilor diplomatici si consulari a avut unele modificari, iar aceste modificari se regasesc in Decretul 84-44 1984-01-18 art. 1 Jurnalul Oficial al 21/1/1984.

Potrivit prevederilor art. 6, după doisprezece nominalizări ministru plenipotențiar clasa a 2-a ocupa locul în conformitate cu articolul 5,respectiv o întâlnire în cadrul organismelor de plenipotențiari poate fi efectuată de la funcționari sau funcționari publici care nu aparțin personalului diplomatic și consular.

Pot fi numiți la clasa exterioară, clasa 1 sau clasa a 2-persoane, respectiv în vârstă, menționate în paragraful anterior, cel puțin cincizeci, patruzeci și opt sau patruzeci și cinci de ani și care au, respectiv, de cel puțin douăzeci -două, douăzeci de ani, șaptesprezece ani ca vechime in servicii publice.
După treisprezece nominalizari din corpul de miniștri plenipotențiari pronunțate în condițiile prevăzute la articolul 5 sau la primul paragraf din prezentul articol, o întâlnire în corpul de miniștri plenipotențiar poate fi realizat printre persoanele care nu au statut de funcționari sau funcționarii publici care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 2 din Legea din 07.12.1983.

Art.7 din Decretul nr.69-222 din data de 6 martie 1969 privind statutul special al agentilor diplomatici si consulari a fost modificat prin Decretul nr 2005-1436 din data de 15 noiembrie 2005 – s. 1 Jurnalul Oficial din 22 noiembrie 2005.

Dispozițiile acestui articol prevad următoarele:

Numirile și promovările clasa de miniștri plenipotențiari sunt pronunțate prin decret, la propunerea ministrului afacerilor externe, având în vedere o listă de candidați eligibili adoptate de acesta.

Fără a aduce atingere articolului 26 2 și al treilea paragraf al articolului 58 din Legea nr 84-16 din 11 ianuarie, 1984, ca a fost modificată, în ceea ce privește dispozițiile legale referitoare la serviciul public al statului, numiri și rangul progrese miniștri plenipotențiari nu sunt supuse avizului Comitetului de gestiune în comun.

Prin derogare de la al doilea paragraf al articolului 55 din Legea din 11 ianuarie de 1984 citată anterior, Comitetul de administrație mixt nu are cunoștințe și poate propune notele de revizuire și aprecieri exprimarea valoarea membrilor profesionale ale corpului miniștrilor plenipotențiari.
Prin derogare de la al doilea paragraf al articolului 13 din Decretul nr 2002-682 din 29 aprilie 2002 privind termeni generali de evaluare, clasificare și avansarea în carieră a funcționarilor publici, distribuirea de reduceri durata medie de serviciu necesar pentru a accesa de la un nivel la nivelul următor nu este condiționată de avizul comitetului administrativ comun.

Puterea de a impune, pe plenipotențiar miniștri, sancțiuni primul și al doilea grupuri sunt definite la articolul 66 din Legea nr 84-16 din 11 ianuarie 1984 care conține prevederi legale referitoare la serviciul public Statul este delegată Ministrul Afacerilor Externe.El a apucat comitetul administrativ comun întrunită în consiliu de disciplină, atunci când este necesar consultării.

O alta modificare reprezentativa din Decretul nr.69-222 din data de 6 martie 1969 privind statutul special alagentilor diplomatici si consulari este la art.10.Acesta a fost modificat prin Decretul nr 2007-1744 din 13 decembrie 2007 – s.1.

Potrivit acestui articol, Consilierii Afacerilor Externe ale cadrului general sunt recrutați dintre foștii elevi ai Școlii Naționale de Administrație; ei sunt numiți și acordă mandatului în această calitate din ziua următoare ultimei zile de școală la școală.Pentru a ține seama de studiile la Școala Națională de Administrație, indiferent de durata, care sunt numiți direct la al treilea nivel.Cu toate acestea, în cazul în care indicele dețin în corpul lor, context de muncă sau locuri de muncă inițială este mai mare decât cea corespunzătoare la al treilea nivel, consilierii afacerilor externe ale cadrului general recrutați prin concurs intern și extern această școală este plasat la nivelul de rang Afacerilor Externe consilier cu egalitatea de tratament sau, în lipsa acestuia, imediat deasupra celui au bucurat anterior în corpurile lor, contextul ocupării forței de muncă sau ocuparea forței de muncă inițial pentru funcționarul sau utilizarea lor pentru personalul nepermanent.
În limita vârsta necesară în primul paragraf al articolului 17 pentru promovarea la nivelul următor, să își păstreze vechimea în etapa dobândită în rangul lor anterioară sau de clasă în cazul în care creșterea în urma numirii de tratament este mai mică decât cea care ar rezulta dintr-o creștere pas în fosta situația lor.

Ofițerii numit chiar dacă au atins cel mai înalt nivel de rangul lor anterioare sau de clasă păstrează vechimea în treaptă în aceleași condiții și limite, în cazul în care creșterea în urma numirii de tratament este mai mică decât cea rezultată din un progres la ultimul pas.
Consilierii Afacerilor Externe ale cadrului general recrutat prin concurs a treia a Școlii Naționale de Administrație sunt plasate în etapa a 6-a gradului de consilier pentru afaceri externe, cu excepția cazului în prevederile trei paragrafe precedente sunt mai favorabile.

Art.12 a avut, de asemenea, unele modificari.Acesta fost modificat prin Decretul nr-653 din 30 aprilie 2007 – s. 19 JORF 03 mai de 2007.

I. Consilierii Afacerilor Externe ale celor două cadre poate fi recrutați în rândul funcționarilor care aparțin organismelor enumerate la articolul 1 și clasificate în categoria A în conformitate cu articolul 29 din Legea nr 84-16 din 11 ianuarie 1984 cum a fost modificată cu dispozițiile legale referitoare la serviciul public al statului si care au cel puțin zece ani de serviciu public. Ofițerii ai corpului de traducători din cadrul Ministerului de Externe, care îndeplinesc condițiile stabilite mai sus sunt, de asemenea, eligibile pentru aceste numiri.
Secretarii afacerilor externe, pe lângă informare și comunicare și traducători de sisteme de Ministerul de Externe trebuie să aparțină, de asemenea, la rangul principal timp de cel puțin patru ani.Personalul recrutat prin Est trebuie să facă dovada cunoștințele lingvistice necesare pentru îndeplinirea sarcinilor lor.

II.- Numărul de numiri care pot fi impuse în fiecare an în conformitate cu I de mai sus se calculează prin aplicarea unui procent la numărul de consilieri Afacerilor Externe a numit același an, după recrutare în temeiul articolelor 10 și 11. Acest procent este stabilit prin ordin al ministrului afacerilor externe, fără a fi sub două treimi. Dacă numărul calculat nu este un număr întreg, se rotunjește la cel mai apropiat număr întreg.
Aceste numiri sunt rezervate în proporție de cinci până la șase ofițeri care au slujit de cel puțin doi ani la Ministerul Afacerilor Externe și sediu de cel puțin doi ani într-o muncă diplomatică sau consulară.

Trebuie, în sensul alineatului precedent, la serviciile efectuate într-un servicii de ocupare diplomatice sau consulare efectuate de funcționarii menționate în primul paragraf de mai sus am în serviciile de stat din străinătate înainte la data intrării în vigoare a prezentului decret.
III. Consilierii Afacerilor Externe recrutați în conformitate cu dispozițiile prezentului articol se acordă mandatului la nivelul unui tratament egal sau în lipsa acesteia, imediat deasupra celui au bucurat în corpul lor originală, cu condiția ca acestea să justifice în corpul de o lungime de serviciu cel puțin echivalent cu cel prevăzut în mod normal pentru a atinge acest grad în conformitate cu primul paragraf al articolului 17.

În caz contrar, acestea sunt acordate mandatului la nivelul corespunzător, în conformitate cu primul paragraf al articolului 17, servicii de vechime au justificat în corpul lor originală.

Oficialii care au văzut în corpul lor vechi un salariu mai mare decât cel realizat în etapa a 11-a gradului de consilier Afacerilor Externe și oficialii menționate în paragraful anterior primi o plată compensatorie.

Art.19 din Decretul nr.69-222 din data de 6 martie 1969 privind statutul special alagentilor diplomatici si consulari a fost modificat prin Decretul nr 2007-1744 din 13 decembrie2007-s.2.Conform prevederilor acestui articol, secretarii de Externe sunt recrutați:

1. În ceea ce privește secretarii Afacerilor Externe al cadrului general și a cadrului de Est, prin intermediul unor concursuri externe și interne organizate în fiecare dintre cele două cadre, în conformitate cu primele cinci paragrafe ale articolului 5, primul și al treilea paragraf de la articolul 6 și articolul 8 din Decretul din douăzeci și șase septembrie 2005 citată mai sus. Candidații pentru concursuri trebuie să îndeplinească cerințele de diplomă sau o calificare la sau înainte de data de primul eveniment din fiecare concurs.
Ajutorul prevăzut la alineatul precedent pentru recrutarea de secretari ai Afacerilor Externe al cadrului de Est sunt organizate pe secțiuni geografice. Lista secțiunilor geografice și numărul de locuri disponibile în fiecare secțiune se stabilesc prin ordin al ministrului de Externe. De locuri de muncă de secretar de externe din cadrul Est care nu au fost ocupate prin numirea candidaților la o secțiune a unuia dintre cele două concursuri pot fi acordate de către juriu:
a) Să candidați în aceeași secțiune a altor concursuri;

b) sau, dacă nu, candidații de o altă secțiune a uneia sau alteia concurs.

2. În ceea ce privește secretarii afacerilor externe sub administrare, prin institutele regionale de administrare. Nici un candidat nu poate fi recrutat ca atare el a trecut testele de sancționare practica de două limbi străine în care instruirea este dat în legătură cu școlarizarea institute regionale de administrare. Cu toate acestea, scorul a test de limba obligatoriu poate fi mai mic de un scor minim stabilit prin ordin comun al ministrului afacerilor externe și ministrul pentru servicii publice;

3. Opțional, pentru a fi incluse pe o listă de candidați eligibili și după consultarea comitetului administrativ comun relevantă dintre oficialii aparținând unui organism clasificate în categoria B sau la același nivel al Ministerului de Externe care justifică, la 1 ianuarie numire an, nouă ani de serviciu public, inclusiv cel puțin cinci la Ministerul Afacerilor Externe. Pentru a fi numit ca parte a Orientului, acești oficiali trebuie să facă dovada cunoștințele lingvistice necesare pentru îndeplinirea sarcinilor lor.
Numărul de numiri la alegerea poate fi pronunțată, astfel este determinată în ultimele două paragrafe ale articolului 7 din Decretul din 26 septembrie 2005 menționate mai sus.

7.3.ITALIA(Decreto no.18/05.01.1967)

Serviciul diplomatic si consular al Italiei

Ocupând cea mai mare parte din Peninsula Italică, Republica Italiană sau Italia, cu capitala la Roma, este un stat european, din care mai fac parte mai multe insule din Marea Mediterană, printre care putem aminti de Sicilia și Sardinia. Vecinii săi sunt Franța la nord-vest, Elveția și Austria la nord și Slovenia la nord-est. La aceasta se adaugă și San Marino și Vatican – două enclave independente, și Campione d'Italia – o exclavă înconjurată de Elveția. Loc de origine al multor culturi europene și al mișcărilor culturale moderne – Renașterea – Italia, si prin urmare Roma, este sediu al Bisericii Romano-Catolice. Dacă luăm în considerare poziția șapte conform PIB-ului, poziția opt conform indicelui calității vieții, iar pentru indicele dezvoltării umane poziția douăzeci, putem afirma faptul că Italia este o țară dezvoltată. Un loc fruntaș îl ocupă și datorită implicării sale în „viața”Europei : membru fondator al Uniunii Europene, unul dintre membri ai G8, OTAN-ului, Consiliului Europei, Uniunii Europei Occidentale. Organizarea sa, conform Constituției Republicii Italiene din 1948, cuprinde: „un parlament bicameral, (Parlamento), consistând din Camera Deputaților (Camera dei Deputati) și Senat (Senato della Repubblica), o putere judiciară și una executivă (condusă de un prim ministru) (Presidente del Consiglio dei Ministri). Președintele republicii este ales pe 7 ani de către parlamentul reunit cu un contingent mic de delegați regionali.” Prim ministrul este nominalizat de către președinte și la rândul său, propune ceilalți miniștri. Consiliul de Miniștri – în general, compus din membri ai parlamentului – au obligativitatea de a păstra secretele ambelor camere, așa – numita Fiducia. De-a lungul timpului s-au produs mai multe schimbări, astfel: Sistemul judiciar italian, bazat pe dreptul roman, a fost modificat în special, prin Codul napoleonic; curtea constituțională, Corte Costituzionale este o inovație post-Al Doilea Război Mondial.

Cu o vastă experiență diplomatică și consulară, Italia are in strainatate „123 ambasade si 532 de consulate” . Capitala sa Roma găzduiește „136 ambasade, 620 consulate și 3 alte reprezentări.” Dezvoltarea modelului diplomatic modern duce la formarea unui nou tip de state , un rol în acest sens având și așa-numita "Revoluție papala", de la inceputul sec. XI, cu privire la o diviziune mai clară a autorităților laice și ecleziastice. Cum un mare număr de conducători de state își doreau recunoașterea statutului lor, nu doar la Curte, ci și dincolo de granițe, ambasadorul din sistemul diplomatic avea rolul de crainic sau vestitor al suveranității regale. Astfel, Renașterea teoriei antice privind buna înțelegere între state, impune ridicarea trimisului ad-hoc la rangl de ambasador permanent, cu scopul de a prezenta în permanență situația din alt stat. Începând cu secolele XVI-XVII cautarea echilibrului a devenit obiectivul principal al politica externă europeană ia noi dimensiuni – ca urmare îmbunătățirii relațiilor între state. ca urmarea devine absolut necesar formarea de coaliții și alianțe, precum și o bună cunoașterea a intențiilor și politicii statelor. Toate acestea au dus la realizarea de misiuni diplomatice reciproce și pe termen îndelungat. Eficientizarea diplomației a făcut posibilă o politică de echilibru îmbunătățită. Vaticanul, Imperiul Roman și cel Bizantin, Emiratele Arabe, dar și politica grecească au servit drept modele pentru serviciile diplomatice italiene. În nou-apărutele „cancelarii” se dezvoltă, tot mai mult, metode eficiente de aplicare a politicii externe. Acest lucru se poate observa si din documentele vremii – secolele XII-XIV – în care se menționează aceleași persoane implicare în politica externă, deci apariția diplomaților profesioniști și în cosecinșă, apariția clasei de birocrați profesioniști. Odată cu legiferarea acestora, apare și plata lor de către stat. Un document specifică „ Printre ambasadorii care au venit la Roma pentru festivitățile de aniversare anului 1300, au fost de 12 florentini, care, în afara Florenței, reprezentau Franța, Anglia, Republica Cehă și alte țări.” După 1375 se deschid misiuni diplomatice în majoritatea statelor italiene. Putem face o paralelă între în Evul Mediu și perioada Renașterii: dacă în prima, întâlnim nuntii „persoanele care citeau scrisorile in voce” și procuratorii (persoanele imputernicite sa negocize) , în cea de-a doua apar „ambasciatore”, Ambasador-Resident cu o multitudine de imputerniciri. Printre cei care pun bazele teoretice ale politicii externe și dreptului diplomatic putem menționa pe: A. Gentili, N. Machiavelli, T.Tasso, F.Guiccardini sau G.Bragacca. printre studiile lor se enumeră: arta diplomației, drepturile și responsabilitățile ambasadorilor, problemele imunității și privilegiilor acestora. S-au cimentat astfel principalele caracteristici ale"modelul italian" privind serviciului diplomatic:

– Apariția cancelarilor preocupate de politica externe a statului;

– O nouă clasă de funcționari profesioniști, plătiți din trezorerie ;

– Înmulțirea misiunilor diplomatice permanente;

– Deschiderea arhivelor diplomatice și forme speciale de corespondență diplomatică.

Un rol foarte important în devoltarea statului si implicit a serviciilor diplomatice l-au avut ideile și practica Iluminismului. „În anii dintre revoluțiile americană și franceză, ideea de libertate și egalitate, doctrina suveranității poporului și a libertatii drepturilor omului au devenit o parte din bagajul intelectual al tinerilor care doreau să facă carieră de diplomat.” Napoleon a adus reforme care au dus la restructurarea aparatului responsabil de politică externă,iar începând cu 1796 s-au organizat concursuri publice pentru ocuparea posturilor. Un exemplu ne este dat de un concurs organizat la Milano, în care se cerea de la concurenți scrierea unui eseu pe tema: "Care dintre formele de guvernare liberale existente pot asigura cel mai eficient prosperitatea Italiei?". Ca urmare a acestor cocursuri, serviciul diplomatic italian cuprindea membrii din rândul burgheziei și aristocrației, dar si oameni cu profesii liberale, marea majoritate luptțnd pentru unificarea Italiei.

Diplomația Regatul Unit al Italiei

Unificarea treptatăa teritoriilor italiene cu Regatul Sardiniei au dus în final la unificaea Italiei în 1871. Instituțiile sale diplomatice au fost influențate de legile piemonteze, de sistemul centralizat de tip napoleonian, ca urmare a Revoluției franceze, dar și de conceptul statului de drept german; în timp ce Ministerul Afacerilor Externe este aproape identic cu "modelul francez", care se caracterizează prin trei tipuri de servicii diplomatice: în minister, in misiunile străine și in consulate. Pretendenților la serviciile diplomatice le se cerea o calificare adecvată, însumând cunoștințe din drept național și internațional, civil, economic, penal. Alte probe cereau cunoștințe din istorie, geografie sau limbi străine. Apare si funcția de Atașat militar, cu acordul Minitterului războiului sau Ministerul Marinei, sau funcția de Secretar general al Ministerului de Externe – cu aprobarea regelui, care venea în sprijinul continuității administrative, în ciuda deselor schimbări ministeriale. În timp, însă, funcția de secretar a fost politizată, ea fiind ocupată de parlamentari, senatori, diverși lideri ai fracțiunilor politice si nu de diplomați de carieră. Situatia politică a vremii cerea aparitia unei relație mult mai strânse cu parlamentul. În acest sens a fost introdus un post special de ministru adjunct (sottosegretario). Treptat a fost creat și Departamentul de Presă, cerut și de opinia publică. În 1917 apare postul de ministru adjunct in afacerile cu presa și Propaganda. Începând cu secolul XX cresc cerințele pentru pretendentii la o carieră diplomatică. „Ei trebuiau să servească în armată, să dețină o sănătate bună, și cel mai important să aibă "un comportament exemplar și conștiință civică." Cu timpul, crește pretigiul absolvenților Institutului de Științe Politice florentin și ai Școalii venețiene de Afaceri Comerciale . Candidații erau obligați să lucreze voluntari câțiva ani, fapt ce ducea la acordarea titlului de ambasador doar la vârsta de 60 de ani. Cu venirea regimului fascist în Italia în 1922 și a lui Mussolini, se desființează postul de Secretar General al Ministerului, acesta luând toate deciziilor în domeniul politicii, schimbând structura serviciilor din Ministerul de Externe. Conform cu o lege din 1927, ocuparea posturilor in serviciul diplomatic se permitea doar persoanelor care aveau"comportament civic exemplar, echilibru moral si maturitate politica", urmărind astfel transformarea diplomaților în fasciști.

Serviciul diplomatic în perioada proceselor de transformare democratică din Europa de Sud.

După 1947 numirea a ambasadorilor, acordarea rangurilor diplomatice era în sarcina guvernului. În plus se observă tendința de extindere a rolul politic al președintelui. Conform Constituției, Parlamentul deține controlul asupra politicii externe, prin dezbateri privind programele noi de guvernare, permițând, în același timp, președintelui țării să ratifice tratate internaționale, importante pentru viitorul țării. O altă sarcină a Parlamentului este discutarea anuală a bugetului, emițând legi și dând instrucțiuni guvernului în privința cheltuielilor ministeriale. „În 1984 a fost adoptată o lege, în conformitate cu care „Gadzetta uffichiale” este obligată să a publice toate acordurile internaționale, iar o dată la patru luni să publice o anexa aparte – unde să conțină toate tratatele, convențiile, notele și alte acte de politică externă.” În cazul în care Ministrul de externe nu cade de acord cu primul-ministru, singura modalitate pentru el e să demisioneze. Altfel, el, conform art. 95 din Constituție, este direct responsabil pentru fiecare acțiune a instituției pe care o reprezintă, acesta acționând ca un intermediar (liant) între deciziile politice și manifestările diplomatice. Această politică permite interacțiunea dintre autoritățile publice naționale și structurile europene și cele atlantice. condus la crearea în cadrul Cabinetului funcția de ministru fără portofoliu pe probleme legate de relația cu UE. Putem afirma faptul că Ministerul este un „gardian al intereselor Uniunii”, asigurând, în același timp, continuitatea procesului de integrare. Se observă o creștere semnificativă a implicării cabinetului miniștrilor în politica externă. Are loc instituire formulei permanentă a reuniunilor la nivel înalt. O mare parte a ministerelor stabilesc rapoarte directe cu partenerii săi din UE, de altfel rolul Ministerului Italian de Externe. O situție specială a apărut în procesele de regionalizare – provincii din diferite Regiuni din Italia ce pretindeau o oarecare autonomie în domeniul în relațiilor externe cu celelalte state. Ca urmare, în1977 prin decretul prezidențial s-a stabilit faptul că și provinciile cu autonomie depind de stat în luarea deciziilor finale, excepție fac relațiile internaționale sau relații cu instituțiile UE, când acest drept revine întotalitate statului la nivel național. Președintelui Consiliului de Miniștri în 1980 a decretat „competența 4 exclusivă a Ministerului Afacerilor Externe în materie de politică externă.” În urma reformelor, Ministerului de Externe are un rol important în coordonarea diverselor situații ale regiunilor în materie de activitate externă. Ca o necesitate, a fost instituită funcția de consilier diplomatic, în vederea eficientizării informațiilor în politicii externe. S-a format apoi un grup de consilieri pe probleme de relații externe. Postul de consilier diplomatic necesită, de regulă, diplomați cu rang de ambasador sau de ministru consilier, având experiență de lucru în Ministerul Afacerilor Externe. Consilierii, au la rândul lor, propriul aparat consultativ, alcătuit din funcționari competenți în materie de politică externă. Funcția de consilier diplomatic existând și pe lângă președintele. O reală problemă pe ordinea de zi, în Italia postbelică, a constituit-o adoptarea unei Constituții republicane și „eliberarea” de moștenirea totalitarismului. Situația reorganizării serviciului diplomatic într-o comisie mixtă, formată din oameni de știință, diplomați și experți, a fost preluată spre soluționare, în 1962, de către Institutul de Documentare și afaceri juridice. Aceasta a fost urmată, în 1967, de decretul Președintelui Republicii cu privire la structura „Ministerului Afacerilor Externe”, cu modificarile de rigoare:” cariera diplomatică era extins asupra colaboratorilor direcției ștampilare, serviciul presă și relații cu publicul, funcționarilor din direcția comerț și emigrare.” O noutate în acest domeniu o reprezintă posibilitatea femeilor de a candida la posturi diplomatice, în prezent, activând aproximativ 50 de femei. În anii care au urmat, au avut loc mai multe modificări în sfera geopolitică mondială, fapt ce s-a răsfrând și asupra Ministeruuil italian de Externe, care nu mai îndeplinea cerințele vremii – de la personal insuficient, nemotivat si slab pregătit, până condițiile nefavorabile ș lipsa utilajului tehnice moderne – toate acestea datorită Bugetului Farnesinei* (MAE Italian) insuficient. Spre exemplu:” în 1998, pentru activitatea Ministerului Securității Muncii și Protecției Sociale a fost alocat 7.19%; pentru Ministerul Educației -5,75%, iar pentru Ministerul Afacerilor Externe – a fost alocat o sumă de 0,28% din bugetul de stat. În Marea Britanie, acest buget este de 0.33, în Germania – 0.81 Franța – 0,92% din bugetul de stat.” Spre ameliorarea acestei situații, au avut loc o serie de evenimente și acțiuni. Astfel, începând cu anii 90, au apărut: conferințe cu diplomați de rang înalt, s-a întocmit o comisie specială în cadrul Parlamentului, în vederea întocmirii unui proiect de lege, s-a dezbătut situația în presa de specialitate. Fracțiunilor parlamentare care au votat o lege ce schimba regulile de organizare a serviciului diplomatic – Legea 266/99 cu privire „La reforma Serviciului de Externe”, face referire la toate structurile și substructurile interne ale Farnesinei. Ca și puncte ale reformei amintim:

– formare și ajustare bugetului Ministerului Afacerilor Externe italian, în conformitate cu celelalte state;

– îmbunătățirea și dezvoltarea diplomației economice și a celei sociale;

– eficientizarea acțiunilor priving diseminarea limbii și culturii italiene peste graniță;

– îmbunătățirea procesului de votare a conaționalilor care trăiesc în alte țări;

– soluții privind lipsa de personal;

– stabilirea mai clară a rolului Ministerului în activitățile internaționale ale altor instituții Farnesina;

– mărirea numărului de personal angajat în bază de contract.” Conform Legii 266/99 pentru a răspunde cerințelor financiare crescânde ale personalului diplomatic, pe o perioadă de patru ani se aloca o sumă de 178,451 miliarde de lire (înainte de apariție a monedei euro) din bugetul instituției.”

O atenție specială o are formarea cadrelor de specialitate în domeniul finanțelor, avocației, precum și specialiști cunoscători de limbi străine, cum ar fi arabă, chineză sau slavă. O altă masură a fost închiderea mai multor consulate, de exemplu „în 1999 a fost închis șase consulate în Europa (Klagenfurt, Anvers, Sionul Nyushatel, Locarno, Lucerna), și unul în Canada (Hamilton).” În același timp au fost deschise ambasade ale Italiei, cum ar fi cea de la Tbilisi și Erevan, sporind prezența Italiei în Caucaz, cunoscut pentru resursele energetice. O altă ambasadă este cea de la Tirana, cu interese politice și economice în Albania. Diplomația economică capătă o nouă valoare – existând postul de consilier economic – un oficial al Ministerului Comerțului Extern, și un consilier pe probleme financiare – reprezentant al Băncii Italiei. Institutul Italian de Comerț, care dispune de 80 de birouri, se ocupă cu promovarea și cooperarea economică, în interiorul fiecărei ambasade. Ele, însă, nu depind de ambasade și nu se bucură de statut diplomatic. „Diplomație economică este realizată de asemenea și de către 59 de Camere de Comerț, prezente în 60 de țări.”. Odată cu venirea lui Silvio Berlussconi în fruntea Ministerului Afacerilor Externe, a urmat o reformă destul de radicală a serviciului diplomatic, încuviințând reformarea ministerului către firme de consultanță. În noiembrie 2002, lui Berlussconi îi urmează Franco Frattini. În timpul mandatului său s-a ajuns la concluzia că Farnesina suferă „ de fragmentare și improvizație în promovarea politicii externe italiene, pe arena internațională, lipsa de atenție asupra fluctuațiilor și circuitului afacerilor economice, și de castă.” Se propune astfel, adoptarea modelului britanic și canadian, privind fuziunea Ministerului Afacerilor Externe cu Ministerului Comerțului Exterior, devenind un fel de „catalizator pentru afaceri externe economice.” Se propune, de asemenea, reducea cheltuielilor cu personalul din străinătate, în cadrul ambasadelor și consulatelor, prin concentrarea activității diplomatice, precum și angajarea de experți în domeniu. „Berlusconi însuși a declarat că sarcina diplomației Italiene constă în primul rând în a promova interesele economice, de aceea toate ambasadele italiene ar trebui să fie „prezente pe prima linie de front comercială în țările in care sunt acreditate.” Inițiativa lui Berlusconi a creat controverse – pe de o parte reacția pozitivă vizavi de politica Ministerului de Externe, pe de altă parte, îngrijorarea atât în privința închiderii ambasadelor și consulatelor în țările mai mici, cât și angajării unui număr mare de antreprenori locali care ar putea„ provoca devierea politicii externe de la interesele naționale.” Farnesina este și rămâne una dintre instituțiile cele mai puternice și mai influente din Italia. În Italia, președintele, ca șef al statului, îi acreditează pe reprezentanții diplomatici, ratifică tratatele internaționale, ce sunt însă autorizate de Parlament mai înainte. Președintele Consiliului de Miniștri participă, ca reprezentant al Italiei, la acțiunile diplomatice la nivel înalt unde se adoptă decizii. Cea mai mare responsabilitate in elaborarea si implimentarea politicii externe o are Ministerul Afacerilor Externe. După anul 2000, Structura aparatului central al MAE Italiene, este alcătuit după cum urmează:

-Ministrul Afacerilor Externe se află în fruntea Ministerului Afacerilor Externe. -Ministrul de Externe face parte din coaliție de partide, ce a câștigat alegerile parlamentare și formează guvernul.

Ca o observție, aparatul central al Ministerul nu depinde de schimbările din guvernare,iar angajații săi nu au obligativitatea de a promova idealurile lor politice.

-În fruntea administrație ministerului se află un secretar general, care se ocupă de activitățile ministerului cu ministrul și asigură coordonarea și continuitatea politicii generale a ministerului. El are un cabinet care îl sprijină în activitatea sa, ocupându-se cu chestiunile confidențiale, asigură, de asemenea, legătura cu Președintele Republicii și Consiliul de Miniștri, iar angajații țin legătura cu Parlamentul și cu corpul diplomatic acreditat în Italia, efectuează corespondența și monitorizarea documentelor din cadrul ministerului.

-Fiecare ministru adjunct are câte un secretariat propriu.

-Pe lângă acestea,Ministerul este alcătuit și din: Consiliul Coordonator, Consiliul de Examinare și Planificare și Consiliul pe situații de criză. În prezent numarul departamentelor este în continuă creștere.

„Din structura Ministerului fac parteurmătoarele departamente:

Departamentul pentru integrarea europeană,

Departamentul cooperare politică multilaterală,

Departamentul privind drepturile omului,

Departamentul cooperării economică pe direcția multilaterală,

Departamentul pentru dezvoltare și cooperare culturală,

Departamentul pe problemele conaționalilor din străinătate și politici de migrațiune.”

„La rândul lor, aestea includ câte 6 secțiuni specializate în domenii mai aprofundate, iar direcția Generală pentru cooperare și dezvoltare – este formată din 12 secțiuni. Direcțiile generale teritoriale (Europa, America, Marea Mediterană și Orientul Mijlociu, țările africane, în Africa sub-sahariană și Asia, Oceania, Pacific și Antarctica) sunt compuse din patru diviziuni fiecare. O poziție ierarhică este ocupată desigur de către Direcția protocol diplomatic de stat. Șeful direcției protocol, de regulă, are rang de ambasador. Printre responsabilitatea acestuia enumerăm:

– asigurarea procedurii de precădere protocolară la ceremoniile, la care iau parte șefi de state, miniștrii de externe și ambasadori.

– asigurarea respectarea procedurii în conformitatea cu protocolul pentru vizitele președintele în afara țării ,a prim-ministru sau a altor oficiali guvernamentali de rang înalt.

Sefii de protocol diplomatic se ocupă și de asigurarea procedurii protocolare de acreditare a unui ambasador sau de organizarea formulei de încheierea a misiunii unui ambasador. „Colaboratorii acestuia comunică cu corpul diplomatic și oficiile consulare, organizațiile internaționale și misiuni speciale, asigură eliberare exequator-ului, a vizelor și documentelor diplomatice.” Președintele republicii și primul-ministru nu au serviciu de protocol propriu, problemeleacestora intrând în competența Direcției Protocol al MAE italian.

Politica de personal și cariera diplomatică

Intrarea în serviciul diplomatic necesită susținerea mai multe examene complexe, la mai multe discipline printre care:” istorie modernă și contemporană, istoria doctrinelor politice, economie politică, politică economică, geografie politică, drept internațional, drept administrativ, drept public, drept privat, dreptul Uniunea Europeană, drept internațional privat, engleză și franceză”. Alte obligativități: să fi cetățean italian, indiferent de gen, să nu ai mai puțin de 21 de ani și mai mult de 30 de ani( excepție fac veteranii de război, invalizi, etc), deținerea unei diplome din următoarele domenii de activitate: drept, științe politice, bancar, statistici, demografia, finanțe, sisteme politice de Est. Concursul are loc o dată pe an, la unele discipline fiind examen scris.A doua limbă cerută poate fi franceză, rusă, spaniolă, chineză, germană, fapt ce se pare că a provocat resentimente din partea colegilor francezi. Pentru zone precum Orientul Mijlociu sau Orientul Îndepărtat – au înplus una dintre examinările suplimentare: evoluția tehnologică și tranzacțiile financiare, migrația internațională a forței de muncă și probleme sociale de protecție, limba arabă, chineză sau japoneză, în funcție de domeniile și zonele alese. În fiecare an, se alocă aproximativ 40 de locuri pentru concurs, dintre care candidați aplică în jur de 300-400. Pentru cei ce își doresc o carieră în serviciul diplomatic, pot participa la un curs pe o perioadă de un an la Institutul Diplomatic. „În fruntea institutului se află un ambasador sau ministru plenipotențiar sau ministru. Conducerea Comitetul Institutului, e formată din trei diplomați și trei reprezentanți ai lumii politice, știință și cultură. Toți sunt numiți prin Hotărâre de Guvern, pentru o perioadă de trei ani.” Conducerea Institutului are un fond de burse speciale. Ministrul adoptă un plan anual de învățământ, afișează lista de profesori și aprobă acorduri cu universități precum și cu alte organizații. Se observă o creștere a numărului de colaboratori diplomatici, de la 938 la 1119 numărul total de angajați ai Farnesinei ajungând până 6.200 de oameni (5.500 de angajați bugetari restul, la contract.

În prezent, în Italia, există următoarele ranguri diplomatice: ambasadorul, trimisul, Consilier al Ambasadorului, Consilier al misiunii, Secretar. Cei ce promovează concursul cu succes mai intâi activează ca voluntar –stagiar, bucurându-se de toate drepturile de care dispune un membru al personalului. Aceștia au obligativitatea de a participa la cursurile din cadrul Institutului Diplomatic și de a face practiă într-un departament al Farnesinei. După ce primește un rezultat satisfăcător, cursantului i se atribuie rangul de secretar, iar în caz de nesatisfăcătoare stagiarul poate repeta cursul pe o perioadă de 6 luni. În cazul neprelungirii acordului cu solicitantul, înțelegerea este reziliată. În dosatul fiecărui debutant sunt scrise toate activititățile desfășurate – reușite, ranguri, stare civilă,contribuție, precum și alte informații necesare. Promovarea se face în două moduri: numire în funcție și organizarea concursului. Numirea în funcție necesită consimțământul Consiliului de administrație sau decizie unei Comisiei speciale. Concursul se desfășoară în fiecare an în luna aprilie, stabilindu-se nivele de apreciere: excelent, foarte bine, bine, satisfăcător, nesatisfăcător. Pentru a deveni ministru consilier într-o misiune este foarte dificil, trebuind îndeplinite următoarele cerințe:

„ · Frecventare cu regularitate a cursurilor profesională la Institutul Diplomatic;

· prezența în serviciu diplomatic nu mai puțin de 4 ani în structurile internaționale, în special 2 ani să fie petrecuți în funcție de specialist al misiunii în domeniul economic sau afaceri consulare;

· prezența într-o funcție pe un termen nu mai puțin de un an și jumătate în Ministerul Afacerilor Externe sau a organele centrale ale administrației de stat.”În plus, se iau în considerare activitatea științifică, nivelul general de cultură și limbile pe care le posedă. Ministrul Consilier al Ambasadei poate deveni ministru consilier de misiune, acesta trebuind să aibă un an lucrat într-o funcție. Notele pentru această funcție se calculează pe baza anumitor parametri: „-Calitatea îndeplinirii serviciului (funcției deținute) anterior;

-Indeplinirea sarcinilor în cadrul postului deținut;

-Experiența de conducere și gestionare a reprezentanțelor acreditate pe lângă org Int sau în alte state sau a departamente din cadrul Ministerului Afacerilor Externe;

-Compatibilitatea rezultatelor obținute cu obiectivele propuse;

-Complexitatea și circumstanțele situației politice, în timpul în care angajatul a deținut funcția dată și a îndeplinit o oarecare sarcină de interes vital ;

-Nivel culturii generale, calitățile personale ale angajatului și capacitatea acestuia de a îndeplini funcțiile corespunzătoare poziției.”

Șefii misiunilor diplomatice și funcțiile lor

Numirea șefului de misiune se face după anumite criterii, cel ce candidează la această postură trebuind să aibă rangul de ambasador sau trimis. Rangul de Ambasador se acordă destul de rar, astfel diplomații de grad, sunt numiți,în general, ca reprezentanți permanenți în majoritatea țărilor înalt dezvoltate și pe lângă organizațiile internaționale majore. În prezent, numărul ambasadorilor italieni acreditați în diferite misiuni diplomatice este de 22. La conducerea celorlalte misiuni se află diplomați având rang de. Pentru a se ridica în rang de trimis din clasa II, consilierii trebuie să activeze în cadrul ambasadei timp de patru ani, trebuind să îndeplinească și următoarele cerințe:

„· Frecventarea curs de trei luni de perfecționare;

· Deținerea pe parcurs a cel puțin 2 ani a uneia din următoarele functii: Șeful departamentului central din cadrul Ministerului sau a unui organ din cadrul administrației de stat, șef al Consulatului General, primul consilier într-o misiunea de serviciu străin Rangul de ambasador prevede:

· complexitatea sarcinilor deținute și de calitate de îndeplinirea a acestora de-a lungul carierei lui, în special în rang de trimis posedare unui grad înalt profesionalismului și responsabilitate.

· Nivelul de cultură generală și calități personale înalte, acumulate și promovate pe parcursul carierei sale;

· Deținerea notei pozitive a cursurilor de perfecționare și de evaluare. Capacitatea de a îndeplini sarcini corespunzătoare unei poziții mai înalte. · Experiență generală diplomatică;

· Activitate în serviciu nu mai puțin șapte ani în calitatea de ministru plenipotențiar.”

Trebuie menționat faptul că numărul candidaților nu trebuie să depășește de două ori numărul de posturi vacante existente. Alegerea candidatului potrivit este facută de către Ministrul Afacerilor Externe, care apoi transmite propunerea Consiliului de Miniștri, aceștia din urmă luând o decizie finală.Rangul de ambasador este legiferat prin decret de către Președintele țării. Începând cu 1927, Serviciul Consular Serviciul consular al Italiei este parte a Serviciului diplomatic.În ierarhia consulară există 4 clase de conducători de consulate: consul general, consul, viceconsul, agent consular. Consulii generali din orașele cu importanță politică și economică, au rang de trimiși sau consilier al trimișilor.

Consulatele, la rândul lor, sunt împărțite în categorii. „Consulatul de categoria 1, de obicei, au în frunte diplomați de carieră, consulatele de categoria a 2 poate fi condusă de simpli functionari de stat . Consulii generali și consulii trimisi in strainatate primesc brevete, semnate de către președintele republicii. Brevete vice-consulilor de categorie 1 sunt semnate de ministrul Afacerilor Externe, cele ale vice-consulilor de gradul 2 și agenților consulari sunt semnate de șefii misiunilor diplomatice din țara dată.” Brevetul acordate consulului general sau consulului au următorul text: "În scopul de a dezvolta și consolida relațiile de prietenie și comerciale ale Italiei cu … se decide numirea domnului … ca Consul General (consulul) al Italiei, după cum reiese din această scrisoare. El are dreptul de a numi vice-consuli și agenți consulari. Toți cetățenii italieni sunt obligate să recunoască pe acest domn de mai sus … Consul General (consulară) al Italiei”. În colțul din stânga jos al brevetului se află semnătura Ministrului Afacerilor Externe, precum și ștampila sigilată. Diplomații pot activa intr-o tară între doi și patru ani. Vârsta de pensionare pentru diplomați este la 65 de ani. Ca excepție, unii diplomați isi pot continua activitatea pentru încă un an sau doi. Pe de altă parte, dacă trebuie să părăsească serviciul înainte de împlinirea vârstei de pensionare, el este mutat în rezervă, unde poate rămâne maxim doi ani, după care diplomatul este trimis la pensie. In cazul unei misiuni speciale, el rămâne în categoria de reervă atâta timp cât este necesar pentru îndeplinirea misiunii.

CAPITOLUL 8 CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ

Din Constituție, reiese că, în spațiul statelor membre, Uniunea va profita de privilegiile și imunitățile necesare pentru îndeplinirea menirii sale în condițiile stabilite potrivit Protocolului asupra privilegiilor și imunităților Uniunii Europene, parte a Constituției.

În Constituție se prevede faptul că localurile și clădirile Uniunii sunt inviolabile. Acestea nu pot fi percheziționate, rechiziționate, sechestrate sau expropriate. Bunurile și bogățiile Uniunii nu pot nu pot constitui obiect pentru nici o măsură de silință administrativă sau judiciară neautorizată de Curtea de Justiție. Arhivele Uniunii sunt intangibile.

Uniunea, proprietățile, veniturile și bunurile ei sunt exonerate de orice impunere directă. De câte ori este cu putință, guvernele statelor membre vor primi dispoziții bine venite pentru remiterea sau rambursarea sumei integrale a drepturilor indirecte și a taxelor la vânzare ce sunt incluse în prețurile bunurilor imobiliare sau mobiliare la momentul când Uniunea Europeană va înfăptui, pentru folosul propriu, achiziții importante, al căror preț cuprinde drepturi și taxe de această natură.

Totodată, aplicarea acestor reguli nu va putea produce denaturarea concurenței în interiorul Uniunii Europene. Nu va avea loc nici o exonerare în ce privește impozitele, taxele și drepturile ce nu constituie doar simpla remunerare a serviciilor de utilitate generală.

Uniunea Europeană este exonerată de orice drept de vamă, prohibiții și restricții de import și de export cu privire la mărfurile destinate folosirii oficiale. Mărfurile importate în acest mod nu vor fi lăsate oneros sau gratuit pe spațiul statului unde au fost introduse, dacă nu se învoiesc condiții în acest sens cu guvernul acelui stat.

De asemenea, Uniunea este exonerată de orice drept privitor la vamă și de orice prohibiție, dar și restricție de import și de export în privința publicațiilor ei.

Instituțiile Uniunii, pe teritoriul fiecărui stat, are dreptul la tratamentul pe care acel stat îl acordă misiunilor diplomatice în raport cu comunicațiile oficiale și transferul tuturor documentelor lor. Corespondența oficială și alte comunicări de natură oficială ale acestor instituții nu pot fi cenzurate.

Președinții instituțiilor Uniunii le vor putea elibera tuturor membrilor și agenților acestora permise cu o formă care va fi stabilită cu majoritate simplă de Consiliu cu ajutorul unui regulament european și care se vor numi drept titluri valabile de circulație de autoritățile statelor membre, care vor fi eliberate funcționarilor și agenților în conformitate cu condițiile stabilite de statutul funcționarilor și de regimul altor agenți ai Uniunii.

Comisia poate semna acorduri prin care permisele să poată fi recunoscute ca titluri valabile de circulație pe teritoriul terțelor state, însă nu va putea fi stabilită nici o restrângere de natură administrativă sau de orice alt fel în legătură cu circulația liberă a membrilor din Parlamentul European în deplasările la și de la locul reuniunii Parlamentului European.

În plan vamal și al controlului, pentru membrii Parlamentului European se vor acorda de către guvernul propriu facilități cu recunoaștere din partea înalților funcționari aflați în străinătate în misiune oficială temporară și de către guvernele altor state membre facilități recunoscute reprezentanților guvernelor străine în misiune oficială temporară.

Membrii Parlamentului European nu vor putea fi puși sub cercetare, deținere sau urmărire pentru părerilor lor sau pentru voturile în exercitarea funcțiunii lor. În timpul sesiunilor Parlamentului European, componenții acestuia se vor bucura, pe teritoriul propriu, de imunitățile apreciate membrilor parlamentului din statul național.

În interiorul graniței oricărui stat membru nu vor putea fi nici deținuți și nici urmăriți din punct de vedere judiciar. Imunitatea le dă dreptul la acoperire și în deplasările la și de la locul activității Parlamentului European.

Reprezentanții, consilierii și experții statelor membre participanți la lucrările instituțiilor Uniunii, vor beneficia de privilegiile, imunitățile și facilitățile uzuale în timpul exercitării funcțiilor lor și în cursul deplasării lor la destinație sau al întoarcerii de la locul reuniunii.

Privilegiile acestea se vor aplica, de asemenea, și membrilor organelor consultative ale Uniunii. Pe teritoriul fiecărui stat membru indiferent de naționalitate, slujbașii și alți agenți diplomatici din cadrul Uniunii Europene vor avea dreptul la imunitatea de jurisdicție pentru actele înfăptuite de ei, chiar și pentru cuvintele pronunțate și actele realizate, în mod oficial, în conformitate cu aplicarea dispozițiilor Constituției privitor, pe de o parte, la principiile de responsabilitate a funcționarilor și a agenților diplomatici față de Uniune și, pe de altă parte, la capacitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a statua asupra litigiilor între Uniune și funcționari și alți agenți. Ei beneficieze în continuare de imunitate, chiar și după încetarea funcțiilor lor.

Agenții diplomatici și funcționarii din cadrul Uniunii Europene nu vor fi supuși nici unei prevederi care mărginește imigrarea, nici procedurilor de înregistrare a străinilor. Aceste prevederi li se vor aplica și soților (soțiilor) și tuturor membrilor de familie al acestora.

Funcționarii și agenții diplomatici ai Uniunii Europene se vor bucura de facilitățile confirmate prin uzanțe funcționarilor organizațiilor internaționale, în ceea ce privește reglementările monetare sau de schimb.

Ei vor avea dreptul să importe cu scutire de taxe mobilierul și efectele proprii cu ocazia deschiderii funcției în statul interesat și de dreptul de a le reexporta cu scutire de taxe la încetarea funcției, sub rezerva, și într-un caz și în celălalt, a condițiilor considerate utile de către guvernul acelui stat unde este exercitat dreptul respectiv.

Funcționarii și agenții diplomatici ai Uniunii vor profita de dreptul de a importa cu scutire de taxe automobilul pentru folosință în scop personal, cumpărat în statul în care a avut ultima reședință din care provin, în condițiile pieței interne și de a-l reexporta tot fără taxe, sub rezerva, în ambele cazuri, a condițiilor considerate a fi necesare de către guvernul statului unde acest drept va fi exercitat.

Funcționarii și agenții diplomatici ai Uniunii Europene se vor supune, potrivit condițiilor și principiilor prevăzute de legea europeană, în profitul Uniunii, unui impozit asupra remunerațiilor acordate de Uniune. Ei vor fi exceptați de impozitul național în această privință.

În vederea aplicării impozitelor asupra veniturilor și asupra averii, a drepturilor de succesiune ca și a convențiilor care tind să evite dublele impuneri încheiate între statele membre ale Uniunii, funcționarii și alți agenți ai Uniunii care își stabilesc reședința pe teritoriul unui stat membru, altul decât statul domiciliului fiscal, vor fi considerați, atât în statul de reședință, cât și în statul domiciliului fiscal, ca păstrându-și domiciliul în statul domiciliului fiscal, dacă acest stat este membru al Uniunii.

Dispoziția se va aplica și soțiilor (soților. Bunurile lor mobile de pe teritoriul statului de ședere vor fi exonerate de impozit asupra succesiunilor în acest stat.

Statul membru al Uniunii Europene pe teritoriul căruia este situat sediul Uniunii le va acorda misiunilor statelor terțe acreditate pe lângă Uniune privilegiile și imunitățile diplomatice uzuale.

Privilegiile le vor fi acordate funcționarilor și altor agenți diplomatici ai Uniunii Europene exclusiv în interesul Uniunii. Fiecare instituție a Uniunii va fi obligată să ridice imunitatea acordată unui funcționar sau altui agent în toate cazurile în care consideră că ridicarea imunității nu contravine intereselor Uniunii.

Determinarea statutului juridic al diplomatilor a reprezentat și continuă să se manifeste ca o problemă controversată, asupra căreia se pronunță atât specialiști în dreptul public cât și cei din dreptul muncii.

Problema cardinală este următoarea: ce natură juridică are instituția diplomatiei (funcționarului public de rang ȋnalt), cărei ramuri de drept îi aparține?

Pe acest tărâm s-au dat mari „bătălii” științifice. S-au înfruntat, de regulă, două mari categorii de adepți:

adepții tezei potrivit căreia funcționarul public de rang ȋnalt este o instituție care aparține în exclusivitate dreptului public în general și dreptului administrativ în special, teză împărtășită, în mod firesc, de autorii de drept administrativ;

adepții tezei potrivit căreia funcționarul public de rang ȋnalt este o instituție eminamente de drept al muncii.

În concluzie, funcția publică reprezintă o instituție mixtă, analizată la dreptul public, al cărei regim juridic este completat prin norme ale dreptului muncii.

La analiza raporturilor de muncă ale salariaților, se pot utiliza ca repere comparative, elemente specifice regimului juridic aplicabil funcționarilor publici.

Se impune ca viitoarea reglementare cadru să prevadă mai riguros cadrul necesar asigurării unei reale independențe în activitatea funcționarului public. Reglementarea dată de Legea nr. 161/2003 cu modificarile si completarile ulterioare din 2009 pare să aducă o mai bună consacrare a acestui principiu. În aceeași măsură este necesar ca, de lege ferenda, și alte principii europene de exercitare a funcțiilor publice să fie promovate în regimul funcționarului public:

– funcționarii publici de rang ȋnalt să se afle în permanență la dispoziția autorității sau instituției publice, fără ca în acest mod să se depășească o perioadă determinată pe săptămână. În dreptul românesc, această perioadă este de 40 de ore;

– funcționarii publici de rang ȋnalt trebuie să-și realizeze atribuțiile și să-și regleze conduita pentru a fi exclusiv în interesul autorității sau instituției publice, la care se va adăuga slujirea cetățeanului.

Exercitarea grevei funcționarilor publici de rang ȋnalt trebuie realizată astfel încât să respecte principiul fundamental al continuității serviciului public (principiu recunoscut în toate statele lumii).

Lipsa unei prevederi în acest sens a determinat o exercitare a acestui drept care poate fi considerată ca abuzivă și care se impune să fie eliminată în viitorul statut, prin consacrarea expresă a unor limite de exercitare a dreptului de grevă. În proiectul care a fost deja elaborat se regăsește menționată o asemenea prevedere.

Întărirea capacității administrației publice de a elabora și implementa măsurile de reformă economică și socială, depinde în mare măsură de dezvoltarea unui corp al funcționarilor publici unitar, compatibil cu structurile similare din țările membre ale Uniunii Europene.

În vederea creării, în timp scurt, a unui corp profesional de funcționari publici în România, cu suficientă competență în administrarea sectorului public, se va realiza un mecanism general pentru recrutarea, pe baza de merit și competiție deschisa, și pregătirea profesională a funcționarilor publici.

Încheind analiza obligațiilor pe care le presupune funcția publică într-un stat modern, se pot constata frământările legiuitorilor și oamenilor politici pentru a găsi soluțiile apte să tranșeze problemele pe care le pune societatea în ansamblul ei și instituția funcționarului public în special.

Astfel, se impune ca propunere de lege ferenda, ca legislația să redefinească raporturile administrației cu politica, iar pe de altă parte, să contribuie la ameliorarea randamentului administrației.

Doctrina recunoaște că relațiile dintre politicieni și funcționari, politică și birocrație, autoritatea politică și puterea birocratică reprezintă o preocupare a specialiștilor în administrația publică. Într-un asemenea context, preocuparea pentru România este de a consacra soluții legislative, respectând tradițiile și specificul sistemului nostru juridic, să contribuie la profesionalizarea agentului diplomatic, condiție sine qua non a evoluției României în spirit european.