Diplomatia Ue Intre Diplomatia Unei Organizatii Internationale Si Cea a Statelor Membre. Studiu de Caz Kosovo
INTRODUCERE
Lucrarea de fata are ca tema “Diplomatia UE, conflictul din Kosovo”. Am impartit lucrarea in 4 capitole, in care am vorbit despre istoria relatiilor UE si Kosovo, rolul Parlamentului European In cadrul problemei Kosovo, instaurarea noului sistem diplomatic in Kosovo si recunoasterea Kosovo ca stat independent.
Primul capitol descrie istoria relatiilor dintre UE si Kosovo in functie de marile evenimente care au marcat acest stat. In 1998 a inceput reconstructia si dezvoltarea economica in Kosovo , in 2003 a avut loc la Salonic, Summitul dintre UE si Balcanii de Vest iar in 2007 la Bruxelles, Forumul dintre UE si Balcanii de Vest.
In al doilea capitol am ales sa descriu Uniunea Europeana ca o entitate politica si sa descriu sistemul specific de guvernare a acesteia. Tot aici descriu si rolul Parlamentului European in cadrul problemei Kosovo. In acest capitol vedem cum UE a fost ghidul spre independent a Kosovo si cum s-a implicat in dezvoltarea economica si politica a acestui stat.
Capitolul trei descrie cum s-a instaurat noul sistem diplomatic in Kosovo, rolul statului si reprezentarea diplomatica, paradiplomatia si tacticile Rugova, evolutia de la paradiplomatie la diplomatie publica si diplomatia si Kosovo in secolul XXI.
Capitolul patru este rezervat prezentarii recunoasterii Kosovo ca stat independent si a aspectelor importante ale diplomatiei publice in cazul Kosovo.
CAPITOLUL 1 ISTORIA RELATIILOR DINTRE UE SI KOSOVO
Reconstrucția și dezvoltarea economică a Kosovo ( 1998 )
Succesiv bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei din primăvara lui 1999, în baza Rezoluției 1244/19 iunie 1999 a CS al ONU, UNMIK a stabilit 4 piloni de dezvoltare pentru Kosovo, implementați de organizații diferite, dar reuniți sub coordonarea să:
poliție și justiție (ONU);
administrație civilă (ONU);
construcție instituționala (OSCE);
reconstrucție și dezvoltare economică (UE).
Consacrând abordarea “standarde înaintea statutului”, ONU a achiesat la cei 8 indicatori de dezvoltare propuși de fostul șef UNMIK Michael Steiner în 2002:
A.) instituții democratice funcționale;
B.) stat de drept;
C.) libertatea circulației;
D.) dreptul de întoarcere și rămânere în provincie;
E.) dezvoltarea bazei unei economii de piață;
F.) dreptul la proprietate;
G.) normalizarea dialogului Pristina-Belgrad;
H.) reducerea și transformarea Corpurilor de Protecție din Kosovo (CPK).
În plan politic, alegerile legislative din 23 octombrie 2004, masiv boicotate de minoritatea sarba, au determinat următoarea configurație a Adunării Kosovare5:
Liga Democrată din Kosovo (LDK) – 47 mandate;
Partidul Democrat din Kosovo (PDK) – 30;
Alianța pentru Viitorul Kosovo (AAK) – 9;
Ora (condusă de magnatul media Ceton Surroi) – 7;
alte formațiuni politice albaneze – 5;
SLKM – 8 și GIS – 2 (sârbi);
Vakat (bosniaci) – 3 și GIG (Gorani) – 1;
KDTP (turci) – 3;
formațiunile reprezentate ale comunităților RAE (Rroma, Askali, egipteni) – 5.
Nouă Adunare l-a reales în funcția de președinte al Kosovo pe liderul moderat al LDK Ibrahim Rugova și a aprobat, cu un vot remarcabil de 72 la 3, desemnarea de către acesta a liderului AAK Râmuș Haradinaj în funcția de prim-ministru.
În planul relațiilor bilaterale mediate internațional Pristina-Belgrad, dialogul se menține în parametri mai degrabă conflictuali decât cooperativi, în ciuda reluării sale odată cu vizita în provincie din 14-15 februarie a președintelui sârb Boris Tadic. Acesta, deși considerat “moderat”, nu a omis să precizeze, ilustrativ, că provincia este parte integrantă a Șerbiei, poziția sa fiind reiterata de reprezentatul sârb invitat la ședința CS al ONU din 24 februarie. Pe fond, rezoluțiile parlamentului de la Belgrad care declarau Kosovo parte integrantă a Șerbiei, sprijinul acordat instituțiilor paralele ale minoritarilor sârbi din Kosovo, discursul inaugural naționalist al premierului sârb radical Vojislav Kostunica și nu în ultimul rând tonul inflamat al mass media sârbe contribuie la menținerea unui nivel înalt de conflictualitate în problema kosovara.
Planul economic – exact “pilonul” a cărui dezvoltare revine în sarcina UE – este însă cel care furnizează, în fapt, cele mai mari riscuri de insecuritate în provincie și, potențial, în regiune. În ciuda unor bogate resurse naturale (mai ales zăcăminte minerale) ale teritoriului kosovar, și a asistentei financiare și economice acordate (ce-i drept, aproape exclusiv) de UE, subdezvoltarea economică stagnează, însoțită fiind de menținerea unei rate ridicate a șomajului (în jurul a 60%) și de creșterea dincolo de 50% a ponderii populației aflate sub pragul sărăciei, în perspectivă și mai îngrijorătoare în care circa jumătate din populația kosovara se încadrează intervalului de vârsta 0-25 ani.
Dincolo chiar de problemele majore ale situației economice și drepturilor minorităților non-albaneze în Kosovo, alți 5 factori contribuie la indezirabilitatea status quo-ului și se cuvin consecutiv luați în considerare de UE într-o eventuală preluare a misiunii UNMIK:
1.) gradul redus de dezvoltare instituționala și transferul redus de competente de la instituțiile internaționale provizorii la autoritățile kosovare;
2.) efectivele, dotarea insuficientă și necoordonarea dintre cele 3 organisme de securitate KFOR (plus lipsa de coordonare dintre brigăzile sale multinaționale), poliția internațională a UNMIK și serviciul de poliție din Kosovo – a căror neeficienta vecină cu incapacitatea funcțională a fost demonstrată cu prilejul incidentelor din martie 2004;
3.) problema întoarcerii în provincie a celor 150. – 200.000 refugiați sârbi – situația fiind radical diferită de cea din Bosnia-Herțegovina, unde întoarcerea a fost realizată aproape complet;
4.) crearea de către minoritatea sarba a unor “instituții paralele” în justiție, educație, sănătate, securitate, asistate financiar de Belgrad – care întrețin loialitatea minoritarilor sârbi față de Belgrad și agravează neintegrarea lor în societatea kosovara;
5.) problema CPK, care au absorbit combatanți demobilizați ai UCK și aspiră să devină viitoarea armata a Kosovo – în sensul în care nu numai că numeroși membri CPK au fost implicați după 1999 în abuzuri împotriva non-albanezilor și în crima organizată, ci și – mai grav pentru credibilitatea acțiunii internaționale în ochii minorității sârbe – ICTY a pus sub acuzare foști combatanți UCK pentru prima oară abia în noiembrie 2004 și pentru a doua oară în martie, în lotul care l-a inclus pe fostul premier Haradinaj.
Pe fondul cumulat al problemelor sus-amintite, în rândurile comunității internaționale a dobândit treptat consistența ideii schimbării abordării “standarde înaintea statutului” în “standarde și statut”, o nouă sintagma menită a semnifica avansarea în direcția independenței Kosovo pari passu cu dezvoltarea provinciei în direcția atingerii standardelor. UE (ca de altfel și Marea Britanie ca actor distinct și respectiv SUA – într-o măsură chiar mai pronunțată), pare să subscrie la ideea acestei schimbări și manifestă o disponibilitate crescută pentru o implicare mult mai activă în provincie și chiar pentru preluarea integrală a misiunii UNMIK, care să se finalizeze în independentă Kosovo.
Ca un potențial avertisment, o analiză SWOT a eventualei implicări a UE în direcția preluării gestionarii situației și a avansării spre independența Kosovo pune în lumină, corelat, mai degrabă puncte slabe decât puncte tari, și respectiv mai multe amenințări decât oportunități pentru întregul proiect.
Astfel, primul și cel mai vizibil punct slab al UE este administrarea deficitara de până acum a pilonului al patrulea, de reconstrucție și dezvoltare economică a provinciei. De ce ar face față cu succes UE responsabilității gestionarii tuturor celor patru piloni de dezvoltare rămâne pentru moment o întrebare demnă de reținut. În al doilea rând, implicarea să (și) în Kosovo, după Irak, Afghanistan, Congo, etc., comporta riscul unei “supraîntinderi” în care gestionarea provinciei să se transforme într-o sarcină copleșitoare. În acest sens, recentă misiune EUFOR din Bosnia-Herțegovina, într-un stadiu incipient, este încă prea departe de un eventual succes care să se constituie într-un punct tare și care să argumenteze în favoarea unei inițiative UE în Kosovo. Mai mult, complementaritatea tradiționala NATO-UE în operațiuni postconflict (cu NATO responsabilă pentru menținerea păcii și UE axată pe reconstrucție) plasează un semn suplimentar de întrebare asupra capacității UE de preluare a sarcinilor de peace keeping de la trupele KFOR, cu atât mai mare cu cât ultimele s-au dovedit ele însele depășite de situație în martie 2004. În sfârșit, într-o viitoare asociere între preluarea misiunii de către UE și acordarea independenței Kosovo, un alt punct slab ar fi chiar perceperea unei inconsecvente în chestiunea kosovara, în contextul în care în 2000, Chris Patten se pronunță în favoarea acordării, conform Rezoluției 1244, a unei “autonomii substanțiale”, nu însă a independenței. Astfel, impresia ar risca să fie una de cedare la presiunile majorității albaneze, animate, după propriile declarații, numai de perspectiva independenței. Iar în ochii minoritarilor sârbi, independența Kosovo ar fi echivalata nefericit cu legitimarea de către UE a “purificării etnice” operate de către militanții UCK/CPK după 1999, dacă nu chiar cu primul pas în direcția constituirii unei “Albanii Mari”.
În ecuația întregii situații, principală amenințare provine din opoziția ușor previzibilă a Rusiei și Șerbiei față de independență Kosovo, ceea ce ar necesita adoptarea deciziilor asupra statutului Kosovo în afară CS al ONU, forul expus dreptului de veto al Rusiei. Lipsa de legitimitate imputabila unei misiuni UE nemandatate de ONU constituie în sine un dezavantaj în contextul nevoii oricum stringente de cointeresare în reconstrucție minorității sârbe. O posibilă oportunitate în acest sens, cel puțin privitor la poziția Belgradului, o oferă totuși legătura strânsă dintre speranțele kosovare și sârbe în privința parteneriatului cu UE, legătura care ar putea fi instrumentalizata ca mijloc de constrângere în modelarea politicilor ambilor actori. Odată slăbită astfel intruziunea Belgradului – actualmente cu o influența mai mare asupra minorității sârbe decât înseși reprezentanții ei în Adunarea Kosovara, ar putea fi îndeplinită una din precondițiile fundamentale ale angajării tuturor părților în reconstrucție provinciei. Și, odată inițiat un proces de reconstrucție asumat de kosovarii deopotrivă albanezi și sârbi, s-ar deschide și calea spre întoarcerea în provincie a numeroșilor refugiaților sârbi.
În plus, participarea ambelor grupuri populaționale din Kosovo la construirea unui Kosovo multietnic independent ar putea fi catalizata de impunerea celor trei conditii-limite propuse în raportul ICG: garantarea neunirii Kosovo cu Albania sau cu alt teritoriu din regiune; prezența unor judecători internaționali în structurile superioare ale puterii judecătorești; prezența pe viitor a unei misiuni internaționale de monitorizare, care să supravegheze cu strictețe respectarea drepturilor minorităților non-albaneze.
Concluziv, să remarcăm faptul că întreaga situație face trimitere la o mai veche problemă de ordin deopotrivă conceptual și teoretic, aceea a distincției de conținut și de cronologie dintre două tipuri de operațiuni de pace: peace keeping și peace building; succesul operațiunilor de (re) construcție, axate pe cointeresarea politica, economică și socială a părților foste disputante, este condiționat de eficienta simultană/anterioară a dimensiunii militare a operațiunilor de menținere a păcii, menite a preveni reluarea violentelor între părți prin interpunerea unei păți terțe neutre care să asigure respectarea armistițiului/acordului de încetare a focului. În cazul de față, condițiile propuse de ICG sunt necesare, dar nu suficiente. Așa cum am văzut, garantarea protecției minoritarilor sârbi față de noi violente din partrea neunirii Kosovo cu Albania sau cu alt teritoriu din regiune; prezența unor judecători internaționali în structurile superioare ale puterii judecătorești; prezența pe viitor a unei misiuni internaționale de monitorizare, care să supravegheze cu strictețe respectarea drepturilor minorităților non-albaneze.
Concluziv, să remarcăm faptul că întreaga situație face trimitere la o mai veche problemă de ordin deopotrivă conceptual și teoretic, aceea a distincției de conținut și de cronologie dintre două tipuri de operațiuni de pace: peace keeping și peace building; succesul operațiunilor de (re) construcție, axate pe cointeresarea politica, economică și socială a părților foste disputante, este condiționat de eficienta simultană/anterioară a dimensiunii militare a operațiunilor de menținere a păcii, menite a preveni reluarea violentelor între părți prin interpunerea unei păți terțe neutre care să asigure respectarea armistițiului/acordului de încetare a focului. În cazul de față, condițiile propuse de ICG sunt necesare, dar nu suficiente. Așa cum am văzut, garantarea protecției minoritarilor sârbi față de noi violente din partea unor membri ai majorității albaneze – componentă a peace keeping-ului – rămâne o problemă crucială în calea procesului de reconstrucție, care până acum a fost abordată cu o eficiență discutabila de efectivele KFOR. Or tocmai această va fi piatra de încercare pentru UE – depășirea operațiunilor specifice de peace-building, pe care le-a practicat tradițional, și asumarea concomitenta, în mod inedit, a responsabilității menținerii păcii. Cu atât mai lăudabil și în premieră ar fi ca UE să reușească acolo unde a eșuat NATO.
Summitul dintre UE și Balcanii de Vest ( Salonic, 2003)
Șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene, statele aderente și candidate, Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Serbia și Muntenegru, în calitate de candidați potențiali, și președintele Comisiei Europene, în prezența Președintelui Parlamentului European, secretarul general al Consiliului/Înaltul Reprezentant, Reprezentant Special al Secretarului General al ONU în Kosovo, Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est și Înaltul Reprezentant pentru Bosnia și Herțegovina, întâlnirea de la Salonic, au convenit asupra următoarelor:
Noi toți împărtasim valorile democrației, statului de drept, respectarea drepturilor omului și ale minorităților, solidaritate și o economie de piață, pe deplin conștient de faptul că acestea constituie înseși fundamentele ale Uniunii Europene. Respectarea dreptului internațional, inviolabilitatea frontierelor internaționale, soluționarea pașnică a conflictelor și cooperarea regională sunt principiile de cea mai mare importanță, la care toți suntem angajati. Noi condamnăm cu fermitate extremismul, terorismul si violența, fie că este vorba de un motiv etnic, politic sau penal.
UE își reafirmă sprijinul fără echivoc pentru perspectiva europeană a țărilor din Balcanii de Vest. Viitorul Balcanilor este în interiorul Uniunii Europene. Extinderea permanentă și semnarea Tratatului de la Atena din aprilie 2003 inspira și să încurajeaza țările din Balcanii de Vest să urmeze aceeași cale de succes. Pregătirea pentru integrarea în structurile europene și apartenența la final în Uniunea Europeană, prin adoptarea unor standarde europene, este acum o mare provocare viitoare.
Țărilor din regiune împărtasesc pe deplin obiectivele uniunii economice și politice și așteptăm cu nerăbdare de a se alătura o Uniune care este mai puternica în urmărirea obiectivelor sale esențiale și mai prezentă în lume.
"Agenda de la Salonic pentru Balcanii de Vest: drumul spre integrare europeană", reprezintă un nou pas important în relația privilegiată dintre UE și Balcanii de Vest. Conținutul său reprezinta agenda noastră comună, și noi toți ne angajam la punerea sa în aplicare.
Noi recunoaștem că Procesul de Stabilizare și Asociere (SAP), va rămâne cadrul pentru parcursul european al țărilor din Balcanii de Vest, toate până la aderarea viitoare a acestora. Procesul și perspectivele oferite de aceasta vor servi drept ancora pentru reforma din Balcanii de Vest, în același mod ca în procesul de aderare făcut în Europa Centrală și de Est.
Noi sprijinim implementarea deplină a Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate ONU privind Kosovo și "standarde înainte de statut" politica de UNMIK. Întoarcerea durabilă a refugiaților și a persoanelor strămutate în interiorul țării este esențială pentru reconcilierea etnică și un indice de maturitate democratică, ea rămâne o prioritate pe agenda noastră de prioritati. Am trecut rolul de educație, cultură și tineret în promovarea toleranței, asigurării coexistenței etnice și religioase și modelarea societăților democratice moderne.
Crima organizată și corupția este un obstacol real pentru stabilitatea democratica, a statului de drept, dezvoltarea economică și dezvoltarea societății civile în regiune și este o sursă de îngrijorare pentru UE. Combaterea aceasta constituie o prioritate majoră. Țările din cadrul Procesului se angajează să definească și să pună în aplicare măsurile prevăzute în monitorizarea procesului de la conferința de la Londra din noiembrie 2002 și ca fi descrisa în Agenda de la Salonic. O atenție deosebită va fi acordată în combaterea traficului de ființe umane. Țările din regiune, de asemenea, se angajează să ia măsuri concrete, în conformitate cu Agenda de la Salonic și a documentelor de Ohrid din mai 2003, respectiv, în scopul de a face față în mod eficient cu imigrația ilegală și securitatea frontierelor și îmbunătățirea managementului, care vizează atingerea unor standarde europene.
Recunoaștem importanța pe care popoarele din Balcanii de Vest o acordă la perspectiva de liberalizare a regimului de vize al UE față de ei. Noi recunoaștem că progresul depinde de punerea în aplicare a unor reforme majore în domenii cum ar fi consolidarea statului de drept, combaterea crimei organizate, a corupției și migrației ilegale, precum și consolidarea capacității administrative în controlul frontierelor și securitatea documentelor.
Prosperitatea economică este esențială pentru stabilitatea pe termen lung și a democrației în regiune. Eforturilor persistente și reformele structurale sunt necesare pentru a stabili economii de piață funcționale și de a realiza o dezvoltare durabilă și pentru a asigura ocuparea forței de muncă.
Suntem conștienți de importanța dezvoltării rețelelor de infrastructuri moderne și în energie, transport și telecomunicații în regiune, în conformitate cu Rețele Trans-europene. Noi încurajăm mobilizarea în continuare de sprijin internațional în aceste domenii, în special prin Banca Europeană de Investiții și celelalte instituții financiare internaționale, și investițiile private.
Reiterăm faptul că apropierea de UE va merge mână în mână cu dezvoltarea cooperării regionale. Țările din Balcanii de Vest și, după caz, alte țări participante din regiune, se angajează să promoveze obiectivele și inițiativele concrete, de-a lungul liniilor prevăzute de Agenda de la Salonic, în zone de liber schimb regionale, libera circulație a vizei în termen de regiune, de colectare de arme de calibru mic, crearea de piețe regionale de energie electrică și gaze, dezvoltarea transportului, energiei și infrastructurilor de telecomunicații, de mediu și gospodărire a apelor, tehnologia de cercetare și dezvoltare, transfrontaliere și cooperarea parlamentară de cooperare.
Obiectivul principal al UE pentru regiunea Balcanilor de Vest (Europa de Sud Est) este de a crea o situație în care conflictul militar este de neconceput – extinderea regiunii în zona de pace, stabilitate, prosperitate și libertate, a stabilit peste ultimii cincizeci de ani în Uniunea Europeană. Țările din Balcanii de Vest au fost toate, având în vedere perspectiva aderării la UE.
În urma conflictelor violente care au marcat istoria recentă a regiunii Balcanilor de Vest, UE consideră că este o prioritate să promoveze dezvoltarea de pace, stabilitate, prosperitate și libertate în țările Sud-Est Europeană din Croația, Serbia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Albania și Kosovo.
De fapt, în documentele UE, Macedonia și Kosovo nu apar chiar și în aceste nume: Macedonia este denumit în continuare "Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei" din cauza unei dispute asupra numelui țării, care este identic cu o provincie grec. A fostei provincii sârbe Kosovo este menționat în raport ca "Kosovo în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite Rezoluția 1244 – 1299", deoarece independența țării unilaterală nu a fost recunoscută de către Grecia, Spania, Slovacia, România și Cipru.
Cadrul pentru abordarea UE este Procesul de Stabilizare și Asociere (SAP), care este conceput pentru a încuraja și sprijini procesele de reformă internă. Pe termen lung, SAP oferă acestor țări perspectiva de integrare deplină în structurile UE, cu condiția ca anumite condiții politice și economice să fie îndeplinite.
Consiliul European de la Lisabona din martie 2000 a afirmat că semnarea acordurilor de stabilizare și asociere (AȘA) cu țările din Balcanii de Vest ar trebui să fie considerat un important pas pe drumul către membru cu drepturi depline. Perioadă a cincea a extinderii UE, de pre-aderare, a fost numită "Europa acordurilor de asociere". Programul de asistență pentru Balcanii de Vest este numit CARDS (Asistență Comunitară pentru Reconstrucție, Dezvoltare și Stabilizare), în timp ce pentru țările din al cincilea val de extindere, programul a fost PHARE.
Consiliului UE de la Salonic din nouăsprezece-douăzeci iunie 2003 a reconfirmat perspective aderarea la UE din Balcanii de Vest și a decis să consolideze cooperarea politică, spori de consolidare instituțională și să implementeze măsuri comerciale pentru a promova creșterea economică.
1.3 Forum UE si Balcanii de Vest ( Bruxelles, 2007)
Consiliul Afaceri Generale, miniștrii de externe ai celor 27 de state membre, Înaltului Reprezentant pentru UE Politica Externă și de Securitate, Javier Solana, și comisarul UE pentru extindere, Olli Rehn, sa întâlnit cu miniștrii de externe ai statele din Balcanii de Vest Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru și Serbia, precum și Turcia. Întâlnirea a fost, de asemenea si șeful UNMIK, Joachim Rucker, precum și Reprezentant Special al UE în Bosnia și Herțegovina, Christian Schwarz-Schilling, și Reprezentantul Special al UE pentru Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Erwan Fouere.
Reuniunea anuală a miniștrilor de externe s-a axat pe luarea în stoc a relațiilor dintre UE și statele din Balcanii de Vest. Ministrul federal Steinmeier, a declarat că aceste relații au fost în curs de dezvoltare foarte pozitiv. El a continuat să spuna că întâlnirea a avut un alt punct de reper în punerea în aplicare a Agendei de la Salonic și a confirmat perspectiva europeană a regiunii.
Acorduri de stabilizare și de asociere sunt în curs de negociere cu Bosnia și Herțegovina, precum și cu Muntenegru. Un acord cu Albania a fost semnat în iunie în timp ce cei cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Croația au fost în vigoare de mai mulți ani acum. Aceste acorduri au ca scop consolidarea democrației și sprijinirea reformelor în aceste țări, precum și crearea unei zone de comerț liber între UE și țara în cauză. Prin aceasta, precum și obligația de a adopta parțial cadru juridic european, ei favorizeaza legăturile strânse cu Uniunea Europeană. Este crucial ca aceste legături mai strânse cu UE sunt, de asemenea, vizibile pentru cetățeni obișnuiți.
Acest lucru este destinat să consolideze cooperarea regională între statele din Balcanii de Vest, astfel încât țările din regiune sa își poate asuma treptat o mai mare responsabilitate pentru îndeplinirea sarcinilor Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Acestea includ promovarea cooperării economice în regiune, consolidarea democrației și a drepturilor omului, precum și promovarea cooperării pe probleme de securitate. Un Consiliu de Cooperare Regională vor fi create în acest scop.
CAPITOLUL 2 UNIUNEA EUROPEANA – ENTITATE POLITICA SI SISTEM SPECIFIC DE GUVERNARE. ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN IN CAZUL PROBLEMEI KOSOVO
2.1 Guvernanta in cadrul Uniunii Europene
În anul 1990, o Uniune Europeană cu un număr dublu de state membre față de cei șase fondatori ai primei Comunități Europene și cunoscând un proces de dezvoltare cu o evoluție sinusoidală, nu prezenta nici un indiciu referitor la imaginea să 20 ani mai târziu: 27 de membri, alte state pe lista de așteptare, experiența unei încercări constituționale eșuate, dar cu început nemaiîntâlnit în eșafodajul normativ european etc. Astfel, în prezent, în timp ce vocile care insistau că UE nu trebuie analizată strict ca o organizație internațională clasică, dar nici în mod determinist ca stat în devenire, au dobândit puteri sporite.
Noile perspective sunt interesate mai mult datorită aspectelor precum eficientizarea procesului de luare a deciziei, aspectele cotidiene ale vieții politice, fiind vorba despre orientarea către guvernanță („the governance turn”) al acestor studii interesate mai puțin de teoria relațiilor internaționale și mai mult de studiile comparative sau axate pe politicile publice.
Printre aceste noi abordări putem aminti: analiza guvernanței, abordările interesate de înfăptuirea de politici (policy-making), analiza rețelelor de politici (accent pe grupurile de actori care determină informal creionarea și implementarea unei politici anume), integrarea prin drept (analiza dreptului UE și a importanței acestuia asupra procesului de construire a Uniunii), abordarea discursivă (accent pe segmente de analiză precum guvernanta, politica externă, specificitatea proiectului european etc.), perspectivele de gen ș.a.
Dacă marile teorii erau acuzate de un prea mare grad de generalitate, noile demersuri par să fie afectate de o sectorializare acutizată care poate fi acuzată uneori chiar de parohialism. Altfel spus, deși complexitatea fenomenului construcției europene a devenit unanim recunoscută, multiplicarea direcțiilor de analiză a acesteia poate conduce la noi probleme teoretice. Deși aceste dezvoltări recente sunt cunoscute în general drept „noile teorii” ale integrării europene, majoritatea analiștilor fac precizarea fie că sunt mai mult abordări decât teorii, fie le oferă statutul bine delimitat de teorii de rang mediu, catalogate totuși nu ca un regres, ci ca un pas înainte al demersurilor teoretice prin racordarea studiilor europene la studiile socio-politice contemporane. Nu putem vorbi, totuși, despre un corp de elemente – principii, metodologie etc. – Centrale pentru categoria generală a noilor teorii ale integrării, un punct comun fiind, probabil, în afară de concentrarea pe aspecte particulare ale procesului de construcție europeană și ale guvernanței UE, cel că UE rămâne un fenomen sui generis, însă nu mai este perceput ca independent față de influențele politicii interne sau cele ale globalizării.
Din prezentarea anterioară se distinge perspectiva guvernanței, atât ca interes de cercetare de sine stătător, cât și ca orientare care stă la baza majorității noilor abordări dezvoltate în cadrul studiilor despre UE, înțelese de această dată ca o combinare a instrumentelor provenind din cele două direcții de cercetare (teoria relațiilor internaționale și studii ale politicii comparate), într-un context în care concepțiile tradiționale cu privire atât la sistemul internațional, cât și la statul-națiune sunt provocate de fenomene care determină o modificare a vechilor categorii analitice.
Este extrem de dificil de a vorbi despre o definire unanim acceptată a termenului de guvernanță, din mai multe considerente. În primul rând, teoretizarea guvernanței ca fenomen distinct este relativ recentă (cel mult douăzeci de ani, perioadă în care s-au înregistrat schimbări considerabile în percepția fenomenului, cu greu putând vorbi despre o continuitate a viziunilor), motiv pentru care cercetătorii nu au căzut de acord asupra unui cadru cât de cât stabil de definire a termenului. În al doilea rând, s-a constatat existența unei multitudini de sectoare politice, economice și sociale aflate sub incidența guvernanței, motiv pentru care unificarea descrierilor referitoare la aceasta se dovedește un demers nu atât anevoios, cât lipsit de valențe practice. În al treilea rând, chiar în cazul analizei unui singur sector bine delimitat, varietatea aspectelor guvernanței întâlnite în termeni de actori implicați, relații posibile între aceștia, managementul interacțiunilor etc. Conduce la o plajă extrem de largă de interpretări și descrieri.
În primul rând, apariția ideii de guvernanță, foarte utilizată în cadrul analizelor despre Uniunea Europeană mai ales în forma guvernanței multi-nivel – multiplicarea niveluri teritoriale, a numărului și a tipurilor actori implicați în procesul decizional etc. -, aceasta generând în momentul apariției ca sintagmă destul de multe confuzii. În al doilea rând, se desprinde și imaginea guvernanței în rețea ca alternativă (la ierarhie și la piață) de înfăptuire de politici publice. În accepțiunea mea, guvernanta este un mod de guvernare, iar două trăsături principale ale acesteia sunt, pe de o parte, caracterul multi-nivel și, pe de altă parte, prezența rețelelor.
Pe baza acestor caracteristici, putem discuta despre apariția modurilor de guvernanță ale UE: metoda deschisă de coordonare, comitologia etc. Relația dintre guvernanta multi-nivel și guvernanta în rețea rămânea însă relativ inexact definită, în contextul în care teoreticienii recunosc explicit legătura strânsă dintre cele două manifestări punctuale ale guvernanței, însă natură sau sensul interacțiunii acestora nu este explicat la fel de precis. Din acest motiv, am analizat separat guvernanta multi-nivel și guvernanta în rețea, mai întâi cu scopul de a evidenția faptul că sunt componente particulare ale guvernanței și apoi pentru a încerca regruparea lor explicită în cadrul acesteia, sub forma unei teorii a guvernanței.
Din punct de vedere teoretic, guvernanta se află în continuitatea acelor abordări care atrăgeau atenția încă de acum 50 de ani asupra diluării atributelor clasice ale suveranității statale într-un context decizional din ce în ce mai deschis către influența și participarea unor noi tipuri de actori.
Din punct de vedere factual, „guvernanta nu este un proces apolitic”, deși utilizarea negocierii și a cadrelor de colaborare ar putea fi interpretată în mod eronat că „o negare a rolului politicului”; puterea rămâne la fel de importantă, cu diferența dată de faptul că nu mai este concentrată la un anumit nivel sau la puține categorii de actori, deși există în continuare asimetrii între pozițiile participanților.
Guvernanta multi-nivel reprezintă una dintre manifestările guvernanței. Astfel, nu mai avem un mod clasic de relaționare între nivelurile de autoritate, existând cazuri în care nivelul subnațional și cel supranațional pot intra în comunicare directă, fiind influențate și de dimensiunea internațională sau transnațională.
Faptul că și guvernanta în rețea este tot o componentă a guvernanței, cu oportunități multiple pentru noi direcții de cercetare asupra aspectelor formale și informale de interacțiune, asupra posibilității existenței unui impact reciproc între participanți și rețele, asupra actorilor care dintr-o poziție asimetrică influențează anumite etape ale procesului de înfăptuire de politici. Astfel, guvernanta în rețea poate oferi răspunsuri despre modul în care dinamica preferințelor și a instituțiilor existente inițial a fost influențată de experiența Uniunii, conducând de multe ori la rezultate neașteptate de către decidenții politici.
Din punct de vedere teoretic, guvernanta ar putea părea un amestec de abordări teoretice grupate sub o pălărie comună, guvernanta multi-nivel și guvernanta în rețea putând fi considerate cele mai dezvoltate ramuri ale acesteia. Cred însă că guvernanta ar putea fi privită și ca o teorie în sine în cazul în care guvernanta multi-nivel și guvernanta în rețea sunt percepute ca teze de tipul spillover-ului neofuncționalist.
Guvernanta multi-nivel sau guvernanta în rețea, luate separat, pot reprezenta modele ideale, simbolice ale Uniunii Europene. Împreună, însă, capătă valențele unei teorii de rang mediu care explică procesele politice cotidiene ale Uniunii Europene; în plus, cu un input neofuncționalist orientat către procesele desfășurate la nivel sistemic, s-ar putea ajunge la o teorie a guvernanței europene cu un statut complet, cu o capacitate predictivă majoră legată de evoluția sistemului.
Apelând la funcțiile teoriei menționate în contextul discuției despre teoriile integrării, susțin că:
guvernanta oferă explicații/înțelegere a modului în care se desfășoară procesul decizional și de înfăptuire de politici publice în cadrul UE;
prin intermediul guvernanței pot fi descrise (de exemplu, prin sintagmele multi-nivel, în rețea) și analizate procesele amintite;
guvernanta are o componentă critică și normativă, pe de o parte atrăgând atenția – de exemplu – asupra problemelor democratice existente, și, pe de altă parte, propunând soluții de echilibrare a cerințelor de legitimitate și eficiență.
Prin îndeplinirea acestor funcții, în termeni de arie de aplicabilitate și putere explicativă, conjugarea guvernanței multi-nivel cu guvernanta în rețele se dovedește – în calitate de teorie de rang mediu – o alegere potrivită pentru analiza diferitelor politici ale UE; adăugarea unei componente neofuncționaliste ar amplifica capacitățile sale explicative, proiectându-le și la nivel sistemic, cu precauția dată însă de conștientizarea inadvertenței marilor teorii explicative și a ideii că nu poate exista o teorie exhaustivă a integrării europene.
Deschiderile oferite de Tratatul de la Lisabona reprezintă argumente pentru a susține această afirmație. Astfel, a explica exercitarea guvernării Uniunii Europene prin modul oferit de guvernanță înseamnă și a dilua supranaționalismul și a interguvernamentalismul într-un singur cadru decizional care determină interacțiuni între diferite niveluri de autoritate și diferiți actori.
2.2 UE ca ghid al Kosovo spre independența
Pe fondul cumulat al problemelor sus-amintite, în rândurile comunității internaționale a dobândit treptat consistentă ideea schimbării abordării “standarde înaintea statutului” în “standarde și statut”, o nouă sintagma menită a semnifica avansarea în direcția independenței Kosovo "pari passu" cu dezvoltarea provinciei în direcția atingerii standardelor. UE (ca de altfel și Marea Britanie ca actor distinct și respectiv SUA – într-o măsură chiar mai pronunțată), pare să subscrie la ideea acestei schimbări și manifestă o disponibilitate crescută pentru o implicare mult mai activă în provincie și chiar pentru preluarea integrală a misiunii UNMIK, care să se finalizeze în independența Kosovo.
Partiția de-a lungul unei “linii Mitrovica”, varianta neoficială vehiculata sporadic la Belgrad, nu constituie o alternativă viabilă din cel puțin două motive. În primul rând, 2/3 dintre minoritarii sârbi sunt localizați în sudul provinciei și ca atare ar rămâne captivi noului stat kosovar redus ca dimensiuni. În al doilea rând, soluția ar risca să alimenteze separatismul Republicii Srpska din BiH și/sau alte posibile rectificări teritoriale urmărite de naționaliștii pan-albanezi în proiectul unei “Albanii extinse”.
Ca un potențial avertisment, o analiză SWOT a eventualei implicări a UE în direcția preluării gestionarii situației și a avansării spre independența Kosovo pune în lumină, corelat, mai degrabă puncte slabe decât puncte tari, și respectiv mai multe amenințări decât oportunități pentru întregul proiect.
Astfel, primul și cel mai vizibil punct slab al UE este administrarea deficitara de până acum a pilonului al patrulea, de reconstrucție și dezvoltare economică a provinciei. De ce ar face față cu succes UE responsabilității gestionarii tuturor celor patru piloni de dezvoltare rămâne pentru moment o întrebare demnă de reținut. În al doilea rând, implicarea să (și) în Kosovo, după Irak, Afghanistan, Congo, etc., comporta riscul unei “supraîntinderi” în care gestionarea provinciei să se transforme într-o sarcină copleșitoare. În acest sens, recenta misiune EUFOR din Bosnia-Herțegovina, într-un stadiu incipient, este încă prea departe de un eventual succes care să se constituie într-un punct tare și care să argumenteze în favoarea unei inițiative UE în Kosovo. Mai mult, complementaritatea tradiționala NATO-UE în operațiuni postconflict (cu NATO responsabilă pentru menținerea păcii și UE axată pe reconstrucție) plasează un semn suplimentar de întrebare asupra capacității UE de preluare a sarcinilor de "peace keeping" de la trupele KFOR, cu atât mai mare cu cât ultimele s-au dovedit ele însele depășite de situație în martie 2004. În sfârșit, într-o viitoare asociere între preluarea misiunii de către UE și acordarea independenței Kosovo, un alt punct slab ar fi chiar perceperea unei inconsecvente în chestiunea kosovara, în contextul în care în 2000, Chris Patten se pronunță în favoarea acordării, conform Rezoluției 1244, a unei “autonomii substanțiale”, nu însă a independenței. Astfel, impresia ar risca să fie una de cedare la presiunile majorității albaneze, animate, după propriile declarații, numai de perspectiva independenței. Iar în ochii minoritarilor sârbi, independența Kosovo ar fi echivalata nefericit cu legitimarea de către UE a “purificării etnice” operate de către militanții UCK/CPK după 1999, dacă nu chiar cu primul pas în direcția constituirii unei “Albanii Mari”.
În ecuația întregii situații, principala amenințare provine din opoziția ușor previzibilă a Rusiei și Șerbiei față de independența Kosovo, ceea ce ar necesita adoptarea deciziilor asupra statutului Kosovo în afara CS al ONU, forul expus dreptului de veto al Rusiei. Lipsa de legitimitate imputabila unei misiuni UE nemandatate de ONU constituie în sine un dezavantaj în contextul nevoii oricum stringente de cointeresare în reconstrucție minorității sârbe. O posibilă oportunitate în acest sens, cel puțin privitor la poziția Belgradului, o oferă totuși legătura strânsă dintre speranțele kosovare și sârbe în privința parteneriatului cu UE, legătura care ar putea fi instrumentalizata ca mijloc de constrângere în modelarea politicilor ambilor actori. Odată slăbită astfel intruziunea Belgradului – actualmente cu o influența mai mare asupra minorității sârbe decât înseși reprezentanții ei în Adunarea Kosovara, ar putea fi îndeplinită una din precondițiile fundamentale ale angajării tuturor părților în reconstrucție provinciei. Și, odată inițiat un proces de reconstrucție asumat de kosovarii deopotrivă albanezi și sârbi, s-ar deschide și calea spre întoarcerea în provincie a numeroșilor refugiaților sârbi.
În plus, participarea ambelor grupuri populaționale din Kosovo la construirea unui Kosovo multietnic independent ar putea fi catalizata de impunerea celor trei conditii-limite propuse în raportul ICG: garantarea neunirii Kosovo cu Albania sau cu alt teritoriu din regiune; prezența unor judecători internaționali în structurile superioare ale puterii judecătorești; prezența pe viitor a unei misiuni internaționale de monitorizare, care să supravegheze cu strictețe respectarea drepturilor minorităților non-albaneze.
Concluziv, să remarcăm faptul că întreaga situație face trimitere la o mai veche problemă de ordin deopotrivă conceptual și teoretic, aceea a distincției de conținut și de cronologie dintre două tipuri de operațiuni de pace: peace keeping și peace building; succesul operațiunilor de (re) construcție, axate pe cointeresarea politica, economică și socială a părților foste disputante, este condiționat de eficienta simultana/anterioară a dimensiunii militare a operațiunilor de menținere a păcii, menite a preveni reluarea violentelor intre părți prin interpunerea unei păți terțe neutre care să asigure respectarea armistițiului/acordului de încetare a focului. În cazul de față, condițiile propuse de ICG sunt necesare, dar nu suficiente. Așa cum am văzut, garantarea protecției minoritarilor sârbi față de noi violente din partea unor membri ai majorității albaneze – componentă a peace keeping-ului – rămâne o problemă crucială în calea procesului de reconstrucție, care până acum a fost abordată cu o eficiență discutabila de efectivele KFOR. Or tocmai această va fi piatra de încercare pentru UE – depășirea operațiunilor specifice de peace-building, pe care le-a practicat tradițional, și asumarea concomitenta, în mod inedit, a responsabilității menținerii păcii. Cu atât mai lăudabil și în premieră ar fi ca UE să reușească acolo unde a eșuat NATO.
2.3 Implicarea UE in dezvoltarea economica si politica a Kosovo
În decembrie 2007, Consiliul European a confirmat faptul că UE ar fi gata să sprijine dezvoltarea politică și economică a Kosovo, printr-o perspectivă europeană clară, în conformitate cu perspectiva europeană a regiunii.
În februarie 2008, Consiliul a reafirmat angajamentul de a sprijini pe deplin și eficient perspectiva europeană pentru Balcanii de Vest și a solicitat Comisiei să utilizeze instrumentele comunitare pentru a promova economia și dezvoltarea politică și să propună măsuri concrete pentru o regiune mai largă, în scopul de a avansa în această direcție.
În decembrie 2008, UE a subliniat din nou voința de a asista politic și dezvoltarea economică a Kosovo, printr-o perspectivă europeană clară, în conformitate cu perspectiva europeană a regiunii. Regiunea a făcut progrese considerabile în domeniul integrării europene.
Toate țările au negociat stabilizare și asociere cu UE. Croația și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei au statutul de candidat. La cererea Consiliului, Comisia pregătește un aviz privind cererea de aderare primite de la Muntenegru. Consiliul a primit o cerere de aderare din Albania. Kosovo trebuie să țină pasul cu aceste evoluții, în interesul stabilității politice și economice pentru progresul regiunii.
In 10martie 2008, Comisia a identificat instrumentele comunitare de promovare a reformei democratice, progresele economice și relațiile de bună vecinătate. Kosovo se confruntă cu o serie de provocări importante, care doar instrumentele comunitare ar putea sa-l ajute.
Beneficiile pe care Kosovo le poate trage de la aceste instrumente depinde de progresele sale privind reforma. Kosovo trebuie să-și consolideze Agenda sa europeana pentru a asigura dezvoltarea socio-economică durabilă, consolidarea sectoriala.
UE poate ajuta Kosovo in aceste eforturi. Comisia subliniaza faptul că, în pofida statelor membre ale UE, diferitele poziții privind statutul Kosovo, abordarea diversității privind recunoașterea, dar o unitate în angajament oferă o bază constructiva pentru realizarea de progrese. În conformitate cu concluziile Consiliului, UE poate conveni asupra unor măsuri de sprijinire a dezvoltării economice și politice fără Kosovo.
CAPITOLUL 3 INTRE DIPLOMATIA PUBLICA SI PARADIPLOMATIE. INSTAURAREA UNUI SISTEM DIPLOMATIC IN KOSOVO
Paradiplomatia este un concept des utilizat pentru a descrie acțiuni la nivel internațional de regiuni sau entități de sisteme federale, cum ar fi Țara Bascilor, Catalonia și Quebec. Kosovo este un caz interesant de para-stat: neavând voie să aibă un Ministru de Externe al Afacerilor responsabil de relațiile diplomatice, dar cu toate acestea reprezentându-se pe sine pe mai multe arene internaționale deja de peste 17 de ani. În această lucrare voi analiza primii pași de stabilire a aparatului diplomatic Kosovo folosind noțiunile de paradiplomatia și diplomație publică.
În cazul Kosovo, stat federal (Iugoslavia) a pierdut ultima bucățică de loialitate a Kosovarii atunci când Miloșevici a abolit statutul autonom al Kosovo în 1989. Noi forme de acțiuni colective au fost căutate și restabilirea Ligii Democrat de Kosovo (LDK), a fost un pas important. Acesta a fost primul partid democratic în regiune și a fost condus de către profesorul de literatură Ibrahim Rugova. Reprezentanții Kosovo care stabilit relații cu reprezentanții statelor străine, nu au fost în anii 1990 strict vorbind, actori diplomatici în sensul dreptului internațional, dar, încetul cu încetul au fost înțeleși și acceptați ca legitimi fața de omologii lor străini.
Având în vedere că războiul din 1999 Kosovo a fost administrat de către misiunea ONU în Kosovo (UNMIK). Puțin câte puțin au fost transferate către guvernul din Kosovo. Acum, Consiliul de Securitate al ONU se decide asupra statutului final al Kosovo.
Problema Kosovo este dezbătuta pe larg în lume și acest lucru implică, de asemenea, opinia publică. În cazul în care paradiplomatia se referă la relațiile dintre reprezentanții Kosovo și alte țări, guvernul Kosovo trebuie să ia în considerare, de asemenea, imaginea publică. Acest fapt a fost important pentru a pune în aplicare măsuri de diplomație publica chiar și atunci când Kosovo lipsesc în continuare instituțiile publice, de a gestiona relațiile externe ca atare. Într-adevăr, opinia publică este tot mai mult o preocupare strategică pe arena politicii externe. În acest context, să fie recunoscută ca stat independent și suveran de către alții, Kosovo trebuie să "câștige inimile și mințile " populațiilor din țările care decid, nu doar de liderii lor. Modul de desfășurare a diplomației să schimbat semnificativ în decursul celor 60 de ani care au trecut.
3.1. Rolul statului si reprezentarea diplomatica
Paradiplomatia este un concept des utilizat pentru a descrie acțiunile internaționale de regiuni sau entități a sistemelor federale.
Într-adevăr, relațiile internaționale, se schimba datorită globalizării (Și necesitatea de a găsi diferite alianțe pentru a supraviețui în competiția globală) și localizarii (creșterea activității entităților locale). Cazurile care au fost studiate de către o vastă literatura de specialitate sunt, de exemplu țara Bascilor, Catalonia și Quebec. Literatura de specialitate cu privire la Kosovo în acest sens este cu toate acestea aproape inexistentă.
Kosovo poate fi deasemenea studiat ca un exemplu de eliberare națională întârziată și de stat-națiune, procesul de construcție în Balcani, urmând exemplul vecinilor (Grecia, Albania și așa mai departe, care au câștigat independența în secolul al 19- lea și începutul secolului 20).
Cu toate acestea, am făcut cercetări amănunțite pe relațiile UE-Kosovo. și mai ales activitățile Americano-Albaneze prin noțiunea de paradiplomatia, deoarece această noțiune a fost deja folosită pentru cazuri similare, cum ar fi Quebec de fapt, Kosovo poate fi un studiu de caz foarte fructuos în acest sens. Unii observatori au luat această măsura în care să vorbească de "Sfârșitul de teritoriu". Totuși, acest lucru este doar o parte din poveste, deoarece nu a fost de asemenea o reinventare a teritoriului ca o cerință funcțională și ca un principiu politic, în cadrul noua ordine la nivel mondial. Keating se referă la restructurarea politicilor teritoriale în interiorul statelor cu creșterea de noi actori și probleme. Remarcile sale se potrivesc foarte bine la cazul Kosovo. De fapt, activitatea Albano-Americana împreună cu guvernul din Kosovo, în exil, în anul 1990 arată că politica, ca atare, poate fi detașată pe teritoriu, nu au nevoie să fie tratat într-un mod specific tradițional cadrul statului-națiune dar în același timp, teritoriu (regiune sau para-stat ) este necesar ca factor de legitimare și sfera de acțiune a acestor actori politici teritorializați.
Keating remarcă faptul că "acele regiuni cu aspirații naționaliste" – "istorice distincte și identități culturale pot utiliza, de asemenea, diaspora pentru a spori influența în politică în alte țări și de a mobiliza resurse. Rolul de diaspora irlandeză a fost important la momente diferite, în conflictul din Irlanda de Nord și procesul de pace.
Diaspora Bascilor în America oferă o arenă pentru mișcarea basc ". Keating nu menționează Kosovo, dar ceea ce el descrie, strategia a fost preluată de Kosovarii, de asemenea, ca LDK a stabilit o reprezentație în America în anii 1990 și a mobilizat comunitățile albanezo-americane pentru a sprijini cauza Kosovo. Sarcina noastră principală a fost de a informa omologii americani la Casa Albă și Departamentul de Stat a situației de Kosovo, dar, de asemenea, să informeze comunitatea albaneză din Kosovo în America, pentru a ridica bani pentru societatea paralelă în Kosovo și așa mai departe. Așa cum unii dintre voi știți, în Kosovo opresiunile politicile dure despre Serbia au făcut această situație imposibilă pentru albanezi să găsească locuri de muncă, așa că o societate paralelă a fost pusă în loc să organizeze școlarizarea și spitalele, în case private cu finanțare privată. Acest lucru nu ar fi putut fi realizat fără participarea activă a comunităților Kosovo-Albaneze. De asemenea guvernul din Kosovo a trebuit să lucreze în exil.
Keating continuă, "în alte cazuri la nivel regional concentrat minoritățile se pot orienta către o patrie pentru sprijin "și reia cazul de Quebec și Franța. În cazul Kosovo, Albania ca stat sărac care trece printr-o fază de tranziție dificilă de la dictatură la democrație, nu ar putea fi de mare sprijin împotriva regimului Milosevic. Kosovori a trebuit să caute ajutor în altă parte în rândul prietenilor mai puternici astfel că Statele Unite ale Americii.
Reprezentanții Kosovo din Statele Unite au căutat strategii adaptate util pentru contextul american. Ei au finanțat campanii electorale pentru a-și face vocea auzită. Ei au organizat mitinguri și manifestări. Au informat congresmenii de situația actuală și așa mai departe. Potrivit Keating " strategiile adoptate de către regiuni, în relațiile externe sunt modelate de motivațiile lor și structurile cu care se confruntă. Paradiplomatia nu este același lucru că diplomația de stat, care este urmărirea despre un interes, starea definită în arenă internațională. Este mai mult funcțional, specifice și direcționate, adesea oportuniste și experimental “Keating. ” Dacă acțiunea LDK în America la începutul anilor 1990 a fost într-adevăr oportunista și experimentală, în căutarea pentru cele mai bune modalități de a deschide ușile de la administrațiile americane și pentru a obține sprijin pentru Kosovo, încetul cu încetul activitățile au crescut și mai mult să semene cu actele tradiționale de diplomație.
Într-adevăr, astăzi, chiar dacă Kosovo deși încă nu au un Minister al Afacerilor Externe și, astfel nu au nici ambasadori acreditați, politicieni și reprezentanți ai Kosovo sunt angajați relațiile cu reprezentanții din alte state. În unele arene internaționale, reprezentanții Kosovo nu au încă dreptul să vorbească de la sine (dar sunt reprezentați de UNMIK), dar treptat, acest lucru se schimbă chiar și Consiliul de Securitate ONU a invitat reprezentanții Kosovo să vorbească despre situația actuală în Kosovo (chiar dacă în reuniuni “neoficiale”). Acest lucru este văzut că un semn în care Kosovo va avea un scaun în ONU atunci când statutul final (independență) este decis.
Comunitățile Albanezo-Americane și biroul LDK dispun de mijloace diferite, în acțiunea lor ca actori diplomatici. Ei au fost în măsură să influențeze viața politică internă în America (acestea au fost văzute ca un atu electoral important pentru congresmeni și candidații la președenție ei aleg pentru ai sprijini). Așa cum relatează Brian Hocking, ambiguitatea statutului de actori paradiplomatici "Pot să le acorde avantaje asociate cu ONG-uri”. În afară de politică posedă cunoștințele și expertize relevante pot folosi modurile de comportament care nu sunt disponibile la guvernele naționale " .
Nici o ambasadă convenționalA nu ar fi finanțat campaniilor electorale, de exemplu. Cu toate acestea, putem nota, de asemenea, împreună cu Hocking că "natura diplomației în sine se schimbă în calitate de reprezentant tradițional de stat – diplomat – este frecvent necesară pentru a acționa ca un facilitator, asamblare coaliții de actori în încercarea de a gestiona problemele care sunt dincolo de capacitatea guvernului singur ". Biroul LDK din New York a fost ajutat atât de comunitatea Albano-Americana pentru a obține informații despre ceea ce se întâmplă "acasă" în Kosovo, precum și de instituțiile democratice, dar clandestine în Kosovo pentru a-și face vocea auzită în America pentru a obține sprijin din partea Albano-Americana cât și din partea guvernului American aflat la conducere.
3.2. Paradiplomatia si tacticile Rugova
Președintele Rugova a fost criticat de unii observatori, precum și de către unele cercuri politice din interiorul Kosovo pentru că a ales o rezistență pasivă, o linie de politici care nu au reușit eliberarea Kosovo. Cu toate acestea, multe dintre aceste critici nu reușesc a vedea importanța muncii perseverente de a construi instituții paradiplomatice, vizează internaționalizarea problemei Kosovo. Cei care se uita doar la anii 1998 și 1999 pot explica succesul de internaționalizare a problemei Kosovo de rezistența armată pus de KLA. Cu toate acestea, fără o perioadă mai lungă de sensibilizare a muncii în rândul publicului extern și liderii politici LDK.
Președintele Rugova a văzut la începutul anilor 1990 că rezistența armată la acea dată (În special atunci când în Bosnia se producea genocidul etnic) ar fi fost sinucidere. El a fost responsabil ca orice lider democratic al unei națiuni pentru bunăstarea întregii populații din Kosovo, și nu a fost dispus să riște vieți nevinovate. Dimpotrivă, el a ales o cale diferită, calea de rezistență pacifista. După declarațiile de independență din Slovenia și Croația, era evident că Iugoslavia nu ar mai exista iar viitorul în Kosovo ar fi fost independența. Acest lucru a trebuit să fie comunicat către comunitatea internațională – acesta a trebuit să fie aprobat de către comunitatea internaționala.
Cei care au cunoștințe de relații internaționale, știu că multe conflicte sunt stabilite în favoarea părții mai puternice. Voltaire se presupune că a spus "Dumnezeu este întotdeauna de partea batalioanelor mai mari ". Într-adevăr, războiul nu a fost un răspuns într-o situație în care inamicul a fost mult mai puternic. Așa cum Hughes a menționat " atunci când un conflict apare, o parte a greșit " sau " multe state care au inițiat războaie au eșuat ".
Croația a încercat să convingă guvernul Kosovo pentru a deschide un nou front în sud să perturbe războiul sârb, dar un război fără apărare internaționala ar fi fost sortit eșecului. Acest lucru a fost crucial pentru a asigura sprijinul internațional pentru cauza din Kosovo. Noe Cornago susține că "internaționalizarea conflictelor etnice poate contribui la găsirea de soluții prin mediere sau negociere internațională " dar poate, de asemenea, "Produce tensiune, servind strategii de partizani și de intervenție străină".
Președintele Rugova și paradiplomat LDK a deservit activităților menite în primul rând includerea populației din Kosovo în cadrul negocierilor de pace în urma războaielor iugoslave. Comunității internaționale i-a fost frică să includă Kosovo în discuțiile de pace de la Dayton, pentru că se temeau că liderii din Republica Bosnia și Herțegovina, Republica Croația și Republica Federală Iugoslavia (Izetbegovic, Tudjman și Milosevic) ar fi plecat de la masa discuțiilor. Pacea de la Dayton nu a fost perfectă, dar acesta a însemnat sfârșitul luptelor. Cu toate acestea, temerile celor care au avertizat cu privire la consecințele tragice părăsind albanezii la discuții (cum ar fi Bob Dole care a menționat în acest articol), a devenit realitate. Nu a fost nici o pace de durată în Balcani, fără rezolvarea problemei în Kosovo.
Dacă climatul international și situația fără precedent în Balcani, în mijlocul anilor 1990 a făcut imposibilă pentru a găsi soluții la cazul Kosovo prin mediere internațională, internaționalizarea cazului Kosovo a deservit cu toate acestea, strategiilor partizanilor care apoi au decis să ridice armele împotriva forțelor sârbe. "Internaționalizare", așa cum Cornago spune, "poate încuraja cu siguranță cererile etnice, creșterea capacității de mobilizare și de instituire a noilor oportunități).
Chiar și în timpul anilor de conflicte Președintele Rugova și LDK a continuat și asigurarea funcționarea în paralel a unor structuri în Kosovo (pentru a îndeplini nevoile de bază ale cetățenilor) acțiunile paradiplomatice ale LDK au continuat, de asemenea, pentru a asigura omologare internațională și sprijin continuu pentru aspirațiile de libertate ale Kosovo. La sfârșitul secolului 20 pentru a combate barbarismul trebuia în primul rând să rămână civilizat, asta a fost ideea din spatele rezistenței pasive. Când această tactică a fost aleasă conform lui Shklëzen Maliqi "cheia de la soluția problemei Kosovo și la întrebarea poporului albanez [a fost răspunsul] stați în democrație ". Formula, a argumentat el, a apărut "simplu", adică ", Cu economie de piață, parlament și instituții democratice ". Dacă ați avut aceste lucruri nu mai exista "nici o nevoie de război". Această abordare este calificată naiv de către cei care cred că rezistență pasivă a fost un eșec.
Cu toate acestea, cei care subliniază rolul decisiv al KLA de multe ori uita marea imagine și întrebare despre cum de am ajuns la un astfel de climat internațional, sau o astfel de situație politică în special în Statele Unite ale Americii, ca lider mondial militar puterea a fost gata să se angajeze în sine și NATO pentru prima dată în istorie de a interveni în, cum ar spune unii "interne" chestiuni de "suveran" de stat – că Iugoslavia a fost considerată a fi la acel moment. Noi nu trebuie să subestimăm rolul KLA și rezistența armată – este într-adevăr o parte eroică a istoriei din Kosovo -, dar ar trebui să vedem tactica președintelui Rugova de interconectare extrem de inteligentă, internaționalizarea cazului Kosovo paradiplomatic prin mijloace pașnice și morale, aprobarea surprinzătoare a comunității internaționale a rezistenței armate la sfârșitul anilor 1990. Este greu de crezut că Statele Unite s-ar fi angajat într-un război foarte scump pentru a sprijini un grup armat într-o provincie a unui stat.
Stabilirea protectoratului internațional (UNMIK) în Kosovo a servit pentru a stabiliza regiunea, a asigura plecarea trupele sârbe de ocupație și întoarcerea în siguranță a refugiaților. Cu toate acestea, prelungirea prezenței internaționale a împiedicat, din păcate, procesul eficient de construcție instituțională..
Deja decizia LDK pentru Kosovo, activitate externă proprie în începutul anilor 1990 și înființarea biroului LDK în New York a fost un clar pas spre independență. Această decizie a pus la îndoială dreptul de reprezentare diplomatica ca un domeniu rezervat statului iugoslav. Și nu mulți diplomați pot spune că au reușit să schimbe o întreagă doctrina Americană asupra intervenției militare – cu toate acestea președintele Clinton a clarificat Poziția politicii americane privind intervenția umanitara bazată pe cazul Kosovo. Această doctrină militară americană a fost schimbată abia după 9/11 atacuri în 2001. Este într-adevăr recunoscut de mulți observatori, că tactica Kosovo a rezistenței armate nu ar fi fost aprobată..
3.3. De la paradiplomatie la diplomatia publica
Astăzi Kosovo este încă administrat de către misiunea ONU în Kosovo (UNMIK). Încetul cu încetul competențele au fost transferate către guvern Kosovo. Acum Consiliul ONU de Securitate se decide la statutul final al Kosovo. Fostul președinte finlandez Martti Ahtisaari a fost nominalizat ca un Trimis Special al Secretarului General de a conduce negocierile privind statutul, și a venit cu un plan care propune independent Kosovo cu supraveghere internațională și asistență. UE va lua conducerea în urma acordului privind statutul Kosovo pentru a asista la consolidarea durabilă, și transparența instituțiilor Legii. De asemenea, o prezenta international mică ar rămâne în Kosovo după plecarea departamentului UNMIK. Va rămâne de asemenea în vigoare prezenta ONU de menținere a păcii. Guvernul Kosovo se află în spatele planului Ahtisaari și este dispus să-l pună în aplicare în întregime. Acest plan este singura soluție posibilă și de durata pentru statul Kosovo
Este sprijinit în mare măsură de către Statele Unite și UE, dar este încă, din păcate, contrariata de Serbia, care este susținută de Rusia. Problema Kosovo este dezbătuta pe larg în lume și acest lucru implică, de asemenea, avizul public. În cazul în care paradiplomatia se referă la relațiile dintre reprezentanții Kosovo și alte țări, guvernul Kosovo trebuie să ia în considerare, de asemenea, imaginea publică din Kosovo. Aceasta a fost importantă pentru a pune în aplicare măsuri de diplomație publica chiar și atunci când Kosovo lipsesc în continuare instituțiile publice de a gestiona relațiile externe ca atare. Noi putem defini "diplomație publică" ca " programe guvernamentale sponsorizate menite să informeze sau să influențeze opinia publică în alte țări ". Luând diplomație publică ca un exemplu, aș putea menționa faptul că guvernul Kosova încearcă să rezolve problema clară de imagine publică a țării. Chiar acum diferite linii publice de diplomație sunt discutate pentru a găsi modalități de a schimba imaginea nefavorabilă a Kosovo printre unele țări (și a populațiilor lor) și, astfel, pentru a face viitoarele decizii legate de statut mai ușoare.
Aș argumenta, că noi ar trebui să includem societatea civilă și academicienii chiar mai bine în acest proces din interiorul Kosovo: să asculte ideile lor cu privire la modul de a face o diferență în scena internațională. Noi folosim deja expertize străine în acest domeniu (consultanta), dar o dezbatere publică mai amănunțită pe imaginea Kosovo, ar contribui, de asemenea, la formularea de politici, precum și aceasta va servi pentru a informa publicul cu privire la necesitatea Kosovo de diplomație publica în străinătate și a rolului lor în procesul de creare a unor bune imagini pentru țara. Desigur, acest lucru este deja realizat parțial. De exemplu, predarea primului-ministru Haradinaj la TPI a fost un exemplu de acțiune care ar putea fi văzut la fel de important pentru diplomația noastră, linii de politici publice.
Așa cum propaganda sârba încearcă de multe ori să argumenteze că un Kosovo independent ar deveni stat nereușit, Kosovo trebuie să se facă clar că instituțiile statului sunt puternice și democratice pe deplin angajate să pună în aplicare legislația internațională (inclusiv cooperarea cu Tribunalul de Război de la Haga). Predarea necondiționata a prim-ministrului la ICTY a fost un excelent exemplu în acest sens față de luptă Șerbiei cu TPI (tribunalul de la Haga a declarat că Serbia nu dă toate eforturile pentru a captura criminalul de război, pe fugarul Ratko Mladic). Desigur diplomația publică nu este doar pozitiva sau negativă este mult mai strategică.
3.4. Kosovo si diplomatia publica in secolul XXI
Diplomație publică este un termen des folosit atunci când este analizat secolul 21, secolul de politică externă al Mărilor Puteri, cum ar fi Statele Unite ale Americii. Războiul împotriva terorismului implică în mod inevitabil, opinia publică și din alte țări. În Marea Britanie în cadrul Conferinței Wilton Park în Martie 2006 "Diplomație Publică: Provocări și priorități", termenul public diplomație a fost definit ca "munca cu scopul de a influența și a se angaja persoane fizice și organizații de peste mări, în scopul de a îmbunătăți înțelegerea și influența către Regatul Unit).
În unele țări, ministerele de Externe și Afaceri incearcă să integreze diplomație publică în toate activitățile diplomatice. Scopul lor este de a construi o imagine bună a țării lor în străinătate, de exemplu, prin intermediul publicității în mass-media, organizarea de evenimente diferite care vizează străini, un public mai larg, și nu exclusiv pentru cei din corpul diplomatic. Statele Unite sau Marea Britanie au un rol major și important în promovarea acestei noi forme destul de diplomatice – relații cu străini non- actori guvernamentali, folosind informațiile de abordare publica străina și așa mai departe. Cu toate acestea, cazul Kosovo este interesant din acest punct de vedere, de asemenea, diplomația publică nu este doar o formă de diplomație în mâinile marilor puteri.
Diplomația publica este importantă, de asemenea, pentru statele mici. Este clar că unor state care suferă de imagine proastă în străinătate li se reduc investițiile străine directe în turism și așa mai departe. Acest fel de diplomație publică este o modalitate de a răspunde la problema, crearea unei bune imagini asupra statului ajutând statul asupra potențialilor turiști, investitori, reprezentanți ai mass-media și așa mai departe. Forme de diplomație publică pot fi împrumutate de la puteri mai mari – din nou relațiile cu ONG-uri străine, întreprinderi, investitori. Forma de diplomație publica concepută pentru nevoile specifice ale țării: este de a atrage investiții, turiști, studenți, etc Astăzi, cu revoluția informațională globală Guvernul din Kosovo nu nevoie de această rețea mare a ambasadelor din întreaga lume pentru a obține mesajul lor auzit.
Ei pot lua legătura cu omologii lor de peste hotare prin telefon și e-mail. Lor mesaj nu are nevoie să treacă prin intermediul ambasadorilor. Cu toate acestea, o rețea de reprezentare în străinătate ar fi cu atât mai importantă astăzi pentru a favoriza relațiile economice, atragerea investițiilor, să stabilească contacte culturale și să informeze publicul despre oportunitățile străine în Kosovo. Menținerea opiniei publice din alte țări în mințile noastre (De exemplu, în ceea ce privește extinderea UE în statele membre ale UE.
Diplomație publică se refera într-adevăr la influența – avem nevoie să înțelegem și elitele
din acele țări ale căror politică vrem să influențam (Bigler). Astfel diplomația publică devine un instrument specific de promovare a politicii externe.
CAPITOLUL 4 RECUNOASTEREA KOSOVO CA STAT INDEPENDENT
Mai multe state state și-au exprimat îngrijorarea asupra caracterului unilateral al declarației Kosovo, sau au anunțat în mod explicit că vor recunoaște un Kosovo independent. Consiliul de Securitate ONU rămâne divizat asupra acestei dispute: din cele cinci membre cu drept de veto, trei (Statele Unite, Regatul Unit, Franța) au recunoscut declarația de independență, pe când Republica Populară Chineză și-a exprimat îngrijorarea îndemnând continuarea negocierilor precedente. Rusia a respins declarația și o consideră ilegală. Pe 15 mai 2008, Rusia, China și India au făcut o declarație comună în care au cerut să fie lansate noi discuții între autoritățile de la Belgrad și Priștina.
Deși statele membre UE au decis individual dacă vor recunoaște Kosovo, prin consens, UE a solicitat Misiunii UE în Kosovo (EULEX), să asigure pacea și continuarea supravegherii externe. Din cauza disputei în Consiliului de Securitate ONU, reconfigurarea Misiunii de Administrației Interimară ONU în Kosovo (UNMIK) și predarea parțială a misiunii EULEX a întâmpinat câteva dificultăți. În ciuda protestelor Rusiei și Serbiei, Secretarul General al ONU Ban Ki-moon a continuat cu planul de reconfigurare. La 15 iulie 2008, el a declarat: „Având în vedere faptul că Consiliul de Securitate nu este în măsură de a oferi îndrumare, l-am informat pe Reprezentantul Special de a merge mai departe cu reconfigurarea UNMIK … pentru a se adapta UNMIK la o realitate schimbată”. Potrivit Secretarului-General, „Organizația Națiunilor Unite a menținut o poziție de neutralitate strictă cu privire la problema statutului Kosovo”. La 26 noiembrie 2008, Consiliul de Securitate al ONU a dat undă verde la desfășurarea misiunii EULEX în Kosovo. Misiunea UE este să asume poliție, justiție și taxe vamale din partea ONU, în timp ce funcționează în conformitate cu rezoluția 1244 a ONU ce a plasat mai întâi Kosovo sub administrația ONU în 1999.
Până la sfârșitul lunii iulie 2008, UNMIK nu le mai prevede cetățenilor din Kosovo cu documente de călătorie, pe când posibilitatea lor de a călători folosind noul pașaport kosovar nu corespunde cu recunoașterea diplomatică: de exemplu Grecia, România și Slovacia fac acest fapt posibil, deși nu au recunoscut Kosovo. Cele trei state vecine care au recunoscut Kosovo—Albania, Muntenegru și Macedonia—toate au acceptat pașaportul kosovar, pe care Serbia îl refuză.
O rezoluție adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 8 octombrie 2008 a sprijinit cererea Serbiei de a solicita un aviz consultativ din partea Curții Internaționale de Justiție privind legalitatea independenței unilateral proclamată de Kosovo. Curtea Internațională de Justiție și-a prezentat avizul consultativ pe 20 iulie 2010 concluzionând că declarația de independență Kosovo „nu a încălcat nicio normă aplicabilă a legii internaționale”, deoarece nu a fost promulgată de Adunarea din Kosovo, Instituțiile provizorii de auto-guvernare sau orice alt organ oficial și astfel autorii care s-au auto-numit „reprezentanții poporului din Kosovo” nu erau legați Constituția kosovară (promulgată de UNMIK) sau de Rezoluția 1244 ce este adresată numai Statelor Membre ONU sau organele ONU.
Datorită pretențiilor Serbiei că teritoriul Kosovo face parte din integritatea suveranității, reacția acesteia a inclus și rechemarea ambasadorilor săi din țările care au recunoscut independența Kosovo pentru consultări pentru câteva luni, acuzându-i pe liderii kosovari de înaltă trădare, și anunțându planuri pentru a judeca cazul la Curtea Internațională de Justiție. De asemenea, Serbia a exclus ambasadorii din statele care au recunoscut Kosovo după votul din cadrul Adunării Generale al Națiunilor Unite în care inițiativa Serbiei de a solicita un aviz consultativ din partea Curții Internaționale de Justiție.[10]
Pozițiile adoptate de state
Harta statelor care au recunoscut independența Kosovo:
Kosovo
Statele care au recunoscut oficial independența Kosovo
Statele care nu au recunoscut independența Kosovo. (ANEXA 1)
4.1 Aspectele importante ale Diplomației publice în cazul Kosovo
Kosovo a declarat independența pe 17 februarie 2008, dar este încă într-o poziție de-o țară fără suveranitate reala.
Rădăcinile conflictului din Kosovo sunt profunde. Timp de generații, teritoriul a fost disputat între sârbi și albanezi. Aceste dispute au contribuit, în timp, la o imagine publică negativă în fața comunității internaționale.
Prim-ministrul Hashim Thaci, a declarat: "Începând de astăzi, Kosovo este mandru, independent și liber", adevărul este că în mai multe țări europene, numele Kosovo evocă imagini statice de conflict și crime organizate (ce pot fi adresate ca percepție).
În plus, publicațiile pe plan internațional au consolidat imaginea negativă a Kosovo, cum ar fi Barometrul Corupției 2007, un raport de Transparency International, în cazul în care Kosovo este prezentat ca a patra țară din cele mai corupte din lume. Așteptarea pentru schimbare este mare nu numai pe plan intern, dar și în întreaga comunitatea internațională.
Declarația câștigurilor anterioare rezista atunci când luăm în considerare situația de stat a tineriilor din Kosovo, dornici să devină activi în diplomație lumii, atragerea de investiții și să fie parte a instituțiilor euro-atlantice.
O alta lupta cu care se confruntă în prezent se referă la acceptarea independenței de către comunitatea internațională. Kosovo a fost recunoscută de doar 65 (19 ianuarie-lea, 2010) din cele 192 de state membre ale ONU. Unele țări evita sa se confrunte cu acest proces, inclusiv cinci din cele 27 de state membre ale UE: Cipru, Grecia, România, Slovacia și Spania. Aceste țări refuză să recunoască independența Kosovo, din cauza afacerilor interne.
Nye deja în 2005, a declarat că politica în vârstă de informații nu este doar o chestiune de a câștiga armata. El adaugă, "Puterea este abilitatea de a pe afecta alții pentru a obține rezultatele pe care le doriți",. Plus "Guvernele concura pentru credibilitate, nu numai cu alte guverne, dar cu o mare varietate de alternative, inclusiv mass-media (…)".
După o istorie de conflictele din trecut, lupta care urmează să fie desfășurată în acest nou scenariu va fi pentru recuperare a suveranității Kosovo și crearea unei imagini pozitive în fața comunitățiile internaționale.
Deși independența a fost declarată, ONU încă menține prezența Reprezentantului Special al Secretarului General în Kosovo, responsabil pentru conducerea Misiunea de Administrație Interimară a ONU în Kosovo (UNMIK).
În timp ce posedă un statut de Republica tanara, Kosovo, contează doar pe zece misiuni diplomatice în străinătate, care au fost deschise la jumătatea lunii octombrie 2009, care sunt: Washington (SUA), Londra (Marea Britanie), Bruxelles (Belgia), Paris (Franța), Berlin (Germania), Viena (Austria), Roma (Italia), Berna (Elveția), Ankara (Turcia) și Tirana (Albania), și în afara are nevoie de ajutor la "echipa" aparatelor sale instituționale.
Într-adevăr, cel mai mare ajutor individual vine din Statele Unite ale Americii, prin USAID, agenție independentă federala care primește îndrumări de la Departamentul de Stat american. Statele Unite sunt, de asemenea, prezente în Kosovo, cu programe în domeniile de Creștere Economică (politice și instituțiile economice, Dezvoltare a Sectorului Privat, Energie și Infrastructură Reconstrucție), Democrație și guvernare (statul de drept, mass-media și societatea civilă, guvernare și politice și legislative procese), printre alte inițiative Programe speciale. Mai direct conectat la acest lucru, pune accent pe Kosovo, Ministerul de Externe cu Proiectul de Susținere a Afacerilor, în domeniul de aplicare pentru guvernare.
Proiectul este conceput pentru a ajuta Ministerul Kosovo a Afacerilor Externe pentru a deveni funcțional, capabil să gestioneze afacerile sale externe, prin sprijinirea, punerea în aplicare și stabilirea ambasadelor în străinătate și în dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor și a procedurilor cu privire la privilegii și imunitate diplomatică, de exemplu Proiectul este împărțit în trei piloni:
Sprijinirea la misiuni în străinătate,
consolidarea capacității instituționale a Ministerului
stabilirea de reglementări pentru descentralizare.
Diplomația tradițională include instrumente prin care statele constituie sau mențin relații reciproce.
În lucrarea de José Calvet de Magalhães gasim, "(…) toate resursele și activitățile specifice pe care un stat le dedică serviciului politicii sale externe". Diplomația a fost modelată după Congresul de la Viena în 1815, intensificand practica relațiilor internaționale.
In conformitate cu articolul 3 din Convenția de la Viena o parte din funcțiile misiunilor diplomatice sunt:
care reprezintă statul acreditant în statul acreditar,
protejarea în statul acreditar a intereselor statului acreditant și a cetățenilor săi, în termenle limitelor dreptului internațional,
negocierea cu guvernul statului acreditar,
constatarea prin toate mijloacele legale și condițiile de evoluție din statul de reședință
promovarea relațiilor de prietenie între trimiterea și primirea de state.
După cum sa văzut, există foarte puține misiuni diplomatice în Kosovo și în străinătate, pentru acest motiv, eforturile în îmbunătățirea reputației sale, în cazul în care a făcut (numai și / sau exclusiv), bazat pe metode tradiționale ar fi mult mai dificil (și / sau încet) de realizat.
Diplomația Publică (PD) apare, în acest scenariu, prin urmare, ca un instrument de facilitare și sprijinire a procesului de reconstrucție a imaginii.
Jan Melissen susține că PD poate fi văzut ca un "instrumetalization de putere" soft ", acesta din urmă fiind definit de Nye ca atractivitatea culturii unei țări, idealurile politice și politica externă.
PD înseamnă influentarea altora, este vorba despre relatii, comunicare la construirea încrederii, credibilitatea și, ca un instrument al puterii "soft", este piatra de temelie a reluarii imagine publică pozitivă a Kosovo. Este, într-adevăr, datorită faptului că diplomația tradițională (care are accentul activ cu privire la relațiile deguvern), cauta sprijin de la guvern și este legată nu numai de guverne, dar a extins accentul la relația dintre actorii non-statali (ONG-uri, societatea civilă, corporatiile multinationale, media, etc).
In conformitate cu Melissen: "politica Gonesh International nu mai este modelata în primul rând de către liderii politici și câțiva funcționari de top. Diplomația nu este o lume închisă de diplomați și alți reprezentanți ai guvernului.
Mai mult decât atât, mai multe alte fenomene contemporane vigoare o regândire din partea statelor în ceea ce privește activitățile lor în arena internațională, cum ar fi revoluția în comunicații, și creșterea de probleme transnaționale, pentru a numi doar aceste două.
PD "înseamnă în mod tradițional comunicarea Guvernului sa axat pe publicul străin pentru a realiza schimbări în" inimile si mintile "oamenilor". Într-adevăr, ne putem gândi la PD ca un trinom:
de identitate,
de imagine
de comunicarea.
Există un video care a circulat pe Internet, datat din 2001, prezentând un vehicul civil care a fost impuscat dintr-un tanc pe străzile din Kosovo.
Astăzi, imaginea Kosovo intenționează să arate lumii ca este complet diferita. Se fac eforturi pentru a prezenta Kosovo ca fiind unul dintre cele mai tinere țări din lume și, de asemenea, un loc cu cea mai tânără populație din Europa, cu o medie de 25,9 ani, care aduce țarii tinere, un aer optimist și acționează direct în percepția comunității internaționale.
Pentru a consolida acest concept, Secretarul de Stat pentru Diplomație Publică și Afaceri Publice, Judith A. McHale declara:
“Așa cum am comunica cu oameni din întreaga lume, trebuie să mergem dincolo de mesagerie. Avem nevoie să ascultăm mai mul. Am să înveț modul în care oamenii să ne asculte, cuvintele noastre și faptele sa fie auzite și văzute. Cu cat mai multe limbi și locații comunica între ele cu atat mai mult respect aratam pentru publicul nostru si vom fi mai eficienti. “
Noi nu trebuie să uităm, totuși, că PD ar trebui să ajute la modelarea politicilor care iau în considerare într-adevăr idei si interese comune, cum este explicat în trinomul de PD. Comunicarea, în sine, nu este suficiente. Mesajul extern ar trebui să fie în concordanță cu acțiunile interne ale statului.
Potrivit unor surse oficiale din Kosovo, agenția S & S israelian (Saatchi & Saatchi), care aparține pariziene Publics Groupe a atribuit un contract de 5.7 milioane de euro pentru a îmbunătăți imaginea internațională a țării. Ca urmare a acestui efort, Kosovo primeste marca și sloganul “tineri europeni s-au născut”, aducând un spirit nou și o comunicare direct.
Sa decis de asemenea să se utilizeze retele sociale precum Facebook, Twitter și YouTube. Aceasta varietate de canale permite inserarea unui public mai tânăr în discuții și înțelegere a mesajului trimis de către Guvern.
Acest public mai tânăr este o nișă de populație, care este din ce în ce mai atent, dispuși și dornici de informații și, mai presus de toate, de a fi ascultati, deoarece "noul concept de Diplomație Publică presupune ca publicul intern sa aiba o voce în dialogul cu politica straina.
Pe Facebook, apelul constată ca obiectivul principal al campaniei este "Locul Kosovo este în familia națiunilor, în Europa și dincolo. Strategia este să se concentreze puternic pe puterea tinerilor din Kosovo.
Pentru a sprijini efortul de noii identitati, un film de televiziune a fost produs și este disponibil pe scară largă în canale, cum ar fi CNN, BBC World News, Bloomberg și YouTube, aducând un mesaj politic pozitiv și implicit un apel pentru turism și investiții.
Bine îmbrăcați oameni tineri aduna piesele unui puzzle pe o hartă uriașă a Kosovo cu o muzică de fundal care proclama, "E timpul să trecem peste", ale căror versuri urmează: “Norii aduc ploaia. Este timpul pentru a trece peste. Timpul să ne alăturam mâinile. Soarele incet creste. Straluceste pe pământ. Cerul e deschis. Astăzi simt viata pe care am vrut-o. Vino la mine. Simt ca te vreau. Vrei să vezi?”
Kosovo devine dependentă de ajutorul extern, în special din Statele Unite. Este imperativ să deschidă piața pentru investiții străine directe (ISD), să extindă relațiile diplomatice și sa rezolve problema structurii sale interne.
Așa cum am menționat mai devreme, comunicarea nu este suficienta. Mesajul extern ar trebui să fie în concordanță cu acțiunile interne ale statului.
Țările care au recunoscut independența Kosovo trebuie faca investiții în continuare, acordurile comerciale și programe de asistență, care sa aprecieze că "independența Kosovo este o realitate ireversibilă".
Daca fundatia internă a țării nu este bine structurata și solida, eforturile de diplomație publică, sau oricare alta, nu mai sunt utile.
Trecutul și structura internă a Kosovo sugerează că nu există, eventual, doar un sigur, încă un mod imperativ pentru țară pentru a asigura o imagine pozitivă în fața comunității internaționale: investiții în puterea soft, cu ajutorul unui plan strategic de comunicare, care, de asemenea, să ia în considerare percepția publicului.
Împreună, aceste două instrumente deven prima linie a "războiului al ideilor", confirmă cuvintele lui Nye, prezentată inițial.
CONCLUZII
Istoria relatiilor dintre UE si Kosovo au inceput din 1998 cand a inceput reconstrucția și dezvoltarea economică a Kosovo. In urma bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei din primăvara lui 1999, în baza Rezoluției 1244/19 iunie 1999 a CS al ONU, UNMIK a stabilit 4 piloni de dezvoltare pentru Kosovo, implementați de organizații diferite, dar reuniți sub coordonarea sa: poliție și justiție (ONU); administrație civilă (ONU); construcție instituționala (OSCE); reconstrucție și dezvoltare economică (UE).
La Summitul dintre UE și Balcanii de Vest de la Salonic din 2003 sefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene, statele aderente și candidate, Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Serbia și Muntenegru, în calitate de candidați potențiali, și președintele Comisiei Europene, în prezența Președintelui Parlamentului European, secretarul general al Consiliului/Înaltul Reprezentant, Reprezentant Special al Secretarului General al ONU în Kosovo, Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est și Înaltul Reprezentant pentru Bosnia și Herțegovina, întâlnirea de la Salonic, au convenit asupra pniectivelor dintre UE si Balcanii de Vest.
La forumul UE si Balcanii de Vest de la Bruxelles din 2007, consiliul Afaceri Generale, miniștrii de externe ai celor 27 de state membre, Înaltului Reprezentant pentru UE Politica Externă și de Securitate, Javier Solana, și comisarul UE pentru extindere, Olli Rehn, s-au întâlnit cu miniștrii de externe ai statele din Balcanii de Vest Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru și Serbia, precum și Turcia. La intalnire a fost, de asemenea si șeful UNMIK, Joachim Rucker, precum și Reprezentantul Special al UE în Bosnia și Herțegovina, Christian Schwarz-Schilling, și Reprezentantul Special al UE pentru Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Erwan Fouere. Reuniunea anuală a miniștrilor de externe s-a axat pe luarea în stoc a relațiilor dintre UE și statele din Balcanii de Vest.
In prezent, în timp ce vocile care insistau că UE nu trebuie analizată strict ca o organizație internațională clasică, dar nici în mod determinist ca stat în devenire, au dobândit puteri sporite.
Guvernanta in cadrul Uniunii Europene este o guvernanta multi-nivel sau guvernanta în rețea, luate separate; acesteat reprezinta modele ideale, simbolice ale Uniunii Europene. Împreună, însă, capătă valențele unei teorii de rang mediu care explică procesele politice cotidiene ale Uniunii Europene; în plus, cu un input neofuncționalist orientat către procesele desfășurate la nivel sistemic, s-ar putea ajunge la o teorie a guvernanței europene cu un statut complet, cu o capacitate predictivă majoră legată de evoluția sistemului.
UE pare să subscrie la ideea acestei schimbări și manifestă o disponibilitate crescută pentru o implicare mult mai activă în provincie și chiar pentru preluarea integrală a misiunii UNMIK, care să se finalizeze în independența Kosovo.
În decembrie 2007, Consiliul European a confirmat faptul că UE ar fi gata să sprijine dezvoltarea politică și economică a Kosovo, printr-o perspectivă europeană clară, în
conformitate cu perspectiva europeană a regiunii
Natura diplomației în sine se schimbă în calitate de reprezentant tradițional de stat – diplomat – este frecvent necesară pentru a acționa ca un facilitator, asamblare coaliții de actori în încercarea de a gestiona problemele care sunt dincolo de capacitatea guvernului singur ". Biroul LDK din New York a fost ajutat atât de comunitatea Albano-Americana pentru a obține informații despre ceea ce se întâmplă "acasă" în Kosovo, precum și de instituțiile democratice, dar clandestine în Kosovo pentru a-și face vocea auzită în America pentru a obține sprijin din partea Albano-Americana cât și din partea guvernului American aflat la conducere.
Președintele Rugova a fost criticat de unii observatori, precum și de către unele cercuri politice din interiorul Kosovo pentru că a ales o rezistență pasivă, o linie de politici care nu au reușit eliberarea Kosovo. Cu toate acestea, multe dintre aceste critici nu reușesc a vedea importanța muncii perseverente de a construi instituții paradiplomatice, vizează internaționalizarea problemei Kosovo. Cei care se uita doar la anii 1998 și 1999 pot explica succesul de internaționalizare a problemei Kosovo de rezistența armată pus de KLA.
Deja decizia LDK pentru Kosovo, activitate externă proprie în începutul anilor 1990 și înființarea biroului LDK în New York a fost un clar pas spre independență. Această decizie a pus la îndoială dreptul de reprezentare diplomatica ca un domeniu rezervat statului iugoslav. Și nu mulți diplomați pot spune că au reușit să schimbe o întreagă doctrina Americană asupra intervenției militare – cu toate acestea președintele Clinton a clarificat Poziția politicii americane privind intervenția umanitara bazată pe cazul Kosovo. Această doctrină militară americană a fost schimbată abia după 9/11 atacuri în 2001. Este într-adevăr recunoscut de mulți observatori, că tactica Kosovo a rezistenței armate nu ar fi fost aprobată..
Astăzi Kosovo este încă administrat de către misiunea ONU în Kosovo (UNMIK). Încetul cu încetul competențele au fost transferate către guvern Kosovo. Acum Consiliul ONU de Securitate se decide la statutul final al Kosovo. Fostul președinte finlandez Martti Ahtisaari a fost nominalizat ca un Trimis Special al Secretarului General de a conduce negocierile privind statutul, și a venit cu un plan care propune independent Kosovo cu supraveghere internațională și asistență. UE va lua conducerea în urma acordului privind statutul Kosovo pentru a asista la consolidarea durabilă, și transparența instituțiilor Legii. De asemenea, o prezenta international mică ar rămâne în Kosovo după plecarea departamentului UNMIK. Va rămâne de asemenea în vigoare prezenta ONU de menținere a păcii. Guvernul Kosovo se află în spatele planului Ahtisaari și este dispus să-l pună în aplicare în întregime. Acest plan este singura soluție posibilă și de durata pentru statul Kosovo
Diplomația publica este importantă, de asemenea, pentru statele mici. Este clar că unor state care suferă de imagine proastă în străinătate li se reduc investițiile străine directe în turism și așa mai departe. Acest fel de diplomație publică este o modalitate de a răspunde la problema, crearea unei bune imagini asupra statului ajutând statul asupra potențialilor turiști, investitori, reprezentanți ai mass-media și așa mai departe. Forme de diplomație publică pot fi împrumutate de la puteri mai mari – din nou relațiile cu ONG-uri străine, întreprinderi, investitori. Forma de diplomație publica concepută pentru nevoile specifice ale țării: este de a atrage investiții, turiști, studenți, etc Astăzi, cu revoluția informațională globală Guvernul din Kosovo nu nevoie de această rețea mare a ambasadelor din întreaga lume pentru a obține mesajul lor auzit.
Mai multe state state și-au exprimat îngrijorarea asupra caracterului unilateral al declarației Kosovo, sau au anunțat în mod explicit că vor recunoaște un Kosovo independent. Consiliul de Securitate ONU rămâne divizat asupra acestei dispute: din cele cinci membre cu drept de veto, trei (Statele Unite, Regatul Unit, Franța) au recunoscut declarația de independență, pe când Republica Populară Chineză și-a exprimat îngrijorarea îndemnând continuarea negocierilor precedente. Rusia a respins declarația și o consideră ilegală. Pe 15 mai 2008, Rusia, China și India au făcut o declarație comună în care au cerut să fie lansate noi discuții între autoritățile de la Belgrad și Priștina
Kosovo a declarat independența pe 17 februarie 2008, dar este încă într-o poziție de-o țară fără suveranitate reala. Rădăcinile conflictului din Kosovo sunt profunde. Timp de generații, teritoriul a fost disputat între sârbi și albanezi. Aceste dispute au contribuit, în timp, la o imagine publică negativă în fața comunității internaționale.
După o istorie de conflictele din trecut, lupta care urmează să fie desfășurată în acest nou scenariu va fi pentru recuperare a suveranității Kosovo și crearea unei imagini pozitive în fața comunitățiile internaționale.
Diplomația Publică (PD) apare, în acest scenariu, prin urmare, ca un instrument de facilitare și sprijinire a procesului de reconstrucție a imaginii.
Kosovo devine dependentă de ajutorul extern, în special din Statele Unite. Este imperativ să deschidă piața pentru investiții străine directe (ISD), să extindă relațiile diplomatice și sa rezolve problema structurii sale interne.
ANEXA 1
Statele care au recunoscut oficial independența Kosovo
State ne-membre ONU
BIBLIOGRAFIE
Accordance with international law of the unilateral declaration of independence in respect of Kosovo”. Curtea Internațională de Justiție. 22 iulie 2010.
Backing Request by Serbia, General Assembly Decides to Seek International Court of Justice Ruling on Legality of Kosovo’s Independence”. UN General Assembly. 8 octombrie 2008.
Kosovo breakaway illegal, says Putin”. The Guardian. 15 februarie 2008.
Kosovo receives recognition boost”. BBC News. 10 octombrie 2008..
Opening statement to the Security Council debate on Kosovo”. UN Center News. 20 iunie 2008.
Russia, India, China urge resumption of Kosovo talks”. Xinhua News Agency. 15 februarie 2008.
U.N. council clears way for EU mission in Kosovo”. Reuters. 27 noiembrie 2008.
www.delprn.ec.europa.eu
www.diplomacy.edu
www.doctorat.snspa.ro
www.eu2007.de
www.euractiv.com
www.europa-eu-un.org
www. mundorama.net
www.sferapoliticii.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diplomatia Ue Intre Diplomatia Unei Organizatii Internationale Si Cea a Statelor Membre. Studiu de Caz Kosovo (ID: 106660)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.