Diplomatia Tarii Romanesti Si a Moldovei la Sfarsitul Secolului al Xiv Lea Si In Primele Decenii ale Secolului al Xv Lea

Capitolul I. Diplomația Țării Românești și a Moldovei la sfârșitul secolului al XIV-lea și în primele decenii ale secolului al XV- lea.

1.1 Diplomația Țării Românești până la Mircea cel Bătrân.

Istoria Țărilor Române în secolul al XIV-lea și al XV-lea s-a desfășurat în strânsă legatură cu istoria Europei în general și în deosebi a celei sud-estice.

La toate evenimentele mai de seamă Țările Române au avut o participare activă, influențându-le într-un sens sau altul.

Atenți la schimbările ce se petreceau pe plan internațional și judecând lucid urmările politice ce aveau loc, conducătorii politici ai românilor, din această perioadă, au știut să folosească după împrejurări, în interiorul țării, arta diplomației sau sabia, în relațiile cu alte state.

În relațiile cu puterile vecine (de la sfârșitul secolului al XIV-lea, cu Imperiul Otoman, îndeosebi, cea mai puternică forță militară a sud-estului european), rezistența armată a fost folosită în cazuri extreme, când ființa însăți a statului era amenințată. Ea s-a îmbinat organic cu soluția politică, cu negocierile, menite să împiedice o eventuală agresiune externă, și mai ales, să stabilească modalitățile unei pașnice vecinătăți.

A existat și o gândire românească privind negocierea diplomatică și regulile ei de desfășurare, alegerea persoanelor chemate să ducă tratativele, atitudinea de adoptat în fața trimișilor unei puteri străine, etapele de urmat în elaborarea unor divizii, respectarea unui protocol neanunțat.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, noul stat românesc, unitar și de sine stător, constituia o realitate în desfășurarea relațiilor sud-est-europene.

Dreptul său suveran de a-și conduce treburile înăuntru și în afara hotarelor, urmărit cu stăruință și hotărâre, fusese realizat print-o politică externă întemeiată pe o deplină cunoaștere a realităților, pe o participare înțelept cumpănită la desfășurarea lor, îngăduind poporului român să se dezvolte cu instituțiile și formele de organizare ale acelor timpuri. Multe din neamurile Evului Mediu au dispărut, pentru că nu au putut ajunge la relații politice temeinice, ceea ce evidențiază însemnătatea lui Basarab I, care a întemeiat statul muntean, i-a lărgit hotarele și i-a asigurat independența.

Țara Românească a avut parte în secolul al XIV-lea de un șir întreg de domni care au lucrat pentru mărirea și întărirea ei. După Basarab cel Mare, întemeietorul statului independent și al dinastiei, a urmat Nicolae Alexandru, care s-a arătat un vrednic urmaș al tatălui său și a reușit prin legăturile pe care le-a întreținut cu suveranii vecini să consolideze poziția politică a Țării Românești și totodată instituția domniei. Este singurul fiu cunoscut al lui Bsarab I, purtând un nume dublu de botez. Primul său an de domnie a fost între 1351-1352 (imediat după moartea tatălui său Basarab I), dăruiește ctitoriei sale, biserica curții domnești din Câmpulung Muscel, satul Bădești, documentul care atestă această donație, indicând anul de început al domniei sale. Nu a adoptat ritul catholic, cum s-a susținut greșit, invocându-se, între altele, numele ,,Alexandru”.

Prin luptele victorioase pe care le-a purtat alături de regale Ungariei, Ludovic de Anjou, împotriva tătarilor, el a desăvârșit opera predecesorului său și a unit cu Țara Românească ținutul dinspre părțile tătărești, partea de sud a Moldovei dintre Milcov și Mare.

A condus cu pricepere țara și a instituit cu aprobarea Patriarhiei de Constantinopol, Mitropolia Munteniei. A stat în legături puternice cu statele slave de la miazăzi, iar față de coroana ungara a știut să păstreze o atitudine demnă.

În ce privește raporturile cu Transilvania și Ungaria, un cronicar oficial ungar afirmă, că la 1343 Nicolae Alexandru ar fi făcut un act formal de supunere, venind la hotarele Transilvaniei și recunoscând ca suzeran pe noul rege Ludovic, urmașul lui Carol Robert. Afirmația nu poate fi adevarată, deoarece, la această dată, Alexandru nu era decât asociat la domnie, iar nu domn singur, și marele Basarab n-ar fi îngăduit revenirea la vechea situație de dinainte de Posada. A fost mai degrabă, o întrevedere în scopul general de reluare a raporturilor rupte de la războiul din 1330 și privind, în special, expediția ce se va porni împotriva tătarilor, expediție la care a particpat și Alexandru. Că n-a fost un act de recunoaștere a suzeranității rezultă și din faptul că doisprezece ani mai târziu, în 1355, regele ungar recunoaște, însă, că a trimis în mai multe rânduri, după 1341, pe episcopul Dimitrie din Oradea la Alexandru spre a trata ,,pace și concordie”. De altfel, același rege, într-un act din 29 august 1359, se pare că mai intâi Nicolae Alexandru, refuzase să-l recunoască drept suzeran.

În 1355, la insistențele regelui Ludovic în mai multe rânduri, se reiau relațiile. Nicolae Alexandru găsește o cale de înțelegere pentru a nu avea război cu regatul ungar. În răstimpul dintre 1355 și 1359 se vor fi încheiat „pactele,, de care va aminti un document ulterior din timpul lui Vlaicu Vodă. Tot acum pare a fi admis Alexandru și jurisdicția episcopului Transilvaniei asupra catolicilor din Țara Românească, pomenită în alt document ulterior.

Relațiile mai strânse cu Buda, chiar eventuala recunoaștere a suzeranității lui Ludovic, au în această epocă, se pare, o explicație, cedarea de către regele ungar a unor anumite „beneficii,, vasalului său muntean. Așa se spune într-un document din 1365, în care se amintesc ,,scrisorile,, schimbate între cei doi stăpânitori și ,,pactele”, pe care le încheiaseră spre sfârșitul domniei, însă Nicolae Alexandru nu mai recunoaște pe Ludovic ca suzeran, fapt știut din proclamația de război a regelui Ungariei, împotriva noului domn muntean Vladislav, despre care spune că a urmat ,,obiceiurile rele” ale tatălui său, Alexandru.

În 1355, în condițiile în care, Ludovic de Anjou pregătea expediția contra sârbilor conduși de Ștefan Dușan, căruia regele Ungariei îi contesta supremația în Peninsula Balcanică și, în special,

suzeranitatea asupra Bosniei, i se recunoștea lui Nicolae Alexandru stăpânirea efectivă a Severinului în schimbul depunerii omagiului de vasalitate

Pe diverse căi, inclusiv cea religioasă, Nicolae Alexandru a căutat să bareze tendința de extindere a regatului maghiar la sud de Carpați. El a inițiat,și urmașii lui îl vor continua- măsuri de consolidarea autorității domniei în ținuturile margine, organic integrate în reagtul maghiar căuta să acționezela sud de Carpați. În partea de vest a țării, în Oltenia, elementul de dispută, continua să rămână cetatea Severinului, pe care domnii Țării Românești o vor revendica mult timp ca o posesiune de drept.

Nicolae Alexandru a respins pretenția statului augevin de a controla direct coridorul de legătură între Carpați și gurile Dunării cu marea Neagră (,,drumul Brăilei”) eliberat de sub tătari, asumându-și în 1359 titlul de ,,domn autocrat” și obținând recunoașterea mitropoliei Țării Românești, subordonate Scaunului ecumenic constantinopolitan.

Iachint de Vicina, rezidând de mai înainte pe lângă voievodul Nicolae Alexandru, este recunoscut ca mitropolit al Țării Românești. El va păstori păstori până în 1372 și asupra românilor din regatul ungar, cu titlul de ,,exarh a toată Ungaria și al plaiurilor”.

Primind ca mitropolit pe Iachint de la Vicina, Ioan Alexandru a pus o stavilă grea propagandei catolice. Această acțiune nu a rămas fără consecințe la curtea ungară. De aceea se consideră că agravarea raporturilor cu Ludovic a fost determinată și de noua organizare a ierarhiei religioase muntene, fiind provocată și de faptul că domnitorul Țării Românești refuză să mai recunoască suzeranitatea regelui Ludovic I.

În anul 1360, domnitorul își căsătorește una din fete, pe Ana, cu țarul sârb Ștefan Uros, fiul țarului Ștefan Dușan, fapt care nu a fost întâmplător, deoarece, în special după 1365, fostul stat al lui Ștefan Dușan a devenit principala forță militară antiotomană de la sudul Dunării.

Deoarece Nicolae Alexandru se desprinsese de tutela politică a Ungariei, această căsătorie a fiicei sale cu țarul Uros, s-a dovedit o strategie abilă, având în vedere pericolul otoman.

Fiul și succesorul lui Nicolae Alexandru a fost marele voievod și domn Vladislau I Vlaicu (1364-1377), înălțat la domnie după moartea tatălui său, în 1364, și înainte de 5 ianuarie 1365, când regele Ungariei, Ludovic I de Anjou îl acuză că, nesocotind dreptul său de suzeran, a cutezat ,, să treacă în locul tatălui său în scaunul sus pomenitei noastre Țări Românești, cu învoirea trădătoare și tainica înțelegere a românilor și a locuitorilor acelei țări.”

Când s-a urcat la tronul Țării Românești, Vladislau-Vlaicu, raporturile Țării Românești erau din nou încordate.

De la începutul domniei, Vlaicu s-a aflat în conflict cu regele Ungariei, care îl acuza pe domnul român că ,,urmând relele deprinderi părintești” nu l-a recunoscut pe regele maghiar ,,de stăpân al său firesc” și s-a înscăunat ca domn ,,fără să capete însemnele puterii sale” de la regele Ungariei. Și în context internațional lupta împotriva expansiunii regatului augevin, în sud-estul Europei, era decisă în cadrul programului general de cruciadă în Europa și Mediterana Orientală adoptat de congresul de la Cracovia (1364), la care au luat parte regele Cazimir al III-lea cel Mare al Poloniei, împăratul Carol al IV-lea de Luxemburg al Germaniei, regele Ludovic I cel Mare al Ungariei și alți fruntași ai lumii catolice. Acțiunea Ungariei din sud-estul Europei arbora steagul înlăturării nou apărutei primejdii otomane cu scopul aducerii sub autoritatea Bisericii catolice a popoarelor și a statelor ortodoxe din această parte a lumii. Evident că o asemenea acțiune a

întâmpinat rezistența popoarelor și a statelor ortodoxe pe care regele ungar urmărea să le aducă sub controlul să politic și confesional-Serbia, Bulgaria, Țara Românească.

La sfârșitul lunii mai 1365, Ludovic de Anjou, în cadrul acțiunilor de expansiune a regatului maghiar în sud-estul Europei și de convertire la catolicism a popoarelor din zonă, a cucerit Vidinul și a luat prizonier pe Strasimis, țarul bulgar, care rezida acolo și care era cumnat cu Vladislau-Vlaicu. Țaratul de Vidin a fost transformat în ,,banat unguresc.” Ludovic de Anjou câștiga astfel o poziție strategică de unde putea să supravegheze Țara Românească și de unde intenționa să-și extindă dominația asupra Bulgariei de nord-vest și să atace din flanc Serbia. În fața situației create, Vladislav, în așteptarea unui moment favorabil, a căutat să normalizeze raporturile cu regatul maghiar.

În schimbul prestării jurământului de vasalitate s-a recunoscut lui Vladislav, stăpânirea, Severinului, Almașului și Făgărașului.

Împăcarea cu domnul Țării Românești era în favoarea regelui ungar, deoarece noua cucerire ungurească, Vidinul, era amenințată de a fi pierdută, mai ales din cauza împotrivirii poporului bulgăresc contra domniei ungurești și atolului posesiei ungurilor de către țarul di Târnovo. Această împăcare aduce eliberarea lui Stratimir de către unguri, doveditoare fiind o scrisoare a regelui Ludovic către generalul său Himfy, că ,,noi am dat drumul țarului din Vidin pe chezășia lui Vlaicu Vodă (Vladislav) și a lui Dobrotiu, domnul Dobrogei, și am hotărât să-i dam înapoi și țara cu condiția, ca el să ne încredințeze ca ostatec doua fete de-ale sale.”

Relațiile dintre Țara Romțnească și Regatul maghiar s-au încordat din nou în 1368, datorită intervenției domnului român în ,,banatul Bulgariei”, unde se manifesta, după cum am menționat anterior, o puternică reacție a populației împotriva politicii maghiare și unde, cu ajutorul lui, avea să fie reinstalat în scaun Stratimir. Acțiunile sale au atras reacția regelui maghiar, hotărât să se impună pe cale militară în Țara Românească. Aceasta potrivit planului de cucerire, a fost atacată din două părți: o oaste, condusă chiar de rege, după ce a restabilit oarecum situația la Vidin

în favoarea regatului maghiar, a trecut cu mari dificultăți Dunărea și o altă oaste, în fruntea căreia era voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi, a atacat dinspre nord, a trecut muntii și a reușit chiar să obțină o primă victorie în confruntare cu oastea românească, condusă de Dragomir, pârcălabul de Dâmbovița.

Încurajat de succesul repurtat, voievodul Transilvaniei a continuat înaintarea fără să ia măsuri de precauție, fiind ,, atacat de mulțimea românilor din păduri și munți”, el ,,a rămas – relatează cronica lui Ioan de Kükülö – mort împreună cu vrednicul bărbat Petru, voievodul său.”

După această victorie, domnul român a trecut Dunărea și a intrat în Vidin, chemat, probabil, în ajutor de răsculații bulgari împotriva garnizoanei maghiare. Poziția politică câștigată de domnul român, creșterea prestigiului său, l-au determinat pe |Ludovic I să se împace din nou cu Vladislav-Vlaicu și să-i facă însemnate concesii. Domnul român păstra ca feud, în schimbul recunoașterii suzeranității regelui, Severinul, Amlașul și Făgărașul, totodată el acceptă prezența în țară a unui episcop catolic.

Lui Vlaicu-Vodă i s-au recunoscut meritele în urma intervenției sale în sprijinul răsculaților bulgari. Reluarea ofensivei otomane și meritele lui Vladislav, l-au determinat pe Ludovic I, să renunțe la dominația directă asupra Vidinului. Acesta a fost redat țarului Strasimir, sub protectoratul regelui maghiar și pe ,,chezășia” comună a lui Dobrotici și a domnului Țării Românești.

În anul 1369 au avut loc primele înfruntări, dar și succese ale românilor în luptele cu turcii. Oștile muntene, în cooperare, cu cele ale Vidinului, au respins atacurile otomanilor. Aliați cu țarul de Tîrnovo, Șișman, frate vitreg cu Strasimir. În acest context avem de-a face cu o campanie cu caracter antiotoman, prima de acest fel cunoscută documentar până în prezent, condusă de un domn român – Vlaicu – la sudul Dunării. Chiarr dacă aceasta nu era foarte probabil, cea dintâi înfruntare a românilot cu otomanii, era în orice caz prima de acest fel relatată categoric de mărturii

contemporane. De exemplu, actul original din 15 iulie 1372, prin care Vlaicu dăruiește cavalerului Ladislav de Dopca (Dăbâca în Făgăraș), rudă (dinspre mamă), Târgul Șercaia și satele Venețio, Cuciulata, Hoghiz și Dopca din Țara Făgărașului, pentru fapte de arme. În această campanie se arată liber că este vorba despre mobilizarea unei oști puternice în vederea unei operații ofensive, acțiune inițiată de domnul Țării Românești ,,când am poruncit – afirmă Vlaicu – să se ridice o oaste puternică împotriva necredincioșilor turci și a împăratului de la Tîrnovo în Bulgaria, acest magistru Latislav de Dopca, sus zisul vajnic cavaler, trup și sânge și neam al nostru, năvălind cu noi și cu oastea noastră s-a luptat vitejește împotriva cruzilor și necredincioșilor turci și a împăratului de la Tîrnovo.”

Faptul că Domnul muntean se remarcase în lupta contra turcilor, împăcându-se totodată cu regele catolic, explică în scrisoarea din 7 aprilie 1370, prin care papa Urban al V-lea, îl felicita pe Vlaicu pentru victoria obținută împotriva turcilor, dar adăugând și îndemnul de a trece la catolicism.

În ce privește raportul cu Ungaria, au apărut iar încordări, din primăvara anului 1373, când Ludovic interzicea importul sării, din Țara românească, iar papa Grigorie al X-lea condamna vânzarea de arme către români. Ludovic găzduia, apoi (1374) în regatul său, un însemnat grup de boieri pribegiți din Țara Românească, în urma unui conflict cu Vlaicu, ajungându-se astfel, la o nouă stare de război (1376), marcată prin recucerirea Severinului de către regele Ludovic. Domnia lui Vlaicu s-a încheiat foarte probabil tocmai în împrejurările legate de acest război, în anul 1377.

Diplomat abil, lucid în aprecierea conjucturii internaționale și viteaz pe câmpul de luptă, Vladislav Vlaicu a fost și un bun organizator de țară; ele a știut să se folosească de răgazul în care înceta zăngănitul de armă, pentru a lua măsuri ce convergeau toate în aceeași direcție, să facă țara în stare să înfrunte dificultățile prin care trecea și pe cele ce se anunțau.

Vladislav Vlaicu, mare voievod și domn, a avut un rol eminent de protagonist, în politica sud-est europeană, din anii 60-70 ai veacului al XIV-lea, impunându-se atât pe plan politic intern, cât și pe plan politic extern, vădind calități deosebite de diplomat și de strateg.

După Vladislav Vlaicu, Radu I a domnit în Țara Românească între anii 1377-1385, începutul domniei fiind înainte de 7 iunie 1377, data la care a fost bătălia dintre oastea sa și cea a lui Ludovic I de Anjou, regele Ungariei, iar sfârșitul domniei a fost înainte de 1385, data la care domnea deja Dan I, care amintește pe ,,sfânt răposatul, binecinstitorul voievod, părintele domniei mele”.

Știm că spre sfârșitul vieții, Vladislav era în raporturi încordate cu ungurii. Aceiași politică o urmează și fratele său Radu. O cronică italiană ,, Cronaca Carrarese”, vorbește de o expediție pe care a facut-o Ludovic, regele Ungariei, în 1377, împotriva lui ,, Radano prinzipo di Bulgaria, infedelle”. Dacă acest ,,Radano” este aceiași persoană cu voievodul muntean, așa cum s-a presupus atunci, rezultă că se ajunsese chiar la război.

Titlul de ,,prinzipo di Bulgaria”, pe care-l poartă Radu s-ar explica prin stăpânirea sa asupra Vidinului și ținutului înconjurător. Cronica italiană, pomenită mai sus, arată că Ludovic ar fi fost biruitor asupea lui ,,Radano”. Adevărul este că Ludovic n-a reușit nici a impune un ban de Severin, care rămâne în posesiunea lui Radu I, nici al sili pe acesta de a-l recunoaște ca suveran, deoarece ăntr-o diplomă, din 19 noiembrie 1377, regele Ungariei trăiește cu speranța că va ajunge să pună mâna pe Țara Românească și făgăduiește sașilor din Brașov că le va ușura vama, pe care trebuiau să o plătească.

Fiul lui Radu I și fratele lui Mircea cel Bătrân, Dan I și-a început domnia în 1385 și a încheiat-o în 1386, timp în care a fost asociat la domnie cu fratele său Mircea. Asocierea la domnie, cu fratele său Mircea cel Bătrân, este documentată prin monede, ducați cu numele ambilor.

Relațiile cu Ungaria au fost încordate și în timpul domniei lui Dan I. Un document de la regele Sigismund de Luxemburg menționează că : ,, Dan voievod, cu o puternică oaste a năvălit în ținuturile castelului Mihold (Mehadia).” E posibil ca Dan să fi vrut să reia și partea ce rămăsese ungurilor din Banatul de Severin, ceea ce a reușit printr-un război victorios. Acest lucru reiese și din faptul că urmașul său în scaunul domnesc, poartă chiar din primii menținerea stăpânirii tuturor acestor teritorii.

Conflictul început încă din timpul lui Vlaicu Vodă între Șișman și Strasimir, cei doi frați de mame diferite, însă fii ai țarului Ivan Alexandru, care împărțiseră moștenirea părintească în două țarate, n-a încetat nici în timpul lui Dan I.

Cum domnul român era rudă apropiată cu țarul Strasimir, a căutat să-l ajute în lupta dusă, contra lui Șișman, vasalul turcilor. Se pare, potrivit unei cronici bulgare din acel timp, că Dan I ar fi căzut pe câmpul de luptă, împotriva turcilor, ademenit de țarul bulgar Șișman.

1.2. Mircea cel Bătrân

În Țara Românească, după moartea lui Dan I (1383-1386), tronul a fost preluat de fratele său Mircea. Acesta a obținut tronul în 1386, deoarece în 1385 un hrisov îl arăta pe Dan I încă domn, iar în 1387 găsim hrisoave date de Mircea, în calitate de domn.

Încă din primii ani ai domniei, în fața marelui voievod român, stătea amenințătoarea putere otomană aflată în expansiune, gata să-i cotropească țara, așa cum făcuse și în sudul Dunării, în Imperiul Bizantin, Bulgaria și Serbia.

Trebuie menționat, că în a doua jumătate a secolului XIV-lea, situația politică în Balcani era dificilă: în 1383 turcii, au reînceput ofensiva împotriva unor teritorii pe care le mai deține aBizanțul în Peninsula Balcanică, precum și a unor state sârbeși și bulgărești și au pătruns rapid în ținuturile muntoase din Pind și Zeta. În 1386, turcii au cucerit cetatea Niș, ceea ce le-a dat posibilitatea de a-și întări presiunea asupra unui întins teritoriu ce mergea la Marea Adriatică și de la Marea Egee la Dunăre.

În aceste condiții, s-a produs o reacție a conducătorilor balcanici, amenințați de primejdia otomană, iar înfrângerea turcilor la Plocnik de către oștile bosniace și sârbe, a dat speranță că turcii pot fi alungați din Europa. Acest lucru se va dovedi a fi însă doar o iluzie.

După cum am menționat, Mircea cel Bătrân devine domn al Țării Românești în 1386 și primul său act politic a fost trecerea munților și așezarea stăpânirii sale printre românii ardeleni. Precedându-l pe Mihai Viteazul, dar într-o măsură mai mică, Mircea cel Bătrân a fost un prim unificator de pământ românesc..

Trebuie precizat faptul că, încă din vremea lui Vladislav Vlaicu în 1366, regele Ungariei-Ludovic de Anjou, a dat în stăpânire domnului Țării Românești, cu prilejul unei călătorii în

Transilvania, ținuturile Severinului, Făgărașului și Amlașului, locuite de români, ferindu-se însă să-i dea vreun sat locuit de sași sau de unguri.

Ulterior, aceste feude au fost retrase de regii Ungariei din cauza conflictelor cu domnii Țării Românești.

Astfel la urcarea lui Mircea cel Bătrân pe tron, el nu a moștenit de la înaintașii săi nici Severinul, nici Făgărașul, nici Almașul. Nu se știe sigur cum a obținut marele voievod pământurile românști de peste munți, însă unele indicații ne vin în ajutor, căci în septembrie 1389 Mircea cel Bătrân se intitula domn al ,,părților de peste munți” fără a preciza care erau acestea, iar în ianuarie 1390 într-un act extern, Mircea se intitula stăpânitor al Făgărașului, Amlașului, Severinului al țării lui Dobrotici și al cetății Silistra.

Pentru a prelua cele trei teritorii domnitorul probabil că s-a folosit de situația din Ungaria- unde regele Sigismund de Luxemburg se văzuse lipsit de scaunul său de la Buda, iar în cursul anilor 1387 și 1388 au avut loc lupte în Croația și Dalmația la care regele ungar mersese cu toată armata. Vecinii de la granițe s-au folosit de acest prilej pentru a smulge teritorii din regatul ungar: polonii au cucerit rapid Galița, iar Mircea cel Bătrân a ocupat feudele ardelene pe baza vechiului său drept de moștenire de la Vladislav Vodă.

Sigismund de Luxemburg, ocupat cu stăvilirea anarhică din țară, a cedat considerându-l pe Mircea ca vasal și lăsându-i în stăpânire feudele. Așadar, Mircea cel Bătrân a continuat să fie în bune legături cu Ungaria după preluarea Făgărașului și Amlașului, cel puțin în aparență, căci bineînțeles s-a gândit și la posibilitatea ca Sigismund să-i retragă respectivele teritorii pierdute în vreme de strâmtoare.

Țara Românească se afla în sfera de interese comerciale ungurești în expansiune spre gurile Dunării și Marea Neagră, precum era Moldova pentru cele polone. Cum în evul mediu vasalitatea nu era antitetică libertății, Mircea cel Bătrân deși recunoscuse suzeranitatea Ungariei, era pe deplin independent, dovada și politica externă promovată de el și de urmașii săi.

Neîncrederea în regele Sigismund al Ungariei, a dus la apropierea dintre Țara Românească și regatul Poloniei, care nici el nu avea relații bune cu Ungaria.

Mircea cel Bătrân a fost un bun cârmuitor care a știut să folosească împrejurările politice pentru a prelua stăpânirile ardelene. Fin cunoscător al politicii generale, el a știut cu cine să se alieze pentru a-și savagarda interesele.

În fața înaintării turcești în Peninsula Balcanică, domnul Țării Românești a susținut încercările de rezistență ale unor căpetenii feudale din sudul Dunării. Această atitudine, consecvent antiotomană, este caracteristica fundamentală a diplomației dusă de acesta.

După evenimentele de la Ploknic (1387) are loc un eveniment printre conducătoriii sud-dunăreni, care încearcă sa-și unească forțele sub conducerea cneazului Lazăr al Serbiei. Sultanul Murad reia însă în 1388 ofensiva împotriva Bulgariei cu Șișman și a Dobrogei lui Ivanco.

Țarul Șișman, la sfatul feudalilor bulgari va accepta pacea cu turcii și le ceda cetatea Dârstor. În această vreme, Ivanco dispare în lupta cu turcii care ocupau Dobrogea.

În aceste condiții s-a produs intervențaia armată a lui Mircea, în cursul căreia otomanii au fost alungați din Dobrogea, în 1388-1389. Probabil că Mircea a fost chemat de forțele locale din Dobrogea, rămase fără conducător. Această acțiune nu era decât urmarea faptului, că Mircea cel Bătrân devenise unicul steag de raliere, în jurul căruia aceștia se puteau strange, pentru a respinge pe otomani.

Marele voievod devenea ,,mare voievod și domn…, stăpânind și dominând peste toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și din părțile tătărești și Almașului, Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului.”

În vara anului 1389, are loc dezastrul de la Kossovopolje, unde armatele sârbești, conduse de cneazul Lazăr, și cele bosniace și albaneze, sunt înfrânte de turci.

Se pare că înainte de această luptă Mircea cel Bătrân, a încercat să-i creeze greutăți sultanului Murat în Asia, intrând în legătură cu conducătorii din Mentese, Aidin, Samsan și Costamuni. Îndemnându-i la răscoala contra sultanului, cu scopul de a-i slăbi forța armatei obligată să lupte astfel pe două fronturi. Sultanul a mers, însă, cu toată forța armată la Kossovopolje și i-a zdrobit pe creștini.

El intenționa ca apoi să se îndrepte spre Asia, pentru a-i nimici pe răsculați, dar moare și noul sultan devine Baiazid.

Ca urmare a înfrângerii de la Kossovopolje o parte a Serbiei a fost transformată în sangeacuri, iar restul, condusă de Ștefan Lazarevici, a trecut sub vasalitatea Porții Otomane.

Politica externă, diplomația promovată de Mircea cel Bătrân, alianțele încheiate pe baza cunoașterii exacte a raporturilor existente între statele centrului și sud-estului Europei i-au dat posibilitatea să acționeze cu energie împotriva pericolului turc.

Conștient că primejdia turcă după Kossovopolje era aproape și că Ungaria era potrivnică, nevăzând cu ochi buni emanciparea Munteniei de sub ascultarea ei, Mircea cel Bătrân a dus o politică de balans, opunând ungurilor alianța sa cu polonii. Acesta cu atât mai mult cu cât și Polonia se confrunta cu pretențiile Ungariei la tronul polon, astfel încât domnul roman, inteligent, a speculat dușmănia dintre cele două state în favoarea sa.

Mircea cel Bătrân a avut relații, de strânsă prietenie, cu domnii Moldovei: Petru I(1375-1392) și Roman I (1392-1394). Cele două Țări Române au dus, astfel, în această vreme, o politică sincronă în raporturile lor cu Ungaria și Polonia.

Prin mijlocirea lui Petru I care depusese el însuși omagiu de vasalitate Poloniei, Mircea cel Bătrân a intrat în legătură cu polonii și în decembrie 1389 la Radom a început tratativele cu Vladislav II Iagello, regale Poloniei.

La Radom s-au întâlnit boierii Manea și Roman Herescu, și ,,ambasadorii ilustrului principe Mircea” asistați de panul Drăgoi, reprezentatul lui Petru Vodă, cu delegații regelui Poloniei. Solii munteni, investiți cu depline puteri, au încheiat preliminariile tratatului de deplină ,,prietenie spre a fi păstrat de ambele părți, pentru totdeauna inviolabil și a fi ținut nestrămutat”, în condiții de deplină egalitate.

Prin acest document, Mircea cel Bătrân și Vladislav II Iagello s-au obligat, ca în cazul unui atac al regelui ungar sau al supușilor lui, să se ajute cu toate puterile lor, iar în cazul unui atac al altor dușmani ai regelui polon, domnul muntean rămânea liber să hotărască asuptra eventualului ajutor, actul adăugând, însă,: ,,așa cum se cuvine și trebuie să se dea unui prieten.”

Documentul urma să fie confirmat prin scrisoarea lui Mircea cu pecetea cea mare, care e adusă la Lublin la 20 ianuarie 1390, în acest fel ratificându-se tratatul. Prin acea scrisoare se confirmau hotărârile anterioare ale solilor, arătându-se că Mircea, domnul Țării Romțnești, spre deosebire de Petru Vodă al Moldovei, care era vasal, este egal cu regale polon.

Desfășurarea ulterioară a evenimentelor va impune lui Mircea cel Bătrân, accelerarea și îmbunătățirea raporturilor cu regatul Ungariei, pentru a se putea concentra pe frontul Dunărean, unde Sebia devenise vasal al Imperiului Otoman, ca și țaratul bulgar al lui Șișman.

Tratatul de la Radom a asigurat alianța polono-munteană și i-a îngăduit lui Mircea cel Bătrân să ajungă la un accord și cu regale Sigismund al Ungariei.

Prin alianța cu Vladislav II Iagello, Mircea stabilea un nou echilibru de forte și o premisă de apropiere de Sigismund de Luxemburg. Dovada o avem la 17 martie 1390 când la Suceava, cei doi soli ai lui Mircea cel Bătrân – Roman și Radu- tratau o modificare a tratatului cu Polonia.

Alegerea Sucevei ca loc de întâlnire, după ce Moldova fusese cuprinsă în alianța din 1389-1390 cu Polonia, arată iar participarea Moldovei la alianța munteano-polonă.. La Suceava s-a hotărât adăugarea unor articole, care să întărească alianța și anume: dacă regele Poloniei începea un război cu Ungaria, să nu o facă înainte să dea știre lui Mircea, iar în caz contrar, acesta nu era obligat să-l ajute. Dacă Mircea încheia pace sau vreun tratat cu regele Ungariei neexcluzând pe regele Poloniei din ele, regele urma să le cerceteze și să le aprobe după propria-i voință.

La 24 iunie, înțelegerea trebuia ratificată tot la Suceava unde reprezentanții celor doua părți, urmau să schimbe între ei textul noii convenții, cuprinzând clauzele inițiale și adăugirile din 17 martie. Actul adițional deschidea perspectiva unor negocieri între Mircea cel Bătrân și Sigismund al Ungariei.

Voievodul muntean putea hotărî, astfel, participarea sa la o eventuală acțiune militară alături de Polonia, după cum se deschidea calea unor negocieri directe cu Ungaria, cu știrea aliatului.

În anul următor tratatul era reînnoit.

Este evident, că acetse legături încheiate împotriva Ungariei deveniseră mai elastic, ceea ce arată că o oarecare apropiere avusese loc între Sigismund al Ungariei și Mircea cel Bătrân.

Cauza acestei apropieri nu poate fi alta, decât iminența primejdiei turcești, comune pentru Țara Românească și Ungaria, mai ales că, în 1391, Țara Românească fusese lovită de bandele lui Fimz bei. În fața acestei situații, Sigismund și Mircea trebuiau să se împace.

În primavera anului 1389, Sigismund se apropiase de granițele Țării Românești, pentru că făcuse o primă vizită la Timișoara și din decembrie 1389, până în februarie 1390, făcuse o a doua vizită. În timpul prezenței regelui, atât de apropiate de Țara Românească, probabil că s-au schimbat solii cu sfaturi referitoare la primejdia turcească.

Un tratat formal între Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg nu a existat, dar o primă apropiere, o destindere în relațiile diplomatice avusese loc. Între timp această destindere s-a transformat tot mai mult, într-o orientare a celor două Țări Române care duceau de la începutul domniei lui Mircea cel Bătrân, o politică sincronă spre Ungaria. Cauza acestei orientări a fost, pe de o parte consolidarea domniei lui Sigismund și pe de alta, iminența primejdiei turcești față de care Polonia nu era direct vizată, cum erau Țara Românească și Ungaria.

Acest lucru se observă din politica dusă de urmașul lui Petru I, Roman, Noul domn al Moldovei și-a schimbat titlul și se intitula ,,stăpânitor al Țării Moldovenești de la munte până la mare”, ceea ce însemna că genovezii de la Cetatea Albă I se închinaseră și se puseseră sub protecția lui. Roman I a reînnoit omagiul de vasalitate față de regele Poloniei la 5 ianuarie 1393 și a adăugat niște condiții noi: ,,să nu aibă pe lângă regele Poloniei și pe un alt domn”, ceea ce înseamnă o garanție cerută de Vladislav II Iagello, că nu va juca dublu împăcându-se cu Ungaria. Omagiul mai conținea clauza ajutorului armat împotriva dușmanilor Poloniei, afară de Lituania, Prusia și ținuturile de dincolo de Cracovia.

Totuși, Roman s-a apropiat curând de Sigismund al Ungariei, ceea ce i-a adus răsturnarea din scaun și înlocuirea sa cu Ștefan, credincios Poloniei. Astfel, prima încercare a Mușatinilor de a se întoarce iar spre Ungaria nu a izbutit, însă intervenția armată a Poloniei a atras curând și pe cea ungurească, organizată în 1395 de Sigismund de Luxemburg, în scopul înlăturării lui Ștefan I și a readucerii Moldovei în sfera de influență ungară.

Din 1391, turcii au început o nouă ofensivă în Balcani și cu încetul ajung vecinii Țării Românești: în acest an îi supun Vidinul, unde Stratimir a continuat să domnească mai departe; ulterior, Firuz-beg a prădat pentru prima data, Țara Românească.

Acțiunea prădalnică a acangiilor lui Firuz-beg nu a rămas multă vreme fără răspuns. În iarna 1393- 1394, profitând de expediția lui Baiazid împotriva beiului de Kastamonu, Mircea cel Bătrân a atacat și a distrus cuibul acangiilor de la Karinovase. Această acțiune militară, cu profunde efecte politice este prima campanie ofensivă europeană îndreptată împotriva Imperiului Otoman. În acel moment, voievodul Țării Românești se impunea cu repeziciune în conștința politică a

contemporanilor ca unul dintre principalii organizatori ai grupării antiotomane europene, angajați în acțiunea de stăvilire a expansiunii otomane.

În 1393 aveau loc noi lupte la sudul Dunării, unde țarul Șișman a fost detronat, iar țara sa era transformată în provincie otomană.

Întrucât primejdia otomană amenința nu numai Țara Românească, dar și Transilvania și Ungaria, Sigismund de Luxemburg a căuta să se împace cu domnul Țării Românești și după cum am amintit, au loc schimburi de solii ale celor doi conducători. În mai 1394, regele ungar la trimis în solie la Mircea cel Bătrân pe Grigore Bethlen. E posibil ca acum să se fi perfectat proiectul unui tratat de alianță între Sigismund și Mircea cel Bătrân.

La 7 martie 1395 se încheia tratatul de alianță între cei doi conducători.

Tratatul era îndreptat ,,împotriva acelor cumpliți și vicleni fii ai strâmbătății, vrăjmași ai numelui lui Hristos și neîmpăcați dușmani ai nostril care sunt turcii.” Mircea cel Bătrân se angaja ,,de câte ori de-acum înainte domnul rege va merge cu oștirea sa, el însuși împotriva zișilor turci sau împotriva altor părtași de-ai lor, atunci tot cu oștirea cu oamenii și cu toată puterea armată a noastră să fim ținuți și datori a merge cu dânsul, de asemenea noi înșine , împotriva acelora.”

Dacă însă regele nu ar fi mers în persoană, ci ar fi trimis oștirea sa, Mircea urma să procedeze la fel, ca un egal al regelui Ungariei.Domnitorul român se mai obliga să asigure trecerea liberă, precum și hrana trebuincioasă, contra cost, oștirii regale ce va merge ,,în părțile lui Dobrotici sau în orice alte pământuri, cetăți, ținuturi, trecători.” Tot în tratat se mai prevedea că, dacă regele ungar sau oștirea sa ar fi mers ,,prin altă parte decât prin locurile supuse puterii noastre și stăpânirii noastre, precum ar fi dincolo și aproape de Dunăre, prin locuri învecinate cu stăpânirea noastră și cu Dunărea”, Mircea nu era obligat să însoțească expediția, ci doar să aprovizioneze oștirea cu cele necesare. În sfârșit Mircea cel Bătrân se mai angaja să acorde ospitalitatea cuvenită celor răniți sau bolnavi, inclusiv regelui, care puteau rămâne în țara sa cât ar fi fost necesar.

Din textul tratatului rezultă bunele relații existente între domnul Țării Românești și regele Ungariei care îi recunoștea stăpânirea asupra Banatului de Severin, Almașului și Făgărașului.

Tratatul de la Brașov prezintă o deosebită importanță, el constituie o dovadă certă că la acea dată (7 martie 1395) stăpânul Țării Românești, inclusiv al ,,părților lui Dobrotici”, nu se prevede nici un fel de angajament al regelui de a face o expediție specială pentru reîntronarea lui Mircea cel Bătrân, așa cum s-a afirmat în vechea istoriografie, care considera că lupta de la Rovine a avut loc înaintea acestui tratat.

La scurt timp după încheierea acestui tratat, Baiazid, nemulțumit de permanentele acțiuni ostile desfășurate de domnul Țării Românești, a pornit o mare campanie militară având aproximativ 40.000 de oameni, la care se adăugau efectivele vasalilor din Serbia și Macedonia: Ștefan Lazarevici, Marco Kralevic și Constantin Dejanovic.

Turcii au tercut Dunărea la Turnu și s-au îndreptat spre Argeș. În fața năvalei turcești, Mircea cel Bătrân a aplicat tactica tradițională: hărțuiește și atacă noaptea prin surprindere forțele agresoare și trimite la adăpost femeile și copiii.

La Rovine are loc confruntarea dintre armata sultanului Baiazid și armata Țării Românești. Datarea acestei lupte a generat controverse între isorici. Însă, în afară de știrile documentare pentru datarea expediției otomane în primavara anului 1395 (17 mai) au pledat și o serie de argumente logice, care contrazic teoriile, care stabiliseră data luptei în toamna anului 1394.

Printre aceste argumente, se numără chiar tratatul încheiat între Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg în martie 1395, în care nu se amintește nici de ocuparea Țării Românești de către turci și nici de izgonirea domnului roman din țară, ci doar de pregătirea unei expediții antiotomane, pe teritoriul țării stăpânite atunci de domn. Alt argument ar fi, că dacă Țara Românească ar fi fost ocupată de turci, Sigismund nu și-ar fi putut pregăti nefericita sa expediție din Moldova, din ianuarie- februarie 1395, căci având pe turci în spate și un domn ostil la Curtea de Argeș nu s-ar fi hazardat împotriva lui Ștefan I. De asemeni mai exista și tratatul încheiat de Ștefan I al Moldovei cu regele Poloniei la 6 ianuarie 1395, care era îndreptat și contra lui Mircea, împotriva căruia se lega să lupte și nimeni nu l-ar mai fi vizat într-un tratat pe Mircea cel Bătrân, acesta, în acel moment, nu ar fi fost decât un pribeag.

La Rovine, pe 17 mai 1395, românii obțineau o strălucită victorie și ca urmare a acestui lucru, în iunie, sultanul s-a retras pe malul stâng al Dunării, unde mânios de insuccesul său, poruncea uciderea lui Șișman. În ceea ce privește ajutorul trimis de regele ungar, acesta, abia la 6 iulie, a pătruns în Țara Românească și a coborât spre Dunăre. La Turnu au loc lupte grele, pentru recucerirea acestei cetăți, unde se aflau trupe otomane. Cetatea a fost redobândită greu și cu ajutorul trupelor transilvane. Aici, regele Ungariei și-a impus proprii săi pârcălabi în cetate, trecând peste drepturile de suveran ale lui Mircea cel Bătrân. Acest lucru l-a nemulțumit pe Mircea, care a luat măsuri de urgență, pentru că Severinul, către care se îndreptau oștile lui Sigismund, să nu aibă aceeași soartă.

În timp ce trupele conduse de rege se întorceau spre Transilvania, ele vor fi atacate de ostașii lui Mircea cel Mare. Aceste evenimente au umbrit raporturile dintre aliați, dar nu le-a deteriorat, în așa măsură, încât să facă imposibilă cooperarea viitoare, dintre cele două țări, aflate deopotrivă sub amenințarea gravă a turcilor.

În aceste împrejurări, în care Mircea cel Bătrân era lipsit de sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, a a vut loc o acțiune polono-turcă, sprijinită de Ștefan I al Moldovei, care a dus la înscăunarea lui Vlad zis ,,Uzurpatorul”, în partea de răsărit a Țării Românești. Vlad a fost susținut și de o parte a boierimii nemulțumite de creșterea autorității lui Mircea.

Devenit domn, Vlad, a rupt legăturile politice cu Baiazid și a respins oferta făcută de regele maghia de a realiza o alianță, optând în schimb pentru alianța moldo-polonă. Astfel, el emitea din Argeș un act de omagiu către Vladislav II Iagello, regele Poloniei, prin care îi promitea sprijin împotriva tuturor dușmanilor, drept recunoștință, pentru ajutorul primit din partea Poloniei, pentru ocuparea tronului.

După retragerea precipitată a regelui ungar, spre regatul său, turcii, veniți în ajutorul lui Vlad Vodă, care se pare că le ceruse ajutorul, au trecut în Țara Bârsei, unde au prădat până la Brașov. Tot turcii, în toamna anului 1395, atacă și Banatul ajungând până în apropiere de

Timișoara, dar vor fi respinși de Nicolae de Marczal. Între timp Mircea cel Bătrân stăpânea Oltenia și ,, părțile de peste munți”, fiind nevoit să împartă puterea cu Vlad, până în 1396.

Trebuie spus că Sigismund de Luxemburg preocupat de pregătirea cruciadei de la Nicopole, a încercat o apropiere de Vlad ,,Uzurpatorul”, părăsindu-l momentan pe Mircea, dar fără rezultat.

La scurt timp, regele ungar, pregătindu-se să intre în lupta împotriva lui Baiazid, l-a însărcinat pe Știbor, voievodul Transilvaniei să treacă cu trupele sale prin Țara Românească și să-l alunge pe Vlad, pentru a-și asigura spatele în timp ce se afla la sudul Dunării. Expediția lui Știbor a avut loc în august 1396 înainte de lupta de la Nicopole și s-a terminat cu victoria oștilor venite din Transilvania la care se adăugaseră și cele ale lui Mircea cel Bătrân, care își asigura stăpânirea peste o bună parte a Țării Românești. După această victorie, Știbor și Mircea vor trece Dunărea pentru a participa la cruciada organizată de Sigismund de Luxemburg.

În vederea pregătirii marii cruciade, Sigismund și-a trimis solii la majoritatea curților europene, pentru a obține ajutor. În final, la această campanie organizată de regele ungar cu sprijinul unor conducători din Europa, îngrijorați și ei de expansiunea turcească, participă și cavaleri francezi, burgunzi, englezi, germani, unguri, la care se adaugă detașamentele ardelene și muntene conduse de voievodul Știbor și de domnul Țării Românești.

Bătălia hotărâtoare are loc la Nicopole (25 decembrie 1396), unde cei 10.000 de cavaleri occidentali i-au înfruntat pe ienicerii lui Baiazid.

Nesocotind propunerea lui Mircea cel Bătrân cu privire la tactica de luptă, bătălia s-a sfârșit cu un dezastru pentru creștini.

Bătălia de la Nicopole s-a înscris în istoria artei militare ca una din cele mai semnificative confruntări între cele două sisteme de luptă medievale. Principala cauză a înfrângerii cruciaților a fost lipsa lor de organizare.

În fața dezastrului de la Nicopole, care vădea apropiata amenințare otomană, clasa stăpânitoare din Țara Românească nu a întârziat să-și revizuiască pozițiile politice. La adâncirea acestei revizuiri a contribuit și situația din țaratul de Vidin, unde țarul Șișman a fost înlăturat, iar Vidinul este transformat în pașalâc. În acest teritoriu a fost impus regimul turcesc care și-a pierdut domeniile și privilegiile, asemănătoare acelora ale boierimii muntene. De teama, de a nu păți ca bulgarii, boierii munteni au renunțat să-l mai sprijine pe Vlad ,,Uzurpatorul” și s-au raliat, din nou, în jurul lui Mircea cel Bătrân, singurul care se dovedise în măsură sa facă față primejdiei expansiunii otomane și să asigure existența statului și a instituțiilor statului.

Vlad s-a refugiat în cetatea Dâmboviței, unde a fost asediat de forțele transilvănene conduse de voievodul Știbor, care reușește să-l prindă pe Vlad și să-l ducă în Transilvania.

În anul 1397, Baiazid a organizat o nouă expediție în Țara Românească, dar Mircea cel Bătrân reușește să respingă pe turci și în 1399 recucerește și cetatea Turnu.

Succesele lui Mircea cel Bătrân, l-au determinat pe regele Ungariei să renunțe la gândul unui război contra turcilor, mai ales, că era stânjenit de intențiile dușmănoase ale regelui polon, cu care, însă, a reușit să încheie pace pe 16 ani, la 14 iulie 1397.

Mircea cel Bătrân, după grelele încercări prin care trecuse, își dădea seama încă o data, că pentru o rezistență eficace în fața turcilor era nevoie de un front comun românesc. Însă alianța cu Moldova și asigurarea unei baze de sprijin în Transilvania erau legate de bunele relații și de colaborarea Țării Româneșri cu Ungaria și Polonia, iar de atitudinea celor două mari state depindea conjugarea tuturor eforturilor în fața ofensivei otomane. De aceea Mircea cel Bătrân va întări înțelegerile existente.

În 1400, domnul Țării Românești a intervenit în Moldova, unde îl înlătură pe domnitorul Iuga, în locul lui instalându-l pe tron pe Alexandru. Această acțiune, deși nu a fost pe placul polonilor, ei nu au putut interveni în acel moment din cauza problemelor dinastice existente aici.

Noul domn al Moldovei, în 1402, se obligă să presteze jurământ de vasalitate Poloniei.

Totodată, Mircea cel Bătrân a încheiat un tratat cu Alexandru care a însemnat o strânsă alianță între el; prin acest tratat se făcea și delimitarea granițelor dintre cele două țări.

Astfel, Mircea a început să exercite un fel de hegemonie influențând soarta principatului moldovean.

Personaj de mare initiativă în domeniul politic, domnul Țării Românești, încă din primii ani ai domniei făcuse cuceriri în Ardeal și peste Dunăre. Iar acum câștiga de partea sa și controlul asupra Moldovei.

În 1403 Mircea cel Bătrân confirmă lui Vladislav II Iagello al Poloniei tratatele anterioare. Textul era însă în termeni generali, fără să îndrepte prevederile tratatului împotriva regelui Ungariei.

În mai 1411, Mircea cel Bătrân, reconfirma alianța defensivă cu Polonia în cazul unui atac al regelui Ungariei împotriva uneia dintre cele două țări. Această precizare, evitată în 1403 se explică prin izbucnirea conflictului ungaro-polon.

Atitudinea luată de Mircea cel Bătrân s-a dovedit a fi înțeleaptă căci, curând la Lublau (1412) cei doi regi rivali se împăcau.

Un eveniment ce avea să marcheze evoluția relațiilor diplomatice din acea vreme, a fost bătălia de la Ankara (28 iulie 1402), soldată cu un dezastru pentru sultanul Baiazid care a devenit prizonier al lui Timur Lenk. Astfel, în Imperiul Otoman se deschidea lupta pentru succesiunea la tron.

Din acel moment politica lui Mircea cel Bătrân față de turci intră într-o nouă fază în care o acțiune diplomatică de perspectivă putea duce la îndepărtarea amenințării otomane de pe linia Dunării, producând totodată slăbirea Imperiului Otoman și deci consolidarea independenței Țării

Românești. Începând din 1402, timp de 10 ani, în Imperiul Otoman au loc lupte pentru tron între fii lui Baiazid.

La sfârșitul anului 1406, Mircea cel Bătrân se întâlnea cu Sigismund al Ungariei, la Severin pentru a stabili planul viitoarelor acțiuni antiotomane. Domnul Țării Românești urma să continue ofensiva începută pe teritoriul Dobrogei și să alunge pe turci din ținuturile balcanice vecine.

În acel moment, criza din Imperiul Otoman ar fi făcut posibilă organizarea unei ofensive antiotomane însă ea nu s-a realizat din cauza republicilor maritime italiene și a împăratului bizantin- Mihail Paleologul care nu a făcut nimic în vederea organizării războiului antiotoman deși dădea asigurări de adeziune. La rândul său, regele Sigismund, care se implicase în luptele pentru tronul Imperiului German a uitat cu desăvârșire de planurile antiotomane.

În aceste condiții, văzând că planul marii offensive antiotomane nu se mai poate pune în aplicare Mircea cel Bătrân a intervenit, la solicitarea unor pretendenți, în luptele ce se desfășurau în Imperiul Otoman între urmașii lui Baiazid.

Astfel, în luptele dintre Soliman, care obținuse tronul și Musa-care era pretendent, Mircea cel Bătrân l-a susținut pe Musa căruia i-a pus la dispoziție o oaste cu care în 1411, Musa a obținut tronul, iar domnul muntean a devenit un fel de protector al sultanului.

În acel moment Mircea cel Bătrân era în culmea gloriei devenind arbitrul situației politice din Balcani și din Imperiul Otoman. Perioada de liniște nu a ținut decât doi ani căci împotriva lui Musa s-a ridicat împăratul bizantin care îl cheamă din Asia pe Mehmed, alt fiu al lui Baiazid. Acesta îl înlătură pe Musa, se proclamă sultan și reface unitatea Imperiului Otoman.

Ulterior, Mircea cel Bătrân a intrat în legătură cu un nou pretendent- Mustafa. Momentul ales a fost bun, căci Mehmed avea de luptat în Asia Mică cu emirul Caramaniei, iar în Egeea cu flota venețiană.

Mustafa era susținut de begii de la granița nordică, de împăratul bizantin, de domnul Țării Românești. Toți vor încheia o alianță împotriva lui Mehmed, așteptându-se și aderarea Ungariei și Veneției.

Din Țara Românească, Mustafa a trecut Dunărea cu aajutor românesc însă în apropiere de Salonic, pierde lupta și se refugiază în Bizanț.

Ca represalii, pentru sprijinul pe care i le-au oferit lui Mustafa, sultanul Mehmed a trimis o expediție de jaf în Țara Românească.

Tot în 1416, Mircea, mai făcea o nouă tentavă, sprijinind o mișcare a reformatorului religios Bedr Ed Din care a încercat să provoace o răscoală, dar nici acum nu va avea sorți de izbândă.

Intervențiile lui Mircea cel Bătrân în treburile interne ale Imperiului Otoman, sprijinul acordat de el succesiv pretendenților la tron ca și refuzul de a plăti haraciul (plătit din 1414) au dus la un nou război cu turcii.

În 1417 Mehmed întreprinde o expediție pe pământ românesc. Acum Dobrogea și Silistra sunt smulse Țării Românești și incorporate Imperiului Otoman. Sultanul Mehmed nu a trecut Dunărea dar Mircea cel Bătrân se vede silit să se închine turcilor și să plătească răscumpărarea păcii, preferând de acum calea negocierilor cu otomanii.

Cu domnia lui Mircea cel Bătrân se încheie, de fapt o primă perioadă în evoluția raporturilor dintre Țara Românească și Imperiul Otoman. Importantă a fost inteligența diplomatică a lui Mircea cel Bătrân și în felul în care a știut să folosească elementele nemulțumitoare turcești pentru a slăbi puterea formidabilă a Imperiului Otoman.

Mircea cel Bătrân a fost un luptător pentru creștinătate, un strângător de pământ românesc, protector pentru Moldova, un diplomat abil, reușind să manevreze ambițiile hrăpărețe ale puterilor vecine.

1.3 Antecesorii lui Alexandru cel Bun

Ca și Țara Românească, Moldova – intrată pe arena vieții politice internationale, în urma unor însemnate victorii împotriva tătarilor și a încercărilor regatului maghiar de a le lua locul – a trebuit și ea, ținând cont de raportul de forte pe plan international, să se apropie de acele puteri mai puțin primejdioase în anumite momente, pentru a da riposta cuvenită încercărilor acelor veacuri, doritori de cuceriri pe seama Moldovei.

Regatul polon dinspre nord, cel maghiar dinspre vest, hoardele tătare dinspre est – și mai târziu oștile otomane din sud, au creat adesea Moldovei situații deosebit de grele, din care ea a ieșit datorită nu numai eroismului locuitorilor, ci și abilităților diplomatice a conducătorilor ei, care au știut când, cum și unde să acționeze pentru a salvgarda interesele statului.

Datele păstrate în izvoarle scrise, referitoare la istoria Moldovei din a doua jumătate al secolului al XIV-lea, sunt rare și nesigure. Astfel, primul voievod care este menționat la începutul statului Moldova, este Dragoș ( cca. 1347 – cca. 1359). Acesta se pare că și-a început domnia în 1347, fapt consemnat în tradiții de Letopisețele de la Putna, în vremea lui Ștefan cel Tânăr, care socotea că o dată cu venirea lui din Maramureș ,,s-a început Țara Moldovei”, și de Cronica moldo-polonă din secolul XVI, după care a fost ,,cel dintâi voievod” al Moldovei. Acestea arată că Dragoș trebuie inclus în șirul domnilor Moldovei, ca începător al dinastiei Drăgoșeștilor, care, însă, o data cu fiul său Sas (1354 – 1363), a fost înlăturată de la conducere. El a fost eroul legendei ,,descălecatului”, cu rădăcini folclorice și culte deosebit de puternice.

Contestată argumentat s-a considerat o tradiție istorică medieval cu un sâmbure de adevăr, legenda ,,descălecatului” lui Dragoș din Maramureș în Moldova se referă însă cert la un personaj istoric real.

De altfel, Dragoș din Maramureș care nu este cel din Giulești, cel din Beden și poate nici cel din cnezatul Câmpulungului pe Tisa, deși personaj real, rămâne cunoscut paradoxal mai mult din legendă, fie ea consemnată în cronicele moldovene.

A doua jumătate a secolului al XIV-lea poartă amprenta operei voievodului Dragoș, ca descălecător de țară, dar mai cu seamă pe aceea a lui Bogdan (1363 – 1367) ca întemeietor al statului independent de coroana maghiară, care se înfiripase la răsărit de Carpații estici.

Dacă predecesorul său Dragoș din Maramureș, ,,descălecătorul”, a întemeiat un stat întins cel putin în nord până la Siret, voievodul maramureșean Bogdan, din Cuhnea este făuritorul neatârnării acestuia, extins spre miazănoapte, după surse polone, până la Nistru și al unei noi dinastii. Cu el începe neamul domnesc din Moldova de la 1363 până la 1595, care ca și în Țara Românească nu a avut nume de familie, trebuie așadar să fie numit correct al ,,Bogdăneștilor”. În fapt, a fost și este încă numit în chip eronat al Mușatinilor. Povestea acestui nume pornind de la mențiunea lui Grigore Ureche despre ,,Pătru Vodă, feciorul lui Mușatu”, după ce cronicele slavo-române anterioare în numiseră pe acesta correct ,,fiul Mușatei” sau în română ,,Mușatin”.

Urmașul la domnie al lui Bogadn I, este Petru I, fiul lui Ștefan (1367 – 1368). Primul domn cu acest nume nu a fost cel numit ,,întâiul” de către istorici și cunoscut ca fiu al Margaretei (Mușata), ci un văr al său, fiul lui Ștefan, feciorul cel mare al lui Bogdan I.

Scurta sa domnie, de circa jumătate de an, l-a exclus, pe nedrept, din lista domnilot Moldovei.

Al doilea fiu al lui Bogdan I, care ajunsese în scaunul de la Siret, pare să fi avut numele de botez Teodor, rutenizat Fedor, de vreme ce în secolul al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei, folosind datele unui vechi pomelnic, ulterior pierdut, afirmă că Bogdan Vodă ,,cu doamna Maria, lăsând bună roadă pre Fedor Bogdanovici, Lațco să numește cu doamna sa, cu Ana de să pomenește”. Lațcu fiind tot o formă rutenizată din Laszlo-Ladislau.

Cum s-a petrecut schimbarea la domnie între Petru (I) fiul lui Ștefan și unchiul său Lațcu nu se știe. Ținând seama că toate cronicele interne îi acordă opt ani de domnie și se consideră că urmașul său în scaun, Petru (II) fiul Margaretei (Mușata) și-a început domnia în 1375, rezultă, luând în calcul și anii externi, că Lațcu și-a început domnia în cursul anului 1368.

De asemenea, documentul din 7 ianuarie 1403, Lațcu este indicat, ca urmașul la tron al lui Bogdan I. S-a presupus că Lțacu a fost căsătorit cu o principesă lituaniană, ortodoxă, numită Ana și a avut o fiică, Anastasia. Cronica moldo-polonă relatează că Lațcu a fost fiul lui Bogdan I și a domnit opt ani.

În cei opt ani de domnie, cât îi acordă Letopisețele, Lațcu I a reușit să consolideze și să continue opera politică a părintelui său, deși între anii 1368 – 1374 situația internă și relațiile externe ale Moldovei, par a fi extreme de complicate, fiindcă printr-un schimb de teritorii, regatul polon devine la nord vecin cu Moldova, iar regele maghiar Ludovic I, care în 1366 voi să participle la cruciada cerută de Papa Urban al V-lea, din noiembrie 1370, ajunge și rege al Poloniei, fiind recomandat ca moștenitor de unchiul său de mama, Cazimir cel Mare.

În această situație, domnitorul Lațcu se vede prins din două părți de aceeași forță catolică. O politică de diplomațăe prudentă, de concesii chiar se impunea. Discuțiile dintre domnitorul Moldovei și conducerea Bisericii Romano-Catolice au început între 1369 – 1370. Înainte de iulie 1370, Lațcu Vodă, urmărind probabil recunoașterea sa ca suveran, de către paăa și prin acesta de Polonia și Ungaria, a început tratative pentru convertirea sa la catolicism. În acest scop voievodul trimite la papa Urban al VI-lea pe doi frați miroviți, Neculai de Melsac și Pavel de Schweid, spunând părintelui că ,,deși el și cu poprul său sunt creștini, sunt însă schismatici și doresc să se întoarcă la credința adevărată”, cerând să scoată Moldova de sub juridicția episcopului de Halici și să înființeze un episcopat catolic în Siret. Astfel, în 1371 papa rânduiește în acest oraș ca episcop pe Andrei de Cracovia. Numirea ca episcop a lui Andrei Iastzebice a adus recunoașterea ca stat suveran a Moldovei de cătra scaunul papal. Aceste relații ai drept urmare întoarcerea, chiar a lui Lațcu, cel puțin în aparență, la religia catolică. Soția lui însă, care nu împărtățea motivele politice ale bărbatului ei, refuză să se lepede de credința sa.

Cât de puțin serioasă fusese întoarcerea lui Lațcu la catolicism, se vede din faptul că el moare tot în religia ortodoxă și este înmormântat în biserica ortodoxă din Rădăuți a părintelui său. Urmașul lui Bogdan I, Lațcu I a trebuit, în condițiile realizării unirii politice maghiaro-polone, să întreprindă asemenea demersuri diplomatice, încât să se poată apăra împotriva expansiunii regatului maghiar, care îmbrăca forma prozelitismului catolic.

Lațcu este, astfel, primul voievod al Moldovei, care primește o legitimare intrenațională din partea papalității, făcând chiar obiectul unei tranzacții în legătură cu suzeranitatea asupra sa, între regele ungar Ludovic I și împăratul romano-german Carol al IV-lea de Luxemburg. De asemenea, acest domn a luptat și cu tătarii, care se pare, că i-au atacat țara. Acest lucru reiese din înștiințarea papei Urban al V-lea, de către miroviții Pavel de Schweid și Nicolae de Mehback, că ,,ducele Moldovei”, Lațcu, care luptă cu bărbăție împotriva dușmanilor credinței: ,,adică a tătarilor…dorea să devină credincios al Bisericii Catolice”.

Admițând, în lipsa oricărui alt element de datare, cei opt ani de domnie pe care cronicile intrene – din secolele XV – XVI I le atribuie lui Lațcu, se poate aprecia că sfârșitul domniei sale a avut loc în cursul anului 1375, când a și murit.

Voievodul Lațcu Vodă s-a manifestat ca un om politic de reală capacitate, abil și prudent, care a reușit să lase și să întrețină relații bune cu statele vecine. Timp de, aproximativ, opt ani de zile, cât a condus statul Moldovei, a reușit să-l mențină independent, să-l consolideze și să adapteze noilor situații instituțiile sale de bază, să-l apere de atacurile dușmanilor externi și să lichideze tendințele centrifuge ale foștilor șefi de formațiuni statale locale sau ale urmașilor lor.

Om, de o reală clarviziune politică, Lațcu Vodă a activat abil și a neutralizat intențiile anexioniste ale celor două puternice state feudale vecine. El a fost informat despre gravele frământari interne din Imperiul Bizantin, de situația confuză și de teama din Peninsula Balcanică, cauzată de influențarea și expansiunea otomană, precum și de eforturile depuse în direcția unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Romano-Catolică.

La moartea sa în 1375, Lațcu lăsa doar o fetiță Anastasia, care nu avea drept la tron. Astfel, cum nici unul din fiii lui Bogdan I nu mai era în viață, Lațcu a fost urmat în scaun de un nepot de frate, Petru al II, pe care cronicele interne din secolele XV – XVI îl numesc ,,fiul Mușatei”1, aceasta deoarece tatăl său murise mai demult, fără a domni, iar mama sa a fost o figură cunoscută, foarte probabil implicată în viața politică a Moldovei, în vremea ambilor fii ai săi, care s-au succedat pe tron: Petru și Roman I, în ultimul sfert al secolului al XIV-lea. Se pare că nu a fost o schimbare de dinastie, deoarece Petru II, fiul Mușatei, nu putea fi decât feciorul celui de-al treilea fiu al lui Bogdan I, acel Costea Voievod, un nume maramureșean și titlul, care indică descendența sa dintr-un voievod, pentru că el însuși nu a domnit în Moldova.

Începutul domniei lui Petru II poat fi în 1375, ținând seama că vechile cronici interne îi atribuie, în varianat corectă, 16 ani de domnie și de faptul că aceasta s-a încheiat la sfârșitul anului 1391.

Cea mai lungă domnie, din a doua jumătate a secolului a XIV-lea i-a îngăduit lui Petru I să fie un adevărat ctitor de țară, într-o măsură chair mai însemnată decât Vlaicu în Țara Românească.

O țară care, în vremea sa, ajunsese deja de la nord de Nistru, până la Marea Neagră. Pentru organizarea statală a creat Mitropolia Moldovei, punând, în același timp, bazele relațiilor politice cu Constantinopolul.

Petru II a avut posibilitatea să acționeze fără a fi supus vreunei presiuni externe. Domnia, politica internă și externă a lui Petru II s-a manifestat și a fost înfluențată de un alt cadru de politică externă, decât a înaintașului său. În 1377, Țara Românească a fost atacată de Ludovic I. În ultimii

ani ai vieții acestuia, statul maghiar ajunsese unul dintre cele mai mari și mai puternice din Europa. Dar, planurile expansionist ale lui Ludovic I, la sud de Dunăre, la sud și est de Carpați, s-au prăbușit din cauza opoziției românilor. Moartea regelui a provocat schimbări profunde și în Polonia, unde marele duce al Lituaniei Vladislav II Iagello a trecut la catolicism, s-a căsătorit cu fiica lui Ludovic I, după care a fost ales în 1386 rege al Poloniei. Sigismund de Luxemburg, al doilea ginere al lui Ludovic I, a reușit să ocupe tronul Ungariei de abia în 1387.

Petru II a păstrat neatârnarea Moldovei de Ludovic de Anjou, între 1370 și 1382, ajuns și rege al Poloniei, până la moartea acestuia, dar și în vremea reginei Maria, fiica sa și a anarhiei nobiliare, care a însoțit începutul domniei soțului ei Sigismund de Luxemburg.

Rapida destrămare a dominației maghiare în Europa răsăriteană ce a urmat morții lui Ludovic de Anjou, a deschis pentru Moldova și alte perspective, întrucât a dispărut zona de dominație direct a Regatului – augevin. Ca o consecință imediată a acestui fapt, s-a stability o vecinătate nemijlocită între Țara Românească și Moldova, ambele emancipate de sub tutela apăsătoare a regatului augevin.

Petru II, ca și înaintașii săi, a putut acorda atenția cuvenită instituțiilor de bază ale statului și stabilirii, prin tratate și discuții între delegații, de relații mai strânse cu statele vecine, în primul rând cu Polonia, după alegerea ca rege a lui Vladislav II Iagello. Lui Petru II I se datorează adevărata cotitură în relațiile moldo-polone, fiindcă o asemenea acțiune nu o putuse iniția Lațcu I.

Succesorul lui Lațcu, Petru II, a profitat de conjuctura politică internatională, creată prin destrămarea, după moartea regelui Ludovic, a unirii maghiaro-polone, pentru a afirma poziția de independență a Moldovei și de a intra în acele alianțe politice de natură să recunoască integritatea și independența ei, ca stat. Între regatul maghiar, ce continua sa aibă pretenții de stăpân asupra Moldovei, și Polonia, care în 1385 – 1386 s-a unit cu Lituania, realizându-se unirea polono-lituaniană, el a preferat apropierea de această unire, care, în acel moment, prezenta pentru Moldova un pericol mai mic decât regatul maghiar, fiind angajată într-o îndelungată luptă împotriva

cavalerilor teutoni. Astfel, în 1387, Petru II încheia la Liov tratatul de înclinare și credință cu regele Vladislav II Iagello. Prin el, cei doi suverani își asumau anumite obligații să se ajute reciproc.

Petru, fiul Margaretei (Mușata) a fost, fără îndoială, cel mai însemnat domn al Moldovei, din a doua jumătate a secolului al XIV, plasându-se într-un sistem de alianțe polono-lituaniene-muntean, menite să consolideze neatârnarea față de regele Ungariei, dobândită prin acțiunea energică a lui Bogdan I la 1363.

Roman I, frate al lui Petru II, al Margaretei (Mușata), i-a urmat în scaun după moartea acestuia, înainte de 30 martie 1392, când emite un document referitor la prima danie domnească de proprietate funciară cunoscută nouă.

În acest act domnul se intitulează ,,Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman Voievod, stăpânind Țara Moldovei de la munte până la mare”, fiind beneficiarul lungii domnii a fratelui său Petru II, în timpul căruia stăpânirea domnului Moldovei se întinsese până la Marea Neagră. Când a ajuns în fruntea statului, Roman I, era căsătorit cu Anastasia, cu care avea doi copii, Alexandu și Bogdan, având și trei fii Ștefan, Mihail și Iuga-Iulie dintr-o altă căsătorie cu o necunoscută.

În timpul domniei lui, constatăm aceleași legături strânse cu Polonia. La 5 ianuarie 1393, Roman reînnoiește în Suceava actul omagial, făgăduind lui Vladislav II Iagello, soției și urmașilor lui credință și ajutor împotriva dușmanilor. Dacă aceștia vor ataca însă în Prusia, în Lituania sau dincolo de Cracovia, atunci ajutorul moldovean nu mai era obligatoriu din cauza depărtării prea mari. De asemenea, în document s-a precizat, ceea ce nu făcuse Petru I, că Moldova v-a ajuta Polonia numai în caz de conflict cu ungurii și cu tătarii. Roman I a adoptat o poziție diferită față de poloni, pentru că aceștia dăduseră azil lui Ivașcu, fiul lui Petru I și se pregăteau să-l susțină pe el sau pe Ștefan, viitorul domn, ca să preia tronul Moldovei.

Roman I nu a consemnat în actul omagial că se va prezenta cândva în vreo localitate din Polonia pentru a depune jurământul omagial, o indicație, credem, că prelease domnia sprijinit de Mircea cel Bătrân și de forțele interne și împotriva intențiilor polone de a numi o altă persoană ca domn. De asemenea, Roman I nu a acordat regelui polon vreun titlu, care să-I indice atributele de suzeran.

Se pare că spre sfârșitul domniei, Roman I înclină spre o politică de apropiere de regatul maghiar, având o intervenție de partea lui Teodor Koriatovici în conflictul izbucnit pentru Podolia, între acesta și cneazul Vitold al Lituaniei, care a ieșit învingător, făcând ca domnul Moldovei să-și piardă tronul. Însă această implicare a lui Roman I, în evenimentele din Polonia din anii 1393-1394, care i-ar fi adus și pierderea domniei, nu este atestată în izvoarele vremii.

Roman I nu a domnit decât circa trei ani; ceea ce înseamnă că a domnit până spre sfârșitul anului 1394, deoarece la 6 ianuarie 1395 domnea la Suceava urmașul său Ștefan I.

Ștefan I este fiul cel mare al lui Roman I, dintr-o primă căsătorie cu o necunoscută, probabil lituaniancă din ramura Koriatovici din Podolia, a disnastiei Gedymirovici, de vreme ce doi din fiii acesteia poartă numele de botez ale unor Koriatovici, Mihail și Iuga-Iurie, frați buni ai lui Ștefan.

La sfârșitul anului 1394, în decembrie, Ștefan îl înlocuiește pe tatăl său, în împrejurări necunoscute, în vreme ce în octombrie, același an, pornea expediția polonă, care l-a alungat din Podolia pe Teodor Koriatovici, probabil fratele Anastasiei, soția lui Roman, cu observația, că nu există nici un element concret de legătură între cele două evenimente înregistrate, ca atare.

La 6 ianuarie 1395, Ștefan I domnea și recunoștea public, că a preluat tronul cu ajutor polon. Domnitorul declară: ,,am ocupat și ne-am așezat în voievodatul Țării Moldovei” cu ajutorul regelui Vladislav II Iagello, jurându-I acestuia și coroanei polone credință, promițându-I ajutor împotriva oricărui inamic, fără clauza restrictivă a distanței, din jurământul tatălui său.

Noua directivă, în materie de politică externă, initiată la sugestia regatului polon de Ștefan I, a dus temporar la anularea politicii de colaborare dintre cele trei țări românești, care formau ,,un bloc” și se influențau reciproc. Ca vasal, prea ascultător, al lui Vladislav Iagello – care nu este exclus să-și fi căutat chiar o înțelegere cu turcii împotriva cumnatului său Sigismund de Luxemburg și a lui Mircea cel Bătrân – Ștefan I n-a avut îndrăzneala să-și atribuie frumosul titlu al înaintașului său.

Odată, cu instalarea noului domn la Suceava, s-au creat tulburări și chiar un război, dar nu dinspre partea vreunui pretendent, ci din cea a regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg. Reiese clar, că regele Ungariei cunoștea venirea la domnie a lui Ștefan I din decembrie 1394, pentru că, în această lună, el a pregătit în Transilvania campania din Moldova împotriva noului domn, desigur cu armata strânsă deja, în legătură cu invazia lui Baiazid în Țara Românească. Aplecarea, așa de vădită a lui Ștefan față de poloni, sprijinul pe care i-l dăduseră aceștia la ocuparea tronului, legăturile sale de rudenie cu Vladislav, supără pe regele ungar Sigismund. Conflictul dintre cei doi cumnați continuă doar, și nu-i era indiferentă nici unuia dintre ei atitudinea domnului Moldovei. O dependență așa de strânsă față de poloni, însemna o amenințare directă pentru unguri, care se puteau vedea, în caz de conflict, atacați din două părți, și dinspre miazănoapte și dinspre răsărit. De aceea Sigismund se hotărăște să întreprindă o expediție împotriva lui Ștefan, spre a-l sili să renunțe la atitudinea sa și a-i impune ascultare față de Ungaria.

La 3 ianuarie, armata regală era la Criscior, în Secuime, iar la 9 ianuarie se afla la Odorhei. Au loc ciocniri violente, care nu pot împiedica înaintarea lui Sigismund. Voievodul Moldovei, prevăzând situația, trimisese din vreme o solie la Vladislav Iagello, cerând ajutor.

Nu se știe, că în urma acelui act, polonii să fi trimis vreun corp de oaste spre a sprijini pe voievodul Moldovei, împotriva ungurilor. Sprijinit, ca și strămoșul său Bogdan I, de ,, viteji ai țării”, Ștefan I a luat ample măsuri de apărare. Din cauza insucceselor avute în lupta și a condițiilor grele în care se desfășura Campania Sigismund de Luxemburg în imposibilitatea de a

obține o victorie, a trebuit să dea ordin de retragere. La întoarcere, lângă satul Ghindăoani-Neamț, oștile regale atacate de cele moldovenești, au suferit o înfrângere grea.

Domnul Moldovei a rămas credincios lui Vladislav Iagello, căruia, respectându-și obligațiile, i-a trimis în războiul cu Ordinul Teuton, din 1392-1396 un număr mare de arcași călare.

Nu se știe în ce condiții a încetat domnia de cinci ani, dar este clar că a decedat înainte de 28 noiembrie 1399, când este astfel pomenit într-un act al lui Iuga, urmașul său la domnie.

Iuga ,,Ologul” este fiul lui Bogdan I din prima căsătorie, având nume de botez lituan rutenizat, Iuga-Iulie (formă lituaniană-ruteană pentru Gheorghe), frate bun cu Mihail și Ștefan I. Porecla ,,Ologul”, cu sensul de paralitic, apare doar în letopisețele Putna I, redactat la începutul secolului al XVI-lea.

Odată cu moartea lui Ștefan I și domnia lui Iuga, în Moldova au apărut tulburări, ceea ce a cauzat îngrijorare în Țara Românească. Ca să elimine starea de confuzie, Mircea cel Bătrân, care urmărea realizarea unui front politic românesc, pentru că nu se putea bizui pe noul domn, a pătruns în Moldova, l-a luat prizonier pe Iuga și l-a impus ca domn pe Alexandru, fiul lui Roman I, act de excepțională importanță în istoria ambelor state românești.

1.4 Alexandru cel Bun

După cum am amintit, în 1400, Mircea cel Bătrân a intervenit în Moldova și urmărind ideea realizării unui front politic românesc l-a impus pe Alexandru, fiul lui Roman I, pe scaunul domnesc.

Noul domn a urmărit să înalțe prestigiul domniei atât în interiorul țării față de boierime, cât și în cadrul relațiilor international, prin încheierea unor legături de familie cu suveranii străini. Căsătoria sa cu Rimgala și a fiului său Iliaș cu Marinca, , rude lae regelui polon Vladislav II Iagello urmăreau astfel de scopuri.

Una din trăsăturile caracteristice ale politicii sale externe o constituie, lipsa de agresivitate față de feudalii vecini. A fost, totuși, constrâns să participle la coaliții îndreptate împotriva unuia sau altuia din statele vecine și să întreprindă campanie împotriva aceluia, pe care îl considera cel mai periculos pentru țara sa. În general. S-a străduit să mențină un echilibru de forte stabile pe arena politică din sud-estul și centrul Europei.

O altă trăsătură caracteristică a politicii externe desfășurată de Alexandru cel Bun o constituie, cel puțin până în 1420, strânsele legături de colaborare și buna vecinătate cu Mircea cel Bătrân și fiul acestuia Mihail.

După 1420, o preocupare permanenă a lui Alexandru, în legătură cu Țara Românească, a fost menținerea domnilor ei în sfera influenței sale politice și constituirea, pe această cale, a unui bloc politic și militar îndreptat împotriva atitudinii agresive a regelui Ungariei.

La începutul domniei lui Alexandru cel Buna relațiile dintre acesta și regele polon au fost încordate pentru că Vladislav II Iagello a apreciat că schimbarea de domn din Moldova se făcuse împotriva feudalilor polono-lituanieni și că el și marele cneaz al Lituaniei – Vitold, fuseseră puși în fața faptului împlinit.

Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg fuseseră chiar informați, că se preconiza o intervenție militară polono-lituaniană în Moldova cu scopul înlocuirii lui Alexandru cu Ivașcu, fiul

lui Petru I, refugiat la curtea polonă și care pe 25 martie 1400 depunea jurământ de omagiu regelui Vladislav Iagello și marelui cneaz al Lituaniei – Vitold.

În final polonii nu au intervenit și nici nu au acordat sprijinul militar necesar lui Vitold și Ivașcu, pentru că moartea reginei Hedwiga a pus în discuție chiar poziția de rege a lui Vladislav II Iagello.

În aceste condiții, conducerea de stat polonă nu putea duce o politică ostilă față de noul domn al Moldovei, susținut de Mircea cel Bătrân, care era un factor politic hotărâtor în sud-estul Europei, în acel moment. Treptat, Alexandru a reușit să-și consolideze domnia și a putut să trateze de pe poziții sigure normalizarea raporturilor cu Polonia.

Alexandru cel Bun s-a confruntat la începutul domniei cu noua înțelegere polono-lituaniană în februarie 1401 prin care Lituania rămânea legată de Polonia, doar prin persoana marelui cneaz Vitold, al cărui obiectiv era să-și pună dominația politică efectivă asupra Moldovei sperând chiar în împărțirea ei.

Trebuie menționat faptul că în lupta pentru accentuarea fărâmițării feudale din Ungaria, un rol deosebit l-a jucat și domnul moldovean. Deși actele nu menționează sprijinul acordat de el voievozilor Transilvaniei (în îndeplinirea dorinței acestora de a-și lărgi autonomia de care se bucura această provincie), prezența ostașilor moldoveni pe teritoriul Maramureșului este evidentă.

Nemulțumit că regele nu recunoștea existența țării sale, ca stat independent și că o considera, ca o provincie a coroanei maghiare, Alexandru cel Bun a trimis un corp de oaste în Maramureș pentru a-l sprijini pe magnatul maramureșean Balc, care se răsculase împotriva regelui Sigismund de Luxemburg.

Pentru a-l determina pe Alexandru să nu-I mai susțină pe rebeli, Sigismund a trimis în Moldova pe Theodor Koriatovici.

Conținutul discuțiilor solului regelui cu domnul moldovean nu este cunoscut, dar se poate bănui, că regele îi cerea lui Alexandru să nu mai sprijine pe rebelii din Transilvania și Maramureș.

Pentru normalizarea raporturilor cu Polonia, după obiceiul medieval, după tratative între delegații moldoveni și poloni și urmărind calea tradițională, Alexandru cel Bun a trimis din Suceava actul său de închinare, recunoscându-se vasal al regelui Poloniei.

Actul era predat lui Vladislav II Iagello, de boierul Costea (12 martie 1402). Prin acest document, domnul Moldovei era de acord să dea regelui polon ajutor împotriva oricărui dușman, de asemeni, documentul amintea exemplul și obligațiile luate de Petru I și Roman, dar nu și de cele ale lui Ștefan I, și nu se făcea referire la teritoriile cedate de Polonia, Moldovei, pentru banii împrumutați de Petru I, fiind deci o indicație că Alexandru nu renunțase la ele.

În august 1404, Alexandru cel Bun a mers personal cu boierii săi la Camenița, pentru a presta personal jurământul de omagiu față de Vladislav II Iagello și la 16 octombrie reînnoia actul de la Liov.

Între timp, relațiile dintre Ungaria și Polonia s-au înrăutățit foarte mult. Regele Ungariei îi ajuta acum pe cavalerii teutoni, dușmani înverșunați ai Poloniei și plănuia cu ei readucerea Moldovei la starea de dependent față de statul feudal maghiar.

Victoria polonilor de la Grunwald (1410) va tempera puterea teutonilor în regiunile baltice.

Însă cum ostilitățile polono-maghiare au continuat, la 17 mai 1411 se încheia la Roman o alianță între regele polon și Alexandru cel Bun contra Ungariei și regelui Sigismund de Luxemburg.

În tratat se menționa că dacă regele Ungariei pornea împotriva regelui Poloniei, atunci Moldova acorda ajutor military Poloniei contra Ungariei, iar dacă regele ungar ar fi năvălit contra Moldovei atunci regele polon trebuia să-l apere și să-l ajute pe Alexandru.

Odată cu alianța Moldovei cu Polonia avea loc și alianța lui Mircea cel Bătrân cu regele Poloniei prin mijlocirea lui Alexandru cel Bun. Ambii domni încercau să mențină echilibrul în politica internatională în sud-estul Europei.

Înainte de 12 aprilie 1411 regele Vladislav II Iagello recunoștea că îi mai era dator lui Alexandru cel Bun cu 1000 ruble de argint și și-a luat obligația de a restitui acești bani în 2 ani, iar dacă la acel termen nu ar fi fost restituiți banii datorați, Alexandru urma să primească orașele Sniatyn, Colomeea cu toată Pocuția și să le dețină până cand Vladislav Iagello sau urmașii lui aveau să plătească datoria.

Această informație lasă să se înțeleagă că regele restituie două părți din suma împrumutată de la Petru I.

Până în 1413 Vladislav II Iagello nu arestituit suma astfel, încât Pocuția este înglobată în teritoriul Moldovei.

Curând, după lupta de la Grunwald între Vladislav II Iagello și marele cneaz Vitold s-au manifestat puternice divergențe care lipseau Polonia de concursul militar lituan. Acțiunile politice întreprinse de Vitold, vădeau tendințele eficace de afirmare a Lituaniei, ca factor politic independent și diminuau eficacitatea sistemului de alianțe realizat de Polonia.

În aceste condiții, respectarea de către Sigismund a alianței cu teutonii și declanșarea ostilităților militare împotriva Poloniei făceau și mai primejdioasă perspectiva unui conflict de mari proporții cu împăratul.

În această situație dificilă, soluția negocierii și a compromisului cu Sigismund s-a impus Poloniei.

Lui Sigismund, angajat în numeroase conflicte și încărcat de preocupările multiple care decurgeau din varietatea titlurilor și a stăpânirilor accumulate, soluția compromisului I se impunea cu necessitate.

Convergența acestor două tendințe de conciliere și compromis s-a concretizat în tratativele desfășurate în 1412 la Lublau și Buda.

Soluția adoptată la Lublau, de cei doi monarhi, a fost expresia imposibilității, de fapt, în care se aflau ambele părți de a-și impune punctual de vedere în problema Moldovei. Dacă Sigismund de Luxemburg nu mai contesta suzeranitatea polonă asupra Moldovei, el reușea să impună în tratat o clauză ce îi asigura concursul militar al Moldovei în eventualitatea unui conflict cu turcii, asigurându-și astfel, din partea Poloniei recunoașterea unui drept asupra țării vecine.

Interesant este faptul că deși lipsit de baza juridică a titlurilor sale de suzeranitate aupra Moldovei, Sigismund de Luxemburg era totuși beneficiarul îndatoririlor vasalice ale domnului Moldovei față de Polonia.

În tratatul de la Lublau, deși nu se menționa explicit existența unei relații de subordonare vasalică, totuși Alexandru era obligat, de una din clauzele tratatului, să respecte îndatoririle față de Sigismund, această obligație fiind limitată numai la participarea trupelor moldovene alături de oștile ungurești, în eventualitatea unui conflict cu turcii.

Convocarea trupelor moldovenești la acțiunile militare antiotomane ale lui Sigismund urmau să se producă numai prin intermediul regelui polon. Domnul Moldovei nu era îndatorat să răspundă solicitării de srijin militar din partea regelui maghiar, în eventualitatea prestării îndatoririlor vasalice față de Polonia.

Faptul că Sigismund de Luxemburg își rezerva într-o formă neexplicită pretențiile de suzeranitate asupra Moldovei rezultă nu numai din formula negativă prin care se angajau ,,să nu tulbure și să nu împiedice” raporturile vasalice dintre Vladislav II Iagello și Alexandru cel Bun, dar mai ales din clauza care reglementa modalitatea de sancționare a lui Alexandru cel Bun, în cazul nerespectării obligațiilor ce I se impuneau și anume împărțirea Moldovei între cei doi: regelui

maghiar îi revenea jumătatea de apus: Moldova de sub munți, țara de jos, Chilia, iar Poloniei urma să-i revină răsărirul țării cu Suceava, Iași și Cetatea Albă.

După cinci ani de la un eventual deces al unuia din cei doi regi, urma să se întrunească o comisie mixtă, care să hotărască căruia dintre cele două state urma să-i rămână vasală întreagă Moldova.

Tratatul de la Lubau, poate fi socotit o soluție de compromis, dar și un răspuns ingrat la ajutorul dat de Alexandru ce Bun Poloniei, dar, oricum, Sigismund de Luxemburg nu putea participa la împărțirea Moldovei fără avizul lui Mircea cel Bătrân, pe care nu l-ar fi obținut niciodată.

Nicolae Iorga caracteriza înțelegerea de la Lublau ca ,,un act de grosolană trădare, de lăcomie nemăsurată și de aventuroase iluzii”.

După încheierea trataului de la Lublau, urmează o activitate diplomatică febrilă din partea lui Sigismund, în care pe primul plan al preocuparilor lui revine idea acțiunilor antiotomane în condițiile favorabile create de dezastrul de la Ankara, Sigismund bucurându-se și de sprijinul militar al Moldovei și Poloniei în cazul unei campanii antiotomane.

La sfârșitul anului 1414 solii otomani mergeau în Polonia, pentru a propune încheierea păcii și a unei alianțe.

Vladislav II Iagello a fost de acord cu această propunere, iar Sigismund de Luxemburg a acceptat și el încheierea unei păci ,,perpetue” cu turcii, renunțând astfel la toate proiectele sale de cruciada antiotomană.

Golul produs de dispariția marelui om de stat, care a fost Mircea cel Bătrân, va fi acoperit de Alexandru cel Bun, care a intervenit direct, pe cale diplomatică în Țara Românească.

Campania devastatoare a turcilor în 1420 nu a cruțat nici Moldova, care se confrunta acum, pentru prima oară cu otomanii. Situația grea în care se afla Țara Românească vecină și pericolul unei invazii otomane, l-au determinat pe domnul Moldovei să se adreseze lui Vladislav II Iagello cerându-i insistent ajutor militar.

Atacul tucilor se va produce, dar izvoarele vremii nu rețin nici o cooperare antiotomană a Moldovei – Poloniei – Lituaniei, ceea ce ne duce la concluzia că Alexandru cel Bun i-a respins pe invadatori numai cu propriile forte.

Ulterior, datorită necesității unui front comun antitotoman, Alexandru s-a aliniat la cruciada antiotomană proiectată de Sigismund de Luxemburg pentru anul 1426.

În 1426, s-a hotărât deci organizarea acestei expediții antiotomane cu participarea polonezilor, ungurilor, lituanienilor, moldovenilor. La cererea regelui polon, în mai 1426 Alexandru cel Bun a eliberat un salv conduct trupelor polono-lituaniene fixându-se locul de concentrare la vărsarea Siretului. Trupele polono-lituaniene și moldovene au așteptat zadarnic, timp de două luni sosirea armatei maghiare, pentru a porni lupta pentru apărarea Țării Românești.

Acest fapt i-a întărit lui Alexandru cel Bun convingerea, că nici Sigismund de Luxemburg, nici Vladislav II Iagello nu prezentau garanții ferme în prevenirea unei noi agresiuni otomane.

Probabil că după eșuarea proiectării cruciadei, din necesitatea apărării hotarelor de sud și sud-vest, Alexandru a hotărât luarea în stăpânire a teritoriilor de la nord de Dunăre de jos care aparțineau Țării Românești, stabilind granițele pe întreg litoralul Mării Negre, cuprins între Cetatea Albă și brațul Chilia, iar pe linia Dunării de la confluența cu Siretul până la vărsare.

În Țara Românească, după moartea lui Mihail I, în 1420, se confrunta pentru tron Dan II, susținut de Ungaria, și Radu Praznaglava, fiul lui lui Mircea cel Bătrân, sprijinit de turci.

Între timp Radu Praznaglava, amenințat de Dan II, sprijinit de Sigismund de Luxemburg,

a căutat să se înțeleagă cu domnul Moldovei, iar Alexandru l-a sprijinit căci era îngrijorat de alianța lui cu regele ungar.

Ultima confruntare diplomatică, dintre Alexandru cel Bun, Sigismund de Luxemburg și cneazul Vitold, care urmărea desființarea Moldovei ca stat, are loc în 1429 la Congresul de la Luck (ianuarie 1429). La Luck au participat Sigismund, Vitold, Vladislav II Iagello, o delegație a cavalerilor teutoni și observatori din Țara Românească și Moldova.

La cererea lui Sigismund de Luxemburg tema principal discutată de participant a fost politica domnului Moldovei, precum și pretenția de a i se ceda imediat Chilia, unde voia să-i instaleze pe teutoni.

Într-o scrisoare trimisă Marelui Maestru, al ordinului teutonic, Sigismund de Luxemburg îl informa că o delegație a sa și a marelui cneaz Vitold a plecat la 23 aprilie în Moldova cu mandatul de a cere lui Alexandru cel Bun cedarea Chiliei. Sigismund de Luxemburg consideră preluarea postului un act de mare importanță pentru el și pentru ordin.

Bătălia diplomatică de la Luck a fost castigate de Alexandru cel Bun cu toate că fusese reclamat și de Dan Ii, pentru că anexase teritorii ale Țării Românești între care era și Chilia. Regele Poloniei nu a fost de accord cu preluarea Chiliei de la Mldova și nici ca aceasta să fie cedată ordinului teutonic, în schimb Vitold l-a acuzat pe Vladislav II Iagello, că lăsase gurile Dunării sub controlul lui Alexandru cel Bun. Cneazul Lituaniei a fost ales arbitru, dar Alexandru nu i-a acceptat misiunea considerând-o ca un amestec în treburile interne ale Moldovei. Până la încheierea lucrărilor congresului, Vladislav Iagello s-a convins de justețea poziției lui Alexandru ce Bun.

Dan II a devenit aliat al turcilor și înainte de iunie 1429 dorind să recupereze Chilia a atacat Moldova însă atacul țării este respins cu grele pierderi.

Sesizat de Alexandru cel Bun, regele polon a înaintat lui Sigismund de Luxemburg un protest pentru actul agresiv al vasalului său, însă acesta nu va lua nici o măsură.

În noiembrie 1430, armata lui Dan II, cu ajutor trucesc, atacă din nou Moldova și urmarea acestei acțiuni a fost o gravă tensiune în relațiile dintre Moldova și Țara Românească. În aceste condiții Alexandru cel Bun a trebuit să intervină hotărât pentru înlocuirea lui Dan II.

Totodată, atitudinea neclară, nehotărâtă a regelui Vladislav II Iagello, care nu l-a ajutat pe Alexandru aproape niciodată și faptul că acesta a întreprins acțiuni de reanexare a Pocuției la regat l-au făcut pe Alexandru cel Bun să adopte o nouă atitudine politică, devenind membru al coaliției antipolonă în intenția de a reîncorpora, cu forța Pocuția și de a-l înlocui pe Dan II.

În 1430, murea marele cneaz Vitold și Mare duce al Lituaniei a devenit Swidragailo, pe care Alexandru l-a sprijinit. Noul mare cneaz dorea despărțirea Lituaniei de Polonia, iar Alexandru a susținut ideea regalității lituaniene. Swidragailo era susținut și de populația rusă și ucrainiană, supuse de polono-lituanieni.

Liga antipolonă susținută de Sigismund de Luxemburg, în care au intrat lituanieni, cavalerii teutoni și moldoveni, a început în vara 1431 războiul împotriva regatului polon.

Vladislav II Iagello nu a reușit să destrame coaliția, deși a oferit lui Sigismund de Luxemburg sprijin împotriva lui Alexandru cel Bun în schimbul unui ajutor împotriva teutonilor. Alexandru cel Bun a devastat Sniatynul, Haliciul, Camenița și a ocupat Pocuția și oștile lui au ajuns până la Lwow, fără a întâlni o rezistență serioasă.

În august 1431, încep tratativele între beligeranți și se încheie un armistițiu, urmând ca tratativele de pace să aibă loc în februarie 1432, dar în ianuarie 1432 Alexandru cel Bun a murit.

Grație diplomației abile, domnul Moldovei a reușit să dea Țării sale puterea de a se impune în politica europeană și să anihileze pretențiile vecinilor hrăpăreți. În interiorul Țării lunga domnia a lui Alexandru a dat o buna rânduială, siguranță și autoritatea unei bune administrații.

Revenind în Țara Românească, după moartea lui Mircea cel Bătrân, trebuie menționat faptul că acesta s-a confruntat cu o gravă criză politică. Marea boierime dorind să-și consolideze

puterea economică și politică se împarte în tabere adverse și încep astfel, lupte interne pentru tron, care se vor repercuta negativ asupra situației țării.

Puterile vecine vor găsi astfel terenul favorabil pentru intervenții care au alimentat instabilitatea politică.

Criza politică din Imperiul Otoman, care față de războaiele interne și folosită abil de Mircea cel Bătrân în politica sa externă, este depășită acum și Imperiul dobândea posibilitatea de a fi permanent ofensivă împotriva țărilor vecine, dovadă fiind Campania din 1417 asupra Țării Românești.

După 1418 se produce o schimbare a raporturilor de forță la Dunăre în defavoarea Țării Românești. Această schimbare avea să-și manifeste urmările chiar în primii ani de după moartea lui Mircea, astfel încât urmașul său Mihail a condus țara în condiții exceptional de grele.

Trebuie spus că probabil a existat o reglementare de pace (1417- 1418) română-otomană la sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, care însă moare înainte de sfârșitul negocierilor, iar ahdnamcaua s-a dat pe numele lui Mihail.

Existența acestei reglementări de pace în 1417- 1418 (820 H) a unei împăcări este confirmată de Kodja Huseyn, care afirmă că ,,războiul sfânt din 823H/ 1420 a fost pornit de Poartă, deoarece acel ghiaur foarte fățarnic (Mihail) a călcat tratatul (ahd) prin faptul că a încheiat înțelegere cu craiul unguresc”.

Așadar, Mihail avusese,, legământ” cu sultanul, de vreme ce-l încălcase, dar încălcându-l, potrivit punctului de vedere al Porții, înceta și obligația musulmanilor de a-l mai respecta. Chiar dacă n-ar fi existat pretextul încălcării ahd-ului de către Mihail, până la urmă atotstăpânitorul principiu al ,,interesului islamului”, care justifica orice putea să ,,legalizeze” și ruperea pactului cu domnul muntean.

În 1419 – 1420, otomanii organizează o nouă campanie în Țara Românească în urma căreia întreaga linie a Dunării cu Severinul (iulie 1420), Turnu, Giurgiu, Isaccea, Enisala au fost trecute

sub controlul ottoman, deși într-o primă fază Mihail ajutat de Sigismund de \luxemburg reușise alungarea turcilor.

Tot în toamna 1419, Sigismund anexa Severinul împreună cu Mehadia și Orșova și le punea sub comanda lui Pippo Spano, conducătorul forțelor militare menite să apere Dunărea în această regiune.

În 1420 , în cadrul unor lupte cu turcii, Mihail cade pe câmpul de luptă împreună cu Sigismund de Lossonch, comandatul trupelor trimise în ajutorul său de împăratul Sigismund. Acest afpt deschidea pentru statul muntean o gravă criză politică.

Țara Românească pierzând controlul asupra Dunării, pierdea fundamentul strategic al puternicei ei afirmări politice în sud-estul Europei. Fără Bran (în 1427 intra în stăpânirea Ungariei), Severin, fără cetățile dunărene, Țara Românească era obligată la un dificil balans între Ungaria și Imperiul Otoman și începea o nouă etapă în istoria relațiilor româno-otomane.

Lui Mihail îi urmează pentru scurtă vreme Radu Praznaglava venit cu oștile turcești în 1420. Primul document rămas de la el este dat la 17 mai 1421.

Noul domn a încheiat o înțelegere cu sultanul acceptând să plătească haraciul, să trimită ostatici la Pocuția și să permită trecerea prin Țara Românească a trupelor turcești, care în 1421 au prădat sudul Transilvaniei.

Creșterea influenței turcești în Țara Românească în vremea lui Radu Praznaglava, a generat o mișcare de rezistență al cărui exponent a devenit Dan II, care a reluat luptele cu turcii.

Dan II a căutat, după exemplul lui Mircea cel Bătrân, să aibă în siguranță hotarul de nord al țării pentru a-l apăra pe cel din sud. În acest sens a stabilit relații bune cu regele Ungariei, însă domnul Moldovei, Alexandru, nu are relații bune, căci acesta îl vedea ca o unealtă a lui Sigismund.

Înscăunarea lui Dan II și alungarea lui Radu nu a fost bine văzută de turci, care au trimis în 1423 armata pentru a-l înlătura pe Dan, dar oastea domnului muntean și a lui Pippo Spano îi respinge pe turci și apoi ei trec Dunărea în Peninsula Balcanică.

În 1425 Dan II organiza după modelul lui Mircea o campanie mai largă contra turcilor și cu oastea regelui ungar, condusă de Pippo Spano și cete bulgărești, conduse de un fiu al fostului țar Șișman, trec Dunărea și obțin lângă cetatea Vidin o victorie importantă contra turcilor.

În 1426 Dan va fi nevoit să se retragă, căci o parte a boierilor, cu ajutor turc, au impus pe tron, iar pe Radu Praznaglava.

Anul următor însă cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, îl înlătură pe rival și ia măsuri de întărire a cetăților de la Dunăre, refăcând și cetatea Giurgiu.

Dan II continua politica antiotomană și l-a însoțit pe Sigismund la Golubac în vara 1428, unde însă oștile lor suferă o grea înfrângere în fața turcilor.

Dându-și seama de situația grea internă și de nesiguranța sprijinului lui Sigismund de Luxemburg, Dan II a urmat o data în plus exemplul lui Mircea și încheie pace cu turcii.

Pacea din 1428 reprezintă consacrarea poziției de independență, pe care Țara Românească și-a apărat-o prin luptă.

Independența țării era confirmată și prin tratatul din 1429 încheiat de Ungaria cu Imperiul Otoman.

Pacea oglindea prin condițiile sale rolul jucat de Țara Românească în frontul antiotoman, dar totodată deschidea perspectivele unei politici de rezistență față de turci a marii boierimi. Această pace marchează punctul final al eforturilor militare collective ale marii boierimi, căci în acest momemt marii feudali și-au atins scopul asigurându-și confirmarea din partea sultanului a privilegiilor de clasă deoarece, în schimbul tributului la care se obligase domnul, turcii făgăduiau să

respecte ființa de stat a Țării Românești cu vechile ei rânduieli, inclusive privilegiile de clasă ale marii boierimi; în acest fel era înlăturată primejdia instalării unui regim de pașalâc la nordul Dunării.

Mulțumită cu aceste rezultate, majoritatea boierimii nu înțelegea să mai continue lupta contra turcilor, aceasta fiind originea politicii trădătoare a boierimii de mai târziu.

Dan II, devenit aliat al turcilor, a încercat recuperarea Chiliei atacând Moldova în două rânduri cu ajutor turcesc, dar va fi respins de oștile lui Alexandru cel Bun, care se gândea serios la înlocuirea lui Dan cu (Alexandru) Aldea.

Sarcina domnului Moldovei va fi oarecum înlesnită căci Dan II a murit în 1431. O parte a boierimii îl susține pe pretendentul Aldea, iar restul boierimii a recurs la ajutorul lui Sigismund pentru a-l susține pe Vlad Dracul.

Sigismund de Luxemburg a acceptat și l-a încoronat pe Vlad în februarie 1431 fapt ce sublinia intenția împăratului de a stăpâni Țara Românească prin domni vasali, însă până la urmă nu a putut dispune de forte militare suficiente, pentru a susține încoronarea protejatului său.

Alexandru cel Bun îl va ajuta militar pe Aldea cu 10.000 de ostași moldoveni și un ajutor trimis de brașoveni.

Ajuns domn, Alexandru Aldea a renunțat la organizarea rezistenței față de turci, considerând că este mai bine să se supună acestora. El s-a închinat sultanului și a acceptat să se prezinte la Poartă la cererea sultanului și totodată se angaja să-i însoțească pe turci în Transilvania și să plătească tributul.

Această atitudine a dus la pierderea sprijinului de care se bucurase în Transilvania și Moldova, însă Aldea avea propriile explicații pentru faptele sale.

Într-o scrisoare către sibieni cărora le cerea ajutorul, le explica și motivația acțiunilor sale: ,,câte slujbe le-a făcut scoțându-le robii de la turci” și că el de fapt îi apăra de prigonirea ce-i aștepta

din partea turcilor și că s-a dus la turci, dar nu de bună voie, ci pentru că încerca să asigure liniște țării.

Într-o altă scrisoare, către Ștefan Rozgony – șpanul Timișoarei, el spunea că turcii plănuiau să atace Ardealul și că el îi va însoți, dar ajuns în Transilvania se va da de partea armatei maghiare, părăsindu-l pe sultan și chiar vorbea de interdependența Țării Românești și Transilvaniei.

Lipsa oricărei rezistențe organizate contra planurilor turcești, de aservire a Țării Românești a făcut ca oștile otomane să treacă fără greutăți în Transilvania (1432) supunând-o la pustiiri.

Împotriva acestei politici de neputință, al cărui exponent se dovedea a fi Alexandru Aldea, se produce în țară o mișcare, care cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg l-a impus pe tronul Țării Românești pe Vlad Dracul în locul lui Alexandru Aldea.