Diplomatia Si Relatiile Internationale Economice

DIPLOMAȚIA ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ECONOMICE

Cuprins

Introducere

Tratativele diplomatice directe reprezintă modul cel mai simplu, însă și cel mai important și eficient mijloc de rezolvare pașnică a diferendelor. Dar tratativele diplomatice nu sunt exclusiv legate și nu presupun, necesarmente, un diferend căci statele negociază, de asemenea, și pentru realizarea de acorduri4 sau pentru a dezvolta relațiile dintre ele.

Epoca noastră este o epocă a negocierilor și se poate spune că negocierea domină aproape toate domeniile relațiilor internaționale, atât cele în care se formează dreptul, cât și cele în care se soluționează diferendele; negocierile rămân în multe cazuri, primul și ultimul resort – neexistând altă alternativă, pentru că în lipsa negocierilor, deci a căii pașnice pe care o oferă diplomația, nu rămâne decât recursul la forță ori la amenințarea cu folosirea forței.

Or, câtă vreme războiul și forța sunt excluse din viața internațională sau cel puțin le este îngustat câmpul de aplicațiune și există un drept de pace, singura alternativă care rămâne este negocierea.

Ideea de negociere este, într-o asemenea măsură asociată cu aceea de diplomație, încât diplomația a fost echivalată cu „negocierea permanentă” și multe definiții ale diplomației sunt bazate pe noțiunea de negociere.

Ducerea de tratative constituie una dintre cele mai vechi funcții ale misiunii diplomatice, negocierea fund funcția pe care misiunile diplomatice permanente au exercitat-o, practic, din momentul apariției lor în istorie, primul contact pașnic între entitățile statale făcându-se în scopul ajungerii la o anumită înțelegere.

Funcția de negociere este intim legată de ideea de înțelegere și de colaborare. Exercitarea funcției de negociere a unui tratat servește scopul comun al părților contractante; chemată să soluționeze un conflict între două state, diplomația trebuie să transforme conflictul de interese într-o comunitate de interese, un compromis care nu poate satisface pe deplin toate statele, dar cu care nici una dintre părți nu este absolut nesatisfăcută, iar prin aceasta, diplomația transformă vechea stare de lucruri de război sau de neînțelegere, într-una de colaborare sau înțelegere – deci conduce la o nouă calitate a relațiilor interstatale. Atunci când reprezentanții a două națiuni se întâlnesc să negocieze un acord, ei trebuie să fi constatat existența unei comunități de interese pentru a intra în aceste negocieri, iar procesul negocierilor identifică și mai mult, acest interes comun și stabilește baza pe care se va colabora.

Capitolul 1

POLITICA INTERNAȚIONALĂ ȘI DIPLOMAȚIE

1.1. Mediul anarhic al politicii internaționale și statele

Spre deosebire de politica internă, politica internațională are loc într-o arenă în care nu există un guvern central. De la acest factor central decurg consecințe importante pentru comportamentul statelor.

Cei ce se ocupă de studiul politicii internaționale vor ca țările lor să se comporte, pe cât posibil, într-un mod principial. Dar foarte curând descoperă că principiul și puterea, moralitatea și arta guvernării nu se combină cu ușurință. De ce se întâmplă aceasta? Este acest lucru inevitabil? Pot și ar trebui statele să caute să facă bine în lume? Se vor pune în pericol sau își vor face rău dacă încearcă acest lucru?

Acestea sunt întrebări veșnice, fiind puse de observatorii politicii internaționale din aproape toate erele anterioare. De aceea, ele sunt un bun punct de pornire pentru o analiză a naturii politicii internaționale și a opțiunilor cu care statele se confruntă în era actuală.

Hans Morgenthau, unul din inițiatorii acestei abordări cunoscută ca Realism, ia poziția clasică Realistă: standardele universale ale moralei nu pot fi un ghid invariabil pentru arta guvernării pentru că există „o tensiune inevitabilă între comanda morală și cerințele unei acțiuni politice de succes”.

Față de arta guvernării de bază privind moralitatea, Morgenthau argumentează că actorii statali trebuie să gândească și să acționeze în termeni de putere și trebuie să facă tot ce este necesar pentru a apăra interesul național al statelor lor.

Chiar și cei care argumentează că moralitatea ar trebui să joace un rol mai mare în diplomație, recunosc că politica internațională nu este ca politica internă. Ca o consecință, nici o agenție nu există deasupra statelor cu autoritate și putere de a face legi și a rezolva dispute. Statele pot face angajamente și tratate, dar nici o putere suverană nu asigură conformitatea și pedepsirea deviațiilor. Absența unei puteri supreme este ceea ce se înțelege prin mediul anarhic al relațiilor internaționale. De aceea se spune că anarhia constituie o stare de război: când toate celelalte eșuează, forța este „ultima ratio” – arbitrul final și legitim al disputelor dintre state.

Starea de război nu înseamnă că fiecare națiune este constant în pragul războiului sau în război cu alte națiuni. Majoritatea statelor, totuși, se simt amenințate de alte state la un anumit moment și fiecare stat a trecut prin perioade de insecuritate puternică.

Mai mult, nu există două state învecinate care au avut relații apropiate și prietenoase neîntrerupte de tensiune puternică sau chiar de un război deschis. Deoarece o națiune nu se poate uita la un for suprem pentru a impune legi, nici să conteze pe ajutorul și sprijinul constant al altor națiuni, ea trebuie să se bazeze pe eforturile proprii, în special pe apărarea împotriva unui atac. De aceea coexistența într-un mediu anarhic necesită auto-ajutor. Perspectiva psihologică prin care auto-ajutorul ia naștere este cel mai bine descrisă de un proverb uzual printre politicienii englezii de la Palmerston încoace: „Marea Britanie nu are inamici permanenți sau prieteni permanenți, ea are permanent numai interese”.

Deși statele trebuie să asigure cele necesare pentru realizarea obiectivelor proprii, ele nu ating totdeauna obiectivele politicii lor externe. Obiectivele pot fi grandioase însă mijloacele disponibile puține. Obiectivele pot fi realizabile însă mijloacele selectate nepotrivite. Dar chiar dacă obiectivele sunt realiste și mijloacele disponibile și potrivite, un stat poate fi împiedicat în urmărirea scopurilor sale. Motivul este simplu dar fundamental pentru înțelegerea politicii internaționale: ce un stat dorește în mod inevitabil are efect asupra altor state – benefic asupra unora dar nefavorabil asupra altora. Ce dorește un stat poate râvni și altul. Ce unul crede că este chiar cuvenit, altul îl poate considera amenințător. Acțiunile pe care un stat le întreprinde pentru a-și îndeplini scopul pot deveni nefolositoare datorită acțiunilor pe care le iau alții. De aceea, nici un stat nu-și permite să nu ia în considerare efectele care le vor produce acțiunile sale asupra comportamentului altor state. În acest sens, comportamentul statelor este neprevăzut: cum acționează un stat este dependent în parte de ceea ce alții fac. Dependența mutuală înseamnă că fiecare trebuie să-i ia pe ceilalți în considerare.

Dependența mutuală afectează la fel de mult ca securitatea – măsurile pe care le iau statele pentru protejarea teritoriului lor. Ca și alte obiective ale politicii externe, securitatea unui stat este legată de comportarea altui stat. Aici apare dilema de securitate, a cărui subiect o reprezintă fiecare stat: în eforturile sale de a menține sau spori securitatea, un stat poate lua măsuri care micșorează securitatea altora și le determină să ia contramăsuri care neutralizează acțiunile primului stat sau poate chiar să-l amenințe. Primul stat se poate simți impulsionat să ia alte măsuri, provocând contramăsuri adiționale… și așa mai departe.

Dilema de securitate înseamnă că o spirală acțiune-reacție poate apărea între două sau mai multe state, forțându-i pe fiecare să cheltuiască sume mai mari pe arme pentru a avea o securitate la nivelul la care au avut-o înainte. În centrul dilemei de securitate sunt două constrângeri: dificultatea inerentă în distingerea dintre postura defensivă sau ofensivă și incapacitatea unui stat de a crede că intențiile pacifiste ale unui alt stat vor rămâne la fel. Capacitatea de apărare poate, de asemenea, asigura și capacitatea de a ataca. În timp ce își sporește armata, statul A știe că atitudinea sa este defensivă, că intențiile sale sunt pașnice și nu are nici un plan agresiv asupra statului B. Totuși, într-o lume în care statele trebuie să se protejeze singure, statul B va examina cu atenție și suspiciune acțiunile statului A. B poate să gândească la faptul că A îl va ataca atunci când armele statului A vor deveni suficient de puternice și că declarațiile de prietenie ale statului A sunt destinate să-l determine să nu mai fie vigilent. Dar, chiar dacă B crede că acțiunile statului A nu sunt îndreptate împotriva lui, B nu poate presupune că intențiile statului A vor rămâne pașnice. Anarhia face imposibil ca A să se oblige să continue să respecte pe viitor interesele statului B. B trebuie să țină seama de posibilitatea că ceea ce A poate să-i facă, uneori A s-ar putea chiar să-i facă. Nevoia de a evalua capabilitățile împreună cu intențiile sau ceva echivalent, pentru a permite o schimbare în intenții, face actorii statali (politicieni, diplomați) profund conservatori. Ei preferă să aibă o abatere mai mare pe latura securității în sensul de a avea mai multă decât mai puțină securitate. Deoarece securitate este baza existenței și condiția necesară pentru realizările tuturor altor obiective, actorii statali trebuie să fie foarte sensibili la acțiunile de securitate ale celorlalți. Astfel, dilema de securitate înseamnă că actorii statali nu pot risca să nu reacționeze la acțiunile de securitate întreprinse de alte state, dar reacționând așa ei pot produce circumstanțe care îi plasează mai rău decât erau înainte.

Pe lângă aceasta, mediul anarhic al politicii internaționale permite fiecărui stat să fie judecătorul final al intereselor sale, dar necesită ca fiecare să-și asigure mijloacele pentru a le obține. Deoarece lipsa unei autorități centrale permite apariția războaielor, considerentele de securitate devin de importanța capitală. Din cauza efectelor dilemei de securitate, eforturile șefilor de state de a proteja populația pot conduce către tensiuni severe și război chiar și când toate părțile doresc cu sinceritate pacea. Două state, sau două grupuri de state, fiecare satisfăcute de status quo-ul lor și care caută numai securitate, s-ar putea să nu fie capabile să o obțină.

Conflictele și războaiele pot să apară fără bază economică și ideologică. De aceea, izbucnirea războiului nu înseamnă neapărat că unele sau toate statele caută expansiunea sau că oamenii au un imbold înnăscut pentru putere. Unele state merg la război când celelalte nu vor, însă nu înseamnă că ele nu caută război niciodată. Deseori statele trăiesc conflicte de interese privind comerțul, teritoriul, ideologia și prestigiul. Dacă statele nu pot obține ceea ce doresc prin șantaj, mită sau amenințări, ele pot recurge la război. Războaiele pot să apară când nimeni nu le vrea; războaiele de obicei apar când cineva le dorește.

Realiștii argumentează că chiar și sub circumstanțe favorabile, cooperarea internațională este dificil de realizat din cauza anarhiei, statele sunt deseori mult mai îngrijorate de avantajele relative decât de câștigurile depline. Aceasta se întâmplă datorită faptului că politica internațională este un sistem de autoajutorare în care fiecare stat trebuie să fie pregătit să se bazeze pe propriile resurse și putere pentru a promova interesele sale, liderii naționali căutând deseori să devină mult mai puternici decât potențialii lor adversari. Cooperarea este atunci făcută cu dificultate nu numai de frică pentru faptul că alții trișează și nu reușesc să trăiască conform acordurilor, dar și datorită nevoii resimțite de câștigare a unei poziții superioare. Motivul nu este că actorii statali sunt îngrijorați de statut, ci de faptul că le este frică ca aranjamentelejamentele de care beneficiază toți, dar asigură beneficii mai mari altora decât lor, vor face țara lor vulnerabilă la presiune și constrângere în viitor.

Kenneth N. Waltz dezvoltă ideile de mai sus mai mult analizând diferența dintre sistemele politice ierarhice (în plan intern) și anarhice (în plan internațional). El arată de ce distribuția capabilităților (poziția relativă a puterii statelor) în sistemele anarhice este așa de importantă și arată căile în care comportamentul politic diferă în sistemele ierarhice și anarhice.

Este un acord larg între Realiști cu privire la consecințele anarhiei pentru comportamentul statelor, dar nu un acord total. Realismul ofensiv vizualizează o lume a politicii internaționale în care „unul mănâncă pe celălalt”, în care puterea și frica domină interacțiunile dintre marile puteri și în care războiul, sau amenințarea cu războiul, în rândul marilor puteri sau în vecinătatea lor este o trăsătură constantă a relațiilor internaționale.

Totuși, într-o situație anarhică, întrebarea care se pune nu este „De ce apare războaiul?” ci mai curând „De ce războiul nu apare mai frecvent decât apare în mod curent?”. În loc de a întreba „De ce statele nu cooperează mai mult pentru a realiza interese comune?” ar trebui să întrebăm „Având anarhia și dilema de securitate, cum se face că statele sunt în măsură să coopereze într-o oarecare măsură?”. Anarhia și dilema de securitate nu-și produc efectele imediat și nu este de la sine evident că statele sunt amplificatori de putere. Din această perspectivă, anarhia nu determină acțiunile statului însă ea este provocată de către decizia umană.

Chiar și realiștii observă că războiul și conflictul nu sunt caracteristici constante ale politici internaționale. Cele mai multe dintre state mențin pacea cu celelalte state aproape tot timpul. Actorii statali au dezvoltat o serie de metode pentru a face față anarhiei, pentru a câștiga mai mult decât o securitate mediocră, pentru reglarea competiției lor cu alte state și pentru dezvoltarea unor modele care conțin, dar nu elimină, pericolul agresiunii.

Un număr de condiții și strategii naționale pot face mai ușoară obținerea de către state a obiectivelor comune. Nu numai că fiecare poate observa pe ceilalți mult mai atent, dar toți participanții știu că impactul lor asupra sistemului este suficient de mare astfel încât dacă eșuează în cooperarea cu alții, planurile comune probabil vor eșua. Mai mult, când numărul participanților este mai mare, pot exista mecanisme și instituții care le grupează, prin aceasta copiind câteva dintre avantajele grupurilor mai mici.

Condițiile cu care participanții se confruntă influențează, de asemenea, destinele lor. Barierele anarhiei sunt mult mai probabil de a fi depășite când participanții au orizonturi de timp mari, când chiar exploataterea cu succes a altora produce un rezultat care este numai cu puțin mai bun decât cooperarea reciprocă, pe cînd fiind exploatat de alții este puțin mai rău decât necooperarea reciprocă și când cooperarea mutuală este mult mai bună decât cooperarea nerestricționată. In aceste circumstanțe, statele sunt deosebit de susceptibile să întreprindă strategii condiționate cum ar fi „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Adică, aceștia vor coopera cu alții dacă alții vor face la fel și vor refuza să coopereze dacă alții refuză să coopereze cu alții.

Mai surprinzător apare faptul că democrațiile aproape niciodată nu au mers la război una împotriva alteia. Nu putem spune că democrațiile sunt de la sine înțeles pașnice. Se pare că acestea au avut tot atâtea războaie ca și regimurile dictatoriale. Dacă acest lucru este corect – și, desigur, dovezile și motivele sunt deschise pentru discuție – rezultă că anarhia și dilema de securitate nu împiedică relațiile pașnice și chiar armonioase dintre state care împart unele valori și credințe comune.

Democrațiile sunt evoluții recente. Pentru o perioadă mai lungă de timp, două elemente specifice – legea internațională și diplomația – s-au dovedit folositoare în soluționarea conflictelor dintre state. Deși legea internațională nu este impusă de un guvern internațional, ea poate asigura norme pentru comportare și mecanisme pentru rezolvarea conflictelor. Eficacitatea legii internaționale derivă din dorința statelor de a o supraveghea. Puterile sale nu se extind mai mult decât acceptul statelor „să fie de acord să accepte”. Dacă în joc sunt interese mai puțin vitale, actorii statali pot accepta aranjamente care nu sunt în totalitate satisfăcătoare deoarece ei cred că precedentele sau principiile justifică compromisul făcut. Mare parte din legea internațională reflectă un consens între state a ceea ce reprezintă un beneficiu egal pentru toți, ca de exemplu normele de reglementare a comunicațiilor internaționale. De asemenea, diplomația poate facilita cooperarea și rezolva disputele. Dacă diplomația este abilă și interesele legitime ale părților în dispută sunt luate în considerare, se poate ajunge adesea la înșelegeri pe probleme pe care altfel ar fi putut duce la război.

Liderii naționali folosesc aceste două instrumente tradiționale în cadrul unui sistem de echilibru a puterii. Calomniat de președintele Wilson și urmașii săi și neînțeles de mulți alții, echilibrul de putere se referă la modul în care stabilitatea este realizată prin eforturile conflictuale ale statelor, fie că unele dintre ele sau toate urmăresc deliberat acest scop. Mai mult, chiar dacă cele mai multe state doresc doar să păstreze ceea ce au, propriile lor interese dictează ca să se unească cu scopul de a rezista la orice stat sau coalitie de state care amenință să le domine.

Balanța sistemului de putere este de natură să prevină orice stat de a câștiga hegemonia. Cu toate acestea, nu toate statele vor beneficia în mod egal și nici pacea nu va fi menținută permanent. Recompensele vor fi inegale din cauza inegalităților în putere și expertiză. Războaiele vor apărea deoarece ele sunt unul din mijloacele prin care statele pot păstra ceea ce au sau pentru a câștiga ceea ce râvnesc. Statele mici pot fi chiar eliminate de către vecinii lor mai puternici. Cu toate acestea, sistemul internațional va fi instabil numai în cazul în care statele se adună către partea care cred că este cea mai puternică.

Teoria domino-ului argumentează că sistemul internațional este precar, deoarece o agresiune de succes va atrage mulți adepti, fie din teamă sau din dorința de a împărtăși victoria.

Echilibrul puterii este o strategie urmată de state care acționează independent. Alte metode de a face față anarhiei, care pot completa sau exista alături de acestă stategie sunt mult mai explicit colective. Regimurile și instituțiile pot ajuta la depășirea anarhiei și la facilitarea cooperării. Atunci când statele sunt de acord cu privire la principiile, regulile, și normele care ar trebui să guverneze comportamentul, ele pot ameliora adesea dilema de securitate și crește sfera de cooperare.

În zona de securitate, Organizația Națiunilor Unite are potențialul de a fi o instituție importantă.

Realismul politic crede că politica, ca și societatea în general, este guvernată de legi obiective care are rădăcinile în natura umană. Pentru a îmbogăți societatea este necesar mai întâi să înțelegem legile după care societatea trăiește. Acțiunea acestor legi fiind insensibilă la preferințele noastre, oamenii vor schimba numai în situația riscului de nereușită.

Realismul, crezând în obiectivitatea legilor politicii, trebuie să creadă în posibilitatea dezvoltării unei teorii raționale care reflectă totuși, imperfect și părtinitor, aceste legi obiective. De asemenea, se crede în posibilitatea distingerii în politică între adevăr și opinie – între ce este obiectiv și rațional, pe bază de dovezi și determinat de motive și ce este numai o judecată subiectivă, inspirată de idei preconcepute fără să aibă la bază faptele reale.

Natura umană, în care legile politicii își are rădăcinile, nu s-a schimbat de la filosofiile clasice ale ale Chinei, Indiei și Greciei care s-au străduit să descopere aceste legi. Pornind de aici, noutatea nu este neapărat o calitate în teoria politică dar nici vechimea nu este un defect.

Este adevărat faptul că nu s-a auzit niciodată de o teorie a politicii, dacă mai există o asemenea teorie, înainte de a fi provocat o reacție împotrivă decât una în favoare. Invers, faptul că o teorie a politicii a fost dezvoltată acum câteva mii de ani – așa cum a fost teoria echilibrului de putere – nu crează o prezumție că trebuie să fie demodată și scoasă din circulație.

Pentru realism, teoria constă în stabilirea faptelor și atribuirea de înțeles prin rațiune și presupune că, caracterul politicii externe poate fi stabilit numai prin examinarea actelor politice executate și ale consecințelor previzibile ale acestor acte. Așa putem afla ce au făcut oamenii de stat în realitate iar din consecințele previzibile ale actelor lor putem presupune care ar fi putut fi obiectivele lor.

Examinarea faptelor nu este suficientă. Pentru a da sens faptelor materiei prime de politică externă, noi trebuie să abordăm realitatea politică cu un fel de contur rațional, o hartă ce ne sugerează, posibile sensuri ale politicii externe. Cu alte cuvinte, noi ne punem în poziția de un om de stat care trebuie să îndeplinească o anumită problemă de politică externă în anumite împrejurări, si ne întrebăm care sunt alternativele raționale din care un om de stat poate alege care trebuie să îndeplinească această problemă în aceste condiții, și care dintre aceste soluții raționale acest om de stat, care acționează în aceste condiții, este posibil să aleagă. Aceasta reprezintă testare acestei ipoteze rationale cu faptele reale și consecintele lor care ofera semnificația teoretică a faptelor politicii internaționale. Principalul semn care ajută realismul politic să găsească drumul prin peisajul de politică internațională este conceptul de interes definit în termeni de putere. Acest concept asigură legătura între motivul care încearcă să înțeleagă politica internațională și faptele ce trebuie înțelese. Aceasta stabilește politica precum o sferă autonomă de acțiune și înțeleasă în afara altor domenii, cum ar fi economia (înțeleasă în termenii de interes definiți ca avere), etică, artă sau religie. Fără un asemenea concept, o teorie de politică, internațională sau internă, ar fi complet imposibilă, pentru că fără ea nu putem face distincția între fapte politice și nepolitice, și nici nu am putea să aducem cel puțin o măsură de ordine sistematică în sfera politică.

Presupunem că politicienii gândesc și acționează în termeni de interes definiți ca putere, lucru confirmat de dovezile istorice. Această ipoteză ne permite să reconstituim și să refacem pașii pe care un om de stat – din trecut, prezent sau viitor – ia făcut sau îi va face pe scena politică. Ne uitam peste umărul său când scrie corespondența; ascultăm conversațiile cu alți oameni de stat (politicieni), citim și înțelegem gândurile sale. Gândind în termeni de interes definiți ca putere, ne gândim la ce face și ca obsevatori dezinteresați îi înțelegem gîndurile și acțiunile poate mai bine decât ar face-o singur actorul de pe scena politică.

Conceptul de interes definit ca putere impune o disciplină intelectuală asupra observatorului, introduce o ordine rațională în temă de politică și de aceea face posibilă înțelegerea teoretică a politicii. Din partea subiectului, aceasta presupune asigurarea unei disciplini în acțiune și crearea acelei continuități uluitoare în politică externă care face ca politica externă americană, engleză sau rusească să apară ca un continuum inteligibil și rațional, în general consecventă cu ea însăși, indiferent de motivele, preferințele și calitățile morale și intelectuale ale oamenilor de stat care se succed. În plus, o teorie realistă a politicii internaționale va veghea împotriva a două confuzii bine cunoscute: legătura cu motivele și legătura cu preferințele ideologice.

A căuta cheia politicii externe exclusiv în cauza unui om de stat este amăgitor. Este amăgitor pentru că motivele sunt cele mai amăgitoare dintre datetele psihologice, distorsionate de interesele și emoțiile actorilor și observatorilor și frecvent de nerecunoscut. Se ridică următorele întrebări: Chiar știm care sunt motivele noastre? Ce știm noi despre motivele altora?

Totuși, chiar dacă am avut acces la motivele reale ale oamenilor de stat, această cunoaștere ne-ar ajuta puțin în înțelegerea politicii externe, și ne-ar putea conduce pe un drum greșit.

Este adevărat că aflarea motivelor oamenilor de stat ne poate da unul din multele indicii cu privire la care ar putea fi direcția politicii sale externe. Ea nu poate totuși să ne dea un indiciu prin care să prevadă politica sa externă. Istoria nu ne arată nici o corelație exactă și necesară între calitatea motivelor și calitatea politicii externe. Acest lucru este valabil atât în termeni morali și politici.

Noi nu putem trage concluzia pe baza bunelor intenții ale unui om de stat că politicile sale externe vor fi fie demne de laudă, din punct de vedere moral, sau de succes din punct de vedere politic. Judecând motivele sale, putem spune că el nu va efectua în mod intenționat politici care sunt greșite din punct de vedere moral, dar nu putem spune nimic despre probabilitatea de succes a lor. Dacă vrem să cunoaștem calitățile morale și politice ale acțiunilor sale, trebuie să le cunoaștem pe ele și nu pe motivele lui. Cât de des oamenii de stat au fost motivați de dorința de a îmbunătăți lumea și s-a încheiat făcând-o și mai rea? Cât de des au urmărit un scop și s-a încheiat prin realizarea a ceva ce nici ei nu se așteaptau și nici nu-și doreau?

O teorie realistă de politică internațională va evita, de asemenea, cealaltă eroare comună prin care se echivalează politica externă a unui om de stat cu simpatiile sale filozofice sau politice precum și deducerea trecutului din prezent. Oamenii de stat, în special în condițiile contemporane, s-ar putea să facă un obicei din a prezenta politicile lor externe în funcție de simpatiile lor filozofice și politice, în scopul de a obține sprijin popular.

Cu toate acestea, ei se vor deosebi prin „datoria oficială”, care este să gândească și să acționeze în termeni de interes național și „dorința personală”, care este de a vedea propriile valori morale si principii politice realizate în întreaga lume. Realismul politic nu are nevoie, nici nu acceptă indiferență față de idealurile politice și principiile morale, dar are nevoie într-adevăr de o distincție clară între dezirabil și posibil – între ceea ce este de dorit peste tot și în orice moment și ceea ce este posibil în circumstanțe concrete de timp și spațiu.

Este evident că nu toate politicile externe au urmat întotdeauna atât de rațional, obiectiv și neemoțional un curs. Elementele neesențiale de personalitate, prejudecată și preferință subiectivă, precum și toate punctelor slabe ale intelectului și ale voinței de care omul are parte, sunt hotărâte să abată politica externă de la cursul lor rațional. Mai ales în cazul în care politica externă se desfășoară sub control democratic, necesitatea de a antrena emoții populare pentru sprijinul politicii externe nu poate să nu afecteze raționalitatea politicii externe în sine. Deocamdată, o teorie a politicii externe care urmărește raționalitatea trebuie să facă abstracție de aceste elemente iraționale și să caute să creeze o imagine a politicii externe care prezintă esența rațională descoperită în experiență, fără deviații neprevăzute de la rațiune care, de asemenea, sunt găsite în experiență.

1.2. Relații internaționale, diplomație și politica externă a unui stat

Este un adevăr general valabil al științelor sociale acela că subiectul de studiu nu este unul auto definitoriu ca în cazul științelor naturale. În domeniile științelor sociale nu funcționează automat consensul universal ca punct de plecare în dezvoltarea sau intepretarea unei problematici date. În cazul majorității științelor sociale găsirea unui anumit de grad de consens universal este imposibilă.

Caracteristica generală a problemelor definiției în științele sociale – definițiile convenționale în majoritatea științelor sociale tind să privilegieze un anumit punct de vedere care reflectă interesele celor care sunt dominanți într-un anumit sector. Nu există căi politice neutre care să descrie un anumit fenomen social, dar asta nu înseamnă că nu putem cădea de acord între noi pentru a folosi o anumită definiție din motive de interes.

În primul rând, trebuie să acceptăm faptul că promovarea unei definiții este o problemă de convenție; nu „relațiile internaționale” definesc domeniul „relațiilor internaționale”, ci cercetătorii și practicienii domeniului furnizează definiția.

În al doilea rând, în același timp în care ni se pare logic să începem cu o definiție tradițională, convențională a subiectului, ar trebui să ținem cont de faptul că această definiție va sublinia sigur o particularitate a domeniului – și din acest aspect este posibil să nu fie neutră din punct de vedere politic. În schimb, ceea la ce ne putem aștepta este o definiție a domeniului care, în timp ce se dorește a fi pur obiectivă – reflectând în mod simplist „cum stau lucrurile” – se dovedește a fi, probabil în mod incoștient, partizană sau contencioasă. Urmează ca să fie analizată definirea convențională, respectiv a „agendei ascunse” înainte de a merge mai departe cu definiții alternative, care, desigur, vor avea propriile „agende ascunse”.

Definiția convențională a domeniului stipulează că RI are ca obiect studiul relațiilor dintre state, și că acele relații sunt înțelese la bază în termeni militari, diplomatici și strategici.

Termenul relevant este statul nu națiunea; majoritatea statelor în zilele noastre aspiră să fie state-națiune, dar sunt în posesia statalității mai degrabă decât cea a naționalității care este primordială.

Trăsătura distinctivă este suveranitatea. Acesta este un termen dificil, dar la rădăcina lui este ideea de autonomie juridică. Statele suverane sunt suverane, deoarece nici un organism mai mare nu are dreptul de să le emită ordine. În practică, unele state pot avea capacitatea de a influența comportamentul altor state, dar aceasta influenta este o chestiune de putere nu de autoritate.

Perspectiva convențională asupra relațiilor internaționale, subliniază faptul că relația dintre state este una de anarhie. Anarhie, în acest context, nu înseamnă neapărat situații de dezordine și haos, ci mai degrabă înseamnă absența unui sistem formal de guvernare.

Nu există în relațiile internaționale, nici un centru oficial de luare a deciziei autoritar, cum există în principiu, cel puțin, în interiorul statului. Acesta este motivul pentru care accentul este plasat în mod tradițional pe diplomație și strategie; cu toate că, termenul de sisteme politice "internaționale" este adesea folosit slab în acest context, relațiile internaționale nu sunt cu adevărat politice, pentru că, din nou, în context tradițional, politica este legată de autoritate și guvernare și nu există nici o autoritate internațională, în sensul tradițional al termenului.

Securitatea este preocuparea primordială a statelor și a diplomației, exercitarea influenței, există în contextul în care forța este, cel puțin, o posibilitate. Posibilitatea că forța ar putea fi exercitată este ceea ce face de statul – care, de fapt posedă și dispune de forțe armate – să fie actor cheie internațional. Alte organisme sunt secundare față de stat, și mulțimea celorlalte activități care au loc peste granițele statului, economice, sociale, culturale și așa mai departe, sunt la fel de secundare pentru relațiile diplomatice-strategice ale statelor.

Definirea diplomației se raportează la evidențierea statului ca element fundamental, prin sublinierea modului în care aceasta își exercită rolul de mijlocitor al desfășurării normale a raporturilor dintre state, respectiv stabilirea obiectului propriu de studiu, metodelor și regulilor specifice de cercetare care o îndreptățesc să îi atribuie caracterul de știință. Pe lângă evidențierea ponderii diferite care se acordă componentelor de artă sau știință, în cadrul acestora, trebuie amintit, de asemenea, faptul că, începând de la sfârșitul secolului XIX s-au perpetuat și definiții sau concepte despre diplomație, care au contribuit fie la suprapunerea parțială sau totală, fie la confundarea acesteia cu alte științe. Pentru a sublinia esența diplomației și recunoașterea caracterului său de știință se consideră benefică delimitarea de alte științe sau domenii de activitate apropiate.

Adesea diplomația a fost considerată ca știința relațiilor internaționale. Acestea sunt însă raporturi care se stabilesc între state în domenii forte variate, de natură politică, economică, cultural-științifică, militară etc., diplomația fiind chemată să asigure desfășurarea normală a acestor relații. Confuză care mai persistă uneori între relațiile internaționale și diplomație este cauzată și de publicarea unor cărți sau studii despre istoria relațiilor internaționale sub titluri de „istorie a diplomației”, deși în mod corect acest termen trebuie să fie consacrat evoluției instituțiilor diplomatice și metodelor diplomatice.

Diplomația nu este sinonimă nici cu politica externă a statului. Această politică însumează totalitatea directivelor, scopurilor, metodelor și mijloacelor utilizate de forurile de conducere ale unui stat în relațiile cu alte state, cât și elaborarea poziției față de problemele internaționale. Ea nu se confundă cu politica externă a statului și datorită faptului că ea nu elaborează politica ci este pusă în slujba acesteia. Instituțiile diplomatice sau diplomații nu stabilesc politica externă a unui stat ci prin metodele și regulile specifice sunt chemate să pună în valoare și să realizeze în cele mai bune condiții politica externă a statului.

Așa cum nu trebuie confundată cu relațiile internaționale sau cu politica externă a statului, diplomația, ca știință independentă, nu se confundă nici cu știința dreptului internațional. Acesta are ca obiect studierea și sistematizarea principiilor și normelor de conduită ale statelor în relațiile dintre ele. La rândul său dreptul internațional cuprinde în structura sa ramură distinctă denumită drept diplomatic și consular, care poate conduce la o apropiere de știința diplomației dar nu se suprapune acesteia.

Domeniul Relațiilor Internaționale (frecvent prescurtate RI) înregistrează o diversitate de definiții. Pentru unii, relațiile internaționale înseamnă relațiile diplomatice-strategice ale statelor și principala caracteristică a relațiilor internaționale se axează pe probleme de război și pace, conflicte și cooperare. Alții văd relațiile internaționale ca tranzacții în afara granițelor de tot-felul, politice, economice și sociale, și RI mai de graba vizează studiul negocierilor privind comerțul sau colaborarea între instituțiile non-guvernamentale din stat cum ar fi Amnesty International – discuțiile convenționale despre pace, sau lucrările Națiunilor Unite.

Ramura dreptului diplomatic și consular se consacră studierii normelor referitoare la statutul organelor de relații externe și care reglementează activitatea diplomatică a statului.

Dreptul internațional studiază normele scrise sau cutumiare, cuprinse în convenții sau tratate internaționale referitoare la relațiile politice dintre state, fără să se extindă asupra regulilor specifice diplomației. Totodată, dreptul internațional nu se confundă cu diplomația deoarece nu studiază evoluția instituțiilor diplomatice, nici teoria și tehnica tratatelor, care constituie metoda principală a științei diplomației. Diplomația nu se confundă nici cu dreptul integrării sau cu dreptul comunitar care s-a consolidat în ultimele decenii.

De asemenea, diplomația nu reprezintă același lucru cu diplomatica, ramură a științei istoriei care se referă la colecții de documente privind relațiile internaționale. Termenul „diplomatică” definește modul de întocmire a documentelor și autenticitatea acestora.

Înfăptuirea politicii externe a statului a făcut necesară crearea unor instituții și canale oficiale de comunicare pentru asigurarea desfășurării normale a raporturilor între state. Prin aceste instituții și canale se transmit informații reciproce în probleme de politică externă la nivel bilateral sau multilateral.

În lumea contemporană, pe lângă autoritățile interne ale statelor care elaborează politica externă, stabilesc și mențin raporturi internaționale, sau cele care înfăptuiesc această politică și relații, respectiv organele cu atribuții diplomatice, o capătă activitatea organizațiilor internaționale, în primul rând Organizația Națiunilor Unite, care reprezintă forumul mondial în care statele membre dezbat pe baze egale, într-un limbaj politic comun, probleme care interesează toate statele, contribuind la realizarea înțelegerii reciproce și încrederii între acestea.

1.3. Structurile responsabile cu înfăptuirea politicii externe

RI sunt dependente de actorii-cheie – diplomații și soldații, deoarece oricare stat trebuie să fie permanent conștient de problemele de securitate, să aibă în vedere că și ele însele se pot găsi ele brusc implicate în conflicte militare care nu puteau fi anticipate dinainte.

Violența fizică și conflictul deschis sunt în centrul relațiilor internaționale așa cum descrierea tradițională a domeniului ar sugera-o. Cele mai multe țări, de cele mai multe ori, trăiesc în pace cu vecinii lor și cu lumea întreagă în general. Tranzacțiile au loc dincolo de granițe – circulația persoanelor, bunurilor, bani, informații și idei – într-un mod pașnic.

Totuși, există fenomene care se întâmplă în afara granițelor în zilele noastre, care sunt mai puțin bine venite, cum ar fi probleme de poluare și de degradare a mediului, drogurile și comerțul cu arme, terorismul internațional și alte crime internaționale – amenințări la adresa securității noastre, deși nu chiar în același mod ca un război sau un conflict violent.

În sistemul organelor statului care înfăptuiesc zi de zi și sub toate aspectele politica externă și relațiile internaționale un loc important îl au departamentele afacerilor externe și reprezentanțele diplomatice și consulare ale acestora din străinătate. În majoritatea țărilor aceste departamente sunt denumite generic „ministerul afacerilor externe”. Acesta este organul guvernamental care asigură înfăptuirea politicii externe, reprezintă statul pe arena internațională prin intermediul reprezentanțelor prin intermediul reprezentanțelor diplomatice din străinătate și contactele cu cele străine din propria țară. Acestuia îi revine sarcina de analizare și concluzionare a informațiilor despre situația internațională, de pregătire a propunerilor de politică externă a statului. În acest scop, Ministerul Afacerilor Externe întreține contacte permanente cu misiunile sale diplomatice și consulare din străinătate, conduce nemijlocit activitatea acestora, întreține legături cu reprezentanțele diplomatice străine acreditate în țară, participă la pregătirea delegațiilor statului trimise în străinătate, în probleme de politică externă, la primirea delegațiilor guvernamentale străine.

Reprezentanții săi participă la consfătuiri și conferințe internaționale, prelucrează proiecte de acorduri și convenții internaționale, apără prin intermediul reprezentanțelor sale diplomatice interesele instituțiilor și cetățenilor statului aflați în străinătate. Definirea diplomației este facilitată de prezentarea funcțiilor de bază ale organelor interne și externe ale statului consacrate activității diplomatice.

În acest sens, examinarea temei enunțate, pe lângă definițiile din seria celor prezentate pentru enumerarea funcțiilor de bază ale diplomației este edificatoare cea conform căreia „diplomația reprezintă activitatea organelor statului care se ocupă de relațiile externe sau care se ocupă de reprezentarea statului într-un alt stat, apărând pe cale pașnică drepturile statului și interesele lui în exterior, pentru atingerea scopurilor de politică externă ale clasei dominante din statul respectiv. În sensul restrâns al cuvântului diplomația este arta ducerii tratativelor între state.”

Relații internaționale sunt complexe, o chestiune sensibilă, în care interdependența statelor și a societăților este o caracteristică frapantă ca și independența lor.

Teoreticienii globalizării conștienți fiind de importanța continuă a statelor, continuă să refuze să le pună în centrul lucrurilor. Concentrarea lor se axează în schimb pe tranzacțiile global-politice, sociale și, mai ales, pe cele economice și pe noile tehnologii care au creat Internetul, bursa de valori și un sistem integrat ce în ce mai bine la nivel mondial.

Problemele mult mai interesante din zilele noastre gravitează în jurul politicii de globalizare.

O abordare radicală pentru RI – numită uneori „structuralism” sau „analiză centru-periferie” – subliniază existența unor forțe la nivel mondial, o structură a lumii în care interesul dominant al claselor în mare măsură – dar nu în totalitate – situat în lumea industrială avansată, domină și de a exploatează restul lumii, folosind mijloace economice, politice și militare, în acest scop.

Din punctul de vedere neo-marxist, există o lume de state și societăți naționale organizate într-un sistem stratificat la nivel mondial, în care diviziunea convențională a lumii în societăți naționale induce o perspectivă în care persoanele care alcătuiesc aceste societăți separate, să fie percepute ca având interese comune, deosebite de interesele lor reale, ca reflectare a pozițiile lor sociale.

Definirea RI este un demers înșelător iar nicio definiție simplă nu poate fi adoptată pe scară largă. Fiecare dintre pozițiile asupra RI are un anumit punct de vedere asupra lumii, fiecare reflectă o înțelegere parțială a lumii, și, dacă oricărei dintre aceste poziții i s-ar permite să genereze o definiție a domeniului aceasta ar fi plasată într-o poziție privilegiată, pe care nu ar fi câștigat-o.

Dacă, de exemplu, o definiție tradițională a RI, ca fiind studiul statelor, de securitate și de război este adoptată, atunci problemele complexe de interdependență și globalizare ar fi marginalizate.

Pe de altă parte, dacă RI au ca obiect studiul tranzacțiilor transfrontaliere, în general, și, astfel, se lasă deschisă natura acestor tranzacții, ignoră importanța existenței granițelor politice, pe care unii teoreticieni radicali ai globalizării le neagă.

O definiție pur și simplu nu este posibilă încă, putându-se propune o definiție extinsă a RI. Cu toate acestea, înainte de a ne putea apropia de aceste chestiuni de fond trebuie să ne referim la un alt aspect contencios, și anume caracterul de "teorie" în domeniul relațiilor internaționale.

Diplomația constituie un domeniu specific de activitate și este realizată de persoane care alcătuiesc o categorie profesională distinctă. Termenul de diplomație poate fi folosit pentru a desemna politica externă, adică poziția internațională a unui stat, fie în sens generic, fie într-un sens care este dat de un anumit element specific – cu privire la o regiune geografică, ori referitor la o epocă sau cu privire la ipostaze ale acesteia ori la metodele acesteia. În plus, noțiunea de diplomație mai este folosită și pentru a desemna un organ de stat, precum și pentru a denumi funcțiile și activităților îndeplinite de un diplomat.

În concluzie, acțiunile diplomatice se referă la menținerea păcii și colaborării internaționale și trebuie să aibă la bază principiile general acceptate al raporturilor dintre națiuni.

Ținând seama de complexitatea funcțiilor diplomatice, de varietatea și numărul problemelor pe care le vizează, personalul diplomatic și consular constituie categoria de personal cea mai importantă în domeniul reprezentării la nivel național și internațional.

Fiecare stat își stabilește, prin legislația internă, ținând cont de prevederile Convenției de la Viena, de normele și principiile dreptului internațional și de cutuma în materie, reglementări privind activitatea diplomatică și consulară, în ansamblul ei, ca o activitate distinctă, cu un specific unic. Diplomații au ca principală atribuție de serviciu înfăptuirea politicii externe a României prin mijloace specifice, cum ar fi: tratative, negocieri, corespondență și mijloace pașnice, iar condiția lor juridică depinde în mare parte de reglementările internaționale.

Capitolul 2

CONSIDERAȚII PRIVIND ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ

2.1. Considerații privind corpul diplomatic și consular

Conform art. 2 din Legea nr. 269/ 2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, cu modificările și completările ulterioare, „au calitatea de membri ai Corpului diplomatic și consular al României: a) ministrul afacerilor externe; b) secretarii de stat și subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe; c) secretarul general și secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe; d) personalul diplomatic și consular care își desfășoară activitatea în administrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe lângă organizațiile internaționale și oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerț Exterior și de la alte ministere și instituții, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare.

Miniștrii, secretarii de stat și subsecretarii de stat fac parte din rândul funcțiilor de demnitate publică numite, conform anexelor nr. VII/2a și VII/2b la O.U.G. nr. 191/2002 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2003 personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică. Secretarii generali și secretarii generali adjuncți sunt funcționari publici, făcând parte din categoria funcționarilor publici, potrivit art. 11 lit. c) din L. nr. 188/ 1999 Statutul funcționarilor publici.

Personalul diplomatic și consular care își desfășoară activitatea la ambasadele, misiunile permanente pe lângă organizațiile internaționale și oficiile consulare ale României sunt în mod evident salariați, făcând parte din categoria personalului contractual, datorită faptului că în conformitate cu art. 87 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul public este „desemnat de către autoritatea sau instituția publică să desfășoare activități în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituții internaționale, pentru perioada respectivă”. În concluzie, chiar dacă diplomații ar fi funcționari publici, această calitate ar fi suspendată pe perioada misiunilor în străinătate.

În acest context, se ridică întrebarea: care este raportul juridic de muncă al membrilor Statutul Corpului diplomatic și consular al României, în centrala Ministerului Afacerilor Externe, alții decât ministrul afacerilor externe, secretarii de stat și subsecretarii de stat, secretarul general și secretarii generali adjuncți? Astfel, trebuie stabilit dacă membrii Corpului diplomatic și consular al României, alții decât cei indicați la art. 2 alin. (1) lit. a-c din Legea nr. 269/2003, sunt salariați (bugetari) sau funcționari publici.

Într-o primă opinie se consideră că membrii Corpului diplomatic și consular al României sunt personal contractual, iar în sprijinul acestei soluții sunt aduse următoarele argumente:

– art. 3 alin. (1) din Legea nr. 269/2003 se referă la completarea acestei legi, mai întâi, cu legislația muncii și, doar în subsidiar, cu Statutul funcționarilor publici. În concluzie, atunci când nu există reglementată o anumită situație în Statutul Corpului diplomatic și consular al României, acesta se completează mai întâi cu prevederile legislației muncii și, doar dacă nici acestea nu sunt satisfăcătoare cu prevederile Statutului funcționarilor publici;

– art. 51 alin. (1) lit. f și art. 67 din Legea nr. 269/2003 se referă la „desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă încheiat cu Ministerul Afacerilor Externe” și la suspendarea „contractelor individuale de muncă” ale membrilor Corpului diplomatic și consular al României care au săvârșit abateri disciplinare;

– conform art. 58 din aceeași lege personalul diplomatic și consular răspunde, reparatoriu, fie patrimonial, fie civil, iar noul Cod al muncii în cap. III din titlul XI se referă la răspunderea patrimonială a salariaților

– art. 60, art. 64, art. 66 reglementează suspendarea raporturilor de muncă, iar nu de serviciu; Având în vedere cele de mai sus, dar și faptul că Legea nr. 269/2003 este o lege organică, rezultă că dispoziția prevăzută de art. 5 lit. d din Legea nr. 188/2003 conform căreia pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară activitatea în serviciile diplomatice și consulare, este implicit abrogată, rezultă că membrii Corpului diplomatic și consular al României fac parte din categoria personalului contractual.

Într-o altă opinie, simetric inversă, membrii Corpului diplomatic și consular al României sunt funcționari publici și nu salariați. Astfel:

– art. 17 alin. (1) lit. c din Legea nr. 269/ 2003 prevede drept o condiție obligatorie ca membrii Corpului diplomatic și consular al României să nu facă parte din partide politice. Or, conform art. 40 alin. (3) din Constituția României, republicată, prevedere care era conținută și de forma anterioară a acesteia, nu pot face parte din partide politice, „judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.” În opinia d-lui dr. Șerban Beligrădeanu, ar rezulta că, „dacă personalul diplomatic și consular la care ne referim ar avea calitatea de salariat bugetar, art. 17 alin. 1 lit. c din Legea nr. 269/ 2003 este neconstituțional. Așa fiind, interpretarea rațională și concordantă cu Legea fundamentală duce la concluzia că, și în prezent, personalul diplomatic și consular în discuție are calitatea de funcționar public”.

– conform art. 5 lit. d din Legea nr. 188/ 1999, în redactarea dată de Legea nr. 161/ 2003, prevede că pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară activitatea în serviciile diplomatice și consulare;

– art. 3 alin. (1) din Legea nr. 269/ 2003 prevede că Statutul Corpului diplomatic și consular al României se completează și cu prevederile înscrise în Statutul funcționarilor publici, considerându-se în această opinie că trimiterea la legislația muncii, exemplificată la pct. 1, este firească întrucât și art. 103 din Legea nr. 188/ 1999 stabilește că „dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii”;

– se consideră că utilizarea în Legea nr. 269/ 2003 a sintagmei „raporturi de muncă” nu infirmă concluzia de mai sus , întrucât și raportul de serviciu al funcționarului public constituie una din formele tipice ale raportului juridic de muncă, alături de cele bazat pe contractul individual de muncă.

Într-o a treia opinie, s-ar putea susține că membrii Corpului diplomatic și consular al României în discuție ar constitui o nouă categorie de personal, distinctă de salariați, funcționari publici și demnitari, și anume o categorie de personal ce ar reprezenta o combinație între personalul contractual și funcționarii publici. În opinia lui Șerban Beligrădeanu „această ultimă opinie nu poate fi acceptată, întrucât nici un act normativ nu reglementează un atare hibrid, de altfel totale inutil. În opinia noastră, membrii Corpului diplomatic și consular al României, alții decât demnitarii și înalții funcționari publici, trebuie să facă parte din categoria personalului contractual, chiar dacă din legislația în materie, după cum am arătat anterior nu reiese clar această calitate.

Includerea diplomaților în categoria funcționarilor publici ar îngreuna desfășurarea activității normale a Ministerului Afacerilor Externe, în special din punct de vedere organizatoric, întrucât normele care reglementează regimul general al funcționarilor publici sunt concepute a se aplica pe teritoriul României și nu conțin și prevederi de natură a soluționa aspectele specifice, de extraneitate, cu care se confruntă Ministerul Afacerilor Externe. Astfel, pot fi menționate: fluctuația de personal, imposibilitatea înființării funcțiilor publice în serviciul exterior, imposibilitatea aplicării unor prevederi punctuale din statutul funcționarilor publici referitoare la evaluare, redistribuire, sindicate, probleme procedurale legate de angajarea răspunderii disciplinare și materiale, etc.

În plus, considerăm că Statutul Corpului diplomatic și consular al României trebuie interpretat în spiritul său, care statuează cele enunțate anterior. Astfel acesta face referirea la contractul individual de muncă și la raporturile de muncă al membrilor Corpului diplomatic și consular al României. În concluzie, considerăm necesară clarificarea naturii raportului juridic de muncă al acestei categorii de personal, prin menționarea în mod expres în cadrul Legii nr. 269/2003 că membrii Corpului diplomatic și consular al României fac parte din categoria personalului contractual. În plus, în aceeași ordine de idei, suntem de părere că trebuie modificată Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnității publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției în sensul eliminării lit. d) de la art. 5, includerii Corpului Diplomatic și Consular la art. 6 și, implicit, modificarea art. XV.

Activitatea desfășurată de misiunile diplomatice, împreună cu finalitatea urmărită prin aceasta, sintetizate în funcțiile diplomatice, constituie rațiunea ultimă (ultima ratio) de a fi a misiunilor diplomatice.

O misiune diplomatică este înființată și funcționează, într-un scop politic precis – în vederea realizării anumitor obiective ale funcțiilor diplomatice, iar materializarea acestora are, loc prin desfășurarea unui ansamblu de activități și acțiuni pe care misiunea, sau mai exact, personalul ei le efectuează.

Activitatea misiunii diplomatice are un caracter concret și diversificat. Misiunea diplomatică desfășoară o activitate al cărei conținut, diversitate și intensitate (rezonanță) depind de raporturile existente între cele două state și de climatul politic general. Starea relațiilor dintre două state influențează, de regulă, în mod direct activitatea unei misiuni diplomatice și natura acestei activități, fiind mai bogată sau mai restrânsă, în raport cu situația acestor relații; prin exercitarea lor, funcțiile consulare influențează efectiv nivelul și conținutul relațiilor dintre statele respective. Aceste activități și acțiuni își găsesc expresia politico-juridică în ceea ce se cheamă funcțiile misiunii diplomatice. Noțiunea care redă activitatea misiunii diplomatice – funcția misiunii diplomatice este cuprinzătoare și cu o sferă destul de conturată.

Prima coordonată care stă la baza delimitării sferei funcțiilor și activității diplomatice, este dată de însăși caracterul misiunii diplomatice; anume, este vorba numai de acele activități pe care le poate avea un organ de stat, care există special pentru realizarea politicii sale externe (deci, ideea de specialitate).

A doua coordonată a funcțiilor și activităților misiunii diplomatice o constituie finalitatea acestora. Scopurile urmărite prin activitatea pe care o desfășoară o misiune diplomatică, sunt prestabilite și delimitate, definite, întrucât ele sintetizează și prestabilesc cadrul în care se desfășoară activitatea misiunii diplomatice, este normal ca statele să le fi convenit sau acceptat și reglementat ca atare.

A treia coordonată o constituie acordul intervenit între statele respective, cu privire la funcțiile și activitatea misiunilor diplomatice pe care le-au schimbat. Misiunea diplomatică pune, față-n față, două state cu ordinele lor juridice; de aici, decurge și necesitatea definirii și precizării de către dreptul internațional, a sarcinilor care revin misiunii diplomatice. Dar această regulă este valabilă și în ceea ce privește mijloacele prin care se materializează scopurile activității misiunilor diplomatice.

Dacă avem în vedere că în doctrină fundamentarea beneficiului privilegiilor și imunităților se face pe ideea de necesitate funcțională, problema determinării sferei funcțiilor misiunii diplomatice și a activităților sale capătă o importanță decisivă, mai ales în cazurile aduse în fața justiției.

Funcțiile misiunii diplomatice, deși tratate în doctrina dreptului internațional public, nu au fost totuși, definite.

Există un consens general, în sensul că misiunea diplomatic exercită funcții corespunzătoare finalității sale, constând, în esență, în a contribui la cunoașterea reciprocă și la apropierea dintre două state, precum și la promovarea cooperării amicale multilaterale între ele.

Dar sfera de activitate a misiunii diplomatice este extrem de cuprinzătoare și de variată, agentul diplomatic desfășurând o activitate cu caracter direcțional, cu implicații politice directe. Din această cauză, unii specialiști în domeniu fie că evită să dea o definiție a funcțiilor diplomatice arătând că este greu să fixezi, în mod aprioric, într-o formulă, activitatea extrem de largă, variată și complexă pe care o au de desfășurat agenții diplomatici, fie că încearcă să centreze întreaga activitate a agentului diplomatic, în jurul funcției de purtător de cuvânt {de nuntim) al guvernului său.

În literatura de specialitate, s-a relevat și caracterul deosebit de delicat și de sensibil al activității pe care o desfășoară un agent diplomatic și în primul rând, șeful de misiune, rezonanța politică a acesteia, pentru că tot ceea ce ambasadorul spune și face, afară dacă este dezavuat reprezintă vederile și poziția șefului statului său.

În anumite situații, ambasadorul este singurul factor care poate fi implicat în tratarea problemelor. Dacă actul unui președinte este deosebit de grav, prin implicațiile politice pe care le poate avea și nu trebuie recurs la aceasta decât în ultimă instanță, dacă postul unui ministru este o funcție politică și, ca atare, acesta este supus unor presiuni politice imediate, ambasadorul are privilegiul de a scăpa acestor presiuni. Numai ambasadorul poate aborda anumite forme de activități (poate avea, în mod neoficial, contacte și întâlniri cu factorii de decizie cu care guvernul său nu ar putea, pentru anumite motive, să le aibă).

2.2. Argumente pentru un status realist

Distrugerile imense înregistrate pe câmpurile de luptă din 1914-1918, au produs o serie de reacții. Prima reacție a multora a fost de a solicitarea ca personajele politice să își asume responsabilitatea personală pentru dezastrul produs. Cu toate acestea, nici o încercare serioasă nu a fost făcută pentru sancționarea vinovaților. Chiar și în timpul conflictului, s-a ajuns rapid la concluzia că sancționarea nu ar fi un răspuns inadecvat la cauzele de război, concluzionându-se că germanii poartă o responsabilitate mai mare decât alte țări.

Totodată, s-a stabilit că sistemul RI a fost vinovat de producerea dezastrului, iar mai mulți gânditori de diferite orientări, precum și politicieni au considerat necesar ca să fie elaborat un ghid pentru a schimba sistemul, să împiedice repetarea dezastrului. Cei mai mulți gânditori au fost americani sau britanici (de fapt, disciplina RI este în mare parte un produs anglo-saxon). Starea de spirit dominantă în Franța a fost de răzbunare împotriva Germaniei, în timp ce în Rusia revoluția bolșevică din 1917 a reprezentat o provocare la însăși ideea de RI. În Germania, ideile gînditorilor britanici și americani au fost adoptate după înfrângerea ei, dar au indus și o deziluzie uriașă datorită punerii în operă a acestor idei prin Conferința de Pace de la Versailles, în 1919.

Anglia și America, două țări mai puțin preocupate de problemele imediate de după primul război mondial, dar atente la natura anarhică a politicii mondiale, se aflau în sub influența tradițiilor lor liberale.

Tradițiile acestor două puteri, oferă oportunitatea unei noi viziuni, o nouă gândire, care a fost produs în Anglia și America, un curent cunoscut sub numele de "internaționalism liberal" – ce constă în esență în adaptarea în linii mari principiilor politice liberale pentru gestionarea sistemului internațional.

În Marea Britanie, ideile liberale internaționaliste au fost elaborate de Fabians și de liberalii radicali prin intermediul unor organisme cum ar fi "Uniunea pentru Controlul Democratic". Deși a existat o anumită simpatie pentru aceste idei la nivel guvernamental, linia generală de politică externă continuă să fie tradiționalistă. Ceea ce a mers prost în 1914, este un eșec al diplomației, și, în special lentoarea diplomatică a marilor puteri în mobilizarea pentru o conferință internațională pe problemele din Balcani, mai degrabă decât orice eșec sistemic. Cu toate că internaționalismului britanic liberal a fost în mare parte neoficializat, în Statele Unite, aceste idei au fost îmbrățișate de către președinte însuși, Woodrow Wilson, și prezentate în paisprezece puncte în discursul său din ianuarie 1918. Internaționalismului liberal a oferit o bază teoretică pentru prevenirea dezastrelor similare în viitor.

Primul element acestei viziuni este definit de politica internă. Convingerile liberale populare privind războiul nu trebuie să fie decise de militariști/autocrați sau aspirațiile legitime ale națiunii să nu fie blocate nedemocratic. O soluție este de a promova sistemele politice democratice, liberal-democratice, regimuri constituționale, precum și principiul autodeterminării naționale. Dacă toate regimurile ar fi la nivel național de natură liberal-democratice, nu ar exista nici un război.

A doua componentă a internaționalismului liberal, derivă din critica sa privitoare la situația anterioară anului 1914, care a subminat RI și perspectivele de pace. Diplomația secretă a condus la un sistem de alianță în care națiunile s-au angajat în acțiuni care nu au fost sancționate de către parlamentele naționale. În 1914, nu a existat nici un mecanism care de prevenire a războiului, cu excepția echilibrul "de putere" – o noțiune care a fost asociată cu putere neprincipial politică. Stabilirea unor principii de RI impune pe scena internațională, o nouă structură instituțională pentru RI – Liga Națiunilor.

Scopul Ligii Națiunilor este proiectat de a furniza securitate care toate națiunile, să înlocuiască balanța puterii, printr-un sistem instituțional. Balanța puterii se baza pe angajamentele private de asistență încheiate între anumite state. Liga este proiectată să ofere garanții de securitate publică: principiu de bază ar fi "unul pentru toți și toți pentru unul". Fiecare țară ar garanta securitatea altor țări, și, astfel, nu ar mai fi nevoie ca națiunile să mai recurgă la expediente, cum ar fi alianțele militare sau balanța puterii. Legea va înlocui războiul ca principiu de bază al sistemului.

Aceste două pachete de reforme – pentru structurilor interne și instituțiile internaționale – au un caracter liberal din două perspective. Din punct de vedere politic, acestea au fost liberale, în măsura în care există atât un guvern constituțional și statul de drept, este un principiu cu aplicabilitate universală atât pentru toate regimurile. Dar ideile reformatoare sunt, de asemenea, liberale într-un sens mai filosofic, în măsura în care acestea s-a întemeiat destul de mult pe ipoteza unei armonii care să fie la baza intereselor reale. Premisa de bază este că deși, aparențele sunt conforme unei armonii generalizate, totuși, uneori există anumite circumstanțe în care interesele sunt contradictorii (de fapt, interesele reale ale oamenilor ar putea să nu fie contradictorii, dar există astfel de împrejurări care induc distorsiuni ce provin fie din răutatea ce însoțește anumite interese speciale sau din ignoranță pur și simplu).

Din punctul de vedere liberal, politica internațională nu este bazată pe "joc cu sumă zero", decât cele care sunt din domeniul economiei internațională; cele naționale sunt întotdeauna reconciliabile. Convingerile liberale consideră că se poate realiza o armonie naturală a intereselor prin promovarea educației. Educației este văzută ca un mijloc de combatere a ignoranței, care este cauza principală a eșecului armonizării intereselor, și prin urmare devine una originile RI ca disciplină academică. Studiu sistematic al RI, ar conduce la creșterea sprijinului pentru dreptul internațional și a Ligii Națiunilor. Astfel, acesta a fost punctul de plecare ca internaționalismul liberal să devină o nouă disciplină.

Tratatele de pace din 1919 au reprezentat o întruchipare parțială a gândirii liberale internaționaliste. Principiul autodeterminării naționale a fost promovat, dar numai în Europa – și chiar și acolo a fost destul de subiectiv atunci când a fost vorba de drepturile germanilor. Tratatul de la Versailles a fost un dictat împotriva germanilor, mai degrabă decât o negociere cu ei, chiar dacă Kaiserul fusese răsturnat la sfârșitul războiului și un regim liberal – Republica Democrată fusese stabilită în Germania. Germania a fost considerată responsabilă pentru război și considerată răspunzătoare pentru plata despăgubirilor de război. Problema despăgubirilor plătite de germani a fost de a fi o rană purulentă din anii interbelici.

Liga Națiunilor încorpora principiul de securitate colectivă, dar conectat de Tratatul de la Versailles și, astfel, asociat cu ceea ce germanii au considerat ca un status quo-ul nedrept nu au permis clădirea unei instituții internaționale coerente. Senatul Statelor Unite a refuzat să adere la Liga constituită în baza tratatelor de pace, și, inițial, nu au permis nici Germaniei și nici Rusia să se alature. Adevărul nefericit a fost faptul că ideile internaționalist liberale nu au fost însușite de toate statele, iar președintele american Wilson – din cauza bolilor – a fost în imposibilitatea de a promova ideile liberale în fața compatrioților săi colegi, permițându-le liderilor opoziției din Senatul să nu aprobe participarea la negocierile de pace. O generație mai târziu, această greșeală, deși președintele american Franklin Roosevelt era și el bolnav – nu s-a mai repetat.

Negocierile de pace din 1919 nu au fost atât de dure cum se estimase inițial, iar în 1920 se părea destul de posibil că, fără îndoială defectele de la Versailles ar fi corectată prin acțiunile armonioasă a marilor puteri. Tratatele de la Locarno din 1926 au confirmat simbolic frontierele de vest a Germaniei, și, mai important, restabilită mai mult sau mai puțin relațiile pe cale amiabilă între puterile, a ajutat un proces de schimbări de personal în partea de sus. Gustav Stresemann în Germania, Aristide Briand în Franța, și Austen Chamberlain (urmat de Arthur Henderson) din Marea Britanie păreau angajați la soluții pașnice la probleme ale Europei.

Tratatul de la Paris, în 1928 – așa-numita Pactul Kellogg-Briand, conține o propunere pentru a marca 150 de ani de prietenie americano-franceză prin semnarea unui pact de neagresiune, în viziunea de a se transforma într-un acord universal, pentru eliminarea de războiului din cadrul RI, astfel urmărindu-se închiderea lacunelor juridice conținute de Pactul Ligii Națiunilor. Practic, toate țările semnaseră tratatul – cu rezervele specifice intereselor naționale inerente – dar, dintr-o perspectivă cinică, s-a reușit doar ca aproape toate războaiele după 1928 să devină războaie de "auto – apărare".

Pe scurt, după cum anii 1930 se înregistrează colaps economic, creșterea numărului de dictatori, o serie de acte de agresiune din Asia, Africa și Europa, pe fondul incapacității de a puterilor conducătoare al Ligii Națiunilor, Marea Britanie și Franța, de a dezvolta o politică coerentă, ca răspuns la aceste evenimente. În mod evident aceste evenimente au fost catastrofale în "lumea reală", dar acestea au fost la fel de dăunătoare și în lumea ideilor. Incapacitatea curentului internaționalismului liberal de a face față acestor evenimente, a sugerat necesitatea inventării unui nou aparat conceptual sau redescoperirea unor idei mai vechi.

Plecând de la rădăcinile internaționalismului liberal, este ușor a se identifica problemele cu care se confruntă această abordare în anii 1930. În 1919, internaționaliști liberale au crezut că "oamenii" au un real interes universal și o puternică dorință pentru pace pentru promovarea regimurilor democratice. Astfel, promovarea intereselor de a controla orice subminare a păcii, nu a dus decât la dezvoltarea unui fel de militarist, autoritar, autocratic, anti-regim democratic care a fusese dominant în Germania, Austro-Ungaria și Rusia în 1914.

Unele din crizele din anii 1930 au fost provocate de acest tip de regim – militarismului japonez din Manciuria și China, și "Franco" în Războiul civil spaniol prinde bine destul de bine. Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini, nu au fost tradiționale autocrații militare; mai degrabă, ele au fost regimuri pe care au venit la putere prin cvasi-mijloace democratice și au rămas la putere prin manipularea sprijinului popular. Nu au existat alegeri în Germania, după 1933, dar dovezile social-politice sugerează că socialist- naționalismul a avut sprijin masiv atât pentru declanșarea cât și pentru războiului.

În plus, aceste regimuri, au glorificat sprijinul popular pentru război. Retorica fascismului și național-socialismul a subliniat virtuțile luptei armate și importanța sa în construirea națiunii. Și, bineînțeles, expansionismul declarat de a transforma regimurile mediteraneene într-un lac italian, depopularea Europei de Est de slavi, evrei și alte rase considerate inferioare și repopularea cu "arieni" – nu a puteau fi realizate prin orice mijloace, decât numai prin război. Deși Hitler menționa în discursurile sale publice că el a fost obligat să recurgă la forță de comportamentul și încăpățânarea dușmanilor poporului, era destul de clar că acest lucru a fost nonsens. Ceea ce promova național-socialismul este diametral opus internaționalismului liberal.

Consecințele acestor viziuni social-politice au fost resimțite în special în ceea ce privește sprijinul pentru Liga Națiunilor și a statului de drept. Premisa de bază a internaționalismului liberal a fost că vigoarea opiniei publice mondiale susține Liga Națiunilor și că nici un stat nu și-ar permite de a acționa împotriva acestei premize.

Scopul organizației din perspectiva securității colective a fost de a preveni războaie, nu să lupte împotriva ei. Procedurile greoaie ale Ligii, sunt ca o frână în prevenirea conflictului. Rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale continuă să fie doar un deziderat. În acest context, comportamentul lui Hitler și Mussolini au demonstrat aceste idei au fost pur și simplu greșit. Sloganul internaționalismului liberal a fost "nu legalizării războiului", dar a devenit clar, după anii 1930, că singurul mod în care "legalitatea internațională" ar putea fi menținută, este "războiul".

Modalitatea în care s-a manifestat sprijinul pentru Liga Națiunilor și pentru blocarea războiului, este greșit construit încă de la fundamente. Atunci când guvernele britanic și francez încearcă să rezolve criza provocată de invazia Italiei în Etiopia prin diplomatul Hoare, acesta nu condamnă agresorul, opinia publică fiind revoltată și consecințele au fost că Hoare a fost nevoit să demisioneze și ultima șansă reală de a bloca intrarea lui Mussolini sub influența lui Hitler a fost pierdută. Opinia publică britanică a vrut ca Liga să acționeze, dar guvernul britanic a estimat greșit că publicul nu va sprijini un război, și, prin urmare a urmărit ca sancțiunile împotriva Italiei să fie moderate.

Treptat, au apărut idei noi; în anii 1930, teologul radical american Reinhold Niebuhr susține că s-a exagerat capacitatea colectivități de a se comporta moral. Niebuhr aprecia că "oamenii" au capacitatea de a fi buni, dar această capacitate este întotdeauna în conflict cu comportamentul păcătos, de achiziție și agresivitate, tendințe, de asemenea, prezente în natura umană. Criticile internaționalismului liberal vin dinspre poziții destul de diferite: E. H. Carr, cvasi-istoric marxist, jurnalist și, la sfârșitul anilor 1930, Woodrow Wilson profesor de politica internațională.

Punctul central al teoriei lui Carr centrală este că doctrina liberală armonizează interesele globale deasupra conflictele reale, existente în cadrul RI. Un element central al lumii este deficitul de "lege și ordine", de politici pentru interzicerea folosirii violenței. Este utopic să ne imaginăm că organismele internaționale, cum ar fi Liga Națiunilor ar avea putere reală. Realiste de lucru cu lumea ca acesta este într-adevăr, utopic cum doresc să fie.

Poziția lui Carr dezvăluie cvasi-originile sale marxiste. Cu toate acestea, teoria lui Carr a adus o serie de puncte în domeniul RI. În cadrul Ligii Națiunilor ideea de securitate colectivă a fost legată cu acordului de pace din 1919 și, prin urmare, ar putea fi văzută ca apărarea status quo-ul. De asemenea, statutul de lideri al Marii Britanii și Franței, nu este construit de pe poziția lor în lume prin respectarea strictă a statului de drept. Versiunea originală a internaționalismului liberal se caracterizează prin câteva puncte pozitive. În primul rând, devine clar că viziunea liberală asupra originile primului război mondial a fost defectuoasă, cel puțin din două puncte de vedere. Istoriografia modernă a originilor războiului sugerează că sentimentul de aliat al opiniei publice la acea vreme a fost mai exagerat față de realitatea acelor vremuri.

De importanță mai mare este al doilea punct, respectiv că Germania în 1914 nu a fost o autocrație militaristă. În realitate, a fost un stat constituțional, guvernat de principiul statului de drept, precum și cu un guvern care a fost responsabil atât în fața Parlamentului precum și a împăratului. Mai mult, anumite state liberale, în 1914, sufereau de imperfecțiuni; spre pildă, Statele Unite și Franța excludeau femeile de la vot. În viziunile liberale și liberal-constituționale, regimurile democratice sunt mai puțin probabil dispuse să se angajeze în război.

Norme actuale ale ordinii internaționale contemporane sunt încă în esență, cele din 1919 – autodeterminarea națională, non-agresiunea și respectul pentru dreptul internațional combinat cu suport pentru principiilor de suveranitate. Organizația Națiunilor Unite este, de fapt, o revizuire a Ligii Națiunilor, chiar dacă aceasta realitatea a fost voit ignorată în 1945. Internaționalismului liberal este, fără îndoială, o doctrină incoerentă și viciată contradicțiile sale, în special, convingerea că naționalismul și democrația sunt noțiuni compatibile – dar este, cu toate acestea, o doctrină surprinzător de rezistentă, probabil pentru că valorile ea reprezintă principiile cele mai larg răspândite în lume.

După 1945, realismul devine teoria dominantă a RI, oferind o concepție despre lume care părea să definească sens "comun" a subiectului. Cei mai mulți diplomați se pronunță pentru viziuni mai mult sau mai puțin realiste, lor alăturându-se acum academicieni, iar disciplina RI se extinse pe liniile fundamentale realiste. Într-o măsură covârșitoare, realismul rămâne și astăzi o teorie dominantă a RI.

În Marea Britanie, Martin Wight este o figură importantă; în Statele Unite, Niebuhr influențează autorii ulteriori în mod constant, spre pildă eseistul Nicholas Spykman și diplomat George Kennan. Figura centrală a acestei perioade este Hans J. Morgenthau, un german – emigrant din cauza originii sale evreiești în Statele Unite în anii 1930.

Morgenthau vede motorul realismului ca un produs al condiției umane, dar în păcat, un produs al naturii umane. Agresivitatea, dorința de putere care fac parte din comportamentul statelor provin din natura imperfectă a umanității. Cu excepția cazului în care motivele teologice, ele însele dubioase pentru mulți teoreticieni, realismul are rădăcini și explicații psiho-sociologice pentru comportamentul social. Chiar printre teologi există o reticență a apăra versiunea păcatului originar, care pare să stea la baza viziunii lui Morgenthau – o fundație ciudată, deoarece originea iudaică a lui Morgenthau este incompatibilă cu perspectiva religioasă. Cheia succesului lucrării Politica între națiuni, oferă lui Morgenthau posibilitatea sistematizării realismului. Cartea sa include o listă de șase principii ale realismului politic, trei strategii de politică externă deschisă statelor și așa mai departe. Acest lucru a făcut-o un manual de foarte mare succes.

Prin contrast, opera lui Carr construită pe cei douăzeci de ani de criză, este un complex, o carte nuanțată, deschisă la o varietate de lecturi diferite.

Douăzeci de ani mai târziu, Hedley Bull sublinia că Statele Unite au devenit puterea dominantă în lume fără a fi nevoie de a dezvolta o cunoaștere profundă a teoriilor promovate în Europa.

În primul rând, în viziunea lui Morgenthau, statul este actor-cheie în RI. Alte organisme, cum ar fi organizațiile internaționale (guvernamentale și non-guvernamentale), întreprinderi economice, grupurile de presiune, chiar și persoane fizice, pot, în anumite circumstanțe, influența RI. Acestea exercită anumite competențe și acționează independent de state, dar statul este actorul cheie, deoarece statul este instituția prin intermediul care toate aceste alte organisme funcționează, instituția care reglementează aceste alte organe și decide condițiile în care acestea pot acționa.

Realismul sublinia importanța intereselor pentru RI: în primul rând, statele au interese, al doilea faptul că interesele statului domină comportamentul de stat. Ideea că statele (națiunile) au interese ar putea fi problematică, poate-o instituție, mai degrabă decât o persoană care au interese în nici un sens semnificativ?

Poziția realistă este că statele sunt ca "persoane", capabile de a poseda interese, și, astfel, că interesul "național" nu este doar un termen prescurtat pentru interesele de grup, indiferent de controale structura administrativă a statului. Statele se comporta în conformitate cu aceste interese, și nu ca răspuns la principii abstracte (cum ar fi securitatea colectivă) sau o dorință de a acționa mod altruist.

Statele niciodată nu se sacrifică pe ele însele, sunt, în esență egoiste. Acest lucru pare a fi simplu de configurat, dar ar putea deveni cu ușurință de fapt tautologic. Să presupunem că statele definesc un sistem de securitate colectivă și în interesul lor și acționează pentru a susține un astfel de sistem chiar și atunci când propriile lor interese materiale nu sunt direct amenințate de un agresor – ar fi acest comportament egoist?

Intereselor naționale pot fi complexe și dificil de identificat în termeni concreți, dar propunerea realistă este că pot fi promovate de către acestea prin putere dar și pentru a atinge și alte scopuri. Nevoia de putere derivă din natura anarhică al sistemului internațional. Nu există nici un sistem de autoritate de luare a deciziilor în RI; statele sunt obligate să aibă grijă de ei însele. Puterea este o noțiune complexă; ne putem gândi la putere ca la o forță fizică necesară pentru a atinge un obiectiv special, dar capacitatea este întotdeauna exprimată într-o relație de comportament.

Textul lui Morgenthau conține un mare număr de "legi ale politicii", adică generalizări care sau aplicabilitate foarte largă, poate universală. Astfel de teorii sunt în concordanță cu aspirația realismului de a oferi un studiu științific asupra RI. Totuși, apar contradicții care solicită atenția.

În primul rând, este clar că statele și persoane de stat nu trebuie să respecte legile politicii – altfel, de ce trebuie să încerci să convingi că acestea ar trebui?

În al doilea rând, și poate mai important, modul în care Morgenthau generează și stabilește legile sale par a fi extrem de neștiințifice.

La mijlocul anilor 1960, se înregistrează un contraatac al viziunii tradiționiste, respectiv RI clasice, conduse de cercetători britanici, în special Hedley Bull; cu toate acestea, spre deosebire de lupta dintre utopism și realism, această dezbatere a cedat atacurilor "scientismului" american.

În anii 1960 și începutul anilor 1970 apar provocări majore pentru realism datorate evoluțiilor din mediul academic, ci de evenimente din lumea reală. Două seturi de evenimente au fost de o importanță deosebită, un set cu accent pe schimbările din diplomație de mare anvergură, celelalte de natură socio-economice.

Luate împreună aceste schimbări au produs teoriile dominante ale anilor 1980 și 1990 – neorealism "și" institutionalism neoliberal (neoliberalismul), precum și provocările structuralismului, constructivismului "și" globalizării.

Primul set de modificări reflectă o schimbare în natura 'high' politică în această perioadă. Realismul ca doctrină își are originea în anii tulburi din anii 1930 și a fost stabilită ca ortodoxia războiului rece, dependentă de marea competiție pentru putere. Până la începutul anilor 1960, și în special după criza rachetelor cubaneze din 1962, Războiul Rece a luat o întorsătură nouă, și relațiile dintre superputerile au devenit semnificativ mai puțin tensionate, uitând de 1962. Această stare de spirit nou care a condus în cele din urmă la procesul de destindere, însoțită de atenția opiniei publice, în Statele Unite, asupra catastrofei în curs de desfășurare a războiului din Vietnam. Trăsătura acestor timpuri, din punctul de vedere al teoriei realiste, a fost incapacitatea SUA în termeni de putere, de a obține rezultate pe teren sau la masa de negocieri. Explicarea fie a slăbirii încordării în relațiile de putere sau a eșecului politicii americane în Vietnam folosind categoriile realiste sofisticate, au indus ideea că politica de putere este din ce în ce mai puțin de importantă în această perioadă.

Presupunerea că statul este actor cheie în RI, precum și faptul că relațiile diplomatico-strategice dintre state sunt miezul real al RI treptat, prin anii 1960 și 1970, păreau mai puțin plauzibile. Studiile asupra deciziilor de politică externă relevă că procesul de luare a acestora, respectiv asupra naturii lor unitare a fost iluzorie.

Întrucât, organisme, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite ofereau posibilitatea multor state de a acționa și în funcție de alte interese decât cele pregnant naționale. Întreprinderi de afaceri întotdeauna și-au promovat interesele dincolo de granițele de stat; un nou tip de firmă (destul de confuz numit "societate multinațională" sau MNC) apare, angajarea la scară mondială a producției. RI diplomatice strategice sunt de o importanță centrală în cazul în care mizele sunt într-adevăr probleme de viață și de moarte, dar și ca posibilitate de a contracara transformarea Războiului Rece într-un "război cald". Astfel, a scăzut, semnificația internațională socială iar relațiile economice au crescut.

Keohane și Nye vin cu contribuții esențiale la înțelegea RI. În lucrarea lor, devenită clasică, interdependența complexă ca o perspectivă nouă asupra RI, stabilind trei diferențe esențiale între cele două abordări.

În primul rând, interdependența complexă presupune că există mai multe canale de acces între societăți, inclusiv departamentele diferite ale aparatului de stat, precum și actorii non-statali, spre deosebire de caracteristică stat unitar presupunere de realism.

În al doilea rând, interdependența complexă presupune că RI centrate pe actor stat vor fi de o proeminență mai mică, spre deosebire de rolul central pe care al are în viziunile realiste ale lumii.

În cele din urmă, în temeiul interdependenței complexe nu există nici o ierarhie de probleme; eliberarea unei "zone" de pe agenda internațională poate să se facă în orice moment special, în timp ce realismul presupune că securitatea este peste tot și întotdeauna cel mai important aspect între statele. Acestea din urmă două puncte sunt, desigur, conexe; este, în mare parte din cauza că în RI nu există nici o ierarhie de probleme.

Statele au fost întotdeauna interdependente; ceea ce este nou este că, RI sunt văzute mai degrabă ca dezagregate decât ca un întreg.

Din punct de vedere tradițional, funcțiile unui trimis sau agent diplomatic constau în reprezentarea statului său, el acționând ca purtător de cuvânt al guvernului său și ca un canal de comunicare între guvernele statelor acreditant și acreditar; funcțiile diplomatice includ, de asemenea, informarea asupra condițiilor și situației din statul în care este numit, precum și protejarea intereselor statului său și ale cetățenilor acestuia în statul acreditar.

Aceste funcții tradiționale și-au dezvoltat și îmbogățit conținutul în epoca noastră; astăzi misiunile diplomatice se ocupă, din ce în ce mai mult, de chestiunile comerciale, financiare și industriale.

2.3. Vectori de activitate diplomatică

Diplomatul contemporan trebuie să se ocupe de o gamă fluctuantă de interese de stat, iar munca sa este influențată de sfera largă a activităților de stat; nu numai că obiectul diplomației, interesele de stat, devin tot mai numeroase și complexe, dar a crescut enorm numărul statelor. Astfel informarea asupra condițiilor și evoluțiilor care se produc în statul primitor, deși la origine era înțeleasă ca referindu-se numai la problemele politice, includ, în contextul modern, activitățile culturale, sociale și economice ale țării și în general, orice aspect al vieții care ar putea prezenta interes pentru statul trimițător.

Dar cea mai substanțială transformarea, a intervenit în importanța pe care aceste funcții o au. Misiunile diplomatice permanente trebuie să contribuie, prin activitatea lor la dezvoltarea unor relații pașnice între state și la strângerea legăturilor de colaborare dintre ele. Codificarea a adus, pe prim plan, ca funcție principală a misiunilor diplomatice, stimularea relațiilor prietenești între statul acreditant și statul acreditar și dezvoltarea relațiilor dintre ele, în domeniul economic, cultural și științific.

Convenția de codificare a dreptului diplomatic din 1961 reglementat problema, adoptând metoda enumerării funcțiilor diplomatice, realizată de literatura de specialitate; preluând această enumerare căreia i-a dat forța legală necesară, reglementarea a devenit astfel, clasică. Art. 3 din Convenția de la Viena prevede: „1. Funcțiile misiunii diplomatice constau în special în: a reprezenta statul acreditant în statul acreditar; a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional; a duce tratative cu guvernul statului acreditar; a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditant; a promova relații de prietenie și a dezvolta relațiile economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar. Nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare. Enumerarea din Convenție este clasică, în sensul că ea a fost preluată din doctrina și practica internațională. Prin aceasta, Convenția nu s-a limitat, la o simplă operă de sistematizare, ci a făcut operă nouă, creatoare, deoarece a formulat în mod lapidar și a inclus, totodată, printre funcțiile misiunii diplomatice, promovarea relațiilor prietenești și a transformat ceea ce până atunci constituia doar o practică între state care nu făcea parte încă din dreptul diplomatic (exercitarea de funcții consulare), în funcție a misiunii diplomatice.

Enumerarea funcțiilor din Convenție nu este exhaustivă și acest fapt este atestat de expresia „în special” din textul § 1. Convenția a evitat enumerarea exhaustivă și detaliată a funcțiilor misiunii diplomatice, pentru că aceasta ar fi fost prea lungă și, probabil, incompletă; incluzând categoriile principale uzual menționate și adăugând expresia interalia, textul a fost în stare să acopere un câmp foarte larg. În stabilirea ordinii de enumerare a funcțiilor diplomatice, s-a ținut seama, desigur, și de criteriul importanței funcției, dar a prevalat enumerarea tradițională (reprezentare, protecție, negociere, observare, relații amicale).

Nu rezultă însă, din textul Convenției cât anume pot fi extinse aceste activități și dacă un stat care a acceptat înființarea unei misiuni diplomatice pe teritoriul său este ținut să admită îndeplinirea întregii game de funcții diplomatice posibile ori poate interzice anumite activități. Cunoscând ceea ce trebuie înțeles prin funcție diplomatică și care sunt acestea (așa cum au fost formulate în art. 3), consimțământul pe care un stat și l-a dat la primirea unei misiuni este reputat – în opinia noastră – a fi o permisiune acordată acestei misiuni de a îndeplini cel puțin acele funcții care se încadrează în standardul normal și în accepțiunea pe care îndeobște acestea o au.

În doctrină, s-a arătat că sarcinile fundamentale ale unei reprezentanțe diplomatice costau în: a veghea la menținerea bunelor relații, a proteja interesele cetățenilor statului emițător și a informa guvernul său despre problemele de o anumită importanță, iar aceste sarcini sunt cuprinse în următoarele funcții tipice: reprezentarea statului acreditant; negocierea de acorduri; observarea în scopul informării; protecția propriilor cetățeni; promovarea dezvoltării relațiilor de orice fel între cele două state, sau și mai succint formulate: „negociere, observare și protecție”.

Se consideră însă, că, în afară de aceste funcții permanente, misiunea diplomatică mai are și alte funcții; agentul diplomatic joacă un rol care nu poate fi cuprins în formule stricte. Nu poate fi definit, fiind foarte întins.

Capitolul 3

REPREZENTAREA ȘI COOPERAREA DIPLOMATICĂ

3.1. Competența generală de reprezentare

Funcția misiunii diplomatice de a reprezenta statul acreditant este una dintre cele mai vechi prin ea, misiunile permanente afirmându-se, în modul cel mai pregnant, chiar din momentul apariției lor ca organe ale relațiilor externe ale statelor; ea este considerată în doctrină, ca fiind funcția principală, fundamentală a misiunii diplomatice. Sarcina primordială a fiecărui membru al corpului diplomatic a fost și va continua să fie, aceea de a reprezenta interesele statului său. Deci, primul și cel mai elementar moment în manifestarea misiunii diplomatice, îl constituie declinarea identității, adică în numele cui își desfășoară ea activitatea.

Șeful misiunii diplomatice reprezintă statul său în totalitatea relațiilor sale internaționale, nu numai față de statul în care a fost acreditat, ci și față de alte state. El reprezintă juridicește statul de care aparține („este purtătorul de cuvânt al șefului statului său și al ministerului de externe, în ce privește comunicările pe care le are de făcut statului în care este acreditat; el primește, de asemenea, comunicările de la acesta pentru a le aduce la cunoștința statului său”), îi este mandatarul; el este imaginea puterii statale, a demnității sale, a independenței sale.

În conformitate cu prevederile legislației noastre, șeful misiunii diplomatice este reprezentant unic al României în statul în care este acreditat, având o competență generală de prezentare; în statul în care este acreditat, șeful misiunii diplomatice reprezintă statul român față de orice cetățean trimis în misiune permanentă sau temporară sau aflat în orice altă calitate în acel stat. Asemenea prevedere dă expresie unei concepții și practici generale a statelor.

Dată fiind calitatea sa, misiunea diplomatică reprezintă, din punct de vedere politic, acest stat, prin simplul fapt al existenței sale în statul acreditar. Din punct de vedere juridic (natura juridică a reprezentării diplomatice), se consideră că reprezentanții diplomatici au misiunea de a reprezenta statul care-i desemnează în statul care îi primește; sunt deci, mandatari ai statului acreditant în statul acreditar. Misiunea reprezintă, de drept, statul acreditant, având sarcina unei reprezentări generale. Rolul pe care-l are de a dezvolta relațiile dintre statul acreditant și statul acreditar face însă, ca misiunea să acționeze între cei doi subiecți de drept internațional, dar efectele activității ei trebuie văzute, în acest context.

Funcția de reprezentare a misiunii diplomatice se materializează într-un mod extrem de variat; ca atare, participând la anumite forme ale vieții publice a statului acreditar (sărbători naționale, recepții etc. – începând cu expunerea drapelului și până la participarea șefului de misiune la diverse ceremonii oficiale solemne în acest stat), agenții diplomatici dau expresie prezenței pe care o are statul acreditant la viața publică a statului acreditar. În doctrină, s-a arătat că această funcție, prin caracterul ei generai, și-ar subsuma pe celelalte.

Un al doilea sens dat noțiunii de reprezentare este acela de a autoriza misiunea diplomatică să trateze în numele statului trimițător, exprimându-i voința, preocupările și punctele de vedere și valorificându-i drepturile în apărarea intereselor sale; reprezentarea trebuie înțeleasă ca o activitate care are ca scop să facă cunoscut și să apere interesele statului acreditant prin mijloace diplomatice – pașnice și politico-juridice. Legăturile de reprezentare rămân indispensabile, ca mijloace de stabilire și menținere a contactelor necesare pentru promovarea politicii și protejarea intereselor. Noțiunea de reprezentare are o sferă largă de cuprindere, întrucât relațiile dintre cele două guverne sunt, în general, extrem de variate; ele se întind de la negocierile pentru încheierea unui tratat între statele interesate, până la efectuarea de demersuri în numele cetățenilor lor și solicitarea de sprijin pentru. diferitele puncte de vedere în problemele internaționale.

Misiunea diplomatică nu mai reprezintă pe un șef de stat sau de guvern, ci statul ca atare, ea acționând în numele statului care este subiectul de drept internațional. În această privință, prevederea prin care se spunea că funcția unei misiuni diplomatice constă în a reprezenta „guvernul statului acreditant” a fost modificată în sensul că „reprezintă statul acreditant în statul acreditar” (în această formă, a fost aprobată de Conferința de la Viena din 1961). Funcția de reprezentare este încredințată înainte de toate, șefului de misiune în ale cărui scrisori de acreditare se menționează acest lucru. Dar ceilalți membri ai misiunii, personalul diplomatic, în special cei cu funcții superioare, iau de asemenea, parte la exercitarea acestei funcții, întrucât în majoritatea statelor, guvernele au un caracter reprezentativ, iar decizia în ultimă analiză, nu mai aparține exclusiv șefului de stat, sfera activității de reprezentare a agentului diplomatic s-a extins, pentru a avea acces la toți factorii de decizie ai statului acreditar.

În cazul reprezentării unui stat de către misiunea sa diplomatică, este vorba de un cu totul alt raport juridic decât cel al reprezentării internaționale. În cazul misiunii diplomatice, statul acreditant nu poate fi exonerat de răspunderea care-i revine pentru actele săvârșite de misiunea sa diplomatică, invocând faptul că aceasta și-ar fi depășit mandatul care-i fusese încredințat, pentru că, fiind organ al statului acreditant, misiunea diplomatică angajează prin actele sale de reprezentare, răspunderea acestui stat.

În al doilea rând, misiunea diplomatică reprezintă interesele statului acreditant și ale cetățenilor acestuia. Trebuie să precizăm, și în acest caz, că nu este vorba de cunoscuta reprezentare de drept civil, ci de reprezentarea pe care misiunea diplomatică o exercită în calitatea sa de organ al statului acreditant, o reprezentare generală în raport cu autoritățile statului acreditar.

Negocierea este de esența activității diplomatice, întrucât constă în apărarea intereselor statului propriu, nu prin negarea intereselor celuilalt stat, ci prin încercarea de a se pune de acord cu acesta, adică prin căutarea de a găsi un punct de întâlnire între interesele celor două state; în acest sens, noțiunea de negociere apare sinonimă cu aceea de diplomație. Tratativele diplomatice directe reprezintă modul cel mai simplu, însă și cel mai important și eficient mijloc de rezolvare pașnică a diferendelor. Dar tratativele diplomatice nu sunt exclusiv legate și nu presupun, necesarmente, un diferend căci statele negociază, de asemenea, și pentru realizarea de acorduri4 sau pentru a dezvolta relațiile dintre ele.

Epoca noastră este o epocă a negocierilor și se poate spune că negocierea domină aproape toate domeniile relațiilor internaționale, atât cele în care se formează dreptul, cât și cele în care se soluționează diferendele; negocierile rămân în multe cazuri, primul și ultimul resort – neexistând altă alternativă, pentru că în lipsa negocierilor, deci a căii pașnice pe care o oferă diplomația, nu rămâne decât recursul la forță ori la amenințarea cu folosirea forței. Or, câtă vreme războiul și forța sunt excluse din viața internațională sau cel puțin le este îngustat câmpul de aplicațiune și există un drept de pace, singura alternativă care rămâne este negocierea.

Ideea de negociere este, într-o asemenea măsură asociată cu aceea de diplomație, încât diplomația a fost echivalată cu „negocierea permanentă” și multe definiții ale diplomației sunt bazate pe noțiunea de negociere. Ducerea de tratative constituie una dintre cele mai vechi funcții ale misiunii diplomatice, negocierea fund funcția pe care misiunile diplomatice permanente au exercitat-o, practic, din momentul apariției lor în istorie, primul contact pașnic între entitățile statale făcându-se în scopul ajungerii la o anumită înțelegere.

Funcția de negociere este intim legată de ideea de înțelegere și de colaborare. Exercitarea funcției de negociere a unui tratat servește scopul comun al părților contractante; chemată să soluționeze un conflict între două state, diplomația trebuie să transforme conflictul de interese într-o comunitate de interese, un compromis care nu poate satisface pe deplin toate statele, dar cu care nici una dintre părți nu este absolut nesatisfăcută, iar prin aceasta, diplomația transformă vechea stare de lucruri de război sau de neînțelegere, într-una de colaborare sau înțelegere – deci conduce la o nouă calitate a relațiilor interstatale. Atunci când reprezentanții a două națiuni se întâlnesc să negocieze un acord, ei trebuie să fi constatat existența unei comunități de interese pentru a intra în aceste negocieri, iar procesul negocierilor identifică și mai mult, acest interes comun și stabilește baza pe care se va colabora.

Expresia „a duce tratative” este foarte cuprinzătoare și termenul de negociere trebuie să fie interpretat în sensul lui cel mai deplin. S-ar putea spune că misiunea diplomatică negociază cu autoritățile statului primitor, de fiecare dată când are o chestiune de reglementat cu ele și indiferent de concluzia cu care se încheie discuția (acord sau dezacord); negocierile reprezintă o gamă largă de acțiuni, începând de la simplul demers și până la discuțiile oficiale. Orice dialog între misiunea diplomatică și organele competente ale statului acreditar reprezintă o acțiune care se încadrează în noțiunea de tratative. Chestiunile care sunt negociate se pot referi la domenii dintre cele mai variate, politice și mai ales, tehnice de importanță inegală, atât bilaterale, cât și multilaterale.

Negocierea apare ca fiind cea mai importantă funcție și activitate a misiunii diplomatice și a personalului ei. Însemnătatea funcției de negociere a misiunii diplomatice este însă, în continuă scădere, întrucât există tendința ca statele să caute a da reglementări de ansamblu și de durată prin tratate, pentru cât mai multe și variate probleme; complexitatea problemelor internaționale face ca misiunea diplomatică să aibă dificultăți imense în negocierea acestor tratate, fără asistența sectoarelor specializate ale administrației și reclamă, adesea, trimiterea de specialiști și tehnicieni din țară (în problemele de fond reglementate sau în materie de negociere propriu-zisă), astfel că rolul misiunii în conducerea și desfășurarea tratativelor s-a diminuat continuu.

Cu toate acestea, rolul misiunii diplomatice în ducerea de tratative cu statul acreditar continuă să fie important. Mai întâi de toate, depinde de obiectul tratatului dacă vor fi trimiși specialiști ai administrației centrale sau purtarea de tratative revine misiunii diplomatice în exclusivitate. Dar nici in cazul trimiterii unei delegații din țară, rolul misiunii diplomatice nu este de neglijat, pentru că aceasta pregătește tratativele, membri ai personalului misiunii diplomatice fac parte din delegația guvernamentală care negociază tratatul și în orice caz, misiunii îi revine un rol de îndrumare și de urmărire a modului cum se desfășoară negocierile, ajungând ca ele să se încheie cu bune rezultate.

După obiectul lor, negocierile pot fi oficiale și oficioase. Negocierile oficiale se fac în numele celor două state și constituie un început de angajament. Negocierile oficioase constau în contacte în cursul cărora părțile își sondează intențiile lor în mod reciproc; aceste negocieri no sunt angajante și adeseori, le preced pe cele oficiale. Negocierile pot lua forma orală sau cea scrisă.

Se mai face distincție și între negocierile directe (adică cele care constau într-un contact între șeful de misiune și șeful de stat) și negocierile indirecte (contacte între șeful de misiune și ministrul de externe).

Nu există rețete gata elaborate în domeniul negocierilor. Atitudinea se va lua în funcție de un număr de factori, cum ar fi: contextul politic (existența unor relații armonioase ori a unei tensiuni; încredere sau suspiciune, etc.), raportul real de forțe între părți (egalitate sau o situație de dependență), scopul urmărit (dezvoltarea cooperării în afara oricăror litigii sau reglementarea unui diferend – ceea ce înseamnă că se va adopta o tactică dilatorie, tinzând să amâne negocierea propriu-zisă) ș.a.

Misiunea diplomatică este cea care indică guvernului său momentul cel mai potrivit pentru a întreprinde negocieri (alegerea momentului depinde de un număr de factori pe care diplomatul îi știe cel mai bine – cunoscând intenția statului primitor).

Dar înainte ca negocierile să fi început, este necesară o pregătire atentă a tratativelor; activitatea misiunii începe, odată cu hotărârea guvernului său de a reglementa convențional o anumită materie – astfel că misiunii îi revine sarcina de a proceda cu tactul necesar (mai ales, dacă este vorba de un tratat cu caracter politic – tratat de prietenie sau de asistență mutuală), pentru a vedea dacă statul primitor este interesat, în principiu, la încheierea unui asemenea tratat, iar dacă răspunsul este afirmativ, misiunea va ridica problema la organul competent în mod oficial pentru a începe negocierile (inițial, pe cale diplomatică); misiunea trebuie să se edifice – studiind practica statului primitor, examinând reacțiile acestuia – pe ce linie s-ar putea realiza reglementarea respectivă.

Este definitiv stabilit, în teoria și practica dreptului internațional, că șeful unei misiuni diplomatice are capacitatea de a negocia și autentifica un tratat bilateral între statul acreditant și statal acreditar. Nu i se cere să producă documente (depline puteri) care să-i ateste capacitatea de a negocia tratate (în cazul unui tratat multilateral i se pot cere Insă asemenea documente), deoarece se poate spune – pe bună dreptate – că negocierile se încadrează în limitele funcțiilor normale ale misiunii; în schimb, i se poate cere șefului de misiune să producă depline puteri în vederea semnării deși aceasta este o chestiune mai puțin sigură sau a ratificării unui tratat.

Tratatele sunt cu toate acestea, în mod frecvent, negociate ori semnate de diplomați, iar practica statului este departe de a fi clară în ceea ce privește dovada autorizată pe care un diplomat trebuie s-o producă. Se face distincție în acest caz, între capacitatea de a negocia și aceea de a semna. Dacă competența de a semna o implică și pe aceea de a negocia, aceasta din urmă nu o presupune, în mod necesar, și pe cea dintâi. În convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), se prevede că, în virtutea funcțiilor lor și fără a fi obligați să prezinte depline puteri, sunt considerați ca reprezentând statul lor „șefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie între statul acreditant și statul acreditar” (art 7 pct. 2b).În cazul în care reprezentantul unui stat (altul decât șeful de misiune) pretinde că a fost împuternicit să negocieze un tratat, va trebui să producă de puteri emise de către autoritățile competente ale acestui stat și să facă dovada capacității sale. De la această regulă de bază, există abateri în sensul că, uneori, statele nu au cerut acestor diplomați să prezinte depline puteri.

Dacă se pune problema ca reprezentantul unui stat să fie autorizat să semneze un tratat, i se va cere, de obicei, să producă deplinele puteri (aceasta fiind valabil atât pentru trimisul ad-hoc cât și pentru șeful de misiune acreditat).

Poate că cea mai importantă sarcină a unui agent diplomatic în zilele noastre constă în a explica punctul de vedere și politica guvernului său și în a solicita sprijinul statului primitor în problemele de care guvernul său este preocupat. Un ambasador trebuie să fie „primul și cel mai proeminent interpret, iar funcția sa de interpretare să acționeze în două direcții. Mai întâi de toate, el încearcă să înțeleagă țara în care funcționează, condițiile, mentalitățile și acțiunile ei, precum și motivele care stau la baza acestora și să explice aceste lucruri în mod clar guvernului său propriu. Și apoi, în mod invers, el caută mijloacele de a face cunoscut guvernului și poporului țării în care este acreditat scopurile și speranțele, precum și dorințele țării sale.

O tendință recentă, care s-a detașat după al doilea război mondial ca urmare a faptului că, în comunitatea internațională actuală, opinia publică mondială a devenit un factor cu greutate care nu poate fi ignorat, chiar de cele mai puternice națiuni, este ca guvernele să ceară adesea sprijinul altor națiuni pentru punctul lor de vedere, în legătură cu pretențiile sau disputele internaționale în care ele pot fi implicate.

Consultările asupra problemelor internaționale constituie un alt domeniu de activitate diplomatică.

Evoluția problemelor internaționale generează, din când în când, o activitate diplomatică însemnată. Unele state, în special cele care sunt direct implicate într-o anumită situație, au de luat sau au luat deja o poziție, astfel că, în mod normal, vor căuta sprijinul altor state pentru punctul lor de vedere; alte state, deși nu sunt direct implicate, au totuși interesul de a se consulta cu alte state, pentru a-și formula o atitudine într-o anumită problemă.

Dacă în trecut asemenea inițiative se limitau la un număr mic de state și probleme, în epoca noastră au devenit, practic, universale. Consultările mutuale sau contactarea pentru sprijinirea vederilor lor asupra problemelor politice majore, au loc, în mod practic, între toate statele lumii; dar anumite grupuri de state au relații mai strânse între ele, mențin un contact constant unul cu altul în toate problemele internaționale („Grupul celor 77”, statele membre ale Commonwealth-ului, țările din Uniunea Europeană, O.S.C.E., țările din liga Arabă, grupul afro-asiatic ș.a.).

3.2. Cooperarea diplomatică

Dat fiind faptul că la baza poziției pe care statul acreditant o stabilește față de statul acreditar se află, printre altele, o bună cunoaștere a condițiilor și situației existente în acest stat, observarea și informarea guvernului propriu constituie o sarcină esențială pentru orice misiune, deci una dintre funcțiile principale ale acesteia. Promovarea de relații prietenești, de bună vecinătate și de cooperare între state este condiționată de cunoașterea și înțelegerea reciprocă a situației economice, sociale și politice din țările respective. Pe de altă parte, observarea îi permite misiunii să se informeze și să orienteze guvernul statului său; pregătirea de rapoarte periodice constituie un compartiment de bază ai activității misiunilor diplomatice și o formă normală de acțiune a acesteia. În același timp, observarea face ca misiunea să fie în măsură să-și conducă propria sa activitate, în cunoștință de cauză datele rezultând în aceste observații și documentări constituind un ansamblu de cunoștințe indispensabile pentru îndeplinirea diferitelor sarcini care-i revin unei misiuni diplomatice.

În timpurile moderne, activitatea unui trimis de a informa guvernul țării sale despre situația din statul în care este acreditat, nu numai că este privită ca legitimă, dar este, de asemenea, considerată ca fiind în interesul reciproc al națiunilor. Într-adevăr, odată cu înmulțirea contactelor dintre națiuni, în mod practic, în toate sferele vieții sociale, problemele care în aparență privesc numai un stat sunt, în realitate, de natură a avea efecte asupra intereselor altor state. În această situație, este, pe deplin necesar, ca un stat să fie ținut la curent despre condițiile, tendințele și evoluțiile din alte state și în mod deosebit, din statele vecine, iar modul cel mai potrivit și legitim, totodată, prin care un stat poate fi ținut la zi asupra acestora, îl constituie activitatea de observare și informare pe care o desfășoară misiunea sa diplomatică.

Dacă prin raportul politic al misiunii sale diplomatice, un stat este informat dinainte că vecinul său negociază cu un alt stat pentru o alianță militară, el poate face demersuri înainte ca pactul să fi fost realizat și se întâmplă ca de multe ori, asemenea demers să aibă o anumită influență; informarea prealabilă privind instabilitatea politică a unui regim sau posibilitatea unei lovituri de stat, avertizează statul respectiv să nu antameze o acțiune politică (o vizită a șefului de stat sau a ministrului de externe etc.) ori asupra necesității de a se pregăti să primească refugiații din statul vecin .

Sarcina de informare se exercită, în primul rând, în direcția statului propriu; drept urmare, misiunea diplomatică trebuie să urmărească, să studieze și să informeze, prompt și precis, despre unele aspecte privind statul acreditar, cum ar fi: aspectele vieții interne a statului acreditar (politic, economic, cultural, juridic etc); acțiunile de politică externă ale acestui stat față de statele terțe, precum și repercusiunile pe care evenimentele internaționale le au asupra politicii și vieții interne a statului acreditar; relațiile care există între statul acreditant și statul acreditar. De exemplu, un stat ar putea fi interesat în cunoașterea stabilității guvernului unei țări, să știe adevăratul caracter al regimului instaurat și dacă se poate baza pe acesta, în ceea ce privește onorarea angajamentelor internaționale preluate de la guvernul anterior și cele viitoare.

Dar misiunea diplomatică are sarcina de informare și față de statul în care ființează. Statul acreditant are interesul ca anumite informații să fie cunoscute de guvernul statului acreditar, fie pentru o simplă încunoștințare din sursa potrivită, fie pentru o eventuală concertare diplomatică. Misiunea diplomatică poate fi o sursă de informare pentru statul acreditar, în sensul că misiunea are adesea sarcina de a aduce la cunoștință o serie de acțiuni sau măsuri luate de statul acreditant și care pot prezenta interes pentru statul acreditar. Funcția de observare și informare cunoaște anumite limite atât în privința ariei de probleme care interesează statul acreditant, cât și în ceea ce privește mijloacele permise pentru procurarea de informații.

Trebuie, în primul rând, să fie stabilită o limită în privința sferei problemelor, pentru că extinderea continuă și fără discernământ a acestora va face ca ministerul de externe să nu poată folosi în întregime informațiile primite de la misiunile diplomatice. Există interesul guvernului de a fi pe deplin informat, dar există în același timp, și o limită impusă de necesitățile de muncă.

Un al doilea comandament, care de data aceasta interesează statul acreditar, este cel al limitării modului de obținere a informațiilor. În ceea ce privește sursele de informare, misiunea diplomatică trebuie să recurgă numai ia căile licite, membrilor misiunii diplomatice fiindu-le interzisă folosirea mijloacelor nepermise, ca spionajul sau corupția.

Convenția de codificare a dreptului diplomatic precizează în art. 3 pct. 1 lit. d că misiunile diplomatice se vor informa „prin mijloace licite” despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar. Inserarea în Convenție a termenului de „licit” a fost impusă de acuzațiile de spionaj care se fac, destul de des, în epoca noastră în legătură cu activitatea anumitor agenți diplomatici. Convenția nu oferă însă, nici un criteriu în privința a ceea ce ar trebui înțeles prin mijloace legale. Or, dificultatea constă, tocmai în a determina care sunt mijloacele licite și când anume o misiune diplomatică depășește asemenea limite legale, iar conduita sa devine incompatibilă cu relațiile internaționale prietenești.

În literatura de specialitate, se menționează confuzia care se face, adesea, între observare și spionaj și care provine din dificultatea de a determina linia de delimitare între activitatea diplomatică și spionaj și se arată că încercarea de a stabili distincția în raport cu mijloacele folosite licite sau ilicite de strângere a informațiilor nu a dat rezultate. Criteriile, mai ales în acest domeniu, sunt extrem de vagi. În realitate, diferența fundamentală între diplomație și spionaj rezidă în caracterul secret al acestei din urmă activități. Se relevă în literatură că misiunile diplomatice au fost folosite, din timpul vechi, pentru a acoperi practicarea spionajului și că în prezent, marile puteri mențin servicii speciale investite cu sarcina delicată a obținerii, în mod clar, de informații pe care statul primitor nu dorește să le dea. Membri personalului unei misiuni diplomatice, cu sarcini considerate ilicite, pot avea numele inclus în lista Corpului diplomatic; în asemenea cazuri, statul acreditar are mâinile legate, pentru că o atare persoană se bucură de inviolabilitate personală și imunitate de jurisdicție, astfel că singurul mijloc care-i stă la dispoziție este să o declare persona non grata și să ceară rechemarea imediată.

Dacă în timp de război această activitate ar putea fi justificată, întrucât este practicată împotriva inamicului, spionajul practicat în timp de pace constituie un lucru inadmisibil și imposibil de justificat, față de care statele au efectiv aversiune. Această activitate reprezintă o conduită reprobabilă care contravine normelor și spiritului general al relațiilor dintre state, căci „spionarea implică dușmănie, atunci când dușmănia nu este oficial recunoscută; este îndreptată spre lovirea în asigurarea securității națiunii, ceea ce reprezintă prin ea însăși, un act ostil”. Ca mijloace licite de informare sunt menționate: contactele oficiale și oficioase, cultivarea de relații prietenești, studierea presei și a celorlalte publicații, contactele cu ceilalți colegi care fac parte din Corpul diplomatic, contactele cu personalitățile politice ș.a.

Autoritățile oficiale constituie sursa principală în obținerea datelor necesare; presa, contactele cu ceilalți diplomați etc. sunt numai surse secundare. Este important pentru diplomat să se adreseze oficialităților din statul acreditar pentru completarea și îmbogățirea informației și a documentării. Obținerea de informații nu constituie o chestiune ușoară. Cel mai experimentat diplomat poate avea dificultăți în obținerea datelor necesare. Munca de informare este o treabă de lungă durată, deoarece este necesar să înlături orice suspiciune și să câștigi încrederea interlocutorului, un rol important avându-l relațiile personale.

Un mijloc important și permis de informare îl constituie schimbul de vederi. Agentul diplomatic trebuie să aibă contacte frecvente cu colegii săi de la cele mai multe misiuni diplomatice vizite de curtoazie, dineuri, recepții etc. Există un interes profesional pentru a lega și cultiva relațiile cu colegii, iar instrucțiunile ministerelor de externe prevăd indicația ca atât agenții diplomatici, cât și soțiile lor să cultive relații cordiale și amicale în sânul Corpului diplomatic, pentru a avea acces larg și eficace la schimbul de informații.

Relațiile sociale normale între agenții diplomatici și cetățenii statului primitor sunt admise, furnizând și ele adesea informații prețioase. Trebuie precizat că nu este interzisă obținerea de informații în cursul unei conversații neoficiale, atâta vreme cât nu se recurge la mijloace improprii.

Presa constituie una dintre sursele cele mai importante de informare. Știrile cu privire la evenimentele locale și străine, împreună cu comentariile editoriale, cuprinsul discursurilor liderilor politici cu privire la problemele interne și internaționale, declarațiile politice făcute de membrii guvernelor și dezbaterile parlamentare oferă un material folositor pentru cunoașterea condițiilor și situației din țara respectivă. Dar mijloacele de informare publice (presa, publicațiile etc.) au limitele lor. Pentru aceasta, diplomatul trebuie să se adreseze direct oficialităților, fie să folosească contactele personale în care scop va stabili și cultiva relații cu un cerc larg de cunoștințe (care include funcționari din ministerul afacerilor externe și alte departamente importante guvernamentale ș.a.).

Scopul misiunilor diplomatice este de a promova dezvoltarea unor raporturi mai bune între state, de a menține o atmosferă amicală și, prin aceasta, de a contribui la colaborarea internațională. Misiunea diplomatică are sarcina de a promova, extinde și diversifica relațiile dintre statul acreditant și statui acreditar, ea are ca vocație naturală, nu numai menținerea păcii și înțelegerii sau intensificarea raporturilor pașnice între două state, ci și pe aceea de a transforma relațiile de simplă curtoazie formală, în relații cu noi elemente de colaborare în domeniul economico-comercial, cultural-artistic-științific, turistic, etc.

Misiunile diplomatice sunt înființate cu scopul de a contribui la dezvoltarea relațiilor dintre statul acreditant și cel acreditar. Misiunea diplomatica are ca sarcini politice de bază să urmărească, în ansamblu și pe domenii, relațiile statului său cu statul acreditar, să analizeze modul în care se dezvoltă aceste relații și să facă propuneri sau demersuri pentru extinderea și diversificarea lor; misiunea diplomatică urmărește și analizează modul cum se realizează înțelegerile încheiate între cele două state; face propuneri pentru dezvoltarea relațiilor politico-diplomatice; realizează consultări cu ministerul de externe în problemele internaționale de interes reciproc; face demersuri pentru obținerea de sprijin în promovarea unor acțiuni sau inițiative.

Ponderea principală, în activitatea misiunilor diplomatice ale unui număr tot mai mare de state, o deține contribuția lor la dezvoltarea relațiilor economice; misiunea diplomatică are ca sarcină să contribuie la ampla dezvoltare și diversificare a relațiilor economice internaționale, răspunde de aplicarea politicii economice în relațiile dintre statul acreditant și statul acreditar, acționează pentru sporirea continuă a volumului de schimburi comerciale și promovarea de acțiuni de cooperare în producție și a celorlalte forme de cooperare economică internațională ș.a.

Funcția de promovare a relațiilor prietenești și de dezvoltare a relațiilor economice, culturale și științifice constituie una dintre funcțiile importante ale misiunii diplomatice, iar înscrierea ei în Convenția de codificare reflectă preocupările tot mai intense, din ultima vreme în acest sens a statelor; „… Întreaga activitate a misiunii diplomatice trebuie să răspundă acestui imperativ fundamental; misiunea diplomatică exercită toate celelalte funcții în scopul promovării de relații amicale și de cooperare rodnică între cele două state”. De aceea, ea și-a găsit reflectarea și în prevederile Convenției de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic: „… a promova relații de prietenie și a dezvolta relațiile economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar” (art. 3 alin. 1§ e).

Până de curând, acestei funcții i s-a acordat puțină atenție (trimisul diplomatic era însărcinat cu realizarea relațiilor oficiale între cel două state). într-o perioadă mai recentă, mai exact după înființarea Organizațiilor Națiunilor Unite, s-a admis că, printre funcțiile unui trimis diplomatic, trebuie să fie inclusă și aceea a promovării active a înțelegerii între statul acreditant și statul acreditar și popoarele lor, precum și promovarea relațiilor economice și cultural-științifice. Sarcina misiunii de promovare a înțelegerii între două state nu se limitează la relațiile cu guvernul statului acreditar, ci se extinde și la explicarea politicii și acțiunilor guvernului său și a punctelor sale de vedere. populației acestei țări prin mijloacele și în ocaziile potrivite.

Una din cele mai eficiente căi pentru îndeplinirea acestui obiectiv este ca trimisul să vorbească în diferite ocazii și să asigure difuzarea expunerilor sale. În prezent, reprezentanții diplomatici sunt invitați să se adreseze în ocazii publice și în special, atunci când se prezintă un program despre țara sa, numeroase fiind statele care acceptă asemenea contacte publice cu reprezentanții diplomatici care facilitează cunoașterea popoarelor respective (interviurile la televiziune și radio sau în presă, prezentarea unor cuvântări la televiziune cu ocazia zilelor naționale, organizarea unor săptămâni culturale etc). Este dreptul și obligația reprezentantului diplomatic să explice și să apere politica guvernului său.

Alte mijloace, în mod obișnuit folosite de către misiunile diplomatice pentru a informa publicul despre țara sa, le constituie buletinele de informații pe care le publică periodic. Aceste buletine cuprind, în general, știri cu caracter deosebit și informații cu privire la evenimente care pot prezenta interes special pentru populația din statul acreditar (informații despre vizitele unor personalități importante în statul acreditant sau acreditar, acordarea unor ajutoare sau asistență ș.a.) Tot ca mijloace folosite în scopul cultivării bunelor relații mai trebuie menționate, de asemenea, schimbul unor misiuni de bunăvoință și delegații culturale, schimburi de studenți și profesori vizitatori, popularizarea și difuzarea de lucrări cu caracter științific sau beletristic.

3.3. Evoluții moderne ale activității diplomatice

Lipsa îndelungată a unei reglementări în materia procedurilor diplomatice trebuie căutată în concepția tradițională potrivit căreia timpul diplomației practicate prin misiunile speciale și nepermanente ar fi trecut sau că ea s-ar reduce doar la cazuri de excepție (misiuni de ceremonie și reuniuni internaționale), ori că formele sub care ea se realizează s-ar limita numai la vizitele de stat și oficiale ale șefilor de stat și de guverne (pentru care existau, de altfel, reguli speciale) sau, în sfârșit, în părerea că manifestările sporadice ale diplomației ad-hoc pot fi reglementate prin aplicarea prin analogie a regulilor dreptului internațional public referitoare la diplomația permanentă („sedentară”).

Importanța reală a diplomației ad-hoc sau a „diplomației volante” crește continuu, ca urmare a numărului tot mai mare al acțiunilor de politică externă și a diversificării lor (sub raportul obiectului și al mecanismului folosit). În condițiile creșterii disponibilității și mobilității oamenilor de stat (călătoriile înalților reprezentanți ai statelor, contactele lor, discutarea rapidă a unor chestiuni presante și grave, negocierile între state „la nivel înalt” care n-au fost niciodată așa de frecvente ca în prezent ș.a.) și a generalizării comunicațiilor rapide, care au accentuat posibilitățile de prospectare și de găsire a unor soluții imediate problemelor de politică internațională de o deosebită acuitate, nu numai că i s-au adăugat noi forme diplomației ad-hoc cunoscute până acum, dar i s-a dat acesteia și un nou conținut, iar faptul că diplomația ad-hoc a devenit o necesitato reală a relațiilor internaționale dezvoltate antrenează după sine o încetare a monopolului diplomației sedentare ca unic instrument de negociere internațională, afară de congresele și conferințele cu caracter internațional. În același timp, raporturile internaționale nu sunt în exclusivitate politice sau consulare, pentru că nu mai există, în mod practic, nici un domeniu al vieții sociale cu privire la care să nu existe contacte directe între state (contactele tehnice între state nu se limitează la cele existente în cadrul instituțiilor specializate O.N.U. sau a diferitelor organizații economice regionale.

Trebuie să precizăm că, astfel fiind, diplomația ad-hoc continuă totuși să aibă un caracter auxiliar (s-a spus, de excepție) în raport cu diplomația permanentă sau regulată, centrul de greutate căzând pe aceasta din urmă.

Remarcăm faptul că definiția dată de Comisia de drept internațional misiunii speciale nu este acceptată în întregime în literatura de specialitate, pentru rațiunea că ar fi concepută în lumina unui criteriu negativ, deoarece ia ca punct de plecare ideea potrivit căreia misiunea specială ar constitui o excepție de la ipoteza misiunii sedentare, care ar reprezenta regula; acest concept se dovedește după părerea unor autori a nu fi satisfăcător în cazul de față spre a servi drept criteriu pentru o definiție, deoarece, în afară de misiunile diplomatice regulate cu caracter general, mai există și misiunile specializate permanente care îndeplinesc sarcini speciale, în paralel cu misiunile diplomatice regulate cu competență generală în același stat sau chiar în același oraș (de exemplu, delegația unui stat care are ca misiune probleme de reparații într-un alt stat, delegația permanentă specială pentru punerea în aplicare a cooperării economice și tehnice între două state ș.a.), iar acestea din urmă nu pot fi încadrate în categoria misiunilor ad-hoc (fiind misiuni sedentare).

În acest sens, în legătură cu tema amintită poate fi ilustrativă citarea unor definiții mai semnificative publicate de diverși diplomați sau istoriografi ai diplomației străini sau români.

Astfel, la începutul secolului XIX, în literatura se specialitate franceză se menționa că: diplomația este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace știința raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise emanând de la suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; acesta are ca obiect cunoașterea cărților, a vârstei și autenticității lor”, sau „diplomația este știința raporturilor și intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor; ea are ca etimologie cuvântul grec „diploma”, duplicatul, dublura unui act emis de prinț și al cărui prim exemplar s-a păstrat.”

În literatura engleză prin diplomație se definea „aplicarea inteligenței și tactului la îndeplinirea relațiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori și la relațiile lor cu statele vasale, sau și mai pe scurt, întreținerea legăturilor între state prin mijloace pașnice”.

Școala diplomatică rusă din secolul trecut aprecia ca „Diplomația reprezintă activitatea organelor de relații externe și a reprezentanților statului în rezolvarea sarcinilor politicii externe, determinate de interesele clasei dominante în scopul apărării pe cale pașnică a drepturilor și intereselor sale în exterior.”

Evident că, diplomația ca mijloc de realizare a politicii externe a statelor nu se limitează numai la negocieri. Potrivit „Dicționarului diplomatic” rus „diplomația – mijloc de exercitare a politicii externe a statului reprezintă în sine un ansamblu de măsuri practice, principii și metode aplicare cu luarea în considerare a condițiilor concrete și a caracterului sarcinilor de soluționat; activitatea oficială a șefilor de state și ai guvernelor, miniștrilor afacerilor externe, departamentelor afacerilor externe, reprezentanțelor diplomatice din străinătate, delegațiilor la conferințele internaționale consacrate îndeplinirii scopului și sarcinilor politicii externe a statului, instituțiilor sale și cetățenilor săi în străinătate.

De noțiunea „diplomație” este legată arta de a duce tratative în scopul prevenirii sau reglementării conflictelor internaționale, căutării compromisurilor și soluțiilor reciproc acceptabile, precum și lărgirea și aprofundarea colaborării internaționale.” Dicționarul explicativ al limbii române definește diplomația ca fiind „activitatea desfășurată de un diplomat prin reprezentanții săi diplomatici în scopul realizării politicii sale externe”.

Ca știință, diplomația are ca obiect studierea relațiilor juridice ale diferitelor state, inclusiv interesele respective și pe această bază fundamentarea strategiei de promovare a intereselor lor naționale. Totodată, diplomația constituie un domeniu specific de activitate, o profesie aparte, servită de persoane aparte care alcătuiesc o categorie distinctă. Diplomatul trebuie să aibă o pregătire de specialitate și cunoștințe adecvate precum și o serie de trăsături și aptitudini, o inteligență peste nivelul celei obișnuite, stăpânire de sine, sănătate, caracter deschis, minte cultivată, capacitatea de apreciere a realității, integritate, instinct de oportunitate, adaptabilitate etc. De aici rezultă că diplomația este o artă, arta de a conduce relațiile internaționale prin negocieri. În consecință „diplomația” cuprinde toată gama activităților de politică externă a conducătorilor statelor și organelor puterii de stat, precum și a organelor de relații externe.

Folosind tratativele și alte mijloace pașnice, diplomația asigură realizarea scopurilor și obiectivelor politicii externe, apără interesele statului pe arena internațională. În sfârșit, există definiții potrivit cărora „Diplomația este o activitate oficială a angajamentelor de stat pentru relații externe și în primul rând a diplomaților, desfășurată prin tratative, pentru înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă ale statului, precum apărarea drepturilor și intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”.

Din examinarea elementelor componente ale definițiilor diplomației se constată că, primul concept prezent în toate definițiile și care iese în evidență este acela de stat; acestuia, în definițiile mai recente i-au fost adăugate atributele de independență și suveranitate, iar diplomației i s-a subliniat rolul de mijloc de realizare a politicii externe a statelor. Totodată, se constată că, în definițiile menționate s-au păstrat, cu pondere diferită, atât componentele de artă, cât și cele de știință.

Se relevă, de asemenea, faptul că, încă din secolul trecut au apărut și s-au dezvoltat teze și concepte noi despre diplomație, care în condițiile relațiilor istorice și politice statornicite după destrămarea sistemului totalitar politic, economic și militar comunist și-au dovedit viabilitatea.

Acestea se manifestă sub forma unui nou tip de raporturi între state, determinate de apariția și extinderea fenomenului de globalizare a relațiilor internaționale, lărgire și consolidare a relațiilor politice și economice, precum și alianțelor militare. Din aceste realități istorice se dezvoltă o nouă gândire despre diplomație, denumită diplomația coalițiilor sau diplomația alianțelor. Politica diplomatică, pe măsura desfășurării ei, a început să fie guvernată de uzanțe, norme și principii de drept internațional.

În cadrul acestei noi diplomații statele suverane nu se vor rezuma la schimbul de informații asupra politicii externe, ci vor elabora împreuna această politică, în mod colectiv, în interesul tuturor. Relațiile diplomatice sunt o categorie de raporturi interstatale care reflectă statutul juridic al unui stat. Existența relațiilor diplomatice între toate statele comunității internaționale reflectă o stare de normalitate, în timp ce neparticiparea unui stat la asemenea relații înseamnă izolarea acestuia. El nu poate colabora în cadrul unei organizații internaționale, nu poate încheia tratate, etc..

La formarea acestui climat nou al relațiilor internaționale contribuie în mare măsură concepția privind căreia unui sistem atotcuprinzător de securitate internațională, care cuprinde toate sferele activității umane: politice, economice, militare, ecologice și umanitare. La baza acestei concepții se află înțelegerea faptului că, securitatea unui stat nu se poate constitui pe seama securității altui stat.

Diplomația folosește activ întregul arsenal de mijloace pașnice acumulate de practica internațională: întâlniri, conferințe, consfătuiri bilaterale sau multinaționale la nivelul șefilor de guverne sau miniștrii afacerilor externe, care prin conținut și stil se caracterizează prin eficiență, spirit constructiv, respect față de pozițiile și interesele partenerilor, ceea ce înseamnă de fapt unirea politicii cu normele morale ale lumii contemporane. După cum se observă, în acest ansamblu de relații intervin diverse organe ale statului: președintele sau șeful statului, parlamentul uni sau bicameral, șeful guvernului, ministrul afacerilor externe, miniștrii sau șefii altor departamente etc., fiecare având însă atribuții și competențe distincte care țin de domenii diferite cum sunt: elaborarea politicii externe a statului, stabilitatea și menținerea de relații între state în diverse domenii sau îndeplinirea acestora, care constituie de fapt sarcina diplomației.

Încercările de stabilire a raportului care să precizeze în ce măsură diplomația este mai apropiată de domeniul artelor sau științelor au condus la răspunsuri foarte variate. Până în prezent nu s-a ajuns la un anumit punct de vedere acceptat unanim de către specialiștii în domeniu.

Între opiniile exprimate se întâlnesc ambele extreme, potrivit cărora diplomația este fie artă, fie știință, cât și varianta de mijloc, care îmbină în același timp ambele componente, arta și știința. Pe lângă acestea nu trebuie uitate nici definițiile care consideră diplomația ca o activitate pusă în slujba externă a statelor, Îndeplinită de specialiști cu o profesiune distinctă, respectiv de către diplomați.

În examinarea acestei probleme este impetuos necesar să se stabilească în ce măsură există o disciplină distinctă a diplomației care să răspundă celor trei condiții fundamentale definirii oricărei științe: să aibă obiect distinct de studiu; legii proprii; metode proprii de cercetare;

Este evident că cele trei funcții fundamentale ale diplomației, de reprezentare, aplicare a politicii externe, apărare și promovare a intereselor statului constituie obiectul diplomației, inconfundabil cu al altor științe înrudite, precum și că, totalitatea cunoștințelor, principiilor și normelor, negocierilor ca metodă principală a diplomației formează o disciplină aparte cu caracter științific.

Pe lângă factorul determinant în definirea diplomației, respectiv natura orânduirii social-politice, țelurile politicii externe a statului, un rol important îl au în același timp, talentul, calitățile speciale, capacitatea de convingere, tactul și abilitățile diplomatului care împinge diplomația mai mult spre domeniul artelor decât al științei.

În acest context se evidențiază faptul că, în ultimele decenii au apărut teorii noi care pot exprima în formule și ecuații matematice regulile care stau la baza negocierilor. Prin acesta caracterul de știință al diplomației este și mai evident. În speță este vorba de acea ramură a matematicii, înrudită cu programarea matematică și calcului probabilităților denumită teoria jocurilor.

Acesta teorie are de mai mult timp aplicații practice în domeniul economiei, comerțului internațional și altele. Faptul că teoria jocurilor nu s-a transformat încă într-o practică de zi cu zi a purtării tratativelor între state nu înseamnă că aceasta va deveni în lumea de mâine o metodă de bază a diplomației.

În concluzie se cuvine sublinierea faptului că nici una dintre definițiile enunțate până în prezent nu trebuie să fie acceptată sau respinsă în întregime, în mod absolut, ținând seama că fiecare în parte conține un sâmbure de adevăr.

Probabil că, o definiție atotcuprinzătoare a diplomației, care să îmbrățișeze conceptele din toate celelalte anterioare n-a fost încă formulată din cauza caracterului complex și dinamic al relațiilor dintre state în care potrivit unei metode a filozofiei antice „totul curge, totul se schimbă”.

Prin urmare definițiile amintite nu trebuie să fie considerate ca „absolute”, după cum convingerea autoarei conform căreia diplomația este o știință de sine stătătoare, cu obiect propriu și metode specifice, în care în locuri și timpuri diferite apar și strălucesc artiști ai diplomației nu este „infailibilă”.

CONCLUZII

La început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază a evoluției sale, marcată de coexistența și confruntarea unor tendințe pozitive majore cu altele care generează riscuri, amenințări și pericole. Vechea ordine mondială, bazată pe o logică bipolară, caracterizată de rivalitate și capacitate de anihilare reciprocă a unor blocuri de state, a dispărut, iar tranziția postbipolară s-a încheiat, în timp ce germenii construcției unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul preocupărilor comunității internaționale.

La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Conflictele își au originea atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora și la piețe, cât și în cel al diferențelor identitare de natură etnică, religioasă, culturală și ideologică.

Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele religioase și cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor tot mai greu de controlat.

Mediul de securitate internațional se află într-o rapidă schimbare. Unele schimbări sunt lineare și previzibile, fie că decurg din evoluția obiectivă a mediului de securitate, fie că reprezintă rezultatul unor strategii și programe. Altele au caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică și sunt însoțite de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare și durată.

Proliferarea noilor riscuri și amenințări amplifică aspectele de insecuritate ale mediului global, astfel că, în perspectiva următorilor 10-15 ani, ordinea globală va arata sensibil diferit, în condițiile în care dinamica relațiilor internaționale favorizează eforturile vizând construcția unui nou echilibru internațional.

În acest moment, în mediul de securitate se poate vorbi de următoarele tendințe majore: accentuarea proceselor de globalizare și de integrare regională, concomitent cu persistența unor acțiuni având ca finalitate fragmentarea statală; convergența rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenței lor în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor nestatali în dinamica relațiilor internaționale.

În această lume complexă, dinamică și conflictuală, confruntarea principală se poartă între valori fundamental diferite, între democrație și totalitarism internațional de sorginte extremist-religioasă, structurat în rețele transfrontaliere împotriva statelor democratice și a forțelor politice raționale din statele angajate în procesul democratizării. Tendințele majore ce guvernează evoluțiile globale în epoca postbipolară creează îngrijorări justificate, generează noi provocări, oferă oportunități și prezintă riscuri la adresa valorilor și intereselor naționale.

Globalizarea este principalul fenomen care influențează mediul de securitate contemporan, creând atât oportunități, cât și noi riscuri și amenințări. În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost și nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale. Securitatea internațională tinde tot mai mult să-și manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internațională este tot mai conștientă de răspunderile ce îi revin. Principial, globalizarea profilează o șansă reală de dezvoltare economică pozitivă, aptă să creeze prosperitate, dar înscrierea pe aceasta tendință nu este o certitudine garantată pentru fiecare țară; ea depinde de capacitatea statelor de a exploata astfel de oportunități, pentru că, în caz contrar, cel mai mare risc pentru o țară este acela de a rămâne în afara proceselor globalizante pozitive.

În contextul acestei configurații complexe a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de instabilitate și conflict, de sărăcie și frustrare care generează sau favorizează proliferarea noilor riscuri și amenințări. Dintre acestea, unele pot avea un impact major asupra securității europene. La nivel regional, în Europa centrală, de est și de sud-est, persistă sau sporesc în intensitate stări de tensiune determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum și de criminalitatea transfrontalieră.

Dispariția comunismului ca sistem politic în Europa și instaurarea democrației, extinderea Uniunii Europene, deschiderea frontierelor, intensificarea fluxurilor de persoane, mărfuri, servicii și capital, precum și dezvoltarea tehnologică au creat premise favorabile pentru racordarea noilor democrații la zona de prosperitate și securitate euroatlantică dar, în același timp, au și patentat dezvoltarea multor riscuri la adresa securității și apariția unora noi.

În acest context, riscurile, pericolele și amenințările capătă un caracter tot mai insidios și chiar perfid, edificarea unui sistem extins și cuprinzător de securitate constituind o prioritate a tuturor democrațiilor europene și a Uniunii Europene în ansamblul său. Sistemul de securitate al Uniunii Europene vizează consolidarea în practică a conceptelor de securitate și apărare colectivă.

În contextul internațional actual, securitatea statelor europene nu mai este amenințată de un conflict militar de proporții, deși se mențin încă focare de tensiune și criză, cum sunt cele din Kosovo, Bosnia-Herțegovina și Transnistria. Se menține, deci, posibilitatea declanșării unor conflicte locale, de mică intensitate, a căror durată se poate prelungi în timp mult peste așteptările tuturor părților implicate. Conflictul din Bosnia-Herțegovina, declanșat în 1992, nu și-a găsit nici până în prezent o rezolvare politică, părțile beligerante semnând în 1995 doar un acord de încetare a focului, ceea ce demonstrează că la periferia zonei de stabilitate reprezentată de teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene există încă o zonă de instabilitate și conflict.

BIBLIOGRAFIE

Arthur Lall, Modem International Negotiation, Principles and Practice, New York, 2000.

Alain Plantey, La negociation internaționale, principes et methodes, Paris, 1980.

Anghel Ion, Drept diplomatic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

Anghel Ion M., Drept diplomatic și consular, vol. I, ed. a II-a rev și ad., Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Andreescu A., Ghe.Nedelcu, N.Gegea, Șt.Prună, Noțiuni ale managementului din Ministerul de Interne, Editura Ministerului de Interne, 1998.

Ani M., Les negociations diplomatiques prealables a la soumission d'un differend a une instance internaționale, These, Geneve, 1957.

Bourquin M., Le recours prealable aia negociations diplomatiques, Melanges Basdevant, Paris, 1960.

Cavare Louis, Le droit internațional public positif, tome II, Ileme ed., Paris, Ed. Pedone, 1962.

Crețu Vasile, Drept internațional public, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004.

Geamănu Grigore, Theorie et pratique des negociations en droit internațional, R.C.A.D.L, 1980.

Green N.A. Maryan, International Law – Law of Peace, London, 1973.

Gros A., La negociation diplomatique, Les affaires etrangeres, Paris, 1959.Mircea Malița, Diplomația. Școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogici București, 1975.

Guillame de Garden, Traite complet de diplomație, 3 vol., Paris, 1883, citat de Mircea Malița în Diplomația. Școli și instituții, Ed. a II-a. Ed. Didactică și Pedagogică , București, 1975.

Hardy Michael, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968.

Hartmann Frederick, The Relations of Nations, 3rd ed, New York, 1967.

Higgins Rosalyn, The Development of International Law through the Politicul Organs of the United Nations, Oxford, 1969.

Năstase Adrian, Drept diplomatic și consular, Ed. All Beck, București, 2002.

Silva G. E. do Nascimento e, Diplotnacy in International Law, Sijthoff-Leiden, 1972.

Sen B., A Diplomat's Handbook of International Law and Practice, Martinus Nijhoff/The Hague, 1965.

Sir Ernest Satow, A Guide io Diplomatic Practice, London, Fourth Edition, 1957, pg. 1, citat de

BIBLIOGRAFIE

Arthur Lall, Modem International Negotiation, Principles and Practice, New York, 2000.

Alain Plantey, La negociation internaționale, principes et methodes, Paris, 1980.

Anghel Ion, Drept diplomatic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

Anghel Ion M., Drept diplomatic și consular, vol. I, ed. a II-a rev și ad., Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Andreescu A., Ghe.Nedelcu, N.Gegea, Șt.Prună, Noțiuni ale managementului din Ministerul de Interne, Editura Ministerului de Interne, 1998.

Ani M., Les negociations diplomatiques prealables a la soumission d'un differend a une instance internaționale, These, Geneve, 1957.

Bourquin M., Le recours prealable aia negociations diplomatiques, Melanges Basdevant, Paris, 1960.

Cavare Louis, Le droit internațional public positif, tome II, Ileme ed., Paris, Ed. Pedone, 1962.

Crețu Vasile, Drept internațional public, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004.

Geamănu Grigore, Theorie et pratique des negociations en droit internațional, R.C.A.D.L, 1980.

Green N.A. Maryan, International Law – Law of Peace, London, 1973.

Gros A., La negociation diplomatique, Les affaires etrangeres, Paris, 1959.Mircea Malița, Diplomația. Școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogici București, 1975.

Guillame de Garden, Traite complet de diplomație, 3 vol., Paris, 1883, citat de Mircea Malița în Diplomația. Școli și instituții, Ed. a II-a. Ed. Didactică și Pedagogică , București, 1975.

Hardy Michael, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968.

Hartmann Frederick, The Relations of Nations, 3rd ed, New York, 1967.

Higgins Rosalyn, The Development of International Law through the Politicul Organs of the United Nations, Oxford, 1969.

Năstase Adrian, Drept diplomatic și consular, Ed. All Beck, București, 2002.

Silva G. E. do Nascimento e, Diplotnacy in International Law, Sijthoff-Leiden, 1972.

Sen B., A Diplomat's Handbook of International Law and Practice, Martinus Nijhoff/The Hague, 1965.

Sir Ernest Satow, A Guide io Diplomatic Practice, London, Fourth Edition, 1957, pg. 1, citat de