Diplomatia Rusiei Si A Ue In Cazul Georgia. Implicatii Diplomatice
DIPLOMAȚIA RUSIEI ȘI A UE ÎN CAZUL GEORGIA. IMPLICAȚII DIPLOMATICE
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul 1
Background istoric – era Imperiului Sovietic și a Europei Occidentale divizate. Contraponderea reală a Imperiului Sovietic – S.U.A. Diplomația după război
1.1 Criza rachetelor (Cuba, 1962) –studiu de caz
1.2 “Doctrina suveranității limitate” în acțiune: Cehoslovacia 1968
Capitolul 2
Aspirațiile europene și euro-atlantice ale Georgiei
Capitolul 3
Momentul august 2008 – război în Georgia. Direcțiile diplomațiilor Rusiei, S.U.A și UE în zonă și în cazul Georgiei. Tabloul diplomatic, politic și economic al Georgiei. Tăcerea diplomației
3.1. Influența politicii interne a Rusiei asupra politicii externe și diplomației
3.2. Influența conflictului din Georgia asupra Rusiei
3.3. Poziționarea actorilor locali și globali în problematica georgiană
Capitolul 4
Stadiul actual al relațiilor diplomatice Rusia și UE cu Georgia. Direcții prioritare diplomatice
4.1. Poziția Rusiei
4.2. Poziția UE
Capitolul 5
Diplomația economică a UE, răspunsul câștigător în relația cu Georgia?
Este posibil un astfel de răspuns?
Concluzii
INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să se constituie într-un demers de cercetare a temei alese, care, datorită climatului internațional și mai ales regional, continuă să fie o temă deosebit de actuală – chiar dacă actorii secundari se pot schimba, rămânând acțiunile și demersurile diplomatice ale celor doi actori principali – Rusia și UE.
Ideea principală desprinsă din cercetarea de față este centrată pe intersectarea intereselor diplomatice, politice, militare și, în mod special a celor economice în zona caucaziană, și, în particular, în cazul Georgiei, aspectele care susțin această ipoteză urmând să se reliefeze atât pe parcursul cercetării propriu-zise, cât mai ales într-o formă concentrată în ultima parte a lucrării – concluziile autorului, fără a avea pretenția de exhaustivitate în ceea ce privește această temă de o asemenea complexitate.
Un prim obiectiv al cercetării este acela de a analiza principalele etape istorice din perspectiva diplomației Rusiei și a statelor din Europa Occidentală ante-UE – demers ce se va concretiza în capitolul I – Background istoric – era Imperiului Sovietic și a Europei Occidentale divizate. Contraponderea reală a Imperiului Sovietic – S.U.A. Diplomația după război – capitol în care se va analiza succint situația de după cel de al doilea război mondial și până la prăbușirea U.R.S.S, contraponderea pe plan mondial la politica externă rusească – S.U.A, într-un moment în care nu se putea vorbi de o Europă Occidentală unificată. De asemenea, se vor analiza și două exemple etalon al modului în care atât U.R.S.S.înțelegea să exercite acțiuni diplomatice, cât și statele occidentale și S.U.A – cazul crizei rachetelor din Cuba – 1962 și invadarea Cehoslovaciei din 1968 – demersul fiind util pentru a demonstra că modul de acțiune al Rusiei post U.R.S.S.nu s-a schimbat prea mult, dar, din păcate, nici modul de contra-acțiune al Europei Occidentale, devenită ulterior, într-o formulă extinsă – UE. Este evident că în acest context va fi necesar să analizăm pe scurt și partea nevăzută care modelează politica externă și implicit și acțiunile diplomatice ale entităților statale analizate și a lipsei lor, într-o formă integrată, la nivelul UE – respectiv serviciile secrete rusești și cele ale statelor europene.
Un al doilea obiectiv al cercetării îl constituie modul în care acțiunile Georgiei – respectiv apropierea de N.A.T.O dar mai ales de UE s-au constituit într-un trigger al răspunsului diplomatic și militar al Rusiei pentru restabilirea influenței în zonă a Rusiei – aspecte ce vor fi prezentate în capitolul II – Aspirațiile europene și eruro-atlantice ale Georgiei.
Avansând în demersul de cercetare ne vom opri asupra momentului de maximă importanță în contextul temei analizate – războiul ruso – georgian din august 2008, moment la care acțiunile externe pe plan diplomatic ale Rusiei au fost exacerbate, pentru ca ulterior diplomația să tacă și să lase loc acțiunilor armate și vom analiza poziționarea statelor UE și a altor actori regionali în acest moment istoric – rezultatele cercetării fiind cuprinse în capitolul III – Momentul august 2008 – război în Georgia. Direcțiile diplomațiilor Rusiei, S.U.A și UE în zonă și în cazul Georgiei. Tabloul diplomatic, politic și economic al Georgiei. Tăcerea diplomației.
Ulterior ne vom dedica cercetării stadiului actual al relațiilor diplomatice ale Rusiei și ale UE pe relația cu Georgia și vom încerca determinarea atât a tendințelor Rusiei și ale UE în zonă, cât și ceea ce își dorește Georgia însăși – rezultatele cercetării fiind consemnate în capitolul IV – Stadiul actual al relațiilor diplomatice Rusia și UE cu Georgia. Direcții prioritare diplomatice.
Totodată vom încerca să răspundem la întrebarea privitoare la care este răspunsul adecvat pentru ,,câștigarea” războiului geopolitic și a Georgiei în cadrul unei UE puternice și securizate, încercare care se va contura în cadrul capitolului V – Diplomația economică a UE, răspunsul câștigător în relația cu Georgia? Este posibil un astfel de răspuns?
În încheiere vor fi prezentate concluziile autorului în urma acestui demers de cercetare căruia i s-au subordonat variate metode de cercetare, care au cuprins de la studiul unor documente oficiale și a unor mărturii accesibile publicului, valorificarea datelor istorice, monitorizarea presei, studii de caz, până la experiențele personale pe spațiu.
Cuvinte cheie: Rusia, Uniunea Europeană, U.R.S.S., Georgia, implicații diplomatice, diplomație economică, războiul ruso – georgian
Capitolul 1
Background istoric – era Imperiului Sovietic și a Europei Occidentale divizate. Contraponderea reală a Imperiului Sovietic – S.U.A. Diplomația după război
Imediat după câștigarea statutului de învingător de către U.R.S.S.în cel de al doilea război mondial și după momentul 4 – 11 februarie 1945 – Ialta, a început o lungă și nesfârșită luptă pentru sferele de influență din Europa și Asia, dar cu reverberații pe plan mondial, U.R.S.S.începând consolidarea controlului asupra propriei sfere și subjugarea statelor care se aflau în această sferă de influență.
Acțiunile sovietice s-au desfășurat pe două planuri distincte – respectiv pe alinierea statelor din propria sferă de interese la politica sovietică – vorbim de statele din Europa de Est și pe unificarea politicii și vocii tuturor statelor socialiste sovietice – caz în care se regăsea și Georgia.
Acestor demersuri li s-au subordonat o mare varietate de metode și mijloace, printre care impunerea politicilor externe statelor din Europa de Est, crearea blocului politico – militar al Tratatului de la Varșovia, intervențiile directe pentru susținerea ori înlăturarea unor regimuri din țările aflate sub influență sovietică și metode mai dure și mai tranșante printre care suprimarea oricărui rol real pe plan politic, militar și diplomatic al conducerilor republicilor socialiste sovietice sau acțiuni deliberate de rusificare a unor regiuni extinse din cadrul acestor republici.
De remarcat este faptul că U.R.S.S.în efortul său de permanentizare, menținere și dezvoltare a sferei de influență în zona Europei de Est, dar și chiar în interiorul uniunii a folosit, în paralel cu mijloacele politico – diplomatice, inclusiv mijloace de dezinformare, Moscova fiind maestră în dezinformarea politică, datorită controlului complet pe care îl deținea asupra presei și a caracterului secret al procesului decizional. Această strategie a fost aplicată atât pe plan intern – în interiorul U.R.S.S, cât și pe plan extern – pe două niveluri – al statelor aliate și pe cel al inamicilor ideologici – S.U.A și Europa Occidentală.
Un exemplu ilustrativ al modului în care U.R.S.S.înțelegea să se poziționeze și să acționeze vis-a-vis de S.U.A și statele occidentale îl reprezintă documentul de mai jos, dezvăluit din arhivele sovietice:
”Documentul este emis de Comitetul Central al Partidului Comunist al U.R.S.S.și prevede măsurile adiționale menite să expună politicile imperialiste:
Intenționăm să folosim fapte concrete pentru a expune realitatea capitalistă, diversionismul politic și ideologic al imperialismului, caracterul totalitar al statelor burgheze și întărirea gândirii reacționare în aparatul burghez și în integralitatea societății capitaliste ca întreg.
Realizarea acestor măsuri ne va permite să coordonăm presa, radioul și televiziunea sovietice în așa fel încât atenția publică să fie direcționată către manifestările naturii anti-populare a imperialismului.
Astfel de campanii de propagandă vor ajuta agenția de presă Novosti și programele radio orientate politic transmise în exterior să forțeze dușmanii noștri ideologici pe căi dezavantajoase în lupta ideologică.
Un calendar al unor asftel de evenimente, în principal vizând S.U.A este atașat. Planuri similare care să vizeze alte state imperialiste pot fi dezvotate pe parcursul activității.
Avem nevoie de punctul dumneavoastră de vedere.
Iakolev’’
Asistent al Șefului Departamentului Propagandă
Comitetul Central al Partidului Comunist al U.R.S.S
Pentru a ilustra pe deplin stilul politico – diplomatic al U.R.S.S.până la destrămarea acesteia și reacția S.U.A în calitate de contrapondere reală pe plan internațional la puterea U.R.S.S, dar și a statelor și aliențelor din Europa care se vor reuni mai târziu în UE de astăzi, sunt utile două studii de caz, respectiv criza rachetelor din Cuba – 1962 și invadarea Cehoslovaciei.
Criza rachetelor (Cuba, 1962) –studiu de caz
Criza rachetelor din Cuba din 1962 a fost din perspectiva relațiilor diplomatice din anii 60, aflați sub auspiciile exacerbării Războiului Rece, o criză clasică care a relevat atât complexitatea relațiilor diplomatice între cele două mari puteri ale lumii, cât și contradicțiile din politica externă a ambelor state.
Totodată, în mod involuntar, criza a relevat și erorile diplomatice făcute de ambele state în plan extern care inevitabil au avut un impact major în plan intern și abia apoi în planul efectiv al echilibrului de putere în lume din anii 60 și până în 90.
Din punctul de vedere al U.R.S.S. planificarea a fost pregătită după o rețetă care nu avea cum să dea greș, respectiv:
Utilizarea unei țări amplasate perfect pentru scopurile sale, aflate într-un moment de tranziție post criză internă – înlăturarea de la putere a conducătorului Batista, neacceptarea juntei militare care a realizat acest lucru de către mișcarea insurecțională condusă de Fidel Castro, moment la care Cuba nu avea o identitate diplomatică externă care să conteze în economia declanșării unei crize cu S.U.A;
Lipsa în Cuba a unor structuri statale interne puternice care să facă notă distonantă în ceea ce a privit planurile sovietice pentru Cuba, structurile revoluționare în formare fiind concentrate pe câștigarea controlului asupra propriului teritoriu;
Existența unei poziții din ce în e mai vădit anti-americane a noilor conducători ai Cubei, poziție întârită puternic și de acțiunile americane în țară și de acțiunile americanilor cu care populația indigenă intra în contact;
Instaurarea unui regim asemănător celui sovietic în Cuba, plecând de la idealurile socieliste ale revoluției lui Castro combinate cu nevoia de a avea un regim care să poată controla complicata situație din țară;
Nevoia Cubei de a se asigura de susținerea unui stat puternic, cu aspirații declarate similare, dar și cu suficientă putere economică pentru a susține economic, dar și militar, regimul care se instaura în țară;
Din punctul de vedere al S.U.A putem considera că s-au făcut o serie întreagă de erori, apoi, după inițializarea crizei din partea U.R.S.S. s-au utilizat, inițial, exclusiv instrumente diplomatice, dar diplomația de tip occidental, stingheră în fața diplomației de forță de tip sovietic:
Admiterea comportamentului cetățenilor săi în Cuba după cum a evoca formare fiind concentrate pe câștigarea controlului asupra propriului teritoriu;
Existența unei poziții din ce în e mai vădit anti-americane a noilor conducători ai Cubei, poziție întârită puternic și de acțiunile americane în țară și de acțiunile americanilor cu care populația indigenă intra în contact;
Instaurarea unui regim asemănător celui sovietic în Cuba, plecând de la idealurile socieliste ale revoluției lui Castro combinate cu nevoia de a avea un regim care să poată controla complicata situație din țară;
Nevoia Cubei de a se asigura de susținerea unui stat puternic, cu aspirații declarate similare, dar și cu suficientă putere economică pentru a susține economic, dar și militar, regimul care se instaura în țară;
Din punctul de vedere al S.U.A putem considera că s-au făcut o serie întreagă de erori, apoi, după inițializarea crizei din partea U.R.S.S. s-au utilizat, inițial, exclusiv instrumente diplomatice, dar diplomația de tip occidental, stingheră în fața diplomației de forță de tip sovietic:
Admiterea comportamentului cetățenilor săi în Cuba după cum a evocat de Arthur M. Schlesinger jr.;
Susținerea dictatorului Batista apoi a opozanților regimului Castro refugiați în S.U.A;
Impasibilitatea la acțiunile noului regim cubanez referitoare la naționalizarea marilor companii americane care operau în Cuba și nereceptarea corectă a intențiilor lui Castro de a-și crea o platformă proprie în rândul politicienilor latino-americani pentru a încerca să determine coalizarea acestora spre a obține din partea Statelor Unite sporirea ajutorului economic – moment la care SUA trebuia să apeleze la mijloace de diplomație economică, în dauna încercărilor de izolare a regimului cubanez;
Ignorarea dezvoltării relațiilor dintre Cuba și U.R.S.S. – la 1 ianuarie 1960, o delegație sovietică condusă de A. Mikoian vizita Cuba, oferea un credit de 100 milioane de dolari cu dobândă mică și asistență tehnică, încheind totodată contracte pentru importul unor mari cantități de zahăr. Mai important – legăturile sovieto-cubaneze se extindeau în domeniul militar, U.R.S.S. începând să livreze Havanei armament, inclusiv avioane de luptă MIG, ai căror piloți vor fi instruiți în Uniunea Sovietică;
Încredințarea CIA a misiunii de pregătire a unei acțiuni militare pentru înlăturarea regimului Castro, acțiune soldată cu sesizarea Consiliul de Securitate de către guvernul de la Havana și anunțul făcut de Hrușciov că, în cazul în care Cuba ar fi atacată, U.R.S.S. îi va veni în ajutor;
Ruperea la data de 3 ianuarie 1961 a relațiilor diplomatice cu Cuba, survenită ca urmare a cererii guvernul cubanez de reducere a personalului diplomatic al ambasadei americane la Havana de la cca. 300 de membri, la 11 membri cu pașaport diplomatic;
Aprobarea de către administrația Kennedy a acțiunii de invadare a Cubei, care va începe la 15 aprilie, prin lovirea bazelor aeriene cubaneze de către bombardire B26, staționate în Nicaragua. Apoi, în zorii zilei de 17 aprilie, a urmat debarcarea unităților de exilați pe plaja de la Giron care au întâmpinat o rezistență îndârjită. Acțiunea, prost mascată ca având în spate SUA, a fost practic o invitație pentru intervenția U.R.S.S., Hrușciov declarând că U.R.S.S. va acorda Cubei întregul său sprijin „spre a înfrânge agresiunea", primind răspunsul administrației Kennedy că Statele Unite nu vor interveni militar în Cuba, dar nici nu vor accepta o intervenție a unor forțe din afara zonei.
Aceste evoluții, plasate în contextul internațional tensionat între Est și Vest din acele vremuri, nu au făcut decât să evidențieze Cuba ca un câmp de bătălie ideologică și de acțiuni politico-militare între S.U.A și U.R.S.S..
Pentru a înțelege acest context din acei ani dintre Vest și Est, îndeosebi dintre S.U.A – care se erijase într-un exponent individualist al blocului Occidental și U.R.S.S.– uniune care constituia practic inima blocului estic, generator al întregii politici al acestuia, este necesară amintirea factorilor care tensionau climatul internațional, respectiv:
– problema semnării tratatului de pace cu Germania – problemă intens speculată de U.R.S.S. care a preferat escaladarea acesteia și într-un efort nedeclarat de a testa hotărârea aliaților occidentali și îndeosebi hotârarea președintelui american – John Kennedy – acutizarea problemei prin instalarea gardului de sârmă ghimpată în jurul Berlinului de Vest și solicitarea de a fi introduse măsuri de pază și control la granițele acestuia de către R.D.G, măsuri urmate de trimiterea a 15.000 de militari americani în oraș de către administrația Kennedy apoi de pretenția Moscovei de a controla zborurile dintre R.F.G și Berlinul de Vest – toate având drept rezultat creșterea tensiunii între Est și Vest;
– reluarea testelor nucleare de ambele tabere, cu o activitate ceva mai susținută a U.R.S.S. pe acest plan;
– presiunile exercitate de U.R.S.S. asupra Finlandei în vederea organizării de consultări bilaterale privind măsurile necesare pentru asigurarea apărării granițelor celor două țări împotriva „primejdiei unui atac din partea Germaniei occidentale și a unor aliați ai acesteia", consultările urmând să ia forma unor consultări militare, potrivit dorinței U.R.S.S.;
Urmare a cumulului tuturor acestor factori și a desprinderii Cubei ca și câmp de confruntare dintre U.R.S.S. și S.U.A a avut loc escaladarea crizei rachetelor prin acțiuni de ambele părți, după cum urmează:
– instigarea Cubei prin oferirea de informații de U.R.S.S. privitoare la planurile americane de atacare a țării, informații confirmate de acțiunile diplomatice și militare ale S.U.A;
– intensificarea livrărilor de armament și tehnică militară sovietică către Cuba, demersuri la care S.U.A s-a arătat în cea mai mare parte impasibilă;
– în final adoptarea hotărârii de către Moscova de a amplasa în Cuba rachete cu rază medie de acțiune, rachete capabile să poarte arme nucleare, hotărârea fiind acceptată de liderul cubanez- Fidel Castro;
– instalarea de rachete SS-4 și SS-5 și dovedirea, ca urmare a zborului avionului de recunoaștere U-2 american că în Cuba erau instalate rachete ofensive cu focoase nucleare;
– elaborarea de către Comitetul Executiv al Consiliului Securității Naționale (EXCOM) al S.U.A a variantelor de acțiune de răspuns ale S.U.A, respectiv: 1) să nu se întreprindă nici o măsură, acceptându-se situația creată; 2) să se acționeze pe plan diplomatic, adresându-se un avertisment serios Moscovei; 3) să se propună U.R.S.S. retragerea rachetelor sale din Cuba în schimbul renunțării de către SUA la bazele americane de rachete din Turcia; 4) blocada, prin mijloace militare, aplicată Cubei; 5) bombardarea instalațiilor de rachete; 6) debarcarea forțelor americane pe Insulă, demers urmat de instituirea blocadei navale împotriva Cubei precum și de aducerea crizei în atenția publicului larg prin discursul susținut de președintele american;
– calificarea de către Hrușciov a acțiunilor americane ca fiind agresive față de Cuba și U.R.S.S. și referirile la un posibil conflict nuclear;
– implicarea Consiliului de Securitate al ONU în criză și lăsarea S.U.A în offsaid de către U.R.S.S. prin acceptarea de către ruși a propunerii de a suspenda 2-3 săptămâni trimiterilor de arme în Cuba;
În final a survenit lansarea de către U.R.S.S., în mod voalat, a unei soluții de compromis și de rezolvare a crizei, respectiv retragerea rachetelor sovietice din Cuba în schimbul renunțării de către S.U.A la bazele de rachete Jupiter din Turcia, demers ce avea drept scop și sabotarea relațiilor S.U.A cu un aliat ce va deveni tradițional – Turcia, apoi retragerea rachetelor fără a mai condiționa public (fiind aceptat de către sovietici un acord secret în această privință) acest fapt de retragerea celor americane din Turcia.
De remarcat este faptul că această criză, ca și cele ce vor urma de-a lungul întregului Război Rece nu a avut un căștigător din nicio parte a celor două tabere, aspect subliniat cel mai bine de cele exprimate de Anatoli Dobrînin, ambasadorul U.R.S.S. la Washington în acea perioadă:
„Kennedy a fost proclamat mare învingător al crizei pentru că nimeni n-a știut despre acordul secret. Hrușciov a fost umilit prin retragerea rachetelor noastre din Cuba fără nici un câștig evident. În fapt, termenii înțelegerii finale n-au reprezentat o mare înfrângere sau o mare victorie nici pentru Kennedy, nici pentru Hrușciov. Kennedy și-a atins scopul principal: restaurarea statu-quo ante în Cuba, deși el a trebuit să accepte prezența personalului militar sovietic acolo. Hrușciov n-a reușit să schimbe mai mult raportul de forțe în favoarea noastră, dar el a obținut angajamentul Washigtonului de a nu invada Cuba, ceea ce era urmărit atât de el, cât și de Castro, și retragerea rachetelor americane din Turcia, ceea ce de asemenea a fost în interesul nostru".
“Doctrina suveranității limitate” în acțiune: Cehoslovacia 1968
Anul 1968, aflat istoric în perioada de început al relaxării Războiului Rece a adus în plan internațional o nouă viziune a diplomației sovietice privitoare la țările aflate în zona sa de influență și a modului în care conducătorii U.R.S.S. înțelegeau să își conserve influența și poziția de conducător al statelor comuniste din Estul Europei. Astfel, potrivit doctrinei care mai târziu a rămas cunoscută sub numele de “Doctrina Brejnev”: situația dintr-o țară socialistă interesează nu numai factorii politici și statali din țara respectivă, ci și țările care constituiau comunitatea statelor socialiste. Drept rezultat, atunci când sistemul socialist dintr-o țară este pus în pericol, cu mențiunea că definirea pericolulului era atributul subiectiv al conducerii U.R.S.S., datoria de a-l apăra revine nu numai forțelor interne, ci și aceleiași comunități a statelor socialiste, traducerea acestei idei fiind că se afirma dreptul altor state din blocul estic de a interveni, inclusiv militar, în altă țară a acestui bloc, atunci când consideră că orânduirea socialistă din acea țară se află în pericol. În subsidiar, doctrina suveranității limitate pretindea că relațiile dintre statele socialiste se bazează nu numai pe principiile dreptului internațional, considerate principii general-democratice, ci înainte de toate pe principiul internaționalismului socialist, care ar presupune răspunderea comună a tuturor statelor blocului pentru destinele sistemului socialist în fiecare stat care aparține respectivului bloc, fapt ce statuta dreptul la intervenție, în mod concret al U.R.S.S., în treburile interne ale altor state estice, inclusiv cu mijloace militare, drept care până la momentul 21 august 1968 fusese de la sine înțeles și tolerat în cazurile intervenției trupelor sovietice în Berlinul de est (1953) și apoi în Ungaria (1956).
În fapt, la nivelul anului 1968 situația din Cehoslovacia avea, din punctul de vedere al conducerii U.R.S.S. o serie de dezvoltări inacceptabile pentru sovietici, respectiv:
Înlocuirea la plenarea Partidului Comunist Cehoslovac a conducătorului acestuia – Antonin Novotny cu reformatorul Alexandr Dubcek;
Demararea unui proces de modernizare economică, politică și socială, pornit inițial din inițiativa partidului comunist local și a conducerii acestuia dar accelerat de exponenți ai maselor, ceea ce, în opinia conducătorilor sovietici urma să extindă reformele dincolo de limitele acceptabile în care doreau să se înscrie nou numiții conducători ai P.C.C..
Ca urmare, la nivelul conducătorilor a șase state din Organizația Tratatului de la Varșovia – Bulgaria, R.D.G, Polonia, Ungaria, U.R.S.S. și Cehoslovacia s-a conturat, cu ocazia întrunirii de la Dresda (23.03.1968) curentul de opinie potrivit căruia socialismul din Cehoslovacia este în pericol dar se afirma „încrederea că proletariatul și oamenii muncii din Cehoslovacia, sub conducerea partidului comunist, vor asigura în continuare progresul construcției socialiste în țară", un mod elegant de a exprima faptul că P.C.C. risca să piardă controlul asupra situației din țară.
Această poziție a fost ulterior preluată și radicalizată de către U.R.S.S. care au considerat că și după momentul Dresda lucrurile continuă în aceeași direcție îngrijorătoare pentru orânduirea socialistă condusă de Uniunea Sovietică (fiind invocată existența pericolului unei contrarevoluții, încurajată de lipsa de de hotărâre și unitate a P.C.C.), trecând, drept urmare la convocări ale liderilor cehoslovaci la Moscova pentru a-i presa să se realiniezie la linia de conduită socialistă trasată de U.R.S.S.. De asemenea, s-a făcut referire la modul sovietic de acțiune diplomatică și a început să se contureze posibilitatea de a apela la “diplomația militară” prin organizarea în regim de urgență a unor manevre militare a O.T.V. pe teritoriul cehoslovac. Drept urmare, conducerea sovietică, nemulțumită de poziția reprezentanțiilor cehoslovaci a solicitat pentru 8 mai 1968 o întrunire la Moscova a conducerii celorlalte membre ale O.T.V. – Bulgaria, R.D.G, Polonia și Ungaria (România fiind exclusă din acest cerc de încredere ca urmare a susținerea unei poziții diferite a țării în problema Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare) reuniune care a avut drept rezultate acceptarea de către celelalte state a poziției sovietice potrivit căreia în Cehoslovacia se pregătește o contrarevoluție, încuviințarea inlăturării lui Dubcek de la conducerea P.C.C. și sprijinirea unui grup loial în cadrul P.C.C., așa-numitul “nucleu sănătos” și acordul asupra organizării de urgență a manevrelor militare ale O.T.V. în Cehoslovacia.
În context, trebuie să menționăm faptul că momentul a constituit și desprinderea fațișă a conducerii României de demersurile U.R.S.S. și a țărilor afiliate din O.T.V., România exprimând pe canalele diplomatice îngrijorarea cu privire la evoluțiile privitoare la Cehoslovacia vizate de U.R.S.S.+ 4, dar acest demers a suferit de o lipsă de vizibilitate semnificativă atât în Occident din cauza stilului occidental de “întoarcere diplomatică cu spatele”, cât și în rândul țărilor ce vor participa la invazia în Cehoslovacia, care nu ar fi riscat să ia în considerare poziția românească în dauna directivelor primite de la Moscova.
Continuând evoluția – a fost pregătită viitoarea ocupație a Cehoslovaciei de către trupele celor cinci state ale O.T.V., concomitent cu prelungirea staționării trupelor care participau la manevre, în pofida insistenței autorităților cehoslovace ca acestea să fie retrase. De asemenea, pe plan strict politico – diplomatic a fost solicitată de către U.R.S.S. organizarea unei noi întâlniri pe modelul Dresda, deși liderii Cehoslovaciei optau pentru întâlniri bilaterale la care să participe și reprezentanți ai Iugoslaviei și României (care, între timp, devenise aproape fațiș o susținătoare a Cehoslovaciei).
Exacerbarea tensiunilor dintre grupul U.R.S.S.+ 4 și conducerea Cehoslovaciei, dar și pre-legitimarea intervenției militare a survenit ca urmare a reuniunii (în formar U.R.S.S.+ 4) de la Varșovia – 14-15 iulie 1968, reuniune care a “hotărât” că “refuzul cehoslovacilor de a participa la o nouă întâlnire multilaterală a creat o situație gravă. În cadrul întâlnirii se vorbea despre transformarea partidului comunist cehoslovac în partid social-democrat, despre pericolul iugoslavizării Cehoslovaciei și s-a propus o intervenție armată a O.T.V. Se hotăra trimiterea unei scrisori comune către P.C.C.. Scrisoarea comună susținea că în Cehoslovacia s-a creat o situație care reprezintă o primejdie pentru bazele socialismului în această țară și comportă un pericol pentru interesele vitale comune ale celorlalte țări socialiste.”, afirmându-se că “popoarele țărilor noastre nu ne-ar ierta niciodată indiferența și nepăsarea față de un asemenea pericol. Asupra partidelor și popoarelor noastre apasă răspunderea istorică de a nu se distruge cuceririle revoluționare obținute. Fiecare dintre partidele noastre poartă o răspundere nu numai față de propria clasă muncitoare, ci și față de clasa muncitoare internațională, față de mișcarea comunistă din lume și nu poate evita angajamentele care rezultă din ele. De aceea, trebuie să fie solidari și uniți în apărarea cuceririlor socialismului, a securității noastre și pozițiilor internaționale alte întregii comunități socialiste”. Răspunsul Cehoslovaciei nu a întârziat, acesta subliniind că “Partidul nostru a declarat, de asemenea, fără echivoc că, în cazul în care ar apărea un asemenea pericol, el se va folosi de toate mijloacele pentru a apăra orânduirea socialistă. Prin urmare, noi înșine am văzut posibilitatea unui asemenea pericol. Înțelegem că aceasta nu poate fi indiferent pentru partidele frățești ale țărilor socialiste. Dar noi nu vedem cauzele reale care să dea dreptul la afirmații ce califică actuala noastră situație drept contrarevoluționară, la afirmații despre un pericol direct la adresa bazelor orânduirii socialiste, la afirmații potrivit cărora în Cehoslovacia se pregătește schimbarea orientării politicii externe și că există un pericol concret de despărțire a țării noastre de comunitatea socialistă. Alianța și prietenia noastră cu U.R.S.S. și celelalte țări socialiste sunt puternic înrădăcinate în orânduirea socială, în tradițiile istorice și experiența popoarelor noastre, în interesele lor, în gândirea și sentimentele lor”.
Practic, toate aceste demersuri nu au avut decât rolul de a face introducerea următoarelor acte ale acestei piese cu final clar, următoarea reuniune în format U.R.S.S.+ 4 + Cehoslovacia consființind ideea că ideea că apărarea socialismului din fiecare țară este datoria întregii comunități a statelor socialiste, „Doctrina Brejnev" căpătând astfel recunoașterea oficială și clar declarată a participanților la reuniune.
În continuare, deși între timp conducerea Cehoslovaciei primise între timp sprijin diplomatic din partea Iugoslaviei și României – al cărei conducător declarase că în Cehoslovacia nu sunt semne ale contrarevoluței invocate de U.R.S.S., în noaptea de 20 spre 21 august 1968 trupele celor cinci țări O.T.V. ocupau întreaga Cehoslovacie, sub pretextul că intervenția a fost solicitată de activiști de partid și de stat din această țară în sprijinul luptei lor cu forțele contrarevoluționare aflate în cârdașie cu forțe externe ostile socialismului. Intervenția a fost înlesnită și ușor legitimată de poziția conducerii de la Praga care a hotărât ca structurile armate cehoslovace să nu opună niciun fel de rezistență.
Deși pe perioada invaziei pozițiile radicale ale U.R.S.S. au cunoscut și momente de recul, ca urmare a perceperii sprijinului popular pentru regimul lui Dubcek, a incapacității favoriților din P.C.C. de a se impune ca și conducători ai P.C.C., pe termen mediu obiectivele U.R.S.S. au fost atinse, reformatorii fiind înlăturați treptat de la putere, reforma înăbușită și trupele sovietice staționând, cu acordul conducerii Cehoslovaciei, pe teritoriul acestei țări.
Din punct de vedere strict al acțiunilor diplomatice putem spune că invadarea Cehoslovaciei a făcut o radiografie precisă a modului de a acționa pe acest plan al actorilor internaționali prinși în Războiul Rece surprinzând de la stilul de diplomație în forță al U.R.S.S. îndreptat în primul rând spre țările din zona sa de influență, la stilul Occidentului – ezitant și refuzând să se implice în vreun fel în zona sovietică de influență – Departamentul de Stat și Casa Albă nu dădeau curs propunerilor unor voci care, în perioada pregătirii invaziei, propuneau să se transmită Moscovei semnale de îngrijorare în legătură cu pregătirile militare ce vizau Cehoslovacia, ori al statelor din zonă care susțineau Cehoslovacia – România și Iugoslavia care preferau o poziție diplomatică rezultată din perspectiva naționalistă a politicii proprii, dar întreprinzând în același timp măsuri de pregătire în vederea unei posibile invazii sovietice pe teritoriul național – cazul României.
Nu în ultimul rând, invazia Cehoslovaciei a constituit și începutul declinului orînduirii socialiste, momentul reliefând neputiința sistemului socialist cu centrul la Moscova de a menține coeziunea pe baze ideologice, supraviețuirea acestuia până la disoluție fiind vegheată de amenințarea unei posibile intervenții după modelul Cehoslovacia și în alte țări dornice de reforme.
Utilitatea celor două studii de caz rezidă în faptul că deși relaționarea U.R.S.S. diferă de la caz la caz – fie cu dușmanul imperialist – S.U.A. și aliații acestuia – statele Europei Occidentale, fie cu unul dintre aliații de la acel moment – Cehoslovacia, rețetele folosite în acțiunile politice și diplomatice sunt aceleași – definitorii pentru U.R.S.S. și, mai târziu, pentru Rusia de astăzi.
Mergând mai departe trebuie analizată și influența serviciilor speciale rusești în impunerea și ulterior menținerea unui stil politic și diplomatic al U.R.S.S. și, nu lipsit de importanță, a moștenitoarei uniunii – Federația Rusă.
Astfel, istoria serviciilor secrete rusești este foarte strâns legată de istoria U.R.S.S. și de istoria partidului comunist bolșevic. În octombrie 1917 a existat o revoluție, ce nu avea caracterul unei revoluții populare, a fost mai mult o lovitură de stat națională ce a fost pusă la cale în secret de un grup de aproximativ douăzeci de persoane. Din ordinul personal al lui Lenin au fost uciși țarul și întreagă să familie, în anul 1918. El a creat Gulagul și a instaurat teamă și teroare, a luat ostatici și a ordonat execuții masive fără un proces în prealabil, încă de la începutul venirii sale la putere. Potrivit unor ultime documente din arhivă, adevărată răscoala ar fi avut totuși loc în luna februarie a anului 1917, atunci când răscoala unor soldați de la garnizoana St. Petersburgului au creat un adevărat haos în rândul ofițerilor, ce a dus la abdicarea țarului și instalarea la putere a social- democraților și Kerenski. Deci, ceea ce a fost numită în mod eronat revoluția din octombrie, a fost doar un complot pus la cale de Lenin și complicii săi. Lenin era concentrat pe un singur aspect al programului sau de conducere, ce a fost făcut public, își dorea să stabilească pacea cu germanii. Își dorea cu orice preț să dețină puterea, un acord cu Germania și să instaureze teroarea. Ne întrebăm ce anume îl diferențiază pe Lenin de Stalin. Realitatea este ca Stalin a fost cel care a dus la bun sfârșit planul întemeiat de Lenin – terori și execuții în masă, colectivizarea pământurilor, singură diferența a fost că Stalin, atins de un delir al persecuției, ordona și uciderea comuniștilor sau a tovarășilor de lupta bolșevici.
Ca o consecință a celor de mai sus, de-a lungul timpului a existat mereu o strânsă legătură între Biroul politic și conducerea serviciilor secrete. Având în vedere acest fapt, se poate explică cum s-a ajuns la instaurarea unui astfel de regim de teroare cu nenumărate victime și deținuți politici, închisori și lagăre. Comunismul nu ar fi putut să existe fără a acorda serviciilor secrete libertate deplină de acțiune.
Specialiștii domeniului frontului secret, mai mult sau mai puțin implicați, sunt de părere că serviciile secrete ruso-sovietice au fost foarte eficiente în activitatea lor de-a lungul timpului. Au ajutat mult la soluționarea diverselor crize de ordin politic, economic, militar, sau de altă natură. În multe evenimente istorice, dincolo de cruzimea caracteristică, serviciile ruso-sovietice și-au spus cuvântul. Aceste instituții au supraviețuit multor regimuri politice de-a lungul vremii, regimuri politice care le-au creat. Spre exemplu, KGB a supraviețuit prăbușirii U.R.S.S.-ului din anul 1991, existând, într-o altă formă, și astăzi. ”Adaptarea la noile condiții de climat democratic“ este doar o cosmetizare de fațadă, adoptată doar în vederea respingerii unor critici. Foștii ofițeri ai securității, ofițeri KGB sau GRU, sunt astăzi autori ai lucrărilor științifice sau memorialiști, și sunt primiți cu mare căldură în țările occidentale și sunt tratați că niște adevărați eroi, chiar la sânul foștilor adversari. Aceștia au primit condiții excepționale de trăi pentru a sprijini cercetările pentru evocarea așa numitului adevăr istoric.
În această lume în continuă schimbare, foștii protagoniști ai frontului secret în perioada Războiului Rece, au un loc aparte rezervat în pregătirea contrainformativă a oamenilor. Informațiile ce sunt dezvăluite populației , sunt digerate de către această , iar “situația operativă rămas sub control”, deoarece totul este monitorizat de către instituțiile specializate în gestionarea crizelor, instituții din a căror componență fac parte și serviciile secrete.
În cele menționate anterior am putut remarca stilul de politică externă și de diplomație a U.R.S.S., faptul că deși al doilea război mondial se încheiase, acțiunile acesteia, inclusiv în plan diplomatic se înscriau în aceași logică a războiului, și ulterior, până în zilele noastre în logica războiului rece. În continuare vom analiza începuturile și istoria UE, cu sublinierea aspectelor relevante în plan diplomatic fie pe relația cu U.R.S.S., fie cu a celorlalte state aliate acesteia.
Astfel, vom puncta momentele de după al doilea război mondial, cu relevanță în istoria și acțiunile UE, respectiv:
1945 – 1959 – O Europă pașnică – începuturile cooperării
Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, propunându-și să asigure o pace durabilă. Cele șase state fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Anii '50 sunt marcați de Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice – fără ca statele occidentale să aibe o poziție extrem de coerentă sau coordonată; în anul următor, 1957, Uniunea Sovietică trece în fruntea cursei pentru cucerirea spațiului, lansând primul satelit spațial din istoria omenirii, Sputnik 1. Tot în 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), cunoscută și sub denumirea de „Piața comună”.
1960 – 1969 – Explozivii ani '60 – o perioadă de creștere economică
În anii '60 asistăm la apariția unei adevărate „culturi a tinerilor”. Formații precum Beatles atrag un număr impresionant de fani din rândul adolescenților oriunde apar și contribuie, în acest fel, la stimularea revoluției culturale și la nașterea conflictului dintre generații. Este o perioadă benefică pe plan economic, care se datorează și faptului că țările UE încetează să mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. De asemenea, acestea convin să exercite un control comun asupra producției de alimente. Întreaga populație beneficiază, acum, de suficente alimente și în curând se înregistrează chiar un surplus de produse agricole. Luna mai a anului 1968 a devenit celebră datorită mișcărilor studențești care au avut loc la Paris. Multe dintre schimbările apărute la nivelul societății și al comportamentului au rămas asociate, de atunci, cu așa-numita „generație '68”. Tot în anul 1968 are loc invazia U.R.S.S. și a armatelor unei părți din statele din Tratatul de la Varșovia în Cehoslovacia, statele occidentale, inclusiv cele care formau CEE având reacții anemice și disparate, fără a fi luate în serios de U.R.S.S. sau aliații acesteia.
1970 – 1979 – O comunitate în creștere – primul val de extindere
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ajungând, astfel, la nouă. Deși de scurtă durată, brutalul război arabo-israelian din octombrie 1973 are drept consecință o criză energetică și apariția problemelor economice la nivel european. Ultimele dictaturi de dreapta din Europa iau sfârșit odată cu căderea regimului Salazar din Portugalia, în anul 1974 și cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975. Prin intermediul politicii sale regionale, UE începe să transfere sume foarte mari pentru crearea de locuri de muncă și de infrastructură în zonele mai sărace. Influența Parlamentului European asupra afacerilor europene crește. 1979 este anul în care membrii acestuia pot fi aleși pentru prima dată prin vot direct, de către toți cetățenii europeni.
1980 – 1989 – Schimbarea la față a Europei – căderea zidului Berlinului
Sindicatul polonez, Solidarność și liderul său, Lech Walesa, devin celebri în Europa și în lume în urma grevelor personalului de pe șantierul naval Gdansk, din vara anului 1980. În 1981, Grecia devine cel de-al 10-lea membru al UE, fiind urmată, cinci ani mai târziu, de Spania și Portugalia. În 1987 este semnat Actul Unic European. Este vorba despre un tratat care pune bazele unui vast program pe șase ani, destinat soluționării problemelor legate de libera circulație a mărfurilor în UE. Astfel ia naștere „Piața unică”. 9 noiembrie 1989 este data unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului și pentru prima dată după 28 de ani se deschid granițele dintre Germania de Est și cea de Vest. Reunificarea Germaniei are loc în luna octombrie 1990.
1990 – 1999 – O Europă fără frontiere
Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, europenii devin și mai apropiați. În 1993, Pieței unice i se adaugă cele „patru libertăți”: libera circulației a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Anii '90 sunt și anii în care au fost semnate două tratate, Tratatul privind Uniunea Europeană sau Tratatul de la Maastricht, în 1993, și Tratatul de la Amsterdam, în 1999. Oamenii devin preocupați de protecția mediului și de luarea unor măsuri comune în materie de securitate și apărare. În 1995, UE se extinde cu încă trei state – Austria, Finlanda și Suedia. Un mic oraș din Luxemburg, Schengen, va da numele său acordurilor care le vor permite, treptat, cetățenilor europeni, să călătorească fără a li se verifica pașapoartele la graniță. Milioane de tineri pleacă la studii în alte țări cu ajutorul UE. Comunicarea se face din ce în ce mai ușor pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile și internetul.
2000 – 2009 – O nouă extindere
Euro este noua monedă de schimb pentru mulți cetățeni europeni. Data de 11 septembrie 2001 devine sinonimă cu „Războiul împotriva terorii” după ce două avioane de linie sunt deturnate și se prăbușesc pe clădiri din New York și Washington. Țările din UE își intensifică cooperarea în lupta împotriva criminalității. Diviziunile politice dintre estul și vestul Europei sunt, în sfârșit, înlăturate, odată cu aderarea la UE, în 2004, a nu mai puțin de 10 noi țări, urmate de încă două în 2007. O criză financiară lovește economia mondială în septembrie 2008, ceea ce determină o mai strânsă cooperare economică între țările UE. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare, la 1 decembrie 2009. Acesta îi conferă Uniunii Europene instituții moderne și metode de lucru mai eficiente.
În context se poate observa cu ușurință faptul că încă de la creare UE a fost centrată preponderent pe bunăstarea economică orientată spre interiorul uniunii și într-o măsură mult mai mică către relaționarea politică și diplomatică cu celelalte state din Europa și, cu atât mai puțin, cu U.R.S.S. Astfel, în perioada cuprinsă între 1945 și 1991 – anul destrămării U.R.S.S. aceasta nu a avut o contrapondere în UE ca uniune ci nesemnificative contraponderi printre statele care formau formele aferente predecesoare ale UE, sens în care adevărata contrapondere la acțiunile U.R.S.S. erau acțiunile SUA, ca al doilea pilon de putere globală.
Mult mai târziu, începând abia cu anul 2004 UE și-a descoperit valențele pan-europene prin includerea unor state din fostul bloc sovietic și punând capăt divizării Europei pusă la cale de marile puteri la Ialta în urmă cu 60 de ani, moment de la care putem considera UE ca o alianță aporoape pe deplin articulată pe scena diplomației internaționale.
Totuși, considerând planul vectorilor care influențează politica externă și acțiunile diplomatice ale statelor / uniunilor, în speță serviciile speciale putem considera că pe acest plan UE a fost net inferioară U.R.S.S. deoarece spre deosebire de serviciile speciale sovietice care erau extrem de bine structurate, organizate și acționau în consecință, beneficiind și de suportul (subordonarea) serviciilor omolage din statele aliate din cadrul Tratatului de la Varșovia, serviciile speciale ale statelor care formau UE erau la fel de ocupate în a se supraveghea unele pe altele, punând rareori la un loc într-un coș comun rezultatele muncii lor, ceea ce l-ar fi permis deslușirea mai clară și mai rapidă a intențiilor și acțiunilor U.R.S.S. și le-ar fi oferit indiciile necesare în abordarea unor reacții adecvate la acțiunile blocului sovietic.
Capitolul 2
Aspirațiile europene și euro-atlantice ale Georgiei
După era U.R.S.S., Georgia a fost condusă de Eduard Șevarnadze, politician și diplomat georgian care a a fost Prim Secretar al Partidului Comunist Georgian, de facto liderul Georgiei în perioada sovietică, în perioada 1992 și 2003 ocupând funcția de președinte al Georgiei, conducând țara în mod autoritar, și venind la putere prin înlăturarea forțată a președintelui democratic ales – Zviad Gamsahurdia. În perioada președinției sale Georgia a pierdut controlul asupra regiunilor Abhazia, Oseția de Sud și Adjaria. El a fost forțat să se retragă în 2003, ca urmare a sângeroasei Revoluții a Trandafirilor.
Revoluția Trandafirilor din 2003 a fost generată de o serie întreagă de factori, printre care:
Coalizarea unei mase critice a populației pentru scoaterea Georgiei de sub regimurile corupte a lui Șevarnadze – 1972 – 1985 – când a fost Prim Secretar al Partidului Comunist Georgian și 1992 – 2003 cand Șevarnadze a fost președintele Georgiei;
Încercarea lui Șevarnadze de a închide postul de televiziune Rustavi-2 – care a fost în măsură să îndepărteze o serie de membrii ai propriului guvern și să îi apropie de partidele de opoziție;
Refuzul lui Șevarnadze de a face orice fel de compromisuri fapt ce a devansat acțiunile concentrate ale opoziției din 2005 (când opoziția spera o schimbare de regim cu ocazia alegerilor prezidențiale) în 2003;
Acțiunile grupului Kmara (”Destul”) care au avut un rol esențial în combaterea apatiei politice printre populația Georgiană și, în special, printre tinerii georgieni;
Crezul Partidului Mișcării Naționale a lui Mikhael Saakashvili că succesul său depinde de radicalizarea acțiunilor politice și de răspândirea participării la aceste acțiuni și la populația din provincie;
Sprijinul mișcării populare de către media independentă – postul de televiziune Rustavi-2 prin oferirea unei platforme de popularizare pentru partidele de opoziție și pentru organizațiile non-guvernamentale. Un aspect particular a constat în faptul că acest post de televiziune a greșit rezultatele exit-poll-ului după alegeri, oferind rezultate care le contraziceau pe cele oficiale;
Rolul jucat de organizațiile societății civile care promovau desprinderea de sechelele regimului comunist;
Ezitarea forțelor de securitate de a răspunde mișcării cu violență și simpatia acestora față de mișcarea democratică concomitent cu desprinderea de regimul autocrat a lui Eduard Șevarnadze;
Sprijinul actorilor internaționali, în special al S.U.A. pentru implementarea democrației în această țară;
Corupția generalizată a regimului lui Șevarnadze, situația ajungând până acolo încât în lipsa încasărilor la buget statul georgian nu a mai fost capabil să asigure plata pensilor și a salariilor către funcționarii publici, aceștia fiiind obligați să se descurce primind mită, dar și să o împartă cu șefii lor. Mai mult, lipsa unor resurse bugetare au impactat și asupra grupurilor de interese din jurul președintelui georgian, lasând-ul pe acesta fără suportul lor;
Contestarea rezultatelor din Adjaria de către partidele de opoziție și încercarea regimului Șevarnadze de a le valida, ceea ce a dus la o iflamare suplimentară a opoziției;
Toți acești factori au reușit să coalizeze mulțimi mari de oameni – 50.000 în data de 17 noiembrie 2003 în Piața Libertății din Tbilisi și 100.000 în aceași piață și același loc în data de 21 noiembrie 2003 pentru a protesta față de rezultatele alegerilor parlamentare și care a avut drept rezultat instituirea stării de urgență în Georgia și, în cele din urmă evacuarea lui Șevarnadze din Tbilisi și asumarea de către Nino Burjanadze a președenției Georgiei.
În tot acest context este necesar să analizăm și implicarea actorilor internaționali în Georgia din acele zile, context în care putem observa că S.U.A. a fost principalul susținător al Revoluției Trandafirilor, fapt suficient de vizibil pentru a alimenta o serie de teorii ale conspirației potrivit cărora ambasadorul american din Georgia – Richard Miles ar fi eminența cenușie a acestei revoluții.
Totodată, sprijinul S.U.A. și al UE s-a concretizat și prin două forme concrete, respectiv pregătirea terenului pentru alegerile democratice post-Șevarnadze răspândind valorile democratice și educând publicul larg și finanțând actorii implicați în revoluție. Totuși, nu putem să nu amintim faptul că occidentalii au fost doar de folos ci și dimpotrivă, ca exemplu putând să menționăm faptul că membrii societății civile din Georgia au avut de lucrat în a convinge oficialii Consiliului Europei că Partidul Renașterii nu putea fi considerat un partid de opoiziție, ori că în mod real ambasadorul american nu numai că nu a fost eminența cenușie a revoluției ba chiar a avut declarații distructive prin care descuraja luarea unor măsuri decisive de către opoziție ori considerând-ul pe Mikhael Saakashvili un radical periculos. În aceeași măsură, la nivelul anului 2003 liderii O.S.C.E. nu au arătat o dorință prea mare de a sprijini măsurile opoziției georgiene.
De remarcat este faptul că în perioada 1990 – 2003 rolul Georgiei în planul intereselor S.U.A. și ale UE se reducea la rolul de pivot jucat de această țară în politica administrației americane privitoare la politica energetică – respectiv prin operaționalizarea oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan și a gazoductului Baku-Tbilisi-Erzerum care erau două instrumente care facilitau livrarea de gaze și petrol pe piețele europene fără tranzitarea Rusia sau Iranul.
Abia după normalizarea situației din Georgia după momentul noiembrie 2003 orientarea Georgiei a devenit evidentă, prin:
Reformele economice, care deși au fost considerate ca fiind de un succes parțial au făcut ca Georgia să fie nominalizată de către World Bank ca reformatoarea nr. 1 în lume și să ocupe locul 9 între țările în care este cel mai facil sa faci afaceri;
Scăderea drastică a ratei corupției în țară, fapt ce a antrenat semnificative dezvoltări atât pe plan politic, cât și pe plan economic;
Implicarea Georgiei pe piețele internaționale, fapt vizibil cu precadere începând cu anul 2007 când Georgia a emis un set de obligațiuni în valoare de 200 milioane USD, cererea fiiind de cca. 600 milioane USD;
Viziunea președintelui Mikhael Saakashvili care a enunțat faptul că aderarea la NATO oferă stabilitatea necesară Georgiei și un cadru adecvat pentru dialogul cu autoritățile de facto din Abhazia și Oseția de Sud;
Sprijinul cu trupe georgiene pentru forțele de coaliție din Kosovo și Afganistan, care conținea implicit declarația Georgiei de a fi un contributor la securitatea globală;
Intensificarea relațiilor diplomatice cu celalte state caucaziene și cu state din Europa de Est, respectiv Armenia, Azerbaijan, Estonia, Letonia, Lithuania, Polonia, România, Turcia și Ucraina;
Convingerea președintelui Georgian, asumată și de societatea civilă georgiană potrivit căreia prioritatea pe termen lung a Georgiei este de a deveni membră a UE, în contextul în care spre deosebire de noile și vechile state europene Georgia este considerată un stat european străvechi;
Contextul anilor 2003 – 2008 arătau o Georgie care în opinia cetățenilor ei era guvernată eficient, în care cetățenii aveau încredere în instituțiile statului, îndeosebi în armată și poliție, o Georgie care se credea capabilă să își rezolve și cele mai dificile probleme – regiunea Ajaria și situția din regiunile separatiste Abhazia și Oseția de Sud.
Toate aceste schimbări survenite în statul Georgian, în instituțiile sale și în mentalitatea locuitorilor săi care își doreau desprinderea definitivă de defunctul U.R.S.S. au condus la semnarea Acordului de Asociere UE – Georgia în 2014 și o implicare efectivă și susținută în NATO prin intermediul Consiliului pentru Cooperare Nord Atlantică și Parteneriatul pentru Pace.
Capitolul 3
Momentul august 2008 – război în Georgia. Direcțiile diplomațiilor Rusiei, S.U.A și UE în zonă și în cazul Georgiei. Tabloul diplomatic, politic și economic al Georgiei. Tăcerea diplomației
În demersul de înțelegere a politicii Rusiei la momentul august 2008 este importantă analiza proceselor globale care au fost declanșate de destrămarea U.R.S.S. și a modului în care aceste procese au fost percepute de Rusia însăși. Astfel, patru factori majori au modelat mediul internațional post-sovietic pentru Rusia, respectiv:
lărgirea către est a NATO și UE;
creionarea rutelor alternative de tranzit al energiei;
revoluțiile colorate din statele ex-sovietice;
independența Kosovo;
Vorbind de lărgirea către est a NATO și a UE trebuie să avem în vedere faptul că după destrămarea U.R.S.S. fostele state socialiste s-au alăturat masiv alianțelor occidentale, în speță NATO și UE. Rusia a perceput acest proces ca o amenințare la securitatea națională, cooperarea în creștere a statelor ex-sovietice cu NATO și UE, și, în mod deosebit admiterea acestor state în organizațiile menționate îngrijorând în mod deosebit Moscova. Astfel, trei state central europene au devenit membre NATO în 1999, fiind urmate în anul 2002 de șapte state baltice și est europene, în timp ce lărgirea UE a mers umăr la umăr cu lărgirea NATO.
Considerând creionarea rutelor alternative de tranzit al energiei este necesar să avem în vedere faptul că guvernul azer și parte din companiile majore dn domeniul petrol și gaze au semnat în 1994 un contract ce prevedea concesionarea și exploatarea câmpurilor petroliere offshore ale Azerbaidjanului. Aceași actori au convenit asupra construirii oleodcutului Baku – Tbilisi – Ceyhan care să asigure livrarea petrolului azer către țările europene, evitând teritoriul rusesc. Tot în aceași perioadă a fost realizată operaționalizarea integrală a zăcământului de gaz de la Shah Deniz, demersuri ce au fost urmate în 2006 de semnarea de către Comisia Europeană, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria și Austria a acordului pentru construirea Nabucco, gazoductul care urma să transporte gazul provenit din Turkmenistan și Azerbaidjan către Austria, traversând Turcia, Bulgaria, România și Ungaria, toate aceste activități creând un disconfort major pentru Rusia – unul dintre furnizorii majori de petrol și gaze pentru piața internațională, și, în particular pentru piața europeană. Disconfortul a fost simțit începând cu anii 90’, periodă de la care Moscova nu a precupețit niciun efort pentru neutralizarea intențiilor de construire a oleoductelor sau gazoductelor care nu intersectează teritoriul rusesc, singura alternativă viabilă pentru Rusia fiind de a prelua controlul asupra acestora în cazul în care ar fi prins contur.
Elaborând asupra revoluțiilor colorate din statele ex-sovietice avem în vedere faptul că masiva fraudă electorală de la alegerile parlamentare din Noiembrie 2003 din Georgia a inflamat societatea civilă din Georgia și a dus, în cele din urmă, la căderea guvernului pro-Shevarnadze și nașterea așa numitei revoluții a trandafirilor – condusă de pro-americanul Mikhael Saakashvili, cu sprijinul majorității organizațiilor non-guvernamentale și al altor actori din societatea civilă georgiană. Apoi avem în vedere faptul că succesul revoluției georgiene a inspirat revoluția portocalie din Ucraina, din 2004, care la fel ca în cazul Georgiei a fost generată de fraudele electorale și care l-a adus la putere pe pro-occidentalul Viktor Iushchenko împreună cu aliații săi la fel de pro-occidentali, în dauna candidatului susținut de Moscova – Viktor Ianukovich. Totodată, trebuie să avem în vedere și faptul că doar un an mai târziu scenariul s-a repetat în Kîrgâstan prin “revoluția lalelelor”, având același trigger – încercările de manipulare a alegerilor. Toate aceste evenimente i-au făcut pe policicienii ruși să acuze în mod deschis SUA și UE că conduc o politică deliberată de încercuire și divizare a Rusiei și să genereze interdicția finanțării organizațiilor non-guvernamentale rusești din exterior în timp ce mașina de propagandă oficială rusească condamna revoluțiile colorate, demersuri ce au relevat faptul că Rusia consideră acest nou val al democrației ca o amenințare semnificativă la influența, și chiar existența rusească.
Având în vedere obținerea independenței de către Kosovo este necesar să analizăm faptul că atunci când NATO a lansat campania de bombardamente asupra Serbiei în 1999, vizând protejarea etnicilor albanezi de abuzurile majorității sârbe, Rusia a simțit că prestigiul său internațional și credibilitatea sa au fost supulberate, deoarece Serbia a jucat, începând cu secolul 19, un rol vital în politica externă a Rusiei. Astfel, momentul are o însemnătate aparte, dată de faptul că până la acest moment conducătorii ruși, fie ei țari sau secretari generali au pretins că amestecul Rusiei în Balcani este generat de dorința de a proteja confrații slavi și ortodocși, iar momentul campaniei NATO în Serbia a marcat momentul în care soarta acestui spațiu a fost stabilită de adversarul tradițional al Rusiei – alianța nord-atlantică și asta fără ca Rusia să aibă vreun cuvant de spus. Momentul a coincis și cu susținerea opoziției la independența Kosovo ca unul dintre pilonii politicii externe a Rusiei, fapt ce avea în subsidiar teama Rusiei ca această independență să nu genereze intenții similare în propriile enclave etnice – din Cauzazul de Nord și zona Volga. Imediat după proclamarea independenței Kosovo și recunoașterea acesteia de către majoritatea statelor occidentale Rusia, prin vocea președintelui său de la acea vreme – Vladimir Putin, a condamnat independența Kosovo ca fiind imorală și ilegală și ca un precedent pentru alte conflicte înghețate, nominalizând Abhazia și Ossetia de Sud – prefațând viitorul scenariu în cazul Georgiei.
La toate aceste evenimente Rusia a simțit că trebuie să răspundă ferm provocărilor având drept scop reașezarea și reafirmarea credibilității și ale prestigiului său ca putere globală. Totuși, după independența Kosovo Rusia a fost foarte vocală dar a avut puține inițiative practice generând întrebări din partea terților cu privire la capabilitățile reale ale Rusiei.
În vederea determinării tabloului general al momentului august 2008 în cazul Georgia mai este necesar ca aspectele expuse mai sus privitoare la nevoia Rusiei de a își proteja și dezvolta prestigiul să fie completate cu elemente ce țin de relațiile economice și contextul internațional, printre care putem aminti: – faptul că explozia prețurilor la petrol și gaze din cei cinci ani anteriori momentului august 2008 au crescut încasările valutare ale Rusiei și a pompat miliarde de dolari în conturile sale; – UE a devenise din ce mai ce dependentă de livrările rusești de gaze și petrol; – atenția lumii era concentrată asupra războaielor din Irak și Afganistan; – campania electorală se afla în plin avânt în SUA; toți acești factori împreună făcând ca acțiunile pregătitoare ale Rusiei să treacă destul de neobservate.
Printre aceste acțiuni amintim faptul că pe 16 aprile 2008 Rusia a început să ia primele măsuri pentru protejarea prestigiului național și a intereselor sale priviliegiate în statele ex-sovietice, președintele rus decretând stabilirea unor legături oficiale mai puternice cu Oseția de Sud și Abhazia, după ce în prealabil Moscova și-a retras sprijinul pentru rezoluția satelor CSI care viza impunerea de sancțiuni economice împotriva Abhaziei și restricții privitoare la desfășurarea de armament în teritoriul abhaz. După aceste inițiative legislative Rusia a început manevre militare pe scară largă lângă frontiera ruso-georgiană, inclusiv exerciții navale la Marea Neagră, care au continuat aproape neîntrerupt începând cu luna mai 2008. Cele mai mari dintre aceste exerciții s-au numit Caucaz 2008, implicând 8.000 de militari și durând până în 3 august 2008. În context, trebuie menționat faptul că agresiunea militară rusă împotriva Georgiei care a început în 8 august 2008 și a culminat cu recunoașterea independenței Abhaziei și a Oseției de Sud a fost în fapt raspunsul final al Moscovei la ofensiva occidentală.
3.1. Influența politicii interne a Rusiei asupra politicii externe și diplomației
Nu putem interpreta acțiunile Rusiei în contextul relaționării cu Georgia și cu statele din zonă fără a analiza succint și stilul politicii interne rusești care reverberează în politica externă și în stilul diplomatic rusesc, sens în care este necesar a a avea în vedere faptul că alegerile prezidențiale din mai 2008 din Rusia l-au instaurat și formal ca președinte pe Dimitri Medvedev, cel care fusese deja desemnat de Vladimir Putin ca succesor pentru președenția Rusiei. Deși încă din acele momente existau numeroase speculații cu privire la persoana care conduce de facto Rusia, cert este ca acel stil de conducere controla în plan intern Rusia și seta politica externă a Rusiei. Tot cert este și faptul că sistemul de guvernare care s-a dezvoltat în perioada Putin – cu numirea unor foști membri KGB (FSB), ai armatei ruse și a poliției rusești în poziții cheie din Guvern și din holdingurile de stat au condus la un stat super-centralizat cu decizii luate exclusiv de Vladimir Putin și echipa sa de foști membri ai KGB, politica externă și diplomația neputând fi decât extensii ale acestui stil.
Chiar dacă anterior agresiunii împotriva Georgiei au fost speculații privind posibilitatea ca Medvedev să opteze pentru o politică de deschidere către vest și o diplomație preponderent economică în dauna unor opțiuni militare, precum și speculații privitoare la instaurarea unui regim de putere dual în Rusia, acțiunile omului care conducea în mod real Rusia – Vladimir Putin, acțiuni printre care putem aminti vizita în China pentru a participa la deschiderea jocurilor olimpice – în timp ce Medvedev era inexistent, ori organizarea acțiunilor militare de răspuns odată ce conflictul din Georgia începuse de către Vladimir Putin deplasat în capitala Oseției de Nord – Vladikavkaz, în timp ce în mod formal comandantul forțelor armate era Medvedev au reliefat fară echivoc stilul de diplomație ce va fi exersat în cazul conflictului georgian.
Pentru a înțelege mai bine acest stil al politicii rusești în general și a celei vis-a-vis de Georgia în particular este privim la modul de gandire a lui Vladimir Putin și al setul acestuia de valori. Vorbim de un Putin format la școala serviciului de securitate rus, școală care distingea deseori doar culorile alb sau negru. Vorbim de un Putin admirator al fostului conducător al KGB – Iuri Andropov care a militat pentru reforma economică a Rusiei și pentru menținerea rolului conducător al serviciilor speciale în Rusia. Vorbim de un Putin care s-a exprimat clar asupra faptului că destrămarea U.R.S.S. a fost cea mai mare catastrofa geopolitică a secolului. Toate aceste elemente pot servi drept o ilustrație a viziunii lui Putin asupra rolului și locului Rusiei în lume.
Abordând planul particular al relației cu Georgia se remarcă faptul că Putin displăcea Georgia și pe președintele acesteia – Mikhael Saakashvili încă din 2004. Acest președinte venise la putere în urma revoluției trandafirilor și a fost etichetat drept un agent american de către mass-media rusească controlată de stat, fiind neacceptat de către liderul rus și perceput ca un simbol al revoluțiilor colorate post-sovietice și generator-catalizator al unor revoluții similare în Ucraiana și Kîrgâstan, înfuriind Moscova.
Tot în acest plan merită amintit sumitul CSI din toamna anului 2004 care a prilejuit întâlnirea dintre cei doi lideri – Vladimir Putin și Mikhael Saakashvili dar și prima confruntare cu ocazia unei conferințe de presă în care cei doi s-au contrazis pe tema integrității teritoriale a Georgiei și în urma căreia Mikhael Saakashvili s-a ales cu titulatura de principal lider pro-american din CSI, teritoriu pe care Rusia l-a văzut de la caderea U.R.S.S. și îl vede în continuare ca propria curte.
Mergând mai departe în planul percepției personale a lui Putin vis-a-vis de președintele georgian Mikhael Saakashvili amintim faptul că iritarea lui Putin la adresa lui Saakashvili a devenit mai puternică după ce acesta din urmă l-a numit “Lilliputin”, o aluzie străvezie la fizicul lui Vladimir Putin – acesta fiind mai degrabă scund. Mulți dintre analiștii relației Rusia – Georgia au subliniat faptul că aceasta a devenit o luptă între cei doi președinți și că politica Rusiei vis-a-vis de Georgia a fost deseori influențată de animozitatea personală a lui Putin vis-a-vis de Mikhael Saakashvili. Având în vedere că antipatia și dorința de răzbunare a lui Putin s-a combinat cu ambiția de a-și consolida poziția de conducere în Rusia a devenit logic faptul că războiul din Gerorgia i-a oferit lui Vladimir Putin ocazia de a atinge ambele scopuri.
3.2. Influența conflictului din Georgia asupra Rusiei
Intervenția militară a Rusiei în Georgia a făcut ca lumea să redescopere obiectivele politicii externe ale Moscovei și să reconsidere rolul Rusiei în sistemul relațiilor internaționale, după ce anterior parte din statele din vest au crezut că după colapsul U.R.S.S. Rusia se va transforma într-o țară democratică. Aceiași actori internaționali au crezut că politica externă hotărâtă a lui Putin a fost mai mult sau mai puțin caracterisitică unui stat cu o economie în ascensiune, Rusia devenind membră a G7, membru informal al țărilor cele mai industrializate (G8 din prezent), având numeroase companii listate la bursele internaționale și distingându-se ca un jucător important pe piața mondială a energiei, având o UE dependentă de livrările rusești de petrol și gaze.
Dar, în același timp economia Rusiei a fost prima care a resimțit efectele negative ale agresiunii militare, conform estimărilor cateva miliarde de dolari din investițiile străine părăsind Rusia, indexul bursier RTS căzând la cel mai scăzut nivel, o serie de investitori părăsind Rusia și forțând banca centrală a Rusiei să inunde piața monetară cu sume mari de bani pentru a preveni deprecierea masivă a rublei rusești.
Totodată, în afara efectelor economice Rusia a înfruntat și efecte militare din acest conflict, statele central europene și baltice căutând să își întărească legăturile militare cu SUA. După invazia Rusiei în Georgia Polonia s-a grăbit să semneze un acord cu SUA pentru poziționarea unor elemente ale scutului antirachetă american în Polonia, trend urmat și de alte state central europene în scurt timp. Tot ca urmare a conflictului prezența navală a SUA și NATO în Marea Neagră a devenit aproape permanentă, facând Rusia să fiarbă de mânie. Nu în ultimul rând Pentagonul a promis să facă toate eforturile pentru reconstruirea forțelor armate georgiene și că își îndeplinește constant această promisiune concomitent cu creșterea cooperării militare a Georgiei cu NATO și SUA.
Pe plan politic liderii americani și europeni au condamnat Rusia pentru acțiunile sale din Georgia și au avertizat că Rusia se poate confrunta cu o izolare pe plan internațional – deși acest lucru a survenit ulterior ca urmare a situației din Ucraina. Ca un rezultat direct al intervenției din Georgia atitudinea critică a SUA și UE a devenit din ce în ce mai accentuată de la acest moment, concomitent cu dorința UE de a-și accelera eforturile de a dezvolta alternative viabile pentru rutele de transport ale energiei și suspendarea de către SUA a cooperării în domeniul nuclear civil cu Moscova. De asemenea, dorința Rusiei de a deveni membru al OMC a fost pusă sub semnul întrebării, iar dacă cumulăm toate aceste aspecte este evidentă încetinirea creșterii economice a Rusiei.
Tot pe plan diplomatic, în ciuda eforturilor dimplomației rusești Rusia nu a reușit să își asigure sprijinul statelor CSI și ale Organizației de Cooperare de la Shanghai, niciun membru al CSI negrăbindu-se să recunoască independența Abhaziei și a Oseției de Sud. În cazul strict al Organizației de Cooperare de la Shanghai – organizație formată din Rusia, China și state asiatice ex-sovietice s-a refuzat să se ia act de nașterea a celor două republici independente desprinse din Georgia, în mare parte din cauza opoziției prudente a Chinei. Mai mult, invazia Rusiei în Georgia a făcut ca statele CSI mai atente la intențiile Moscovei, ceea ce le va determina să caute alianțe alternative.
3.3. Poziționarea actorilor locali și globali în problematica georgiană
Având în vedere faptul că urmare conflictului georgian președintele rus Dimitri Medvedev a definit noile principii ale politicii externe rusești, printre care și cel potrivit căruia statele ex-sovietice sunt în sfera de interese privilegiate ale Moscovei, declarația fiind de altfel o avertizare a vestului că Rusia nu va tolera încercările de limitare a influenței sale în zonele de interes prioritar pentru ea, este utilă trecerea în revistă a reacțiilor internaționale și a poziționărilor care au urmat conflictului din Georgia.
Statele CSI – la o întâlnire de la Moscova din 5 septembrie 2008 statele semnatare a acordului CSI pentru securitate colectivă – Kazakhstan, Kîrgâstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Belarus și Armenia au sprijinit, deși fără mult entuziasm, politica Moscovei în Georgia, dar, ulterior, au ezitat să recunoască independența celor două regiuni – Abhazia și Oseția de Sud, dând un prim semnal că nu sunt în întregime sub controlul Rusiei.
Considerând pozițiile particulare putem aminti:
Belarus – deși președintele Lukashenko a salutat poziția Rusiei de recunoaștere a independenței celor două regiuni separatiste a refuzat ulterior să o facă la rândul său. Acest fapt a dus la o ușoară refacere a percepției UE și SUA față de Belarus, printre acțiunile inițiate fiind deschiderea discuțiilor UE – Belarus și relaxarea regimului de sancțiuni împotriva companiilor belaruse;
Armenia – deși un aliat apropiat al Rusiei, aceste stat s-a plasat într-un susținător al unei soluții pașnice, fiind de altfel dependent de infrastructura georgiană de transport;
Azerbaidjan – inițial Baku a declarat că recâștigarea teritoriilor pierdute prin forța armată este soluția corectă, dar ulterior a renunțat la astfel de declarații, înțelegând că și în cazul său – recuperarea regiunii Nagorno-Karabach este posibilă repetarea scenariului având Rusia drept adversar. De asemenea, Baku a înțeles că UE și SUA au eșuat în asigurarea protecției Georgiei împotriva agresiunii rusești și a optat pentru intensificarea relațiilor cu Rusia;
Moldova – deși în debutul crizei georgiene Rusia a abordat relația cu Moldova prudent, insistând pe o soluție pașnică a problemei transnistrene – propunând Moldovei să garanteze neutralitatea sa politică, autonomia extinsă a regiunii și acordul pentru prezența trupelor rusești în Transnistria pentru cel puțin 20 de ani, Moldova a condamnat intervenția rusească în Georgia și a rămas orientată preponderent pro-UE;
Ucraina – a avut o poziție tranșantă de solidaritate cu Georgia, încercând chiar să limiteze manevrele flotei rusești de la Marea Neagră – staționată la Sevastopol, iar președintele ucrainean – Viktor Iushchenko a vizitiat Tbilisi la apogeul conflicutului pentru a-și afirma sprijinul pentru Georgia. Ulterior, așa cum s-a demonstrat în cazul conflictelor separatiste din Ucraina poziția acesteia a fost corectă, dar asta nu a împiedicat-o să se tranforme în următoareaa țintă pentru Rusia;
Dintre pozițiile actorilor globali cu relevanță în plan internațional putem să considerăm poziția SUA și a UE, respectiv:
SUA – la începutul conflictului ruso-georgian SUA a preferat să se concentreze asupra ajutorului umanitar pentru Georgia și pe criticarea acțiunilor Rusiei, lăsând UE mână liberă în a media acordul de încetare a focului dintre Rusia și Georgia, parțial și din cauza acuzațiilor Rusiei potrivit cărora SUA a instigat Georgia să atace Oseția de Sud. Abordarea SUA a fost stranie, având în vedere faptul că după caderea U.R.S.S. SUA au făcut eforturi însemnate pentru a democratiza și liberaliza piețele în fostele state sovietice. De asemenea, pentru SUA Georgia are un rol important în politica energetică a administrației americane, oleoductul Baku – Tbilisi – Ceyhan și gazoductul Baku – Tbilisi – Erzerum fiind construite în anii 90’ și ca urmare a sprijinului american, fiind vizată o modalitate de a scăpa aliații europeni de dependența de rezervele și teritoriul Rusiei și ale Iranului, caz în care o politică americană pasivă în ceea ce privește sprijinul pentru Georgia și pentru rolul său în problematica energetică statele caspice vor face un pas înapoi, încercând să evite o confruntare cu Rusia. Nu în ultimul rând se aștepta de la SUA să sprijine capul de pod democratic stabilit în Georgia, având în vedere faptul că Georgia a fost și este văzută ca un partener de nădejde al SUA, cu un sprijin constant asigurat politicilor SUA în regiunea Orientului Mijlociu, lasarea Georgiei sub influența rusească având darul atât de a lipsi SUA de un aliat loial, cât și a redimensiona în scădere sprijinul de care se bucură SUA din partea celorlate state caucaziene, care nu vor dori să supere Rusia.
UE – este evident faptul că politica UE față de Georgia este și va fi influențată de atitudinea statelor importante față de Rusia. În contextul conflictului din Georgia UE și-a masurat cu atenție sprijinul pentru Georgia într-o încercare de a fi sigură că nu irită prea tare Moscova. UE a preferat o această poziție moderată și cooperarea cu Georgia în domenii mai puțin politizate, UE privind și la experiența NATO, a cărei acțiuni care au privit Georgia au fost vazute invariabil de Rusia ca acte ostile.
În context trebuie să considerăm dependența Europei de energia rusească ca un factor major decisiv în influențarea politicii UE. Aceasta, îndeosebi cei mai vechi membrii ai acesteia au considerat și consideră ca ar fi nerezonabil să își pună în pericol relațiile cu Rusia din cauza crizei georgiene. Ca o slabă consolare, după invadarea Georgiei de către trupele rusești și în special după invazia zonelor care nu erau parte directă la conflict și după recunoașterea independenței regiunilor separatiste de către Moscova în 26 august 2008, UE a decis să își revizuiască relațiile cu Rusia, declarând în mod clar că relațiile nu vor fi la fel până ce trupele rusești se vor retrage în integralitate din Georgia. Pe de altă parte, noii membrii ai UE, în special Lituania, Letonia, Estonia și Polonia, state care se tem mult mai intens de o agresiune rusă decât alte state UE, au acordat și acordă un sprijin mult mai consistent Georgiei. Suedia și Marea Britanie au sprijinit aceste state UE și au făcut apel la impunerea unor sancțiuni dure împotriva Rusiei, dar acestea nu au fost impuse sub influența Italiei care a a avut o abordare mult mai moale și s-a opus acestei impuneri. De asemenea, Franța și Germania au propus acordarea unei asistențe sporite pentru Georgia în locul impunerii unor sancțiuni pentru Rusia. Toate aceste diferențe de opinie în rândul statelor UE au constituit motivul pentru care UE a adoptat o poziție prudentă prin care pe de-o parte nu au fost impuse sancțiuni Rusiei vizând menținerea unei deschideri către Moscova, iar pe alta parte au fost intensificate relațiile UE – Georgia, dar fără promisiunea ca Georgia să devină stat membru, fapt ce ar însemna tensionarea instantanee a relațiilor UE – Rusia.
Capitolul 4
Stadiul actual al relațiilor diplomatice Rusia și UE cu Georgia. Direcții prioritare diplomatice
4.1. Poziția Rusiei
Deși urmările dezvoltărilor georgiene din perioada 1991 – 2007 și mai ales din perioada 2008 – prezent, perioadă care a debutat cu o exacerbare a acțiunilor politice și diplomatice ale Rusiei pe relația cu Georgia, pentru ca mai apoi diplomația să lase temporar locul opțiunii militare, asupra Rusiei nu pot fi clar definite este totuși cert că Rusia a ”reușit” să aducă problema georgiană de la stadiul de problemă regională la stadiul de problemă internațională de securitate.
Totodată, la fel de cert este că Rusia și-a fixat ca direcție prioritară în ceea ce privește Georgia împiedicarea aderării acesteia la NATO, fapt care ar putea avea ca urmări fie motivarea statelor NATO să facă front comun împotriva șantajului Moscovei – opțiune totuși puțin probabilă, fie accelerarea integrării Georgiei în UE având în vedere faptul că Rusia nu a declarat în mod explicit că se opune aderării Georgiei la UE (dar nici nu o sprijină, pentru Rusia fiind de dorit o Georgie dacă nu în CSI – de unde a ieșit în 2008, măcar o Georgie neintegrată în UE și o pradă ușoară pentru diplomația rusă) iar UE are nevoie de o Georgie în interiorul ei pentru a se învecina cu statele care îi pot oferi orizontul unei independențe energetice.
Oficial curentul de opinie în Rusia este că aceasta este deschisă la orice inițiativă care să ducă la la îmbunătățirea relațiilor cu Georgia și se privește către legăturile umanitare și frățești cu Georgia ca fiind foarte importante – conform ministrului adjunct pentru afaceri externe al Federației Ruse – Vasily Nebenzya. Tot acesta declară că ”este important pentru noi să nu pierdem aceste legături umanitare, umane și pur și simplu apropiate cu poportul georgian, dar putem doar să primim reprezentanții georgieni la orice fel de evenimente organizate în cadrul CSI”. Diplomatul rus a adăugat de altfel că nu a văzut niciun motiv serios pentru ieșirea Georgiei din CSI și că acest proces încă poate fi oprit – ”Tbilisiul a luat decizia să termine participarea la CSI de unul singur, fără niciun fel de presiune, sau în mod sigur, sub niciun fel de presiune al vreunui alt membru al CSI. Deci inițiativa de a reveni în cadrul CSI trebuie să vină de asemenea de la Georgia însăși”. În opinia acestuia procesul ar fi ușurat de faptul că deși Georgia a părăsit CSI în 2008 aceasta a rămas parte la câteva grupuri de lucru din industrie, ca de exemplu Consiliul Căilor Ferate. De asemenea, peste 30 de tratate semnate de Georgia în cadrul CSI sunt încă în vigoare.
Dar analizând obiectiv acțiunile Rusiei pe relația cu Georgia putem constata că Moscova nu a făcut economie de mijloace pentru aducerea Georgiei cât mai aproape de matca inițială a statelor ex-sovietice dar integrate în CSI, iar mijloacele au fost și sunt preponderent ofensive. Astfel, printre instrumentele la care a apelat și apelează Rusia se numără cele economice, prin:
Impunerea unui regim de vize pentru cetățenii georgieni, deși la acel moment Georgia era încă membru al CSI, iar unul din principiile CSI era tocmai mișcarea liberă în interiorul comunității a cetățenilor săi;
Impunerea, încă din anul 2003 a unor embargouri privind importul din Georgia a citricelor, produselor agricole, iar ulterior a vinului georgian, apelor minerale și a băuturilor carbogazoase. În ultimii ani embargoul s-a transformat într-unul de tip all-out referitor la produsele georgiene fiind rareori relaxat, pentru anumite perioade;
Anunțarea suspendării iminente a regimului acordului de liber-schimb dintre Federația Rusă și Georgia care a intrat în funcțiune ca urmare a accederii Georgiei în CSI. Rusia, nemulțumită de orientarea către vest a Georgiei (dar și a altor state din sfera sa de influență – ex. Ucraina și Moldova) prin semnarea Acordului de Asociere cu UE care include acordul avansat privind liberul schimb. În context experții ruși motivează faptul că produsele ieftine din UE vor invada piața rusă prin intermediul Georgiei, fapt ce obligă Rusia la măsuri preventive, ceea ce în particular se traduce prin impunerea unor taxe vamale pentru produsele georgiene de până la 20 %. Rezultatele acțiunii ruse a fost că agricultorii georgieni au fost puși într-o situație dificilă, parte și datorită faptului că acesul pe scară largă pe piața UE nu s-a materializat încă;
Mergând mai departe de acțiunile economice Rusia a continuat și ofensiva în plan politic și diplomatic, prin:
Încurajarea legăturilor dintre populația din Oseția de Sud și Abhazia și cetățenii ruși, fiind luată în calcul inclusiv o reunire a Oseției de Sud cu Oseția de Nord;
Ignorarea apelurilor diplomației georgiene de reconcilere care includ recunoașterea integrității teritoriale ale Georgiei și retrocedarea Abhaziei și a Oseției de Sud;
Refuzul de a retrage trupele proprii din cele două regiuni separatiste și de a facilita un dialog real între oficialii din aceste două regiuni (controlați în integralitate de Rusia) și oficiali georgieni;
Semnarea în luna noiembrie 2014 de către Rusia a acordului privitor la alianța strategică cu Abhazia, prin care se urmărește coordonarea acțiunilor externe, de apărare, economice, sociale ale Abhaziei cu cele ale Federației Ruse, acord ce implică și crearea unei unități militare comune și a unui centru de schimb de informații și coordonare a afacerilor interne – semn clar că Rusia nu va renunța niciodată la controlul acestei regiuni separatiste;
Semnarea în luna martie 2015 a unui acord similar cu Oseția de Sud, urmată și de pregătirea absorbirii de facto a acestei regiuni de către Rusia;
Toate aceste elemente indică că Rusia nu va abandona niciodată influența asupra statelor ex-sovietice și în particular asupra Georgiei, caz în care interesele generate de menținerea sferei proprii de influență sunt dublate de rațiuni extrem de pragmatice – menținerea controlului asupra distribuției hidrocarburilor pe piața europeană și utilizarea acestui control în demersurile diplomatice cu UE.
4.2. Poziția UE
Deși până la momentul august 2008 UE a avut o abordare aproape indiferentă și în mod cert foarte fragmentată pe relația cu Georgia, preferând pasivitatea și lăsarea inițiativei, inclusiv în arii de interes prioritare chiar pentru UE – problema aprovizionării cu hidrocarburi – S.U.A, începând cu anul 2008 UE pare că s-a trezit și a început să recupereze întârzierile. În context putem considera următoarele acțiuni ale UE sau ale unor state fanion din UE:
Anunțarea, la summitul NATO de la București (aprilie 2008) a faptului că deși Georgia și Ucraina nu se califică pentru intrarea în planul de acțiune pentru a deveni membre acestea vor deveni membre ale organizației în viitor. Aspectul este relevant dat fiind faptul că sprijinul pentru aceste candidaturi a fost consistent în special din zona țărilor Est Europene și baltice;
Exprimarea la data de 2 mai 2008 a îngrjorării accentuate a UE privind creșterea tensiunilor ruso – georgiene;
Investigarea situației din Oseția de Sud de către reprezentanții UE din Georgia;
Intrarea ministrului de externe german – Frank – Walter Steinmeier în procesul de rezolvare a conflictului din Abhazia prin discuții purtate cu președintele Abhaziei și cu ministrul de externe rus;
Propunerea UE de a fi purtate discuții directe între părțile implicate în ciocnirile dintre Oseția de Sud și Georgia, discuții ce urmau să fie purtate la Bruxelles, propunere refuzată de Oseția de Sud;
Elaborarea foii de parcurs pentru rezolvarea situației din Abhazia de către Germania, document respins de Abhazia;
Exprimarea la data de 5 august 2008 a suportului Estoniei pentru un rol de menținere a păcii al UE în Abhazia și Oseția de Sud;
desfășurarea misiunii observatorilor UE la granițele cu regiunile separatiste, ceea ce, dat fiind timpul avut la dispoziție și stilul de reacție instituțională a UE se poate considera chiar un succes al diplomației UE într-o zonă prioritară pentru uniune;
vizita miniștrilor de externe din țările UE și OSCE la Tbilisi și medierea planului de pace, semnat imediat de președintele georgian – Mikhael Saakashvili;
medierea de către președintele francez – Nicolas Sarkozy și cel rus – Dimitriy Medvedev a unui plan de pace în 6 puncte;
vizita la Tbilisi a președinților Poloniei, Estoniei și Lituaniei și a premierului leton, pentru exprimarea solidarității cu Georgia;
anunțarea de către Franța a unui summit UE dedicat discutării crizei din Georgia – 25 august 2008;
Au urmat apoi, strict pe plan diplomatic, nu neapărat ca efect al conștientizării de către UE a faptului că este necesară susținerea Georgiei, ci mai degrabă pentru simplul motiv că UE a început să realizeze faptul că nu poate evita implicarea în probleme care o privesc în mod direct, condamnarea acordurilor semnate de Rusiacu cele două regiuni separatiste ca fiind o încălcare a suveranității Georgiei.
Deși parteneriatul UE – Georgia a fost demarat începând cu anii 90, accelerat parțial începând cu anul 2007, abia recent UE pare ca a început să își asume un rol mai pregnant în cazul Georgia. Astfel, UE a definit Georgia ca o țară prioritară în cadrul politicii eruropene de vecinătate și în cadrul parteneriatului estic, UE angajându-se să întărească treptat parteneriatul cu Georgia care să includă asocierea politică și integrarea europeană. De asemenea, UE s-a angajat să ajute Georgia să depășească consecințele conflictelor interne din țară și să stabilizeze situația în cele două regiuni separatiste. Nu în ultimul rând UE afirmă că va rămâne ferm angajată în demersul de nerecunoaștere a celor două regiuni separatiste și de recunoaștere a integrității teritoriale a Georgiei.
Tototdată, Georgia a fost implicată, prin intermediul unui acord cadru în poilitica de securitate și de apărare comună, care a activat începând cu luna martie 2014 și prin care Georgia este implicată deja în două operațiuni, respectiv misiunea EUFOR RCA din Republica Centrafricană – unde Georgia este cel de al doilea mare contributor cu 150 de militari și misiunea EUTM Mali unde Georgia participă cu 2 experți.
Totuși pilonul principal al cooperării UE – Georgia și principalul instrument care sprijină demersurile de integrare a Georgiei în spațiul european și alinierea la valorile europene îl reprezintă acordul de asociere UE-Georgia care include "Deep and Comprehensive Free Trade Area (AA/DCFTA)" și care este cadrul în care se vizează întărirea legăturilor politice și economice ale Georgiei cu UE, înlocuind vechiul Acord de Parteneriat și Cooperare semnat de cele două părți în 1999. Tot în cadrul Acordului de Asociere a fost convenită agenda acțiunilor care să ducă la implementarea prioritară a AA/DCFTA prin obiective clar definite în perioada 2014 – 2016. Este de așteptat ca AA/DCFTA să aducă numeroase beneficii economice Georgiei, având în vedere că vorbim de o Georgie puternic lovită de embagoul rusesc și de măsurile de presiune economică inițiate de Moscova. Acordul este destinat să dea Georgiei acces la cea mai mare piață mondială – piața UE, acest fapt urmând să genereze oportunități de afaceri, bunuri și servicii din ce în ce mai bune și creșterea competitivății. De asemenea, UE cooperează cu guvernul Georgiei și cu mediul de afaceri din această țară pentru implementarea reformelor necesare și pentru a aduce bunurile și industria la standardele necesare.
Un alt pilon al cooperării UE – Georgia și al apropierii acesteia de UE este dialogul demarat în ceea ce privește Planul de Acțiune pentru Liberalizarea Vizelor – plan conceput și elaborat în strânsă legătură cu situația actuală a Georgiei și care are patru dimensiuni principale, respectiv:
– securitatea documentelor, inclusiv implementarea sistemului de date biometrice;
– managementul integrat al frontierei și al migrației;
– ordinea și securitatea publică;
– relațiile externe și drepturile fundamentale;
Nu în ultimul rând în cadrul acordului de asociere UE – Georgia activează și programul de asistență a UE pentru Georgia, centrat pe următoarele sectoare principale:
– reforma justiției;
– agricultura și dezvlotarea rurală;
– reforma sectorului public;
– alinierea legilor Georgiei din toate sectoarele la legislația UE.
Din cele expuse mai sus putem observa că atât Rusia, cât și UE ssunt angajate atât într-o ofensivă diplomatică, cât și una economică pentru "câștigarea" Georgiei de o parte sau alta a baricadei. În ceea ce privește Georgia însăși drumul acesteia către o țară europeană care a lăsat în istorie perioada sovietică a început, deacă nu în anii 90, în mod sigur în anii 2000, iar faptul că deși regimurile politice s-au schimbat, mai ales în ultimii ani, prioritățile și aspirațiile Georgiei spre UE și familia europeană au rămas neschimbate, fiind legitimate chiar de aspirațiile populației georgiene și, în mod special, a părții tinere a acesteia.
Capitolul 5
Diplomația economică a UE, răspunsul câștigător în relația cu Georgia?
Este posibil un astfel de răspuns?
În cele ce urmează vom analiza impactul acțiunilor Rusiei asupra Georgiei, având în vedere că la momentul conflictului din 2008 aceasta se afla în plin proces de revenire economică după regimul Shevarnadze, Rusia mizând pe o întoarcere înapoi a Georgiei la o economie instabilă, aproape falimentară.
Astfel, nimic nu este nou astăzi în relațiile economice dintre Georgia și Rusia. Procesul bilateral actual a început acum 7 ani, cand au fost introduse vizele, violând astfel acordul de libera mișcare al cetățenilor țărilor membre CIS, de către Rusia, singurul avantaj real obținut cu ani în urmă. Modelul a urmat și alți pași cu embargoul adus asupra fructelor citrice din Georgia, produse din agricultura, mai târziu a urmat vinul, apa minerală și sucurile naturale. Cu alte cuvinte restricțiilor liberei circulații a persoanelor au urmat și restricțiile liberei circulații a bunurilor, ambele fiind implementate cu succes. Începând cu finele anului 2006 Rusia și-a păstrat embargoul economic, care s-a păstrat și în alte relații. Dovada cea mai mare este chiar exemplul vizelor mai sus menționat.
Începând cu anul 2008 s-a putut observa o diminuare a stricteții procesului de obținere a vizei, prin acordul accesului și a serviciilor de comunicații, referindu-ne aici la transportul maritim, aerian, serviciile poștale etc. Totodată însă, toate aceste avantaje au devenit istorie în clipa în care s-au anunțat operațiunile militare.
Economia din Georgia a trecut însă testul razboiului, a înregistrat însă daune severe. În primul rând au existat victime de ordin uman, cărora le-au urmat cele de natură materială, spre exemplu infrastructura. Forțele care ocupau teritoriul continuă să producă pagube materiale substanțiale. Economia Georgiei continuă să sufere nu numai din pricina atacurilor militare, ci și prin agresiunea rusă care s-a năpustit asupra țării.
Ratingul creditelor interne; ambele companii de rating, atât Fitch Ratings, cât și Standard and Poor, au redus punctajul Georgiei în clipa în care a început razboiul (de la BB- la B+ ), de la stabil la negativ. Analiza companiilor declară că odată cu decizia Rusiei de a intra prezența militară pe teritoriul țării se va produce o creștere în rândul conflictelor regionale și va impiedica astfel aderarea Georgiei la NATO. Tensiunilor din regiunea separatistă vor urma astfel scăderea investițiilor directe și se va incetinii astfel orice creștere economică.
Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare a prezis încetinirea creșterii economice în Gerogia, având ca justificare operațiile militare din zona, indicând astfel un grad înalt de nesiguranță, un semnal de alarmă în piața economico-financiară din întreaga lume. Este foarte usor de observat cum Rusia a încercat să submineze Georgia pe toate fronturile, atât prin anexarea de teritorii, cât și prin distrugerea pe plan economic.
Bugetul țării a fost marcat de nesiguranță atât în timpul războiului, cât și ulterior. Încasările au fost la data de 13 august 18 mio GEL, pe când suma de zi cu zi este de 15- 16 mio GEL. Bugetul a fost vizibil afectat odată cu restricțiile circulației mărfurilor. Mai exact în săptămâna 18-22 august bugetul s-a sitiuat la 10.1 mil GEL, mai puțin cu 38% față de săptămâna 11-15 și mai puțin cu 29% față de media încasărilor din perioada ianuarie-iulie.
Este imposibil de indicat cu exactitate care a fost nivelul daunelor, întrucât autoritățile nu și-au recăpătat controlul asupra întregului teritoriu. Acești indicatori se pot numai aproxima, un lucru este cert însă, daunele au fost substanțiale atât în timpul luptelor, cât și în urma acestora.
Sistemul bancar a fost sectorul cu cea mai rapidă creștere din economia țării și a însemnat motorul de reacție pentru întreg sistemul de dezvoltare. Serviciile bancare întâmpină și astăzi dificultăți în relațiile cu clienții, spre exemplu creditul de consum curpinde o serie de restricții. Businessul de retail are de suferit, înjumătățindu-se astfel numărul de clienți pe acest segment. Situația creditelor ipotecare este și mai complicată, piața a fost efectiv paralizată. Creditele de acest fel sunt complet inaccesibile. Agențiile de rating au impus un control amănunțit pe acest segment. Pe această cale s-a redus inevitabil valoarea nominală a banilor din piață.
Un alt aspect important care a îngreunat procesul financiar, l-a constituit retragerea din conturi de sume substanțiale în timpul atacurilor militare. 265 de mil de dolari au fost retrași din principalele două bănci care controlau 60% din întreg sectorul. Acest fapt a împuținat bineînțeles valoarea nominală a banilor disponibili în bănci.
Rata de schimb valutar GEL/USD nu s-a modificat în această perioadă, au existat fluctuații de 1:1,41. Nu se așteaptă schimbări majore în viitor, dar dacă totuși apare acest risc Banca Națională deține resurse suficiente pentru a menține stabilitatea pieței valutare. Stabilitatea are însă prețul său, 8-31 august: perioada în care au scăzut rezervele cu 25% de la 1,47 miliarde USD la 1.12 miliarde USD.
Construcțiile: Piața imobiliară a fost și ea sever afectată. Companiile de construcții nu au vândut un singur apartament în Tibilisi în timpul războiului. Acest factor a agravat starea de criză. Cumpărătorii au anulat contractele de vânzare-cumpărare. Companiile au pierdut astfel 1.5 mio USD în clipa în care s-au supendat proiectele rezidențiale majore. În plus față de asta, tancurile rusești au invadat spații de birouri de ordinul sutelor de metrii pătrați.
Întrucât importul a fost sistat, nu s-au putut procura materiale de construcție, iar 75% din proiectele aferente au fost suspendate până în luna septembrie 2008. Astfel companiile de construcție nu au putut onora la rândul lor obligațiile față de clienți, bănci și furnizori.
Industria – Facilitățile care funcționau bine și care erau pivotul economiei georgiene au fost bombardate de mai multe ori în timpul invaziei rusești. Bombele rusești au fost aruncate și asupra Asociației Aviației din Tbilisi care a fost responsabilă în anul precedent de cca. 10 % din exporturile Georgiei. Fabrica de ciment Kaspi, una dintre cele mai de succes facilități industriale aflată în proprietatea unui consorțiu german și care aproviziona atât piața internă, cât și exporta, a fost de asemenea bombardată.
Pe piața băuturilor s-a dovedit că investitorii străini și-au pierdut interesul pentru piața georgiană, fapt ce a agravat spre exemplu situația berarilor, fapt ce a dus prețurile la bere la un nivel foarte ridicat. Una dintre firmele care și-au amânat intențiile de afaceri a fost Efes, dar toți producătorii de bere au fost afectați fără să se poată preciza când își vor reveni pe de-a-ntregul.
Agricultura – invazia rusă a adus daune considerabile sectorului agricol, atât pe timpul conflictului, cât și mult timp după aceea. Una dintre cele mai afectate ramuri a fost viticultura – care este un pilon de baza al agriculturii georgiene. De asemenea, producția de mere a fost grav afectată, situația fiind cea mai delicată în zona Gori, regiune bobmardată intens de aviația rusă. Acest fapt a dus la amânarea unui proiect ce viza construirea unei facilități de păstrare la rece a producției de mere. Nu în ultimul rând pierderile provocate producătorilor locali care nu au putut să își trimită producția în capitala Tbilisi sau în alte orașe mari este greu de estimat.
Transporturile – căile ferate georgiene au suferit de asemenea pierderi importante datorate în principal distrugerii podului de cale ferată de lângă Kaspi.
În ceea ce privește transportul maritim, după o perioadă de suspendare a activităților acestea s-au reluat pe toate direcțiile, dar pierderile provocate de suspendare au fost considerabile. Un caz aparte a fost blocada impusă în portul Poti care a avut drept rezultat atât suspendarea curselor de feribot, dar și ale petrolierelor.
În ceea ce privește transportul aerian – și în acest domeniu a suferit pierderi considerabile datorită închiderii spațiului aerian de către forțele aeriene rusești. Mai mult, sugerarea către operatorii aerieni a faptului că este mai bine de evitat spațiul aerian georgian datorită unui potențial pericol a contribuit de asemenea la creșterea pagubelor înregistrate pe acest segment.
Și transporturile rutiere au înregistrat pagube din cauza blocadei impuse între partea de est și partea de vest a țării, fapt ce a dus la blocarea transporturilor și determinarea transportatorilor să caute rute alternative care să nu traverseze Georgia.
Turismul – impactul conflictului la momentul acestuia a fost devastator pentru turism, dar cel puțin la fel este dificultatea operatorilor și a autorităților de a face Georgia din nou atractivă pentru turiștii străini. Turismul a fost unul din punctele forte al Georgiei în ceea ce privește atragerea investițiilor. S-au reportat 34.000 de turiști în Ajara înainte de începerea atacului militar. Razboiul a afectat numărul de vizitatori. De la data de 31 iulie 136.975 turiști au vizitat Ajara în acest an, ceea ce înseamnă cu 38% mai mulți decât aceeași perioada în anul 2007. Numărul a crescut de la data de 31 august la 185.531, cu 26% mai puțin ca în anul 2007. Specialiștii susțin că pierderile financiare provenite din turism nu vor excede 6 mio GEL. În aceeași categorie de pierderi financiare se numară și restaurantele, cafenelele, hotelurile și magazinele specifice. Turiștii rămân în continuare sceptici în ceea ce privește vacanțele pe acest teritoriu, iar specialiștii raportează un număr foarte mic de rezervări efectuate în ultima perioadă.
Infrastructura; Cea mai importantă poartă economică este portul din Poti, deținut în prezent de compania emiratelor arabe Rakeen Investment. Această zonă a fost și ea bombardată de nenumarate ori și nu a reușit să reabiliteze o funcționabilitate de 100 % nici până în prezent. S-au înregistrat pe această cale pierderi financiare substanțiale (aproximativ 2 mil. USD chiar în primele zile de război. Numai o parte din întreg portul este dată în folosință. Bombardamentele au cauzat pierderi de 279 mii USD constând în echipamente și proprietăți. Acționarii portului au suferit 100 mii USD pierderi. Portul Poti și-a propus să dea în judecată Rusia la o instanță internațională cu o listă detaliată a pagubelor. Compania turco – georgiană de gaz Channel Energy a pierdut 1,1 milioane USD. Infrastructura drumurilor a fost și ea grav afectată, traficul intens al tancurilor a dăunat șoselelor.
Energie – compania ceha Energopro, proprietara rețelei regionale de electricitate a semnalat de asemenea proteste împotriva Rusiei. Ocupanții Georgiei de vest s-au instalat confortabil și au furat electricitate. Energopro tâind mai multe conexiuni ilegale în Zugdidi, Tsalengika și Chobi. Toate acestea au provocat pierderi de 6,6 milioane GEL.
Negoțul – operațiunile de negoț și transfer de cargo au scăzut dramatic din pricina blocadei portului Poti în timpul operațiunilor militare. De asemenea, s-a constatat o diminuare a traficului aerian și feroviar. Mulți importatori au avut probleme cu repartizarea mărfii de tip cargo de la granița Georgiei spre Tbilisi și la est de Georgia în timpul acestei perioade. Multe tipuri de cargo nici nu au putut pătrunde în Georgia, iar în primul rând a fost afectat importul de mașini.
În tot acest context, UE a înțeles că principalul său instrument de răspuns la acțiunile Rusiei și principalul atuu în atragerea Georgiei de partea sa, o reprezintă sprijinul economic, astfel încât acesta a devenit unul dintre pilonii Acordului de Asociere UE – Georgia. În cadrul acestuia alocațiile financiare pentru Georgia au fost de 452,1 milioane euro în perioada 2007 – 2013 și sunt și vor fi între 335 și 410 milioane euro în perioada 2014 – 2017. Acest fapt arată cu prisosință faptul că UE a înteles că singurul său răspuns diplomatic pe relația cu Georgia este cel economic și a gasit și mijloacele pentru a da acest răspuns.
Concluzii
Aspectele prezentate mai sus sunt în măsură să ofere o imagine atât a relațiilor Rusiei cu statele ex-sovietice și în particular cu Georgia, în încercarea Rusiei de a-și păstra și dezvolta sfera de influență, cât și a relațiilor UE cu aceste state și a acțiunilor de urmat în tranșarea disputelor geo-strategice într-o lume în care globalizarea este cuvântul de ordine, iar UE este un expozant al acestui fenomen de globalizare.
Am putut observa din cele prezentate că deși Rusia a optat pentru o intervenție agresivă în stil sovietic care să ducă la prezervarea și chiar recuperarea sferei sale de influență nu a putut estima daunele de imagine suferite, dar mai ales daunele economice – pierderea de investiții străine, scăderea tranzacțiilor bursiere și deprecierea monedei, care poate la acel moment erau suportabile pentru Rusia. De asemenea, s-a observat în mod transparent că Rusia mizează pe non-combat-ul statelor UE, fapt generat de politica de șantaj dusă în domeniul energetic, și ca va încerca să aplice aceleași metode și în alte cazuri – ceea ce s-a întâmplat recent în cazul Ucrainei când Rusia a apelat mai mult sau mai puțin pe aceleași ingrediente – crearea de rezistențe a minorităților pro-ruse, sprijinirea acestora, inclusiv armată și recunoașterea unor regiuni independente.
O altă fațetă relevată în cazul Georgiei este repoziționarea statelor satelit ale Rusiei care au înțeles că au două opțiuni principale – fie sunt în integralitate loiale Rusiei, fie accelerează procesul de creare de noi aliați, nu neapărat din rândul marilor actori globali – SUA și UE, fiind de preferat o abordare de tip unul la unul și nu cu entități politice de genul UE unde nu există o poziție unitară și o abordare unitară a probelemelor globale.
Mergând mai departe cu considerațiile criza georgiană și anii ce au urmat au arătat și faptul că după o lungă perioadă în care SUA și-a asumat rolul de unică putere globală – în perioada 1990 – 2008 și cel de arbitru mondial, anii de după criza georgiană au arătat faptul că SUA nu este și nu poate rămâne singurul pol de putere pe plan mondial, neavând nici expunerea, nici resursele politice pentru a-și asuma acest rol și pentru a fi îndeplinit în mod real. Faptul generează întrebarea dacă și când UE va putea să își asume un rol similar, cel puțin în spațiile în care are interese în mod direct.
Totuși, cel mai importante aspecte reliefate de criza georgiană și de perioada ce a urmat sunt cele care țin de rolul UE în zona caspică, dar și oriunde se confruntă cu interesele rusești. Astfel, momentul august 2008 a arătat o UE nepregătită pentru un rol diplomatic major pe scena internațională, o UE nepregătită să discute și să rezolve problemele stringente – securizarea pieței energiei și dezvoltarea influenței reale în zonele de interes pentru membrii săi, atâta timp cât statele din compunerea sa nu vor identifica cea mai bună soluție și nu vor face front comun în spatele acesteia.
Vorbind de perioada post-conflict Rusia – Georgia putem conncluziona că UE a tras o serie de învățăminte în urma cazului Georgia, printre care: înțelegerea faptului că poate crea punți solide de cooperare și influență cu state importante dar care nu fac parte din organizație prin acțiuni economice, diplomația economică fiind în momentul de față cea mai redutabilă formă de diplomație;
Jocul de tipul creșterii permanente a mizei specific Rusiei poate fi aplicat în aceeași măsură acesteia, dezvoltările recente din Ucraina dovedind că UE, chiar și în lipsa unui consens plenar al membrilor săi având un răspuns mult mai coerent și ferm la acțiunile Rusiei; diversificarea surselor de aprovizionare cu energie este imperios necesară atât din punctul de vedere al asigurării unei securități energetice, dar și din punctul de vedere al rezistenței împotriva unor politici ale Rusiei cu mize mai mari sau mai mici decât cazul georgian, dar care intră de asemenea, în preocupările UE. În context putem constata că deși lecția învățată începând cu august 2008 a fost evidentă, punerea concluziilor în practică nu a fost și încă nu este la fel de bine urmărită, retragerea Azerbaidjanului din proiectul Nabucco în 2012 și ulterior suspendarea acestuia arâtând o UE încă incapabilă să găsească soluții; singura modalitate eficientă de a deveni într-adevăr un actor global și de a se securiza pentru UE este de a accelera cooperarea cu statele care se află în proces de aderare aplicând totuși mecanismele de negociere, monitorizare și verificare a progresului diferențiat de la stat la stat, accelerare ce trebuie combinată cu stabilirea și cultivarea de state asociate, care, chiar dacă nu vor deveni membre UE, vor găsi drept unică opțiune benefică cooperarea și loialitatea pentru UE.
Dar, cel mai important aspect înțeles de UE este că economia poate fi și o armă redutabilă în mâna cui știe să o folosească, UE părând să ajungă din urma Rusia la acest capitol.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diplomatia Rusiei Si A Ue In Cazul Georgia. Implicatii Diplomatice (ID: 139294)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.