Diplomația Românească în Epoca Modernă Congresul de Pace de la Berlin din 1878

Diplomația românească în epoca modernă- congresul de pace de la Berlin din 1878

Încă din luna noiembrie 1877, în cursul unei întrevederi cu țarul Alexandru, premierul Ion C. Brătianu exprimase dorința României, dincolo de recunoașterea independenței, de a menține ocupate câteva puncte strategice la Dunăre și de a participa la tratativele de pace.Cerințele emisarului român aveau să fie primite cu rezervă de către țar, care preciza că România nu va regreta niciodată intrarea în război. Asigurări de aceeași natură au fost exprimate direct și domnitorului, în timpul convorbirilor desfășurate în tabăra de la Poradim (2 decembrie 1877).

Țarul făgăduind luarea în considerație a poziției României ca stat neatârnat. Totuși, Carol I manifesta temerea intimă că o astfel de atitudine „nu e o promisiune hotărâtă, ci o înconjurare a răspunsului, făcută într-un chip amabil”.Îngrijorarea suveranului avea să fie confirmată de evoluția ulterioară a evenimentelor. Deși intervenise personal pe lângă marele duce Nicolae, domnitorul era profund dezamăgit de neadmiterea colonelului Eraclie Arion la negocierile de armistițiu cu turcii (28 decembrie 1877), desfășurate la Kazanlâc.

Sesizând intenția Rusiei de a încheia pace separată cu Imperiul Otoman, ceea ce era în mod evident în defavoarea României, domnitorul va încerca să apeleze la suportul cabinetelor europene, în speranța salvării sudului Basarabiei. Pe această linie se înscrie misiunea lui Ion Câmpineanu la Berlin, ce va înmâna personal Krönprințului Germaniei o scrisoare din partea lui Carol I. Bazându-se pe relațiile de amiciție existente în timpul campaniei, Carol I spera să influențeze pe țarul Alexandru al II-lea în favoarea admiterii delegatului român la negocierile de armistițiu, cerință îndreptățită de statutul de co-beligerant.

În consecință, el a expediat la 6 ianuarie 1878, prin intermediul lui Iancu Ghica, care fusese atașat la Marele Cartier Imperial în timpul campaniei, o scrisoare țarului, amintind de asigurările de bunăvoință primite din partea acestuia. Privită din unghiul de vedere a diplomației țariste, participarea reprezentantului român la tratativele de pace nu era de dorit din pricina „problemei basarabene”. De aceea, Nelidov recomanda guvernului de la București să se adreseze direct cercurilor politice de la St. Petersburg.

Un asemenea mod de a privi lucrurile l-a determinat pe Carol I să sondeze din nou disponibilitatea cabinetelor europene față de recunoașterea imediată a independenței și neutralității României. Domnitorul apelează în acest sens la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra cu scopul de a câștiga simpatia și un eventual sprijin diplomatic din partea cabinetului de la St. James, el însuși direct interesat în împiedicarea oricărei tentative din partea rușilor de a ocupa Constantinopolul și Strâmtorile. Pe de altă parte, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, solicita agentului român de la Paris, Callimachi-Catargiu, să contacteze ambasadorul otoman pentru a tatona terenul în vederea recunoașterii independenței de către Poartă.

O asemenea inițiativă, dacă era încununată de succes, ar înlătura, în opinia ministrului român de externe, pretenția Rusiei de a încorpora sudul Basarabiei ca „teritoriu turcesc”.Demersurile în favoarea recunoașterii independenței înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, iar în privința sorții sudului Basarabiei, Puterile europene declarau că au de reglementat „chestiuni mult mai importante”. Speranțele domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine au fost practic spulberate de afirmația categorică a lui Bismarck, potrivit căreia:„Imperiul german nu va sacrifica amiciția sa cu Rusia” .

Ca urmare a înfrângerii militare suferite, Imperiul Otoman a cerut armistițiu. La 10/22 ianuarie 1878, domnitorul Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România, care contribuise la obținerea victorie, să participe la tratativele de pace. Dar guvernul rus n-a acceptat această cerere, apreciind că România nu era un stat independent. Mai mult decât atât, la 17/29 ianuarie, țarul și cancelarul rus și-au exprimat în mod oficial intenția de a ocupa sudul Basarabiei, oferind în schimb României Delta Dunării și Dobrogea.

Tratatul de pace de la San Stefano între Imperiul Otoman și Rusia țaristă avea să fie semnat la 19 februarie 1878, fără participarea delegatului român. Mai mult decât atât, guvernul de la București a luat cunoștință de conținutul respectivului document abia la 9 martie, prin intermediul „Jurnalului St. Petersburg”trimis de generalul Iancu Ghica.Acest act, „de uimitoare nerecunoștință a Rusiei față de aliata sa”, consacra, printre altele, independența României (art.5), însă cu dureroase sacrificii.

Articolul 19 preconiza că sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării și Insula Șerpilor către Rusia, care, la rândul său, își rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea justificată a cercurilor conducătoare de la București, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de 2 ani, a trupelor rusești ce staționau în Bulgaria (art.8). Prevederile Tratatului de la San Stefano aveau să provoace reacția imediată a cabinetelor de la Londra și Viena, tendința de constituire a Bulgariei mari, de la Dunăre până la Marea Egee,o veritabilă „piatră de încercare” a raporturilor între Marile Puteri.

Cercurile politice britanice nu puteau admite accesul Imperiului rus, prin exercitarea unui control asupra Bulgariei, la Strâmtori și Marea Mediterană, după cum nu era de dorit nici întărirea poziției acestuia prin noile anexiuni din Asia. Din aceste motive, Anglia adoptase o atitudine belicoasă, o parte a flotei sale ocupând Strâmtorile. Pe de altă parte, Austro-Ungaria era nemulțumită, la rândul său, și de încălcarea angajamentelor asumate anterior de Rusia în privința provinciilor Bosnia și Herțegovina.Confruntat cu eventualitatea constituirii unei coaliții europene ostilă Rusiei, cabinetul de la Petersburg era forțat să-și anunțe, în luna martie 1878, disponibilitatea față de convocarea unui Congres, care să rediscute condițiile păcii de la San Stefano.

În timp ce domnitorul îl trimite pe Ion C.Brătianu în misiune diplomatică la Viena și Berlin, relațiile română-ruse devin din ce în ce mai încordate. Vădit nemulțumit de atitudinea protestară a guvernului de la București și de încercarea acestuia de a câștiga simpatia cabinetelor europene în favoarea cauzei românești, Gorceakov ținea să precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intrasigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privința dreptului de trecere a trupelor rusești.

Mai mult decât atât, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autoritățile de la București se opun unei asemenea acțiuni, țarul „va ordona ocuparea României și dezarmarea armatei române”. Deloc intimidat de avertisment, Carol I avea să replice cu demnitate:„O armată care a luptat la Plevna în fața Împăratului Alexandru al II-lea, poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată” .

Situația tensionată atinge apogeul în momentul în care se constată mișcări ale trupelor rusești în jurul capitalei. Astfel de manevre nu rămân fără un răspuns pe măsură din partea autorităților române. Consiliul de miniștri, convocat de urgență, avea să decidă ca armata să ia „pozițiunea de apărare”, domnitorul însuși efectuând inspecții militare în Oltenia. În același timp, erau respinse propunerile lui Gorceakov referitoare la încheierea unei noi convenții pentru reglementarea trecerii trupelor rusești din Bulgaria pe teritoriul României. O asemenea stare de spirit era evocată și de reprezentantul britanic la București, colonelul Mansfield, care concluziona că „sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns … la apogeu” .

Rezultatul misiunii lui I.C.Brătianu în străinătate nu a fost pe măsura așteptărilor. În timp ce la Viena contele Andrássy îndemna la împotrivire, pentru a crea dificultăți Rusiei, cabinetul de la Berlin se arătase „extraordinar de rezervat”. Bismarck nu numai că sugera încetarea oricărei rezistențe în ceea ce privește sudul Basarabiei, dar solicita chiar răscumpărarea căilor ferate de către statul român. În egală măsură, prințul Carol Anton îi recomanda fiului său să nu-și pună mari speranțe în adoptarea unei conduite comune a Puterilor europene împotriva Rusiei .

La rândul său, agentul diplomatic la României la Viena îl informa pe Kogălniceanu de misiunea lui Ignatiev, Rusia țaristă dorind „să reglementeze chestiunea orientală, prin angajamente particulare cu Germania și Austria”Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefațat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate La 30 mai 1878 s-a semnat între Anglia și Rusia țaristă un protocol, prin care se diviza Bulgaria în două provincii și erau limitate anexiunile rusești în Asia. Referitor la sudul Basarabiei, cabinetul londonez își dădea acordul său tacit.

A urmat o înțelegere anglo-austro-ungară (6 iunie) cu privire la restrângerea teritorială a Bulgariei, reducerea duratei de ocupație rusă la 6 luni și ocuparea Bosniei și Herțegovinei. De asemenea, prin tratatul cu Imperiul Otoman (4 iunie), diplomația britanică dobândise insula Cipru.

Toate acestea demostrau încă o dată în plus, că Puterile europene își urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck putea să-și asume rolul de „samsar cinstit” la masa verde a tratativelor.În preajma întrunirii Congresului, Puterile Garante refuză a lua în considerație admiterea delegațiilor români, sub pretextul că independența României nu obținuse sancțiunea lor. Un alt argument invocat de diplomații europeni fusese acela că la respectivul for erau invitate doar Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856 .

În pofida opoziției cabinetelor europene, domnitorul decide să-i trimită la Berlin pe Mihail Kogălniceanu și Ion C.Brătianu, deși își exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susține România; cu alte cuvinte, sudul Basarabiei era pierdut. De aceea, suveranul recomanda o înțelegere directă cu Rusia pentru a obține o însemnată compensație teritorială dincolo de Dunăre. Opinia era împărtășită de Kogălniceanu, nu însă și de primul-ministru. Acesta din urmă susținea continuarea bătăliei diplomatice pentru păstrarea districtelor basarabene .

Cei doi emisari români nu au fost admiși la Congresul de pace decât pentru a-și expune punctul de vedere. Mihail Kogălniceanu va expune succint plenipotențiarilor Puterilor europene, în ședința din 19 iunie/1 iulie 1878, cerințele îndreptățite ale României: menținerea integrității teritoriale; respingerea dreptului de trecere a trupelor rusești din Bulgaria pe teritoriul românesc; posesiunea deplină asupra insulelor și gurilor Dunării, inclusiv Insula Șerpilor; despăgubire de război din partea Porții; recunoașterea independenței de stat și garantarea neutralității sale.

I.C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea României de o parte a teritoriului ce-i aparținea ar zdruncina „orice încredere în tăria tratatelor și în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât și a drepturilor scrise”.Fără a lua măcar în considerație cerințele României, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoașterea condiționată a independenței.Statul român era silit să cedeze sudul Basarabiei și să acorde drepturi civile și politice evreilor din țară.Drept compensație pentru pierderea districtelor basarabene, prin tratat se prevedea că Dobrogea, străvechi teritoriu românesc,cu Delta Dunării și Insula Șerpilor aveau să intre în componența României.

Profund nemulțumit de rezultatele Congresului, Carol I îi scria tatălui său:„E trist când Europa silește pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care și-a dovedit tăria și puterea într-un războiu sângeros, să cedeze o provincie”. În perioada următoare, eforturile diplomației românești aveau să se concentreze în direcția îndeplinirii clauzelor Tratatului de la Berlin și a recunoașterii independenței de către Puterile eurpene.Pentru a evidenția poziția câștigată de România pe plan internațional și, totodată, pentru a ridica prestigiul dinastiei instaurate în 1866, Consiliul de miniștri decide, la 9/21 septembrie 1878, ca domnitorul Carol I să poarte titlul de Alteță Regală.

Încă din luna decembrie 1877, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român de la Viena, tatonase terenul în privința poziției Austro-Ungariei față de acordarea titlului de Rege lui Carol I.În noua conjunctură creată de Congresul de la Berlin, atât Austro-Ungaria cât și celelalte puteri europene nu mai vedeau nici un impediment în recunoașterea titlului de Alteță Regală.La scurtă vreme după soluționarea problemei căilor ferate, Germania, Franța și Marea Britanie au decis să trimită guvernului de la București o notă identică, la 8 februarie 1880.

Prin respectiva notă era recunoscută independența României, deși cabinetele de la Berlin, Paris și Londra „n-ar putea să considere întru totul corespunzătoare vederilor de care s-au călăuzit Puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin, noile dispozițiuni constituționale..” . Cu această ocazie, ministrul Afacerilor Străine, V. Boerescu, avea să declare în Adunarea Deputaților „cea din urmă piatră a edificiului nostru politic s-a pus”,recunoașterea independenței fiind un pas important pe calea consolidării poziției României pe plan internațional.

Deși își cucerise independența pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale și umane, Puterile europene nu se grăbeau să trateze România ca un partener egal în complexul relațiilor internaționale. Izolarea țării la Congresul de la Berlin, condițiile dureroase impuse de Puterile europene pentru recunoașterea independenței au dovedit, încă o dată, necesitatea consolidării poziției statului român.

CONCLUZII

În condițiile noi ale epocii moderne, faptele de conștiință populară devin componentele unei ferme conștiințe politice. Întreaga ideologie este subordonată realizării programului național, în acord cu spiritul veacului, care era al naționalităților. Unitatea politică devine una din componentele fundamentale ale împlinirii istorice a poporului român. Îndelungata acumulare realizată în cursul unei evoluții milenare, în contextul afirmării ideilor iluministe a dus la afirmarea puternică a conștiinței naționale.Întreaga ideologie reliefează, pe întreg teritoriul locuit de români ideile fundamentale de unitate, de constituire a unei Românii libere și independente, înzestrată cu instituții moderne, compatibile cu stadiul civilizației contemporane.

Termenii de România și român devin de uzanță comună, în toate manifestările pe plan intern. De asemenea, unitatea teritoriului locuit de români era limpede receptată și de lumea politică sau de opinia timpului. În combinațiile politice ale Puterilor, acest teritoriu era apreciat în ansamblul său. Printre altele, proiectele de reconstituire a Daciei sunt probante în acest sens.Istoria și studiul istoriei au oferit și temeiurile științifice ale dezideratelor naționale, generate de tot atâtea necesități obiective; totodată au format și spiritele, au educat și au călăuzit conștiințele. Generația anului 1848, elaborând programul de modificare a României moderne și pregătind revoluția ce urma să îngăduie realizarea acestuia, s-a sprijinit, puternic, pe precedentul creat de Mihai Viteazul la 1600.

Odată cu revoluția din 1821, mișcarea națională a intrat într-o nouă etapă.Întreaga mișcare politică ce a precedat anului 1848 este semnificativă. Expresii ale spiritului național, frământările epocii care a precedat revoluția au definit mai clar profilul națiunii, au fundamentat nevoile și năzuințele acestuia, au fixat programul prin care națiunea română urma să devină parte componentă a familiei europene. Revoluția de la 1848 a dat expresie programului național, a reliefat existența unei națiuni unitare, capacității acesteia de a-l realiza în practica politică.

Transculturația, fenomen care indică mutarea succesivă a centrului de greutate a mișcării culturale și politice românești, din Principate în Transilvania în secolul al XVIII-lea și, apoi, din nou, în Principate, în urma deschiderii naționale determinate de revoluția din 1821 este, se poate aprecia, una din cele mai marcante dovezi ale unității românești, care a îngăduit unirea în „cugete și în simțiri”, întâi și, apoi, manifestarea formelor înalte de expresie ale spiritului național, care au făcut posibilă realizarea unității politice în contextul „secolului naționalităților”.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, cadența istorie devine mai accelerată, se conturează și se desăvârsește profilul națiunii române. Epoca preia și decantează toate valorile acumulate în cursul evoluției seculare a istoriei, le armonizează cu interesele vitale ale vremii, în conformitate cu spiritul veacului. Receptivi la influențele externe, pe care le adaptează, românii promovează specificul național, trăsătură distinctivă cu care națiunea se înscrie în universalitate. Efortul se desprinde limpede din formele de expresie ale mișcării ideologice.Contextul internațional produce, oarecum neașteptat, șansa ca nou-formata conștiință națională să se articuleze pe o construcție politică, statală care să corespundă acestor aspirații.

În acord cu imperativele epocii, generația pașoptistă a oamenilor politici români va reuși să urmărească cu obstinație și cu o dorință fără precedent obiectivul național, după care, odată împlinit, dezvoltarea și consolidarea instituțională, cu alte cuvinte modernizarea deplină a României care să îi permită să își revendice o poziție de factor important de putere în această zonă complicată a Europei.Cu atât mai mult cu cât generația respectivă trebuia să subordoneze totul interesului național, în condițiile în care totul era de construit, fapt ce vrea să denote că spațiul românesc era printre cele mai înapoiate ale continentului sub raport material, cultural sau tehnologic.

Ori, dacă ar fi să realizăm un bilanț de jumătate de secol, între constituirea statului național românesc și intrarea în secolul al XX-lea, care va comporta cu totul alte valențe, acesta este unul extraordinar de prolific: într-un interval, așadar relativ scurt, românii realizaseră unirea formală și ireversibilă a celor două Principate, obținuseră independența în raport cu Imperiul Otoman, înzestraseră țara cu acte constituționale și legi moderne, dezvoltaseră calea ferată și industria sau au contribuit de o manieră excepțională la îmbogățirea patrimoniului cultural european.

Evident, toate acestea nu pot fi meritul uneu singurei personalități, ci a unei întregi generații de excepție,formată în Occidentul prosper și dezvoltat,perpetuu pol de ataracție,dintre care se desprind personalități unice în exprimarea lor politică și culturală,precum Mihail Kogălniceanu, cărora li s-a alăturat un implant mai mult decât reușit, în persoana domnitorului din familia de Hohenzollern-Sigmaringen-Carol .Mihail Kogălniceanu este unul din creatorii României moderne, poate cel mai important prin elevația, limpezimea și consecvența programului său.

A-i schița efigia, într-un cadru atât de restrâns, nu e deloc ușor, dată fiind interferența continuuă, inextricabilă, a omului cu epoca sa, o epocă decisivă pentru destinele poporului român. Deconcertantă prin amploarea și diversitatea manifestărilor, biografia acestui militant, prezent în mai tot ce s-a întâmplat de seamă în spațiul carpato-dunărean de-a lungul secolului al XIX-lea, se confundă până la un punct cu însăși istoria acestui secol tumultos și dramatic, secol mișcat de două mari principii strâns legate între ele: național și social. Primul principiu a condus la formarea de noi state naționale, cu toate implicațiile aferente în ceea ce privește echilibrul de forțe.

Celălalt a provocat noi structuri, nu mai puțin importante în perspectiva istoriei. sunt principiile profesate neabătut și de Mihail Kogălniceanu. Le recunoaștem în tot ce a scris și a făptuit acest spirit luminos și fecund care se revendicau, fără ostentație, de la „marele 1789”.În schimb, regele Carol I al României, prin durata extraordinară a domniei sale, este, fără îndoială, figura centrală a istoriei moderne a României, în cadrul căreia s-a aflat întotdeauna în prim-plan. În ciuda dificultăților inerente generate de o societate aflată în tranziție, Carol a reușit să se impună ca un factor de stabilitate și ca o figură tutelară asupra României, la care a ținut enorm și a cărei consolidare s-a aflat în permanență în atenția sa.

Rolul lui Carol I în obținerea independenței României, de pildă, pe care am încercat să îl schițăm, susține cu tărie această aserțiune. Stilul personalității sale, rigoarea tipic prusacă, prestigiul internațional de care era înconjurat, toate acestea și multe altele au contribuit decisiv la schimbarea statului internațional a României și la transformarea sa, lentă, dar consistentă, într-un factor de putere și stabilitate în sud-estul Europei

Pentru România, câștigarea independenței a avut o influență decisivă asupra evoluției sale pe calea modernizării. Ea putea să își traseze singură linia externă atât din punct de vedere diplomatic și politic, cât și economic. În atenția forțelor democratice și progresiste a stat consolidarea statului printr-o activitate susținută, politică și diplomatică, destinată să facă față presiunilor statelor europene și îndreptată în direcția recunoașterii independenței de stat și stabilirii de relații cu toate țările Europei, conform noului său statut. Pe plan intern, problemele de ordin economic căpătau consistență și importanță, impunându-se o serie de reforme menite a moderniza societatea.

BIBLIOGRAFIE

I.Cărți,documente

Bușă Daniela„Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin”, Editura Paideia,Bucuresti,2003

Brătianu Gheorghe „Bismarck și Ion C. Brătianu” extras din „Revista Istorică Română”, nr.V, București,1936

Ciachir Nicolae,”Războiul pentru independența României în contextul european (1875-1878)”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977

Damean Sorin Liviu,”Carol I al României”,vol.I (1866-1881), Editura Paideia, București, 2000

Giurescu.C.G,”Cuvântările regelui Carol I”,vol. II,Editura Bucuresti,1939.

Iorga Nicolae,”Politica externă a regelui Carol I”,Editura Glykon,Bucuresti,1991

II Izvoare,surse istorice,publicații

„Memoriile Regelui Carol.De un martor ocular”,vol. IV, Editura Machiavelli, București, 1994

„Acte și documente din corespondența diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu relative la razboiul independenței României 1877-1878”publicate de M.Kogălniceanu,vol.I

București, 1893

Independența României. Documente, vol. I, Editura Academiei, București, 1977

Tratatul de Berlin urmat de Protocoalele Congresului (1878), București, 1878,