Diplomatia Romaneasca 1989 2003
CUPRINS
INTRODUCERE
Diplomația românească exprimată prin delegați, misiuni sau consulate nu este foarte veche, căci până la mijlocul secolului XIX, Principatele n-au documente care să ateste legătura diplomatică cu Marile Puteri. Totuși încă din 514 î.e.n se găsesc scrieri despre războaiele getice, geto-dacice, ale valahilor, transilvănenilor și moldovenilor cu cei care îi invadau, precum și scrieri despre eforturile pe care ei le depuneau în încercarea de a rămâne liberi.
De asemenea de diplomație ca instrument al politicii externe a statelor se poate vorbi doar odată cu apariția statelor, ea fiind în trecut secretă și exercitată de un număr restrâns de persoane, de cele mai multe ori fiind vorba de cei care aveau o influență foarte mare asupra comunității respective.
După întemeierea Principatelor și unirea lor, după participarea lor ca o singură țară România la cele două războaie mondiale, au urmat 40 de ani de comunism, ani în care țara a pierdut legătura cu Occidentul, cu țările democrate și astfel mult mai avansate ca noi. Pierduți în amintiri, ne chinuim după decembrie 1989 să arătăm lumii întregi că putem să ieșim de sub influența nefastă a comunismului, că suntem în stare să ne croim propriul nostru drum spre democrație, spre integrările euro-atlantice și europene. Necazul nostru este că durează prea mult, că pașii pe care îi facem noi în această direcție sunt mici. Important este faptul că economia începe încet, încet să se redreseze iar caracatița numită corupție începe să-și piardă din tentacule, dar până la eliminarea ei dacă nu totală cel puțin diminuată drastic, va mai trece multă vreme.
Societatea românească începe după decembrie 1989 să cunoască ce înseamnă dezbaterea publică, manifestările și manifestațiile publice, prezența partidelor pe scena politică, structura economiei, mass-media și mentalitatea tot mai multor români ce tind spre Occident.
În lucrarea de față am dorit să scot la lumină unele aspecte ale diplomației românești, unele foarte cunoscute, altele mai puțin cunoscute ale relațiilor diplomatice pe care România a încercat să le reia sau să le creeze cu diferite state din întreaga lume. De asemenea am încercat să pun accentul și pe relațiile României de aderare la Uniunea Europeană și la Alianța Nord-Atlantică. De asemenea mi-au atras atenția și relațiile diplomatice pe care România le are cu Republica Moldova, ele aflându-se la un moment dat într-un punct de mare tensiune, fiind vorba de expulzarea reciprocă a unor oficiali. Colonelul Ion Ungureanu fiind acuzat că s-a amestecat în manifestațiile din piața Marii Adunări Naționale împotriva autorităților comuniste. În replică, Iacob Popovici ministru consilier al ambasadei moldovene este expulzat.
Din cauza volumului foarte mare de informații, care ar fi depășit cu mult limitele impuse lucrării, am pus accentul mai mult pe datele concrete, pe discursurile și acțiunile oficialităților străine, dar în lucrare se regăsesc și încercările oficialităților române în menținerea unor cât mai bune relații cu statele din Europa, Africa, Asia și America. Pentru ca diplomația românească după 1989 să fie cât mai bine înțeleasă, am considerat necesar să fac un scurt istoric al diplomației românești de la începuturi până în prezent. În acest capitol explic ce este diplomația, cum a apărut ea, vorbesc despre consulate și misiunile diplomatice.
Lucrarea de față are cinci capitole, o listă a siglelor și anexe. Am încercat să abordez în fiecare în mod distinct câte un punct, fără a le amesteca și ele nemairegăsindu-se în nici un capitol din lucrare. Căci deși repetiția este mama învățăturilor, în această lucrare n-ar fi făcut decât să ocupe din spațiul acordat altor probleme de interes vital pentru România și diplomația dusă de ea.
1. Prezentarea sumară a diplomației
Diplomația ca profesiune este foarte veche și dovezile aduse în acest caz, sunt inscripțiile aflate pe unele dintre cele mai vechi monumente istorice , ce atestă existența în acele epoci îndepărtate a unor alianțe între comunități, pentru care se duseseră desigur tratative mai întâi. De diplomație ca instrument de aplicare a politicii externe a statelor, se poate vorbi, doar odată cu apariția formațiunilor statale.
Etimologic cuvântul “diplomație” vine de la grecescul „diplo = dublez”, adică acțiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Purtătorul unui asemenea dublet se numea diplomat, iar activitatea exercitată de el se numea diplomație.
În trecut diplomația era secretă. Ea era cultivată ca știință și exercitată ca profesiune de un număr mic de persoane, având un puternic caracter de elită. Fiind o meserie cu puțini reprezentanți, selecția care îi stătea la bază impunea și numeroase cerințe cu privire la calitățile viitorilor diplomați, dar mai ales pretenții la noblețea extracției lor.
În Grecia antică solii care negociau erau „presbis”, adică înțelepții bătrâni. Aceștia nu trebuiau să aibă sub 50 de ani și erau numiți negociatori doar cei care dețineau cel mai bine arta oratoriei și a diplomației, în sensul că ei trebuiau să aibă o mare influență. Și romanii recurgeau la diplomație, atunci când era nevoie de soluționarea unor conflicte între triburi și uniuni tribale. Pentru aceasta se apela la Colegiul fețialilor, care era compus din 20 de membri preoți, care purtau sceptrul și silexul, considerate apărătoarele jurămintelor. Pentru a declara război unei comunități, trebuiau îndeplinite anumite ritualuri. Sfântul părinte (pater patratus) împreună cu un fețial, ce purta un smoc de iarbă smuls din rădăcina de pe colina Capitoliului, se apropiau de ”granițele comunității” sau tribului cu care erau în conflict, de câteva ori, timp în care ei rosteau și cuvinte magice, pentru condamnarea altui vinovat. Răspunsul la învinuirile pe care le aduseseră celui vinovat de încălcarea principiilor dinainte stabilite, era așteptat timp de 33 de zile, iar în cazul în care partea învinuită nu trimitea nici un răspuns, abia atunci se putea declara război. Această declarație de război o făcea tot Pater patratus prin aruncarea pe pământul celui vinovat, a unei lănci de fier, sau a unei lănci murdărită cu sânge și cu vârful înroșit. Chiar și strămoșii geto-dacii apelau la “diplomație” atunci când trebuiau soluționate anumite conflicte între triburile și uniunile tribale din același neam sau străine. Pentru aceasta era convocat sfatul bătrânilor, alcătuit din înțelepții bătrâni, ce aveau peste 50 de ani. Ei purtau sceptrul simbolul puterii. Membrii sfatului se puneau în cerc, cuvântul fiind luat doar de cel care ținea sceptrul, adică nimeni nu putea să vorbească până ce sceptrul nu venea la el în mână. Declarația de război se făcea după ce erau consultați toți înțelepții din sfat.
Termenul de diplomație este folosit pentru prima data în secolul XVI, în Anglia când apare și termenul de diplomație universala, adică de “relații internaționale”. “Diplomația este depășirea diferendelor prin negocieri”1, pentru menținerea și consolidarea păcii. Morton A. Kaplan definește diplomația ca știință și artă, ca o profesiune distinctă, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și îndeosebi de știința dreptului și a relațiilor internaționale.
Diplomația prin șansele oferite, prin cunoașterea “altor țări, oameni și obiceiuri”2 a adunat personalități din cele mai diferite, interesate să lucreze în acest domeniu și care necesită în prealabil o bună pregătire în știința diplomației. Diplomații trebuie să aibă în afara cunoștințelor de specialitate, cunoștințe de drept, relații internaționale, precum și talentul de a-și dovedi cunoștințele prin finalizarea obiectivelor diplomatice pe care le urmăresc.
Astăzi diplomația a căpătat dimensiuni fără precedent căci, relațiile și instituțiile diplomatice sunt tot mai puternice, atât la nivel regional cât și la nivel mondial. Cunoașterea instituțiilor și mecanismelor diplomatice a devenit indispensabilă în activitatea guvernamentală și în îndeplinirea misiunilor organizațiilor guvernamentale, căci multiplicarea schimburilor, amplificarea relațiilor de cooperare între state a determinat implicarea tot mai activă a instituțiilor diplomatice și a diplomaților.
Diplomații de aici trebuie să cunoască strategia proprie de dezvoltare a țării lor pe termen scurt, mediu și lung. Când participă la negocieri diplomatice, echipele de negociatori trebuie să aibă un mandat aprobat încă dinaintea începerii negocierilor și care trebuie să includă: obiectivele, mijloacele și tactica la care recurg pentru atingerea obiectivului propus. Negocierea diplomatică implică două părți, ce au de apărat și promovat interese proprii, ceea ce duce uneori la imposibilitatea unei concilieri. Ca acest lucru să nu se întâmple, echipele de negociatori trebuie să facă compromisuri, căci în momentul în care nici o parte nu vrea să cedeze și nu se ajunge la nici o conciliere, atunci relațiile diplomatice dintre cele doua state sau părți este întreruptă, iar pacea este uitată. Începe războiul. Dar acesta nu poate dura la nesfârșit căci pierderile de vieți omenești ar fi uriașe și astfel se ajunge din nou la diplomație pentru a aplana stările de conflict și pentru a normaliza relațiile dintre state, căci diplomația este “ajustarea diferentelor prin negociere; proces posibil numai în cadrul acelor sisteme internaționale în care prelevează legitimitatea”3. De asemenea “diplomația este o activitate de desfășurare, prin mijloace pașnice a raporturilor exterioare, care are cunoștințe de specialitate, precum și multă abilitate”.4
De-a lungul secolelor au existat diverși diplomați, care au promovat diplomația în serviciul națiunii militând pentru practicarea diplomației atât pe față cât și pe ascuns, pretutindeni; introducând abordarea moderna a relațiilor internaționale, bazate pe statul națiune și motivate de interesele naționale. Au urmat să promoveze din cauza condițiilor istorice în care se găseau, diplomația independentei și a păcii, diplomația modificării sistemului internațional prin mijloace pașnice, diplomația reconstrucției Europei.
Multiplicarea schimburilor și contractelor politice, amplificarea relațiilor de cooperare dintre state a determinat implicarea tot mai activă a instituțiilor diplomatice și a diplomațiilor, volumul activității misiunilor diplomatice și consulare crescând în ultimii ani.
În zilele noastre s-au extins relațiile comerciale internaționale, s-a intensificat cooperarea economica și tehnico-științifică internațională, fiind convenite și adoptate acorduri de cooperare economica și tehnico-științifică. Negocierile politice, economice, culturale au luat o amploare deosebită, iar libera circulație a persoanelor solicita participarea tot mai eficientă a instituțiilor diplomatice. În aceste condiții, a devenit o necesitate cunoașterea mecanismelor și instituțiilor specifice diplomației, atât de persoanele cu răspunderi publice, cât și de către ceilalți cetățeni, aceștia trebuind să cunoască în ce probleme se pot adresa misiunilor diplomatice și consulare.
În acest secol s-a lărgit și întărit comunitatea internațională a democrațiilor, ele fiind bazate pe dezvoltarea economiei de piață. Numirea diplomației din această perspectivă trebuie să fie construirea unui climat internațional favorabil democrației și libertății, atât la nivelul comunității internaționale, cât și la nivelul comunităților naționale.
1.1.Diplomația în epoca integrării și consolidării democratice
Prin semnarea la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht, procesele integrării europene s-au extins foarte mult, Uniunea Europeana devenind principalul “punct de atracție” pentru popoarele ex-comuniste, datorită sistemului de valori oferit de această Uniune. Pentru ca statele să se poată integra, începând cu 1993 Uniunea Europeană a dezvoltat trei etape depeană a dezvoltat trei etape de integrare europeană: etapa de negociat la Uniunea Europeană, perioada de asociat, aceasta fiind precedată de etapa de integrare propriu-zisă. Această integrare europeană are loc în contextul globalizării amândouă având loc în condițiile competiției mondiale, în care avantaje au doar cei care produc lucruri bune, la preturi atractive. În acest proces al globalizării, un rol din ce în ce mai important îl ocupă “diplomația economică”, căci ea cunoaște nu numai relații de cooperare, ci și relații de confruntare, cum s-a constatat în Cazul Rețelei de sateliți “Echelon” pentru spionaj economic în 1999-2000, totuși competiția fiind necesară pentru programul și dezvoltarea economiei mondiale.
După actele teroriste comise la 11 septembrie 2001 în Statele Unite ale Americii, la New York și Washington, un obiectiv principal al comunității internaționale a devenit combaterea terorismului, constituindu-se în acest scop o “Coaliție internațională”. Pe plan diplomatic s-a intensificat cooperarea, elaborându-se planuri și sisteme de comunicații rapide în vederea depistării și eliminării focarelor teroriste, căci s-a ajuns la concluzia că informarea la timp a unor acțiuni teroriste reprezintă un obiectiv prioritar al Corpului diplomatic. Astăzi preocuparea majoră o constituie combaterea terorismului, un rol important în acest sens având Conferința Internațională “Diplomacy versus terorism”, organizată la Madrid la 11 noiembrie 2002. În interiorul acestei conferințe s-a subliniat cerința analizării profunde a terorismului internațional și a prevenirii unor noi acte teroriste, astfel încât viata oamenilor să nu mai fie în pericol. Din păcate, încă suntem neputincioși în față acestor pericole, exemplul în acest sens, fiind dat de atacul terorist din Madrid în primăvara lui 2004, când au fost amplasate bombe intr-un tren. Au fost peste 200 de morți și peste o mie de răniți.
Activitatea diplomatică este realizată de două categorii de organe: de organele interne reprezentate de șefii de state, guvernele și șefii de guverne, de ministerele afacerilor externe și de misiunile diplomatice care funcționează în străinătate. În Constituția României este stipulat faptul că Președintele țării poate “încheia tratate internaționale în numele României”5 fără a avea împuterniciri speciale . Tratatele sunt negociate de Guvernul țării în baza Legi nr. 4 din 1991 cu privire la încheierea și ratificarea tratatelor. Președintele supune tratatele spre ratificare Parlamentului timp de 60 de zile și la propunerea Guvernului, Președintele acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
Când un Președinte se afla pe teritoriul unui stat străin se bucură de imunități deosebite, șefului de Stat fiindu-i rezervat un protocol diplomatic deosebit și se bucură de o protecție specială, căci se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă, de toate privilegiile și imunitățile diplomatice.
Guvernul exercită conducerea generală în relațiile cu statele străine și pe baza împuternicirilor oferite de Președintele României, ia măsuri pentru inițierea și negocierea tratatelor internaționale care se încheie în numele României. Guvernul poate negocia și semna acorduri; convenții și alte înțelegeri la nivel internațional și ia măsuri pentru aplicarea lor, controlând și modul în care se realizează acest lucru. Guvernul României are responsabilitatea de a informa periodic Președintele țării și Parlamentul despre problemele pe care le ridică aplicarea unor acorduri, tratate sau înțelegeri internaționale, în vederea soluționării acestora.
Șeful Guvernului îndeplinește atribuții ce îi revin fără vreo împuternicire specială. El invită și primește reprezentanți ai statelor străine, duce la tratative, încheie acorduri, ia parte la conferințe internaționale și atât timp cât se află pe teritoriul altor state se bucură de toate drepturile și imunitățile diplomatice.
Ministerul Afacerilor Externe conduce direct relațiile externe ale statului. Principalele sale atribuții sunt: conducerea și orientarea misiunilor statului său; supravegherea și controlul acestor misiuni; menținerea legăturii cu diplomații străini de pe teritoriul țării; negocierea cu diplomații străini; pregătirea proiectelor de tratate, convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale; negocierea lor, apărarea intereselor statului și a cetățenilor aflați în străinătate; Ministerul Afacerilor Externe transmite Șefului Statului, Șefului Guvernului precum și ministerelor, comunicările primite din partea statelor străine.
Ministerul Afacerilor Externe reprezintă Guvernul în relațiile internaționale, aceasta fiind una din cele mai importante atribuții ale sale; duce tratative, încheie tratate, emite puteri depline și contrasemnează deplinele puteri emise de Președinte, pentru participarea la acțiuni de interes major pentru țară. Ministerul Afacerilor Externe este șeful diplomației, calitate ce îi conferă drepturi dar și obligații în coordonarea întregii activități desfășurate de misiunile diplomatice și consulare, atât în interiorul statului cât și pe plan internațional.
1.2. Misiunile diplomatice
Misiunile diplomatice sunt organe ale statului care duc la îndeplinirea politicii externe a statului propriu, în țara în care au fost acreditate. Se cunosc două forme de misiuni: misiuni diplomatice permanente și misiuni diplomatice temporare.
Misiunile diplomatice permanente constituie forma clasică de reprezentare diplomatică, ele fiind organizate pe baza relațiilor diplomatice între două state potrivit acordului lor de voință, statele recunoscând personalitatea juridică internațională a ministerelor. Ministerele permanente ajută la promovarea colaborării între statele respective, la stimularea relațiilor de prietenie, favorizând amplificarea relațiilor economice, culturale și științifice între state. De asemenea misiunile diplomatice permanente pot executa și funcții consulare.
Misiunile diplomatice temporare sunt formate din: delegații la conferințe sau organizațiile internaționale, trimișii itinerați sau birourile temporare. Statutul delegaților la conferințe sau organizațiile internaționale este apropiat de cel al diplomaților, ei beneficiază de inviolabilitatea persoanei, de imunitatea locului unde se desfășoară conferința, de facilitățile de comunicare cu propriul guvern.
Birourile temporare sunt deschise de către un stat într-un alt stat, în scopuri comerciale și culturale. Trimișii itinerați sunt diplomați ad-hoc îndeplinind o misiune specială în mai multe state, fără a fi acreditați în aceste state. Începutul și sfârșitul activității membrilor misiunilor permanente se face doar de către statul acreditat, care desemnează membrii misiunii permanente sau îi retrage în conformitate cu dreptul său intern.
Pentru Șeful misiunii diplomatice este necesar acordul prealabil al statului de reședință și acest acord poartă denumirea de “agrement”, adică acordarea argumentului Șefului misiunii diplomatice este o prerogativă a statului acreditat. Aceasta convenție face parte din articolul 4 din “Convenția cu privire la relațiile diplomatice”.6
Statul acreditat poate să refuze acordarea agrementului, fără a fi obligat să-și motiveze gestul. Cu excepția Șefului misiunii, ceilalți diplomați, personalul administrativ și tehnic sunt numiți de statul acreditant, fără a fi nevoie de acordul în prealabil al statului acreditar.
Pentru a-și începe activitatea, șeful misiunii diplomatice trebuie să dea curs procedurii stabilite în statul de reședință. Șeful misiunii primește din partea statului său scrisorile de acreditare, semnate de Șeful Statului și contrasemnate de Ministerul Afacerilor Externe, și înmânate solemn Șefului Statului pe lângă care este acreditat. Totuși înaintea prezentării scrisorilor de acreditare Șefului Statului, șeful misiunii prezintă copia acestor scrisori șefului protocolului, odată cu scrisorile de rechemare a predecesorului. Apoi Șeful misiunii efectuează o vizită la Ministerul de Externe, căruia îi cere o audiență la Șeful Statului pentru a-i înmâna scrisorile de acreditare.
Cu ocazia înmânării scrisorilor de acreditare, șeful misiunii diplomatice prezintă Șefului Statului acreditar pe ceilalți membrii ai personalului diplomatic fiind marcat astfel începutul activității șefului misiunii diplomatice.
Încetarea activității misiunii diplomatice poate interveni ca urmare a ruperii relațiilor diplomatice, prin încetarea activității unei misiuni, a suprimării misiunii diplomatice pentru motive bugetare precum și prin refuzul statului acreditant de a recunoaște guvernului statului acreditar sau viceversa.
Uniunile diplomatice permanente se bucură de o serie de imunități și privilegii. Inviolabilitatea misiunii diplomatice mai este cunoscută și sub denumirea de “imunitate de constrângere” pentru că implică obligația statului de reședință, de a se abține de la orice acțiune de constrângere față de misiunea diplomatică. Statul acreditar trebuind să acorde protecție specială misiunii diplomatice care își desfășoară activitatea pe teritoriul ei.
De asemenea de inviolabilitate beneficiază și arhiva și corespondența misiunii diplomatice.
Agentul diplomatic nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detenție, el bucurându-se de imunitate de jurisdicție penală și civilă; El nu poate fi urmărit în fața tribunalelor statului acreditare și nici să fie anchetat de vreo autoritate judecătoreasca sau polițieneasca.
De aceleași privilegii se bucură și personalul administrativ, tehnic și de serviciu al misiunii diplomatice. Excepție fac membrii ai personalului administrativ, tehnic și de serviciu care sunt cetățeni ai statului acreditar sau au reședința permanentă pe teritoriul acestui stat.
1.3. Consulatele
Activitatea consulară se desfășoară de către serviciile consulare, aflate în structura Ministerului Afacerilor Externe și de către misiunile consulare care funcționează în funcție de mărimea Comunității cetăților aflați pe acel teritoriu.
Stabilirea relațiilor consulare se face prin consimțământul ambelor state, Șeful Oficiului Consular fiind numit printr-o “Patenta Consulara”; document în care sunt precizate: țara de reședință, circumscripția consulară și clasa consulului numit. Această Patenta consulară este trimisă la Ministerul de Externe al țării de reședință. Dacă consulul este acceptat, atunci statul de reședință eliberează un Executor, act prin care guvernul respectiv recunoaște consulul numit de statul trimițător, dându-și acordul ca acesta să funcționeze. Consulul are obligația să apere interesele statului trimițător și să ocrotească interesele cetățenilor acestui stat respectând legile internaționale și legile statului de reședință. Încălcarea acestor legi are drept consecință retragerea Execuatur-ului.
Consulatele au în componența lor un consul general, un viceconsul și un agent consular. Consulul general prezintă clasa cea mai înaltă și conduce un consulat general într-o regiune importantă a țării. Viceconsulul este funcționarul însărcinat să-l ajute pe consulul general și pe Consul în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin. Agentul consular este subordonat, de regula, consulului. Atribuțiile sale sunt mai restrânse, în circumscripțiile în care este numit sunt centre secundare. Reprezentanții consulari într-o țară alcătuiesc corpul consular, în fruntea căruia se află un decan, adică consulul cu gradul cel mai înalt și cu vechimea cea mai mare.
Funcțiile consulare sunt acelea de acordare a ajutorului și de asistenta cetățenilor, de a acționa în calitate de notar și ofițer de stare civilă, să ia măsuri pentru apărarea minorilor și a incapabililor cetățeni ai statului trimițător, să apere interesele statului lor, să acorde asistenta consulară cetățenilor statului acreditant în legătură cu reprezentarea lor în justiție și în fața autorității statului acreditar.
Misiunea consulilor este aceea de a proteja interesele economice, culturale, comerciale și științifice ale statului trimițător, precum și interesele cetățenilor acelui stat, care se află pe teritoriul statului de reședință al oficiului consular.
Consulatele se bucură de aceleași privilegii și imunități ca și misiunile diplomatice permanente.
1.4. Câteva jaloane despre diplomația românească până în 1989
Diplomația românească nu este foarte veche, căci până la mijlocul secolului XIX, Principatele Române nu au documente care să ateste legătura lor cu Marile Puteri. Scrierile care exista se referă sumar, fie la relațiile între Principate, fie la interesele pe care Marile Puteri le aveau, în dorința, lor de a-și mări teritoriile cât mai mult, în dauna micilor state.
După o vreme îndelungată Țările Române au fost doar obiecte ale marilor puteri, “incapabile să înfăptuiască istorie”,7 după părerea lor, revoluția de la 1848, prin oamenii care la acea vreme formau “elita politică a românilor de la est și sud de Carpați s-au ridicat deasupra propriei lor condtii”8, în sensul că au reușit să facă istorie și chiar să-i traseze un drum chiar dacă plin de obstacole.
Odată cu izbucnirea războiului din Crimeea în 1853 se ivește pentru Principate ocazia de a face cunoscut Marilor puteri, dorințele românilor: unirea într-un singur stat, independent și pace.
Prin abilitățile și calitățile extraordinare ale politicienilor de atunci, mulți nepregătiți în arta diplomatică, se reușește abaterea de la indicațiile stipulate în Convenția de la Paris din 1858, în care ni se impuneau doi domni, două guverne, cu o Comisie și o Curte de Casație Comune.
Realismul și îndrăzneala diplomaților romani a condus la alegerea unui principe român în Principate, obișnuind astfel Europa cu ideea Unirii.
Ei au stabilit capitala țării la București. Astfel fiind ales ca domn Alexandru Ioan Cuza, următorul pas pe care l-a făcut diplomația românească, a fost înființarea de ambasade pentru recunoașterea internațională a desăvârșirii uniunii politico-administrative. Au fost înființate agenții diplomatice la Constantinopol, Paris și Belgrad.
În 1859 românii pun bazele unor relații diplomatice cu Italia și mai apoi cu Prusia (Germania), iar în 1860 ca urmare ia ființă la 13 ianuarie Biroul de corespondență cu străinătatea la București și Iași. Acesta reprezintă începutul actelor internaționale cu Principatele Unite.
Diplomația românească de dinainte de Primul Război mondial și după el și-a găsit expresia în negocierile și adoptările unor documente politico-diplomatice care au marcat evoluția relațiilor României cu Marile Puteri.
În timp ce relațiile dintre Rusia și alte puteri europene erau tot mai tensionate, în toamna anului 1914, în urma unui schimb de note diplomatice, are loc încheierea “Convenția Româno-Rusă de neutralitate”. Prin schimbul de note trimise între cele două state, guvernul rus recunoaște dreptul României de a-și reuni părțile sale din monarhia Austro-Ungară (Transilvania) locuite de români, iar Bucovina urma să devină baza ce constituia garanția dintre România și Rusia. Rusia se obliga de asemenea să păstreze o neutralitate prietenoasă față de România și să obțină acordul din partea Cabinetelor de la Paris și Londra pentru realizarea obiectivelor din notă.
În anii 1915-1916 diplomația românească își concentrează atenția în vederea recunoașterii internaționale a integrării teritoriale românești.
Astfel se ajunge în august 1916 la declarația de război a României către Austro-Ungaria, care ocupase abuziv Transilvania. Cum conflictul ia o amploare mondială, șefii diplomației române din acea perioadă, iau hotărârea în urma negocierilor duse în Rusia, de a evacua Tezaurul Băncii Naționale a României în Rusia.
Tezaurul a fost împărțit în două, o parte a tezaurului a plecat în decembrie în 18 vagoane, iar al doilea transport a fost efectuat în iulie 1917 și cuprindea 23 de vagoane.
La 23 martie 1918 reprezentanții aleși ai poporului, reuniți în Sfatul Țării, hotărăsc unirea Moldovei cu România. Hotărându-se unirea cu țara și bucovinenii, iar la 1 decembrie 1918 se hotărăște unirea Transilvaniei și Banatului cu România.
Diplomația românească în perioada interbelică s-a concretizat în consolidarea înțelegerilor făcute la Conferința de Pace de la Paris, în activitatea desfășurată în cadrul Societății Națiunilor și în promovarea unor înțelegeri regionale menite să prevină agresiunea și să mențină relațiile pașnice pe continent.
În Societatea Națiunilor, România ca membru, a avut un rol important în promovarea și menținerea păcii în Europa și în lume. Cel mai important reprezentant al diplomației românești din acea perioada este Nicolae Titulescu, care a obținut în două rânduri Președinția Adunării Societății Națiunilor.
Diplomația românească s-a remarcat în dezvoltarea problemelor în legătura cu Japonia și China, a tendințelor de reînarmare a Germaniei precum și în precizarea rolului pe care Societatea Națiunilor îl avea în prevenirea războiului, căci el stabilea un sistem de securitate colectiva prin care se spunea ca “lezarea securității unuia dintre membrii ar fi […] un act de război împotriva tuturor celorlalți membrii ai Societății”.9
Până la al doilea război mondial diplomații români au legat țara de civilizația Occidentului, scoțând-o astfel de sub influenta și controlul oriental. Anul 1940 marchează un episod de o semnificație aparte în diplomația românească. Găsindu-se complet dezarmată în vara anului 1940, în contextul crizei sistemului politic european, căci alianțele sale se prăbușiseră, prin ultimatumul dat de Rusia la 26 iunie, precum și prin neputința aliaților rămași de a interveni, România este nevoită să cedeze: Basarabia, nordul Bucovinei, Moldova și ținuturile Hertei. Tragedia nu se termină aici, căci Ungaria prin Tratatul de la Viena, ia aproape toată Transilvania.
Erodarea sistemului de alianțe după semnarea acordului de la München, precum și după dezvoltarea Cehoslovaciei, s-a ajuns la o izolare progresivă a României, iar pactul Ribbentrop-Molotov a înrăutățit situația internațională a României, ea fiind complet izolată între România și Germania precum și între vecinii care își declarau pretențiile de a-și mări teritoriul în daunele statului român.
Situația internațională a României a continuat să se înrăutățească și mai mult, după înfrângerea puterilor occidentale în primăvara anului 1940, când s-a găsit practic izolată pe plan internațional.
Venirea la putere a lui Antonescu și îndrumarea politicii externe a României către o alianță cu Germania, a făcut ca România să intre în război de partea acesteia și a continuat lupta alături de Hitler, dincolo de granițele țării noastre.
Intrarea Americii în război, eșecul Germaniei pe frontul rusesc, victoriile aliaților în Africa și Asia, au determinat forțele politice din România să caute soluții pentru salvarea țării. Astfel s-au început tratative cu aliații pentru scoaterea României din război. Este un moment când elitele diplomației românești dau dovadă de realism, dar și curaj, căci aflând de intențiile României, Hitler îi cere lui Antonescu să-l îndepărteze pe Mihai Antonescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine și să ia măsuri împotriva lui Iuliu Maniu, dar mareșalul nu a întreprins nimic împotriva celor doi. Negocierile au avut drept rezultat trimiterea lui Alexandru Gretianu în 1943 ca ministru al României la Ankara, cu însărcinări precise din partea guvernului și a opoziției și la propunerea Guvernului român, prințul Barbu Stirbei. “De asemenea, de-a lungul anilor 1943-1944 au existat între guvern și opoziție un permanent schimb de informații asupra negocierilor fiecăruia cu Națiunile Unite”10. Astfel la 12 aprilie 1944 la Stockholm, Rusia prezenta Guvernului Român condițiile minimale ale armistițiului. Ele prevedeau ruperea relațiilor cu Germania, lupta armatei române alături de Societatea Națiunilor, restabilirea granițelor româno-sovietice, existența înaintea intrării în război, plata de despăgubiri de război, repatrierea prizonierilor, libertatea de mișcare a armatei aliate pe teritoriul țării și altele. După ce la 23 august Antonescu este înlăturat din cauza faptului că refuză semnarea tratatului, Constantin Stănescu și noul lui guvern acceptă armistițiul impus de Națiunile Unite. În seara zilei de 23 august 1944 Rusia, Anglia și Statele Unite ale Americii au garantat independența României și “în cadrul suveranității respectate, neamestecul lor în viata noastră internă de stat”11. Primele reacții de la oficiile diplomatice ale României în străinătate vin din Turcia, apoi din Cehia prin reprezentantul lor în Ankara, Franta și Spania, care felicitau țara noastră pentru inițiativa luată.
În ciuda relațiilor deschise pe care România le avea cu Occidentul, țara va traversa o perioadă grea, căci fiind aliata Rusiei și chiar având granițe cu aceasta, politica României va fi cea a Rusiei, adică o politică comunistă, în care oamenii sunt lipsiți aproape total de drepturile lor. Imaginea externă a României se înrăutățește tot mai mult. Astfel apare într-un articol din revista “The Economist” și prezentarea României care era considerată drept “un teritoriu privat al familiei Ceaușescu, numărul rudelor acestuia în structurile guvernamentale, introducându-l pe cel înregistrat de Treyillo (Republica Dominicană) și Somoza (Nicaragua)”. Faza finală din prezentare spunea: “Șansa românilor depinde de când domnul Gorbaciov vine”12. Acest lucru se explică din cauza faptului că Gorbaciov era privit ca un factor “extra-URSS” și acest lucru poate fi dedus și din declarația lui Margaret Thatcher din 1988 la Casa Alba, când afirma: “Îmi place domnul Gorbaciov, noi putem face afaceri împreună”. 13
Imaginea României nu se va îmbunătăți odată cu revoluția de la 1989, căci aceasta stârnind un viu interes în mass-media americana, a avut un impact negativ asupra tuturor, atât din cauza modului violent în care s-a desfășurat cât și din cauza faptului că posibilitatea intervenției trupelor sovietice într-o zonă est-europeană, care ar afecta interesul politicii lui Gorbaciov. De altfel James Baker a păstrat o atitudine incorectă față de România ceea ce a dus la o percepție neclară a evenimentelor din decembrie 1989, căci pe atunci ministrul american era interesat de justificarea indirectă a intervenției americane în Panama.
Sesizând situația penibilă a lui James Baker, George Bush transmite la 27 decembrie 1989 un mesaj de felicitare a noului lider român, însoțit de speranța că România va evolua în mod pașnic spre democrație și că va acorda asistențe umanitare, căci drepturile omului erau încălcate.
Această concluzie se deprinde și din modul în care țările occidentale au privit judecarea și moartea lui Ceaușescu, lucru ce nu ne-a ajutat forte mult în perioada următoare, căci românii plecați peste hotare parcă nu se mai opreau să comită destule fărădelegi.
2. Diplomația dusă de România pentru integrarea
în Uniunea Europeană
De la mijlocul anului 1990, guvernele democratice care s-au succedat în România au făcut pași importanți pe calea tranziției ireversibile către economia de piață. Într-o perioadă scurtă de timp, s-a depus o muncă uriașă pentru adaptarea economiei românești, la exigențele impuse de Uniunea Europeană, în domenii de maximă importanță ca: legislația, cadrul instituțional, sistemul de prețuri, politicile comerciale, fiscale și monetare, investițiile străine și privatizarea.
Alături de progresele interne care i-au adus României recunoașterea ca țară central-europeană, poziția geostrategică îi permite să joace un rol activ și constructiv, atât în Europa Centrală, cât și în zonele din jurul ei, prin faptul că România controlează 1000 km din cursul navigabil al Dunării, precum și canalul Dunăre-Marea Neagră, ce are o importanță deosebită prin terminarea lucrărilor la Canalul Rin-Main-Dunăre.
De asemenea după revoluția din decembrie 1989 au început să fie reluate relațiile diplomatice cu țările democrate de pe întreg continentul European, relațiile cu organizațiile specializate din cadrul Uniunii Europene, s-au făcut demersuri pentru semnarea drepturilor omului și ale minorităților, și s-au pus bazele unei mai bune cooperări diplomatice între Ungaria și Republica Moldova.
Integrarea României în cadrul structurilor occidentale economice, politice și de securitate este masiv susținută de opinia publică și acest lucru se poate observa prin poziția sa în Consiliul Europei, precum și din procesul de integrare. Dacă Guvernele României care s-au succedat după 1989, n-ar fi avut sprijin politic, dacă nu s-ar fi depus o muncă uriașă pentru trecerea la o economie de piață funcțională, România încă ar mai bate la porțile Uniunii Europene pentru integrare.
Viitorul securității în Europa, interesează pe toți cei care își pun problema viitorului continentului și implicit acest lucru este o problemă vitală și pentru România. Renașterea naționalismului agresiv, agravarea terorismului internațional, a traficului de droguri, a fenomenului de emigrare și a atentatelor asupra mediului înconjurător prin deversări conștiente și voite de deșeuri, precum și atentatele la viețile omenești, conferă multidimensionalitatea pe care trebuie să o aibă securitatea în Europa.
România oferă un factor de stabilitate în plus și prin faptul că este implicată într-o serie de proiecte legate de crearea culoarului de transport caucazian, ce va lega Asia de Europa prin calea cea mai scurtă. Prin semnarea unor proiecte care extind și diversifică sistemul de conducte pentru transportul petrolului și gazului natural dinspre Asia Centrală și Marea Caspică în Europa, România este una dintre punțile de legătură între Orientul Apropiat, Extremul Orient, zona statelor din sud, Comunitatea Statelor Independente, Federația Rusă, Iran, Irak, India, Pakistan și China.
2.1.Instituțiile și instrumentele Uniunii Europene
În mai 1948 când separarea Estului de Vest se înăsprește, are loc congresul de la Haga, prin o adunare a mișcărilor europene. Această mișcare reunește sub președinția lui Winston Churchill aproximativ 800 de personalități din întreaga Europă. Astfel la 5 mai 1949 este semnat statutul Consiliului Europei de către: Belgia, Danemarca, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia și Anglia. “Consiliul Europei este înainte de toate un club al țărilor atașate democrației liberale și pluralismului politic”.
Statele membre se angajează să respecte drepturile omului și pun bazele mai multor comunități cum ar fi cea a Cărbunelui și a Oțelului(CECO), Comunității Economice Europene(CEE), Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Eurotor). Statele membre primesc în Consiliul Europei în 1949 Grecia și Turcia, în 1950 Islanda și Republica Federală a Germaniei, în 1958 Austria, în 1961 Cipru, în 1962 Elveția, în 1965 Malta, în 1976 Portugalia, în 1977 Spania, în 1978 Liechtenstein, în 1988 San Marino, iar după sfârșitul războiului rece, numărul țărilor membre crește. La 27 septembrie 1993, la sesiunea de toamnă a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, de la Strassbourg, România este admisă cu drepturi depline în acest organism.
Dimensiunea federalistă a Consiliului Europei este reprezentată la Adunarea Consultativă alcătuită din parlamentari naționali, desemnați după procedura aleasă de fiecare guvern. Delegații își ocupă locul personal și au dreptul la vot liber. Adunarea adoptă, cu majoritatea a două treimi, rezoluții în domeniile care țin de competența sa, dar aceste texte, odată votate, sunt transmise Comitetului de Miniștrii, alcătuit din miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre.
Comitetul de Miniștrii se reunește și votează cu ușile închise, ei votând în unanimitate pentru toate cazurile importante. Atunci când o rezoluție este votată de Adunarea Consultativă și aprobată de Comitetul de Miniștrii, ea este transmisă guvernelor statelor membre.
Secretariatul General este numit Adunarea Parlamentară, la recomandarea Comitetului de Miniștrii, pentru o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de prelungire a termenului. Consiliul Europei are caracter normativ, căci de când a luat ființă în 1949, el se află la originea mai multor instrumente juridice internaționale, (peste 150) ce vizează organizarea legislațiilor naționale ale statelor membre. Aceste instrumente juridice sunt pregătite de Adunarea Parlamentară și adoptate de Comitetul de Miniștrii, având caracter obligatoriu pentru statele care le ratifică sau aderă la ele și sunt foarte diverse, fiind de la Constituția Europeană pentru Ocrotirea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, până la Convenția televiziunii transfrontaliere.
După căderea Cortinei de Fier și a regimurilor comuniste în Europa, Consiliul Europei își găsește o nouă orientare: el trebuie pe de o parte să ajute la dezvoltarea democrației în Europa ex-comunistă, iar pe de altă parte să verifice dacă respectivele “democrații” respectă regulile precise impuse de Consiliul Europei. De aceea între 1990-1995 acest organism se va confrunta cu un flux de noi membrii și candidați, printre care și România.
Între 1990-1993 Consiliul Europei definitivează programele destinate fostelor state comuniste, cu scopul de a asista la reformele lor interne, ce trebuie să cuprindă printre altele și: adaptarea codurilor penale, reorganizarea magistraturilor, protecția drepturilor omului, administrația locală. În data de 8 și 9 octombrie 1993 are loc la Viena summit-ul dedicat drepturilor omului și protejării minorităților, la care au participat 32 de state membre din Consiliul Europei, printre care și România, reprezentată de Ion Iliescu, președintele țării și Teodor Meleșcanu, Ministrul Afacerilor Externe. În aceasta perioadă este semnată Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 se creează Uniunea Europeană. “Uniunea este fondată pe baza Comunităților europene, completate cu politici și forme de cooperare, instaurate prin prezentul tratat. Ea are ca misiune organizarea într-un mod coerent și solidar, relațiile între statele membre și popoarele lor.” Tratatul intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Uniunea Europeană are patru instituții principale: comisia, comitetul, Parlamentul European și Curtea de Justiție a Comunității Europene. Comisia Europeană este formată din 20 de membrii, care sunt comisari și ea reprezintă “gardianul tratatelor”. Ea răspunde de executarea deciziilor comunitare și supraveghează respectarea regulilor comunitare, urmărind statele membre care nu respectă aceste reguli.
Consiliul U.E. este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru la nivel ministerial, abilitat să reprezinte guvernul acelui stat membru. Consiliul este instanța de decizie sau de co-decizie și este locul în care interesele statelor membre se înfruntă și ajung la un acord.
Parlamentul European dispune de puteri foarte diverse. Este ales prin vot universal direct și nu deține atribuțiile fundamentale ale unui parlament obișnuit, căci el nu votează impozitul, adică încasările comunității.
Curtea de Justiție a Comunității Europene (CJCE), “garantează respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea prezentului tratat (art. 164 al Tratatului CEE, confirmat în Tratatul semnat la Maastricht în 1992)”. CJCE se impune puțin câte puțin ca o curte supremă de justiție a unei federații europene. Prin jurisprudența sa, curtea stabilește, sau cel puțin explică, principiile de tip federal: primatul dreptului comunitar, aplicabilitatea directă a acestui drept, precum și posibilitatea tuturor de a-l invoca.
Uniunea Europeană se sprijină pe 3 piloni: pilonul comunitar ce are ca mecanism fundamental transferul de competențe de la statele membre spre comunitate, format din Uniunea Economică și Monetară (UEM), Institutul Monetar European (IME) și Sistemul European al Băncii Centrale (SEBC); pe pilonul de Politică Externă și de Securitate Comună (PESC) și al treilea pilon este Cooperarea în domeniile justiției și al afacerilor interne, el neimplicând integrarea sau politica, ci doar pregătirea statelor membre pentru coordonarea acțiunilor.
Tratatul de la Maastricht creează o cetățenie a Uniunii, anexându-se, suprapunându-se cu cetățeniile statelor membre. Această cetățenie pregătește drepturile pentru cetățenii statelor Uniunii: libertatea de circulație și de sejur, dreptul de vot și de eligibilitate. Se creează de asemenea și o monedă unică, euro.
2.2. Primele demersuri ale României de integrare în
Uniunea Europeană
Revoluția română din 1989 a dus la schimbări în sistemul politic românesc și la reorientarea activității internaționale a României, care la fel ca și celelalte țări ex-comuniste, principala opțiune politică externă a fost integrarea europeană și euro-atlantică, întreaga activitate diplomatică fiind subordonată realizării acestui obiectiv major. Chiar și U.E. după războiul rece și după căderea comunismului în Europa Orientală se găsește în fața unei provocări istorice: “ce va face din această Europă, cealaltă Europă? O va primi în Uniune? Cum faci să funcționeze o astfel de Uniune?” Astfel procesul de integrare devine deosebit de complex, el presupunând numeroase ajustări economice, pentru fiecare țară candidate și după analize profunde, după contacte diplomatice la diferite nivele, precum și după evaluarea costurilor procesului de integrare, s-a ajuns la concluzia, că țările care aderă la U.E., trebuie să parcurgă două etape: etapa de asociat la U.E. și etapa propriu-zisă a integrării în Uniune.
Integrarea Europeană presupune și dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate, de respectare a drepturilor omului și a minorităților precum și afirmarea rolului României la nivelul instituțiilor regionale și internaționale. Astfel este semnat la 22 octombrie 1990 la Luxemburg, acordul de cooperare economica și comerciala între Comunitatea Economică Europeană (CEE) și România, ce prevedea printre altele ridicarea în termen de cinci ani a limitelor impuse comerțului cu România, extinderea cooperării în domeniile energetic, educațional, turistic și bancar.
Prin diplomația condus de Ion Iliescu, președintele țării, a Ministrului Afacerilor Externe Adrian Năstase, a Secretarului de Stat la Ministerului Afacerilor Externe, dar și prin mulți alți oameni politici și diplomați români, la 30 ianuarie 1991 “Grupul celor 24” de state industrializate hotărăsc să includă România între țările beneficiare de asistența în cadrul programului PHARE, inițiat în 1989 și având drept scop, sprijinirea prin asistență tehnică, credite, și asistență economică, în vederea trecerii cât mai rapide la o economie de piață democratică funcționabilă.
În urma vizitei premierului Petre Roman în Franța, România, prin hotărârea biroului lărgit al Adunării Parlamentare și Consiliul Europei îi acordă statutul de invitat special, la 1 februarie 1991. După vizita delegației condusă de Andres Bjorek a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, este semnat la Palatul Victoria, programul de asistență PHARE, ce prevedea acordarea de credite nerambursabile de 120 milioane dolari în anii 1992-1993, asistență tehnică și managerială, facilități comerciale, ajutoare de urgență pentru agricultură și industrie.
În urma Memorandumului propus de Guvernul român, Fondului Monetar Internațional (FMI) pentru încheierea unui acord stand-by pe o perioadă de un an și cu o valoare de 380,5 milioane, cu Drepturi Speciale de Tragere (DST), acesta este aprobat de FMI și executivul român se angajează să realizeze reforma financiară, liberalizarea comerțului, liberalizarea prețurilor, restructurarea întreprinderilor de stat și privatizarea lor, precum și integrarea României în economia mondială. Intră în vigoare în 1991 și Acordul comercial de cooperare economică între România și CEE.
Cum tranziția spre democrație, spre liberalizare a prețurilor, și a pieței, precum și privatizarea întreprinderilor de stat, s-a făcut în România prin pași mărunți, raportul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare din 1991 nu a fost favorabil, el arătând că România se află într-o situație foarte grea: produsul intern brut se află sub cote pozitive -15%, inflația era foarte mare, cuprinsă ca indici între 160% -200%, investițiile scăzute ele fiind de 0,16 miliarde dolari, și o datorie destul de mare de circa 2,2 miliarde dolari.
România nu s-a lăsat descurajată de raportul BERD, ducând pe mai departe lupta spre democrație, liberalizare și spre o economie de piață funcțională. Este adoptată legea privind regimul investițiilor străine, pentru atragerea de investitori străini în România, prin acordarea acestora a unor facilități și garanții, cele mai importante fiind excluderea de la plata taxelor vamale pentru bunuri necesare investiției și scutirea de impozite pe profit, pe o perioadă de 2,5 ani, în funcție de domeniul de activitate. Adică pentru industrie, agricultură, construcții și exploatarea resurselor naturale se acordă o perioadă de 5 ani de scutire a plății impozitului pe profit, pentru comunicații și transporturi o perioadă de 3 ani și pentru comerț, turism, servicii bancare si de asigurări o perioadă de 2 ani, de scutire a impozitului pe profit. De asemenea sunt luate măsuri macroeconomice de redresare economico-financiară a țării, aceste măsuri cuprinzând: deblocarea plăților între întreprinderi și între întreprinderi și bănci, reducerea inflației de la 160% la 15%, majorarea deficitului bugetar la 2,4% din PIB, elaborarea și adoptarea unor legi a privatizării, introducerea cursului unic leu-dolar și convertirea limitată a leului, eliminarea totală a subvenției pentru carne și preparatele din carne și eliminarea parțială, de 30% pentru pâine și transport în comun și de 25% pentru energia electrică. Sunt luate măsuri și pentru crearea, organizarea și funcționarea Curții de Conturi, ce are drept rol controlul financiar și de jurisdicție în domeniul financiar, prin controlul asupra modului de formare, administrare și întrebuințare a resurselor financiare ale statului.
La 1 februarie 1993 România obține statutul de membru asociat la CEE, fapt ce-i asigură relații mai strânse cu statele membre, sprijin pentru trecerea la economia de piață și dezvoltarea comerțului, cooperarea pe plan social, financiar și cultural. Este asigurat și un cadru adecvat pentru integrarea graduală a României în U.E.
Astfel în urma raportului Grupului Consultativ pentru România, al “Grupului celor 24” de state industrializate, a Băncii Mondiale a BERD, precum și în urma vizitei Secretarului General al Consiliului Europei, Catherine Lalumiere în România, se pledează pentru primirea de urgență a României în Consiliul Europei, în scopul încurajării țării pe drumul democrației și al reformelor, precum și o mai strânsa legătură între România și CE, facilitarea progresului social, promovarea principiilor democrației parlamentare și ale statului de drept și respectarea drepturilor omului. Cu ajutorul organismelor europene precum și cu cel al diplomaților români aflați peste hotarele țării, și al Miniștrilor Afacerilor Externe: Adrian Năstase și Teodor Meleșcanu la 28 septembrie 1993, la Strasbourg, în timpul sesiunii de toamnă a Adunării Parlamentare a CE, România este admisă cu drepturi depline în acest organism, câteva zile mai târziu, Președintele Ion Iliescu și Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Meleșcanu, semnând Statutul C.E. și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Evoluțiile care au avut loc în România între 1993-1994, perioada imediat următoare, după aderarea la CE sunt prezentate și de președintele țării în Alocuțiunea la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care a avut în vedere, atât evoluțiile în plan intern, cât și în plan extern. Astfel în planul politic intern s-a avut în vedere dezvoltarea și consolidarea cadrului normativ, legislativ și instituțional al statului de drept, funcționarea normală a instituțiilor specifice unei societăți democratice moderne, restructurarea economiei și tranziția la economia de piață. În plan extern s-a realizat aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la zece din Protocoalele acestuia, fiind ratificate și instrumentele Convenției Europene pentru prevenirea torturii, a pedepselor sau a tratamentelor inumane, degradante și a celor două Protocoale ale sale, acestea completând sistemul de garanții și protecție ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în România. “În Parlament se află, în stadiul de examinare proiectul Legii minorităților, ale cărei prevederi țin cont pe deplin de standardele CE, CSCE și ONU în problema drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, libertatea de exprimare este o realitate în România. Presa, radioul și televiziunea se manifestă cu deosebita vigoare ca exponenți ai opiniei publice […] ele contribuind la dezbaterea principalelor probleme care preocupă opinia publică romanească”.
Cum România este situată la intersecția marilor axe geostrategice ale continentului, asigurarea păcii și stabilității la scara întregii Europe este un lucru ce a preocupat statul român, care este sprijinit “de toate forțele politice ale țării”. Integrarea deplină în toate structurile europene, politice, economice și de securitate este orientarea centrală a politicii externe românești, “chiar dacă ne confruntăm cu mari dificultăți economice și sociale”.
Cum perioada 1990-1993 este cunoscută drept perioada negocierilor condițiilor și modalităților de aderare la U.E. a fostelor țări comuniste, s-a convenit ca acest proces să cuprindă două etape, de zece ani, fiind împărțit în două părți succesive de cinci ani. Atât în prima cât și în a doua etapă, țările asociate s-au angajat să “efectueze reformele economice care se impun” și să introducă “factorii necesari pentru cooperarea și apropierea reală între sistemele părților”, iar U.E. s-a angajat să stabilească instrumente de cooperare și asistență economică , tehnică și financiară, pentru a ajuta țările respective să facă față consecințelor economice și sociale.
După încheierea negocierilor politico-diplomatice dintre România și U.E., a fost semnat și ratificat în aprilie 1993. Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunitățile Europene și statele membre ale acestora pe de altă parte. În Acord este menționat faptul că asocierea trebuie să includă o perioadă de tranziție cu o durată maximă de zece ani, adică din 1993 până în 2003. Principalele reglementări ale acordului privesc: libera circulație a produselor industriale, agricole și piscicole; circulația lucrătorilor, precum și dreptul lor de stabilire în acel stat în care muncesc; furnizarea de servicii între Comunitatea Europeană și România; libera circulație a capitalurilor; cooperarea economică, culturală și financiară; armonizarea legislației și adaptarea instituțională.
Astfel la 11 mai 1994 Consiliul Director al Fondului Monetar Internațional aprobă un nou acord de stand-by cu România pe o perioadă de un an și șapte luni, programul de finanțare ridicându-se la 320,5 milioane dolari, sumă ce a fost destinată consolidării rezervelor valutare ale țării.
În urma vizitelor pe care le face în România, reprezentanții CE și ai Parlamentului European, raportul Konig-fansson pentru România, conține numeroase critici la adresa funcționării mecanismelor democratice și a activității unor instituții. În raport România era prezentată ca o țară în care domnește haosul, minciuna și corupția. Documentul ce va stârni reacții de nemulțumire din partea oamenilor politici români, a fost combătut de membrii delegației parlamentare a României la Consiliul Europei. Pentru a nu mai exista numeroase neînțelegeri cu privire la tranziția spre democrație pe care o parcurge România în toate sectoarele sale, prin diplomația dusă de membrii delegați este inaugurat la 5 noiembrie 1994 Biroul de Informare și Documentare al U.E, la București.
Cu prilejul reuniunii la nivel înalt a țărilor membre ale U.E., desfășurată la Essen (Germania), sunt invitate să participe 21 de state europene, printre care și România, state asociate care urmează să adopte strategiile de pregătire a adunării la U.E. La reuniune se stabilește ca statelor asociate să li se acorde șanse egale de aderare “totul depinzând doar de performanțele lor economice.”
În alocuțiunea sa de la Essen, Ion Iliescu președintele României subliniază hotărârea României de a adera la U.E., mulțumind de asemenea pentru sprijinul acordat “eforturile naționale în direcția integrării[…] au nevoie și de sprijinul țărilor comunitare”. Președintele subliniază că este nevoie și de noi instrumente și mecanisme de sprijin cum ar fi: creditele comerciale, garanțiile guvernamentale pentru aceste credite, facilități bancare, precum și liberalizarea și ameliorarea accesului pe piața mărfurilor, muncii și capitalului. Creșterea contribuției programului PHARE la promovarea și sprijinirea investițiilor străine în țările asociate, deschiderea unor noi programe de asistență, dar și includerea țărilor asociate în marile rețele europene de infrastructură, dezvoltând infrastructurile transeuropene în domeniul transportului, energiei, telecomunicațiilor, informaticii, și magistrala transeuropeană Dunăre-Main-Rhin.
Procesul de integrare are o unitate și o coerență a desfășurării care nu permite repararea diferitelor componente ce-l alcătuiesc, căci nu se poate imagina o integrare economică, fără componența politică, nici una pur militară fără cea economică sau politico-diplomatică fără suport economic. Consiliul Europei a fost prima structură europeană care a marcat intrarea României în Comunitatea Europeană. Prin semnarea protocolului adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a Cartei sociale și a Cartei Europene a autonomiei locale, România a devenit parte la principalele instrumente juridice promovate de Consiliu.
Uniunea Europei Occidentale, instituțiile care potrivit Tratatului de la Maastricht, asigură apărarea statelor membre, securitatea și coordonarea treptată a politicii externe, a continuat cooperarea cu România, iar prin deschiderea la București a Centrului de Informare a UEO, a marcat deschiderea unei noi etape, care a condus la o mai bună cooperare a României cu această instituție de securitate.
Deși la 1 ianuarie 1995 un sondaj de opinie, realizat la inițiativa Comisiei Europene, privind acceptarea țărilor central și est-europene în U.E., situează România pe ultimul loc în preferințele occidentalilor, la 1 februarie intră în vigoare Acordul de Asociere la U.E. a României. Acesta fiind un pas înainte în promovarea țării noastre în U.E. Aflat în vizită la Strassbourg reprezentantul MAE, Teodor Meleșcanu semnează Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale.
Uniunea Europeană constituie structura cea mai complexă a sistemului european, îmbinând foarte bine domeniul economic, cu cel social, politic și de securitate. Două elemente atestă depășirea etapelor preliminare în procesul României de integrare în această instituție: încheierea procesului de ratificare, de către statele membre ale Uniunii, a Acordului de asociere a României și adoptarea la Reuniunea de la Essen a Consiliului Europei, a Strategiei de integrare pentru statele asociate. Cele două elemente constituie un program de reformă economică și socială pe care România va trebui să-l realizeze pentru a putea să devină membră a Uniunii. Menținerea stabilității și continuității procesului de reformă democratică și accelerarea măsurilor pentru realizarea instituțiilor și mecanismelor economiei de piață, singura în măsură să hotărască alocarea judiciară a resurselor în structurile de producție și în ultimă instanță, singura capabilă să creeze resursele noi, financiare necesare modernizării economiei românești. Trebuie menținută și ofensiva diplomatică, căci în această etapă credibilitatea demersului diplomatic va fi dependent de conținutul concret al evoluției politice și economice interne. Fără ajutor, diplomația nu poate realiza totul singură.
2.3. Reluarea relațiilor diplomatice cu țările din Comunitatea Europeană
Diplomația românească după 1989 cunoaște schimbări semnificative, ea adaptându-se din mers noilor cerințe determinate de reașezarea raporturilor politice dintre statele continentului European. Primul pas în reluarea relațiilor cu Franța este făcut odată cu vizita lui Petre Roman în acest stat, unde poartă discuții cu președintele Francois Mitterand despre relațiile economice dintre cele două state și despre situația politică și economică internațională. La rândul său președintele francez, face o vizită în România, fiind primul președinte occidental care ne vizitează țara după 1989. El semnează alături de președintele României la 20 noiembrie 1991 Tratatul de înțelegere, amiciție și cooperare dintre Franța și România. De asemenea întreprinde o vizită în România și Ministrul francez de Externe, Roland Dumas, în cursul căreia are întâlniri cu Ion Iliescu, premierul Nicolae Văcăroiu și omologul său Teodor Meleșcanu. Cu această ocazie este semnat protocolul Comisiei mixte interguvernamentale de cooperare economică, științifică și tehnică.
În urma vizitei în România a ministrului francez de externe Alain Juppe, alături de Ion Iliescu, premierul Nicolae Văcăroiu și Ministrul Afacerilor Externe Teodor Meleșcanu sunt puse în balanță procesele de integrare în U.E. și embargoul impus Yugoslaviei. Cu această ocazie Alain Juppe declară: “România poate și trebuie să fie partenerul privilegiat al Franței.”
Relațiile diplomatice sunt păstrate și întărite, și în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, el bucurându-se de fiecare dată de o primire călduroasă din partea omologului său Jacques Chirac.
În data de 21 și 22 februarie 1997, președintele Franței Jacques Chirac, întreprinde o vizită oficială în România, fiind însoțit și de o importantă delegație, din care fac parte miniștrii, președinți ai unor importante societăți industriale franceze și oameni de afaceri. Jacques Chirac ține un discurs în fața Parlamentului, în care reafirmă sprijinul total al Franței față de demersul României pentru integrare în Uniunea Europeană.
În 1999 Emil Constantinescu întreprinde o vizită oficială în Franța, unde poartă discuții cu președintele Jacques Chirac și cu premierul Lionel Jospin, pentru sprijinirea statului român de către Franța la summit-ul din decembrie 1999 al U.E., pentru începerea negocierilor de aderare.
Relațiile diplomatice dintre cele două state continuă să fie strânse, mai ales acum, când România este partener NATO, alături de Franța. Sprijinul acordat pe parcursul celor paisprezece ani de zile, care s-au scurs de la revoluția din 1989, ne-au făcut să înțelegem că Franța este un partener de nădejde.
După căderea regimurilor comuniste și în Germania de Est, prin dispariția zidului Berlinului, Republica Federală Germană absoarbe complet Republica Democrată Germană, care fiind comunistă ca și România până în 1989 au păstrat legături diplomatice. În urma unirii celor două blocuri germane și în urma democratizării într-un timp scurt a Germaniei de Est, au fost reluate relațiile diplomatice cu Germania unificată. Deși au loc schimbări de note diplomatice între cele două state și sunt create misiuni diplomatice în Republica Federală Germania, relațiile între România și Germania, la început destul de “reci”, încep să se destindă pe parcursul procesului de integrare a țării noastre în U.E. Astfel între 25 și 28 iunie, la invitația președintelui german, Roman Herzog și a cancelarului federal al Germaniei, președintele României Ion Iliescu efectuează o vizită oficială în Germania, unde primește asigurări că acest stat “va avea o poziție foarte deschisă, în legătură cu integrarea țării în U.E.”. Discuțiile au avut în vedere și relațiile economice dintre cele două state, Germania fiind principalul investitor în România. Sunt semnate pentru întărirea relațiilor economice, acorduri de protecție și promovare reciprocă a investițiilor.
Sunt întărite relațiile diplomatice ale celor două state și prin participarea președintelui Emil Constantinescu la Simpozionul Internațional de Politică și Strategie organizat de Fundația Hanns Seidel. Cu acest prilej, oaspetele român prezintă orientările noii politici interne și externe a României, subliniind faptul că integrarea în U.E. este principala prioritate.
Emil Constantinescu mai întreprinde la scurt timp o vizită în Germania, unde alături de omologul său, de cancelarul Helmuth Kohl și de numeroși oameni de afaceri, se poartă tratative pentru atragerea investițiilor germane, obținerea sprijinului pentru integrarea europeană și dezvoltarea schimburilor comerciale bilaterale. La 23-24 septembrie 1999 cancelarul german Gerhard Schroeder întreprinde o vizită în România, în cadrul căreia are convorbiri cu președintele României, cu premierul Radu Vasile și ține o alocuțiune cu privire la relațiile economice dintre cele două state în fața Parlamentului. Astfel aflat în vizită oficială în Germania, premierul român Adrian Năstase semnează mai multe acorduri economice, iar Germania își declară sprijinul n acordarea candidaturii României la U.E.
Cu ocazia împlinirii a 35 de ani de relații diplomatice între Republica Federală Germania și România, președintele Germaniei Johanes Rau face o vizită în țara noastră, unde are întrevederi cu Ion Iliescu și premierul Adrian Năstase. Se inaugurează sediul noii ambasade a Germaniei la București.
În zilele imediat următoare ale revoluției române din 1989 sosesc din partea Guvernului Italian note diplomatice, în care, premierul își oferă sprijinul în vederea reluării relațiilor dintre aceste două state și speranța că România va face pași importanți spre democratizări, pentru a prinde din urmă țările occidentale. Italia este primul stat occidental, care după revoluția din decembrie a semnat cu România “Tratatul de prietenie și colaborare între Italia și România”. La rândul său premierul român a făcut o vizită oficială în Italia, fiind primit călduros și de către omologul său, dar și de Papa Ioan Paul al II-lea.
Pe parcursul etapei spre democratizare a economiei întreprinse de România și pe fundalul “luptei” cu sistemele politice românești pe de o parte și sistemele politice europene pe de altă parte la 21 și 22 iunie 1996 Ion Iliescu efectuează o vizită oficială în Italia, cu scopul de a participa la întâlnirea șefilor de stat și de guvern ai țărilor membre în U.E. Un an mai târziu prim-ministrul italian întreprinde o vizită în România, la invitația făcută de Victor Ciorbea. Acesta împreună cu numerosul grup de oameni de afaceri ce l-au însoțit reafirmă sprijinul pe care Italia îl acordă României pentru integrarea în Uniunea Europeană.
Pe parcursul perioadei 1989-2003 între Italia și România are în permanență loc semnarea unor tratate economice și culturale, ce leagă foarte mult cele două state, Italia declarându-și în permanență sprijinul pe care îl oferă statului român pentru integrarea în U.E., fiind conștientă de faptul că țara noastră a făcut pași importanți spre democratizare, spre o economie de piață funcționabilă.
Prin revoluția din 1989 România devine un stat liber, democrat, care își poate expune convingerile, fără să se mai teamă de comunism. Deși țările occidentale au privit faptele petrecute în România în decembrie 1989 cu regret, ele și-au exprimat speranța că statul român va deveni un stat democrat, cu valori și libertăți care să fie în concordanță cu Uniunea Europeană.
Chiar dacă la început relațiile cu România sunt puțin tensionate din cauza ritmului lent în care democratizarea se produce la noi în țară, relațiile diplomatice dintre cele două state decurg normal și acest lucru se observă din invitația făcută președintelui Ion Iliescu în 1991 de a veni la Londra pentru a participa la inaugurarea oficială a BERD, ce a fost creată special pentru a sprijini țările ex-comuniste în procesul de trecere la economia de piață funcțională.
La 1 iunie 1993 începe vizita în România a ministrului Afacerilor Externe al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, cu scopul intensificării relațiilor diplomatice dintre cele două țări. Ministrul este primit de Ion Iliescu, premierul României și de reprezentantul diplomației românești Teodor Meleșcanu. Sunt purtate discuții oficiale și se încheie acorduri culturale și tehnologice.
Cu prilejul aniversării a 120 de ani de relații bilaterale, președintele Constantinescu are întâlniri cu Regina Elisabeta a II-a și cu premierul Tony Blair, el susținând și prelegerea “Extinderea U.E. și a NATO: viziunea românească” la Institutul Regal pentru Afaceri Internaționale. În 2001 sunt abordate și încheiate o serie de proiecte importante de cooperare economică.
Relațiile de prietenie și cooperare între Grecia, Spania și România se bazează pe o tradiție lungă de timp, pe o unitate culturală și spirituală. Relațiile diplomatice dintre România și Grecia, și dintre România și Spania au cunoscut o dezvoltare considerabilă după 1989, statul român fiind puternic susținut de aceste două state pentru integrare în U.E. Există o permanentă colaborare între Ministerele Afacerilor Externe, periodic fiind organizate consultări la nivel de experți și departamente specializate, delegațiile ministerelor lucrând într-o strânsă colaborare în cadrul organizațiilor internaționale. Aceasta este o consecință directă a implementării principiilor economiei de piață în România, fiind create condiții adecvate pentru extinderea cooperării româno-grecești și româno-spaniole în diferite domenii de activitate. O importanță deosebită o are încheierea acordurilor bilaterale în domeniul transporturilor, telecomunicațiilor și economiei.
România, Grecia și Spania împărtășesc același punct de vedere în ceea ce privește eliminarea stărilor de conflict și căile de asigurare a păcii și colaborării în zonă, reprezentând astfel un factor de echilibru și stabilitate regională în Europa Centrală.
2.4. Reluarea relațiilor diplomatice cu țările care aderă la U.E.
Transformările politice, economice și sociale declanșate în întreaga Europă în urma prăbușirii regimurilor totalitare, au avut un impact hotărâtor asupra relațiilor dintre statele europene. Diplomația dusă de aceste state se face cu scopul îmbunătățirii relațiilor economice, culturale și de securitate dintre ele, care să creeze progresul, adică pășirea spre democrație.
În data de 25 ianuarie 1993 președintele României Ion Iliescu și Ministrul de Externe al Poloniei semnează “Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare între România și Polonia”, precum și convenția consulară dintre cele două țări.
În vizita pe care o efectuează în Polonia, reprezentantul diplomației românești, Teodor Meleșcanu, face schimb de păreri cu omologul său și cu o serie de oameni politici, care au dus la înțelegerea faptului “că interesele comune evidente ale celor două țări nu izvorăsc numai din țelurile identice ale politicilor noastre interne și externe, ci și din similitudinea dificultăților cu care se confruntă România și Polonia, atât pe plan intern cât și extern”. Interesele strategice ale celor două țări derivă din valorile pe care le împărtășim, din aspecte economice, probleme politice și sociale cât și din “riscuri și sfidări comune la adresa securității noastre”.
Cum după 1989 aceste două țări România și Polonia nu se mai învecinează cu nici o mare putere, nu înseamnă că ele nu au anumite responsabilități în asigurarea stabilității democratice în Europa Centrală. Prin efortul comun al celor două state în vederea menținerii păcii în Europa, se creează identitatea lor ca țări democratice, care prin pozițiile geostrategice și prin factorii de continuitate într-o zonă a cărei hartă s-a modificat foarte mult după căderea comunismului, se creează tot mai mult siguranța că România și Polonia vor fi primite în U.E.
O cooperare mai strânsă înseamnă și inițiative comune și sprijin reciproc în cadrul structurilor multilaterale, acest lucru fiind întărit prin semnarea la 14 mai 1996 a unor acorduri în domeniul comerțului, agriculturii, științei și tehnologiei. De asemenea Polonia cooperează în schimbul sistematic de experiență în probleme legate de reforma economică, socială și politică. Au loc și numeroase consultări privind proiectele de infrastructură în Europa Centrală, evoluarea legăturilor în domeniul transporturilor, stabilirea unui regim de comerț liber care să stimuleze investițiile și creșterea economică dintre cele două țări.
Prin cooperarea româno-poloneză s-a urmărit creșterea transparenței, a încrederii reciproce între cele două state și a înțelegerii mai bune a intereselor lor comune.
Reconcilierea româno-ungară vorbește despre voința politică românească de a transforma această relație într-o sursă reală de stabilitate. Drumul către reconciliere nu a fost neted, existând destule piedici, care au fost trecute. Minoritatea maghiară din România și-a afirmat dorința de a se implica în tratativele dintre România și Ungaria privind Tratatul de bază, unde se dorește includerea unei convenții de ocrotire a minorităților maghiare prin: respectarea dreptului la cultură proprie, dreptul la autonomie personală, administrativă, locală și regională, asigurarea unei rețele de educație autonomă cuprinzând toate formele și nivelurile învățământului în limba maternă, recunoașterea dreptului persoanelor aparținând minorității maghiare din România de a folosi limba maternă în viața privată și publică, adică în justiție, administrație, educație, cultură, mass-media, în domeniul sănătății și în viață confesională. Doleanțele minorităților maghiare nu se opresc aici. Ei doresc și autonomia teritorială pe bază etnică. Guvernul României apreciază ca acțiunile minorităților maghiare, conduse de UDMR, contravin Constituției și legilor în vigoare, dar și normelor și standardelor europene privind respectarea drepturilor minorităților. Astfel dorința UDMR de a avea autonomie teritorială pe bază etnică este respinsă.
Propunerea de reconciliere româno-ungară a fost lansată pe 30 august 1995. Între timp, cele trei documente menite să consacre voința de reconciliere –Declarația politică, Acordul de reconciliere și parteneriat și Codul de conduită-, au intrat deja în discuția negociatorilor, ele reflectându-se un an mai târziu. Propunerea României de reconciliere nu vizează doar un anumit segment al relațiilor dintre statul român și ungar ci ansamblul acestora.
Ungaria ocupă locul 10 în volumul total al schimburilor comerciale ale României, fiind cel mai important partener economic al României dintre țările vecine. S-au pus bazele unui efort susținut de îmbunătățire a transporturilor rutiere, feroviare, fluviale între România și Ungaria, vizând inclusiv fluidizarea circulației persoanelor și mărfurilor la punctele de frontieră comune. Au loc colaborări în domeniul culturii, învățământului și științei.
La 12 martie 1997 este semnat protocolul de colaborare în domeniul economic și politic. Un an mai târziu Emil Constantinescu efectuează o vizită oficială în Ungaria, asistând la inaugurarea consulatului român la Seghedin. El vizitează și zone din Ungaria locuite de populație românească.
Din 1993 sunt reluate și relațiile diplomatice cu Cehia și Slovacia, prin vizita președintelui Ion Iliescu în aceste state, unde poartă discuții despre perspectiv integrării celor trei țări în structurile europene și euro-atlantice. Totodată este semnat și “Tratatul de colaborare și prietenie” între Cehia și România, precum și între Slovacia și România.
La rândul lor premierii slovac și ceh, fac vizite oficiale în România, unde discută despre colaborarea economică și comercială, coordonarea eforturilor pentru integrarea europeană și despre relațiile celor trei țări cu Ungaria.
Prin eforturile economice, comerciale și tehnologice, aceste trei țări fac parte din CE, sunt membre asociate la UE, parteneri asociați ai UEO, demonstrând că ele, alături de alte șase țări ex-comuniste cu care România are relații diplomatice deschise, sunt dispuse la colaborare.
După căderea regimului comunist în România sunt reluate relațiile bilaterale cu Bulgaria. Se pun bazele unei colaborări comerciale, economice și de îmbunătățire a transporturilor. De asemenea diplomații din cele două țări au căzut de acord asupra constituirii unui grup de lucru care să revadă întreaga agendă a relațiilor bilaterale, în scopul declanșării acestora, în vederea unui sprijin reciproc pentru integrarea în structurile europene și euro-atlantice.
La 27 martie 2000 este semnat proiectul de construire a podului “Apolodor” între Calafat și Vidin, obiectiv inclus în acordul de transport pan-european. Proiectul în valoare de 1 miliard de dolari presupune și construirea unei autostrăzi de la Calafat până la granița cu Ungaria, prin Valea Jiului. Construcția podului și a autostrăzii se face exclusive cu finanțare bulgară, România asumându-și construirea autostrăzii.
2. 5. Cooperarea României în domeniul Securității
Cum “securitatea în Europa și în lume este indivizibilă” România împreună cu alte țări a participat activ la negocierile de dezarmare, căci acest proces este unul complex, ținându-se cont de echilibrul de securitate al tuturor țărilor. “O națiune europeană nu se poate considera în securitatea atâta timp cât securitatea altei națiuni de pe Continent este afectată”.
După negocieri laborioase s-a convenit să se formeze Forumul de Cooperare în domeniul Securității, ce va fi deschis tuturor statelor care participă la O.S.C.E. Săptămânal Forumul se întrunește, statele având dreptul să abordeze orice problemă privind măsurile de dezarmare, sau alte măsuri, inclusiv cele privind înarmarea altor state de pe Continent, care ar putea să pună în pericol securitatea acestuia.
La 11 ianuarie 2001 Mircea Geoană preia efectiv președinția organizației, timp de un an. El face o prezentare a priorităților sale referitoare la zonele în care implicarea OSCE este necesară pentru soluționarea situațiilor conflictuale: Yugoslavia, Cecenia și Republica Moldova.
Prin negocierile de la Viena din cadrul OSCE sunt vizate extinderea ratificărilor Tratatului, în sensul că “transparența” trebuie să cuprindă toate țările, iar încrederea în această transparență să se refere la întreg Continentul.
România se află printre țările care au semnat Tratatul “Cerului deschis”, prin care este stipulat că activitățile militare de pe teritoriul României să fie transparente, România acceptând regimul de observare aeriană.
2. 6. Perioada de asociat la Uniunea Europeană a României
De la primirea ca asociat în Uniunea Europeană, România a dus o luptă constantă pentru dezvoltarea și consolidarea cadrului normativ, legislativ și instituțional al statului de drept, funcționarea normală a instituțiilor specifice unei societăți democratice moderne și trecerea la economia de piață. De asemenea România prin Convenția-cadru privind minoritățile, creează școli pentru aceste minorități, ele având voie să vorbească limba maternă în aceste instituții. După supunerea spre ratificare a Convenției-cadru privind minoritățile, după acordul dat de forțele politice din România, țara noastră își depune oficial candidatura pentru aderarea la U.E. la 22 iunie 1995, fiind al treilea stat comunist care face acest demers. La 17 iulie 1995 este semnat de către reprezentantul diplomației românești “Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare a Consiliului Europei”, document menit să stopeze marginalizarea acestor limbi. Astfel la vizita în România a înalt comisarului OSCE pentru minoritățile naționale, este sesizat faptul că învățământul în țara noastră este mult mai flexibil, el respectând standardele internaționale în domeniu. În ciuda eforturilor depuse, raportul Organizației Europene pentru Cooperare și Dezvoltare arată că România se plasează pe locul opt, în privința economiei de piață, dintr-un total de nouă țări, venitul investițiilor străine pe cap de locuitor fiind de 79,3 dolari.
România nu este descurajată de raportul O.E.C.D. și acest lucru a dus la intensificarea procedurilor tranziției la o economie de piață funcționabilă, știind că doar astfel avem șansa de a fi integrați în U.E. si NATO. Între 25-27 aprilie 1996 la București se desfășoară lucrările Forumului Oamenilor de Afaceri și al Cooperării Economice la Marea Neagră. Tot în acest an Ion Iliescu efectuează o vizită oficială în Italia, unde participă la întâlnirea șefilor de stat și de guvern al țărilor membre în U.E.
În 1997 la București au loc lucrările Forumului Crans Montana, la care participă personalități din cadrul Executivului român și din sistemul bancar, peste 200 de oameni de afaceri din 20 de state și 250 de reprezentanți ai ONU, CE, Comisiei Europene, FMI, BM, OCDE și BERD. În urma discuțiilor purtate și a raporturilor primite FMI acordă un nou acord stand-by cu România, pe o durată de 13 luni și cu o valoare de 430 milioane dolari. Virarea banilor în mai multe tranșe este condiționată în principal de lichidarea a zece mari întreprinderi de stat, ale căror pierderi cumulează 75% din totalul pierderilor în economie.
Astfel Guvernul României comunică presei reperele structurale convenite cu FMI, pentru prima evaluare globală a acordului stand-by. Acestea sunt: o nouă legislație în ceea ce privește pensiile și datoriile publice, privatizarea sau lichidarea unor obiective zootehnice și a zece mari întreprinderi de stat, restructurarea regiilor autonome, privatizarea Băncii Române pentru Dezvoltare și a unui număr de 2750 întreprinderi de la începutul procesului și până în 1997.
La 30 ianuarie 1998 intră în vigoare noul regulament valutar, care prevede că persoanele fizice pot cumpăra valută în orice cantitate, fără a mai exista vreo restricție. Noul regulament arată liberalizările care s-au făcut pe piața valutară. Urmează o nouă etapă în relațiile diplomatice ale României cu U.E., căci Comisia Juridică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei decide încetarea monitorizării României, fapt ce consacră calitatea de membru cu drepturi depline a României în U.E.
Sunt reluate relațiile cu Vaticanul, premierul Radu Vasile fiind primit de către Papa Ioan Paul al II-lea, căruia îi înmânează o invitație oficială din partea președintelui Emil Constantinescu de a vizita România în anul 1999. Astfel se va desfășura la București cea de-a XII-a întâlnire internațională “Oameni și religii”, manifestare ecumenică de mare amploare, ce adună pentru prima dată într-o țară ortodoxă, 200 de conducători religioși ce aparțin mai multor confesiuni. Au loc discuții în jurul unor probleme cu drepturile omului și religia, religii în confruntare, viitorul dialogului creștino-musulman, “coabitare și conflict în regiunea Mării Mediterane, zonă de întrepătrundere a mai multor religii și civilizații”.
La 4 februarie 1999 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române își dă acordul pentru redactarea de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a invitației către Papa Ioan Paul al II-lea de a vizita România. Vaticanul anunță acceptarea, de către Papă, a invitației de a vizita țara noastră, în luna mai a anului 1999. Astfel la 7 și 9 mai Papa Ioan Paul al II-lea vine în România, gest cu semnificații spirituale și politice, reflectat pe larg în toată presa națională și internațională, pentru că este pentru prima dată în istoria omenirii, când un Suveran Pontif vizitează o țară majoritar ortodoxă. Vizita are drept simbol unitatea lumii creștine și subliniază importanța toleranței în lume.
În vara anului 1999 are loc la Snagov reuniunea a 45 de șefi de state și guverne, care lansează Pactul de Stabilitate pentru Europa, menit să transforme Balcanii într-o regiune stabilă și prosperă prin acordarea de sprijin financiar statelor din regiune.
Consiliul Director al FMI aproba noul acord stand-by cu România, care prevede acordarea unui împrumut de 547 milioane dolari intr-o perioada de 11 luni, in schimbul angajamentului Guvernului de a reduce deficitul curent și inflația. “Scăderea PIB cu 3,5%, menținerea inflației la 35%, scăderea pierderilor din întreprinderile de stat cu 22%, lichidarea a 40 de întreprinderi generatoare de pierderi și închiderea a 46 de mine”.
Președintele României, premierul și reprezentantul MAE întrețin relațiile bilaterale cu țările din Europa, atât cu cele care aderă la U.E., cât și cu cele din U.E., în care le cere sprijinul pentru ajutarea și sprijinirea României de a fi primită în Uniunea Europeană. Astfel este dat publicității Raportul anual al Comisiei Europene asupra evoluției celor 11 state care aderă la U.E., prezentând analiza situației economice și sociale din fiecare țară. Pentru România este specificat că începerea negocierilor să fie condiționată de îmbunătățirea situației economice și a situației copiilor instituționalizați.
Reprezentanții celor 54 de state membre ale OSCE, întruniți la Istanbul, adoptă declarația prin care este acceptată propunerea României de a asigura președinția OSCE în 2001. Participarea efectivă a României se va face prin ministrul de externe Mircea Geoană.
La Helsinki se desfășoară reuniunea la nivel înalt a șefilor de state și de guverne din U.E., care invită Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, Bulgaria și România pentru începerea negocierilor de aderare la U.E. Tudorel Postolache este însărcinat să conducă comisia Strategia economică pe termen mediu a României (2000-2004), menit să asigure baza pentru începerea negocierilor cu U.E.
La 15 februarie 2000 are loc la Bruxelles deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la U.E. În acest proces, statul român trebuind să negocieze 31 de capitole referitoare la domeniile: economic, politic, social, științific, învățământ, telecomunicații, cultură, ecologie, politică externă. Data estimată de autoritățile române pentru încheierea negocierilor este 1 decembrie 2007.
La București se încheie lucrările celei de-a noua sesiuni a Adunării Parlamentare a OSCE. Noul președinte va fi Adrian Severin, un an mai târziu președinția fiind preluată de Mircea Geoană, care face o prezentare a priorităților sale referitoare la zonele în care implicarea OSCE este necesară pentru soluționarea situațiilor conflictuale: Yugoslavia, Cecenia și Republica Moldova. Comisarul pentru extindere în U.E., aflat în vizită la București, specifică faptul că U.E. așteaptă de la România progrese în reforma economică și a administrației publice, combaterea corupției, care este considerată “cea mai importantă piedică în calea investitorilor străini.”
În 2001 Comisia Europeană prezintă rapoartele de țară a celor 13 candidate la U.E. Pentru România se precizează eforturile și progresele politice ce privesc minoritățile, chiar și cea rromă, problema copiilor instituționalizați și discriminarea homosexualilor, progresele economice și sociale. Totuși se consideră că nu sunt respectate pe deplin criteriile economice de aderare, iar corupția este prea mare.
La 1 ianuarie 2002 românii care doresc să călătorească în spațiul Schengen nu mai au nevoie de vize obligatorii. Se consideră că România a făcut progrese în domeniul economic și administrativ. Tot în acest an are loc și reuniunea anuală BERD la București, unde sunt semnate împrumuturi de peste 200 de milioane euro, BERD devenind principalul investitor în România.
3. Diplomația dusă de România pentru aderarea
la Alianța Nord-Atlantică
După revoluția din 1989 și după încheierea “Războiului rece”, România alături de alte state ex-comuniste s-au angajat pe calea integrării Nord-Atlantice. Munca depusă de către statul român pentru aderare la NATO a fost uriașă, dar totuși destul de mică prin comparație cu celelalte state occidentale, a căror tehnologie, economie și cultură este cu mult înaintea statelor fost comuniste. Astăzi au mai rămas de integrat în NATO doar țările din lumea a treia.
Începând din noiembrie 1990, guvernele democratice care s-au succedat în România au făcut pași importanți pe calea integrării in NATO, acest lucru fiind finalizat în 2003, când România este primită cu drepturi depline, alături de celelalte state în Alianța Nord-Atlantică. În perioada scurtă de timp care s-a scurs 1990-2003, România și-a adoptat la cerințele impuse de NATO și U. E.: legislația, cadrul instituțional, sistemul de prețuri, politicile comerciale, fiscale și monetare, investițiile străine și restructurarea armatei.
Poziția geo-strategică i-a permis României să joace un rol activ și constructiv în Europa Centrală și în zonele din jurul ei, prin faptul că țara noastră controlează 1000 km din cursul navigabil al Dunării, precum și canalul Dunăre-Marea Neagră ce are o importanță deosebită, mai ales odată cu terminarea lucrărilor la canalul Rin-Main-Dunăre.
După revoluția română și încheierea “războiului rece” sunt reluate relațiile diplomatice cu țările membre NATO. De asemenea sunt semnate tratate și acorduri de dezarmare convențională și de neagresiune. Integrarea României alături de alte state ex-comuniste în NATO a fost puternic susținută de către opinia publică și acest lucru se poate observa din faptul că România a fost alături de NATO și și-a trimis trupele militare acolo unde era nevoie, încă dinainte de a fi invitată să adere la Alianță.
Viitorul securității în lume, îi interesează pe toți cei care își pun problema viitorului într-o lume plină de cruzime, de atentate sinucigașe, de teroriști și de fanatici. De aceea România se numără printre țările care fac eforturi uriașe în stoparea acestor răuri, căci amenințarea cu bomba nucleară parcă și-a pierdut interesul. Astăzi întreaga lume este amenințată de renașterea naționalismului agresiv, de terorismul internațional, de traficul de droguri, de atentatele asupra mediului înconjurător și a vieților omenești.
România oferă un factor de stabilitate în Europa pentru NATO și prin faptul că este implicată într-o serie de proiecte legate de crearea culoarului de transport caucazian, ce va lega Asia de Europa prin calea cea mai scurtă. De asemenea ea este un factor de stabilitate și prin faptul că România este una din punțile de legătură între Orientul Apropiat, Extremul Orient, zona statelor din sud, Comunitatea Statelor Independente, Federația Rusă, Iran, Irak, India, Pakistan și China.
3.1. Instituțiile și mecanismele NATO
După primul război mondial sub impulsul Statelor Unite se concretizează pentru prima dată viziunea unei încadrări a raporturilor dintre state și chiar dintre societăți, prin organizații internaționale. NATO apare de-abia la 4 aprilie 1949 la Washington, după ce Senatul American votează rezoluția Vandenberg la 11 iunie 1948 prin care se trece de la tradiția de izolare la aceea de creare de alianțe din afara continentului american.
Membrii fondatori ai tratatului sunt: Statele Unite și Canada, Marea Britanie, Franța, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia și Italia. Mai târziu aderă Grecia și Turcia în 1952, RFG în 1955 și Spania în 1982. După încheierea “războiului rece”, lista membrilor NATO se lărgește, căci organizația a primit până acum mai multe țări ex-comuniste, printre care se numără și România.
Dispoziția centrală a tratatului este articolul 5: “Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, survenind în Europa sau America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părților și în consecință, convine că, dacă un asemenea atac se produce, fiecare din ele […] va sprijini partea sau părțile astfel atacate, adoptând imediat, în mod individual și în acord cu celelalte părți, acea măsură pe care o va considera necesară, inclusiv utilizarea forței armate, pentru a restabili și asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord.”
NATO cuprinde două tipuri de structuri: structurile civile și structurile militare. Structurile civile reunesc în Consiliul Atlanticului de Nord fie pe reprezentanții permanenți, fie pe miniștrii afacerilor externe și statelor membre de două ori pe an. Ei reprezintă instanța politică supremă. Coordonarea comitetelor și grupurilor este asigurată de un Secretariat general. În 1963 ia ființă Comitetul Planurilor de Apărare și în 1966 Grupul Planurilor Nucleare. Singura care nu participă la aceste două organizații este Franța. Din structurile militare face parte Comitetul militar, aflat sub autoritatea Consiliului și Comitetului Planurilor de Apărare, care face recomandări pentru apărarea comună. Comitetul militar dispune de un organ executiv: Statul major internațional.
NATO dispune mai ales de comandamente operaționale: Comandamentul aliat din Europa (ACE), însărcinat cu securitatea Europei, din Norvegia și până în Turcia, ce se sprijină pe trei comandamente geografice și anume pe cel din nord-vestul Europei numit AFNORTHWEST, pe cel din centrul Europei –AFCENT- și pe cel din sudul Europei –AFSOUTH-. Un alt comandament operațional este Comandamentul aliat al Atlanticului, responsabil de securitatea Oceanului Atlantic.
Dacă la început NATO este o alianță împotriva amenințării sovietice, cu timpul ea devine și negociatoarea cu URSS, cu privire la dezarmare, pe 5 și 6 iulie 1990, la summit-ul de la Londra, NATO fiind martora dispariției “războiului rece” si a urii dintre SUA și Rusia.
Odată cu prăbușirea comunismului și dizolvarea URSS-ului NATO își lărgește dispozitivele de asociere. Astfel în noiembrie 1991 are loc crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (COCONA) ce organizează reuniuni periodice între statele Alianței Atlantice și țările Europei Centrale și Orientale, referitoare la problemele politice și de securitate.
Din 1993 când prin tratatul de la Maastricht se formează Uniunea Europeană, încep să se contureze mijloacele de apărare distincte ale continentului European, NATO punând la dispoziția UE mijloacele logistice sau de comandament ale tratatului.
3. 2. Primele demersuri ale României de aderare la NATO
Căderea regimului comunist a însemnat schimbarea sistemului politic romanesc și reorientarea activității internaționale a României. Vechile structuri din Centrul și Estul Continentului-Tratatul de la Varșovia și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc- au fost dizolvate. Asemenea altor țări ex-comuniste, principala opțiune de politica externă a României este opțiunea europeană și euro-atlantică, întreaga activitate diplomatică fiind subordonată realizării acestui obiectiv.
Transformările politice, economice și sociale declanșate în Europa în urma încheierii “războiului rece” și a căderii comunismului au avut un impact deosebit asupra evoluției relațiilor inter-europene și mondiale. La fel ca și diplomația europeană și diplomația SUA a trebuit să se adapteze din mers la noile cerințe determinate de reașezarea raporturilor politice dintre statele Continentului: integrarea europeană și cea euro-atlantică.
Integrarea în NATO presupune participarea activă la negocierile de dezarmare, căci acestea trebuiesc corelate cu cele ale securității statelor continentului, deoarece “securitatea în Europa și în lume este indivizibilă”. Negocierile de dezangajare militară și dezarmare au trebuit să țină seama de cerința de a asigura echilibrul de securitate al tuturor țărilor.
Prin diplomația condusă de Sergiu Celac – Ministrul Afacerilor Externe – și Ion Iliescu –președintele țării-, are loc invitația în data de 20-23 noiembrie 1990 la Paris, la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa. Participanții semnează “Tratatul privind dezarmarea convențională în Europa”, la care au aderat 22 de membrii ai NATO și ai Tratatului de la Varșovia. Tot în această perioadă este semnată și “Declarația comună de neagresiune” și “Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, care marchează procesul de destindere început la Helsinki în 1975.
La 30 ianuarie 1991 “Grupul celor 24” de state industrializate hotărăsc să includă România printre țările beneficiare de asistență în cadrul programului PHARE, ce are ca obiectiv sprijinirea prin credite și asistență tehnico-economică a fostelor țări comuniste, angajate pe calea economiei de piață. Tot acum este făcut și primul pas în vederea reluării relațiilor diplomatice cu Franța, prin vizita Premierului Petre Roman în acest stat, unde poartă discuții cu Francois Mitterand despre relațiile economice dintre cele două țări și despre situația politică și economică internațională.
Cum integrarea în NATO presupune cooperare și înțelegere, la 22 martie 1991, ministrul României și cel sovietic, semnează la Moscova “Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS”. Documentul afirmă principiile inviolabilității granițelor, integrității teritoriale a statelor europene și nefolosirii forței în relațiile internaționale. Tot în această perioadă are loc și vizita președintelui Francois Mitterand, fiind primul șef de stat care vizitează România după decembrie 1989.
Anul 1991 a fost un an bogat din punct de vedere diplomatic, ținând cont de faptul că în anii de dictatură comunistă, diplomația românească a fost amorțită și de-a lungul anilor pierzându-și profesioniștii. Astfel la Budapesta are loc ultima sesiune a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, în cadrul căreia se adoptă protocolul privind desființarea organizației. De asemenea încetează și Tratatul de la Varșovia. Cei șase membrii printre care și România se pronunță pentru crearea unei noi structuri de securitate și cooperare pe continent, în conformitate cu înțelegerile realizate la Conferința de Securitate și Cooperare în Europa de la Paris.
În urma planului de cooperare între NATO și țările foste comuniste, adoptat la reuniunea Alianței de la Copenhaga, secretarul general al Organizației Atlanticului de Nord, Manfred Worner, întreprinde o vizită oficială în România în perioada 3-5 iulie 1991. În această lună sunt semnate tratate de prietenie și colaborare cu: Portugalia, Maroc, Venezuela, Costa Rica și Italia. Câteva luni mai târziu este semnat și tratatul cu Turcia și Republica Elenă.
Cum situația în Europa se precipită prin războiul din Yugoslavia, România se declară alături de NATO și adoptă o hotărâre privind aplicarea de către țara noastră a rezoluției Consiliului de Securitate al ONU, care instituie embargoul asupra livrărilor de armament asupra R. F. Yugoslavia.
În primăvara anului 1992 Secretarul general al NATO Manfred Woerner, participă la deschiderea Centrului Euro-Atlantic de la București, creat pentru a înlesni contractele între țările membre ale NATO și cele care au făcut parte din Tratatul de la Varșovia. Oaspetele are întâlniri cu președintele țării Ion Iliescu și cu personalități din cadrul MAE și M.Ap.N. Două luni mai târziu, la 1 aprilie, la Bruxelles are loc în premieră reuniunea miniștrilor Apărării din țările NATO și ai celor ex-comuniste, în scopul grăbirii aplicării acordurilor privind reducerea armamentelor convenționale și distrugerea arsenalului nuclear de la fosta URSS.
Este semnat cu această ocazie la București “Acordul privind relațiile comerciale între Guvernul României și Guvernul SUA, un prim pas către acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România. O lună mai târziu este semnat “Tratatul româno-american de stimulare și garantare a investițiilor”. La 20 noiembrie 1992 este inaugurată Bursa Română de Mărfuri.
În 1993 în urma unei vizite la Washington, președintele României Ion Iliescu are o scurtă întâlnire cu Bill Clinton, în timpul căreia solicită acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate României, fapt condiționat de partea Americană, de respectarea embargoului impus Yugoslaviei. Tot în acest an sunt semnate acorduri de cooperare și de bună prietenie cu: Marea Britanie și Irlanda de Nord, Argentina, Uruguay, Chile și Columbia. La 21 septembrie 1993, la Bruxelles, ministrul de Externe al României, Teodor Meleșcanu, se pronunță pentru integrarea țării în NATO, în cadrul unei întâlniri cu secretarul general al Alianței. Astfel în urma eforturilor economice depuse de România, la 2 noiembrie, Bill Clinton președintele SUA semnează acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate.
Anul 1994 a adus cu el aprobarea inițiativei americane privind Parteneriatul pentru pace cu țările ex-comuniste, ca prim pas pentru integrarea acestora în structurile Alianței. Astfel este trimisă ambasadoarea Madeleine Albright, ca și trimis special al SUA, pentru a purta discuții cu oficialitățile române cu privire la dorința românilor de a adera la Parteneriatul pentru pace. România este prima țară care semnează documentul care îi permite să participe la acțiunile Alianței de menținere a păcii și de rezolvare a situațiilor de criză, la aplicații militare comune, dar și să-și perfecționeze pregătirea de luptă.
Pe măsura posibilităților sale, din 1989 și până în 1994 România s-a schimbat radical. A lichidat regimul totalitar și a pus bazele statului de drept, a garantat și garantează libera exercitare a drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Pe această bază s-a realizat o tot mai mare stabilitate pe plan intern, care a făcut ca România să devină astăzi un factor de stabilitate în zonă. De asemenea România “participă la eforturile comunității internaționale de stingere a conflictelor regionale, în primul rând, cele din zona sa geografică”. În acest spirit țara noastră s-a asociat cu toată încrederea la Parteneriatul pentru Pace oferit de NATO țărilor din centrul Europei și din spațiul ex-sovietic. De asemenea România susține procesele integratoare la nivel continental, căutând ca printr-o politică de bună vecinătate, de punere în valoare a proiectelor de colaborare regională, în special în spațiul Europei Centrale, al Mării Negre și al Bazinului Dunării, să contribuie la accelerarea integrării țărilor est și central-europene în structurile U.E., ale NATO , precum și în cele ale C.E.
Adoptarea programului de Parteneriat al României la 11 septembrie 1994, a permis participarea României, la patru exerciții și activități de pregătire, în domeniul menținerii păcii și al acțiunilor umanitare, alături de forțe specializate ale țărilor membre ale NATO, desfășurate în Polonia, Olanda și în spațiul Mării Negre.
Parteneriatul pentru pace este util atât pentru misiuni de menținere a păcii, cât și pentru cunoașterea și adoptarea structurilor de comandă și conducere, a infrastructurii și dotărilor, capabile să crească compatibilitatea sistemului militar românesc cu cel aparținând forțelor NATO.
Obiectivul politic decisiv al primei etape de integrare euro-atlantică, acela de a asigura șanse egale pentru fiecare din statele Europei Centrale, a fost atins atât în relațiile cu NATO cât și cu U.E.. Integrarea României în structurile euro-atlantice ridică o serie de probleme pe care toate forțele politice ale țării și toate instituțiile statului de drept va trebui să le aducă la adevărata lor dimensiune. Adică este nevoie de: elaborarea unei strategii proprii de integrare, de menținerea stabilității și continuității procesului de reformă, relansarea economiei de piață și modernizarea ei, de menținerea “ofensivei diplomatice” care conferă cooperare cu toate instituțiile europene, de menținerea relațiilor de bună vecinătate și de un sprijin cât mai puternic din partea publicului românesc.
3. 3. Reluarea relațiilor diplomatice cu America
Prin poziția geo-strategică România este un element cheie pentru menținerea echilibrului păcii în Europa, căci aceasta se găsește chiar în inima continentului, România fiind “un stat de frontieră”, căci este singura țară care se învecinează cu “spațiul rus, cu cel occidental și cu cel oriental, definit de axa Marea Neagră-Orientul Mijlociu”. România este cheia “ecuației balcanice” și a flancului sudic care leagă Rusia de Turcia și de fosta Yugoslavie, dar și din cauza faptului că prin direcția sa de nord, leagă Ucraina cu statele baltice.
Privit din orice punct, România este un element crucial pentru stabilitatea regiunii din care face parte, iar stabilitatea acestei regiuni devine din ce în ce mai relevantă pentru interesele strategice ale Statelor Unite și pentru evoluția pașnică a Europei în totalitatea ei. Noua situație internațională impune formularea unor noi modalități de a înțelege și de a realiza stabilitatea, ca un element de importanță strategică. Aceasta nu mai poate fi bazată pe logica confruntării, ci ea trebuie să fie rezultatul unei cooperări pozitive, al unui Parteneriat pentru Pace și Dezvoltare.
Pentru a crea noul mediu de securitate și o bază nouă pentru stabilitatea Europei, Parteneriatul pentru Pace trebuie să realizeze un nou cadru de cooperare, având ca rezultat angajamente politice capabile să coordoneze eforturile statelor pentru prevenirea conflictelor și, dacă este necesar, soluționarea lor pașnică.
În politica sa externă România s-a înscris foarte repede pe coordonatele integrării în structurile economice și de securitate euro-atlantică, contribuind astfel la stabilitatea regiunii.
Hotărârea României și capacitatea de a se adapta noului mediu internațional, de a deveni un partener de încredere, sunt dovedite de amploarea și constanta procesului de reconstrucție, în care s-a angajat, atât în planul vieții politice, cât și al celei economice. Sprijinul Statelor Unite în acest sens a fost mai mult decât crucial și aceasta nu numai în relațiile bilaterale dintre ele, ci și cu instituțiile internaționale, în special cu FMI și Banca Mondială.
Un prim pas în relațiile dintre cele două state a fost făcut prin semnarea la București a “Acordului privind relațiile comerciale dintre Guvernul României și Guvernul SUA”, care a fost faza de început în acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România. A urmat apoi semnarea “Tratatului româno-american de stimulare și garantare a investițiilor” de către Adrian Năstase, ministrul român și Lawrence S. Eagleburger, secretarul adjunct de stat al SUA.
În timpul războiului din Yugoslavia, România se declară de partea SUA și implicit de partea NATO, astfel fiindu-i impus embargoul cu Yugoslavia. În urma respectării embargoului impus, Ion Iliescu în timpul unei scurte vizite la Washington, îi cere președintelui Bill Clinton acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate. Această clauză este oferită României pe 2 noiembrie 1993, în urma consultării și Congresului SUA. De asemenea președintele american promite ajutor
României pentru redresare economică, dacă aceasta își va consolida democrația și va evolua “convingător” spre economia de piață.
Cum privatizarea și relansarea economiei spre o economie de piață funcțională și democrată s-a făcut în România cu pași lenți, au urmat numeroase vizite oficiale în SUA pentru creșterea volumului schimburilor comerciale, pentru permanentizarea clauzei națiunii celei mai favorite și pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Astfel la 3 august 1996 președintele American Bill Clinton semnează legea privind acordarea clauzei națiunii celei mai favorite pentru România în regim permanent. Cu această ocazie președintele SUA a subliniat că țara noastră a făcut progrese pe drumul reformelor democratice.
Pe 11 iulie 1997 președintele american Bill Clinton vizitează pentru prima dată România. În discursul pe care îl ține, președintele SUA încurajează România pe drumul reformelor și face cunoscută lansarea unui parteneriat strategic româno-american, care presupune colaborarea în domeniile: economic, politic, al securității regionale și al apărării. Pe plan economic, principala direcție de acțiune în cadrul parteneriatului o constituie sporirea investițiilor americane în România. În acest sens va pleda și președintele român Emil Constantinescu aflat în vizită oficială în SUA. El are întrevederi cu oficiali ai Departamentului de Stat, cu reprezentanți ai Pentagonului și ai comunității oamenilor de afaceri din San Francisco și Chicago.
Cu ocazia atacului din 1999 al NATO asupra Yugoslaviei pentru rezolvarea crizei din Kosovo, România are aceeași viziune pentru rezolvarea conflictului ca și SUA. Acest lucru n-a trecut neobservat de SUA, căci secretarul de stat American Madeleine Albright mulțumește României pentru sprijinul acordat într-un interviu dat presei și numește România drept “un viitor membru de valoare al NATO”.
După atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra clădirilor reprezentative ale SUA, președintele Iliescu, premierul Adrian Năstase, liderii tuturor partidelor politice și Patriarhul Teoctist își manifestă sentimentele de stupoare și condamnare față de asemenea acțiuni și de compasiune față de familiile victimelor și de întreaga națiune americană. Senatul și Camera Deputaților adoptă declarații în care este exprimată solidaritatea poporului român cu cel american și care condamnă cu fermitate atacurile teroriste cărora i-au căzut victimă națiunea americană. Astfel data de 11 septembrie este declarată și în România zi de doliu național și de solidaritate cu poporul american. În urma solicitării președintelui Ion Iliescu, cele două camere, adoptă în ședință comună hotărârea prin care România se declară aliat de facto al NATO împotriva terorismului internațional, punând la dispoziția Alianței facilitățile oferite de spațiul aerian, terestru și maritim național.
La 7 octombrie 2001 când începe bombardarea unor ținte din Afganistan, în scopul distrugerii bazelor teroriste , România se declară alături de SUA, sprijinind războiul antiterorist, trimițând în Afganistan Batalionul de Infanterie “Neagoe Basarab”, care își stabilește cartierul general la Kandahar. Gestul semnifică și dorința României de a adera la NATO, fiind singura țară membră a Alianței care trimite trupe în Afganistan.
Astăzi relațiile dintre cele două state sunt strânse România beneficiind în continuare de sprijin din partea guvernului SUA.
Structura sistemului internațional cunoaște la acest sfârșit de secol schimbări radicale, marcate mai ales prin dizolvarea bi-polarismului postbelic, căderea cortinei de fier și depășirea războiului rece. După revoluția din decembrie 1989 sunt reluate relațiile diplomatice cu toate statele democrate ale lumii, printre care și Canada, Argentina și Brazilia.
Pe lângă tratatele de prietenie și de colaborare sunt încheiate și acorduri în domeniul tehnologic, cultural și comercial. Aceste state reunite în OSA, adică Organizația Statelor Americii urmăresc același lucru ca și ONU: pace și dezvoltare peste tot în lume. Alături de alte state de pe continentul American, aceste trei țări au fost și sunt alături de România, sprijinind-o într-o serie de proiecte. Prin diplomația condusă de șefii de stat, de miniștrii MAE și chiar și de către oamenii de rând s-a reușit crearea unei punți de legătură care a depășit cu mult barierele impuse de distanța dintre Continentul European și cel american, pentru că aceste state au înțeles că împreună pot crea o lume mai bună, adică prin unirea forțelor pot ajuta atât pe cei din afara granițelor, cât și pe cei care se găsesc înăuntrul lor.
Astăzi România participă alături de aceste trei state la combaterea terorismului internațional, care este asemenea unei caracatițe, brațele ei ajung peste tot și luându-te prin surprindere, în ciuda măsurilor de securitate pe care le iau statele.
După căderea comunismului se deschid și porțile României către Occident și către toate statele democratice ale lumii. Astfel în 1991 președintele român Ion Iliescu întreprinde un amplu turneu internațional, care a cuprins și Chile, Mexic și Venezuela. Sunt reluate relațiile diplomatice cu aceste state, iar mai târziu sunt încheiate acorduri de cooperare, în special în domeniul cultural.
Cum aceste trei state: Chile, Mexic și Venezuela fac parte alături de Argentina, Canada și Brazilia din OSA s-au pus și bazele unor acorduri de menținere a păcii, necesară peste tot în lume, dar din păcate ea lipsind în unele state ale lumii pe de o parte din cauza fanaticilor religioși, iar pe de altă parte din cauza urii, care amenință să cuprindă tot mai multe națiuni.
După atentatele de la 11 septembrie 2001 din America, aceste trei state alături de România și de alte țări doritoare de pace, dar și de combaterea terorismului și-au unit forțele. Acum când amenințările teroriste vizează pe cei care țin cu SUA sau care îi împărtășesc idealurile, statele democrate printre care și România și-au unit forțele pentru îndepărtarea acestui flagel.
3. 4. Reluarea relațiilor diplomatice cu Orientul Mijlociu
și Africa de Nord
Orientul Mijlociu la fel ca și România, grație unor oameni politici din regiune care și-au luat răspunderea ieșirii din inerție pentru a-și asuma riscurile păcii, a intrat într-un proces de reconciliere, ce părea la un moment dat imposibil. În Africa abolirea politicii de apartheid și reorganizarea pe baze democratice a Republicii Sud-Africane, înfrângerea concepțiilor rasiale retrograde deschid o nouă perspectivă de colaborare pentru întregul continent.
Din cauza poziției sale geo-strategice, România deținând mai mult de 1000 km din cursul navigabil al Dunării, cât și prin deschiderea la Marea Neagră, suntem conexiunea între alte două zone: Orientul Apropiat și Africa. Din punct de vedere economic România asigură una din principalele legături cu zonele cele mai importante în ceea ce privește materiile prime și energia. Economia mondială manifestă tendințe clare de integrare la scară globală, fiind marcată de evoluții care afectează interesele tuturor statelor. Echilibrul ecologic al planetei devine de interes vital pentru toate regiunile lumii și angajează răspunderea tuturor statelor.
Pe măsura stabilizării vieții social-politice interne și a redresării economiei s-au reluat și s-au extins relațiile bilaterale sau multilaterale atât cu state din Europa cât și cu state din afara continentului, cum sunt cele cu Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
Aflate în relații destul de strânse înainte de întemeierea comunismului în România, relațiile multilaterale dintre statele Orientului Mijlociu, Africa de Nord și România cunoaște o amploare deosebită după revoluția din 1989, când se pun bazele unor noi acorduri de colaborare științifică, tehnologică, economică și comercială.
Legătura noastră cu Orientul Mijlociu și Africa de Nord se păstrează și prin Marea Neagră, ea constituind un principal element de legătură.
La fel ca și Europa și America și Orientul Mijlociu și Africa de Nord sunt interesate de menținerea păcii în zonă, de securitate, cu atât mai mult în acest secol când amenințările teroriste sunt numeroase și duse la îndeplinire de către fanatici. Țări care înainte militau pentru o cât mai bună înțelegere între vecini, pentru pace și stabilitate, s-au transformat în adevărate focare ale fricii și morții. Nu mai contează viața ci cauza și credințele. Ele sunt mai puternice, făcând astfel imposibilă înțelegerea cu aceste state.
România alături de NATO și ONU au luptat în Angola, Irak și Kuweit pentru menținerea stabilității atât în Africa cât și în Orientul Mijlociu.
De la mijlocul anilor 1990 când democrația se instalează în România sunt reluate sau începute o serie de relații diplomatice, atât cu statele din Europa, cât și cu cele din America, Orientul Apropiat și Îndepărtat, Asia și Africa. Poziția geo-strategică și geopolitică i-a permis României să aibă relații de bună prietenie și cu statele din Asia și Orientul Îndepărtat, cu timpul punându-se bazele atât a unor acorduri de colaborare în domeniul științific și tehnologic, cât și în cel economic, încheindu-se multe acorduri privind schimburile comerciale dintre România și aceste state.
Deși zguduite de război unele state de pe aceste continente au beneficiat de sprijinul României, precum și de sprijinul comunității europene, făcându-se mari eforturi atât materiale cât și omenești pentru instalarea păcii. Cum peste tot în lume, națiunile sunt interesate de menținerea păcii și a securității, și statele de pe aceste două continente urmăresc același lucru: pace și stabilitate.
3. 5. Cooperarea României în domeniul păcii și securității
Astăzi “securitatea în lume este indivizibilă”1 și de aceea România împreună cu alte state a participat activ atât la negocierile de dezarmare cât și la cele de menținere a păcii și stabilității. Cum sistemul ONU este cadrul cel mai potrivit pentru lansarea Parteneriatului pentru Pace și Dezvoltare, căci el poate juca rolul de modelator și de echilibru în gestionarea cât mai rațională și eficientă a acestui parteneriat, România a acces la această organizație imediat după revoluție. Astăzi scopul ONU pentru menținerea păcii este și scopul României. Astfel după negocieri laborioase s-a convenit să se formeze Forumul de Cooperare în domeniul Securității, ce va fi deschis tuturor statelor care participă la OSCE. Săptămânal Forumul de Cooperare se întrunește, statele având dreptul să abordeze orice problema privind măsurile de dezarmare, sau chiar și alte măsuri, printre care și pe cele privind înarmarea unor state de pe continentul european, putând astfel să pună în pericol securitatea tuturor statelor din Europa, dar și din lume.
Cum România face parte din OSCE la 11 ianuarie 2001 este numit președintele organizației Mircea Geoană, pe o perioadă de un an. De asemenea România se numără printre țările care au semnat tratatul “Cerului deschis”, prin care este stipulat ca activitățile militare de pe teritoriul României să fie transparente, România acceptând regimul de observare aeriană.
3. 6. Perioada până la invitarea României de către NATO de a face parte din Alianța
În 1994 este aprobată invitația americană privind Parteneriatul pentru Pace cu țările fost comuniste, ca prim pas pentru integrarea acestora în structurile NATO. În România este trimisă ambasadoarea Madeleine Albright, ca și trimis special al SUA pentru a purta discuții cu oficialii români cu privire la dorința noastră de a adera la Parteneriatul pentru Pace și Dezvoltare. România este prima țară care semnează documentul care îi permite să participe la acțiunile Alianței de menținere a păcii și de rezolvare a situațiilor de criză, la aplicații militare comune, dar și să-și perfecționeze pregătirea de luptă.
Prin diplomația condusă de către șefii de stat, miniștrii MAE și de către organizațiile nonguvernamentale și guvernamentale, o serie de țări au sprijinit România pe calea integrării euro-atlantice. Ele sunt: Franța, Germania, Spania, Turcia, Marea Britanie, Grecia și altele.
Procesul de integrare în NATO s-a derulat în mai multe faze: prin schimbul instrumentelor de ratificare și prin analiza și studiul deciziei și strategiei de aderare. În septembrie 1995 a fost elaborat “Studiul extinderii NATO” sau altfel spus, planul-program de realizare efectivă a extinderii. Ca urmare a acestui studiu s-au intensificat acțiunile de pregătire a potențialilor candidați. Acești candidați făceau parte din Parteneriatul pentru Pace și Dezvoltare. La reuniunea NATO din 1996 s-a emis recomandarea ca statele membre NATO să propună invitarea “unuia sau mai multor“ candidați, desemnarea lor urmând să se realizeze la reuniunea șefilor de guverne ai statelor NATO din iulie 1997. Tot acum este precizat ca admiterea unor noi membrii în NATO se va produce cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a Alianței, în aprilie 1999. Astfel s-a ajuns la o acerbă competiție între cei 12 pretendenți la statutul de nou membru NATO: Albania, Bulgaria, Cehia, Estonia, Macedonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria.
Procesul de extindere NATO a avut și probleme majore din cauza frustrantei atitudini a Rusiei și a Ucrainei. Rezultatele negocierilor extreme de dificile dintre NATO și Rusia au fost decise printr-o întâlnire a celor doi șefi de stat: Clinton și Elțîn. Rezultatul a fost semnarea în 1997 a unei “Carte NATO-Rusia” și mai apoi a unui document NATO-Ucraina.
Din păcate pentru România, la reuniunea de la Madrid, președintele Bill Clinton a anunțat că SUA va susține candidatura Poloniei, Cehiei și Ungariei pentru admiterea în NATO. Argumentul în favoarea celor trei a fost acela că aceste state au “realizat progresele cele mai substanțiale în reforma sistemului militar, în dezvoltarea instituțiilor democratice și a pieței libere”.
Anul 1998 a fost programat pentru ratificarea documentelor de aderare la NATO, proces care s-a încheiat prin schimbul instrumentelor de ratificare. Cele mai interesante dezbateri prilejuite de ratificare au fost în Senatul SUA. La 12 martie se desfășoară la Washington, cu prilejul aniversării a 50 de ani NATO, reuniunea la nivel înalt a statelor membre NATO, care decide admiterea Cehiei, Poloniei și Ungariei în organism. La sfârșitul reuniunii este adoptată o declarație specială în care se arată că ușa organizației rămâne în continuare deschisă “pentru toți cei care doresc și sunt în măsură să contribuie la viziunea noastră comună a unei ordini durabile de pace, bazate pe drepturile omului, pe libertate și democrație”.
În primăvara anului 1999 este declanșat atacul aerian al NATO asupra Yugoslaviei, în scopul rezolvării crizei din Kosovo, unde forțele de ordine sârbești lupta împotriva albanezilor înarmați, care doresc independența provinciei. România este alături de NATO în acest atac, punând la dispoziția alianței spațiul aerian românesc.
După încetarea conflictului din Yugoslavia, secretarul general al NATO, Javier Solana, întreprinde o vizită în România, unde are întâlniri cu președintele statului Emil Constantinescu, cu premierul Radu Vasile, cu ministrul Apărării și cu cel de Externe. Discuțiile purtate s-au axat pe sistemul de securitate din Europa de Sud-Est după încetarea conflictului din Yugoslavia și participarea țării noastre la planul de reconstrucție. Astfel în urma primei conferințe a donatorilor pentru Europa de Sud- Est de la Bruxelles, România primește un credit de 200 milioane dolari, rambursabili pe o perioadă de 10 ani. Suma reprezintă un împrumut destinat echilibrării balanței de plăți, a României, a cărei economie a fost afectată de războiul din Yugoslavia din cauza blocării circulației pe Dunăre și a embargoului.
În 2001 se deschide la București, Biroul regional al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, în prezența coordonatorului special Bodo Hombach, a președintelui Ion Iliescu și a reprezentanților corpului diplomatic acreditat la București.
4. Relațiile bilaterale ale României
cu Republica Moldova
Încetarea războiului rece și destrămarea U.R.S.S.-ului au dus la înfăptuirea unor noi state printre care și Republica Moldova, fiind pentru prima data în istorie când statul român se învecinează cu un alt stat român. Astfel, în urma „Declarației de Independență a Republicii Moldova”, guvernul de la București se declară solidar cu decizia autorităților de la Chișinău, imnul național al României, „Deșteaptă-te române” devenind și imnul național al noului stat.
În urma adoptării unei declarații de către Parlament, România este primul stat care recunoaște independența Republicii Moldova. Frontul popular din noul stat și nouă alte ligi lansează un apel către Președenția, Parlamentul și Guvernul României, în care solicită ca noua constituție a României să prevadă pentru populația din Basarabia și Nordul Bucovinei aceleași drepturi și obligații ca pentru cetățenii români, inclusiv dreptul la cetățenia româna, aceasta fiind un prim pas spre înfăptuirea unității național-statale. Inițiativa unioniștilor basarabeni n-a avut însă răspunsul așteptat.
În 1992 Președintele României Ion Iliescu face o vizită în Republica Moldova, unde discută cu omologul său despre necesitatea apropierii dintre cele două țări și semnează patru tratate de colaborare în domeniile cultural-științific, comercial, sănătate și turism.
La 25 iunie 1992 la Istanbul are loc o reuniune la nivel înalt a președinților Rusiei, Ucrainei, Moldovei și României, care caută soluții pentru încetarea conflictului din Transnistria, izbucnit la 1 martie, regiune a Republicii Moldova locuită în majoritate de ruși și ucraineni, ei proclamându-și independența față de Moldova. Se convine astfel după lungi dezbateri ca statutul Transnistriei să fie unul special în cadrul statului moldovean. Totuși luptele separatiste transnistrene continuă războiul, la Tiraspol murind mai mulți români care au luptat împotriva acestui război. Alți români primesc pedepse foarte aspre, ceea ce a atras atenția opiniei publice române, care a luat atitudine față de aceste sentințe.
Relațiile dintre România și Republica Moldova se leagă tot mai mult prin tratate de colaborare încheiate, precum și prin schimbul de studenți între cele două țări , an de an în număr tot mai mare. La invitația președintelui moldovean Mircea Snegur, Ion Iliescu face o vizită oficială în Republica Moldova, unde semnează „Tratatul de asistență juridică” dintre cele două țări și discută despre posibilitățile de extindere a colaborării, în diverse domenii.
Până în 1994 criza din Transnistria, partea de est a Republicii Moldova, nu încetase, tensiunile din zonă persistând, atât la nivelul securității cât și la nivelul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Rezolvarea politică a conflictului în zonă și consolidarea statului de drept a continuat să fie o prioritate pentru România, pentru ca noului stat să-i fie recunoscută independența și suveranitatea. Pentru ca acestea să se întâmple a fost necesar ca trupele străine aflate pe teritoriul Moldovei să se retragă. Astfel, alături de celelalte state participante la CSCO, „România a salutat” semnarea la 21 octombrie 1994 a acordului dintre Federația Rusă și Republica Moldova privind retragerea „Armatei a 14-a de pe teritoriul acestui stat. Totodată România și-a exprimat speranța ca în decurs de trei ani Armata a 14-a se va retrage ordonat, total și necondiționat si că va preda armamentul ce-l deține în condiții normale, sub supravegherea comunității internaționale”.
Oferind sprijinul necondiționat Republicii Moldova în vederea consolidării independenței și suveranității sale, în asigurarea accesului său la valorile europene și integrării sale în structurile democratice ale continentului, România a acordat același sprijin ca și CSCO, pentru a contribui împreună „la securitatea unei zone greu încercate de tensiuni și conflicte”.
La 28 aprilie 2000 este parafat la Chișinău „Tratatul de parteneriat privilegiat și cooperare între România și Republica Moldova”. Acesta pune în evidență originea comună a celor două state, adică comunitatea de limbă și cultură și consacră sprijinul reciproc în procesul de integrare în structurile europene ale celor două părți, definit ca obiect strategic comun. Tratatul recunoaște în mod implicit consecințele pactului Ribbentrop-Molotov precum și caracterul arbitrar al separării Basarabiei de România în 1940. De asemenea documentul mai prevede implicarea activă a României în păstrarea unității și integrității statale a Moldovei, adâncirea și accelerarea procesului de integrare dintre părți, în spirit european.
Cu ocazia preluării președinției CSCO, Mircea Geoană face o prezentare a priorităților sale referitoare la zone în care implicarea CSCO este necesară pentru soluționarea situațiilor conflictuale din Republica Moldova, Iugoslavia și Cecenia.
Odată cu alegerile din 2001 și cu câștigarea Partidului Comunist, relațiile dintre Republica Moldova și România se răcesc foarte mult, oficialul moldovean a acuzat România de expansionism și de amestec în treburile statului moldovean. Premierul Adrian Năstase își anulează vizita în Republica Moldova în urma discursului rostit de Ministrul Justiției din Chișinău, Ion Morei, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în procesul intentat Guvernului de la Chișinău de Mitropolia Basarabiei.
La 23 ianuarie 2002 deputatul Viorel Hrebenciuc depune, ca reprezentant al României, la sediul Comunității Europei din Strassbourg, moțiunea „Obstacole în calea democrației pluraliste în Republica Moldova”, cerând guvernului de la Chișinău să revoce măsura suspendării Partidului Popular Creștin Democrat. Această măsură fost luată de autoritățile moldovene ca reacție față de manifestația-maraton începută la 3 ianuarie 2002 sub conducerea PPCD și care are ca scop împiedicarea excluderii sintagmelor „limba română” și „istorie a românilor” din programa școlară a Republicii Moldova. Acest gest marchează încă un punct în răcirea relațiilor diplomatice între statul român și cel moldovean.
Un alt moment critic al relațiilor diplomatice dintre cele două state este marcat de expulzarea reciprocă a unor oficiali. Astfel, atașatul militar la Chișinău, colonelul Ion Ungureanu, este declarat „persona non grata” în Republica Moldova, fiind acuzat că s-a implicat în manifestațiile din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău împotriva autorităților comuniste. În replică, MAE ia aceleași măsuri față de Iacob Popovici, ministru consilier al ambasadei moldovene la București.
Astăzi relațiile dintre cele două state încep să se normalizeze, dar va mai trece ceva timp până când ele se vor comporta ca două state surori.
5. PROMOVAREA IMAGINII REALE A ROMÂNIEI PESTE HOTARE
Situația generală a țării, rezultatele modeste înregistrate pe calea integrării și erodarea statutului internațional al României indică faptul că statul român trebuie să beneficieze de un spirit nou, care să asigure coerența și eficacitate în politica noastră externă. Astfel în această perioadă diplomația românească are șansa de a contribui semnificativ la realizarea intereselor naționale și la conturarea unui nou viitor pentru toți cetățenii României. Obiectivele principale au fost și rămân: integrarea în structurile politice, economice și strategice europene și euro-atlantice, relațiile bilaterale, cooperarea regională și subregională, securitatea și menținerea relațiilor cu comunitățile românești de peste hotare. De asemenea, prin intermediul MAE și al misiunilor diplomatice și consulare ale României s-a încercat asigurarea coerenței instituționale și funcționale pe plan intern și extern, între componenta politica si cea economică.
Prin politica externă s-a realizat creșterea șansei ca România să se numere printre câștigătorii fenomenului globalizării. În procesul de elaborare a strategiilor și execuției acțiunilor de politică externă, guvernul României și MAE au acordat o atenție specială consultării cu Parlamentul, cu societatea civilă, cu reprezentanții mediilor de afaceri și cu reprezentanții comunităților românești din afara granițelor.
În ceea ce privește obiectivele de politică externă generală, România s-a orientat spre dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate, dezvoltarea relațiilor bilaterale, spre sprijinirea dialogului și cooperării cu instituțiile financiare internaționale, spre dinamizarea diplomației multilaterale și promovarea imaginii, culturii, spiritualității și științei românești în lume.
Ministerul Afacerilor Externe prin politica sa, precum și prin reprezentanții săi au reușit să dezvolte relațiile de bună vecinătate și de cooperare cu țările din zonă, exemplul cel mai concludent fiind relațiile actuale dintre România și Ungaria. De asemenea au fost dezvoltate și relațiile bilaterale, mai ales cu țările cu care România împărtășește aceleași valori și interese. Un alt obiectiv este acela al intensificării participării României la organizațiile și structurile sub-regionale, regionale, europene și euro-atlantice, pentru promovarea dialogului constructiv și afirmarea României pe plan internațional. Prin sprijinirea dialogului și cooperării guvernului cu instituțiile internaționale s-a urmărit facilitarea accesului la capitalul și piețele internaționale, precum și reluarea demersurilor pentru aderarea României la Organizația Pentru Cooperare și Dezvoltare Economică în Europa (OECD).
Un alt obiectiv al politicii externe românești este întărirea capacității României de a face față atacurilor teroriste precum și la amenințările neconvenționale precum crima organizată, corupția, traficul de droguri și de ființe umane, criminalitatea electronică.
Promovarea imaginii, culturii, științei și a intereselor cetățenilor români atât din înăuntrul cât și din afara granițelor românești este un alt obiectiv major al României.
Aderarea la U.E. reprezintă prioritatea strategică a politicii României, a cărei realizare depinde de eforturile concentrate ale instituțiilor guvernamentale, societății civile și a mediului de afaceri.
Diplomația este doar una dintre fețele complexului proces de integrare în U.E. MAE și Ministerul Integrării Europene coordonează eforturile României de pregătire, derulare și accelerare a negocierilor de aderare la U.E., în conformitate cu strategiile de dezvoltare și cu interesele politice și economice ale României.
Guvernul are ca și repere Strategia economică pe termen mediu și lung, Planul național de aderare la U.E. și Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate. De asemenea România acordă la rândul ei sprijin statelor din Balcanii de vest, angajate în procesul de stabilizare și asociere la U.E., candidați potențiali la U.E., pentru ca să primească statutul de invitat special și astfel să înceapă negocierile de aderare.
Guvernul României s-a angajat în participarea la procesul de reflecție asupra viitorului U.E., căci ca și viitor membru al Uniunii, România este interesată de finalitatea integrării europene și de asigurarea unui loc în cadrul U.E., corespunzător cu ponderea geografică, economică și demografică. De asemenea guvernul a folosit și va folosi toate posibilitățile de consultare și participare oferite statelor candidate de Politica Europeană de Securitate și Apărare și va asigura participarea României la un nivel corespunzător ponderii și importanței pe care România le va avea, ca membru al Uniunii, la viitoarele acțiuni europene de gestionare a vizelor.
Aderarea la NATO este esențială pentru consolidarea stabilității și securității naționale, pentru asigurarea apărării României.
Aderarea țării noastre la NATO a contribuit la consolidarea stabilității întregii națiuni. Pentru atingerea acestui obiectiv, guvernul României și-a asumat întreaga responsabilitate legată de pregătirea aderării, de crearea condițiilor și gestionarea resurselor, alocând toate resursele necesare pentru integrarea în NATO.
Până la statutul de invitat în Alianța Nord-Atlantică, România a cooperat strâns cu NATO și cu membrii săi pentru crearea consensului în jurul extinderii Alianței, România aplicând riguros Programul Națiunilor de Aderare din cadrul MAE. Țara noastră a continuat să participe activ la Parteneriatul pentru Pace și Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, urmărind cu interes evoluțiile legate de dezvoltarea unei identități europene de securitate și apărare, fiind pregătită să participe la menținerea păcii sub egida NATO.
România a îndeplinit obligațiile și angajamentele internaționale în domeniul neproliferării și controlului armamentelor precum și al exporturilor de produse strategice și al tehnologiei, în dubla utilizare în acord cu politicile și prioritățile NATO.
Prin acordarea președinției CSCO România a acționat pentru promovarea păcii, cooperării și securității în lume, pentru apărarea valorilor democrației, ale statului de drept și ale respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului aducându-și contribuția pe baza valorilor de libertate și demnitate a aspiranților, de stabilitate și prosperitate propriei națiuni. De asemenea România a acționat pentru sporirea eficienței CSCO în domeniul diplomației preventive, al gestionării crizelor și în reconstrucția post-conflict, la consolidarea instituțiilor democratice și a statului de drept, la apărarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în spațiul euro-atlantic.
România a desfășurat un dialog activ cu toate statele membre ale OSCE și a acționat într-o manieră imparțială și eficientă în administrarea dosarelor importante aflate pe agenda organizației. A realizat progrese pe linia soluționării conflictelor care amenințau stabilitatea și pacea în spațiul euro-atlantic, promovând dialogul și realizarea acordului între părțile aflate în conflict.
Statul român a susținut și susține evoluțiile democratice, sprijinirea consolidării unui climat propice pentru promovarea dezvoltării economice și facilitarea reglementării problemelor existente în Europa de sud-est, Caucaz și Asia. Și-a intensificat cooperarea cu Secretarul General al OSCE, cu Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale, cu directorul Biroului OSCE pentru Democrație și Drepturile Omului, cu Directorul Biroului Economic, cu Reprezentantul pentru libertatea presei, cu directorul Centrului pentru prevenirea conflictelor, cu șefii de misiuni din spațiul OSCE. S-a realizat o mai bună colaborare cu statele organizației pan-europene în domeniul economic.
Guvernul român și-a propus să-și intensifice relațiile bilaterale, urmărind extinderea relațiilor politice, economice și culturale cu statele membre ale U.E.; intensificarea cooperării cu fiecare dintre aceste state, pe domenii de interes comun, dezvoltarea relațiilor cu partenerii tradiționali din Europa și Orientul Mijlociu. România urmărește și consolidarea parteneriatului strategic cu SUA în domeniul politic și economic ; stimularea creșterii volumului de investiții americane în România. Dezvoltarea cu dinamism și pragmatism a relațiilor speciale și privilegiate cu Republica Moldova, dezvoltarea relațiilor de complementaritate economică, susținerea investițiilor în acest stat, continuarea și amplificarea sprijinului economic direct, asistență pentru diversificarea resurselor energetice disponibile Republicii Moldova pentru obținerea creșterii gradului de independență energetică a țării, sprijinirea admiterii Moldovei în U.E., susținerea proiectelor europene de cooperare regională și subregională la care Republica Moldova ar putea participa.
Relansarea relațiilor cu Federația Rusă, intensificarea dialogului politic și a consultărilor în probleme de interes comun și diversificarea domeniilor de cooperare economică, consolidarea relațiilor cu statul Israel pe baza tradițiilor de cooperare, a poziției principale și consecvente a României de susținere a acestei țări în organismele internaționale, a existenței puternicei comunități românești din Israel și a posibilităților substanțiale de conducere în domeniul economic.
Dezvoltarea relațiilor cu statele arabe, reluarea cooperării tradiționale în domeniul economic, energetic, al schimburilor universitare și culturale. Imprimarea unui nou dialog cu Orientul Mijlociu și zona Golfului.
Concepută ca o dimensiune complementară demersurilor diplomatice pentru aderarea la NATO și UE, activitatea de cooperare în plan regional și subregional va fi continuată cu dinamismul pe care l-a imprimat România și prin președinția OSCE. România acordă o atenție deosebită Yugoslaviei și Bulgariei precum și valorificării potențialului de cooperare economică al Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră, prin derularea și aplicarea proiectelor din energie, sistem funciar-bancar, transporturi, turism, în scopul racordării mai eficiente a activităților acesteia la prioritățile economiei naționale și interesele cercurilor oamenilor de afaceri români.
Un rol important va acorda România politicii sale externe, prin stimularea relațiilor de cooperare cu statele central europene, membre sau candidate la aderarea UE sau care au aderat de curând la NATO.
În contextul cooperării regionale, vor fi consolidate relațiile de bună vecinătate cu Republica Moldova, Ungaria, Ucraina, Bulgaria și Iugoslavia, pe baza tratatelor politice existente, a aranjamentelor de cooperare unilaterală și a susținerii inițiativelor locale de cooperare transfrontalieră.
Întărirea capacității României de a face față sfidărilor globale la adresa securității prin combaterea corupției, traficului de droguri și de ființe umane, criminalitate economică și electronică și a crimei organizate va reprezenta un obiectiv major al politicii externe românești.
În contextul interdependenței crescânde a economiilor și spațiilor de securitate națională, politica externă trebuie să sprijine accesul României la beneficiile globalizării și cuplarea sa la eforturile comunității internaționale de combatere a corupției, migrației ilegale, traficului de persoane și de droguri, precum și de întărire a securității frontierelor, devenite esențiale în procesul de integrare în UE.
De asemenea credibilitatea României nu poate fi păstrată pe piețele financiare internaționale și în comerțul mondial, fără un efort susținut de combatere a criminalității financiare și electronice.
România va fi un promotor activ al luptei împotriva corupției și amenințărilor transfrontaliere, atât în plan intern cât și în cadrul Planului de Stabilitate și al inițiativelor regionale din care face parte. Eforturile interne și regionale vor fi conjugate cu o participare activă a României la activitățile în acest domeniu ale organizațiilor internaționale, între care Organizația Internațională a Migrației, Interpol, CE, ONU.
Participarea României la forme de cooperare multilaterală va continua să fie armonizată cu interesele României privind integrarea în UE. Guvernul va acționa pentru obținerea sprijinului statelor membre ONU pentru candidatura României la un post în Consiliul de Securitate în perioada 2003-2004, continuarea participării active a României la formele și structurile regionale de cooperare, susținerea activității în combaterea infracționalității transfrontaliere, implicarea activă în CE și o cooperare cât mai strânsă cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toate problemele de interes pentru România.
Navigația pe Dunăre și realizarea unor cooperări multilaterale între statele riverane la această mare arteră fluvială europeană și continuarea participării la reuniuni și inițiative ale Regimului de Control al Tehnologiilor pentru rachete, în vederea obținerii calității de membru.
Guvernul român va sprijini păstrarea identității culturale și lingvistice a comunităților românești din statele vecine, precum și crearea condițiilor de manifestare a acestei identități , incluzând problemele etnicilor români pe agenda dialogului cu statele vecine și a cooperării cu organizațiile internaționale. România a acționat pentru îmbunătățirea tratamentului minorităților românești în alte state, continuând alocarea de fonduri pentru susținerea școlilor, instituțiilor de cult și culturale, pentru burse de studiu.
O atenție specială s-a acordat cultivării limbii române vorbite în afara granițelor statului român prin sprijinirea editării și circulației cărților, ziarelor, revistelor sau producțiilor audio-vizuale, fiind încurajată în România și difuzarea presei scrise și audio-vizuale din Republica Moldova și din comunitățile românești aflate în afara granițelor, pentru asigurarea unei bune cunoașteri a preocupărilor conaționalilor noștri.
Guvernul va stimula continuarea schimburilor culturale și a relațiilor cu statele lumii, pentru promovarea valorilor culturii române, reintegrarea lor în circuitul valorilor universale, asigurarea cunoașterii tezaurelor culturale ale altor națiuni și promovarea unui climat de respect și toleranță, bazat pe dialogul între culturi și între civilizații. Prin alocarea corespunzătoare a resurselor, guvernul va promova realizarea, în alte țări ale lumii, de evenimente, sărbători și comemorări dedicate culturii și istoriei naționale ale României. Guvernul statului român sprijină ilustrarea corecta și cunoașterea aprofundată a contribuției minorităților naționale ale României la cultura și civilizația țării.
În cooperare cu statele membre ale UE, guvernul a acordat prioritate prezentării ample de informare despre UE în România și despre România în statele membre ale UE, astfel încât, în momentul în care România va finaliza negocierile de aderare la UE, să fie de facto un membru acceptat în familia națiunilor europene.
CONCLUZII
În lucrarea de față am încercat să aduc un strop de lumină în ceea ce privesc relațiile diplomatice ale României cu statele lumii după decembrie 1989, când se realizează căderea comunismului. De atunci România a făcut pași uriași în unele domenii, dar și pași mărunți, de melc, în altele. Dacă până acum am fost obișnuiți să aruncăm vina pe guvernele care s-au succedat în România, trebuie să privim rațional această problemă. Nu poate fi acuzat un guvern că lucrurile nu merg bine, dacă nu există implicare din partea populației. Atâta timp cât vom rămâne, noi masele, într-o atitudine de amorțire, de letargie, nu putem acuza pe nimeni că sistemul nu merge.
De curând mass-media a luat la noi o amploare deosebită, urmărind uneori cazurile de corupție, trafic de droguri și ființe umane, de criminalitate economică și electronică cu toată forța lor, luând atitudine împotriva acestora și îndemnându-ne și pe noi să luăm atitudine, să nu ne lăsăm călcați în picioare.
Românii plecați peste hotarele țării, de multe ori chiar ilegal, nu au făcut decât să înrăutățească imaginea pe care o avea România, și așa privită ca un domeniu privat al familiei Ceaușescu. Faptele comise de românii din străinătate, manifestate prin hoție, trafic de droguri și ființe umane, prin cerșetorie și criminalitate tehnologică au aruncat România la polul opus al credibilității, căci cu asemenea oameni e greu să mai ai încredere într-un sistem sau să mai fii privit ca un stat integru în care dacă apar probleme îți este ușor să le înlături.
Astfel România a dus o campanie susținută și continuă să ducă pentru promovarea imaginii reale a României în lume prin educarea atât a românilor din interiorul granițelor cât și pe cei din afara lor. La acest început de secol pentru noi este important să fim priviți ca un element de echilibru în Europa. Nu putem și nici nu trebuie să ne aplecăm în fața nimănui. Nu suntem un popor de slugarnici după cum spunea odată un senator român, ci noi încercăm să ne afirmăm identitatea noastră. Astăzi România, pe lângă că este un element de echilibru, este o zonă importantă pentru Europa și NATO din cauza poziției sale geostrategice, având legături cu zone de interes vital pentru Europa.
Prin păstrarea legăturilor cu partenerii tradiționali, printre care și statele din Orientul Mijlociu si Îndepărtat, membri ai OPEP (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) România a ajuns să fie și un element important în ceea ce privește economia mondială.
Pasul pe care trebuie să-l facem noi cât mai curând este desfacerea de piețe în diverse state ale comunității europene și euro-atlantice, căci deși teoretic acest lucru este posibil, practic este mai greu, România făcând cu greutate față piețelor europene invadate de produse „Made in USA” sau „Made in China”.
Chiar și propria noastră piață a început să fie invadată, produsele românești făcând cu greu față, mai ales din cauza faptului că aceste produse de cele mai multe ori sunt mai ieftine sau mult mai cunoscute ca cele românești.
Se naște astfel o întrebare importantă: „Avem noi nevoie de diplomație?”. Răspunsul este: ”Da”. Avem nevoie de diplomație, căci prin eforturile susținute ale diplomaților, șefilor de stat, oameni de afaceri și organizații guvernamentale și nonguvernamentale s-a realizat și continuă să se realizeze o îmbunătățire a relațiilor dintre România și diverse state, o cooperare strânsă în domeniul securității, România obținând chiar și președinția OSCE timp de un an.
România a avut din 1990 două obiective majore: integrarea în U.E. și aderarea la NATO. Pentru îndeplinirea lor a fost conștientă că trebuie să depună o muncă uriașă, mai ales din punct de vedere economic, România aflându-se acum 14 ani în mari dificultăți economice, cu un vast domeniu al statului care trebuia privatizat și fără nici un investitor străin. S-a creat astfel mediul legislativ pentru atragerea investitorilor străini și chiar dacă aceștia s-au reîntors în țara de origine și au lăsat totul baltă in România, alții s-au luptat în legislația romaneasca, au câștigat și s-a format un trecut, o tradiție în România. Cel mai viu exemplu în acest sens sunt societățile de telefonie mobilă Connex si Orange.
A urmat apoi marea privatizare a societăților românești care s-a făcut destul de greu și în timp, uneori nu lipsite de scandaluri din cauza corupției care era și continuă să fie în unele ramuri ale administrației românești. Deși s-au înființat comisii speciale tot mai există astfel de cazuri de corupție. Totuși nu putem vorbi de eradicarea corupției în România atâta timp cât ea există și în alte state ale lumii.
România, în acești 14 ani care s-au scurs de la revoluție, și-a pus la punct legislația, învățământul, a restructurat armata ca să corespundă normelor impuse de către NATO, a încheiat tratate de cooperare științifico-tehnologică și și-a scos economia din impas, care se găsea la un moment dat aproape de colaps.
Din aceste două obiective pe care le-avut (integrarea în U.E. și NATO), unul a fost îndeplinit deja. În 2003 România a fost invitată să adere la NATO iar în 2004 această invitație s-a transformat într-una de a deveni membru cu drepturi depline în acest organism. Poate ne întrebăm cum a fost posibil, atâta timp cât România încă mai bate la porțile U.E. Prin eforturile susținute ale diplomaților români și ale oamenilor de afaceri români aflați peste hotarele țării, s-a realizat scoaterea României din anonimat. Din 1989 statul român a participat la toate convențiile privind securitatea, pacea și dezvoltarea în lume. De asemenea s-a dovedit a fi un aliat de nădejde al NATO și acest lucru s-a observat prin punerea la dispoziția NATO a trupelor armate românești, a spațiului aerian și prin acceptarea embargoului impus Iugoslaviei, chiar dacă și România a avut de pierdut. Aici nu a mai fost vorba de interesele unui stat, ci de interesele întregii comunități europene și euro-atlantice. Mai mult chiar, după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, România a luptat alături de SUA pentru înlăturarea acestui flagel, care a luat naștere din cauza unor ideologii ce nu țin cont de prețul pe care îl are viața omenească.
România mai are de realizat integrarea în U.E., dialoguri de la egal la egal și îmbunătățirea economiei prin crearea a cât mai multor piețe de desfacere.
ANEXE
STATE ÎN CARE FUNCȚIONEAZĂ MISIUNI
DIPLOMATICE ALE ROMÂNIEI
A.EUROPA
1.Albania
2.Austria
3.Republica Belarus
4.Regatul Belgiei
5.Bosnia și Herțegovina
6.Republica Bulgaria
7.Republica Cehă
8.Republica Cipru
9.Republica Croația
10.Regatul Danemarcei
11.Republica Elenă
12.Confederatia Elvețiană
13.Republica Finlanda
14.Republica Franceză
15.Republica Georgia
16.Republica Federală Germania
17.Republica Islanda
18.Republica Italiană
19.Republica Federală Iugoslavia
20.Republica Letonia
21.Marele Ducat al Luxemburgului
22.Macedonia
23.Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord
24.Republica Moldova
25.Regatul Norvegiei
26.Regatul Olandei
27.Republica Polonă
28.Republica Portugheză
29.Federația Rusă
30.Vatican
31.Republica Slovacă
32.Republica Slovenia
33.Spania
34.Regatul Suediei
35.Republica Turcia
36.Ucraina
37.Republica ungaria
B.AMERICA
1.Republica Argentina
2.Republica Federativă a Braziliei
3.Canada
4.Republica Chile
5.Republica Columbia
6.Republica Cuba
7.Statele Unite Mexicane
8.Republica Peru
9.Statele Unite ale Americii
10.Republica Orientală a Uruguayului
11.Republica Venezuela
C.AFRICA
1.Republica Africa de Sud
2.Republica Angola
3.Republica Camerun
4.Republica Federală Democrată Etiopia
5.Republica Kenia
6.Republica Federală Nigeria
7.Republica Senegal
8.Republica Zimbabwe
D.ORIENTUL MIJLOCIU ȘI AFRICA DE NORD
1.Republica Algeriană Democratică și Populară
2.Republica Arabă Egipt
3.Statul Emiratele Arabe Unite
4.Regatul Hașemit al Iordaniei
5.Republica Irak
6.Statul Kuweit
7.Republica Libaneză
8.Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă
9.Regatul Maroc
10.Statul Quatar
11.Republica Arabă Siriană
12.Republica Sudan
13.Republica Tunisia
14.Republica Yemen
15.Statul Israel
16.Regatul Arabiei Saudite
E.ASIA, ORIENTUL MIJLOCIU ȘI INDEPĂRTAT
1.Republica Azerbaidjan
2.Republica Armenia
3.Australia
4.Republica Populară China
5.Republica Populară Democrată Coreea
6.Republica Filipine
7.Republica India
8.Repuublica Indonezia
9.Republica Islamică Iran
10.Japonia
11.Republica Kazakhstan
12.Malayezia
13.Republica Islamică Pakistan
14.Republica Singapore
Lista siglelor
1. B.E.R.D. – Banca Europeană Pentru Reconstrucție și Dezvoltare
2. B.M. – Baca Mondială
3. C.A.E.R. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
4. C.E. – Consiliul Europei
5. C.E.F.T.A. – Acordul Central European de Liber Schimb
6. C.E.E. – Comunitatea Economică Europeană
7. C.S.C.E. – Consiliul pentru Securitate si Cooperare în Europa
8. F.M.I. – Fondul Monetar Internațional
9. M.A.E. – Ministerul Afacerilor Externe
10. N.A.T.O. – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
11. O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
12. O.S.C.E. – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
13. S.U.A. – Statele Unite ale Americii
14. U.D.M.R. – Uniunea Democrată Maghiară din România
15. U.E. – Uniunea Europeană
16. U.R.S.S. – Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice
BIBLIOGRAFIE
A.DOCUMENTE
1.Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, 1961.
2.Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare, 1963.
B.LUCRĂRI GENERALE
3.Babiuc, Victor, ”Cuvânt la puterea a patra”, Editura Pro Domo, București, 2000.
4.Barbu, Alexandru, ”Aghiotant la trei miniștri ai apărării”, Editura Ion Cristoiu, București, 2000.
5.Barbu, Daniel, ”Republica absenta. Politica și societate în România post-comunistă”, Editura Nemira, București, 1999.
6.Barbu, Daniel (coordonator), ”Firea românilor”, Editura Nemira, București, 1998.
7.Berindei, Dan, ”Din începuturile diplomației românești moderne”, Editura Politică, București,1965.
8.Berindei,Dan, „Revoluția română din 1948, Editura Politică, București, 1974.
9.Boda, Iosif, ”Cinci ani la Cotroceni”, Editura Evenimentul Românesc, București, 1999.
10.Boia, Lucian, ”România țară de frontieră a Europei”, Editura Humanitas, București, 2002.
11.Caragea, Clia, ”Dialog cu Ion Cristoiu”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
12.Constantin, Mareș, ”Articole Politice”, Editura Dorul, Alba-Iulia, 1997.
13.Cosea, Mircea, ”Jurnal în tranziție”, Editura Expert, București, 1995.
14.Cristoiu, Ion, ”Singur împotriva tuturor: pamflete politice 1990-1999”, Editura Evenimentul Românesc, București, 1999.
15.Duculescu,Victor, ”Succesiunea statelor în tratatele internaționale”, Editura Academiei, București, 1972.
16.Enache, Marian, Cimpoeșu, Dorin, ”Misiune diplomatica în Moldova (1993-1997)”, Editura Polirom, Iași, 2000.
17.Iliescu, Ion, ”Revoluție și reformă”, Editura Enciclopedică, București, 1994.
18.Maziliu, Dumitru, ”Dreptul marii-tendințe și orientări contemporane”, Editura Academiei, București, 1980.
19.Maziliu, Dumitru, ”Tratat privind Teoria și Practică Negocierilor”, Editura Lumine Lex, București, 2002.
20.Puscas, Vasile, ”Căderea României în Balcani”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
C.LUCRĂRI DE SPECIALITATE
21.Anghel, Ion, M, ”Drept diplomatic”, Editura Enciclopedică și Științifică, București, 1984.
22.Aureliu, C, Alexandru, ”Principii ale relațiilor dintre state”, Editura Politică, Bucuresti, 1966.
23.Bogdanescu, C., ”Dezarmarea-problema cheie a vieții internaționale”, Editura Politică, București, 1962.
24.Bianu, Corin, ”Scenariul NATO pentru dezintegrare României”, Casa Editoriala Odeon, București, 1999.
25.Buzatu, Gheorghe, ”Geopolitica (studii)”, Editura Glasul Bucovinei, 1994.
26.Cojocaru, Gheorghe, ”Colapsul URSS și dilema româno-române”, Editura Omega, București, 2001.
27.Diaconu, Ion, ”Minoritățile în mileniul al treilea, între globalism și spirit național”, Asociația Română pentru Educație Democratică, București, 1999.
28.Dolgu, Gheorghe, ”România și înarmările”, Editura Politică, București, 1974.
29.Dumitru, P, ”Paradoxele politice”, Editura Didactica si Pedagogică, București, 1994.
30.Gallagher, Tom, ”Democrație și naționalism în România, 1989-1998”, Editura All, București, 1999.
31.Huntington, Samuel, ”Ordinea politică a societăților în schimbare”, Editura Polirom, Iași, 1999.
32.Hurezeanu, Emil, ”Istoria prezentă a României în 1001 de minute la microfonul Europei Libere”, Editura Albatros, Bucuresti, 1997.
33.Iancu, Aurel, ”Politică și economie. Repere ale unui sistem economic performant”, Centrul Român de Economie Comparată și Consensuală, Bucuresti, 2000.
34.Iliescu, Ion, ”Toamna diplomatică”, Editura Redacției Publicațiilor pentru Străinătate, București, 1999.
35.Ionașcu, I., ”Istoria românilor”, Editura Albatros, București, 1971.
36.Isărescu, Mugur, Constantin, ”Un proiect deschis: Strategia națională de dezvoltare economică a României pe termen mediu. Documente”, Editura Centrul Român de Economie Comparată și consensuală”, București, 2000.
37.Kissinger, Henry, ”Diplomația”, Editura All, București, 2002.
38.Malița, Mircea, ”Teoria și practica negocierilor”, Editura Politică, București, 1972.
39.Malița, Mircea, ”Diplomația. Școli și Instituții”, Editura Didactică și Pedagogică, Ediția a 11-a Revăzută și Adăugită, București, 1975.
40.Malița, Mircea, ”Anul 2000”, Editura Politică, București, 1972.
41.Marino, Adrian, ”Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice și culturale, Editura Polirom, Iași, 2000.
42.Maziliu, Dumitru, ”Proclamația revoluției române: 10 ani de la speranțele din ’89”, Editura Lumina Lex, București, 1999.
43.Maziliu, Dumitru, ”Diplomația. Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, București 2003.
44.Măgureanu, Virgil, ”Studii de Sociologie Politică”, Editura Albatros, București, 1997.
45.Moreau,Phillipe,”Organizatii internationale contemporane”,Institutul European,Iasi,1998.
46.Stoica,Stan,”Romania o istorie cronologica 1989-2002”,Editura Meronia,bucuresti,2002.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diplomatia Romaneasca 1989 2003 (ID: 150912)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.