Diplomatia Rol, Functii

Introducere

Lucrarea propune o analiza in detaliu a rolului si a functiilor diplomatiei in cadrul relatiilor economice internationale. Totodata lucrarea urmareste o analiza a notiunilor teoretice existente si a modului in care diplomatia a influentat evolutia economiei de-a lungul timpului.

Motivatia elaborarii unei astfel de lucrari o constituie in principal, necesitatea intelegerii rolului diplomatiei si a functiilor acesteia, strans corelata cu dorinta de a acumula mai multe cunostinte in acest domeniu.

Posibilitatea dezvoltarii cunostintelor teoretice in acest areal dar si oportunitatea de a ma familiariza cu literatura de specialitate din acest domeniu au reprezentat principalele motive in realizarea unei lucrari de specialitate pe aceasta tema. Conform temei alese, am prezentat conceptele teoretice si practice ale diplomatiei, pricipalul obiectiv urmarit fiind o mai buna intelegere a diplomatiei in cadrul relatiilor economice internationale.

Un alt obiectiv il reprezinta stabilirea principalelor elemente care influenteaza relatiile diplomatice dintre state, acest obiectiv fiind indeplinit odata cu prezentarea principalelor caracteristici ale diplomatiei, tipurile de diplomatie precum si a modului in care aceastea determina structura unei societati.

Lucrarea reprezinta o analiza a modului in care diplomatia influeneaza relatiile economice internationale. Alegerea acestei teme a fost facuta pe baza unor criterii personale iar principalul factor de decizie a fost constituit de dorinta de a afla cat mai multe informatii despre acest domeniu.

Lucrarea de licenta are in vedere mai multe capitole si subcapitole conforme cu subiectul ales a fi analizat, fiind structurata in patru capitol. In primul capitol am urmarit definirea termenului de diplomatie si a principalelor caracteristici ale acestuia, aceasta reprezentand o modalitate prin care am putut capata o idee de ansamblu privind complexitatea diplomatiei, precum si a tipurilor de diplomatie folosite in practica in diferite sectoare. Asadar, acest capitol urmareste familiarizarea cu acest subiect, prin revizia literaturii de specialitate si a notiunilor teoretice existente.

Cel de-al doilea capitol urmareste trecerea catre o zona mai complexa, privind diplomatia economica. In cadrul acestui capitol am prezentat relatiile in plan economic dintre state precum si formele diplomatiei economice. Relațiile economice dețin poate cel mai important loc în cadrul relațiilor internaționale, in lumea actuală fiind esențială comunicarea între state, dezvoltarea relațiilor între acestea cât și colaborarea în ceea ce privește schimburile de valori.

Cel de-al treilea capitol al lucrarii de licenta s-a axat pe prezentarea negocierilor diplomatice, acestea reprezentand funcția principală a diplomației. Negocierile sunt într-o dezvoltare continuă, acest termen fiind definit prin natura importanței în acest sector de activitate. Acest capitol evidentiaza importanta negocierilor dintre state in cadrul relatiilor economice internationale, pentru o mai buna intelegere a subiectului dezbatut in studiul de caz.

Al patrulea capitol este exclusiv bazat pe un studiu de caz complex care urmareste desfasurarea negocierilor diplomatice in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului fiind dezbatuta Runda de la Doha, cum s-a ajuns la impasul Rundei care a inceput la Qatar în 2001 și care vor fi urmările acesteia în cadrul schimburilor comerciale internaționale. Cauzele neincheierii Rundei Doha sunt destul de actualizate in literatura de specialitate, precum și consecințele ce vor decurge în urma acestei crize instituționale a OMC.

Diplomația

1.1 Diplomația: definire

Diplomația a fost de-a lungul timpului asociată, în evoluția relațiilor internaționale, cu eforturile statelor de a reglementa litigiile și conflictele dintre ele, de a-și apăra și promova interesele naționale pe calea tratativelor, de a menține și de a dezvolta relații pașnice cu celelalte state.

Noțiunea de diplomație își are originea la grecii antici. Cuvântul "diplomație" vine de la grecescul "diploo", în traducere, dublez, care desemna acțiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, unul fiind dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă, purtătorul unui astfel de dublet numindu-se diplomat iar activitatea desfășurată de el, diplomație.

În literatura de specialitate există mai multe definiții ale diplomației. O primă definiție a conceptului de diplomație, pe care o regăsim în DEX este aceea de “Activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi diplomatici, în scopul realizării politicii sale externe”.

Specialiștii în diplomație aduc însă conceptului de diplomație mai multe semnificații care sunt de cele mai multe ori complementare. Astfel, în continuare vor fi prezentate o serie de definiții atribuite noțiunii de diplomație:

Harold Nicolson, unul dintre specialiștii în diplomație a spus că: „Teoreticienii secolului al XVI -lea au susținut ideea conform căreia primii diplomați au fost îngerii, ca mesageri ce făceau legătura între Cer și Pământ”.

Mai târziu, la începutul secolului al XIX-lea, De Flassan scria: „Diplomația este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani încoace, știința raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica, aceasta are ca obiect cunoașterea cărților, a vârstei și autenticității lor”.

Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, definește diplomația ca fiind „știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”. De asemenea, el consideră că, „Diplomația, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect precis și distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepția cea mai uzitată, ea este știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”.

Ernest Satow, diplomat britanic care a trăit la începutul secolului al XX-lea, autor al unui ghid de diplomație, consideră că diplomația „reprezintă modul de aplicare a inteligenței și tactului în conducerea relațiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându-se uneori și asupra relațiilor cu stalele vecine”.

H. Nicolson definește diplomația astfe:„Diplomația este conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste relații”.

Diplomatul francez Jean Serres, care s-a preocupat și de realizarea unor lucrări teoretice privind diplomația și protocolul, consideră că: „Diplomația este arta de a reglementa pașnic dificultățile care pot apărea între state. Diplomații sunt executanții ei”.

Într-o altă lucrare, a aceluiași autor, găsim o prezentare ceva mai detaliată: „Diplomația guvernează raporturile între state. Aceasta este arta de a atrage simpatiile pentru țara sa și de a o înconjura de prieteni, care să-i protejeze independența și, de asemenea, de a regla în mod pașnic conflictele internaționale”. Ca urmare, „Obiectul diplomației este, pe baza utilizării metodelor pașnice și a practicii concilierii, de a strânge legăturile unei țări cu guvernele aliate, de a dezvolta relații amicale cu țările neutre și, de asemenea, de a ține la respect guvernele ostile”.

Un autor american, James Rives Childs, susține că „Arta diplomației constă în a face politica unui guvern înțeleasă și, dacă e posibil, acceptată de alte guverne. Politica este deci esența relațiilor străine; diplomația este procesul prin care politica este împlinită”.

W. Watson, diplomat și autor al mai multor studii și lucrări privind diplomația, subliniază: „Prin diplomație înțeleg dialogul dintre statele independente. Cred că este o greșeală a lega prea mult conceptul de diplomație de ambasade și serviciile diplomatice, așa cum se face adeseori. Aceste instituții alcătuiesc doar o cale de realizare a dialogului. De asemenea, am găsit preferabil să nu folosesc cuvântul diplomație sinonim cu politica externă a unui stat, cu toate că și această utilizare este frecventă. Merită realizată distincția dintre politica externă ca substanță a relațiilor unui stat cu alte puteri și diplomație ca proces de dialog și negociere, prin care statele dintr-un sistem își organizează relațiile și își urmăresc obiectivele prin mijloace pașnice”.

Petre Tănăsie, autorul unui recent curs de „Uzanțe diplomatice”, consideră că diplomația este o „știință, artă și activitate”, menită să reprezinte statele, să ducă la îndeplinire politica lor externă, să le apere și să le promoveze interesele.

Din articolul dedicat diplomației, în Dicționarul diplomatic, selectăm câteva paragrafe: DIPLOMAȚIE. Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat, sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel, deopotrivă, acțiunea proprie a agenților diplomatici și activitatea specifică a ministrului afacerilor externe (secretarului de stat), a adjuncților săi, ca și activitatea șefului de stat, a primului ministru, precum și a altor persoane în domeniul politicii externe. Diplomația se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relațiilor externe ale unui stat, al apărării drepturilor și intereselor acestuia, al conduitei sale practice în viața internațională. Formă distinctă a raporturilor bilaterale și multilaterale dintre state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi și activități oficiale și căutarea, prin intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin înțelegeri directe. În această accepție, vocația de diplomat rezidă în asigurarea bunăstării popoarelor, menținerea unor relații pașnice, de cooperare și de înțelegere între ele, cu respectarea personalității fiecărui stat și popor. În cazul unor neînțelegeri, diplomația este chemată să contribuie în mod nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între state, stingându-se un anumit diferend și eliminându-se, sau atenuându-se cauzele care l-au determinat.

Așadar, putem observa că de-a lungul timpului diferiți autori au atribuit diferite noțiuni conceptului de diplomație, acestea evoluând odată cu trecerea timpului și căpătând semnificații din ce în ce mai clare, având principii determinate, întrucât diplomația are la bază un obiectiv precis, mai exact, acela de a reglementa raporturile existente între state.

Diplomația a evoluat în timp deoarece lumea se află într-o continuă schimbare, relațiile diplomatice fiind nevoite să se adapteze situației reale care există între statele și organizațiile internaționale ale lumii.

1.2 Tipuri de diplomatie

Trăim într-o epocă în care se produc transformări continue profunde în cadrul teoriei și practicii diplomației, conturându-se astfel diferite sectoare în cadrul acesteia, fiecare dintre ele având preocupări specializate. Astfel, diplomația este împărțită în funcție de diferite domenii: publică, nucleară, economică, culturală, parlamentară, diplomația apărării și diplomația transformațională.

Primul care a introdus noțiunea de diplomație publică a fost Edmund Guillion în anul 1965. Diplomația publică are în vedere modul în care guvernele (sau organizațiile internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite), deliberat, prin intermediul atât a oficialităților, cât și a persoanelor particulare, instituțiilor, comunică cu cetățenii altor state. Hans Tuch definește diplomația publică drept proces de comunicare a guvernului unei țări cu publicul străin, în încercarea de a explica acestuia ideile și idealurile națiunii respective, instituțiile și cultura acesteia, cât și interesele naționale și politicile actuale. Spre deosebire de diplomația tradițională care se ocupă de guverne, diplomația publică are în vedere și organizațiile non-guvernamentale și indivizii.

Diplomația nucleară reprezintă integritatea tuturor activităților diplomatice și a consecințelor lor, având ca rezultate convenții, tratate și acorduri încheiate pe plan mondial, care fac referire la condițiile de utilizare a armamentului nuclear sau la folosirea și interzicerea acestuia. Câteva decenii la rând diplomația nucleară a reprezentat apanajul Statelor Unite ale Americii și a Uniunii Sovietice dar în prezent din ce în ce mai multe state dețin arme nucleare sau își doresc acest lucru.

Diplomația economică reprezintă cea mai importantă parte a diplomației deoarece este funcția de politică externă care conduce la realizarea stării de bunăstare în cadrul unei țări. Principalul obiectiv al diplomației economice îl reprezintă atingerea intereselor economice ale întreprinzătorilor autohtoni și ale statului, obiective care se pot atinge doar prin creearea unei cooperări strânse și eficiente între state.

Diplomația culturală este domeniul diplomației care are drept obiectiv stabilirea, susținerea și dezvoltarea relațiilor interstatale prin cultură, educație, artă și știință. Această activitate are ca obiectiv proiectarea și promovarea sistemului de valori culturale ale statului în exterior. Diplomația culturală își propune să deschidă căi alternative de comunicare, să inițieze relații culturale pe termen lung între state, să exercite influențe în sprijinirea priorităților de politică externă și să promoveze interezele economice.

Diplomația parlamentară este o diplomație directă care a crescut treptat prin numeroase misiuni parlamentare și rețele de asociații din care fac parte parlamentele. Instrumentele diplomației parlamentare sunt delegațiile parlamentare care vizitează țări străine, comisiile de politică externă și grupurile de prietenie. Odată cu implicarea parlamentelor naționale în cadrul adunărilor parlamentare internaționale numărul inițiativelor parlamentare a crescut foarte mult ceea ce a condus la implicarea parlamentelor într-o mai mare măsură în politica externă, sintagma de cooperare parlamentară fiind astfel înlocuită cu diplomația parlamentară.

Diplomația apărării este un concept politico-militar care cuprinde toate componentele sistemului de securitate națională și modul în care acestea se reflectă sau sunt interpretate în relațiile internaționale. Datorită fenomenului de globalizare care s-a dezvoltat foarte mult în ultimul timp acest gen de diplomație a dobândit un caracter accentuat de multilateralitate, negocierile fiind garantate de cadrul organizațiilor internaționale de securitate.

Diplomația transformațională este cel mai nou concept în acest domeniu, lansat de Condoleeza Rice, secretarul de stat al SUA, care a definit, într-un discurs din data de 18 ian 2006, misiunea diplomaților americani “o diplomație îndrăzneață”, “o diplomație transformațională”. Principalul obiectiv al acestui tip de diplomație îl constituie construirea și menținerea statelor democratice și bine guvernate. În cadrul aceluiași discurs, secretatul de stat argumentează printr-un punct de vedere al președintelui George W. Bush care a spus: „este o politică a Statelor Unite să sprijine creșterea mișcărilor și instituțiilor democratice din fiecare țară și cultură a lumii, scopul final fiind eliminarea tiraniei din lumea noastră“.

Așadar, este evident faptul că diplomația, prin diferitele forme pe care le îmbracă susține buna cooperare între state, servește și asigură buna funcționare a relațiilor externe, fiind menită să creeze relații pașnice și prosperitate economică.

Diplomația economică

2.1 Relațiile în plan economic

În epoca modernă, activitatea curentă a statelor este orientată spre ultilizarea eficientă a resurselor, mărirea competitivității produselor pe piața mondială, crearea unei politici comerciale potrivite, găsirea unor soluții cu privire la criză și inflație, punerea în practică a unor politici comerciale potrivite, învingerea crizelor și a inflației, dezvoltarea capacităților economice.

Relațiile economice dețin poate cel mai important loc în cadrul relațiilor internaționale, fapt de care trebuie să se țină cont în cadrul politicii externe care trebuie să susțină atât interesele politice cât și cele economice. În lumea actuală este esențială comunicarea între state, dezvoltarea relațiilor între acestea cât și colaborarea în ceea ce privește schimburile de valori.

Relațiile diplomatice reprezintă o parte a relațiilor internaționale întrucât domeniul relațiilor internaționale cuprinde relațiile culturale, economice, consulare, cât și relațiile dintre state sau organizații internaționale și interguvernamentale, toate acestea având ca și scop crearea unor misiuni diplomatice permanente.

Relațiile internaționale dintre state au în vedere stabilirea unor raporturi precum crearea unor organizații economice sau militare, încheierea de alianțe politice sau tratate, toate acestea stabilindu-se între subiectele dreptului internațional. Relațiile diplomatice au însă o formă de exercitare diferită și anume care se evidențiază prin menținerea dialogului politic în cadrul comunității internaționale prin misiuni diplomatice permanente.

Prima țară care a folosit relațiile diplomatice ca formă de reprezentare a statului pentru a întreține dialogul politic a fost Franța, în perioada lui Ludovic al XIV-lea. În timp, aceste relații nu numai că s-au diversificat dar au devenit practici universale, având ca scop avansarea diferitelor obiective în domeniile bilaterale și multilaterale.

Datorită faptului că între misiunile diplomatice și relațiile diplomatice există o legătură foarte mare mulți autori consideră că cele două nu sunt instituții juridice diferite. Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relațiile diplomatice: “Statele părți la prezenta convenție, amintind că, dintr-o epoca îndepãrtatã, popoarele tuturor țãrilor recunosc statutul agenților diplomatici, conștiente de scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor, menținerea pãcii și a securitãții internaționale și dezvoltarea de relații prietenești între națiuni, convinse că o convenție internațională cu privire la relațiile, privilegiile și imunitãțile diplomatice ar contribui la favorizarea relațiilor de prietenie între țări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor constituționale și sociale, convinse că scopul acestor privilegii și imunitãți este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice ca origine de reprezentare a statelor, afirmând că regulile dreptului internațional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fost reglementate în mod expres în dispozițiile prezentei convenții.”, susține faptul că relațiile diplomatice se stabilesc prin trimiterea de misiuni diplomatice permanente prin acodorul reciproc al statelor.

Diplomația, pe lângă faptul că reprezintă o modalitate de efectuare a politicii externe a statului, se întrebuințează și pentru atingerea obiectivelor economice, trebuie însă a nu se confunda diplomația economică cu politica economică.

Dacă ne întoarcem în timp la primele exemple de servicii diplomatice putem remarca faptul că acestea aveau la bază problemele comerciale dintre state. Serviciul diplomatic venețian a fost cel care a pus bazele diplomației ca profesie, Harold Nicolson susținând că “diplomația, ca profesiune organizată, se datorează la fel de mult intereselor comerciale ca și celor politice”.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, serviciul extern al misiunilor diplomatice a început să pună accentul pe interesele comerciale ale statului diplomat iar astfel s-au extins și relatțile economice dintre state, care odată cu avansarea tehnologică a condus la dezvoltarea activităților diplomatice. În domeniul economic apar conferințele și diplomația prin organizații internaționale.

Constituirea în 1919 a Societății Națiunilor, în scopul promovării colaborării internaționale și a menținerii păcii și securității internaționale, nu a determinat însă preocupări deosebite ale acestei organizații în domeniul economic. Astfel, Pactul Societății Națiunilor nu cuprindea decât o palidă referire cu privire la comerț, care prevede că membrii societății vor lua măsuri pentru a asigura și menține un tratament echitabil pentru comerțul tuturor membrilor. O comisie economică și una financiară înființată de către Societate în 1920, în scopul promovării și cooperării internaționale, și contopite la scurt timp în Organizația Economică și Financiară, nu au avut rezultate practice.

Odată cu crearea ONU, Națiunile Unite trebuiau, așa cum susțin prevederile din Carta, să realizeze tot ce era posibil pentru atingerea obiectivelor propuse și anume: un trai de viață mai ridicat pentru statele membre și condiții economice mai bune. În aria de coordonare a Consiliului Economic și Social al ONU (ECOSOC), scopul principal este reprezentat de rezolvarea problemelor economice internaționale și crearea unor condiții mai bune de viață. De asemenea, este conturată ideea că progresul economic și social sunt subordonate de situația politică din cadrul statelor.

După crearea ONU, statele care au devenit independente în perioada postbelică aveau ca principal scop consolidarea independenței economice dodândite, dezvoltarea și stabilizarea unei economii independente. Mai târziu, tematica economică a căpătat o importanță semnificativă, aproximativ patru cincimi din activitățile Organizației având ca obiectiv dezvoltarea economică prin valorificarea resurselor naturale, reforma agrară, industrializarea, știința, progresul tehnologic, știința și planificarea. Aceste aspecte sunt dezbătute anual în cadrul Adunării Generale a ONU.

Datorită faptului că știința și tehnica au ajuns la un nivel atât de avansat cooperarea dintre state în cadrul diviziunii internaționale s-a dezvoltat și în același timp a devenit o necessitate, dar în același timp, odată cu acest progres s-a creat un decalaj între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, cele din urmă fiind astfel defavorizate.

Diplomației îi revine un rol esențial prin intreținerea și dezvoltarea relațiilor politice dintre state cât și prin necesitatea promovării unei politici externe unitare care duc la intensificarea legăturilor în domeniul economic, științific și cultural.

Forme ale diplomației economice

Diplomația este prezentată sub mai multe forme. O primă modalitate de clasificare a diplomației este după numărul subiecților care asistă la raportul de misiune diplomatică: diplomație bilaterală și diplomație multilaterală. Diplomația bilaterală promovează interesele externe ale statelor și se manifestă prin misiunile diplomatice permanente și prin misiunile consulare, prima pentru dialogul politic iar a doua pentru promovarea intereselor private ale statelor. Diplomația multilaterală se efectuează prin conferințele internaționale și prin relațiile internaționale.

În anul 1956, în cadrul cursurilor de la Academia de Drept Internațional de la Haga, Philip C. Jessup, susținea că diplomația multilaterală are înclinații parlamentare deoarece atât în cadrul organizațiilor internaționale cât și în cadrul conferințelor sunt folosite reguli ca cele parlamentare.

O a doua modalitate de clasificare a diplomației este în funcție de durata unei misiuni; astfel avem diplomație temporară și diplomație permanentă. Diplomația temporară cuprinde misiunile speciale, misiunile specializate și conferințele internaționale. De asemenea, convenția de la Havana din 1928 împarte funcționarii diplomatici în două categorii: ordinari, reprezentanții permanenți și extraordinari, reprezentanții temporari la organizații și conferințe internaționale. Regimul misiunilor speciale a fost codificat prin Convenția de la Viena din 16 decembrie 1969 iar regimul delegațiilor la organizațiile și conferințele internaționale formează a fost codificat la Viena în 14 mai 1975 în cadrul Convenției privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale.

Diplomația normativă numește grupurile, alcătuite din reprezentanți și experți ai statelor, care au datoria de a stabili în comun norma care are ca scop îmbunătățirea relațiilor dintre state și soluționarea problemelor cu care acestea se confruntă.

Pe baza ariilor geografice, statele au format structuri informale care în cadrul conferințelor internaționale și în activitatea organizațiilor interguvernamentale acționează pentru a stabili o poziție unitară în cadrul lucrărilor organizațiilor. Un exemplu în acest sens este Grupul celor 77 care s-a format în urma Conferinței UNCTAD de la Geneva, în anul 1964, în cadrul țărilor în curs de dezvoltare care și-au exprimat printr-o declarație comuna nemulțumire cu privire la problema comerțului internațional și a dezvoltării economice internaționale, având acțiuni ulterioare în cadrul manifestărilor internaționale. Grupul acționează prin întâlnirile oficialilor statelor membre în cadrul unor conferințe organizate ad-hoc.

De asemenea, țările dezvoltate au format la rândul lor Grupul U.E, Grupul Țărilor Industrializate și Grupul țărilor mai puțin dezvoltate, având ca scop îndeplinirea intereselor lor specifice.

Pentru rezolvarea problemelor bilaterale sau mondiale dintre state s-a creat un grup, G 8, alcătuit din țările puternice: Franța, Germania, Anglia, Italia, SUA, Canada, Rusia și Japonia.

Summiturile se organizează în cadrul organizațiilor internaționale care prin reuniuni ale șefilor de state și guverne dezbat și iau hotâriri în soluționarea problemelor statelor. Un exemplu este Consiliul European, care începând din 1961, a organizat întalniri ale șefilor de state, mai târziu, în 1974, hotărându-se la reuniunea de la Paris, ca aceste întâlniri să fie anulate iar prin Actul Unic, summitul s-a instituționalizat.

Primul summit s-a întâlnit în anul 1993 la Viena, unde s-au avut în vedere discuții privind protecția minorităților, mai târziu,în 1997, la Strasbourg, s-a creat o strategie de acțiune care avea ca scop lupta împotriva drogurilor și a corupției, crearea locurilor de muncă și determinarea tinerilor de a-și cunoaște drepturile și obligațiile.

O altă organizație este OSCE, Organizația pentru securitate și cooperare în Europa, în cadrul căreia au loc summiturile la care participă șefii de state și de guverne ale membrilor organizației, fiind organizate în scopul continuării unor acțiuni comune.

Formele menționate ale diplomației economice, încheierea de acorduri și convenții prin reprezentanții statelor și crearea diferitelor organizații demonstrează că secolul actual este “secolul diplomației la vârf”.

Negocierile diplomatice

Conceptul de negociere este un comportament, o știință, un mod de a gândi, o filozofie. În literatura de specialitate găsim o serie de definiții ale negocierii care au la bază ideea de a ajunge la un acord reciproc avantajos. Mircea Malița definește negocierile ca fiind: “procese competitive desfășurate în cadrul unor convorbiri pașnice de către una sau mai multe părți, ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim și sigur a unor obiective, fixate în cuprinsul unei soluții explicite, agreată în comun.”

Indiferent de modul în care este definit conceptul de negociere, acesta pornesște de la premisa că fiecare parte dorește să își satisfacă interesele. Atunci când parțile implicate au în vedere atingerea acelorași obiective, negocierea este realizată cu succes.

Negocierile reprezintă funcția principală a diplomației și are ca scop punerea în practică a politicii externe. Dupa cel de-al doilea război mondial, datorită revoluției contemporane în industie și știință, practicile în domeniul diplomatic au ajuns la un nivel mai avansat în diversele domenii ale relațiilor dintre state.

Pentru asigurarea conviețuirii și întreținerii unor relații pașnice interstatale, diplomația aprobă acomodarea mutuală de interese, armonizarea lor echitabilă și compromisul ca concepte ce stau la baza susținerii acestor relații.

Limbajul diplomatic deține 3 trăsături esențiale: credibilitate, precizie și ambiguitate. Credibilitatea derivă din personalitatea și atitudinea pe care o prezintă diplomatul, nu din calitatea mesajului; precizia se referă atât la certitudinea și acuratețea cu care este exprimată o informație cât și la conștiinciozitatea de care dă dovadă diplomatul în respectarea normelor, protocolului și a procedurilor; ambiguitatea are în vedere prezentarea mesajelor astfel încat să fie posibilă contextualizarea și interpretarea.

Secolul al XIX-lea este cel care a marcat începutul unei evoluții deosebite a legăturilor interstatale. Pe lângă negocieri bilaterale și contactele, statele au recurs la un nou tip de dialog diplomatic, pentru dezbatarea problemelor de politică externă, în cadrul unor reuniuni internaționale.

Reuniunile internaționale erau organizate sub formă de congrese sau sub forma unor conferințe, unde reprezentanții statelor se întâlneau pentru a discuta și a soluționa diferite aspecte cu privire la rezolvarea problemelor existente. În acest scop apelau la negocieri diplomatice, fiind cea mai bună modalitate de a aplana divergențele existente. De asemenea, în urma negocierilor, reprezentanții stabileau reguli și formau principii de drept internațional, menite să conducă la dezvoltarea relațiilor dintre state.

Negocierile sunt într-o dezvoltare continuă, acest termen fiind definit prin natura importanței în acest sector de activitate, respectiv „funcție centrală a diplomației și mijlocul cel mai important și mai eficient de rezolvare pe cale pașnică a diferendelor și conflictelor internaționale, independent de natura și amploarea acestora”. Acestea se deosebesc de alte activități desfășurate în mod curent în cadrul diplomației precum discuțiile, dezbaterile, conversațiile, schimburile de idei, contactele și convorbirile prin gradul specific de formalitate. Celelalte forme menționate presupun un grad mai limitat de implicare în vederea soluționării problemelor apărute. Discuțiile au un caracter bine organizat dar nu o au temă fixată, așa cum este în cazul dezbaterilor; conversația nu presupne un subiect unic, în cadrul ei putând fi discutate mai multe probleme; schimburile de idei au ca scop principal formularea unui punct de vedere comun în urma informării reciproce dintre părți; stabilirea contactelor prezintă un rol foarte important deoarece pot apărea situații de conflict în urma cărora părțile pot să suspende legătura; convorbirile au un caracter oficial și presupun schimbul de idei dar nu și căutarea unei soluții în comun.

Inițierea și derularea unei negocieri atrage după sine crearea unui acord și anume, elaborarea unei soluții reciproc avantajoase, de aceea, negocierile diplomatice, spre deosebire de celelalte forme ale dialogului diplomatic, fac de cele mai multe ori obiectul unui comunicat prin care părțile susțin stabilirea negocierilor asupra unui subiect bine definit, care este inclus în ordinea de zi a negocierilor.

Arthur Lall definește negocierea drept „procesul de abordare a unei dispute sau situații internaționale prin mijloace pașnice, altele decât cele juridice sau arbitrale”

Se observă faptul că în Pactul Societății Națiunilor nu este menționată negocierea cât nici o altă modalitate de soluționare pașnică a problemelor, punându-se accentul pe procesele judiciare și arbitraj spre deosebire de Carta Națiunilor care abordează subiectul negocierilor diplomatice cu încredere.

Buna funcționare a metodelor din cadrul diplomației se datorează faptului că aceasta se desfășoară într-o manieră secretă, cu scopul de a menține un climat de încredere, discreție, egalitate și bună cooperare în cadrul operațiilor diplomatice.

Frecveța contactelor a crescut semnificativ în raport cu noile ritmuri de dezvoltare a lumii, toate acestea datorându-se apariției statelor independente, întrepătrunderii problemelor politice, economice și tehnice și totodata, dezvoltării mijloacelor de comunicare care au făcut ca legăturile dintre state să devina mult mai dinamice. Astfel statele au creat noi forme pentru realizarea negocierilor diplomatice, un exemplu în acest sens fiind diplomația ad-hoc, o formă prin care sunt denumite acele forme de diplomație la care statele recurg pentru realizarea unor misiuni stabilite pe o durată scurtă de timp.

Negocierile internaționale reprezintă o formă specializată de incheiere a unei tranzacții, mai ales în cazul negocierilor multilaterale care se realizează de regulă în cadrul conferințelor și mai puțin în cazul negocierilor bilaterale care îmbracă o formă relativ neformalizată.

Diplomația conferințelor care este considerată o artă, s-a adaptat schimbărilor la fel ca și celelalte forme ale diplomației, devenind într-o oarecare măsură standardizată și fiind din ce în ce mai mult practicată, fapt datorat volumului afacerilor internaționale care a avut o creștere semnificativă.

Runda Doha

Introducere

Odată cu sfârșitul celui de al doilea Război Mondial, Statele Unite hotărăsc să edifice noua ordine internațională, libertatea schimburilor fiind una dintre principalele direcții. Primul pas în globalizarea pieței îl reprezintă crearea Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) în anul 1947, acesta fiind înlocuit mai târziu, în ianurie 1995, cu Organizația Mondială a Comerțului (OMC), scopul fiind continuarea negocierilor în ceea ce privește liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii prin înlăturarea barierelor tarifare și netarifare, și totodata emiterea unor noi regulamente în domeniul comerțului. De asemenea, acordurile OMC prezintă un mecanism general de reglementare a diferendelor, membrii apărându-și astfel drepturile.

În literatura de specialitare un loc important îl reprezintă a patra întrunire desfășurată la Qatar, cunoscută pentru complexitatea și numărul mare de domenii negociate și totodata pentru rezultatele care au avut repercursiuni la nivel internațional. Problema centrală care îi îngrijorează în special pe membrii OMC și ai statelor în calitate de observatori la preocupările instituției de factură mondială, este cum s-a ajuns la impasul Rundei care a inceput la Qatar în 2001 și care vor fi urmările acesteia în cadrul schimburilor comerciale internaționale.

Literatura de specialitate este destul de actualizată în ceea ce privește cauzele neîncheierii Rundei Doha, precum și consecințele ce vor decurge în urma acestei crize instituționale a OMC.

Runda de la Doha mai este cunoscută și sub numele de “Runda Doha pentru Dezvoltare” și “Runda Mileniului”, ideea fiind aceea că țările dezvoltate nu își urmăresc numai interesele proprii și sunt preocupate și de situația țărilor în dezvoltare, lupta împotriva sărăcirii și lichidarea subdezvoltării

Organizarea Rundei Doha

Începând cu nașterea OMC au avut loc șapte Conferințe Ministeriale, considerate cea mai bună modalitate în vederea negocierilor unor domenii a căror importanță diferă de la stat la stat, fiecare având însușiri fundamentale, fiind definitorii pentru perioada în care au avut loc. Prin participare și obiective, întrunirea de la Doha (9-13 noiembrie 2001) a fost unul dintre cele mai importante evenimente economice, unind aproximativ 3000 de participanti, reprezentanți ai guvernelor din cele 142 de state membre ale OMC în acea perioadă precum și membri ai statelor care doreau să adere la OMC.

Aflându-se într-un moment în care economia mondiala prezenta scăderi, conferința s-a prelungit cu o zi peste durata prevăzută, ceea ce a condus la rezultate pozitive privind dezvoltarea sistemului multilateral de comerț și emiterea unor semnale adevărate de cooperare între state.

Documentele care urmau să fie adoptate, au alcătuit ceea ce membrii reprezentanți ai țărilor dezvoltate și în curs de dezvoltare au intitulat “Agenda de Dezvoltare de la Doha”, aceasta având repercursiuni în Declarația Ministarială, care emitea un program complex de negocieri comerciale multilaterale și preciza programul de lucru al OMC pentru perioada care urma. Sunt vizate negocieri în ceea ce privește liberalizarea în mai multe domenii începând cu domeniile tradiționale (produse industriale și agricultura) și până la servicii, care au fost introduse în sistemul multilateral de comerț în 1995. Mai mult decât atât, pentru prima dată vor fi puse în discuție noi domenii, foarte importante pentru dezvoltare, precum relația dintre investiții și comerț, relația din concurență și comert și cea dintre mediul înconjurător și comerț. De asemenea, este vizată negocierea de reguli multilaterale în cadrul achizițiilor publice și al facilitării comerțului.

Datorită ariei largi de domenii regăsite în cadrul acestei runde, fiecare stat participant a avut posibilitatea de a crea un echilibru între avantaje și angajamente, micile diferențe având loc la nivelul politicii comerciale.

Agenda de Dezvoltare de la Doha are în vedere pe de o parte faptul că dezvoltarea este scopul fundamental al Conferinței iar pe de altă parte, că negocierile reprezintă cea mai importantă parte a programului, alături de problemele întâmpinate de țările în curs de dezvoltare în ceea ce privește aplicarea acordurilor existente.

În cadrul negocierilor, miniștrii au luat hotărârea, în mod egal, să prelungească datele limită pentru înlăturarea subvențiilor la export pentru diferite țări în curs de dezvoltare, pentru acordarea unor protecții de către țările dezvoltate pentru brevetele farmaceutice și pentru datele de testare, și totodata s-au alăturat problemelor cu care se contruntau țările care nu erau capabile să producă variante generice ale medicamentelor brevetate, pentru aplicarea acestor dispoziții stabilindu-se texte detaliate .

Inițial însă, scopul a fost ajungerea la o înțelegere privind subiectele de negociere până la data de 1 ianuarie 2005, existând însă și excepții precum clarificarea și îmbunătățirea Memorandumului de înțelegere în ceea ce privea soluționarea litigiilor, care avea termenul limită la 31 mai 2003, ele nefăcând parte din punct de vedere tehnic din “angajamentul unic”. O altă excepție este reprezentată de negocierile în ceea ce privea un sistem de înregistrare a indicațiilor geografice pentru băuturi spirtoase și vinuri, termenul limită fiind cea de a cincea Conferință Ministerială care urma să aibă loc în 2003. Termenele au fost însă depășite.

Evoluția negocierilor în Runda de la Doha

Din cauza complexității lor, negocierile s-au dezvoltat în mai multe etape, ilustrând aquis-ul, adică ceea ce se efectuase până la momentul respectiv, micșorând astfel deosebirile lor prin intermediul unor acorduri intermediare. Începutul a fost marcat de Declarația de la Doha care a avut încă din punctul de plecare câteva scopuri țintă bine stabilite pentru Runda în sine, scopul fiind găsirea unui teren comun și ajungerea la un consens, cu mențiunea că membrii au avut și poziții divergente de-a lungul negocierilor.

Doha, 2001

În Agenda de Dezvoltare sunt incluse negocieri privind produsele manufacturate, agricole și serviciile. Scopul Rundei, conform membrilor acesteia, a fost de a face regulile mai accesibile în cadrul comerțului, pentru țările în curs de dezvoltare. Oponenții considerau că runda va crea un sistem de reguli care nu vor permite dezvoltare și în același timp vor interveni în mod excesiv și spațial politic al statelor.

Cancun, 2003

Următoarea întalnire, după cea din 2001 la Qatar, a avut loc la Cancún în 2003. Discuțiile au încetat după 4 zile, timp în care nu au căzut de acord asupra unui cadru de derulare a negocierilor, datorită disputelor dintre țările dezvoltate și cele aflate în curs de dezvoltare. S-au discutat probleme privind standardele antimonopol și de cartel, statutul investitorilor străini, precum și transparența în achizițiile guvernamentale, care ar fi permis companiilor străine să deruleze afaceri în sectorul public, dar care a provocat proteste din partea statelor în curs de dezvoltare, acestea dorind să păstreze controlul asupra sectoarelor industriale cheie. Progresul a fost aproape inexistent deși au mai existat tratative după întalnirea de la Doha.

Întrunirea s-a incheiat înainte ca membrii să convină asupra începutului unui text de negociere, neaducând nici-o schimbare în cadrul Programului de lucru convenit la Doha. Învinșii au ieșit reprezentanții SUA, micii producători de cafea din America Latină și producătorii africani de cacao, fiind câștigători, aceștia bucurându-se de faptul că nu s-a ajuns la înțelegeri în ceea ce privea eliminarea barierelor protecționiste, reglementarea investițiilor internaționale și deschiderea unor noi piețe.

Deși obiectivul era analiza progreselor de la Doha până la momentul respectiv, unica realizare a reuniunii interministeriale de la Cancun a fost conturarea unui grup puternic al statelor în curs de dezvoltare, contrapondere grupului SUA-UE-Japonia. G21, grupul celor 21, condus de Brazilia, China și India, țări care reprezintă împreună jumătate din populația lumii, a fost cotat însă cu puține șanse de către analiști, aceaștia luând în considerare protecționismul din India și totodata, preconizând divergențe între Brazilia și China.

Geneva, 2004

Pe 23 iulie 2004, o altă reuniune s-a organizat la Geneva unde au participat SUA, UE, Brazilia, Australia, India și Japonia care și-au trimis reprezentații, la solicitările lansate de G8. Se aveau în vedere negocierile de liberalizare a comerțului mondial, scopul fiind salvarea ciclului de negocieri de la Doha, care în mod normal ar fi trebuit încheiat în 2004. Problemele întampinate au fost legate de neînțelegerile dintre țările din Sud și cele din Nord în ceea ce privea reducerea subvențiilor agricole, iar pe de altă parte disputa asupra reducerii taxelor vamale pentru produsele agricole dintre UE si SUA.

Paris, 2005

Pentru a face simțit progresul înainte de întâlnirea planificată în decembie la Hong Kong, negociatorii au ținut sesiunea de negocieri la Paris, în mai 2005. Au avut în vedere protestul Franței împotriva reducerii subvențiilor pentru fermieri, timp în care SUA, UE, Australia, India și Brazilia nu au reușit să ajungă la un acord privind carnea de vită, de pui și orezul. Cu toate acestea, s-a incheiat un acord în ceea ce privea vechea problemă a conversiei în procentaje a taxelor vamale practicate la produsele agricole. Ideea conversiei fusese pusă în discuție de mult timp, dar lipsa unei decizii concrete pentru aplicarea ei a oprit și negocierile de la Doha.

Hong Kong, 2005

După căderea Conferinței, membrii au încercat din nou să convină asupra regimului privind agricultura și intrarea pe piață a produselor neagricole, aceste fiind considerate problemele Rundei Doha, dar s-au lovit de o altă nereușită (iulie 2005).

Odată cu numirea lui Pascal Lamy director general al OMC în septembrie 2005, lucrurile au luat o altă întorsătură, stabilindu-se a șasea Conferință la Hong Kong, China, în decembrie 2005, unde modalitățile ar fi trebuit adoptate iar negocierile încheiate până la sfârșitul anului 2006.

Miniștrii de comerț care reprezentau majoritatea guvernelor au convenit la o înțelegere care stabilea termenul limită pentru excluderea subvențiilor la exporturile agricole în 2013, nu în 2010. De asemenea, ultima declarație care a soluționat câteva dintre problemele care au stat în calea adoptării unui acord comercial mondial, pretindea țărilor industrializate un lucru pe care SUA dorea să îl îndeplinească de câțiva ani, și anume, să își deschidă piețele bunurilor din unele din cele mai sărace națiuni. Aceasta i-a impulsionat pe negociatori să încerce să stabilească, până la sfârșitul lui 2006, un set de reguli comerciale mondiale. De asemenea, în cadrul întrunirii s-a discutat despre câteva cifre semnificative precum termenele limita pentru a scăpa de subvențiile la exportul de bumbac în 2006, subvențiile agricole la export în 2013, precum și despre un angajament în dezvoltare critică care presupunea că după 2008, țările cel mai puțin dezvoltate se vor bucura de liber access, cel puțin 97%.

Din păcate însă, după cum releva presa internațională, la alte capitole de pe agenda reuniunii nu s-au înregistrat prea multe progrese, motiv pentru care mulți analiști au văzut în acordul la care s-a ajuns, după multe zile de negocieri, doar un aranjament ce a salvat reputația OMC și a oprit eșecul total al reuniunii. Așadar, discuțiile intense ale membrilor nu au avut niciun rezultat, ei neajungând la un acord cu privire la diferențele în cadrul problemelor discutate. S-a decis că în perioada următoare negocierile să fie continuate asupra reducerii taxelor la importurile de produse agricole și liberalizarea comerțului cu produse industriale. Această conferință a prelungit sfârșitul Programului de lucru de la Doha până în anul 2006.

Geneva, 2006

Ca urmare a nerespectării termenului limită impus de către Autoritatea privind Promovarea Comerțului din SUA, Pascal Lamy a fost nevoit să suspende negocierile în iulie 2006, fără să se înregistreze niciun progres în reducerea diferențelor pe pozițiile menținute. Discuțiile din iulie 2006 din Geneva nu au condus la un acord în ceea ce privea scăderea taxelor la import și reducerea subsidiilor agricole, iar continuarea negocierilor ar dura luni dacă ar reîncepe. Un rezultat pozitiv al Rundei de la Doha a devenit foarte incert datorită autorității comerciale conferită prin Actul de Comerț din 2002 președintelui American, George W. Bush, care urma să expire în 2007. În continuare, orice pact comercial trebuia aprobat de Congresul SUA, ceea ce face ca lucrurile să fie mai grele pentru SUA și reduce puterea altor țări de a participa. Hong Kong a dorit să medieze discuțiile eșuate despre liberalizarea comerțului. Raymond Young, directorul general de Comerț și Industrie, susține că teritoriul care a găzduit ultimele negocieri are experiență privind comerțul liber iar asta îi permite să joace rolul de “broker cinstit”.

Peter Mandelson, la o zi după ce negocierile globale au eșuat la Geneva, a criticat SUA declarând că această țară este responsabilă de eșecul negocierilor care durează de cinci ani în cadrul Rundei Doha și a prevenit asupra consecințelor negative în cadrul comerțului global, mai ales țările sărace, care ar fi avut de profitat cel mai mult de pe urma unui acord. Comisarul a afirmat că în octombrie va propune o “nouă agendă” pentru acordurile comerciale care țintesc deschiderea piețelor cu China și alte puteri comerciale. Cei mai puternici actori din cadrul OMC, reunite în G6 au eșuat în incercarea de a salva negocierile de la Doha. UE. SUA, Australia, Brazilia, India și Japonia nu au reușit să ajungă la un acord în ceea ce privește punctele esențiale ale negocierilor comerciale legate de producția industrială și agricultură.

Potsdam, 2007

Mai târziu, în februarie 2007, negocierile aveau să fie reluate în mod oficial iar în iunie 2007 proiectele de texte urmau să fie prezentate de către președinții celor două domenii problematice. Negocierile au eșuat la conferința de la Potsdam, datorită faptului că SUA, UE, Brazilia și India nu au putut ajunge la un acord asupra deschiderii de piețe industriale și agricole în diferite țări. Un alt motiv a fost constituit de neacordarea de subvenții agricole țărilor bogate. Se anunța o nouă perioadă de protecționism în politicile comerciale ale marilor economii naționale. Negocierile în cadrul G4 erau considerate ultima șansă reală de a ajunge la un acord înaintea termenului limită stabilit de OMC (sfârșitul lunii iulie). Cele mai multe discutii au avut în vedere sectorul agricol, SUA fiind pregătită să reducă subvențiile pentru fermieri până la 17 miliarde de dolari, în ciuda faptului că Ministrul de Comerț din India, Kamal Nath, declara că subvențiile din anul precedent au fost de 10, 8 miliarde de dolari. Așadar, SUA nu urma să crească subventiile, ci din contră, să le scadă. Oficialul indian afirma că negocierile au eșuat din cauza reținerii SUA de a veni cu concesii acceptabile. UE era gata să ofere mai mult acces la sectorul agricol european. Brazilia și India trebuiau să diminueze măsurile protecționiste de pe piața produselor agricole și totodată să permită prezența producătorilor agricoli straini pe teritoriul lor, ținând cont de concurență. Mike Johanns, secretarul de stat în domeniul agriculturii în SUA, susține că Brazilia și India nu și-au schimbat poziția în negocieri pe o perioadă de doi ani, răspunzând astfel acuzațiilor făcute de ministrul indian.

Geneva, 2008

La 21 iulie 2008, directorul general al OMC, Pascal Lamy, a convocat 50 de miniștri din 35 de state la sediul din Geneva al Organizației, pentru o săptămână de discuții, scopul fiind salvarea celor șapte ani de negocieri pe tema liberalizării comerțului mondial. Chiar înainte cu o săptămână de începutul oficial al discuțiilor, ostilitățile au fost reluate între țările din emisfera sudică, care doreau ca țările bogate să reducă subvențiile pentru agricultorii lor, și țările din emisfera Nordică care în schimbul reducerii subvențiilor agricole solicitau o deschidere mai mare a piețelor emergente pentru produsele industrializate. Susan Schwab, reprezentantul SUA, comunică că aceasta va reduce subvențiile agricole la 15 miliarde de dolari pe an, cu doi ani în urmă acestea fiind de 18, 2 miliarde. Brazilia și India renunță la diverse obiecte privind unele aspecte ale Rundei. UE și SUA au oferit de asemenea o sporire a numărului de vize de muncă temporară pentru muncitorii calificați.

După o săptămână de negocieri, mulți dintre membrii au considerat acordul aproape încheiat, dar au existat dispute în ceea ce privea protecția specială pentru fermierii indieni și chinezi și importurile UE de banane din Africa și Caraibe.

Încercările suplimentare în ceea ce privea restabilirea negocierilor nu au luat sfârșit, fiind înregistrate câteva progrese privind limitarea diferențelor în pozițiile membrilor cu privire la aspectele discutate. Cu toate acestea, unii autori nu prezintă această etapă ca fiind una de bun augur datorită faptului că renuniunea a luat un start destul de prost. Lucrurile au fost însă mult îmbunătățite de acceptarea SUA în sprijinul său global în vederea denaturării comerțului a unei reduceri de 70%. Un cuvânt important în cadrul acestei întruniri a avut de spus UE, ea acceptând reduceri mari la tarifele sale.

Însă, la acel moment nu intra în discuție finalizarea Rundei de negocieri comerciale multilaterale datorită faptului că nu erau încheiate acorduri privind cele 20 de domenii cuprinse în Programul de lucru din Declarația Ministerială de la Doha, un exemplu în acest sens fiind Mecanismul de Salvare Specială pentru țările în curs de dezvoltare. Mai târziu, în decembrie 2008, o nouă tentativă de a conveni asupra modalităților de negociere a fost abandonată, devenind clar faptul că pozițiile de tratative nu au evoluat în direcția dorită. Astfel, a avut loc năruirea unei noi încercări de a încheia Runda Doha iar credibilitatea în sistemul instituțional OMC s-a pierdut.

Majoritatea susținătorilor OMC, printre care Jagdish Bhagwti, susțin că SUA este “principalul jefuitor” în timpul Conferinței Ministeriale din 2008. Acest lucru se datorează declanșării uneia dintre cele mai serioase recesiuni de la Marea Depresiune încoace dar și alegerilor pentru noua conducere de la Casa Albă care i-au oprit într-o oarecare măsura și pe ceilalți membrii OMC să ajungă la un consens asupra celorlalte probleme cu care se confruntau. Pascal Lamy consideră că Runda de la Doha nu se poate încheia până când SUA nu era îndeajuns de pregătită să preia conducerea statului. Pe de altă parte, apar idei care susțin faptul că “colapsul din 2008 a fost o scenă reapărută din trecut”, desfășurată într-o altă perioadă.

In septembrie 2009, liderii G20 au promis din nou la Pittsburgh încheierea Rundei Doha până la sfârșitul anului următor într-o întâlnire pe tema impactului micro si macroeconomic. Previziunea prezentată de oamenii de știință, companii, țări în curs de dezvoltare și nu în ultimul rând de către negociatori de comerț internațional este aceea că principala urmare a acestui eșec o constituie faptul că vom asista la o creștere a tendințelor protecționiste, precum și la o creștere a numărului de acorduri de schimb bilaterale și regionale care se vor negocia în următorii ani.

Intâlnirea ministerială de la Geneva din decembrie 2009 a luat sfârșit fără vreo transformare esențiala, susținând totuși faptul că termenul limită pentru încheierea Rundei va rămâne 2010.

Necesitatea încheierii Rundei Doha

Pascal Lamy susținea că “sistemul comercial multilateral s-a dovedit a fi de mare ajutor guvernelor în încercarea acestora de a rezista presiunilor protecționiste intense pe parcursul recesiunii globale din perioada 2008-2009. De aceea, este vitală prezentarea acestui sistem pentru a putea face față și altor crize pe viitor. Orice slăbire a acestui sistem și a garanției pe care o conferă OMC ca instituție ar constitui un teren favorabil pentru creșterea presiunilor protecționiste”

După relansarea dinamică a comerțului în 2010 acesta a înregistrat o descreștere în 2011, prognozele indicând o scădere incontinuă în ceea ce privește dinamica fluxurilor comerciale internaționale în perioada următoare, confirmând astfel că efectele crizei financiare globale și ale recesiunii economice din 2008-2009 încă sunt prezente în cadrul relațiilor comerciale internaționale.

Pe plan internațional este susținută ideea că până acum disciplinele și regulile multilaterale ale OMC au prevenit într-o mare măsură recrudescența protecționismului comercial și exacerbarea naționalismului economic. Astfel s-au intensificat temerile ca pe fundalul ritmului domol al nivelurilor ridicate ale șomajului în diferite țări, al redresării economiei globale, al persistenței dezechilibrelor globale și a dificultăților macroeconomice, are loc o amplificare a presiunilor protecționiste, cu pericolul de a submina încet încet beneficiile comerțului deschis.

Încă de la izbucnirea crizei financiare în anul 2008, foarte multe țări ale lumii au apelat la ajustări ale politicilor lor comerciale ca reactive la greutățile generate de criză, implementând o mare varietate de măsuri destinate restricționării comerțului. Cu toate că acțiunile guvernelor de protejare a industriilor naționale în fața impactului extern au menținut temerile că protecționismul ar putea degenera într-o spirală a măsurilor de retorsiune, având efecte distrugătoare, comparabile cu măsurile protecționismului comercial al anilor 1930 (Marea Depresiune), însă un asemenea scenariu nu s-a concretizat. Pe plan internațional s-a configurat un consens care susținea că protecționismul a fost condiționat pe parcursul crizei, fiind oarecum moderat și limitat, atât în raport cu temerile inițiale cât și cu efectele negative și amploarea acesteia. De asemenea, de o largă susținere se bucură opinia că OMC îi revine un rol important, reușind să facă față presiunilor protecționiste, datorită disciplinelor sale multilaterale și a capacității sale de supraveghere a politicilor comerciale naționale.

Semnalele că presiunile protecționiste s-au mentinut și după ce criza a trecut de faza sa acuta iar datele statistice arată o intensificare a presiunilor în perioada de după criză. În acest sens sunt relevante rezultatele ultimelor rapoarte de monitorizare a modului în care au evoluat politicile comerciale la nivel global, elaborate de OMC și GTA (Global Trade Alert) care trag un semnal de alarmă privind noile restricții comerciale instituite de statele lumii.

Pascal Lamy, declara că datorită faptului că interdependențele dintre națiunile lumii au ajuns la cote semnificante, iar recurgerea la măsuri protecționiste în actualele circumstanțe economice ar fi un dezastru major pentru economia globală.

Stadiul negocierilor din Runda Doha

Runda Doha s-a prelungit mai mult decât toate celelalte runde de negocieri multilaterale din trecut (Tabelul 1), fiind în stare de blocaj încă de la Conferința ministerială din iulie 2008. Acest lucru se datorează neînțelegerilor dintre marile puteri ale scenei comerciale internaționale în ceea ce privește reducerea taxelor vamale în sfera produselor industriale și proportiile angajamentelor de liberalizare în acest domeniu. În ciuda beneficiilor evidente, atât economice cît și sistematice, de care ar beneficia în urma finalizării Rundei Doha și a nenumăratelor declarații de susținere politică din partea numeroșilor lideri din întreaga lume, negocierile comerciale multilaterale au rămas blocate.

De la lansarea negocierilor comerciale din Runda Doha s-au produs modificări majore privind subiectele aflate pe agenda de lucru însă obiectivele stabilite au rămas la fel de relevante. Există o serie de probleme pe agenda de lucru OMC care vor persista chiar dacă runda se va incheia: convenirea unor reguli și disciplinevizând subvențiile din sfera agriculturii care distorsionează comerțul, reducerea taxelor vamale în sfera produselor industriale, eliminarea subvențiilor la export, eliminarea birocrației la punctele vamale, extinderea oportunităților pentru sectorul de servicii și integrarea țărilor sărace.

De-a lungul anilor, țările membre au făcut progrese importante în îndeplinirea unora dintre aceste obiective. Cea mai mare provocare în prezent este sfera produselor industriale, nu a agriculturii deși cele mai multe discuții s-au învârtit în jurul acestui subiect încă de la lansarea negocierilor. Pachetul de reforme din sfera agriculturii este blocat din cauza impasului din celelalte domenii de negociere, fiind foarte evident faptul că încheierea rundei este condiționată de finalizarea negocierilor în toate domeniile.

5. Considerații asupra Rundei Doha

Runda de la Doha este cel mai lung set de negocieri comerciale multilaterale din istoria omenirii. În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, economia globală a intrat într-un regres continuu, Runda de la Doha reprezentând speranța în consolidarea sistemului comercial multilateral astfel încat acesta să facă față provocărilor secolului XX. În ciuda progreselor imense moștenite de la predecesorii săi, aceasta se confruntă cu preocupări fără precedent, devenind atât de cunoscută în literatura de specialitate și fiind susținută cu păreri pro și contra, la baza ei existând o serie de elemente principale care au creat impasul Rundei Doha. De asemenea, sfera controverselor comerciale dintre marile puteri comerciale amplifică intens tensiunea pe plan internațional.

Una dintre cauze este reprezentată de incompatibilitatea Agendei de Dezvoltare cu ideea de mercantilism, aceasta fiind aplicată de către unele state. Runda Doha a fost creată să fie o rundă de dezvoltare, obiectivul său bine definit fiind liberalizarea comerțului cu condiția ca țările în curs de dezvoltare să nu fie supuse dezavantajului și de asemenea, să nu fie marginalizate. În timp însă, accentul primar a devenit rapid unul imprecis. Specialiștii din țările dezvoltate consideră că eticheta de dezvoltare tinde să distanțeze intrepinderile și industriile care ar putea considera negocierile comerciale de la Doha drept un act de caritate, motiv pentru care găsesc puține stimulente pentru a participa. Aceștia susțin faptul că negocierile comerciale reprezintă o modalitate de deschidere a pieței către țările mai mari aflate în curs de dezvoltare precum China, Brazilia și India. Un exemplu este prezentat de UE sau SUA atunci când sunt puse în discuție condiționările pe care le efectueaza în ceea ce privește reducerea subvențiilor agricole având în vedere concesiile altor membrii, în special țările în curs de dezvoltare. O problemă în acest sens este faptul că țările în curs de dezvoltare resping concesiile înainte ca țările dezvoltate să depună angajamente semnificative în cadrul protecției agriculturii, cosiderată “politica de pe marginea prăpastiei”, din cauza faptului că a blocat procesul de negociere. Faptul că SUA și unele țări din UE au avut acțiuni mercantiliste, materializate printr-un protecționism agricol excesiv, au creat distorsiuni colosale pe piața globală. Mai mult, în urma Rundei Uruguay țările dezvoltate au continuat practica folosită în trecut care consta în subvenții agricole generoase, ducînd astfel la descurajarea țărilor în curs de dezvoltare care acum doresc să stabilească acest dezechilibru în cadrul Rundei Doha. Așadar, datorită diferitelor așteptari în urma Rundei, tensiunile adânc înrădăcinate dintre Nord și Sud în ceea ce privește negocierile comerciale au un ecou unic.

O altă cauză care trebuie amintită este mediul steril pentru negocierile comerciale, reprezentat de condiții adverse care au subminat posibilitățile unei runde de succes. Intră în discuție situații recente politice interne din grupări importante de negociere precum State Unite, India și UE, care nu au fost supuse concesiilor comerciale, ceea ce a condus la o lipsa generală de sprijin politic pentru o afacere de succes. De asemenea, criza financiară care a luat naștere pe Wall Street s-a propagat rapid în întreaga lume, paralizând astfel comerțul global și dând naștere unor sentimente protecționiste. Un alt factor în acest sens a fost reprezentat de absența Autorității Guvernamentale de Promovare a Comerțului American, cunoscută mai apoi ca “autoritatea fulger” care din viziunea occidentalilor ar fi accelerat încheierena Rundei de negocieri comerciale.

Reluările successive din procesul de negociere și colapsul continuu au transmis un sentiment de negativism și au scos la iveală neputința printre delegate. Din cauza factorilor politici și economici din ultima perioadă, precum și lipsa voințelor de capital sau politice dintre membrii OMC, soluționarea cu success a Rundei Doha, rămâne, fără precedent, o “chestiune durabilă”

Pe parcursul anului 2011 au fost avansate mai multe propuneri în ceea ce privește căile de depășire a impasului rundei dar acestea au eșuat. Câteva dintre propuneri au pus accentul pe crearea unui acord focalizat pe facilitarea comerțului, reducerea subvențiilor din agricultură și măsurile suplimentare de deschidere a piețelor în favoarea țărilor cele mai sărace. Alte propuneri au pus accentual pe nevoia fixării unui termen ferm pentru încheierea negocierilor, forțând realizarea compromiselor dificile, necesare pentru salvarea rundei. De asemenea, numeroși observatori au soliticitat factorilor de decizie politică să recunoască în mod oficial eșecul rundei, solicitând încheierea negocierilor și demararea procesului de definitivare a unei noi agende de negociere, care să includă subiecte de relevanță mai mare pentru cercurile de afaceri.

Întrucât recunoașterea oficială a eșecului rundei ar fi transmis un semnal negativ într-un moment în care deteriorarea condițiilor economice pe plan global pune în pericol piețele deschise, alimentând presiunile protecționiste, cu prilejul Conferinței ministeriale a OMC din 15-17 decembrie 2011, de la Geneva, miniștrii au recunoscut impasul în care au intrat negocierile, apreciind că este improbabilă finalizarea simultană a tuturor elementelor rundei sub forma “unei singure acțiuni” în viitorul apropiat. Membrii și-au redeclarat însă angajamentul față de continuarea agendei de lucru în vederea incheierii cu success a rundei, potrivit mandatului inițial. De asemenea, s-au obligat să impulsioneze negocierile cel puțin în acele domenii în care pot fi încheiate acorduri provizorii sau definitive bazate pe consens, admitând nevoia explorării diferitelor abordări de negociere.

Înca din 2008 pe masa negocierilor se aflau rezultate pozitive care ar aduce numeroase beneficii economiei mondiale dacă ar fi finalizate, după cum urmează:

Concretizarea acordului în domeniul agriculturii, care ar înlătura subvențiile la exportul produselor agricole și ar conduce la reducerea semnificativă a celorlalte măsuri de susținere care distorsionează comerțul cu produse agricole;

Măsurile convenite pentru facilitarea comerțului precum reducerea birocrației și simplificarea procedurilor vamale, care ar conduce la reducerea costurilor tranzacțiilor comerciale;

Conferirea unui tratament care să nu includă taxe vamale și contingente în favoarea celor mai slab dezvoltate țări ar contribui la realizarea obiectivelor de dezvoltare propuse de agenda de la Doha.

Evoluția în domeniul reducerii taxelor vamale la produsele industriale este mai puțin relevabilă. SUA și UE au făcut oferte care ar fi micșorat ansamblul taxelor vamale aplicate cu aproape jumătate din valoarea lor, însă cele mai marițări în curs de dezvoltare precum India, China și Brazilia s-au împotrivit oricărei noi reduceri a taxelor vamale în sectoare importante precum produsele chimice, cele electronice sau mașinile.

În literatura de specialitate, teoreticienii apreciază că pachetul convenit până în prezent este substanțial însă incomplete. Negocierile privind agricultura și facilitarea comerțului sunt foarte dezvoltate iar celelalte presupun progrese adiționale. “În cazul în care ar ajunge să fie incheiat acordul final ar asigura liberalizarea economiei globale pentru următorii 10 ani”

Blocajul Rundei Doha este foarte costisitor. “Estimările specialiștilor Băncii Mondiale arată că acceptarea rezultatelor care există pe masa negocierilor în materie de acces pe piață ar genera venituri adiționale în valoare de până la 160 miliarde de dolari anual, ca rezultat al reducerii barierelor comerciale.” Evaluarea subestimează însă valoarea acordului final deoarece cuantifică doar beneficiile care decurg din angajamentele de liberalizare a accesului pe piață. Runda Doha nu se limitează doar la accesul pe piață și la reducerea nivelului protecției tarifare aplicate, ci se concentrează , în primul rând, pe stabilirea regulilor multilaterale în cadrul politicilor comerciale și tot odată pe reducerea incertitudinii privind condițiile concurențiale pe piațele internaționale. Menținerea blocajului Rundei Doha semnifică faptul că OMC nu își poate îndeplini funcția” legislativă”, cea care susține elaborarea de reguli comerciale menite pentru restricționarea politicilor comerciala naționale care generează efecte negative.

OMC este așadar vehiculul prin care guvernele lumii convin asupra regulilor jocului în materie de politici comerciale, instituția prin care se monitorizează implementarea regulilor și angajamentelor negociate. Pentru firmele angajate în comerț este foarte importantă dimensiunea legislativă și cea de constrângere, deoarece acestea reduc incertitudinea vizând condițiile de concurență atunci când firmele investesc sau exportă. Așadar, incertitudinea poate fi originea unor costuri semnificative de operare sau de intrare pe piață, rezultatul fiind reducerea investițiilor și a creării locurilor de muncă.

Consideratii asupra încheierii Rundei Doha

De la lansarea sa în noiembrie 2001, Runda de la Doha a avut o istorie lungă și schimbătoare, membrii OMC anunțănd inițial ca termen limită anul 2005. Motivul pentru care a devenit atât de cunoscută era scopul său, acela de a ajuta țările sărace să prospere prin intermediul schimburilor comerciale, dar ani la rând de atunci, discuțiile s-au învârtit în mod repetat, marile puteri comerciale izbindu-se de propuneri de reducere a subvențiilor și tarifelor de la produsele alimentare până la cele chimice, neatingându-și însă țelul.

Conform unui raport emis în 2011 de un grup de experți la nivel inalt (Bhagwati și Sutherland, 2011), există patru argumente care susțin încheierea Rundei Doha:

Polița de asigurare împotriva protecționismului în viitor. Acordul Doha ar reprezentata un acord de consolidare a numeroaselor demersuri unilaterale de liberalizare care au avut loc după 1994, an în care s-a încheiat Runda Uruguay. Consolidarea gradului current de deschidere a piețelor în cadrul unui acord la nivel internațional ar înseamna o poliță de asigurare împotriva posibilelor restricții ale accesului pe piață. La momentul actual există mari decalaje între nivelul taxelor vamale aplicate în mod current și nivelul de consolidare al acestora în cadrul OMC. Această realitate se regăsește fracvent în schemele tarifare ale țărilor în curs de dezvoltare, un exemplu în acest sens fiind India și Brazilia, dar totodată, caracterizează subvențiile din țările dezvoltate, precum și comerțul cu servicii.

Reforma comerțului cu produse agricole. Acordul Doha ar exercita o constrângere asupra subvențiilor țărilor dezvoltate din sfera agriculturii, ceea ce ar determina ca Reforma PAC a UE din 2003 să devină ireversibilă și ar determina ca orice legislație viitoare a SUA care ar susține producția agricolă în cazul scăderii prețurilor produselor agricole. Totodată, ar elimina toate subvențiile de export la produsele agricole.

Lărgirea accesului pe piețe. Acordul Doha ar înseamna extinderea accesului pe piețe prin reduceri ale taxelor vamale și prin contracția cotelor de piață în cazul țărilor ale căror subvenții agricole ar urma să fie retrase. Runda Doha reprezintă cel mai ambițios pachet de liberalizare a comerțului negociat în plan multilateral. În urma unor calcule, specialiștii indică beneficii în valoare de 360 de miliarde dolari sub formă de “comerț nou” . Aceste beneficii ar fi majorate substanțial în cazul negocierii unui pachet adecvat viâand facilitarea comerțului și accesul pe piață în sfera serviciilor.

Consolidarea sistemului OMC. Ținând cont de faptul că Runda Doha a fost destinată integrării economiilor emergente în sistemul comercial multilateral, finalizarea acordului Doha ar proteja OMC și sistemul comercial multilateral, care ar fi prejudiciate grav în cazul unui eșec al rundei. Colapsul rundei ar declanșa un val de acorduri comerciale care ar conduce la fragmentarea sistemului comercial multilateral. De asemenea, funcția OMC de macanism legitim pentru rezolvarea disputelor comerciale pe plan internațional, depinde de credibilitatea organizației ca for de negocieri comerciale. Totodată, funcția judiciară a OMC va fi slăbită implicit în cazul eșuării rundei.

Orice întârziere a încheierii Rundei Doha aduce mari daune economiei mondiale. Înțelegerile de până acum ar asigura economiei mondiale un stimulent economic în valoare de sute de miliarde de dolari în cadrul comerțului nou. De asemenea, atât țările dezvoltate cât și cele în curs de dezvoltare ar avea de câștigat. În cazul neîncheierii rundei în mod satisfăcător, un eșec ar cauza pierderea credibilității OMC ceea ce ar afecta multilateralismul. Mai mult decât atât, eroziunea rapidă a poziției OMC în sistemul comercial ar precipita apariția unei situații în care națiunile s-ar simți îndreptățite să ignore normele OMC, ceea ce ar conduce sistemul comercial mondial în sec xix-lea când acesta era dominat de marile puteri.

Responsabilitatea de a încheia Runda Doha este o sarcină colectivă în vederea încetinirii economiei globale, iar membrii OMC ar trebui să i-a deciziile necesare în crearea unei platforme pentru încheierea Rundei de la Doha. Numeroase studii demonstrează faptul că un success al Rundei ar pune în mișcare comerțul internațional și în același timp ar spori prosperitatea la nivel mondial, cu câteva miliarde de dolari.

Concluzii

Bibliografie