Diplomatia Razboiului Rece

=== 804b9a8f01c79123769a92923660f866533fb15b_52998_1 ===

INTRODUCERE

Timp de aproape jumătate de secol după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, arena internațională a fost dominată de tensiunile dintre SUA și URSS. Văzut în principal ca un conflict între Estul Comunist, reprezentat de Uniunea Sovietică, și Vestul Occidental, reprezentat de Statele Unite ale Americii, Războiul Rece a fost un conflict între cele două superputeri ale lumii, reprezentând o competiție acerbă pe toate planurile și dând naștere unei lumi bipolare.

În 1941, războiul purtat împotriva Germaniei a unit SUA și URSS într-o alianță care a fost decisivă în înfrângerea Germaniei, dar în urma victoriei din cel de-al doilea Război Mondial între cele două puteri a apărut competiția pentru dobândirea rolului de hegemon mondial. Finalul celui de-al doilea Război a stabilit condițiile pentru Războiul Rece, care a ajuns la final abia în decembrie 1991, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice.

Diferențele evidente în ceea ce privește ideile politice, sociale și economice între Rusia și Occident au devenit evidente încă din perioada anilor 1920. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, aceste două ideologii contrastante au format o alianță împotriva lui Hitler și a nazismului, dar, în ciuda cooperării lor, tensiunea a existat între cele două părți, tensiune care s-a intensificat în urma înfrângerii Germaniei și a aliaților săi în 1945. Ideologiile politice, formele de guvernare, economie și societate diferite au avut ca rezultat o atmosferă de neîncredere accentuată.

Lucrarea de față, intitulată Diplomația Războiului Rece, prezintă cele mai importante evenimente ce au avut loc în perioada cuprinsă între anii 1945-1953 pe arena internațională. După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, viziunile antagoniste ale americanilor și ale sovieticilor cu privire la ordinea mondială au dus, inevitabil, la declanșarea Războiului Rece. Perioada abordată în această lucrare este de o importanță deosebită pentru întreg globul, reprezentând debutul Războiului Rece și, implicit, al ordinii bipolare și al erei nucleare.

Primul capitol al acestei lucrări, Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, cuprinde cele mai importante urmări pe care le-a avut Războiul. În primul rând, este adusă în discuție capitularea necondiționată a Germaniei și divizarea acesteia, chestiunea germană fiind, de altfel, o problemă care, datorită complexității sale, nu și-a găsit rezolvarea până spre finalul Războiului Rece. Apoi, este abordat debutul erei nucleare, care își are originile în atacurile nucleare lansate de către Statele Unite ale Americii asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki. Acest eveniment a dus la o adevărată cursă a înarmărilor între cele două mari puteri de după cel de-al doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii (SUA) și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Urmările războiului, printre care modificările teritoriale, reparațiile de război, nașterea sferelor de influență și Conferința de Pace de la Paris sunt, de asemenea, abordate în cadrul acestui capitol.

Cel de-al doilea capitol al lucrării de față, denumit Noua Ordine Mondială, prezintă procesul prin care cei doi mari aliați din timpul celui de-al doilea Război Mondial, SUA și URSS, au făcut pașii decisivi spre împărțirea lumii în două sfere de influență. Marile puteri coloniale europene, așa cum sunt prezentate în cadrul acestui capitol, au fost grav slăbite de război, astfel că nu și-au mai putut ocupa rolul de puteri dominante, atât ale continentului, cât și ale numeroaselor teritorii pe care le aveau sub control. După încheierea războiului, învingerea Germaniei și a Japoniei au creat un vid de putere în lumea internațională, iar SUA și URSS au fost cele două puteri care au avut ocazia de a reconfigura ordinea mondială. Cele mai importante momente care au indicat amplificarea rivalităților dintre cele două state, Conferințele de la Ialta și de la Potsdam, sunt, de asemenea, prezentate în cadrul acestui capitol. De o importanță deosebită în acest capitol este începutul propriu-zis al Războiului Rece, prin așezarea Cortinei de Fier asupra continentului European și lansarea politicii de îngrădire.

Ultimul capitol al acestei lucrări, Războiul Rece în perioada 1945-1953, aduce în discuție principalele contradicții cu privire la originea termenului de „război rece” și cu privire la momentul declanșării acestuia, prezentând și factorii care au stat la baza rivalității sovieto-americane. Continuarea și, în același timp, dezvoltarea politicii de îngrădire prin Doctrina Truman și Doctrina Marshall, a dus la conturarea extrem de evidentă a celor doi poli nu doar din punct de vedere politic, ci și economic. Mai mult decât atât, crearea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), urmată de înființarea Tratatului de la Varșovia, a arătat și caracterul militar al celor două blocuri create după încheierea celui de-al doilea Război Mondial. Acest capitol prezintă, de asemenea, primii pași făcuți de statele europene către unitatea europeană, mai întâi din punct de vedere militar, prin Uniunea Occidentală, dezvoltând, mai apoi, alte sfere de cooperare prin Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, respectiv prin Comunitatea Economică Europeană. Nu în cele din urmă, acest ultim capitol abordează primele conflicte din cadryul Războiului Rece: criza sovieto-turcă, războiul civil din Grecia, blocada Berlinului și războiul din Coreea.

Războiul Rece a reprezentat un conflict complet diferit față de orice conflict ce a avut loc până în 1946. Vulnerabilitatea nucleară și riscul unor atacuri nucleare ce puteau duce la distrugerea întregii omeniri, alături de profunde deosebiri ideologice, politice, sociale, economice și religioase au caracterizat întreaga perioadă a Războiului Rece, astfel că înțelegerea declanșării acestuia este extrem de importantă pentru a analiza inclusiv contextul geopolitic actual.

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial

1.1 Capitularea necondiționată a Germaniei și divizarea acesteia

Winston Churchill a denumit cel de-al doilea Război Mondial drept un „război inutil”. În primul volum al memoriilor sale de război, el a arătat modul în care s-ar fi putut fi evita Războiul dacă aliații din 1914-1918 și-ar fi menținut unitatea și ar fi aplicat tratatele de pace convenite la Paris.

În 1917, intrarea SUA în Războiul Mondial și revoluția bolșevică din Rusia anunțau apariția pe scena europeană a două ideologii noi, concretizate prin Woodrow Wilson și Lenin. Fiecare a contestat structura existentă a relațiilor internaționale bazată pe rivalitatea unor imperii puternic înarmate. Ideologiile americane și bolșevice, de asemenea, s-au provocat reciproc: prima era avangarda democrației liberale, capitaliste, iar a doua se dedica răsturnării capitalismului prin socialismul revoluționar. Primii ani de după război au adâncit această antipatie. Bolșevicii nu a uitat niciodată intervenția aliată din timpul războiului civil. În SUA, anti-comunismul a început să prindă rădăcini. În ciuda unor contacte comerciale, SUA a amânat recunoașterea diplomatică până în 1933, iar până la 1941 relațiile americano-sovietice au rămas la distante și suspicioase.

Intervenția Statelor Unite în primul Război Mondial a înclinat balanța în favoarea puterilor Antantei. Americanii, în frunte cu Woodrow Wilson au dorit să se asigure că o astfel de auto-distrugere reciprocă nu va mai avea loc niciodată. O componentă majoră a platformei promovate de Woodrow Wilson era deschiderea economiei mondială. Acest lucru a presupus ca barierele tarifare, preferințele imperiale și toate celelalte obstacole ridicate de stat în fața fluxului liber de capital și bunuri din întreaga lume trebuie să fie demontate. Pe scurt, Wilson a avut o viziune capitalistă, liberală, strălucitoare a viitorului, și ipotezele sale politice s-au bazat pe drepturile și libertățile fiecărui individ de a-și dezvolta talentele și abilitățile, nu numai în Statele Unite, ci în întreaga lume. Revoluția bolșevică din 1917 a fost prima respingere decisivă a opiniilor președintelui american. Statul comunist a reprezentat polul opus al gândirii politice americane, căutând să stabilească o economie socialistă, în care ar fi eliminată economia de piață.

Pe măsură ce anii 1920 au trecut, a devenit clar că Uniunea Sovietică urma să mai existe pentru mult timp, Marea Depresiune a subminat încrederea în capacitatea economiei de piață de a se autoregla, iar Uniunea Sovietică a devenit mai atractivă prin avansul industrial. Comunitatea americană de afaceri, condusa de Henry Ford, a început să contribuie la industrializarea sovietică. Atitudinile diplomației americane au început să se schimbe după invadarea Manciuriei de către Japonia în 1931, o arie de interes special în Statele Unite ale Americii. În 1933, conștientizarea faptului că Uniunea Sovietică ar putea fi de folos în limitarea imperialismului japonez a dus la recunoașterea diplomatică oficială, de către americani, a URSS. Sovieticii urmau să nu intervină în politica internă americană și Statele Unite aduceau în discuție un împrumut în cazul în care Moscova recunoștea datoriile Guvernului Provizoriu. Uciderea lui Serghei Kirov, în decembrie 1934, a marcat un important pas în procesul dobândirii, de către Stalin, al controlului asupra partidului, guvernului și poliției politice, proces finalizat în 1936. Uniunea Sovietică s-a autoizolat, ș-a achitat datoriile externe, a redus importurile industriale din lumea capitalistă și a avansat decisiv către autarhie.

Diferența de idei politice, sociale și economice dintre Rusia și Occident erau, așadar, evidente. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, aceste două ideologii contrastante au format o alianță împotriva lui Hitler și a nazismului, dar, în ciuda cooperării lor, tensiunea a existat între cele două părți, tensiune care s-a intensificat în urma înfrângerii Germaniei și a aliaților săi în 1945. Ideologiile politice, formele de guvernare, economie și societate diferite au avut ca rezultat o atmosferă de neîncredere accentuată.

Cei „Trei Mari” lideri aliați, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif Stalin, au avut, prin urmare, dificila misiune de a se alia, în ciuda ideologiilor diferite și a intereselor în general contrastante, în vederea câștigării războiului.

Pactul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 nu i-a surprins pe diplomații americani în aceeași măsură în care au fost surprinși diplomații britanici și francezi. Evenimentele care au urmat – atacul germano-sovietic asupra Poloniei, războiul cu Finlanda, încorporarea statelor baltice și a Basarabiei în URSS – au întărit convingerea că statul sovietic era expansionist și agresiv.

Pactul de la 23 august 1939 a fost o realizare mai degrabă sovietică decât germană. Nu a descurajat puterile occidentale să răspundă la invadarea Poloniei de către Germania o săptămână mai târziu, printr-o declarație de război, dar l-a mulțumit pe Stalin prin precipitarea alianței cu Germania, păstrând în același timp URSS afară din luptă. Ca răspuns la amenințarea germană în creștere Stalin a dezvoltat conceptul unui imperiu ca obiectiv operațional legat de securitate – principal sa contribuție la teoria și practica politicii externe sovietice. În timpul negocierilor sale duplicitare cu britanicii și francezii în vara anului 1939, care progresau în paralel cu apropierea lui de Germania, liderul sovietic a cerut dreptul de a contracara nu numai o agresiune directă, ci și o agresiune indirectă, ceea ce a însemnat intervenția în statele învecinate ori de câte ori, în opinia sa, securitatea URSS ar putea fi pusă în pericol. Refuzată de către Occident, Stalin a obținut ce a vrut de la Hitler. Pactul cu liderul nazist a fost pentru Stalin temelia unui imperiu care conferea securitate durabilă statului sovietic. Dar invazia nazistă neașteptată din iunie 1941 a arătat un calcul greșit al lui Stalin cu privire la Germania.

Invazia germană a Uniunii Sovietice, din 22 iunie 1941, a reprezentat un punct de cotitură important în istoria europeană și mondială. Acum era vorba de un război până la moarte, iar învingătorul urma să devină în mod inevitabil puterea dominantă pe continentul european și un concurent al Statelor Unite pentru hegemonia mondială. Imediat după ce Hitler a atacat Uniunea Sovietică, viitorul vicepreședinte și președinte american, Harry Truman considera că „dacă vom vedea că Germania câștigă războiul, ar trebui să ajutăm Rusia, iar dacă Rusia câștigă noi ar trebui să ajutăm Germania și așa să-I lăsăm să ucidă cât mai mult posibil”. Cu toate acestea, Truman adăuga că Hitler nu trebuie să fie victorios în niciun caz. În luna iulie 1941, Roosevelt l-a trimis pe Harry Hopkins într-o întâlnire cu Stalin pentru a discuta ajutorul american acordat sovieticilor. Ambele puteri, prin urmare, au decis să înclina balanța împotriva Germaniei, care a fost văzută ca un rău mai mare de către americani și britanici. Odată ce-al treilea Reich ar fi fost învins, s-ar fi creat un vid de putere în Europa de Est și de Sud-Est, fiind neclar care era puterea care ar fi ocupat acest vid. Dar această problemă nu a fost analizată la Londra și Washington în 1941. Scopul principal al britanicilor și americanilor a fost să câștige războiul; toate celelalte întrebări au fost de o importanță secundară.

Reacțiile Statelor Unite ale Americii și ale Uniunii Sovietice la ascensiunea Germaniei național-socialiste au fost diferite. Uniunea Sovietică a contribuit indirect la ascensiunea lui Hitler, considerându-l un reprezentant al capitalului financiar, un lider care avea potențialul de a provoca în cele din urmă o revoluție socialistă de succes. Dar odată ce putere Germaniei a crescut, sovieticii au devenit alarmați. Guvernul sovietic nu a fost pregătit pentru război și a ajuns la un acord cu Berlinul, în 1939, care, de fapt, a divizat Europa în două sfere de influență. Invazia germană a URSS, din 22 iunie anul 1941, a fost o lovitură cutremurătoare pentru Stalin. Pe de altă parte, Statele Unite au reacționat în mod diferit la ascensiunea nazismului. Washingtonul nu a privit influența și puterea în creștere a Germaniei ca o amenințare la adresa intereselor americane. Chiar și atunci când Hitler a lansat al doilea Război Mondial, în septembrie 1939, cu atacul asupra Poloniei, SUA a ezitat să se implice. Abia pe 11 decembrie 1941, când germanii au declarat război Statelor Unite ale Americii, americanii au început să participe activ în teatrul european; în caz contrar și-ar fi concentrat atenția asupra câștigării războiului împotriva Japoniei în Pacific.

Numai atunci când toate Cele Trei Mari puteri au devenit victime ale agresiunii naziste, din 1941, au fost gata să coopereze. Așa cum a observat Churchill în 1945, a fost greu de evitat concluzia că „singura legătură a învingătorilor este ura lor comună”.

Winston Churchill, Roosevelt și Stalin s-au întâlnit la Teheran în 1943. Alături de chestiunile privind viitorul Germaniei și al Poloniei, problemele militare au dominat întâlnirea, Stalin făcând presiuni pentru deschiderea unui al doilea front. Liderul sovietic a fost asigurat că existau astfel de planuri pentru anul următor, cu condiția ca URSS să lanseze o ofensivă majoră în Est. Stalin a vrut aliații occidentali să invadeze Europa din vest, astfel încât forțele Axei să își împartă forțele armate și proviziile pentru a face față unui atac aliat, ceea ce ar fi redus presiunea exercitată asupra sovieticilor pe frontul de Est. Debarcările D-Day din 6 iunie 1944 au creat acest al doilea front.

Aliații din timpul războiului au fost preocupați să se păstreze unii pe alții în război. Americanii și britanicii au fost constant îngrijorați că Stalin ar putea încheia o pace separată cu Hitler. Stalin, la rândul său, a văzut în întârzierea stabilirii unui al doilea front (occidental) ca un truc al aliaților occidentali care să afecteze profund sovieticii. Ambele părți ar fi putut recurge la astfel de pacte, dar erau, totuși, unite printr-un dușman comun. Această neliniște reciprocă caracterizează acordurile și înțelegerile din timpul războiului încheiate de cele trei guverne majore aliate. La Casablanca, în ianuarie 1943 s-a convenit că războiul din Europa s-ar putea încheia doar cu o predare necondiționată germană.

Deși Statele Unite și URSS au avut un interes comun în soluționarea problemei germane, nu s-a putut ajunge la niciun acord cu privire la Europa postbelică sau viitorul Germaniei, factor important în exacerbarea relațiilor. Cu toate acestea, guvernul britanic a făcut primul pas în soluționarea problemei germane, propunând, pe 1 iulie 1943 stabilirea unei Comisii a Națiunilor Unite pentru Europa cu scopul de a supraveghea țările eliberate și cele care urmează să fie administrate de către învingători. Propuneri mai precise au fost făcute de Anthony Eden, la Moscova, în octombrie 1943, când a pledat pentru crearea unui Comisiei Europene Consultative (EAC), ale cărei atribuții urmau să includă toate problemele pe care cele Trei Mari Puteri le doreau soluționate, inclusiv stabilirea păcii. Când această Comisie s-a reunit pentru prima dată, în ianuarie 1944 la Londra, delegația britanică și-a prezentat planurile pentru trei zone de ocupație și responsabilitate comună în Berlin.

La Teheran, „Cei Trei Mari” au fost de acord, în principiu, cu o dezmembrare post-război a Germaniei, o revenire la așa-numita „Linie Curzon” între Polonia și URSS, recunoașterea autorității lui Tito în Iugoslavia și accesul sovietic la Marea Baltică la fostul port prusac Königsberg.

Beneficiarul evident al acestor acorduri a fost Stalin, dar având în vedere că Armata Roșie a jucat de departe cel mai important rol în lupta cu Hitler, acest lucru a avut sens. Din același motiv, Churchill s-a așezat cu Stalin la masa, la Moscova, în octombrie 1944, și au parafat punctele Acordului Procentajelor. 

Churchill a hotărât să se tocmească în mod realist cu Stalin, atunci când se putea. În octombrie 1944 s-a dus la Moscova și i-a aruncat în față lui Stalin un „document indecent”, cum l-a numit el, care stabilea „raportul intereselor” Marilor Puteri în cinci state balcanice: Iugoslavia și Ungaria aveau să fie împărțite egal între Rusia și restul; Rusia obținea 90% din România și 75% din Bulgaria, în timp ce Marea Britanie, de comun acord cu SUA, avea să controleze 90% din Grecia. Conform proceselor verbale consemnate de ambasadorul britanic Sir Archibald Clark-Kerr, Stalin s-a târguit pentru Bulgaria, unde voia 90%.

„Documentul indecent” era de fapt o încercare de a exclude Rusia din Mediterană cu prețul României și Bulgariei oferite ca sateliți ai săi. Churchill a calculat că Grecia era singura ce putea fi salvată: trupele britanice erau deja acolo.

Roosevelt și-a dorit să amâne discuțiile cu privire la disputele teritoriale și sferele de influență până după încetarea războiului.  În februarie 1942, guvernul britanic l-a presat pe Roosevelt să accepte revendicările teritoriale sovietice dar liderul american a refuzat, considerând că guvernul sovietic ar trebui să aștepte până la conferința de pace de după război. Din nou, în mai 1942, Roosevelt nu a aprobat modificări teritoriale în tratatul anglo-sovietic. În mai 1944, Eden i-a sugerat lui Molotov că Uniunea Sovietică ar trebui să includă România în sfera de influență sovietică, în timp ce Marea Britanie ar fi făcut același lucru în Grecia. Churchill a încercat să îl convingă pe Roosevelt să accepte acest lucru, însă în cele din urmă liderul american nu a fost de acord. De asemenea, acordul procentajelor din octombrie 1944 nu a fost acceptat de către americani.

Interesul Uniunii Sovietice era, de asemenea, să amâne negocierile, deoarece nu puteau prezice raportul de forțe de la sfârșitul ostilităților. În ceea ce privește americanii, aceștia au decis ca reprezentantul lor, John G. Winant, să nu primească autoritatea de a decide cu privire la condițiile exacte de predare a germanilor sau cu privire la modul în care a Germania învinsă ar urma să fie administrată. Principalul motiv pentru această atitudine a fost faptul că administrația Roosevelt, similar conducerii sovietice, nu avea o concepție clară despre ceea ce urma să se întâmple în Germania după război.

În luna aprilie 1945, când Germania era deja învinsă, Roosevelt declara, totuși, că în ceea ce privește măsurile post-război pentru Germania, „atitudinea noastră ar trebui să fie una dintre studiu și amânare a deciziei finale”. Au existat motive întemeiate pentru a adopta această poziție, căutarea unei soluții a întrebării germane dovedindu-se deosebit de dificilă. În plus, se susținea, pe cât demult posibil, alianța anti-germană care a legat partenerii din timpul războiului.

Întrebarea care a apărut între Aliați spre sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial a fost cum să instituie un sistem echilibrat, care să suporte și să sporească starea de securitate după sfârșitul războiului. În timp ce Roosevelt considera că cheia securității internaționale era cooperarea ruso-americană, acesta și-a pus, de asemenea, încrederea în puterea economică și militară a SUA. Roosevelt a dorit să păstreze relații amiabile cu sovieticii pentru a garanta asistența lor în războiul împotriva Japoniei, ceea ce s-a și întâmplat și, de asemenea, pentru a realiza stabilizarea postbelică și pentru a se asigura că URSS nu ar bloca un acord cu privire la proiectul Organizației Națiunilor Unite.

URSS a urmărit crearea unei „zone tampon” – o zonă constituită de state „prietenoase” guvernului sovietic, cuprinsă între granițele proprii și Germania, având scopul de a proteja Rusia în fața unei eventuale invazii din partea statelor Occidentale. Pentru a consolida granițele vestice ale URSS, Stalin își dorea redefinirea graniței de vest a Poloniei și menținerea Germaniei ca stat slab atât din punct de vedere economic, cât și politic. Aceste obiective au devenit evidente în cadrul celor două conferințe de pace care au avut loc la Ialta, la începutul anului 1945, și la Potsdam, după încheierea războiului.

În luna februarie 1945, cele trei mari puteri s-au întâlnit la Ialta pentru a discuta despre modul în care Europa urma să fie structurată din punct de vedere politic după încheierea războiului. În ciuda climatului de neîncredere existent, cei trei lideri, Roosevelt, Churchill și Stalin, au reușit să decidă că, odată ce Germania a fost învinsă, ea ar trebui să fie dezarmată și împărțită în patru zone pe care cele trei mari puteri, împreună cu Franța, ar urma să le ocupe. În iulie 1945, Aliații s-au întâlnit din nou, la Potsdam, unde au finalizat detalii cu privire la zonele de ocupație din Germania: s-a stabilit împărțirea Germaniei și a Berlinului în patru zone care urmau să fie administrate în mod temporar de timp de aliații de război – zona vestică, conduse de Marea Britanie, SUA și Franța, și zona de est, condusă de URSS.

Pe continentul european, cel de-al doilea Război Mondial s-a încheiat în mod oficial pe 8 mai 1945, când forțele aliate au acceptat predarea necondiționată a Germaniei naziste.

Spre deosebire de primul Război Mondial, ce de-al doilea Război – Războiul lui Hitler – a fost o experiență aproape universală. A durat aproape șase ani pentru statele, care s-au angajat în război de la început până la sfârșit, precum Marea Britanie, Germania. În Cehoslovacia a început chiar mai devreme, cu ocupația nazistă în octombrie 1938. În Europa de Est și Balcani, războiul nici măcar nu s-a încheiat cu înfrângerea lui Hitler, din moment ce ocupația (de către armata sovietică) și războiul civil au continuat mult timp după dezmembrarea Germaniei.

1.2 Sfârșitul războiului cu Japonia și începutul erei nucleare

Pe 6 august 1945, SUA a lansat un atac cu bombă atomică la Hiroshima, distrugând întreg orașul în doar câteva minute. Pe 9 august 1945 a fost bombardat și orașul Nagasaki. Truman a sperat să evite o invazie a Japoniei pentru a preveni un număr mare de victime americane prin lansarea de atacuri atomice asupra acestor două orașe japoneze.

Cel de-al doilea Război Mondial s-a încheiat, fără îndoială, în vara anului 1945 – pe 7 mai în Europa de Vest, pe 8 mai în Europa de Est și pe 15 august în Asia (sau pe 2 septembrie, când japonezii au semnat cu întârziere documentul care confirma predarea lor). Cu toate acestea, Războiul Lumii era foarte departe de final.

Statele Unite ale Americii au construit bomba atomica deoarece au perceput, în mod greșit după cum s-a dovedit, că Hitler ar putea avea o prioritate similară. Uniunea Sovietică a început să lucreze la bomba nucleară deoarece a perceput, în mod corect, că Statele Unite au început deja construirea uneia. Roosevelt a luat decizia de a continua proiectul nuclear, în octombrie 1941, cu Germania nazistă în minte. Atunci când Stalin a autorizat un proiect de cercetare – nu a fost încă o bombă – în anul următor, el a avut un adversar potențial în minte deși, pentru moment, era un aliat.

După dobândirea armei nucleare, Statele Unite ale Americii au folosit-o împotriva Japoniei cu un motiv simplu: obținerea victoriei cât mai repede, în mod decisiv, și cât mai economic posibil. Dacă bomba atomică ar fi fost gata la timp, Germania ar fi putut fi prima țintă: nici britanicii și nici americanii nu au demonstrat inhibiții despre aplatizarea orașelor acestei țări cu arme convenționale. Hiroshima și Nagasaki au fost distruse pentru a șoca japonezii în scopul predării. Truman amintea mai târziu că a considerat arma atomică drept „o armă militară și nu am avut nicio îndoială că ar trebui să fie utilizată”.

Bomba atomică a devenit rapid problema cea mai importantă a lui Stalin. Oamenii de știință din Chicago care au lucrat la pregătirea bombei au sugerat, de altfel, că „Rusia (…) poate fi profund șocată de utilizarea noastră a bombei. În cazul în care un acord internațional nu este încheiat imediat (…) acest lucru va însemna un început al unei curse nelimitate de înarmare.”

Atunci când președintele Truman i-a spus lui Stalin, în cele din urmă, despre bomba atomică, în iulie 1945, la scurt timp după primul test în deșertul New Mexico, nu a fost o surpriză pentru liderul sovietic: el a știut despre posibilitatea unei astfel de arme cu mult înainte de Truman. Stalin a reacționat mai grăitor imediat după aceea: „Truman încearcă să exercite presiune, să domine”, îi transmitea lui Beria. „Atitudinea lui este deosebit de agresivă față de Uniunea Sovietică. Desigur, factorul bombei atomice funcționează pentru Truman… Dar o politică de șantaj și intimidare este inacceptabilă pentru noi. Prin urmare, nu le-am dat niciun motiv pentru a crede că orice ne-ar putea intimida. Lavrentiy, nu ar trebui să permitem niciunei altei țări să aibă o superioritate decisivă asupra noastră. Spune-i tovarășului Kurceatov că el trebuie să se grăbească cu proiectul lui. Și să-l întreb de ce au nevoie oamenii noștri de știință pentru a accelera lucrul”.

„Hiroshima a zguduit întreaga lume”, recunoștea Stalin în fața fizicienilor săi câteva zile după eveniment. „Echilibrul a fost rupt. Construiți bomba – va elimina marele nostru pericol.” Pericolul pe care Stalin l-a prevăzut nu a fost acela al unui atac direct. În ciuda unui sentiment de frustrare, chiar și de șoc, că Statele Unite au înaintat în această nouă categorie de arme, nu a existat nicio îngrijorare imediată la Moscova cum că americanii s-ar folosi de bombele lor atomice împotriva URSS. Stalin părea să fi ajuns la această concluzie după mai multe rapoarte de spionaj care au confirmat destul de exact numărul mic de bombe din arsenalul american.

Mai importantă a fost încercarea de intimidare psihologică. Drept urmare, guvernul sovietic a adoptat o poziție oficială conform căreia bomba atomică nu făcea nicio diferență în balanța postbelică a puterii. Acesta a fost motivul pentru care Molotov, la conferința miniștrilor de externe din septembrie 1945 de la Londra, pentru a arăta indiferența sa față de noua armă a americanilor, a adoptat o poziție extrem de sfidătoare la adresa lui Byrnes, pe atunci secretar de stat american.

Paritatea nucleară a fost un obiectiv inevitabil pentru Kremlin. Una dintre primele acțiuni ale Națiunilor Unite a fost de a crea, în 1946, o Comisie a Energiei Atomice. La prima reuniune a acestei comisii Bernard M. Baruch a prezentat, în numele SUA, un plan pentru o organizație internațională de dezvoltare a energiei atomice, care ar fi avut controlul exclusiv și dreptul de proprietate în toate potențialele activități nucleare de război. Rușii au prezentat, însă, un plan diferit. Cele două planuri erau ireconciliabile, iar în 1948 planul Comisiei Energiei Atomice a fost amânat pe termen nelimitat. Respingerea Planului Baruch de către URSS a fost un factor suplimentar în convingerea lui Truman că URSS nu mai era un aliat, ci un adversar periculos.

Conform Planului Baruch, SUA urma să oprească producerea de arme nucleare și să distrugă stocurile existente sau să le transfere sub controlul unui organism internațional. Dar SUA nu putea distruge cunoștințele tehnologice avansate și, prin urmare, ar fi urmat să păstreze un avantaj imens asupra URSS, care, prin acceptarea planului american, ar fi inhibat propriile sale progrese în fizica nucleară. A.A. Gromiko a propus, în schimb, un tratat care să interzică folosirea armelor nucleare, distrugerea imediată a stocurilor existente (care au fost exclusiv americane) și să vizeze crearea unei comisii internaționale de control subordonată Consiliului de Securitate. URSS a acceptat principiul controlului internațional, dar a respins dreptul de proprietate internațională.

Pe parcurs ce deceniul progresa, americanii deveneau tot mai presați de pericolul ca URSS să își creeze un întreg arsenal de armament nuclear. În anul 1945, opinia științifică a informat că primul test sovietic ar urma să aibă loc la doi-cinci ani distanță. Această estimare a fost respinsă treptat ca fiind prea alarmantă. Un document din 1947 al Departamentului de Război a estimat că „pentru un număr de ani, poate chiar între 8 și 15, numai SUA vor poseda bombe atomice în cantități semnificative”. Raportul Compton din 1947, a menționat, de asemenea, că: „nu putem afirma cu siguranță că vom avea posesia exclusivă a explozivilor atomici după 1951, cu toate că cei mai mulți oameni de știință și ingineri familiarizați cu producerea bombei atomice cred că va fi 1955 cel mai devreme”. In anul 1949, la momentul testului sovietic, s-a raportat că liderii militari americani nu se așteptau la testarea primei bombe atomice sovietice până în 1952.

La 3 septembrie 1949, anul înființării NATO, SUA a găsit dovezi că rușii detonaseră primul lor dispozitiv nuclear la începutul lunii august, astfel că monopolul nuclear american a luat sfârșit.

Din momentul dobândirii armei nucleare de către URSS, toate considerațiile privind războiul s-au schimbat: efectele fatale ale unui eventual atac nuclear, pentru întreaga omenire, au dus la împiedicarea reciprocă a adversarilor de a utiliza bomba atomică, prin creșterea arsenalului nuclear și evitarea unor conflicte armate sovieto-americane.

De ce SUA nu a recurs la un război preventiv pentru a ține la distanță Uniunea Sovietică sau pe oricine altcineva de dezvoltarea armei nucleare? Americanii au luat considerare pentru scurt timp, imediat după Hiroshima și Nagasaki, modul în care o acțiune militară ar fi putut aduce un monopol atomic permanent; dar aceste idei nu au dus nicăieri. Unul dintre motive a avut de a face cu imaginea națiunii, conform căreia americanii nu au încep războaie. Ulterior, se vorbea ocazional de inițierea unui atac asupra URSS cu scopul de a elimina instalațiile sale nucleare, dar întotdeauna în contextul în care se analiza ce s-ar putea întâmpla după un efort eșuat de control internațional prin intermediul Națiunilor Unite, sau într-o situație în care Uniunea Sovietică acumula deja capacitați suficiente pentru a permite unui atac asupra statelor Unite sau a aliaților săi. Apoi, a existat o dificultate practică: oficialii americani nu au fost convinși că ar putea câștiga de fapt un război preventiv împotriva Uniunii Sovietice dacă ar fi să înceapă unul. Producerea de arme atomice a procedat la ceea ce pare în retrospectivă un ritm extrem de relaxat, astfel încât în ​​momentul în care a fost proclamată Doctrina Truman în martie 1947, președintele american a înțeles că ar fi existat doar paisprezece bombe în arsenalul american.

Dacă războiul preventiv era imposibil, diplomația atomică, însă, ar fi putut fi posibilă: Statele Unite s-ar fi putut folosi de proprietate exclusivă a armei atomice pentru a constrânge Uniunea Sovietică și alți adversari potențiali în cooperare. Secretarul de război, Henry L. Stimson și secretarul de stat James F. Byrnes, au așteptat, monopolul american pentru a induce ruși în a face concesii diplomatice. Ceea ce este remarcabil despre aceste atitudini nu este faptul că ele au existat, ci cât de repede au fost abandonate. După câteva săptămâni de la Hiroshima, oficialii americani au abandonat ideea că un monopol atomic ar putea deveni un instrument utilizabil al diplomației, aplicând idea imediată a unui control internațional.

Interacțiunea dintre introducerea bombei atomice și dezvoltarea Războiului Rece a fost complexă. Bomba a contribuit la accentuarea diviziunilor dintre marile puteri și a putut face fezabil un război est-vest. Pe măsură ce administrația Truman a început această evaluare, a devenit evident că au existat limite militare și politice ale bombei. După Hiroshima, a existat o tendință a americanilor de a acționa ca și cum bomba nucleară le-ar fi oferit un avantaj major în negocierile cu URSS. Această abordare a suferit, însă, o lipsă de credibilitate. 

Urmările Războiului

Naziștii au rezistat atâta timp cât au putut de pe urma bogăției victimelor lor, astfel că abia din 1944 civilii germani au început să simtă impactul restricțiilor și a deficitului din timpul războiului. Pana atunci, cu toate acestea, conflictul militar se apropia, în primul rând prin intermediul unor campanii de bombardamente aliate, apoi cu înaintarea simultană a armatelor aliate de la est si vest. În acest an final al războiului a avut loc, în timpul relativ scurt al perioadei de campanie active în vest a Uniunii Sovietice, cea mai mare distrugere fizică. Foarte puține orașe europene au supraviețuit neatinse războiului. Roma, Veneția, Praga, Paris și Oxford nu au fost niciodată vizate. Dar, în primul an al războiului, bombardierelor germane au distrus Rotterdam și orașul industrial englez Coventry. Wehrmacht-ul a distrus multe orașe mai mici și în rutele lor de invazie prin Polonia și, mai târziu, Iugoslavia și URSS. Cartiere întregi din centrul Londrei au fost profund afectate de blitzkrieg-ul lui Luftwaffe din timpul războiului.

Cele mai mari pagube materiale a fost făcut de campaniile de bombardament fără precedent ale aliaților occidentali în 1944 și 1945, și de avansul neobosit al Armatei Roșii de la Stalingrad la Praga. Orașele franceze de coastă din Royan, Le Havre si Caen au fost distruse de forțele aeriene americane. Hamburg, Köln, Düsseldorf, Dresda si alte zeci de orașe germane au fost distruse de bombardamente britanice și americane. În est, 80% din Minsk a fost distrus spre sfârșitul războiului; Kiev a devenit o ruină; Varșovia a fost incendiată și dinamitată în mod sistematic, casă cu casă, stradă cu stradă, de către armata germană aflată în retragere, în toamna anului 1944. Când războiul din Europa s-a încheiat, iar Berlinul a scăzut în fața Armatei Roșii în mai 1945, mare parte din capitala Germaniei era o ruină, 75% din clădirile sale fiind distruse.

În Europa de Est, consecințele materiale rezultate în urma ocupației germane, înaintarea sovietică și luptele de partizani au fost cu totul diferite față de experiența războiului în Occident. În Uniunea Sovietică, 70.000 sate și 1.700 de orașe au fost distruse în timpul războiului, alături de 32.000 de fabrici și 40.000 de mile de cale ferată. În Grecia, două treimi din flota marinei comerciale a țării au fost pierdute, o treime din păduri au fost distruse și o mie de sate au fost șterse. Iugoslavia a pierdut 25% din viile sale, 50% din toate efectivele de animale, 60% din drumurile din țară și una din cinci locuințe dinainte de război.

Prejudiciul material imens suferit de europeni în cursul războiului devine mai puțin semnificativ dacă se iau în calcul pierderile umane. Se estimează că aproximativ 36,5 milioane de europeni au murit între 1939 și 1945 din cauze legate de război (echivalent cu populația totală a Franței, la izbucnirea războiului), un număr care nu include decese din cauze naturale, în acei ani, și nici o estimare a numărului de copii care nu au fost concepuți sau născuți din cauza războiului. Acest număr nu include, de asemenea, victimele japoneze, americani și ale altor state non-europene. Ceea ce este cel mai frapant este numărul de civili europeni non-combatanți printre victime: cel puțin 19 milioane, sau mai mult de jumătate din totalul victimelor. Estimările pierderilor civile pe teritoriul Uniunii Sovietice variază foarte mult, deși cel mai probabil cifra este mai mare de 16 milioane de victime.

În Sud-Estul Europei războiul s-a terminat până la sfârșitul anului 1944, cu forțele sovietice în control deplin al nordul Balcanilor. Până în mai 1945, în Europa Centrală și de Est, Armata Roșie a eliberat și re-ocupat Ungaria, Polonia și cea în mai mare parte Cehoslovacia.  În Occident, Eisenhower ar fi ajuns la Berlin, înainte de ruși, dar a fost descurajat de Washington de a face acest lucru. Churchill s-ar fi dorit să vadă un avans al Vestului la Berlin, dar Roosevelt a fost conștient atât de îngrijorare generalilor săi pentru pierderea de vieți și a interesului lui Stalin în capitala germană.

Victoria sovietică în cel de-al doilea Război Mondial a dat fost dovada de realizare a bolșevicilor. Dar victoria sovietică a fost dobândită la un preț unic, deosebit de ridicat. Dintre toate statele participante în al doilea Război Mondial – cele victorioase și cele învinse deopotrivă – URSS a fost singurul stat care a suferit daune economice permanente. Pierderile de resurse umane și economice au fost imense, și urmau să fie simțite timp de decenii.

Înfrângerea Germaniei și a Japoniei a lăsat un vid de putere în Europa Centrală și Orientul Îndepărtat, fapt ce a însemnat că o nouă ordine internațională a trebuit să capete formă. Cele două puteri care au contribuit cel mai mult la înfrângerea puterilor Axei, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, au avut o oportunitate extraordinară de a remodela configurația politică a globului. 

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, SUA și URSS au avut intenția de a ocupa locul de hegemon al lumii. Drept urmare, colaborarea din cadrul celui de-al doilea Război Mondial s-a transformat, treptat, într-o stare de permanentă rivalitate și conflict.

Prăbușirea Germaniei naziste și nevoia de umplere a vidului de putere rezultat au condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Obiectivele aliaților erau divergente: Churchill urmărea să prevină dominația Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale; Stalin urmărea să fie plătit în monedă teritorială pentru victoriile militare sovietice și suferințele poporului rus; Truman s-a străduit inițial să continue moștenirea lăsată de Roosevelt, de a ține alianța unită, însă SUA și URSS se aflau unul în fața celuilalt în inima Europei.

Ceea ce Stalin își dorea în Europa, mai presus de orice, au fost garanții de securitate. Dar acesta a fost, de asemenea, interesat de beneficiile economice ale victoriilor sale în Occident. Micile state ale Europei Centrale, din Polonia până în Bulgaria, au trăit sub umbra dominației germane cu mult înainte de al doilea Război Mondial: în 1930, în special, Germania nazistă a fost principalul lor partener comercial și sursă de capital străin. În timpul războiului, această relație a fost simplificată într-una dintre stăpân și sclav. Ceea ce s-a întâmplat după 1945 a fost că Uniunea Sovietică a atașat, literalmente, economiile acestor state din Europa de Est la propria economie ca resursă care urmează să fie exploatată. Uniunea Sovietică a solicitat reparații de război din partea Ungariei și a României, în calitate de foști aliați ai lui Hitler. Aceste reparații reprezentau relativ puțin pentru a compensa pierderile din URSS, dar acestea reprezentau sacrificii substanțiale pentru țările donatoare: până în 1948, reparațiile românești către URSS au reprezentat 15% din venitul național a acestei țări; în Ungaria, cifra a fost de 17%. Se estimează că până la sfârșitul anilor 1950, Uniunea Sovietică a primit din RDG, România și Ungaria în mod considerabil mai mult decât a cheltuit pentru a le controla.

Din punct de vedere economic, americanii, bazându-se pe experiențele lor interne, au sperat să reformeze capitalismul fără să-l distruge. Progresismul de sub Theodore Roosevelt și Woodrow Wilson a căutat să echilibreze pretențiile concurente ale proprietății private, pieței deschise, și reglementările guvernamentale. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a construit un sistem intern radical diferit, bazat pe desființarea proprietății private, controlul statului asupra piețelor și centralizarea mijloacelor de producție: în 1945, realizările sale păreau substanțiale. Nici liderii americani, nici cei sovietici nu păreau să fi prevăzut, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, cât de incompatibile aveau să fie sistemele lor economice.

Organizațiile internaționale promovate de către americani au fost proiectate să implice și Uniunea Sovietică. Printre acestea a fost așa-numitul sistem Bretton Woods, mecanismul propus pentru gestionarea economiei pe timp de pace. Sovieticii au participat la conferința din iulie 1944, care a stabilit Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, și a stabilit principiile care trebuiau să încurajeze refacerea economiei după război. Totuși, sovieticii erau interesați de împrumutul de reconstrucție pe care americanii voiau să îl folosească drept stimulent pentru participarea în noul sistem economic internațional. Americanii au căutat să includă Uniunea Sovietică în planurile lor de restructurare a economiei mondială de după război. Izolând orice parte de aceste planuri, considerau americanii, s-ar fi riscat o revenire la rivalitățile din 1930. Integrarea a fost obiectivul, nu izolarea: interesele economice comune ar fi trebuit să depășească orice diferență geopolitică și ideologică. Sovieticii au interpretat comportamentul american ca reflectând îndoiala de sine, nu încrederea în sine, având în vedere că ofereau credite pentru a reconstrui un stat non-capitalist.

În 1945, politica a conturat economia, și nu invers. Dezacordurile sovieto-americane asupra Europei de Est au diminuat perspectivele cooperării economice, iar sovieticii au apelat la cererea cheltuielilor de război de la Germania și foștii săi sateliți, ca sursă primară de refacere a economiei. Au rămas, însă, acordurile de la Bretton Woods , pe care potențialii participanți trebuiau să ratifice până la sfârșitul anului. În ultimul minut, Stalin însuși a folosit dreptul de veto asupra statutului de membru al URSS în cadrul sistemului Bretton-Woods.

Conferința de Pace de la Paris

În 1946, economiile europene erau încă în condiții precare, iar popoarele erau lipsite de apărare împotriva unui atac militar convențional. George Kennan și alți specialiști au raportat că Moscova a văzut capitalismul global ca fiind într-o perioadă de criză, înainte de moartea inevitabilă. URSS a căutat nu numai să accelereze declinul Occidentului, ci, de asemenea, să acționeze împotriva unor națiuni despre care se presupune că nu se aflau în sfera capitalistă, cum ar fi Iranul, Turcia, Japonia și Coreea. Kremlinul a acționat atât pe cont propriu cât și prin noile sale state satelit. În luna august, la Conferința de Pace de la Paris, Bulgaria a cerut o parte din nordul Greciei, iar Uniunea Sovietică a sugerat o tutelă a Kremlinului asupra Libiei sau a Eritreii. La Convenția de la Montreux care a avut loc, de asemenea, în august 1946, sovieticii au încercat să renegocieze controlul asupra Strâmtorilor turcești pentru a include bazele sovietice aeriene și navale. Comuniștii au sponsorizat greve de muncă în Iran și Irak, în luna iulie. În luna următoare Iugoslavia a făcut afirmații cu privire la Trieste si a doborât doua avioane de transport americane pe rutele lor regulate din Austria în Italia. Douăzeci și cinci de divizii ale Armatei Roșii, multe dintre ele motorizate, au fost comasate la granița de sud a Caucazului pentru a exercita o presiune asupra Turciei și Iranului. De-a lungul anului 1946, comuniștii au exploatat neliniștea și în Grecia. Spre sfârșitul anului, Uniunea Sovietică a încercat să obțină baze navale în Norvegia și Islanda și a reușit chiar să stabilească o astfel de bază în Finlanda.

Acesta este contextul în care s-au desfășurat lucrările Conferinței de Pace de la Paris, care a avut loc în perioada 29 iulie – 15 octombrie 1946. Reprezentanți ai Statelor Unite ale Americii, Uniunii Sovietice, Marii Britanii și Franței, alături de alte puteri aliate, au convenit asupra dispozițiilor tratatelor de pace de la Paris, semnate în februarie 1947 cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Aceste acorduri au inclus reparații de război, ajustări teritoriale și angajamente politice.

În ceea ce privește modificările frontierelor, Italia își pierdea coloniile de pe continentul african și recunoștea independența Albaniei. În plus, urma să cedeze către China Tinajinul și către Iugoslavia o mare parte din Istria. Insulele Dodecaneze erau cedate Greciei, iar frontiera cu Franța era ușor modificată în favoarea acesteia din urmă. Ca și reparații de război, urma să plătească 360 de milioane de dolari Iugoslaviei, Greciei, Uniunii Sovietice, Etiopiei și Albaniei.

România pierdea Basarabia și Bucovina în favoarea URSS, iar Dobrogea de Sud în favoarea Bulgariei. Statul român avea de achitat Uniunii Sovietice reparații de război în valoare de 300 de milioane de dolari.

Referitor la Ungaria, aceasta revenea la frontierele din 1938, pierzând teritorii în favoarea României și a Cehoslovaciei. Statul ungar urma să plătească reparații de război Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei și Iugoslaviei.

Bulgaria urma să cedeze teritorii Iugoslaviei și Greciei și să le achite acestora două din urmă despăgubiri de 70 de milioane de dolari.

În cazul Finlandei, aceasta a revenit la granițele din anul 1941, cu excepția unei provincii cedate Uniunii Sovietice, căreia îi datora și 300 de milioane de dolari.

Conferința de la Paris nu a permis nicio apropiere între pozițiile occidentale și cele sovietice. Dacă sovieticii se declarau de acord cu principiul reunificării unei Germanii democratice și demilitarizate, politica dusă în zona lor de ocupație („denazificarea”, reforma agrară, naționalizările, crearea de întreprinderi mixte sovieto-germane, lucrând exclusiv pentru URSS, etc.) făcea această perspectivă tot mai iluzorie. După eșecul Conferinței, relațiile dintre occidentali și sovietici s-au degradat și mai mult ca urmare a ajutorului direct acordat de Iugoslavia, Bulgaria și Albania gherilelor comuniste din Grecia și a presiunii sovietice asupra Turciei.

La un an după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, în cadrul atmosferei de neîncredere și suspiciune reciprocă crescândă, americanii au renunțat la politica externă bazată pe cooperare promovată de Roosevelt.

Noua Ordine Mondială

2.1 De la colonialism la bipolaritate – lumea postbelică

În apropierea declanșării celui de-al doilea Război Mondial, popoarele din Europa de Vest continuau să conducă o mare parte a lumii non-europene. Pentru majoritățile din Marea Britanie, Franța sau Țările de Jos, coloniile statelor lor și exploatațiile imperiale din Africa, Asia, Orientul Mijlociu și cele două Americi au fost un fel de alinare pentru suferințele și umilințele războiului din Europa, demonstrând valoarea lor materială în acel război ca resurse naționale vitale. Fără să fi avut acces la vastele teritorii și provizii coloniale, britanicii și francezii ar fi avut un dezavantaj chiar mai mare în lupta lor cu Germania și Japonia.

Cel de-al doilea Război Mondial a dus la schimbări importante în coloniile puterilor europene. Marea Britanie și-a pierdut teritoriile din Asia de Est în fața Japoniei în timpul războiului și, cu toate că aceste teritorii au fost recuperate după înfrângerea Japoniei, statutul vechii puteri coloniale a fost subminat în mod radical. Capitularea britanică în Singapore, în februarie 1942, a fost o umilire în urma căreia Imperiul Britanic din Asia nu s-a recuperat niciodată. Mitul invincibilității europene a fost spulberat pentru totdeauna. După 1945 puterile coloniale din Asia s-au confruntat cu o presiune tot mai mare de a renunța la pretențiile lor tradiționale.

Pentru Olanda, cea mai veche putere colonială din regiune, consecințele au fost deosebit de traumatice. În termen de doi ani de la înfrângerea japoneză, olandezii au fost încă o dată în război: trupe din teritoriile olandeze din Asia de Sud-Est (Indonezia de azi) au învins 140.000 de soldați olandezi (profesioniști, recruților și voluntari) și revoluția pentru independența indoneziană a fost generatoare de admirație și imitație de-a lungul restului Imperiului Olandez rămas în Pacific, Caraibe și America de Sud.

În timpul războiului, francezii, la fel ca britanicii și olandezii, și-au pierdut coloniile din Asia de Sud-Est în fața japonezilor. Dar, în cazul francez, ocupația japoneză a avut loc tardiv, până în martie 1945 colonia franceză din Indochina rămânând sub tutela autorităților de la Vichy și fiind incomparabilă cu înfrângerea traumatică a Franței pe teritoriu european în 1940. Lupta post-război a Franței pentru restabilirea autorității în Indochina s-a dovedit a fi extrem de dificilă.

După 1945, britanicii nu au avut nicio speranță realistă de păstrare a patrimoniului lor imperial. Resursele țării au fost iremediabil suprasolicitate, iar costurile de întreținere, chiar și ale Imperiul Indian, nu au mai fost echilibrate de avantajele economice sau strategice. India, Pakistan și Birmania și-au dobândit independența în 1947, iar Ceylon (Sri Lanka) în anul următor. În 1948, Marea Britanie a renunțat și la mandatul asupra Palestinei.

Înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, politica mondială a fost, în general, condusă de popoarele europene, în special de către puterile coloniale Marea Britanie și Franța, controlând mare parte din teritoriile lumii. SUA s-a izolat, neinterferând în politica europeană, în timp ce Uniunea Sovietică se concentra pe politica internă. După război, SUA și URSS, având cea mai mare contribuție la câștigarea celui de-al doilea Război Mondial, au devenit superputeri ce au avut capacitatea de a umple vidul de putere rezultat în urma războiului, în timp ce Marea Britanie, Franța și alte puteri coloniale (cu excepția Italiei, Spania și Portugalia) au fost în tabăra câștigătoare, dar au fost distruse de invazia germană. Puterile coloniale, în ciuda faptului că dispuneau de imperii imense, au devenit dependente, în urma războiului, de sprijinul SUA. Ambele noi mari puteri și-au dorit eliberarea coloniilor de sub conducerea statelor europene urmărind atât reducerea influenței europene în relațiile internaționale, cât și menținerea pozițiilor dominante în sectorul economic și politic asupra noilor state independente.

Din cauza impactului devastator al celui de-al doilea Război Mondial în Europa, puterile coloniale au fost slăbite, fapt ce a lăsat cale liberă expansiunii comuniste în special în Asia de Sud-Est. Victoriile japoneze au subminat autoritatea regimurilor coloniale europene, încurajând mișcările de independență din această regiune.

În 1941, războiul purtat împotriva Germaniei a unit SUA și URSS într-o alianță care a fost decisivă în înfrângerea Germaniei, dar în urma victoriei din cel de-al doilea Război Mondial între cele două puteri a apărut competiția pentru dobândirea rolului de hegemon mondial. Înfrângerea Germaniei și a Japoniei a lăsat un vid de putere în Europa Centrală și Orientul Îndepărtat, fapt ce a însemnat că o nouă ordine internațională a trebuit să capete formă.

Dinamica complexă a rivalităților multipolare de până la sfârșitul anilor 1930 a făcut dificile toate încercările de a explica relațiile internaționale din punct de vedere ideologic. Încă din timpul celui de-al doilea Război Mondial, însă, lumea trebuia să fie văzută, din punct de vedere strategic și politic, ca fiind bipolară, mai degrabă decât în ​​forma sa multipolară. După finalul războiului, natura ideologică a ceea ce a fost acum admis a fi Războiul Rece dintre URSS și Occident era evidentă.

Diferențele în ceea ce privește ideile politice, sociale și economice între Rusia și Occident au devenit evidente încă din perioada anilor 1920. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, aceste două ideologii contrastante au format o alianță împotriva lui Hitler și a nazismului, dar, în ciuda cooperării lor, tensiunea a existat între cele două părți, tensiune care s-a intensificat în urma înfrângerii Germaniei și a aliaților săi în 1945. Ideologiile politice, formele de guvernare, percepțiile diferite asupra economiei și societății au avut ca rezultat o atmosferă de neîncredere accentuată.

Moartea președintelui Roosevelt a subminat și mai mult încrederea sovieticilor în aliații săi occidentali. Succesorul lui Roosevelt, Harry S. Truman, a decis să aplice o altă politică externă cu privire la URSS. Truman, care a avut nevoie de timp pentru a lucra pentru propriile sale idei i-a acordat, între timp, secretarului său de stat, James F. Byrnes, o libertate considerabilă în formarea politicii externe. Byrnes a dorit o cooperare sovietică, dar numai dacă că SUA ar fi urmat să fie recunoscută ca partenerul mai puternic.

Politica americană de cooperare a fost înlocuită cu ideea lui Truman conform căreia SUA nu trebuia să facă concesii în fața URSS. Într-o întâlnire cu Molotov, ministru de externe sovietic, la 23 aprilie 1945, Truman l-a avertizat pe acesta cu privire la o „încredere zdruncinată.” După cum Andre Fontaine considera, „Războiul Rece nu exista încă, dar aici a fost limba sa. Și nu era limba lui Roosevelt.”

În septembrie – începutul lui octombrie 1945 a avut loc la Londra întâlnirea miniștrilor de externe, având scopul de a elabora tratatele de pace pentru Finlanda, România, Ungaria și Bulgaria, care luptaseră toate de partea Germaniei. Byrnes spera că demonstrarea puterii armei nucleare americane în Japonia să fi întărit poziția SUA. În schimb, Molotov s-a comportat și mai sfidător; până la finalul Conferinței s-a dovedit că sovieticii nu au devenit mai cooperanți. Byrnes considera că SUA se confrunta „cu o Rusie nouă, total diferită de Rusia cu care am avut de-a face cu un an în urmă (…) acum, când războiul era terminat, adoptau o atitudine și o poziție agresive cu privire la chestiunile politice teritoriale de nejustificat.”

Stalin a remarcat, prin bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki din august 1945, că URSS nu avea o forță aeriană strategică care ar fi putut asigura un atac direct asupra Statelor Unite. Cea mai bună variantă pe care o avea Stalin, în acest caz, era să reprezinte o amenințare pentru Europa de Vest, fapt ce ar fi putut descuraja SUA să atace URSS. Armatele rusești nu au fost demobilizate sau retrase din zonele pe care le-au ocupat în ultimele campanii ale războiului și care au inclus capitalele Budapesta, Praga, Viena și Berlin. Astfel, Stalin a creat o zonă tampon în avansul zonelor sale vulnerabile și, în același timp, i-a determinat pe europeni și pe americani să se întrebe dacă avansul rus a fost într-adevăr oprit de predarea germanilor.

Diplomația intransigentă a lui Stalin, desfășurată prin intermediul lui Molotov, a adus lucrurile într-un punct critic la Conferința de la Moscova din 1945, moment în care Byrnes a catalogat argumentele lui Molotov drept „Filozofie hitleristă”, acuzând Rusia că „încearcă să facă dintr-o lovitură iscusită ceea ce încercase să facă Hitler dominând cu forța țările mai mici”.

Având în vedere diferențele ideologice, capacitățile materiale, interesele de securitate și contrastantele personalități ale celor de la putere, nu era de mirare că orice posibilitate de cooperare între Moscova și Washington a dispărut după ce obiectivul comun de a învinge puterile Axei au fost atinse.

2.2 De la Marea Alianță la rivalitate. Conferințele de la Ialta și Potsdam

În luna februarie 1945, cele trei mari puteri s-au întâlnit la Ialta pentru a discuta despre modul în care Europa urma să fie structurată din punct de vedere politic după încheierea războiului. În cadrul Conferinței, Stalin și-a arătat lipsa de încredere față de ​​Roosevelt și Churchill, în timp ce Churchill s-a temut o lipsă de sprijin american în Europa postbelică și a fost în mod constant blocat de Roosevelt. Cei trei lideri au reușit să decidă, totuși, că, odată ce Germania a fost învinsă, ea ar trebui să fie dezarmată și împărțită în patru zone pe care cele trei mari puteri, împreună cu Franța, ar urma să le administreze. Țărilor din Europa de Est, inclusiv Poloniei, urmau să li se permită să organizeze alegeri libere pentru a decide modul în care acestea vor fi guvernate în lumea post-război. URSS a fost de acord să se alăture războiului împotriva Japoniei la o lună după ce Germania a fost învinsă și toți au fost de acord că o organizație a Națiunilor Unite va fi stabilită, în ciuda rezervelor lui Stalin că ar putea fi controlată de către SUA și Marea Britanie. Au existat dezacorduri cu privire la modul în care Polonia urma să fie guvernată. Britanicii au vrut să instaleze guvernul polonez aflat în exil la Londra, în timp ce sovieticii au dorit guvernul pro-sovietic, care a fost înființat în Lublin. În timp ce Churchill a încercat să explice că libertatea și suveranitatea Poloniei a fost motivul pentru Marea Britanie a declarat război Germaniei în 1939, Stalin a accentuat nevoia URSS de securitate, deoarece prin Coridorul polonez Uniunea Sovietică a fost invadată de două ori în ultimele trei decenii. URSS a propus să mute frontiera cu Polonia spre Vest, pentru a compensa Polonia, la rândul său, prin mutarea frontierei ei de Vest pe teritoriul german și îndepărtarea populației germane din acea zonă. In plus, Stalin a solicitat reparații de război masive din Germania. Marea Britanie și SUA s-au opus din cauza problemelor reparațiilor de război din urma primului Război Mondial și din cauza temerii că aceste plăți ar împiedica recuperarea Germaniei.

În ciuda climatului de neîncredere existent, cei trei lideri, Roosevelt, Churchill și Stalin, au reușit să decidă dezarmarea și împărțirea Germaniei în patru zone și implicarea URSS în războiul purtat împotriva Japoniei.

Critica principală adresată Conferinței de la Ialta a fost că Statele Unite și Marea Britanie au predat Europa de Est Uniunii Sovietice.  Armata sovietică, cu toate acestea, avea deja un control asupra majorității statelor Europei de Est, sau ar fi avut acest control înainte de încheierea războiului. Stalin i-a spus unuia dintre consilierii săi că armatele ar fi urmat să impună sistemele politice în statele în care s-ar fi oprit. Acest fapt s-ar fi putut întâmpla. Astfel, granița arbitrară care a divizat Europa a evoluat, se poate spune, pur și simplu pentru că ar fi putut evolua. Fiecare parte și-a impus propriul sistemul în zonele în care ajungeau trupele.

Pe de altă parte, Churchill și Roosevelt aveau încă nevoie de cooperarea sovietică, cel puțin până când războiul cu Japonia era finalizat cu succes. Prin acceptarea frontierelor zonei de influență sovietică, Churchill și Roosevelt acceptau realitatea.

„Ialta” a intrat în lexiconul politicii europene centrale ca un sinonim pentru trădare occidentală, în momentul în momentul în care aliații occidentali au vândut Polonia și alte state mici dintre Rusia și Germania. Ceea ce poate fi spus despre Conferința de la Ialta este că acesta oferă un studiu al neînțelegerilor, Roosevelt fiind, în special, o victimă a propriilor sale iluzii. Teritoriile estice cedate lui Stalin sub protocoalele secrete ale Pactelor sovieto-naziste din 1939 și 1940 au fost din nou sub control sovietic. De fapt, la Ialta s-a ignorat adevărata problemă a Aliaților – planurile pentru Germania de după război – tocmai pentru că era atât de important și greu de rezolvat. Și este puțin probabil ca liderii occidentali să fi reușit o înțelegere mai bună cu Stalin, pe parcursul acestor ultime luni ale războiului. În orice caz, și după înfrângerea lui Hitler, aliații occidentali au fost cei care au căutat cooperarea lui Stalin, nu invers. Uniunea Sovietică a trebuit să fie păstrată în războiul împotriva Germaniei (și mai târziu, împotriva Japoniei); iar problema Europei centrale putea aștepta.

În iulie 1945, aliații au întâlnit din nou la Potsdam, lângă Berlin. De data aceasta, SUA a fost reprezentată de noul președinte, Harry S. Truman. În ceea ce privește problema germană, cele trei puteri au stabilit detaliile cu privire la zonele de ocupație. Partidul nazist urma să fie interzis, iar liderii naziști urmau să fie trimiși în judecată drept criminali de război. Granița de vest a Poloniei urma să fie de-a lungul unei linii definite de râurile Oder și Neisse, iar germanii care trăiau în Polonia, Ungaria și Cehoslovacia urmau să se întoarcă în Germania. Deși Conferința s-a încheiat amiabil, au existat o serie de teme ce au provocat dezacorduri între cei trei lideri. Cererea URSS ca Ruhr să fie deschis influenței internaționale, asupra accesului la strâmtorile turcești și controlul Libiei au fost respinse. În mod similar, cererile Occidentului pentru ca principalele căi navigabile europene să fie accesibile tuturor au fost, de asemenea, refuzate.

La Conferința de la Potsdam, occidentalii, puși de sovietici în fața mai multor „fapte împlinite” (în Polonia, „polonezii de la Londra” nu au obținut decât câteva ministere secundare, iar în România regele Mihai a fost constrâns să numească un guvern dominat de comuniști), au fost surprinși să-i vadă pe sovietici formulând noi revendicări: revizuirea convenției de la Montreux privind Strâmtorile, recuperarea de către URSS a provinciei turce Kars și Ardagan, obținerea unei baze navale în marea Egee. Rezultatul Conferinței de la Potsdam a fost începutul procesului care a împărțit Europa în două sfere de influență.

Truman s-a confruntat cu mai multe probleme de natură militară și externă la ultima reuniune a Celor Trei Mari, începând cu 17 iulie 1945, în Potsdam. Acesta a intrat în dezbaterea continuă în primul rând cu privire la modul prin care se explica comportamentul sovietic și apoi cu privire la modul în care să abordeze acest comportament.

Au apărut multiple teorii pentru a explica comportamentul sovietic. Unii dau vina pe defensivă, până la punctul de paranoia. Experiența sovietică din al doilea Război Mondial, cu pierderi incredibil de mari, a contribuit doar la aceasta teamă sau repulsie față de străini. Luând în calcul prejudiciul produs de Germania nazistă, comportamentul sovietic nu era paranoic, ci realist. Cu privire la Statele Unite, nu se poate vorbi de o teamă a sovieticilor față de armata americană, ci mai degrabă de ceea ce ei au numit imperialismului economic american.

O a doua teorie a comportamentului sovietic îl acuză pe sovietici de agresivitate imperială pură, aceștia preluând tendințe similare din Rusia țaristă, cu adăugarea ideologiei marxiste, iar o a treia teorie descrie comportamentul URSS drept oportunist. Odată ce securitatea a ceea ce mai târziu a fost numit „imperiul exterior” a fost asigurată, iar Europa de Est a fost sub controlul sovietic, sovieticii ar fi putut aștepta semne de slăbiciune ale occidentalilor, dar ar fi făcut mișcări majore numai atunci când ar fi detectat o deschidere. Toate cele trei teorii ar fi putut explica comportamentul sovietic, și toate ar fi putut funcționa într-o anumită măsură. În prezent, nu a fost creată o teorie unificată a comportamentului sovietic.

Liderii occidentali au realizat că toate teoriile comportamentului sovietic cereau răspunsuri similare: oprirea expansiunii sovietice, respectiv combaterea slăbiciunilor militare și a instabilității economice occidentale, care ar fi putut oferi posibilitatea, sau cel puțin tentația, de extindere. Practic, Occidentul a trebuit să creeze o graniță dincolo de care sovieticilor nu le-ar fi fost permis să meargă. Izolarea Uniunii Sovietice a devenit metoda și scopul. Frontiera arbitrară, în curând denumită Cortina de Fier, nu a devenit doar o limită a democrației, ci și o linie defensivă.

2.3 Viziunea politică asupra Războiului Rece din perspectiva celor doi poli: SUA versus URSS

Din momentul în care a preluat puterea în octombrie 1917, guvernul comunist a fost considerat o amenințare pentru democrațiile occidentale. Acest sentiment nu a dispărut, ci doar a fost ignorat în 1939, când germanii naziști au devenit o amenințare imediată.

În linii mari, au existat două percepții contrastante cu privire la Uniunea Sovietică de după război: că URSS ar fi o amenințare expansionistă condusă de un amestec de ideologie și imperialism, sau că ar fi un partener turbulent, dar, în esență, cooperant.

Conform concepției ortodoxe privind începutul Războiului Rece, președintele Roosevelt și secretarul de stat Cordell Hull (aprilie 1945), ulterior președintele Truman și secretarul de stat James F. Byrnes, au judecat greșit natura ambivalentă și potențial expansionistă a politicii externe sovietice. Aceștia au avut speranțe deșarte cu privire la democratizarea regimului sovietic și, temându-se că publicul american nu ar favoriza un angajament pe termen lung în Europa, au acceptat considerentul lui Stalin privind statele pro-sovietice din Europa de Est și de Sud-Est ca nevoi legitime de securitate a Uniunii Sovietice. Deoarece liderii americani nu au avut nicio viziune clară asupra a cum ar fi lumea de după război, aceștia au fost pregătiți să facă concesii politice în schimbul unor câștiguri militare pe termen scurt. Cu scopul de a asigura cooperarea lui Stalin au aprobat o strategie care a avut ca rezultat pătrunderea Armatei Roșii până în centrul Europei. Ei au acordat Uniunii Sovietice un cuvânt important de spus în viitorul Germaniei și nu au utilizat potențialul de rezistență la sovietizarea Europei de Est și de Sud-Est.

Pe de altă parte, conform curentului revizionist, Uniunea Sovietică nu poate fi considerată responsabilă pentru Războiul Rece. Sovieticii au evitat înfrângerea la limită în al doilea Război Mondial, iar pierderile umane și materiale enorme au dus, în 1945, aproape la un dezastru economic. Uniunea Sovietică s-a fost confruntat cu un adversar prosper, având în vedere că PIB-ul american aproape s-a dublat în timpul războiului. În plus, SUA s-a bucurat de monopolul armelor atomice.

Revizioniștii consideră că factorul decisiv care a dus la implicarea Statelor Unite în războiul împotriva Japoniei și Germaniei a fost dorința de a menține și de a extinde, unde este posibil, ponderea SUA în economia mondială, având în vedere că Japonia și Germania erau pe cale de a stabili regimuri autarhice. Aceeași politică a fost condusă împotriva Marii Britanii. În ceea ce privește relațiile americano-sovietice, lupta cu URSS asupra viitorului Europei de Est și de Sud-Est a dobândit o semnificație mult mai mare din 1945. Această zonă a fost în mod tradițional de mică importanță în Statele Unite dar, din 1945, americanii au încercat implementarea politicii „ușilor deschise” și în aceste zone pentru a asigura viabilitatea capitalismului și influența americană. Conducerea sovietică nu a putut tolera o astfel de amenințare la adresa intereselor sale de securitate în Europa de Est și de Sud-Est, în special având în vedere că investițiile și comerțul american erau frecvent însoțite de promovarea anti-comunismului.

Au existat valori universale conflictuale între URSS și SUA. În Occident, au fost prețuite conceptele unei economii de piață și ale unei democrații multipartidiste. În Est, partidul unic și economia centralizată au fost foarte apreciate. Conform acestei viziuni, conflictul de idei a reprezentat forțele motrice din spatele Războiului Rece.

Prăpastia culturală dintre conducătorii americani și cei sovietici a contribuit și ea la apariția Războiului Rece. Negociatorii americani au acționat ca și cum simpla recitare a drepturilor lor legale și morale ar fi trebuit să producă rezultatele pe care le doreau. Stalin, însă, avea nevoie de motive mult mai convingătoare pentru a-și schimba atitudinea. Când Truman vorbea de Regula de Aur, auditoriul lui american lua literal spusele sale și chiar credea într-o lume guvernată de norme legale, în timp ce, pentru Stalin, aceste vorbe nu aveau nici un înțeles; acesta își dorea o ordine mondială panslavistă, întărită prin ideologia comunistă.

În 1946, Henry Wallace, fost vicepreședinte în timpul celui de-al treilea mandat al lui Roosevelt, îi scria lui Truman că „evenimentele din ultimele luni i-au azvârlit pe sovietici înapoi în spaimele lor de dinainte de 1939 față de încercuirea capitalistă și în credința lor greșită că lumea occidentală, inclusiv SUA, le este invariabil și unanim ostilă.”

Pe 9 februarie 1946, cu o zi înainte alegerilor sovietice, Stalin a vorbit despre nevoia de reînarmare sovietică. Stalin a declarat că reînarmarea ar trebui să aibă prioritate față de nevoile consumatorilor, subliniind importanța asigurării securității sovietice în mod unilateral. Conform spuselor lui Stalin, Uniunea Sovietică trebuia să se pregătească să se apere împotriva oricăror amenințări, neuniformitatea dezvoltării capitaliste conducând, de obicei, la o perturbare violentă a echilibrului.

Stalin afirma că: „Acum victoria înseamnă, înainte de orice, că sistemul nostru social sovietic a învins, că sistemul social sovietic a rezistat cu succes încercării în focul războiului și și-a dovedit vitalitatea totală…Sistemul social sovietic s-a dovedit a fi mai capabil de viață și mai stabil decât un sistem social nesovietic…sistemul social sovietic este o formă de organizare mai bună decât orice sistem social nesovietic”, în timp ce „sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde în el elemente de criză și de război”.

Când Stalin și-a rostit discursul, miniștrii de externe ai alianței victorioase încă se întâlneau regulat, armatele americane erau rapid retrase din Europa, iar Churchill nu-și rostise încă discursul despre Cortina de Fier. Stalin reinstituia o politică de confruntare cu Occidentul deoarece înțelegea că partidul comunist pe care îl croise nu se putea susține într-un context internațional sau intern dedicat coexistenței pașnice și stabilizării economice mondiale. De fapt, controlul absolut al lui Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de către democrații și niciodată într-o manieră care să fi prezentat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. Ca rezultat, Uniunea Sovietică a fost capabilă să își transforme ocupația militară într-o rețea de regimuri satelit.

Discursul lui Stalin amplificat sentimentele occidentalilor față de sovietici, provocând două momente extrem de importante ale Războiului Rece. Primul este marcat de trimiterea, de către George Kennan, a Telegramei Lungi, pe 22 februarie 1946, iar al doilea moment este discursul lui Winston Churchill de la Fulton, din 5 martie 1946.

2.4 Cortina de Fier – conturarea celor două blocuri politice

În urma discursului lui Stalin, Washington-ul a fost alarmat și a cerut Ambasadei sale din Moscova detalii și explicații ale politicii externe a lui Stalin. Replica a ajuns să fie cunoscută sub numele de Telegrama Lungă. Autorul a fost George Kennan, iar telegrama a prezis războiul între comunism și democrație.

Potrivit lui Kennan, preocuparea majoră a politicii sovietice era „să se asigure că a umplut toate ungherele și toate crăpăturile din bazinul puterii mondiale la care putea ajunge. Dar dacă întâlnește în cale obstacole pe care nu le poate lua cu asalt, le acceptă filosofic și li se adaptează…În psihologia sovietică nu există nici cea mai slabă urmă a sentimentului că un anume țel trebuie atins la vreun moment anume”. Strategia sovietică putea fi învinsă doar printr-o „politică de îngrădire fermă, menită să-i confrunte pe ruși cu o contraforță inalterabilă în fiecare punct unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi pașnice și stabile”.

Extinderea comunismului a fost și tema discursului lui Winston Churchill din Fulton, Missouri, susținut în martie 1946: „De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât de-a curmezișul continentului European.” Prin acest discurs, Churchill a afirmat că Europa a fost divizată în două zone de influență: în Occident se aflau state democratice libere, în timp ce în Est, în spatele unei cortine de fier, se aflau statele guvernate de partidele comuniste controlate direct de către Uniunea Sovietică.

Rareori, în cursul diplomației, o singură persoană a reușit să-și exprime, într-un singur document, idei de o asemenea forță și putere de convingere astfel încât schimbă imediat politica externă a unei națiuni. Acesta a fost efectul telegramei de 8.000 de cuvinte expediate de la Moscova de către Kennan.

În termen de doar câteva zile de la primirea acesteia, „telegramă lungă” a lui Kennan au fost difuzată, citită, comentată, și cea mai mare parte acceptată la Washington ca fiind cea mai plauzibilă explicație a comportamentului sovietic. Motivul a fost conștientizarea tot mai mare a Washingtonului că strategia quid pro quo nu a funcționat, dar nimic nu a apărut încă să ia locul. Analizele lui Kennan nu furnizau, în sine, o astfel de strategie: au fost dedicate în primul rând lămuririi amenințării sovietice. Din argumentul lui Kennan, însă, păreau să rezulte o serie de concluzii mai specifice, iar administrația Truman s-a grăbit să profite de acestea ca bază pentru o altă abordare a problemei puterii sovietice în lumea postbelică.

Noua strategie conținea mai multe abateri de la practica anterioară: nu vor fi făcute eforturi suplimentare pentru a ascunde neînțelegerile în legătură cu sovieticii; mai degrabă, acestea s-ar fi difuzat în mod deschis, sincer, dar într-o manieră non provocativă; nu vor mai fi făcute concesii cu privire la Uniunea Sovietică: SUA, de fapt, va trage o linie de demarcație pentru a apăra toate obiectivele viitoare ale expansiunii sovietice, dar fără nicio încercare de a elibera zone aflate deja sub controlul Moscovei; pentru a facilita acest obiectiv, puterea militară a SUA va fi reconstituită iar cererile din partea aliaților pentru ajutor economic și militar vor fi luate în considerare în mod favorabil.

Kennan argumenta că antipatia Moscovei față de Occident s-a dezvoltat atât prin circumstanțe istorice, cât și ideologice. Istoria rusă a furnizat dovezi ample pentru a susține impresia unei lumi exterioare ostile. De asemenea, aceasta a furnizat precedente pentru conceptul de stat drept „o entitate ideologică destinată în cele din urmă să se răspândească până la limitele pământului.” Marxism-leninismul a întărit aceste tendințe, așa cum au făcut obiceiurile și politicile liderilor sovietici în timpul anilor post-1917. A existat, în acest fel, „o legătură extrem de intimă și subtilă” între modul tradițional de gândire al rușilor și ideologia oficială a regimului sovietic.

În urma telegramei lui Kennan, politica SUA față de URSS s-a bazat pe politica de îngrădire, care urmărea stoparea extinderii comunismului în lume.

Politica de îngrădire a cunoscut și numeroase critici, în acest sens fiind necesar să îi amintim pe Walter Lippmann și pe Henry Wallace.

Walter Lippmann considera că politica de îngrădire ducea inevitabil la secătuirea resurselor SUA, iar politica externă americană trebuia ghidată nu după principii generale, ci trebuia să analizeze și să urmeze interesele SUA în fiecare caz în parte. Conform acestuia, „politica americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a-i îngrădi pe ruși în puncte disparate, ci pentru a ține sub control întreaga mașină militară rusească și pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare care înseamnă retragere.”

Încă de la mijlocul anului 1944, Lippmann a înțeles în mod clar că structura păcii postbelice depindea în egală măsură de auto-constrângere în Washington și Moscova. Conform acestuia, Rusia și America puteau avea pace în cazul în care folosesc alianțele pentru a stabiliza politica externă a aliaților lor. Acestea vor avea război dacă oricare dintre ele încearcă să încorporeze Germania sau Japonia în cadrul propriului sistem strategic. America trebuia să sprijine țările europene pentru reconstrucția și reabilitarea după război, în timp ce China ar fi trebuit să joace rolul principal în reformarea Japoniei. Conflictele dintre ideologiile politice ar putea, de asemenea, submina pacea. După război, ar putea exista pace doar atunci când sovieticii și americanii vor conveni asupra unui set de libertăți de bază politice și ale omului. În acest sens ar fi fost necesară, în opinia lui Lippmann, o organizație mondială postbelică care să fie garantul suveranității naționale, și „protector și campion activ al democrației și libertății”.

Henry Wallace, fost vicepreședinte în timpul celui de-al treilea mandat al lui Roosevelt și fost secretar la Agricultură și secretar la Comerț sub Truman, considera că nu exista nicio confruntare între democrație și dictatură, așa cum afirma Truman. În 1946, Wallace îi scria lui Truman că „evenimentele din ultimele luni i-au azvârlit pe sovietici înapoi în spaimele lor de dinainte de 1939 față de încercuirea capitalistă și în credința lor greșită că lumea occidentală, inclusiv SUA, le este invariabil și unanim ostilă.” Mai mult decât atât, potrivit lui Wallace, America nu avea nici un drept să intervină unilateral pe glob. Apărarea era legitimă doar cu aprobarea ONU (indiferent că URSS dispunea, în acest caz, de dreptul de veto), iar asistența economică trebuia să fie distribuită prin intermediul instituțiilor internaționale. De vreme ce Planul Marshall nu făcea față acestui test, Wallace prezicea că acesta avea să aducă Americii dușmănia omenirii.

Pe de altă parte, Raymond Aron, care a formulat celebra definiție a Războiului Rece – „război improbabil, pace imposibilă” – considera politica de îngrădire o politică prudentă, necesară pentru a realiza reabilitarea Europei Occidentale prin stoparea expansiunii sovietice: „strategia de îngrădire marchează o încercare finală și rezonabilă de a salva o parte a continentului care nu a fost încă înghițită”, având în vedere faptul că URSS și SUA erau „dușmani prin poziție”.

Principala idee expusă de Kennan în „telegramă lungă” a fost faptul că întreaga bază a politicii americane față de Uniunea Sovietică din timpul și de după cel de-al doilea Război Mondial a fost greșită. Această politică nu recunoștea existența niciunui impediment structural în normalizarea relațiilor în cadrul Uniunii Sovietice; ostilitatea lui Stalin față de Occident a fost, mai degrabă, rezultatul nesiguranței alimentate de amenințări externe. Acestea ar fi putut fi depășite, s-ar fi crezut, fie prin câștigarea încrederii lui Stalin prin deschidere, fie printr-o abordare quid pro quo. În ambele cazuri, alegerea dacă cooperarea ar continua s-a considerat a aparține Statelor Unite: dacă Washingtonul alegea abordarea corectă, atunci rușii ar fi cooperat. Kennan a insistat că politica externă sovietică avea prea puțin legătură cu alegerile Occidentului privind cooperarea: liderii de la Kremlin cunoșteau un alt mijloc de guvernare în afară de represiune.

3. Războiul Rece: perioada 1945-1953

3.1 Definiție, terminologie și origini

Războiul Rece este în general considerat ca fiind un conflict între Orient și Occident, sau între comunism și capitalism. Aceste două ideologii au fost personificate de către Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, cele două mari puteri care s-au făcut cunoscute în urma celui de-al doilea Război Mondial. 

În urma încheierii celui de-al doilea Război Mondial, s-a dezvoltat o atmosferă din ce în ce mai rece între Marile Puteri, iar acest lucru a dus la o rivalitate tensionată care a devenit cunoscută sub numele de „război rece”. Războiul Rece a avut toate caracteristicile unui război tradițional, cu o singură excepție: nu a existat niciun conflict deschis, armat între Marile Puteri, SUA și URSS. A fost un război deoarece au existat două laturi opuse, dotate fiecare cu forțe armate, navale și aeriene, fiecare având aliați. A fost un război „rece” deoarece nu a existat nicio luptă directă între Marile Puteri, cu toate că au existat câteva cazuri în care Războiul Rece a avut potențialul de a provoca conflicte deschise între aliații Marilor Puteri. A fost un război „rece” deoarece nu a existat nicio luptă directă între Marile Puteri, cu toate că au existat câteva cazuri în care Războiul Rece a avut potențialul de a provoca conflicte deschise între aliații Marilor Puteri. Au existat stări de frică, ostilitate, suspiciune, rivalitate, extrem de multe amenințări și conflicte între SUA și URSS, dar lupta directă a fost evitată, în principal datorită existenței armei nucleare.

Conceptul de „război rece” provoacă polemici în rândul istoricilor, întrucât nu există un consens general cu privire la inițiatorul acestui termen.

Cea mai veche legătură duce până la Don Juan Manuel, la începutul secolului al XIV-lea, în Castilia. Juan Manuel a fost nepotul puternicului rege castilian Ferdinand al III-lea, o figură majoră în recucerirea peninsulei Iberice, controlată de musulmani. Acesta (și ibericii în general) a avut motive serioase să se gândească la natura războiului dintre creștini și musulmani. În lucrarea sa, „ Libro de Los Estados” (transcrierea din 1860), apare sintagma de „la guerra fria” („război rece”).

Chiar după cel de-al doilea Război Mondial, în octombrie 1945, George Orwell a vorbit despre un „război rece” în revista laburistă britanică „Tribune”. Articolul său ( „Tu și Bomba Atomică”) a argumentat că arma nucleară va deveni apanajul câtorva mari puteri și, prin urmare, deschizând „perspectiva a două sau trei super-state monstruoase, fiecare posedând o armă prin care milioane de oameni pot fi șterși în câteva secunde, împărțind lumea între ele”. Aceste state ar fi urmat, probabil, să încheie „un acord tacit pentru a nu utiliza niciodată bombe atomice unul împotriva celuilalt”. Orwell a prezis că aceste super-puteri ar putea fi SUA, URSS și China sau Asia de Est, ultima fiind numai potențială super-putere. Fiecare ar fi „dintr-o dată de necucerit și într-o stare permanentă de <<război rece>> cu vecinii săi.” Bomba, apoi, ar putea „pune capăt războaielor pe scară largă cu costul de a prelungi pe termen nelimitat o <<pace care nu este pace>>”.

Orwell a preluat, parțial, aceste idei din faimoasa lucrare a lui James Burnham din 1941, „Revoluția Managerială”. Burnham, la acel moment, a văzut o altă diviziune tripartită: Japonia, Germania și Statele Unite ale Americii. Nici unul dintre aceste trei state nu ar putea cuceri pe oricare dintre celelalte două, chiar și în combinație. Ideea principal a lui Burnham era că vor avea loc conflicte difuze, dar „din moment ce războiul și pacea nu mai sunt declarate, poate fi greu să se știe când se termină această luptă și când începe următoarea.”

Walter Lippmann și „domnul X” au utilizat noțiunea de „război rece” ca sens general, dar niciunul din autori nu a pretins că ar fi fost inițiatorul termenului. Bernard Baruch, de exemplu, a utilizat sintagma în aprilie 1947. Cu toate acestea, discursul său nu a fost despre Războiul Rece, ci despre pericolul inflației și imperativul ca americanii să muncească mai multe ore. El a împrumutat expresia (așa cum a recunoscut în mod liber) de la prietenul său, Herbert Bayard Swope, care, la rândul său, a declarat că a avut în gând acest termen în contextul lui Hitler și a „războiului fals” în 1939 – 1940. Lippmann a replicat că el a preluat expresia din surse franceze, în 1930, „la guerre froide” și „la guerre blanche” fiind expresii sinonime pentru o stare de război fără război declarat. Francezii, la rândul lor, nu pot confirma crearea termenului, întrucât niciun dicționar sau enciclopedie nu cuprinde această expresie. În cele din urmă, se poate considera că Lippmann a transformat termenul de „război rece”, deja existent, într-un termen istoric și politic.

3.2 Abordări, cauze și periodizare

Există trei puncte de vedere principale despre Războiul Rece, fiecare interpretând în mod diferit cauzele, natura și sfârșitul Războiului Rece, precum și efectele sale în relațiile internaționale contemporane.

Cel mai popular punct de vedere este că Războiul Rece a fost o intensă luptă pentru putere între superputeri. Cuvântul „război” implică tensiuni, conflicte armate, precum și o relație cu sumă nulă între superputeri. Cuvântul „rece” se referă la prezența unor factori care au reținut confruntarea și au împiedicat un război „fierbinte”. Istoriografia convențională se bazează pe o definiție a Războiului Rece care presupune un nivel ridicat de tensiune între Est și Vest, cu amenințarea de escaladare a conflictului nuclear.

În conformitate cu argumentul ortodox, Războiul Rece a fost o luptă între valori universale conflictuale. În Occident, au fost prețuite conceptele unei economii de piață și ale unei democrații multipartidiste. În Est, partidul unic și economia centralizată au fost foarte apreciate. Conform acestei viziuni, conflictul de idei a reprezentat forțele motrice din spatele războiului rece. În cadrul acestei școli largi de gândire, comportamentul Uniunii Sovietice în timpul și după cel de-al doilea Război Mondial a fost un impuls crucial pentru Războiul Rece.

Revizioniști sunt de acord cu argumentul ortodox privind natura Războiului Rece, dar inversează focalizarea vinei. Revizionismul a devenit popular în anii 1960, în timpul războiului din Vietnam, dar a rămas o școală marginală de gândire în Statele Unite ale Americii. Revizioniști subliniau puterea Statelor Unite, în timpul și după 1945. De exemplu, deși SUA a pierdut 400.000 de vieți în timpul al doilea război mondial, URSS a pierdut 27 de milioane de vieți. Economia americană a beneficiat după război, în timp ce economia sovietică a fost aproape distrusă. Potrivit unor revizioniști, comportamentul sovietic a fost pur și simplu o încercare defensivă de a construi o zonă de securitate legitimă în Europa de Est, în timp ce SUA a încercat reconstruirea sistemul economic internațional pentru propriile interese naționale. Pe scurt, Războiul Rece a fost, conform adepților acestei teorii, o perioadă de dominare americană a cărei legitimitate a fost bazată pe o „amenințare” sovietică mitică.

Nu există un consens cu privire la data începerii Războiul Rece. Sunt prezente, printre istorici, mai multe variante: a început încă din 1917, după revoluția rusă, iar alianța făcută în iunie 1941 a reprezentat o simplă întrerupere; în 1945, când aliații nu au căzut de acord asupra modului în care să guverneze Germania; sau după discursul lui Churchill în Fulton, Missouri, în 1946, când a folosit termenul „cortina de fier”.

Originile Războiului Rece pot fi marcate de Revoluția Rusă din 1917, după care Rusia comunistă părea să amenințe democrațiile liberale din Europa de Vest. Înființarea Comintern-ului, o organizație dedicată extinderii idealurilor comuniste în detrimentul capitalismului, a întărit această teamă și a contribuit la decizia puterilor occidentale de a ajuta oponenții bolșevicilor în timpul războiul civil rus din 1919-1921.

Într-adevăr, diferența de idei politice, sociale și economice dintre Rusia și Occident a devenit evidentă încă din perioada anilor 1920. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, aceste două ideologii contrastante au format o alianță împotriva lui Hitler și a nazismului, dar, în ciuda cooperării lor, tensiunea a existat între cele două părți, tensiune care s-a intensificat în urma înfrângerii Germaniei și a aliaților săi în 1945.

Analizând prin prisma punctelor celor mai culminante, Războiul Rece a început în 1947 și s-a încheiat la scurt timp după criza rachetelor din Cuba din 1962. Pe de altă parte, dacă Războiul Rece este înțeles ca fiind antagonismul vizibil care a existat între Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, între socialism și capitalism, între colectivism, societatea planificată și valorile pluraliste ale unei economii de piață, atunci Războiul Rece a început în octombrie 1917 și a luat sfârșit odată cu destrămarea URSS în 1991. O dată mai exactă ar fi 1989, când Gorbaciov a declarat încheierea Războiului Rece. Pe parcursul întregii perioade a acestei confruntări sovieto-americane s-a desfășurat un proces paralel – formarea blocurilor. Divizarea Germaniei, divizarea Europei, și într-adevăr a întregii lumi, în două tabere, era deja un fapt împlinit în 1955. De atunci, cele două puteri au concurat pentru sfere de influență.

Până în momentul în care Truman a încetat să fie președintele SUA și Stalin a murit, la începutul anului 1953, bazele Războiului Rece au fost clar stabilite. Nici Statele Unite, nici Uniunea Sovietică nu ar fi acceptat viziunea lumii postbelice a celuilalt, dar nici nu ar fi riscat un război – cel puțin nu în mod intenționat – pentru a realiza propria viziune. Ambele puteri și-au făcut aliați, dar nu i-au putut controla întotdeauna; ambele au construit arme nucleare, dar nu au știut niciodată cu certitudine ce să facă cu ele. Prima generație de oameni de stat din timpul Războiului Rece a pornit de la puncte de vedere izbitor de divergente privind istoria în sine.

3.3 Între federalism și naționalism. Crearea NATO și drumul spre Uniunea Europeană

În martie 1947, la Dunkerque, Franța și Marea Britanie au semnat un acord de alianță militară cu scopul de a întări securitatea europeană și de a contracara o eventuală revanșă militară germană. Un an mai târziu, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg al încheiat Tratatul de la Bruxelles (Tratatul de colaborare economică, socială și culturală, și de legitimă apărare), care prevedea instituirea Uniunii Occidentale cu scopul de a forma un sistem colectiv de apărare.

Pe 29 aprilie 1948, ministrul de externe canadian, Louis St. Laurent, vorbind în fața Camerei Comunelor din Canada a cerut aranjamente colective corespunzătoare de securitate. Două săptămâni mai târziu, ambasadorul canadian în Statele Unite a luat masa cu Kennan. Ambasadorul a susținut că ar fi mult mai ușor pentru Canada și Statele Unite ale Americii să colaboreze în planificarea apărării în cadrul unui tratat de ansamblu. Aproape în același timp, ca răspuns la o cerere americană, cei cinci membri ai Tratatului de la Bruxelles au emis o declarație prin care prezentau intenția lor de a rezista, pe cât posibil, la orice atac sovietic. Aceștia au recunoscut necesitatea de a-și conecta planurile strategice și operaționale cu cele americane.

Negocierile oficiale pentru crearea unei alianțe militare atlantice a început pe 6 iulie 1948, iar una din deciziile luate la ședințe a fost stabilirea unui grup de lucru, care a început sa lucreze asupra alianței din 14 iulie 1948. Până la începutul lunii septembrie a aceluiași an, grupul de lucru a finalizat elaborarea tratatului alianței, care, cu mici modificări, a fost semnat pe 9 aprilie 1949. Noua alianța, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, cuprindea SUA, Marea Britanie, Canada, Belgia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Danemarca, Islanda, Franța, Italia și Portugalia.

În septembrie 1950, secretarul American de stat Dean Acheson s-a întâlnit, la New York, cu ministrul de externe al Marii Britanii, Ernest Bevin, și cu ministrul de externe al Franței, Robert Schuman. Acheson avea un anunț forte important de făcut: Statele Unite erau pregătite să „facă un pas care nu s-a mai făcut niciodată în istorie”. Guvernul SUA era pregătit să trimită „forte substanțiale” în Europa. Forțele americane urmau să facă parte dintr-o forță colectivă cu o structură comună de comandă. Totuși, americanii ar fi fost dispuși să facă acest pas doar dacă și aliații europeni erau gata să facă tot ce este necesar pentru „a face această defensivă a Europei un succes”. Pentru aceasta, guvernul SUA considera că este absolut necesară contribuția militară a Germaniei. Prin urmare, dacă aliații NATO își doreau forțele americane, aceștia erau nevoiți să accepte reînarmarea Germaniei de Vest.

Franța, însă, nu a acceptat reînarmarea Germaniei de Vest, propunând, în schimb, planul înființării unei forțe armate europene cu un comandament supranațional, în cadrul căruia toate statele vest-europene, inclusiv Germania de Vest, urmau să contribuie la formarea acestei armate prin trimiterea de forțe militare. În 1952, Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au semnat Tratatul Comunității pentru Apărare, care urmărea integrarea politico-militară a statelor Europei Occidentale. În 1953, însă, pe fondul luptelor din Indochina, Franța a respins ratificarea Tratatului Comunității pentru Apărare.

În octombrie 1954, la Paris, a fost revizuit Tratatul de la Bruxelles, a fost admisă aderarea Italiei și a Germaniei de Vest, iar denumirea Uniunii Occidentale a devenit Uniunea Europei Occidentale. Trebuie menționat, însă, că NATO, în momentul înființării sale, a preluat cea mai mare parte a atribuțiilor Uniunii Occidentale, astfel că existența acesteia din urmă a fost mai degrabă doar una formală.

În ceea ce privește crearea unei uniuni politice și economice pe continentul european, prima încercare reușită în acest sens a fost cea a lui Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, care a propus, în mai 1950, crearea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Conform acestuia, noua comunitate ar fi dus la crearea unei Europe unite, eliminând riscul iscării unui nou război. CECO ar fi urmat să promoveze pacea și să creeze prima instituție supranațională europeană. În aprilie 1951, Germania de Vest, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au semnat Tratatul de la Paris, prin care era înființată CECO, un prim pas către unitatea europeană. Ulterior, în 1957, a fost semnat Tratatul de la Roma, prin care s-au instituit Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice care, alături de CECO, au constituit bazele viitoarei Uniuni Europene.

NATO a fost prima alianță militară pe timp de pace din istoria americană. Impulsul ei imediat a fost lovitura de stat comunistă din Cehoslovacia, din februarie 1948. După ce a fost anunțat Planul Marshall, Stalin a accelerat instaurarea controlului comunist asupra Europei de Est, iar brutalitatea loviturii de stat cehe a retrezit temerile conform cărora sovieticii ar putea sprijini și alte preluări similare ale puterii. Astfel, în aprilie 1948, mai multe state vest-europene au format Pactul de la Bruxelles – pact defensiv ce urma să respingă orice încercare de a răsturna prin forță guvernele democratice. Totuși, Europa Occidentală nu dispunea de suficientă forță pentru a respinge un eventual atac sovietic. Astfel, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a luat ființă, în 1949, ca un mod de a lega America de apărarea Europei Occidentale, rezultatul fiind o confruntare între două alianțe militare și două sfere de influență, de-a lungul întregii linii de demarcație din Europa Centrală.

Se poate afirma că NATO a luat naștere ca „o afirmare a dizolvării alianței de război. S-a bazat pe frica de agresiune rusească, agravată de repulsie față de natura dominației rusești în Europa de Est, de o frustrare față de ostilitate în afacerile germane, de expunerea Europei de Vest, ca urmare a pagubelor de război și demobilizării, precum și de eșecul de a internaționaliza controlul energiei atomice.”

Alianța NATO a făcut pe plan militar ceea ce planul Marshall a făcut din punct de vedere economic; a adâncit divizarea Europei în două tabere. URSS a răspuns prin Pactul de la Varșovia. Această diviziune aprofundată, la rândul său, a făcut ca perspectivele unei Germanii unificate să fie tot mai îndepărtate.

La patru ani de la capitularea puterilor Axei, ordinea mondială avea multe similitudini cu cea din perioada de imediat dinaintea primului Război Mondial: două alianțe rigide cu extrem de puțin spațiu de manevră diplomatică între ele, înfruntându-se, de data aceasta pe întreg globul. Exista, totuși, cel puțin o diferență crucială: alianțele premergătoare primului Război Mondial fuseseră ținute laolaltă de frica fiecăreia dintre părți că trecerea în cealaltă alianță a unuia dintre parteneri putea dezmembra edificiul cu care ele își asiguraseră securitatea. În timpul Războiului Rece, fiecare parte a fost dominată de o superputere îndeajuns de necesară și suficient de puțin dispusă să-și asume riscuri pentru a-i împiedica pe ceilalți aliați să iște un război. În plus, prezența armelor nucleare a prevenit iluzia din iulie 1914 – că războiul putea fi scurt și nedureros.

3.4 Planul Marshall și Doctrina Truman – politica de îngrădire

„Îngrădirea”, termenul general utilizat pentru a caracteriza politica americană față de Uniunea Sovietică în timpul erei postbelice, urmărea împiedicarea Uniunii Sovietice de a utiliza puterea și poziția pe care a câștigat-o ca urmare a acestui conflict pentru a remodela ordinea internațională postbelică, o perspectivă care părea, în Occident, nu mai puțin periculoasă decât dacă Germania sau Japonia ar fi avut ocazia să o facă.

De la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, Marea Britanie a sprijinit atât Grecia, cât și Turcia din punct de vedere economic și militar. În iarna anilor 1946-1947, guvernul britanic a anunțat Washingtonul că nu mai poate duce această misiune. Truman era pregătit să preia rolul de blocare a unei înaintări rusești spre Mediterană, însă Congresul nu putea susține fundamentele geopolitice britanice tradiționale, ci era necesar ca acțiunile de sprijinire a Greciei și Turciei să izvorască din principiile americane de abordare a politicii externe. Drept urmare, în februarie 1947, Truman, secretarul de stat Marshall și Dean Acheson, subsecretar de stat, au încercat să convingă o delegație a Congresului de importanța acestui sprijin. Acesta din urmă considera că: „Numai două mari puteri au rămas în lume…Statele Unite și Uniunea Sovietică. Am ajuns într-o situație nemaiîntâlnită din vremurile antice. De la Roma și Cartagina nu a mai existat o asemenea polarizare a puterii pe acest pământ…Pentru Statele Unite, pașii făcuți pentru întărirea țărilor amenințate de agresiunea sovietică sau de subversiunea comunistă…au însemnat protejarea securității Statelor Unite – au însemnat protejarea libertății însăși.” În cele din urmă, în martie 1947, Truman a anunțat programul de ajutor acordat Greciei și Turciei, o doctrină ce urma să îi poarte numele, caracterizată de către acesta drept „politica Statelor Unite pentru sprijinirea popoarelor libere ce se opun încercărilor de subjugare venite din partea unei minorități înarmate sau a unor opresori externi.”

Declarația lui Truman din 12 martie, 1947, conform căreia „politica Statelor Unite trebuie să sprijine popoarele libere care se opun încercărilor de subjugare de către minorități armate sau presiuni externe”, a fost în mod tradițional considerată ca marcând un punct fundamental de plecare pentru politica externă americană în Războiul Rece.

În discursul său, prilejuit de teama că Rusia va ocupa vidul de putere creat prin retragerea sprijinului britanic acordat Greciei și Turciei, Truman a portretizat o lume care se confrunta cu o alegere între două seturi diferite de principii ideologice: „Un mod de viață se bazează pe voința majorității, se distinge prin instituții libere, guvern reprezentativ, alegeri libere, garanții de libertate individuală, libertatea de exprimare și de religie și libertatea față de opresiunea politică. Al doilea mod de viață se bazează pe voința unei minorități impuse cu forța asupra majorității. El se bazează pe teroare și opresiune, presă și alegeri controlate și suprimarea libertății personale.” Va fi politica Statelor Unite, continua Truman, „de a ajuta oamenii liberi să își mențină instituțiile și integritatea lor împotriva mișcărilor agresive care încearcă să le impună regimuri totalitare.”

În 5 iunie, la mai puțin de trei luni după anunțarea doctrinei Truman, secretarul de stat Marshall a anunțat că SUA avea să ajute la refacerea Europei pentru a evita „tulburările politice”, pentru a reface economia mondială și pentru a forma instituții libere. Altfel, acesta a declarat că „orice guvern care este dispus să sprijine sarcina refacerii va găsi cooperare deplină, sunt sigur, din partea guvernului Statelor Unite (…) guvernele, partidele politice sau grupările care urmăresc să perpetueze suferința umană pentru a profita de pe urma ei politic sau în alt fel vor întâmpina opoziția Statelor Unite.”

Din punct de vedere american, situația din zonele de ocupație occidentală și din țările vest-europene era catastrofală; împrumuturile din 1945 – 1946 fuseseră prea mici pentru a putea porni un proces de stabilizare. Criza trebuia evitată cu orice preț, toți observatorii americani fiind de acord cu acest lucru in primăvara anului 1947, nu numai pentru că starea precară a guvernelor europene ducea inevitabil la măsuri protecționiste, periclitând politica open-door, ci și pentru că un colaps al Europei ar fi lipsit SUA, amenințată deja de supraproducție, de o piață de comerț și desfacere importantă, declanșând o recesiune mondiala de dimensiuni inimaginabile. Astfel, oferta lui Marshall a fost gândită tactic, la început ca un mijloc de a face acceptabila din punct de vedere politic – în special în Franța, dar și în interiorul SUA – ideea reconstrucției Germaniei occidentale ca punct nodal al reconstrucției europene, și strategic, ca un mijloc de apărare a acestei regiuni europene față de expansiunea sovietică. Blocarea subversiunii comuniste și stabilizarea economică în sens liberal au fost, după cum considera conducerea americană, strâns legate.

Până la jumătatea lunii septembrie 1947, conducerea sovietică s-a decis cu privire la modul de a reacționa la planul Marshall, și a invitat liderii partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Franța și Italia la o conferință la în Polonia, pe 22 septembrie 1947, în cadrul care a fost luată decizia de a stabili Biroul de Informații al Partidelor Comuniste și Muncitorești (Cominform). Jdanov era principalul vorbitor sovietic la această conferință și a împărțit lumea în două tabere antagoniste, cu țări precum India și Indonezia în afara diviziunii. Acesta considera că Statele Unite ale Americii reprezenta conducerea lagărului imperialist, urmărind consolidarea propriei puteri și pregătirea unui nou război imperialist. Planul Marshall a fost ultima expresie a dorinței americane de a „înrobi Europa”. „Tabăra antiimperialistă și democratică”, condusă de Uniunea Sovietică, ar trebui să lupte cu hotărâre împotriva lagărului imperialist. 

Generozitatea Planului Marshall a fost suficientă pentru a începe transformarea zonelor de ocupație post-război în blocuri politice durabile. În Cehoslovacia, speranțele de democratizare au fost spulberate de o lovitură de stat sprijinită de sovietici în februarie 1948. Acesta a fost începutul unei serii de lovituri de stat din Europa Centrală și de Est, ceea ce urma să confere sovieticilor monopolul puterii. Mai mult decât atât, se părea că existau posibilități ca partidele comuniste să ajungă la inclusiv în unele state din Europa de Vest. În decembrie 1945, comuniștii italieni aveau 1,8 milioane de membri și au câștigat 19 la sută din votul popular în alegeri libere. Partidul Comunist Francez a avut aproape un milion de membri. În noiembrie 1947, la inițiativa Cominform-ului lui Stalin, două milioane de muncitori au intrat în grevă în Franța. iar greve similare au paralizat Italia. Între timp, în Asia triumful sovietic a fost aproape complet.

Prin intermediul Planului Marshall și al Doctrinei Truman, SUA și-a continuat politica de îngrădire față de URSS.

3.5 Ripostele URSS: Blocada Berlinului și primele confruntări

3.5.1 Criza Sovieto-Turcă și Războiul Civil din Grecia

Prima criză a perioadei Războiului Rece a fost criza sovieto-turcă (1946-1953), declanșată de dorința sovieticilor de a revizui Convenția de la Montreux privind regimul strâmtorilor (1936). Mai exact, URSS urmărea instituirea unui control mixt sovieto-turc asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, stabilirea unei baze militare sovietice în zonă, precum și rectificarea, în favoarea sovieticilor, a graniței sovieto-turce în Caucaz.

Turcia a respins solicitările sovietice, căutând sprijinul SUA și al Marii Britanii. În august 1946, sovieticii au trimis către guvernul de la Ankara o notă prin care își menționa condițiile pentru a reînnoi Tratatul de Prietenie și Neutralitate cu Turcia (denunțat de URSS cu un an mai devreme). Turcia a înștiințat SUA de această notă, avertizând că există riscul unei agresiuni din partea URSS și a ignorat cererile URSS. În cele din urmă, nu a avut loc nicio agresiune.

Războiul civil din Grecia, declanșat în 1946 între Partidul Comunist din Grecia (KKE) și naționaliștii greci anticomuniști, a fost înrădăcinat în diviziunile seculare din cadrul societății grecești și a fost complicat de rivalitatea dintre Uniunea Sovietică și SUA. Naționaliștii au fost puternic susținuți de Marea Britanie și de SUA. Acest război civil a fost unul din primele conflicte din perioada Războiului Rece, urmarea conflictului fiind doctrina Truman.

3.5.2 Blocada Berlinului

O criză majoră din cadrul Războiului Rece în Europa a fost reprezentată de blocada Berlinului din 1948-1949. La conferințele de la Ialta și Potsdam, din 1945, s-a stabilit împărțirea Germaniei și a Berlinului în patru zone care urmau să fie administrate în mod temporar de timp de aliații de război. Zonele vestice, conduse de Marea Britanie, SUA și Franța, au beneficiat de Planul Marshall, în timp ce zona de est, condusă de URSS, a fost rămânea fără resurse, luate drept reparații pentru daunele de război provocate în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Condițiile de viață din Germania de Est au rămas scăzute și greu de recuperat. Ca simbol al prosperității zonei vestice, cele trei puteri au decis să introducă o nouă monedă in Germania Occidentală. Noul Deutsche Mark ar fi asigurat stabilitatea economică și recuperarea ajutorului furnizat.

Situația Germaniei subliniază diferitele atitudini ale superputerilor în lumea post-război. Discuțiile asupra viitorului Germaniei, de la Moscova și Londra, din 1947, a pus obstacole în calea unui acord. SUA nu s-a temut de o Germanie reînviată, datorită poziției sale geografice; de fapt, ea a văzut revigorarea economică a Germaniei ca fiind esențială pentru interesele financiare ale SUA. În schimb, Uniunea Sovietică se temea de o renaștere germană care ar fi putut duce la o repetare a suferințelor provocate în timpul celor două războaie mondiale.

După eșecul conferinței „ultimei șanse” de la Londra, la care au participat cei patru miniștri de Externe, în noiembrie și decembrie 1947, părea limpede că nici un acord nu era posibil, într-un viitor previzibil, cu URSS. Ideea unei transformări profunde a statului Germaniei se răspândea și în Franța. Începând din ianuarie 1948, s-a admis principiul unei conferințe tripartite referitoare la Germania. Această conferință s-a întrunit la Londra, pe 23 februarie, în ciuda protestelor sovietice. O reuniune a miniștrilor Afacerilor Externe din URSS, Cehoslovacia, Polonia și Iugoslavia, care a avut loc la Praga, a condamnat metoda negocierilor separate privitoare la Germania. Noua conferință de la Londra a comportat două faze principale. Prima, din 23 februarie până în 6 martie, în cadrul căreia participanții s-au prefăcut convinși de faptul că URSS va accepta să se asocieze deciziilor adoptate. Dar pe 20 martie, mareșalul Sokolovski, reprezentant sovietic în Consiliul de Control Interaliat de la Berlin, a suspendat brusc lucrările. În afară de Kommandatura, care controla administrația municipală din Berlin, toate organismele cvadripartite au încetat să mai existe. A doua fază a lucrărilor a început pe 28 aprilie, participanții reușind să se pună de acord în privința statutului viitor al celor trei zone occidentale din Germania.

URSS a recurs la o serie de acțiuni care să ducă la renunțarea, de către SUA, Franța și Marea Britanie, la divizarea și la reformele din Germania Occidentală. În 1-10 aprilie 1948, toate trenurile care ajungeau din Germania Occidentală urmau să fie supuse controlului, din 12 iunie a fost întreruptă legătura rutieră cu Berlinul de Vest, iar pe 21, respectiv 24 iunie au fost întrerupte legăturile fluviale și feroviare. Începând cu luna iunie, cetățenii germani care doreau să pătrundă în Germania de Est aveau nevoie de un permis special. Astfel, până pe 24 iunie, blocada Berlinului Occidental era totală – cu o excepție: URSS nu a întrerupt și comunicațiile aeriene, dat fiind riscul extrem de mare al iscării unui conflict armat.

În februarie 1949 au început tratativele între SUA și URSS, sovieticii renunțând la blocadă în luna mai. Cu toate acestea, la reuniunea miniștrilor de Externe ai SUA, URSS, Franței și Marii Britanii din 23 mai nu s-a putut ajunge la un consens.

În perioada 29 noiembrie – 2 decembrie 1954, la Moscova a avut loc o reuniune a reprezentanților URSS, Cehoslovaciei, RDG, Poloniei, Ungariei, Bulgariei, României și Albaniei la Moscova, în cadrul căreia sovieticii au propus crearea unui bloc politico-militar al statelor socialiste care să le asigure securitatea. Astfel, pe 14 mai 1955 a fost semnat, la Varșovia, Tratatul de Prietenie, Colaborare și Asistență Mutuală, care a pus bazele Organizației Tratatului de la Varșovia, semnat de URSS, Cehoslovacia, RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria, România și Albania.

La 5 mai 1955, Republica Federală Germană aderase la NATO, astfel că reunificarea Germaniei devenea tot mai greu de atins. Până în 1989, problema germană a rămas nerezolvată.

De altfel, anomalia cea mai izbitoare a Războiului Rece a fost existența unei Europe divizate, în cadrul căreia a existat o Germanie divizată și în cadrul căreia se afla un Berlin divizat. Nimeni din Washington, Moscova, sau de oriunde altundeva nu ar fi solicitat un astfel de aranjament, aflat în ​​contradicție cu toate standardele anterioare ale logicii geopolitice. Germania urma să fie împărțită la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial orice s-ar fi întâmplat. Totuși, puterile de ocupație ar fi putut reuni rapid Germania odată ce ar fi convenit asupra viitorului caracter al statului german. Au existat două motive pentru care nu au putut să facă acest lucru. Primul a avut de a face cu lecțiile trecutului: ar oferi pedepsirea mai dură a germanilor cea mai bună protecție împotriva unui al treilea război? Sau tocmai duritatea Tratatul de la Versailles încheiat în urma primului Război Mondial a dus la eșecul acestuia? Problema nu a fost faptul că americanii, britanicii și rușii nu au putut cădea de acord între ei, ci mai degrabă că ei înșiși nu erau siguri de ce cale aveau să urmeze. În al doilea rând, tocmai Războiul Rece a devenit motiv pentru divizarea Germaniei. Ambele puteri și-au dorit să evite ca inamicul din timpul războiului să se alinieze cu adversarul din timpul Războiului Rece.

3.5.3 Războiul din Coreea

Timp de trei ani, politica de îngrădire a funcționat întocmai cum fusese gândită, NATO funcționa drept instrument împotriva expansiunii sovietice, iar Planul Marshall contribuia la refacerea economica a Europei Occidentale. Totuși, americanii nu au luat în calcul posibilitatea ca comuniștii să încerce o străpungere într-un punct oarecare, o zonă de maximă complexitate politică sau strategică pentru SUA, așa cum s-a întâmplat în 25 iunie 1950, când Coreea de Nord a atacat Coreea de Sud, ambele plasate în afara perimetrului de apărare american.

Războiul coreean a luat amploare dintr-o dublă neînțelegere: comuniștii din Moscova și din Pyongyang nu au găsit plauzibil ca SUA să opună rezistență în această regiune, iar SUA a fost mai puțin preocupată de semnificația geopolitică a Coreei decât de simbolismul gestului de a permite ca agresiunea comunistă să rămână fără ripostă. Prin urmare, Truman a decis intervenția în Coreea, considerând că „atacul asupra Coreii limpezește, mai presus de orice îndoială, faptul că comunismul a trecut dincolo de folosirea subversiunii pentru a cuceri națiuni independente și că acum va folosi invazia armată și războiul.”

La Conferința de la Ialta, din februarie 1945, s-a convenit ca sovieticii să obțină capitularea Japoniei în nordul Coreei, iar SUA în Sud. Ulterior, la Conferința de la Potsdam a fost stabilită linia de demarcație între cele două zone, reprezentată de paralela 38°. După capitularea Japoniei, Coreea a intrat sub protecție internațională, însă până în 1947 aliații nu au reușit formarea unui guvern național. A existat, de asemenea, o Comisie a ONU pentru reîntregirea Coreei, dar misiunea sa nu a putut fi îndeplinită, având în vedere că în partea de Nord a Coreei nu a putu organiza alegeri. În cele din urmă, în august 1948 a fost proclamată Republica Coreea (de Sud), iar în luna septembrie a aceluiași an a fost proclamată Republica Democrată Populară Coreeană. Problema, însă, era departe de a fi rezolvată, ambele părți dorindu-și reîntregirea statului sub autoritate proprie.

La începutul anului 1950 au avut loc mai multe întrevederi între liderii Moscovei și liderii partidelor comuniste din China, Coreea și Vietnam, cu scopul de a discuta extinderea comunismului pe continentul asiatic și limitarea influenței americane în zonă.

În iunie 1950, trupele nord-coreene au trecut linia de demarcație spre Coreea de Sud, declanșând războiul și ocupând capitala sud-coreeană Seul pe 28 iunie. Pe 30 iunie, Truman a dat ordin să fie bombardate pozițiile nord-coreene, iar contraofensiva sud-coreeană a reușit să cucerească Phenianul, capitala Coreei de Nord, ajungând până la granița cu URSS și China. În octombrie, însă, China a intrat, și ea, în război, până în ianuarie 1951 Seul fiind din nou cucerit de comuniști.

Implicarea Chinei a îngreunat foarte mult războiul, fapt ce l-a determinat pe comandantul forțelor americane din Orient, gen. Douglas MacArthur, să propună bombardarea Chinei cu arma atomică. Propunerile au fost respinse de Washington, dat fiind riscul implicării directe a URSS în război. În cele din urmă, URSS a solicitat Chinei oprirea ofensivei și retragerea trupelor la nord de linia de demarcație. În 27 iulie 1953 a fost semnat acordul de încetare a focului între Coreea de Nord și Coreea de Sud.

Războiul din Coreea a reprezentat prima criză majoră a Războiului Rece, care putea duce la declanșarea unui război nuclear, ilustrând teama celor două puteri de a recurge la folosirea armelor atomice.

În martie 1952, înainte ca Războiul din Coreea să ia sfârșit, Stalin a inițiat o deschidere diplomatică pentru reglementarea Războiului Rece. Oferta lui Stalin nu spunea nimic despre stabilirea unei ordini mondiale; în schimb, propunerea făcea apel la recunoașterea reciprocă a două sfere de influență: una a SUA în Europa Occidentală, iar cealaltă pentru URSS în Europa de Est, cu o Germanie unită și înarmată, neutră între ele. Denumită Nota de Pace asupra Germaniei, oferta includea, însă, și o serie de clauze care puteau provoca blocarea negocierilor. De exemplu, Nota interzicea „organizațiile dușmănoase față de democrație și menținerea păcii”, termen ce, în concepția sovietică, putea face referire la partidele occidentale. În 25 martie, cele trei puteri de ocupație – Franța, Marea Britanie, și SUA – au dat răspunsuri prin care acceptau reunificarea Germaniei, dar au respins ideea neutralității. Momentul lansării Notei de Pace nu a fost foarte prielnic, având în vedere și faptul că fusese avansată cu mai puțin de opt luni înaintea alegerilor prezidențiale din SUA, alegeri la care Truman nu mai participa.

În decembrie 1952, Stalin a anunțat că își dorește să se întâlnească cu noul președinte american, Dwight D. Eisenhower, însă conducătorul sovietic a murit în martie 1953. În orice caz, similar lui Truman, Eisenhower nu era receptiv la o eventuală deschidere diplomatică.

CONCLUZII

În 1917, intrarea SUA în Războiul Mondial și revoluția bolșevică din Rusia anunțau apariția pe scena europeană a două ideologii noi, concretizate prin Woodrow Wilson și Lenin: prima era avangarda democrației liberale, capitaliste, iar a doua se dedica răsturnării capitalismului prin socialismul revoluționar. 

Din momentul în care a preluat puterea, guvernul comunist a fost considerat o amenințare pentru democrațiile occidentale, Rusia comunistă părând să amenințe democrațiile liberale din Europa de Vest. Înființarea Comintern-ului, o organizație dedicată extinderii idealurilor comuniste în detrimentul capitalismului, a întărit această teamă și a contribuit la decizia puterilor occidentale de a ajuta oponenții bolșevicilor în timpul războiul civil rus din 1919-1921.

Diferența de idei politice, sociale și economice dintre Rusia și Occident erau, așadar, evidente. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, aceste două ideologii contrastante au format o alianță împotriva lui Hitler și a nazismului, însă tensiunile și rivalitatea dintre SUA și URSS nu au dispărut, ci doar au fost ignorat când naziști au devenit o amenințare imediată. Drept dovadă, tensiunile s-au intensificat în urma înfrângerii Germaniei și a aliaților săi în 1945. Ideologiile politice, formele de guvernare, economie și societate diferite au avut ca rezultat o atmosferă de neîncredere accentuată.

Înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, politica mondială a fost, în general, condusă de popoarele europene, în special de către puterile coloniale Marea Britanie și Franța, controlând mare parte din teritoriile lumii. SUA s-a izolat, neinterferând în politica europeană, în timp ce Uniunea Sovietică se concentra pe politica internă. După război, SUA și URSS, având cea mai mare contribuție la câștigarea celui de-al doilea Război Mondial, au devenit superputeri ce au avut capacitatea de a umple vidul de putere rezultat în urma războiului. SUA și URSS au avut intenția de a ocupa locul de hegemon al lumii. Drept urmare, colaborarea din cadrul celui de-al doilea Război Mondial s-a transformat, treptat, într-o stare de permanentă rivalitate.

Această rivalitate tensionată a devenit cunoscută sub numele de „război rece”. Războiul Rece a avut toate caracteristicile unui război tradițional, cu o singură excepție: nu a existat niciun conflict deschis, armat, între Marile Puteri, SUA și URSS. A fost un război deoarece au existat două laturi opuse, dotate fiecare cu forțe armate, navale și aeriene, fiecare având aliați. A fost un război „rece” deoarece nu a existat nicio luptă directă între Marile Puteri, cu toate că au existat câteva cazuri în care Războiul Rece a avut potențialul de a provoca conflicte deschise între aliații Marilor Puteri. Au existat stări de frică, ostilitate, suspiciune, rivalitate, extrem de multe amenințări și conflicte între SUA și URSS, dar lupta directă a fost evitată.

URSS a urmărit crearea unei „zone tampon” – o zonă constituită de state „prietenoase” guvernului sovietic, cuprinsă între granițele proprii și Germania, având scopul de a proteja Rusia în fața unei eventuale invazii din partea statelor Occidentale. Pentru a consolida granițele vestice ale URSS, Stalin își dorea redefinirea graniței de vest a Poloniei și menținerea Germaniei ca stat slab atât din punct de vedere economic, cât și politic.

Războiul Rece a început ca urmare a concurenței sovietice-americane în Europa Centrală, în urma înfrângerii Germaniei în cel de-al doilea Război Mondial. Odată ce au fost stabilite sferele de influență, confruntările dintre cele două superputeri în inima Europei s-au diminuat. Acumularea arsenalelor convenționale și nucleare de către SUA și URSS a fost lansată în urma crizelor de la începutul Războiului Rece, generând un cerc vicios: deținerea armelor nucleare de către una din părți a dus la înarmarea nucleară a celeilalte părți; sentimentul reciproc de insecuritate generat de posesia armelor nucleare a dus la o cursă a înarmărilor nucleare. De altfel, vulnerabilitatea nucleară și riscul unor atacuri nucleare disting conflictul sovieto-american de orice conflict întâlnit la nivel internațional până în prezent.

Din momentul dobândirii armei nucleare de către URSS, toate considerațiile privind războiul s-au schimbat: efectele fatale ale unui eventual atac nuclear pentru întreaga omenire au dus la împiedicarea reciprocă a adversarilor de a utiliza bomba atomică, prin creșterea arsenalului nuclear și evitarea unor conflicte armate sovieto-americane.

Teama față de consecințele unui război nuclear a dus la un comportament extrem de precaut al celor două superputeri. Niciuna din părți nu a căutat o confruntare militară directă cu cealaltă, iar liderii americani și sovietici au fost extrem de reticenți în a lua orice măsuri de natură să iște o astfel de confruntare, abținându-se de la orice provocare la adresa intereselor vitale ale celeilalte părți.

Războiul Rece este în general considerat ca fiind un conflict între Orient și Occident, sau între comunism și capitalism, ideologii reprezentate de URSS și SUA. În Occident, au fost prețuite conceptele unei economii de piață și ale unei democrații multipartidiste. În Est, partidul unic și economia centralizată au fost foarte apreciate. Stalin, pe de o parte, considera că sistemul social sovietic este o formă de organizare mai bună decât orice sistem social nesovietic”, în timp ce „sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde în el elemente de criză și de război”. Pe de altă parte, administrația americană susținea că „pașii făcuți pentru întărirea țărilor amenințate de agresiunea sovietică sau de subversiunea comunistă…au însemnat protejarea securității Statelor Unite – au însemnat protejarea libertății însăși.”

Cea mai importantă sursă de conflict între Statele Unite și URSS în perioada imediat premergătoare finalului războiului a fost reprezentată de Europa de Est și de Sud-Est. Spre deosebire de problema Germaniei, unde încă nu fusese găsită nicio soluție, administrația americană a avut o idee foarte clară a ceea ce își dorea în această regiune. Departamentul de Stat urmărea ca principiile Cartei Atlantice să se aplice, începând cu dreptul la autodeterminare al popoarelor și integrarea în economia de piață. Pe de altă parte, URSS avea nevoie să-ți exercite influența tocmai în această zonă pentru a-și asigura securitatea. În urma Conferințelor de la Ialta și de la Potsdam, dovezi evidente privind interesele divergente ale celor două puteri în regiune, URSS și-a impus decisiv controlul în zonă. A urmat apoi conturarea celor două blocuri politico-militare, odată cu lăsarea Cortinei de Fier, iar politica de îngrădire a devenit simbolul a ceea ce numim „războiul rece”. Un Berlin divizat, într-o Germanie divizată, care se afla într-o Europă divizată și care, la rândul ei, se afla într-o întreagă lume divizată – în acest fel poate fi caracterizat contextul geopolitic din perioada Războiului Rece, care a persistat până la destrămarea URSS.

BIBLIOGRAFIE

„X” (George F. Kennan), „The Sources of Soviet Conduct”, în Foreign Affairs, vol. 25, nr. 4, iulie 1947.

Aron, Raymond, Le Grand Schisme, Gallimard, Paris, 1948.

Aron, Raymond, Peace and War: A Theory of International Relations, Doubleday, New York, 1966.

Balfour, M., The Adversaries: America, Russia, and the Open World, 1941-1962, London, 1981.

Berend, Ivan T., „The Cradle of the Cold War Revisited,”, în Thomas Riis (ed.), A Special Brew: Essays in Honour of Kristof Glamann, Odense University Press, Odense, 1993.

Bernstein, Barton J., Matusow, Allen J., (ed.), The Truman Administration: A Documentary History, Harper & Row, New York, 1966.

Brager, Bruce L., The Iron Curtain. The Cold War in Europe, Chelsea House Publishers, Philadelphia, 2004.

Brodie, Bernard, Galloway, Eilene, The Atomic Bomb and the Armed Services, Public Affairs Bulletin No. 55, Library of Congress Legislative Reference Service Washington, DC., mai 1947.

Calvocoressi, Peter, World Politics 1945-2000, Pearson Education, 2009.

Carlton, David, Anthony Eden, Londra, 1981.

Churchill, Winston S., notes, 8 Feb. 1945, Prime Minister’s Confidential Correspondence, PREM 4/30/8.

Churchill, Winston S., The Second World War, Londra, 1948–54.

Dallek, R., The American Style of Foreign Policy, New York, 1983.

Dawnson Ward, Patricia, The Threat of Peace: James F. Byrnes and the Council of Foreign Ministers 1945-6, New York, Ohio, 1979.

Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi, Andre, Istoria Relațiilor Internaționale. 1948 – până în zilele noastre, Volumul II, Ed. Științelor Sociale și Politice, București, 2006.

Edwards Spalding, Elizabeth, The First Cold Warrior: Harry Truman, Containment, and the Remaking of Liberal Internationalism, The University Press of Kentucky, Kentucky, 2006.

Ferguson, Niall, The War of the World. Twentieth-Century Conflict And The Descent Of The West, The Penguin Press, New York, 2006.

Fontaine, André, History of the Cold War: From the October Revolution to the Korean War, 1917–1950, Vintage Books, New York, 1970.

Freedman, Lawrence, The Evolution of Nuclear Strategy, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2003.

Gaddis, John Lewis, Strategies of Containment. A Critical Appraisal of American National Security Policy during the Cold War, Oxford University Press, Oxford, 2005.

Gaddis, John Lewis, The United States, Great Britain and the Origins of the Cold War, Columbia University Press, New York, 1972.

Gaddis, John Lewis, We Now Know. Rethinking Cold War History,Oxford University Press, Oxford, 1997.

Griffiths, Martin, O'Callaghan, Terry, Roach, Steven C., International Relations. The Key Concepts, Second Edition, Routledge, New York, 2008.

Hanhimäki, Jussi M., „Europe’s Cold War”, în Stone, Dan (ed.), Postwar European History, Oxford University Press, Oxford, 2012.

Hewlett, Richard, Duncan, Francis, Atomic Shield 1947-1952, Pennsylvania, 1969.

Hitchcock, William I., The Struggle for Europe, Anchor Books, New York, 2004.

Holloway, David, Stalin and the Bomb: The Soviet Union and Atomic Energy, 1939-1956, Yale University Press, New Haven, 1994.

Johnson, Paul, O Istorie a Lumii Moderne. 1920-2000, Humanitas, București, 2015.

Jones, Joseph M., The Fifteen Weeks (February 21 – June 5, 1947), Viking Press, New York, 1955.

Judt, Tony, Postwar: A History of Europe Since 1945, The Penguin Press, New York, 2005.

Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Random House, New York, 1988.

Kissinger, Henry, Diplomația, All, București, 2007.

Lippmann, Walter, The Cold War: A Study in U.S. Foreign Policy, Harper&Brothers, New York, 1947.

Lippmann, Walter, U.S. War Aims, Little, Brown, and Company, Boston, 1944.

Loth ,Wilfried, Împărțirea lumii: Istoria Războiului Rece 1941-1955, Saeculum I.O., București, 1997.

Mastny, Vojtech, The Cold War and Soviet Insecurity. The Stalin Years, Oxford University Press, Oxford, 1996.

McCauley, Martin, Origins of the Cold War 1941–1949, Pearson Education, Edinburgh, 2008.

Messer, Robert L., The End of an Alliance: James F. Byrnes, Roosevelt, Truman, and the Origins of the Cold War, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1982.

Ó Tuathail, Gearóid, Dalby, Simon, Rethinking Geopolitics, Routledge, 1998.

Paterson, Thomas G. (ed.), Cold War Critics: Alternatives to American Foreign Policy in the Truman Years, Quadrangle Books, Chicago, 1971.

Phillips, Steve, The Cold War: Conflict in Europe and Asia, Heinemann, 2001.

Public Papers of the Presidents of the United States, Harry S. Truman, vol. 1947, Government Printing Office, Washington D.C., 1963.

Reynolds, David, Churchill, Roosevelt, and the International History of the 1940s, Oxford University Press, Oxford, 2006.

Trachtenberg, Marc (ed.), Between Empire and Alliance. America and Europe during the Cold War, Rowman & Littlefield Publishers Inc., Maryland, 2003.

Truman, Harry S., Memoirs: Year of Decisions, Doubleday, New York, 1955.

Truman, Harry S., Years of Trial and Hope 1946-1952, Memorii, Vol. II, Doubleday, New York, 1956.

Werth, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice. De la Lenin la Stalin (1917-1953), Corint, București, 2000.

Zaloga, Stephen J., Target America: The Soviet Union and the Strategic Arms Race, 1945-1964, Presidio Press, California, 1993.