Diplomația Publică în Contextul Globalizării

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA“ DIN IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL-POLITICE

SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

Lucrare de licență

Diplomația publică în contextul globalizării

Coordonator științific: Autor:

Dr.Lect. Ana Maria Andronache Nastacă Ionela-Crenguța Nastacă

IAȘI, 2016

DECLARAȚIE

Prin prezenta declar că lucrarea de licență cu titlul “Diplomația publică în contextul globalizării” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;

reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Iași, data

16.06.2016 Absolvent

Nastacă Ionela- Crenguța

Introducere

Capitolul I : I.1. Definiții ale diplomației

I.2. Apariția și evoluția conceptului de diplomație publică

I.3. Conținutul și principiile diplomației publice

I.4. Diplomația veche și Diplomația nouă

I.5. Politicile (practicile) și instrumentele diplomației publice.

Capitolul II: II.1. Globalizare, interdependență și diplomație publică

II.2.

II.3.

Capitolul III: Diplomația românească

III.1. Rolul, locul și importanța diplomației publice românești în relațiile internaționale contemporane.

III.2. Domeniile diplomației publice românești

III.3. Direcțiile de acțiune în diplomația publică românească

Introducere

În perioada actuală, diplomația publică, un instrument important în influențarea comportamentului opiniei publice din afara granițelor unei țări, capătă o importanță tot mai mare, un asemenea instrument fiind folosit complementar cu diplomația tradițională. Acțiunile de diplomație publică au o istorie relativ scurtă, termenul fiind utilizat pentru prima dată în anul 1965. În timp, definirea termenului ca atare a fost diferită de un autor la altul. Indiferent însă de modul în care este definită, diplomația publică are drept premiză faptul că elementul central pentru realizarea politicii externe a unui stat rămâne dialogul. O diplomație publică eficientă presupune stabilirea și respectarea unor principii de bază care să ghideze întreaga activitate în acest domeniu. Diplomația publică are un câmp larg de acțiune, metodele și tehnicile sale putând fi utilizate în mai multe domenii, vorbindu-se astfel despre diplomația publică standard, diplomația culturală, diplomația economică și cea tehnico-științifică. Transpunerea în practică a activităților de diplomație publică este apanajul unor politci (practici) specifice, în acest sens fiind utilizat un evantai de instrumente care, în cele mai multe cazuri, și-au dovedit eficiența. Scopul prezentei lucrări este acela de a urmări apariția și evoluția în timp a conceptelor de diplomație și respectiv diplomație publică, de a plasa aceste concept in cadrul realităților politice din mediul internațional al vremurilor respective, dar totodată de a afla locul și rolul diplomației publice in contextual relațiilor internaționale contemporane. De asemenea, un obiectiv principal al prezentei lucrări este acela de a trasa câteva linii principale ce definesc diplomația publică în spațiul românesc, atuurile dar și lipsurile acesteia.

Cuvinte cheie

Diplomație, diplomație publică, relații internaționale, puterea soft, puterea hard, puterea smart, propagandă, soft power, diplomație culturală, diplomație economică, diplomație tehnico-științifică, practici de diplomație publică, principiile diplomației publice, advocacy, instrumente ale diplomației publice.

Capitolul I

În demersul nostru, prin intermediul primului capitol, dorim a trasa câteva idei principale ce definesc diplomația, apelând la o serie de definiții ale diplomației apărute de-a lungul vremii, care surprind mai mult sau mai puțin realitatea și necesitățile socio-politico-economice ale perioadei istorice surprinse de către autorii acestora. Am apelat, desigur și la definiția oferită de dicționar pentru a putea avea o viziune cât mai amplă asupra conceptului diplomației, în contextul în care definirea acestuia de către diverși autori a fost, uneori, contradictorie. De asemenea, remarcăm apariția și evoluția conceptului de diplomație publică, precum și principalele aspecte ce o definesc. Ne interesează, de asemenea, să aflăm prin intermediul căror instrumente acționează diplomația publică. Mai departe analizăm conținutul, principiile dar și domeniile diplomației publice, fără a omite , însă, trasarea câtorva idei în cazul dualismului “vechea diplomație”-“noua diplomație”. De asemenea, prin intermediul primului capitol dorim să surprindem atât câteva direcții de acțiune ale diplomației publice cât și aspect ce țin de rolul, locul dar și importanța diplomației publice în relațiile internaționale contemporane.

I.1. Definiții ale diplomației

Dintre numeroasele definiții și interpretări ale “diplomației” și a cee ace înseamnă un “diplomat” am ales o mențiune a lui Harold Nicolson, unul dintre specialiștii în diplomație: “Teoreticienii secolului al XVI-lea au susținut idea conform căreia primii diplomați au fost îngerii, ca mesageri ce făceau legătura între Cer și Pamânt.

Etimologic, cuvântul diplomație vine de la grecescul diploo care înseamnă “dublez”, desemnând acțiunea de a redecta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea acest dublet era numit “diplomat”, iar activitatea sa “diplomație”. În Imperiul Roman listele de călători erau ștampilate pe ambele foițe de metal, erau împăturite și apoi cusute într-un mod particular. Acestea erau numite “diplome”. Treptat, cuvântul “diplomă” a fost extins ca semnificație și asupra altor documente oficiale. Utilizarea termenilor “diplomație” sau “diplomatic” provine, însă, nu din studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relațiilor internaționale. Termenul de “diplomație” a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645. În 1693, Leibniz publică “Codex juris gentium diplomaticus” și în 1726, Jean Dumont tipărește culegerea de tratate intitulate “Corps universel diplomatique du droit de gens”. În ambele cazuri, termenul se referă la colecții de documente privind relțiile internaționale. El a fost extins însă și la persoanele care se ocupau cu aceste probleme. Astăzi, prin “diplomatică” se înțelege știința auxiliară a istoriei consacrată modului de întocmire a documentelor și autenticității lor. Dintre definițiile date diplomației am selectat câteva.

Diplomatul și cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomației cu o definiție data la 1604:

“Un ambassador este un om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele țării sale”.

La începutul secolului al XIX-lea, De Flassan scria:

“Diplomația este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani încoace, știința raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoașterea cărților, a vârstei și autenticității lor”. Charles de Martens, în “Ghidul diplomatic” din 1866 definește diplomația ca “știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”.

“Diplomația, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principia determinate, pentru că ea este fondată pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect precis și distinct, Acela de a reglementa care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepția cea mai uzitată, ea este știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor” . Ernest Satow, diplomat britanic în primele decenii ale secolului al XX-lea și autor al unui ghid de diplomație, consider că aceasta “reprezintă modul de aplicare a inteligenței și tactului în conducerea relațiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându-se uneori și asupra relațiilor cu statele vecine”.

H. Nicolson dă următoarea definiție:

“Diplomația este conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste relații”.

W. Watson, diplomat și autor al mai multor studii și lucrări privind diplomația, subliniază:

“…prin diplomație înțeleg dialogul dintre statele independente…Cred că este o greșeală a lega prea mult conceptul de diplomație de ambasade și serviciile diplomatice, așa cum se face adeseori. Aceste instituții alcătuiesc doar a cale de realizare a dialogului…De asemenea, am găsit preferabil să nu folosesc cuvântul diplomație sinomim cu politica externă a unui stat, cu toate că și această utilizare este frecventă… Merită realizată distincția dintre politica externă ca substanță a relațiilor unui stat cu alte puteri…și diplomație ca proces de dialog și negociere, prin care statele dintr-un sistem își organizează relațiile și își urmăresc obiectivele prin mijloace pașnice”.

În limba română, termenul de diplomație, în sensul de document în accepțiunea veche (diplomă-hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al XVIII-lea (în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir), iar ca termen de drept international și de politică externă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea (fiind împrumutat din limba franceză). Termenul “diplomat”, în accepțiunea pe care i-o dăm astăzi, apare pentru prima data în Vocabularul francez-român, din 1840, cu sensul de persoană “care cunoaște diplomația, de îndeletnicește cu diplomația, se află în diplomație”.

Petre Tănăsie, autorul unui recent curs de “Uzanțe diplomatice” consider diplomația “știință, artă și activitate, menită să reprezinte statele, să ducă la îndeplinire politca lor externă, să le apere și să le promoveze interesele;

ca știință, diplomația emite idei, concepții, principia și norme privind conducerea relațiilor internaționale;

ca artă ea ne oferă modalitățile, deprinderile și abilitățile de a înfăptui în cele mai bune condiții orientările de politică externă;

ca activitate, diplomația acționează concret prin mijloacele care îi sunt specific, indeosebi negocierile, pentru punerea în aplicare a politicii statului

Există triada relații internaționale-politică externă-diplomație, care sunt strâns legate și se intercondiționează între ele, dar nu sunt sinonime. Relațiile internaționale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale și neoficiale, politice, economice și de altă natură, pe care le întreține un stat cu alte state sau cu alte subiecte de drept international, organizații și organisme internaționale. Politica externă este totalitatea obiectivelor și mijloacelor urmărite și folosite de un stat în relațiile cu alte state. Diplomația servește obiectivele externe, fiind știință, artă și activitate depusă în slujba acestei politici”

Din articolul dedicat diplomației, în “Dicționarul diplomatic”, selectăm următorul paragraf:

Diplomație. Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat, sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel, deopotrivă, acțiunea proprie a agenților diplomatici și activitatea specific a aministrului afacerilor externe (secretarului de stat), a djuncților săi, ca și activitatea șefului de stat, a primului ministru, precum și a altor personae în domeniul politicii externe. În acest fel, d. se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relațiilor externe ale unui stat, al apărării drepturilor și intereselor acestuia, al conduitei sale practice în viața internațională. Formă distinctă a raporturilor bilaterale dintre state, se caracterizează prin întreținerea unor raporturi și activități oficiale și căutarea, prin intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin înțelegeri directe. În această accepție, vocația d. rezidă în asigurarea bunăstării popoarelor, menținerea unor relații pașnice, de cooperare și de înțelegere între ele, cu respectarea personalității fiecărui stat și popor. În cazul unor neînțelegeri, d. este chemată să contribuie în mod nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între state, stingându-se un anumit diferend și eliminându-se cauzele care l-au determinat.

I.2. Apariția și evoluția conceptului de diplomație publică

Deși termenul de diplomație publică este folosit de ceva timp (aproape de o jumătate de secol), în teoria și practica în domeniu nu există unanimitate în definirea acestuia. În literatura de specialitate există în prezent o multitudine de definiții ale diplomației publice, fiecare autor considerând că definiția propusă de el este și cea mai bună. Toate aceste definiții prezintă însă diplomația publică drept știința care gestionează relația dintre statul național și națiunile străine, respectiv activitatea de a face ca stat, ca țară și ca națiune o imagine, o percepție bună și utilă în lume. Inițial, termenul a apărut pentru a descrie aspecte ale legăturilor internaționale care se manifestă în afara interacțiunii dintre structurile de stat. Prima utilizare a termenului de diplomatție publică este cea a lui Edmund Guillion, care în anul 1965 l-a folosit în legătură cu înființarea Centrului Edward R Murow, în cadrul Universității Tuft. Guillion avea la acea dată o viziune potrivit căreia diplomația publică reprezintă „influența atitudinii publice în formarea și realizarea politicilor externe”.În concepția lui Guillion, diplomația publică cuprinde dimenisiuni ale relațiilor internaționale , dincolo de diplomația tradițională, inclusiv formarea de către guverne a opiniei publice din alte țări, interacțiunea dintre grupe de interese private din diferite țări, infromarea populației privind afacerile internaționale și influența acestora asupra politicilor interne, comunicarea între cei ce au ca atribuțiune comunicarea, precum diplomații și jurnaliști străini. Termenul a oferit guvernului american un excelent fundament teoretic necesar activității externe a Agenției Americane de Informații. De-a lungul timpului, literatura de specialitate și practica în domeniu au venit cu idei noi pentru a defini mai aproape de realitate termenul de diplomație publică. O scurtă trecere în revistă a evoluției termenului în cauză și a definirii acestuia poate prezenta un anumit interes. Departamentul de Stat American definește diplomația publică drept programe finanțate de guvern, menite să informeze și să influențeze opinia publică. În aceiași oridine de idei, Hans Tuch consideră că diplomația publică este un proces de comunicare a guvernului unei anumite țări cu publicul străin, în încercarea de a explica acestuia ideile și idealurile națiunii respective, instituțiile și cultura acesteia, ca de altfel și interesele naționale și politicile actuale. Un fost diplomat, Johyn Bown descrie diplomația publică americană ca fiind un proces ce implică trei roluri de bază:

– diseminarea informației

– educația

– schimburile culturale

Philip Taylor utilizează termenul „management al percepției” pentru a descrie rolul informațional al diplomației publice, făcând în acest sens o distincție între afacerile publice, interesul public, operațiuni pshihologice, managementul mass-mediei și diplomația publică, în înțelesul clasic al acesteia. Consilul Strategic al Marii Britanii pentru Diplomație Publică privește noțiunea în cauză ca fiind activitățiile care urmăresc să influențeze în mod pozitiv, inclusiv prin crearea de relații și parteneriate, perecepțiile persoanelor fizice și organizațiilor din străinătate cu privire la Regatul Unit. În sfârșit, congresmenul american Henry Hyde consideră că rolul diplomației publice este acela de a recruta popoarele lumii într-o cauză comună și de a le convinge că obiectivele spre care tind ele însele – libertate, securitate și prosperitate- sunt aceleași cu cele pe care Statele Unite tind să le promoveze în străinătate. În contextul celor prezentate, apreciem că se pot identifica o serie de precondiții pentru apariția diplomației publice, literatura de specialitate considerând că puterea politică, guvernul unui stat, dar și comunitatea academică, culturală și științifică trebuie să aibă în vedere cel puțin cinci asemenea precondiții:

a) democratizarea regimurilor politice în detrimentul celor totalitariste, societatea făcând în acest sens o presiune continuă asupra politicului, astfel încât legitimitatea politicilor guvernamentale se transformă într-un element determinant pentru stabilitatea internă;

b) globalizarea, cu tot ceea ce presupune aceasta, oferă statelor posibilitatea de a concura în vederea atragerii investițiilor străine, a unor tehnologii noi, a oportunităților comerciale, a forței de muncă înalt calificate, pentru a asigura astfel o creștere economică durabilă;

c) creșterea locului și, mai ales, a rolului cadrului multilateral în soluționarea problemelor internaționale cu care se confruntă omenirea determină importanța convingerii opiniei publice din alte țări de necesitatea mobilizării coalițiilor internaționale;

d) instaurarea erei tehnologiilor informaționale permite circulația rapidă a informației, acest lucru conducând la apariția unor opinii publice transnaționale;

e) în perioada actuală, când trăim într-o societate plină de contradicții, cu o economie complexă și dinamică dar, nu de puține ori, afectată de crize, cu indivizi tot mai preocupați pentru bunăstare și confort, subiecții politicii interne nu se pot delimita ușor de cei ai politicii externe, din moment ce, de exemplu, criza politică dintr-o anumită țară poate destabiliza întreaga situație internațională.

O precondiție importantă necesară pentru desfășurarea unei diplomații publice eficiente este, desigur, atractivitatea ideilor și valorilor promovate de către stat, atât în interesul propriei societăți cât, mai ales, în afara granițelor sale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în perioada în care trăim majoritatea ideilor despre o anumită țară țin de domenii care nu pot fi puse sub stricta supraveghere a instituțiilor statului. Într-o asemenea situație, guvernele pot doar să identifice căile pentru ca mesajele pozitive să atingă grupurile țintă, înregistrânduse însă, nu de puține ori, eșecuri în acest demers.

Indiferent de definiția dată termenului de diplomație publică, ideea unanim acceptată este, aproape în toate cazurile, că diplomația publică are drept premiză faptul că elementul central pentru realizarea politicii extene a unui stat este dialogul.

O bună parte a lucrărilor de specialitate prezintă conceptul de diplomație publică ca fiind parte componentă a puterii „soft”, aceasta însemnând abilitatea de a realiza un anumit scop pe baza participării voluntare a aliaților și nu prin constrângere. O asemenea „putere” rezidă din cultura și idealurile politice ale unei țări, fiind creată prin activitatea unor „actori” multipli, dar și a unor organizații cu impact asupra cetățenilor străini. Avem în vedere artiști, scriitori, cercetători, jurnaliști și grupuri media, lideri religioși, dar și alți lideri, precum și o serie de manifestări cultural-ștințiifice, programe de radio și televiziune, alte programe culturale, inclusiv muzicale, galerii de artă, dar și ONG-uri, asociații de creație, partide politice, organizații sindicale sau profesionale. În contrast cu puterea soft, puterea „hard” reprezintă capacitatea unui anumit actor de a obliga un altul pentru a realiza anumite acțiuni, putere ce include ca principale tactici intervenția militară, diplomația coercitivă și sancțiunile economice, în timp ce puterea soft face referire la abilitatea de a convinge să nu se întreprindă asemenea acțiuni. Combinația dintre cele două reprezintă puterea „smart”, o abordare care utilizează cele mai potrivite tactici din cele două dimenisuni ale puterii menționate mai sus. În sfărșit, vorbind de diplomația publică și de aspectele referitoare la aceasta, vom menționa faptul că pentru a fi eficientă, ea presupune acțiuni bidirecționale. Ea implică nu doar elaborarea mesajelor pe care un stat dorește să le prezinte în afara granițelor proprii, ci și analiza și înțelegerea modurilor în care aceste mesaje sunt interpretate de cei din afară și dezvoltarea unor instrumente specifice, precum cele de persuasiune. Desigur, utilizarea mediilor de comunicare, filmul, muzica, sportul și alte asemenea activități sociale și culturale reprezintă modalități prin care diferiți cetățeni se pot înțelege unii cu alții. Acestea pot fi văzute ca părți integrate ale unor înțelegeri culturale internaționale pe care o strategie de diplomație publică modernă trebuie să încerce să se sprijine. Introducerea în uz a termenului de diplomație publică era absolut necesară, deoarece activitățile pe care aceasta le presupune erau, de cele mai multe ori, atributele unei noțiuni care, deși consacrată, „reușise” să se manifeste deja negativ-propaganda. De fapt, inițial temenul de diplomație publică a fost folosit ca antonim al propagandei. Totuși, cei doi termini trebuie delimitați, acest lucru rezultând din faptul că dacă propaganda se bazează pe o combinare a falsurilor cu fapte reale, diplomația publică are la bază fapte cunoscute, adevărate. Altfel spus, în timp ce propaganda este, de regulă, percepută ca ceva malefic, diplomația publică are la bază principiul veridicității, principiu formulat de Edward Murrow, potrivit căruia „adevărul este cea mai bună propagandă, iar minciuna- cel mai mare rău”. În literatura de specialitate se face uneori distincție între cele două concepte – propaganda și diplomația publică- pornind de la ideea că propaganda înseamnă prin definiție înșelăciune și manipulare. Dimpotrivă, în alte lucrări se susține că cel mai reușit demers ar fi acela de a crea o legătură de încredere între guverne și națiuni, printr-o comunicare onestă și deschisă, bazată pe obiectivele de politică externă. Aceasta, în condițiile în care, așa cum menționam, dialogul reprezintă o componentă de bază a diplomației publice. Un asemenea dialog nu trebuie însă perceput în sens unic, ci bidirecțional, fiind esențială și înțelegerea modului în care mesajul este interpretat de către diversele societăți.

I.3. Conținutul și principiile diplomației publice

Desigur, o diplomație publică eficientă, care să-și atingă obiectivele propuse, presupune stabilirea și, mai ales, respectarea unor principii de bază, altfel spus, existența unor „piloni” care să „ghideze” întreaga activitate. Potrivit lui Christopher Ross, fost ambasador al Statelor Unite în Siria și Algeria, aceste principii se referă la:

a) înțelegerea de către opinia publică externă a politicii reale a statului emițător, deci în forma în care aceasta este practicată în realitate, și nu așa cum este prezentată de alții, cum este gândită de aceștia;

b) necesitatea explicării polticii publice, utilizând în acest scop cele mai eficiente argumente și încercând să se demonstreze raționalitatea și să se justifice valorile ei fundamentale;

c) transmiterea către publicul extern a unor semnale consecvente, veridice și, mai ales, convingătoare, apelând în acest scop la practici și instrumente care și-au dovedit eficiența, urmărindu-se transmiterea celor mai potrivite mesaje;

d) adaptarea semnalelor, a mesajelor transmise la auditorul țintă, la comportamentul acestuia, modul său de manifestare, părerile și opiniile în domeniu trebuind să fie studiate, analizate și interpretate în permanență;

e) desfășurarea activităților de diplomație publică, sub toate formele acesteia – clasică, culturală, economică, științifică etc.- nu numai pe anumite segmente țintă, dar și pe masele largi, pentru întreaga opinie publică din străinătate, utilizându-se în acest scop mijloace diferite, în principal cele mass-media, scrisă, audio și electronică;

f) urmărirea „lărgirii” publicului extern, creșterea cantitativă și calitativă a numărului destinatarilor de diplomație publică. Pentru aceasta, se va urmări o mai bună cooperare cu diverși parteneri externi, cu instituții și organisme, dar și cu alte persoane fizice și, mai ales, juridice;

g) creșterea preocupărilor pentru realizarea unui comunicări internaționale eficiente, o comunicare activă, care să conducă la obținerea rezultatelor scontate. Desigur, acțiunile de diplomație publică pot avea în vedere și alte principii, practica în domeniu, dar mai ales, literatura de specialitate menționând un evantai larg, diferit la un stat la altul, dar și de la un autor la altul.

I.4. Diplomația veche și Diplomația nouă

Harold Nicolson consideră că demarcația dintre diplomația „veche” și cea „nouă” o face Conferința de Pace de la Paris (1919):

„Nu, nu telefonul a fost pricina trecerii de la vechea la noua diplomație după anul 1919, ci convingerea că în afacerile externe sunt aplicabile aceleași idei și practici care în afacerile interne au fost timp de multe generații considerate esențiale pentru democrația liberală”.

În viziunea sa trăsăturile „vechii diplomații” erau:

concepția care socotea Europa centrul de greutate internațional;

ideea că marile puteri angrenate în concertul Europei erau mai importante și cumulau mai multe răspunderi decât micile puteri;

existența în fiecare țară a unui serviciu diplomatic cu experiență, având aceleași norme de conduită profesională;

în sfârșit, convingerea că tratativele trebuie să constituie mai de grabă un proces decăt un episod și că fiecare etapă trebuie să rămână confidențială.

Oprindu-ne doar la ultima caracteristică a diplomației „vechi” trebuie subliniat că negocierile, fiind secrete și nesupuse unor limite temporare, aveau mai mari șanse de reușită. Spre exemplu, tratatul anglo-rus din 1907 a fost rezultatul unor negocieri care au durat 15 luni. În același timp, însă, o atmosferă dominată de secret, punea, nu de puține ori, oameni politici și diplomați în situații delicate. Ca rezultat al unor astfel de practici, în anul 1914 Parlamentul Franței nu cunoștea clauzele secrete ale tratatului franco-rus.

Și în istoria României este cunoscut faptul că tratatul cu Puterile Centrale din anul 1883 era cunoscut doar de Rege și câțiva oameni politici.

Diplomația capătă noi dimensiuni după al II-lea război mondial și datorită creșterii numărului de state independente participante la viața internațională. Dacă în anul 1945 la Conferința de la San Francisco au participat 50 de state, în prezent la ONU numărul acestora a crescut de câteva ori.

O primă consecință a trecerii de la vechea la noua diplomație a fost creșterea numărului de misiuni diplomatice, atât a celor permanente cât și a celor temporare, cu unele implicații asupra poziției și prestigiului diplomaților și a misiunilor diplomatice în opinia publică. Unii autori vorbesc despre o „democratizare” a carierei de diplomat. Noi credem că are loc o anumită erodare a portretului „clasic” al diplomatului, care are o cultură generală solidă, cunoaște perfect scena relațiilor internaționale, manifestă curtoazie și finețe în relațiile publice etc. Prea puțini din membrii corpului diplomatic dintr-o țară oarecare mai corespund acestor cerințe. Mai ales, că lărgirea spectaculoasă a sferei relațiilor internaționale a însemnat și o creștere proporțională a diversității mediilor culturale, politice, economice etc. De aceea se poate întâmpla „fie ca diplomatul să nu se comporte așa cum statul acreditar se așteaptă, fie ca acesta din urmă să nu acorde toate garanțiile sau tratamentul prevăzut prin lege”.

În lucrarea sa „Diplomația contemporană”. Robert J. Pranger consideră că trecerea de la „vechea” la „noua” diplomație se datorează creșterii complexității și sofisticării comunității mondiale, a interdependențelor, mai ales de natură economică, a națiunilor. El susține că „noua” diplomație privește mijloacele diplomatice noi, care să răspundă noilor necesități ale relațiilor internaționale. În cadrul acestui proces un rol tot mai important trebuie să revină diplomaților înșiși, care trebuie sa se implice tot mai mult în viața publică.

I.6. Politicile (practicile) și instrumentele diplomației publice

Transpunerea în practică a activităților de diplomație publică presupune existența unor politici, a unor practici specifice, care să fi fost verificate în timp și, mai ales, să-și fi dovedit eficiența. În literatura de specialitate, practicile de diplomație publică sunt structurate în cinci categorii:

a) ascultare, respectiv activitatea de culegere de informații despre opinia publicului din străinătate, aceasta precedând orice altă acțiune de diplomație publică. De fapt, ascultarea trebuie privită ca fiind demersul unui anumit actor de a gestiona mediul internațional prin colectarea și analiza de date despre public și opiniile sale și de a le folosi pentru a-și redicționa politica externă sau abordarea în diplomația publică. O abordare centrată pe un astfel de element poate duce la anumite modificări ale politicii externe ale unui stat în funcție de percepția publicului din țările țintă față de statul emițător, al politcii sale față de politica în sine;

b) advocacy este activitatea de promovare a unei politicii speciale sau a unei idei prin comunicare internațională. De fapt, advocacy reprezintă un ansamblu de activități desfășuratate în vederea influențării decizilor care privesc politicile publice din domenile de interes pentru sectorul neguvernamental. Elemente de advocacy se găsesc în toate ariile diplomației publice, fiind dominante în diplomația publică americană, care pune accentul pe „vinderea ideii de America”. Pentru reușita campaniei de advocacy este necesar să fie parcurși câțiva pași, absolut obligatorii: formularea clară a scopului și obiectivelor campaniei; comunicarea externă prin mesaje clare, ce trebuie șă conțină cuvinte cheie; definirea punctelor tari și a punctelor slabe; comunicarea valorilor ce sunt susținute de campanie; identificarea părților interesate și a pașilor ce urmează să fie parcurși. Rezultă din cele prezentate faptul că, în ultimă instanță, advocacy este procesul prin care cetățenii organizați influențează factorii responsabili în luarea unei decizii, pe un subiect specific de inters public. Spre deosebire de advocacy, lobby, care este de fapt tot o tactică de advocacy, presupune abordarea directă a autorităților răspunzătoare de problema în cauză;

c) diplomația culturală presupune, așa cum menționam, desfășurarea unor activități de promovare a propiei culturi în străinătate. Altfel spus, diplomația culturală reprezintă demersul unui actor de a gestiona mediul internațional, prin facilitatrea transmisiunilor culturale peste hotare sau prin punerea la dispoziție de informații legate de resursele și realizările culturale ale națiunii emițătoare. În practică, diplomația culturală este văzută ca fiind „exportul exemplelor” culturii unei națiuni. Toate aceste demersuri, alături și de altele, sunt strâns legate de diplomația schimburilor. Exemplul cel mai cunoscut este cel al Franței, care și-a construit o rețea vastă de instituții educaționale, care să susțină învățarea limbii franceze peste hotare, bazându-se mult pe „supraviețuirea” noțiunii de francofonie pentru păstrarea influenței și a prestigiului;

d) diplomația schimburilor academice reprezintă activitatea de interacțiune cu publicul din străinătate, prin trimiterea cetățenilor proprii peste hotare și acceptarea celor străini în hotarele țării, pentru o perioadă de studii sau de asimilare cu cultura. Elementul de reciprocitate este axul central al acestui aspect al diplomației publice și se bazează pe viziunea unei experiențe internaționale de învățare, din care ambele părți pot să câștige. De multe ori, schimburile academice se suprapun cu elementele diplomației culturale, fiind însă folosite și pentru prmovoarea unei politici specifice. În Japonia, de exemplu, se pune un accent deosebit pe acest element al diplomației publice.

e) transmisiunile internaționale sunt activități de interacțiune cu publicul din străinătate, prin intermediul televiziunii, radioului și internetului. Practica a demonstrat că cele mai eficiente modalități ale transmisiunilor internaționale rămân știrile, în special cele reale, aceasta datorându-se gradului lor ridicat de obiectivitate. Deși emisiunile internaționale comerciale pot fi considerate ca făcând parte din sfera diplomaței publice, acestea se supun, în primul rând, intereselor private. Există state care pun accent doar pe anumite practici ale diplomației publice, o strategie ideală ar trebui însă să le cuprindă pe toate, o structură eficientă putând să fie reprezentată de un mix echilibrat al acestor practici, deoarece fiecare dintre acestea aduce propriile sale valențe. În activitatea de diplomație publică, politicile și practicile în acest domeniu se implementează printr-o serie de instrumente specifice, majoritatea acestora fiind în competența Ministerului Afacerilor Externe al statului interesat Aceasta, în condițiile în care activitatea de diplomație publică se constituie într-un crezuet al valorilor ce definesc identitatea culturală a unei națiuni, în același timp, un circuit de testare a acestor valori, din care să fie selectate cele care să fundamenteze conturarea unei strategii eficiente de diplomație publică.

Capitolul II

Rezumat aici

Apoi:

II.1. Globalizare, interdependență și diplomație publică

Este bine cunoscut faptul că procesul globalizării, început în anii 1960 și cunoscând o evoluție spectaculoasă pe întreg parcursul secolului al XX-lea a schimbat rapid contextul desfășurării afacerilor internaționale. Globalizarea a produs intensificarea contactelor între popoarele lumii, o expansiune rapidă a interdependenței între națiuni, precum și o explozie a noilor actori în afacerile internaționale. În centrul acestui proces de globalizare au fost deciziile statelor suverane de a deschide frontierele pentru fluxul de bunuri, capital, idei și oameni, precum și schimbările tehnologice care au permis o creștere rapidă a acestor fluxuri transfrontaliere. Dincolo de progresele evidente în tehnologiile de transport, importantă a fost (și este) revoluția în domeniul tehnologiei comunicațiilor, care a definit această ultimă și cea mai profundă fază de integrare la nivel mondial. Jaques Gellinas găsește termenul de globalizre ca fiind universal, observând că acesta poate fi abordat din mai multe perspective: ca un sistem, un proces, o ideologie, o mitologie modernă sau ca un alibi.  Globalizarea este, fără îndoială, un proces contradictoriu, care nu numai că promovează noi forme de interacțiune, dar întărește, de asemenea, metodele tradiționale. Ar trebui remarcat faptul că aceasta contestă, de asemenea, durabilitatea unor metode vechi de diplomație care par acum, inofensive și irelevante. Cu un accent tot mai mare pe tehnologie, globalizarea aduce cu sine extinderea domeniului de aplicare a diplomației atât de mult, astfel încât face porțiuni semnificative ale populațiilor nu numai informate, ci și implicate în mod activ în practica diplomatică. Globalizarea diplomației contemporane reflectă natura relațiilor dintre diferiții actori în evoluția sistemului internațional. Având în vedere că sistemul interstatal, în sine, este în mare măsură o universalizare a lumii europene, este de așteptat că practica diplomatică va fi influențată în mod semnificativ de sistemul european de valori. Pornind de la Tratatul de la Westfalia, putem remarca o serie de evenimente-cheie în evoluția sistemului internațional care surprind globalizarea practicii diplomatice contemporane. Al doilea război mondial și urmările sale au adus schimbări imense ale peisajului diplomatic. Mai întâi a subliniat neajunsurile echilibrului de putere, care a dirijat până atunci diplomația. Mai apoi s-a expus lipsa sustenabilității imperiului și imperativul universalizării valorilor, precum și principiul autodeterminării popoarelor, libertate și independență suverană.

Capitolul III. Diplomația românească

Aici rezumat

III.1. Rolul, locul și importanța diplomației publice românești în relațiile internaționale contemporane

În perioada actuală, sub impactul globalizării, relațiile internaționale cunosc un profund proces de redimensionare, de restructurer. Acest proces are ca principală consecință înlăturarea monopolului statului atât asupra activității diplomatice propriu-zise, cât și asupra diplomației publice. În literatura de specialitate se consideră că instrumentul pe care îl au la dispoziție statele pentru a influența comportamentul actorilor nestatali din afara granițelor țării este diplomația publică, instrument folosit pentru a completa diplomația clasică (tradițională). Dacă diplomația clasică reprezintă activitatea desfășurată de o țară prin reprezentanții săi diplomatici în vederea realizării politicii sale externe, diplomația publică este un domeniu al relațiilor internaționale, ce constă în acțiunile de politică externă realizate prin comunicarea la nivel instituțional cu opinia publică, internă și externă. Așadar, diplomația publică se concentrează asupra metodelor prin care statul comunică opiniei publice și societății, activitatea de diplomație publică putând fi explicată prin influențarea atitudinilor și percepțiilor publicului larg, intern sau extern, cu privire la deciderea, executarea și explicarea acțiunilor de politică externă. Este evident faptul că spre deosebire de diplomația clasică (aceasta fiind un instrument prin care șefii de stat sau de guvern comunică la cele mai înalte niveluri), diplomația publică se concentrează asupra căilor prin care o țară, acționând constant sau inconstant, prin intermediul unor indivizi sau instituții (în princiapal mass-media) comunică direct cu cetățenii altor state. Diplomația publică are un caracter transparent și implică un număr mare de „actori”, reuniți în jurul unui set comun de interese, spre deosebire de diplomața oficială, care este promovată de instituțiile oficiale ale statului. Mai mult decât orice poziție pe scena internațională, decât orice efort extern de mobilizare a diplomației clasice și mai puțin costisitor decât aceasta, diplomația publică poate fi văzută ca un instrument eficace, potrivit, pentru stabilirea unor identități reale, oricare ar fi comunitatea continentală sau globală din care facem parte. Dintre actorii care desfășoară activități de diplomație publică, rolul principal îl dețin indivizii, cetățenii unui stat. Un alt actor, un actor de necomparat însă în ceea ce privește influența imediată, este reprezentat de către mass-media națională (diplomația media) acțiunea acesteia putându-se explica în principal datorită funcțiilor presei. În contextul celor prezentate, se poate spune că activitățile diplomației, în general, ale diplomației publice, în particular, trebuie să fie însoțite de un proces complex de comunicare bidirecțională, ce cuprinde atât o dimensiune internă, cât și una externă. În prezent tot mai multe state, mai mari sau mai mici, lansează campanii informaționale menite să contribuie la realizarea priorităților în domeniul politicii externe, dar și să obțină suportul cetățenilor proprii, al societății pentru aceasta. Aceasta deoarece, în contextul democrației participative, aderența opiniei publice față de politica guvernamentală rămâne un element indispensabil pentru reușita guvernului în cauză. Asemenea procupări sunt valabile și pentru România. Aceasta, în condițiile în care, urmare aderării la Alianța Nord Atlantică, țara noastră trebuie să fie în măsură să se racordeze la diplomația publică a Alianței, pentru a putea fi compatibilă cu aceasta și pentru a transmite în mod coerent și, mai ales, coordonat mesajele ei către publicul larg. În același timp, procesul aderării, iar apoi al integrării în NATO, într-un moment de transformare a Alianței, a presupus mobilizarea canalelor diplomatice tradiționale, precum și implicarea actorilor nonstatali în promovarea obiectivelor ferme ale politicii externe a României. Iată de ce țara noastră are nevoie astăzi de o diplomație publică eficientă, așa cum de altfel a avut nevoie întotdeauna. De altfel, trebuie să facem precizarea că în România s-au desfășurat întotdeauna acțiuni de diplomație publică, menționând aici, doar ca un exemplu, că în perioada interbelică au existat preocupări permanente de reprezentare sau de promovare a țării și a națiunii. Amintim în acest sens, activitățile Biroului de presă pentru acțiuni de propagandă, iar apoi cele ale Ministerului Propagandei și Informațiilor. Rezultatele obțiunte în perioada respectivă au fost vizibile, România fiind catalogată la aceea vreme drept „lider regional”. Mai mult, în aproape toate țările Europei existau zeci de catedre de limba română, ziarele din Europa vremii scriau despre România în note favorabile, în timp ce diplomația convențională își gasea un sprijin real într-o practică diplomatică nouă la acea vreme.

În România există preocupări serioase în ceea ce privește democrația publică, inclusiv o literatură de specialitate interesantă, deși aflată încă în faza de căutări. Reamintim faptul că dacă în SUA diplomația publică apare la jumatatea anilor ’60, în România aceasta apare pentru prima dată după formarea statului unitar, între cele două războaie. Dacă în ceea ce privește democrația publică interbelică am prezentat câteva idei, trebuie spus că, deși tributară unor principii totalitariste, diplomația publică din perioada socialismului a cunoscut o evoluție serioasă, fiind apreciată ca atare, atât în țară, cât și în străinătate. În prezent, o serie de practicieni, dar și teoriticieni în domeniu sunt prezenți în literatura de specialitate. Astfel, pentru a prezenta doar un exemplu, Cristian Diaconescu, un cunoscut om politic, consideră că diplomația publică este o știință, o activitate care vizează măsurarea și managementul percepției publice pe care statul și națiunea o au în exteriorul țării. Altfel spus, diplomația publică este mijlocul prin care politicile statului se „împachetează” pentru a fi percepute corect și favorabil în exterior. Încercând o definire a diplomației publice, omul politic menționat consideră că aceasta este „activitatea de reprezentare și formare a pecepției publice a mediei și națiunilor străine, ea vizând relația între stat și aceste națiuni”. Indiferent de definiția dată termenului de diplomație publică, ideea unanim acceptată este, aproape în toate cazurile, că diplomația publică are drept premiză faptul că elementul central pentru realizarea politicii extene a unui stat este dialogul.

III.2. Domeniile diplomației publice românești

Diplomația publică are un câmp larg de acțiune. Metodele și tehnicile sale pot fi utilizate în mai multe domenii, vorbindu-se astfel despre diplomația publică standard, în accepțiunea sa clasică, diplomația culturală, diplomația economică și cea tehnico-științifică. Activitatea de diplomație publică poate fi explicată prin influențarea atitudinilor și percepțiilor publicului larg, intern sau extern, cu privire la deciderea, executarea și explicarea acțiunilor de politică externă. Diplomația culturală este un domeniu important al diplomației publice, care are ca obiectiv stabilirea, dezvoltarea și susținerea relațiilor cu celelalte state prin cultură, artă, educație și știință . Activitatea de diplomație culturală reprezintă un proces al proiectării în exterior a sistemului de valori culturale a unui stat și a promovării acestuia la nivelul relațiilor bi și multilaterale. Cultura și reprezentările culturale joacă un important rol în reprezentarea unui stat în spațiul public internațional. În acest context, strategiile de diplomație culturală beneficiează de o situație aparte, în sensul că promovarea propiei imaginii și a proprilor valori culturale nu reprezintă doar o miză politică ci, deopotrivă și una economică. Diplomația culturală își propune o serie de obiective importante, legate, în principal de: susținerea relațiilor cu celelalte state prin cultură, educație, artă și știință; deschiderea unor căi alternative de comunicare; inițierea și cultivarea de relații culturale pe termen lung între state; exercitarea de influență în sprijinirea priorităților de politică externă; utilizarea unor instrumente specifice pentru promovarea intereselor economice. Chiar dacă termenul ca atare nu este foarte vechi, ci mai degrabă de dată recentă, diplomația culturală s-a constituit într-o practică curentă de-a timpului istoriei. De fapt, într-o accepțiune mai largă, orice persoană care facilitează cunoașterea într-un mediu străin, a unei culturi și schimburi de idei, practică diplomația culturală. În ultimă instanță, interacțiunea dintre indivizi rămâne cel mai bun facilitator al cunoașterii culturii, limbii, tradiților și civilizației proprii, iar în acest context, activități precum turismul cultural, expozițiile cu tematici istorice și culturale, emisiunile documentare, site-urile dedicate au un important rol în promovarea țării și a valorilor sale cultural-istorice.

În activitatea practică, diplomația culturală se utilizează în următoarele sectoare:

a) sectorul public (național, internațional), pentru promovarea intereselor naționale, locale sau regionale, prin promovarea valorilor autentice specifice acestora;

b) sectorul privat, ca modalitate prin care agenții economici promovează comunicarea și schimburile culturale, urmărindu-se creșterea profitabilității, facilitarea pătrunderii pe noi piețe; c) societatea civilă, diplomația culturală fiind folosită drept platformă de facilitare a cunoașterii și înțelegerii, a reconcilierii post-conflict.

Chiar dacă în literatura de specialitate se face distincție între diplomația culturală și diplomația publică, cei doi termeni sunt uneori folosiți cu titlu de echivalență. Termenul de diplomație publică este însă unul mai larg, mai cuprinzător, diplomația culturală fiind parte a acestuia, un subsistem al său, cu mențiunea că aceasta din urmă nu se individualizează doar prin conținutul cultural, ci și prin cei care o practică. Astfel, diplomația culturală nu este practicată doar de guverne, ci și de asociații nonguvernamentale și de indivizi neînregimentați vreunei structuri. Într-un fel sau altul, fiecare cetățean al unei țării aflat în străinătate poate să fie un „diplomat cultural”, voluntar sau involuntar al locului de unde provine. În toate acțiunile de diplomație publică întreprinse, trebuie avut în vedere că de fapt componenta sa culturală ține de schimbarea percepțiilor, iar acest lucru se produce doar în timp și poate fi măsurată doar în timp. Trebuie făcută o distincție clară între diplomația publică și propagandă, în general, între diplomația culturală și propagandă, în particular. Aceasta, în condițiile în care atât în vorbirea curentă, dar chiar și în literatura de specialitate continuă să se identifice diplomația culturală cu propaganda și, mai ales, cu propaganda culturală, aceasta din urmă fiind integrată conceptului de „Soft Power”. Unii teoreticieni vorbesc chiar de apariția unui nou concept al identității naționale, națiunea fiind exprimată într-o mai mică măsură ca entitate culturală. Conceptul de „Soft Power” a influențat mult în ultimul timp strategiile diplomatice și modul de calibrare a acțiunilor de politică guvernamentală ale guvernelor, fiind o reacție la o serie de evoluții concrete. În acest sens, în literatura de specialitate se suține că „importanța acordată dimenisiunii soft power în relațiile internaționale este direct proporțională cu importanța acordată strategiilor de diplomație publică și a celor de diplomație culturală, ca parte integrată a diplomației publice”. În documentele interbelice, termenul de diplomație culturală apare destul de rar, mult mai utilizat fiind cel de propagandă culturală. În perioada respectivă, propaganda și diplomația culturală erau considerați ca fiind termeni echivalenți. În zilele noastre este însă unanim acceptat faptul că sunt lucruri diferite, diferențe ce constau în nuanța de interpretare a meterialelor, limbaj, scopuri, mijloace, actorii care le implementează etc. Temenul de diplomație culturală aparține, așadar, în principal, contextului politic postbelic și, mai ales, celui post război rece. Diplomația culturală presupune spontanietate, subtibilitate, neavând un scop sau un mesaj politic atât de pronunțat precum în cazul propagandei. Spre deosebire de propagandă, care selectează cu atenție modele de autoreprezentare, modul în care sunt implementate și, mai ales, de către cine, diplomația culturală presupune acumularea de experiențe pozitive între două țări la nivel individual, cât și între instituții, prin experiențe deschise. Practicarea diplomației culturale ca instrument de acțiune externă diferă de la un stat la altul, urmare unor particularități ale acestora, precum locul pe care cultura în sine îl reprezintă în politica statului respectiv, ca și de stilul și tradițiile diplomatice ale acestuia Într-un asemenea context, vom menționa faptul că România se implică în mod activ în promovarea dialogului intercultural și interreligios, în calitatea sa de stat membru în organizațiile culturale internaționale din sistemul ONU și al Uniunii Europene. În acest sens, România aduce un exemplu de toleranță și de respect față de multiculturalism, animată fiind de convingerea că cel mai bun remediu împotriva neînțelegerilor, a violenței, este înțelegerea „celuilalt” , prin cultură. Diplomația culturală românească se desfășoară pe mai multe planuri de promovare a culturii noastre naționale în străinătate, prin negocierea acordurilor interguvernamentale în domeniile culturii și educației și a programelor executive, care pun în aplicare asemenea acorduri și care constituie baza juridică prin care se realizează diferite proiecte și schimburi culturale și educaționale, prin organizarea la misiunile românești din străinătate de evenimente culturale variate, de promovare a ofertei educaționale a instituțiilor de învățământ superior românești. Statul român, prin ministerul său de externe, contribuie la elaborarea și îndeplinirea acordurilor și programelor bi-și multilaterale în domeniul culturii, educației, științei și mass-mediei, menținând legătura cu instituțiile românești care au în competență asemenea domenii. În acest context, vom remarca faptul că în ultima perioadă de timp, cooperearea interguvernamentală și-a câștigat o autonomie proprie în cadrul agendelor de cooperare bilaterală științifico-educațională, alături de agenda poltică și cea economică fiind recunoscută ca un al treilea pilon pe agenda relațiilor bilaterale. Trebuie observat că, mai ales dupa anul 2000, tratatele si acordurile bilaterale includ în mod curent capitole de sine stătătoare ce cuprind, de exemplu, aspectele referitoare la patrimoniul cultural. Abilitățile în domeniul reprezentării patrimoniului istoric și cultural sunt aspecte esențiale pentru diplomația publică, în general, pentru diplomația culturală, în particular, ca domenii de nișă ale diplomației și relațiilor internaționale. Pe plan extern, Ministerul Afacerilor Externe acționează prin intermediul secțiilor culturale ale misiunilor diplomatice ale României în străinătate, fiind sprijinit de rețeaua instituțiilor culturale românești și a lectoratelor de limbă și civilizație română, care funcționează în cadrul unor universității de prestigiu din străinătate. Institutele culturale sunt coordonate de Institutul Cultural Român, instituție ce funcționează sub autoritatea Senatului României. Misiunea Institutului Cultural Român este aceea de a face cunoscută cultura română în afara țării și de a asigura vizibilitate și prestigiu. Potrivit reglementărilor legale, institutele în cauză funcționează sub coordonarea Ministerului Afacerilor Externe și a Institutului Cultural Român , cu excepția celor de la Roma și Veneția care sunt coordonate de Ministerul Afacerilor Externe., Institutul Cultural Român și Academia Română. În cadrul activităților de diplomație culturală, trebuie să mai fie menționate cele desfășurate sub egida UNESCO și a organisemlor subsidiare acesteia, amintind aici acțiunile întreprinse de către Delegația Permanentă a României pe lângă UNESCO, de Comisia Națională a României pentru UNESCO, aceasta din urmă având drept scop de a face legătura între grupurile naționale guvernamentale și nonguvernamentale și programele UNESCO. Nu în ultimul rând, vom menționa că România participă la acțiunile UNESCO în domeniul patrimoniului în cadrul convențiilor la care este parte. Diplomația economică este funcția de politică externă care asigură conformitatea documentelor de politică externă cu obiectivele de promovare a bunăstătării economice a cetățenilor țării. Această formă a democrației are ca obiectiv utilizarea instrumentelor de politică externă pentru susținerea intereselor economice ale statului, pe de o parte, și ale agenților economici, pe de altă parte. În același timp, diplomația economică este cea care asigură un cadru eficient de cooperare instituțională în vederea realizării unor demersuri concrete de promovare a obiectivelor economice ale statului respectiv în străinătate și de sprijinire a atragerii de investiții străine. Prin acțiunile de diplomație economică, România urmărește transpunerea în practică a unor obiective, legate, în principal, de : apararea intereselor economice românești în străinătate, acordarea de sprijin mediului de afaceri autothon; sprijinirea și promovarea obiectivelor de securitate energetică; cooperarea cu organizații economice internaționale; cooperarea inter-instituțională pe linie economică; acordarea de expertiză economică în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. În cele ce urmează vom încerca o trecere în revistă a celor cinci direcții de acțiune, așa cum sunt ele prezentate pe site-ul ministerului de resort. În ceea ce privește mediul de afaceri, vom menționa faptul că Ministerul Afacerilor Externe urmărește implicarea directă sau împreună cu alte instituții, centrale sau locale, în sprijinirea activităților și proiectelor de importanță strategică pentru România, dar și sprijinirea activităților curente de comerț exterior, extinderea companiilor românești pe diferite piețe, atragerea de investiții străine, toate acestea desfășurate de alte instituții cu atribuții directe legate de mediul de afaceri din România.

În acest sens, ministerul desfășoară următoarele activități:

a) promovarea externă, urmărindu-se facilitarea intrării pe diferite piețe și extinderea activității firmelor românești deja existente în străinătate;

b) cooperarea cu instituții românești competente în vederea fluidizării circuitului informației și a medierii contactelor necesare pentru oamenii de afaceri români, în scopul facilitării accesului acestora pe piețe externe;

c) monitorizarea, împreună cu direcțiile din zonă, a rezolvării problemelor cu care se confruntă mediul de afaceri românesc, în derularea operațiunilor în străinătate;

d) organizarea de întâlniri cu reprezentanți ai mediului de afaceri pentru identificarea posibilităților de acordare a sprijinului necesar;

e) organizarea sau sprijinirea altor structuri guvernamentale în organizarea de evenimente cu caracter economic (conferințe, seminarii, forumuri, reuniuni etc.);

f) acordarea de asistență specifică domeniului de activitate în organizarea de misiuni economice în străinătate;

g) accentuarea prezenței intereselor economice românești, prin valorificarea potențialului reprezentat de consulii onorifici ai României;

h) urmărirea proiectelor regionale majore cu beneficii pentru economia românească, în diverse domenii de interes pentru afacerile derulate în străinătate;

i) elaborarea și urmărirea punerii în aplicare a unui calendar de acțiuni, în vederea promovării intereselor economice ale României;

j) sprijinirea elaborării documentelor cu caracter economic referitoare la situația macroeconomică a României, prezentate la diferite foruri și reuniuni internaționale. Referindu-ne la cea de-a doua direcție de acțiune a diplomației economice, respectiv sprijinirea și promovarea obiectivelor de securitate energetică, vom menționa că ministerul cooperează cu alte instituții naționale cu atribuții specifice, în vederea promovării pe plan extern a obiectivelor destinate asigurării energetice a țării, principale acțiuni urmărind: a) monitorizarea și promovarea problematicii securității energetice; b) sprjinirea îndeplinirii obiectivelor energetice naționale, în cooperare directă cu alte instituții și structuri guvernamentale cu atribuții specifice în acest domeniu; c) sprijinirea obiectivelor și proiectelor Uniunii Europene în domeniul energetic, pentru asigurarea securității energetice europene și pentru dezvoltarea unui mediu economic stabil; d) implicarea activă în materializarea proiectelor energetice importante pentru Europa Centrală și de Sud-Est, cu promovarea prioritară a proiectelor de interes național pentru România, luându-se în considerare evoluțiile și perspectivele politico-economice regionale și globale; e) sprijinirea activității de dezvoltare a dialogului inter-instituțional din cadrul grupurilor de lucru, comitetelor și altor structuri inter-departamentale sau inter-statale privind problematica energetică. Cea de-a treia direcție de acțiune a diplomației economice românești are în vedere cooperarea cu organizații economice internaționale, Ministerul Afacerilor Externe asigurând reprezentarea României în cadrul acestora. În același timp, ministerul sprijină organismele centrale responsabile în promovarea intereselor specifice ale României în aceste organisme economice. În acest context, principalele atribuții se referă la:

a) coordonarea activităților desfășurate de România pe lângă Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE);

b) promovarea intereselor țării noastre la principalele organizații europene și mondiale cu atribuții în domeniu. Avem în vedere, de exemplu, Fondul Monetar Internațional, Grupul Băncii Mondiale, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Organizația Mondială a Comerțului etc.;

c) valorificarea prezenței reprezentanțelor României la/pe lângă organizațiile economice internaționale. O direcție de acțiune de importanță apreciabilă o reprezintă cooperarea interinstituțională, ministerul având câteva atribuții, legate, în principal, de: a) realizarea contactului informațional economic între activitatea de diplomație economică a Ministerului Afacerilor Externe -misiuni diplomatice- mediul de afaceri, instituții cu atribuții în domeniul economic, inclusiv prin actualizarea permanentă a unor informații macroeconomice despre România; b) facilitarea dialogului și a schimbului de informații cu instituțiile din administrația publică, centrală și locală, precum și cu mediul de afaceri. În același timp, se urmărește organizarea unei mai bune coordonări între instituțiile statului în cazul unor acțiuni concertate de promovare și lobby pentru interesele economice ale României; c) consolidarea relațiilor inter-ministeriale, în vederea reprezentării economice externe; d) participarea în cadrul comisiilor și grupurilor de lucru inter-ministeriale pe probleme economice. În sfărșit, cea de-a cincea direcție de acțiune a Ministerului Afacerilor Externe în ceea ce privește diplomația economică se referă la oferirea de expertiză economică, urmărindu-se, în principal: a) fundamentarea obiectivelor, strategiilor și demersurilor de politică externă; b) promovarea și derularea proiectelor economice în cadrul cărora România are diferite interese strategice; c) editarea de buletine de informații economice, acestea urmând a fi utilizate în cadrul ministerului și misiunilor sale diplomatice. Accelerarea descoperirilor științifice a favorizat dezvolatarea unei diplomații dedicate. Țările dezvoltate, aflate în avangarda descoperirilor tehnologice, au cedat o parte din rezultatele acestor cercetări altor state, reușind astfel obținerea de beneficii diplomatice și economice, pe care prin metode tradiționale, nu ar fi putut.

În acest context, se poate spune că diplomația tehnico-ștințifiică se referă la rolul știinției și tehnologiei în trei domenii ale politicii externe, în general, ale diplomației publice, în particular: facilitarea cooperării ștințiifice internaționale (diplomația pentru știință); utilizarea cooperării științifice pentru refacerea sau îmbunătățirea relațiilor bilaterale între state (știința pentru diplomație); aplicarea experitizei științifice în elaborarea obiectivelor externe (știința în diplomație).

III.3. Direcții de acțiune ale diplomației publice în spațiul românesc

Pentru a-și atinge obiectivele, diplomația publică presupune existența câtorva direcții de acțiune care să aibă în vedere, printre altele, aspecte precum:

a) elaborarea prin efort instituțional a unei Strategii naționale de diplomație publică (pe termen lung și mediu), precum și a unor direcții strategice de acțiune pentru modificarea percepției României în lume (pe termen scurt și mediu). Definirea unei strategii de diplomație publică se impune ca o preocupare la nivel inter-instituțional de mare importanță, ținând cont de responsabilitățile complementare ale instituțiilor care au atribuțiuni în promovarea și reprezentarea României în lume în domenii diverse – sociale, culturale, economice, tehnico- științifice etc.- până la rafiniarea mesajului care să definească specificul românesc. O strategie coerentă de diplomație publică, cu un vârf de lance reprezentat de acțiunile Ministerului Afacerilor Externe, realizată în concordanță și complementarietate cu acțiuni ale altor instituții cu responsabilități în acest domeniu, poate avea șanse reale de viabilitate doar prin realizarea unui plan unitar la nivelul tuturor acestor instituții. Adoptarea unei asemenea Strategii este cu atât mai necesară în prezent, în condițiile în care anii trecuți activitățile diplomației publice au fost insuficient conturate și promovate, observându-se o lipsă de consecvență în aplicarea unor linii strategice. Acest fapt a determinat alimentarea capacității reactive a Ministerului Afacerilor Externe pentru rezolvarea situațiilor de criză, în detrimenetul unei viziuni proactive, condiție sine qva non pentru promovarea și impunerea priorităților de politică externă ale României în spațiul european și în contextul actual al tendinței accentuate de globalizare;

b) acordarea unui sprijin mai consistent liniilor strategice și acțiunilor de politică externă cu componente de diplomație publică – culturală, economică și științifică, atât un sprijin material și financiar, dar și legislativ și organizatoric. În anii trecuți domeniul diplomației publice s-a confruntat cu o serie de restricții bugetare, dar și cu anumite aspecte ale procesului de aprobare instituțională a unor ințiative, acestea, alături de altele, conducând la o insuficientă conturare și promovare a profilului României, a atributelor sale de imagine și, nu în ultimul rând, a valorilor pe care le deține, nereușindu-se astfel să se combată o serie de percepții negative, clișee și stereotipuri. În aceste condiții, se simte nevoia elaborării și adoptării, tot prin efort interdisciplinar, a unui Plan cooerent de acțiune, cu măsuri concrete și pertinente, care să conducă la modifcarea percepției României în lume;

c) dezvoltarea unui nou instrument de promovare a diversității reperelor românești aflate în spațiul european, prin intermediul căruia să fie reprezentate monumente de arhitectură, opere artistice realizate de artiști români (sculptură, pictură etc.), aflate în diverse spații publice și muzee din Europa și din alte locuri care amintesc de România. Un asemenea inventar simbolic are menirea de a pune în valoare contribuția poporului român adusă de a lungul timpului în dezvoltarea culturii și civilizației europene;

d) elaborarea unor instrumente eficiente de menținere a indentității culturale și lingvistice, urmărindu-se astfel consolidarea identității etnice, culturale, lingvistice și spirituale a comunitățiilor românești din afara țării. În același timp, sunt necesare acțiuni care să conducă la păstrarea credinței strămoșești a românilor care trăiesc peste granițe. Direcțiile de acțiune în domeniul diplomției publice trebuie să urmărească definirea României în spațiul internațional, dezvoltarea unui dialog consistent cu opinia publică din afara țării, dar, mai ales, cu societățile din țările în care există comunități mari de români, să ajute la o mai bună integrare a acestora și să contribuie la atingerea obiectivelor de poltică externă a țării.

Concluzii

Lumea de azi, și în special relațiile internaționale care o constituie, trăiesc transformări importante, într-un ritm susținut. Globalizarea nu e un mit, e un fenomen economic, financiar, social, cultural care zguduie din temelii concepțiile politice tradiționale. Statele sunt tot mai interdependente, apropierile regionale pun în cauză rolul statelor în interiorul propriilor frontiere, iar problema suveranității naționale pare să se contureze ca dezbaterea majoră a acestui început de mileniu.