Diplomatia Negocierilor Relatiile Uniunea Europeana – Turcia
DIPLOMAȚIA NEGOCIERILOR
RELAȚIILE UNIUNEA EUROPEANĂ – TURCIA
Rezumatul lucrării
Lucrarea de față își propune să realizeze un studiu asupra subiectului ales și se concentrează pe relațiile dintre Turcia și Uniunea Europeană, analizându-le prin prisma mai multor aspecte relevante. Subiectul principal se referă la aderarea Turciei la Uniunea Europeană și analizează atât stadiul procesului de negociere, cât și posibilitatea finalizării acestuia, alături de instrumentele și metodele care pot fi de folos în acest sens, precum și modalitățile de depășire a obstacolelor care au intervenit în tot acest proces.
Lucrarea se împarte în trei capitole, care urmăresc obiective distincte, și anume: cadrul teoretic care va sta la baza tratării subiectului temei alese, factorii istorici, politici, diplomatici și economici care au generat Turcia de astăzi și, cel mai important, procesul de aderare al Turciei la UE, prezentând situația la zi, pe capitole de negociere și probleme apărute.
În încheiere vor fi prezentate concluziile autorului în urma cercetării temei alese, atât a relațiilor dintre Turcia și UE, cât și a probabilității de finalizare a procesului de aderare.
Abstract
This dissertation paperwork aims to be construed as a research approach of the theme chosen, one that is quite provocative by its mere complexity and the multi-faceted aspects that influence the pinpoint of the potential relevant conclusions.
The main concept structuring this research is answering the question of whether the Turkey accession process to EU is a realistic one, sustainable and possible, and if yes is the answer – what are the tools that must be used in this process, as well as, for overcoming the numerous inherent obstacles?
In addition, I will present the common features of Turkey and EU in respect of politics, diplomacy and economy so as to identify and underline that EU and Turkey closeness is more than just a political target.
Cuvinte cheie: diplomație, negociere, aderarea Turciei la UE, relațiile Turcia-UE, emergența Turciei.
Cuprins:
INTRODUCERE
Capitolul 1 – Diplomație și negociere – Aspecte teoretice
1.1. Definire și scurt istoric al conceptului de diplomație
1.2. Funcțiile de bază ale diplomației
1.3. Definirea și tipologia negocierilor
1.4. Strategii de negociere
Capitolul 2 – Republica Turcia azi
2.1 Creșterea economică și dezvoltarea Turciei.
2.2 Politica externă a Turciei
2.2.1 Relațiile Turciei cu vecinătatea sa
2.2.2 Extinderea priorităților de politică externă către America Latină, Africa și Asia-Pacific
2.2.3 Perspectivele și politicile Turciei pe probleme de securitate
2.3 Modelul turcesc
Capitolul 3 – Procesul de aderare al Turciei la Uniunea Europeană
3.1 Ѕсurt іѕtοrіс аl rеlаțііlοr dіntrе Turсіа șі Unіunеа Еurοреаnă
3.2 Dіmеnѕіunіlе rеlаțііlοr UЕ – Turсіа șі dірlοmаțіа nеgοсіеrіlοr
3.2.1 Capacitatea Turciei de a-și asuma obligațiile de membru UE
3.2.2 Argumente pro și contra asupra aderării Turciei la Unіunеа Еurοреаnă
3.3 Іmрοrtаnțа аdеrărіі Turсіеі lа UЕ
3.4 Impactul procesului de aderare al Turciei la Uniunea Europeană
Concluzii
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să se constituie într-un demers de cercetare a temei alese, o temă foarte provocatoare prin însăși complexitatea ei, și prin multiplele aspecte care influențează creionarea posibilelor concluzii pertinente.
Ideea principală pe care este orientată cercetarea de față este de a răspunde la întrebarea dacă procesul de aderare al Turciei la UE este unul realist, sustenabil și posibil, și dacă da – care sunt instrumentele care trebuie puse în slujba acestui proces și al depășirii numeroaselor obstacole inerente.
Un prim obiectiv al cercetării este de a stabili cadrul teoretic în care va fi tratat subiectul temei alese, în capitulul I fiind detaliate noțiunile de bază cu care vom lucra în elaborarea lucrării de disertație – respectiv definiția diplomației și funcțiile acesteia, precum și instrumentele de lucru puse în slujba acesteia, a celei mai importante părți a diplomației – negocierea, rezultatele urmând a fi consemnate în capitolul I – diplomație și negociere. Aspecte teoretice.
Un al doilea obiectiv al cercetării îl constituie determinarea stadiului Turciei de astăzi și determinarea factorilor istorici, politici, diplomatici și economici care au generat Turcia de astăzi, pentru a avea imaginea a ceea a contribuit la transformarea Turciei într-un stat modern, dar și care sunt limitele în care abordările UE își găsesc ecou în Turcia. De asemenea, vom prezenta ceea ce se regăsește în politica Turciei pe plan politic, diplomatic și economic și care se poate mula pe politicile și sistemele de valori ale UE în vederea determinării gradului în care apropierea Turciei de UE este mai mult decât o țintă politică.
Avansând în demersul de cercetare ne vom opri asupra procesului de aderare efectivă al Turciei la UE, prezentând situația la zi, pe capitole de negociere și probleme apărute, precum deschiderea capitolului de negociere 22 privind Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale, după trei ani de stagnare a negocierilor, sau semnarea Acordului de Readmisie între Turcia si UE, care duce la avansarea procesului de negociere într-o direcție care acum pare benefică pentru ambele părți. Însă, contextul actual, încă afectat de criza economică, presupune eforturi semnificative atât din partea Turciei, cât și din partea UE. Turcia trebuie să fie mai riguroasă în a demonstra că va fi capabilă să-și asume în întregime rolul de membru al Uniunii, iar Uniunea, la rândul ei, pe lângă dialog și supraveghere, trebuie să sprijine activ eforturile de redresare economică, stabilizare macroeconomică și consolidare fiscală ale Turciei. În plus, importanța strategică a relațiilor Turcia-UE a crescut de ambele părți, în paralel cu schimbările rapide în relațiile internaționale și regionale.
O observație mai atentă, ne poate duce cu gândul că, deși nici una dintre părți nu pare să fie dispusă să lucreze într-adevăr spre aderare, nici nu îndrăznește să pună pur și simplu capăt relației. În prezent, tonul procesului este unul în care ambele părți depun eforturi pentru a păstra negocierea, din ce în ce mai grea, pe drumul cel bun.
În încheiere vor fi prezentate concluziile autorului în urma acestui demers de cercetare căruia i s-au subordonat variate metode de cercetare, care au cuprins studiul unor documente oficiale și a unor mărturii accesibile publicului, valorificarea datelor istorice, monitorizarea presei și studii de caz.
Capitolul 1 – Diplomație și negociere – Aspecte teoretice
Definire și scurt istoric al conceptului de diplomație
Diplomația a apărut încă din antichitate și își are originea în vechile convenții teritoriale. Etimologic, termenul diplomație provine din grecescul „dilpóô”, care înseamnă „dublez” și desemnează acțiunea de redactare de acte oficiale sau diplome în dublu exemplar, dintre care unul se dădea ca și scrisoare de împuternicire către trimiși, iar celălalt era păstrat în arhivă. Cel care purta un astfel de dublet era numit diplomat, iar activitatea acestuia, diplomație.
Printre multitudinea de definiții ale diplomației, pe care unii o consideră artă, iar alții știință, ne putem opri la cea confom căreia diplomația reprezintă mijlocul cel mai bun pe care civilizația este capabilă să-l folosească pentru a proteja sistemul de relații internaționale și pentru a conduce acest sistem prin negocieri, cu participarea ambasadorilor și trimișilor.
Diplomația poate fi definită și ca activitatea care deservește și susține o bună funcționare o relațiilor internaționale, creând cele mai bune condiții pentru o desfășurare normală a acestor raporturi și pentru reglarea raporturilor care există între state guvernate de un principiu de egalitate suverană.
De-a lungul timpului, diplomația a evoluat în trei faze principale și anume:
perioada ambasadelor temporale din antichitate și Evul Mediu;
perioada ambasadelor permanente în alte state străine de la sfîrșitul Evului Mediu, care caracterizează epoca modernă și contemporană;
perioada congreselor și conferințelor diplomatice din epoca modernă.
Metodele diplomatice s-au dezvoltat în același timp cu societatea, înregistrând în permanență o tendință de instituționalizare și perfecționare și au urmat procesul de evoluție a diverselor raporturi dintre oameni și colectivități.
Astfel, diplomația cunoaște modificări ale calității, atât în conținut ei, cât și în privința metodelor ei de bază.
În Orientul antic, împăratul era cel care realiza activitatea diplomatică, în Grecia antică se realiza prin adunările populare, iar în Roma antică s-a desfășurat de către senat, ulterior fiind o activitate realizată de către împarat. Când statele naționale au înlocuit suveranitatea națională, au început să întrețină misiuni permanente în capitalele din străinătate, practică care s-a extins și în Europa prin sec. al XVII-lea, după Tratatul de la Westphalia (1648). Acest moment marchează apariția statelor națiune și a diplomației clasice.
Un moment important al istoriei diplomației, îl reprezintă Congresul de la Viena din 1815, când diplomația este recunoscută internațional ca și profesie de sine stătătoare, prin meritul deosebit al lui Ch. M. De Talleyrand (1754-1838).
Până în 1914, în Europa se practica o diplomație a Curților, care era caracterizată de raporturi personale între suverani și care putea uni cele mai mari puteri europene în fața unui pericol comun. Însă, Primul Război Mondial răstoarnă acest echilibru și la sfârșitul acestuia, diplomația, așa cum era până atunci, cunoaște o schimbare reflectată în Tratatul de la Versailles din 1919 și în Cartea Ligii Națiunilor din 1921, iar mai tîrziu a O.N.U.. La acel moment, statele incredințau către organizațiile internaționale diverse servicii. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, face ca diplomația să revină la vechile obiceiuri europene, în contextul conflictelor dintre Vest și Est.
Prin Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice, din 1961, s-au stabilit regulile diplomatice, deși acestea se practicau deja de multă vreme. Acesta este cel mai important document cu privire la practica diplomatică, aducând în comun acceptul statelor referitor la misiunile diplomatice.
Principalele trăsături ale diplomației, conform lui Mircea Malița sunt: autonomia, caracterul secret și spiritul de castă. În timpurile noastre, o dezvoltare rapidă a formelor activității umane în domenii precum cel economic, social, politic, cultural sau științific poate să supună instituțiile și metodele diplomatice unui proces al transformărilor substanțiale.
Funcțiile de bază ale diplomației
Fiind o activitate care se referă la raporturile dintre state sau grupuri de state, folosind mijloace sau căi oficiale, diplomația îndeplinește o mulțime de funcții, pe care le vom sintetiza după cum urmează:
Reprezentarea – dreptul de reprezentare poate fi valabil doar dacă un stat este suveran, astfel putând trimite agenți diplomatici care să-l poată reprezenta în raporturile cu alte state. Prin reprezentare se impune a se respecta reguli de ceremonial, norme de curtoazie și politețe. După durata sa, se poate clasifica în reprezentare permanentă sau ad-hoc.
Funcția de instrument de înfăptuire a politicii statului – politica unui stat include toate măsurile fiscale, juridice, administrative care pot influența comerțul, cooperarea economică și alte fluxuri ale relațiilor cu state terțe. Prin intermediul politicii economice se urmărește promovarea exporturilor, controlul importurilor și asigurarea echilibrului de plăți externe, diplomația economică contribuind la îndeplinirea acestor obiective.
Funcția de apărare a drepturilor și promovarea intereselor statului – arta de a armoniza interesele statului cu cele ale statelor terțe și de a genera avantaje reciproce. Se manifestă cel mai concret în domeniul economic.
Negocierea – este poate cea mai importantă funcție a diplomației, identificându-se cel mai mult cu aceasta. Negocierea poate fi bilaterală sau multilaterală, finalizându-se prin acorduri sau înțelegeri internaționale.
Funcția de informare – este foarte important ca ambasadele să fie la curent cu realitatea politică, socială și economică și să informeze statul acreditant asupra evoluției economiei din statul acreditar. Sursele de informare pot fi: discuții cu oficialitățile statului acreditar, vizite de informare la Ministerul de Externe, știri ale agențiilor de presă, întâlniri cu colegii din corpul diplomatic etc.
Cooperarea internațională – reprezintă funcția de sinteză a diplomației, orice acțiune diplomatică finalizându-se cu asigurarea unei cooperări internaționale.
Definirea și tipologia negocierilor
Negocierea trebuie privită drept cel mai eficient mijloc de comunicare, având avantajul că realizează, în cel mai scurt timp, efectul scontat. Ea apare ca o necesitate într-o situație în care părțile participante interacționează în dorința de a ajunge la o soluție acceptabilă, în una sau mai multe probleme aflate în discuție.
Negocierea poate fi definită ca fiind forma principală de comunicare, un complex de procese, de activități, constând în contacte, întâlniri, consultări, tratative desfășurate între doi sau mai mulți parteneri, în vederea realizării unei înțelegeri.
Ca și caracteristici generale ale negocierii, putem aminti: implicarea a cel puțin două părți, părțile au un conflict de interese cu privire la cel puțin un subiect și sunt dispuse să găsească o soluție prin negociere.
În funcție de orientarea părților, negocierile pot fi conflictuale (distributive sau competitive) și cooperante (concertative, integrative). În ceea ce privește zona de interes, acestea pot fi personale, comerciale (a afacerilor) sau politice (interne și internaționale). De asemenea, negocierile pot fi directe (între părți) sau purtate prin intermediari sau mediatori. Mai putem clasifica negocierile și în următorul mod: formale și informale, deschise și secrete, verbale și scrise, individuale sau în echipă.
În cercetările de specialitate, se acordă o mare atenție tipologiilor negocierilor, facându-se distincția necesară între diferitele categorii de negocieri, ceea ce demonstrează extinderea preocupărilor în acest domeniu. Astfel, D. Mazilu clasifică negocierile după cum urmează:
După domeniul în care se efectuează
negocieri politice
negocieri militare
negocieri culturale
negocieri religioase
negocieri comerciale
După gradul de explicitate
contactele
conversațiile
schimburile de vederi
convorbirile
După numărul de parteneri
negocieri bilaterale
negocieri multilaterale
negocieri cu participanți activi și observatori la negocieri
După nivelul la care se desfășoară
negocieri la nivelul comunității familiale
negocieri la nivelul comunității locale
negocieri la nivel național
negocieri la nivel regional
negocieri la nivel mondial (tratativele, bunele oficii, medierea)
După obiectivele urmărite
de încheiere a păcii, în urma unui conflict armat
statuarea unor relații de bună vecinătate între părți
de finalizare a unei tranzacții comerciale
Strategii de negociere
În negocieri se utilizează o multitudine de strategii. Alegerea și folosirea celor mai adecvate depind în mare măsură de cunoașterea comportamentului uman. Dacă se are în vedere modul în care sunt elaborate și acceptate ofertele, pot exista două tipologii de strategii, respectiv strategia deciziei rapide și strategia deciziei de așteptare.
În practica negocierilor, sunt utilizate cel mai des, strategii de genul:
stimulare-reacție, care urmărește trezirea atenției partenerului pentru ceea ce oferim, crearea dorinței acestuia de a fi în posesia acelui lucru și determinarea acestuia de a accepta ceea ce oferim;
necesitate-satisfacție, prin care se urmărește aflarea necesităților și motivațiilor partenerului de negociere, asigurarea satisfacției acestuia, rezolvarea obiecțiilor ridicate și menținerea relațiilor pe termen lung cu acesta;
strategia activă, prin care se urmărește actualizarea a ceea ce oferim;
strategia pasivă, prin care se urmărește achiziționarea în mod eșalonat.
În aceste timpuri, chiar și liderii care se consideră atorputernici în sistemele politice naționale, precum și în sistemul internațional, înțeleg, mai mult ca în trecut, că negocierile reprezintă opțiunea viitorului. Pentru a susține că opțiunea pentru negocieri este eficientă, unii analiști evocă adesea, rezultatele pozitive obținute în negocierile de dezarmare. Iar, argumentul cel mai convingător pare să fie caracterul democratic al acestor negocieri.
Experiența istoriei, în special a evenimentelor din ultimele decenii, evoluțiile actuale ale situației internaționale, demonstrează că recurgerea la mijloace pașnice, la negocieri și tratative, la soluții politice raționale reprezintă singura modalitate posibilă și logică de reglementare a oricărui diferend. Negocierea reprezintă o componentă fundamentală a securității, a edificării unor relații internaționale bazate pe excluderea forței, pe înțelegere și încredere reciprocă. Recurgerea la mijloace pașnice, la negocieri, constituie un principiu de bază al relațiilor internaționale, deoarece oferă criteriile și cadrul necesar pentru ca statele să ajungă la o soluție rapidă și echitabilă pe baza dreptului internațional. Soluționarea prin mijloace pașnice, prin negocieri, reprezintă o metodă, deoarece îngăduie statelor să decidă asupra modului în care vor rezolva diferendele dintre ele.
Capitolul 2 – Republica Turcia azi
Turcia nu este o țară viabilă numai din punct de vedere economic, ci este și importantă din punct de vedere strategic. De fapt, Turcia se bucură de una dintre cele mai puternice locații geografice decât orice altă țară eurasiatică. Turcia are acces ușor la lumea arabă, Iran, Europa, fosta Uniune Sovietică, și mai presus de toate în Marea Mediterană. Economia turcă crește în mare parte pentru că Turcia este un centru al comerțului regional, precum și o putere economică de producție în sine.
Probabil că până în 2020, Turcia va deveni una dintre cele mai mari zece economii din lume.
Creșterea economică și dezvoltarea Turciei.
În lumea de astăzi, legătura dintre politica externă și economie este mai puternică decât oricând. Turcia, cu o bază economică și financiară solidă, este a 17-a economie din lume (tabel nr.1) și a 6-a din Europa. Cifrele economice din ultimul deceniu reflectă în mod clar creșterea legăturilor geopolitice și economice ale Turciei cu principalele state cu care relațiile sale au o bază strategică, istorică și culturală.
Tabel nr.1
Top 20 Economii mondiale
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015
În bazinul Orientul Mijlociu și Africa de Nord, exporturile turcești s-au extins de aproape opt ori. Comerțul total cu Europa de Sud-Est și din bazinul Mării Negre a crescut de șase ori și aproape de zece ori cu bazinul Asia Centrală și Caucaz.
Conectarea acestor trei bazine prin coridoare energetice și de transport, reprezintă o prioritate pentru politica Turciei. Fiind la o răscruce de drumuri între producătorii majori de energie și piețele de consum, Turcia nu este numai o piață, dar s-a impus, de asemenea, ca o țară de tranzit de încredere, oferind traseu scurt, sigur și durabil pentru resursele energetice ale vecinilor săi bogați în energie. Turcia de asemenea, aspiră să devină un centru energetic. În acest sens, proiectele majore, cum ar fi conducta de țiței Baku-Tbilisi-Ceyhan, au fost realizate în ultimul deceniu. Căutând oportunități de promovare a relațiilor bilaterale și multilaterale puternice în diferite părți ale lumii, Turcia a dezvoltat politici de deschidere în Africa, Asia-Pacific, America Latină și Caraibe.
În primul deceniu al secolului XXI, Turcia a avut o dezvoltare economică fenomenală. Întreprinderile autohtone și străine beneficiază de tarife relativ scăzute de impozitare și forță de muncă ieftină, împreună cu o piață internă în creștere, iar cererea de consum este parțial responsabilă pentru această creștere.
În ciuda dezvoltării geografice inegale, avantajul competitiv pe care Turcia l-a oferit pentru corporațiile multinaționale s-a concretizat în intrări masive de capital, având în vedere că aceasta este convenabil situată între Asia, Africa și Europa, făcând costurile de transport atractive. Diversificarea economică care seamană cu cea a Braziliei, combinate cu statutul său în așteptare ca membru cu drepturi depline al UE, face Turcia un candidat pentru un viitor mult mai bun decât majoritatea membrilor UE existenți în părțile de sud și de est ale Europei.
Turcia a înregistrat în ultimele 4 decenii o creștere economică remarcabilă, astfel în 2013, economia Turciei a crescut cu 4,1% și așa cum se poate observa în tabelul de mai jos, în 2014 a crescut cu 3%, estimându-se o creștere economică cuprinsă între 3,4% și 3,5% în funcție de entitatea evaluatoare.
Tabel nr. 2
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015
Programul pe termen mediu al Turciei, pentru perioada 2015-2017, țintește mărirea ratei de creștere, concomitent cu reducerea graduală a deficitului de cont curent și atingerea țintei de inflație și astfel, întărirea macroeconomică și stabilitatea financiară.
Tabel nr. 3
Ținte economice pentru 2015-2017 Program pe termen mediu
*Valori reale
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015
Printre cele mai importante priorități ale Turciei, putem aminti următoarele:
Aderarea la UE;
Pacea, stabilitatea și prosperitatea regională;
Consolidarea poziției regionale;
Creșterea profilului internațional;
Creșterea economică continuă.
Turcia pare să își accepe rolul regional aparte, și anume cel de punte între Occident și Orient. Această abordare de politică externă multidimensională a fost denumită și popularizată prin formula „zero probleme cu vecinii”. Această atitudine a condus Turcia spre un statut de actor regional cheie în Orientul Mijlociu, ceea ce a făcut să depășească tradiția kemalistă, care însemna o intervenție zero în această regiune.
Prin formula "zero probleme cu vecinii" se dorea reintegrarea Turciei în vecinătatea sa. Scopul era să stabilească noi interdependențe care pot minimiza un eventual conflict între Turcia și vecinii săi. Această politică s-a vrut a se realiza prin 3 măsuri:
Un dialog politic aprofundat cu statele vecine
Dezvoltarea relațiilor comerciale și energetice cu statele vecine
Contact direct cu statele vecine
Dornică de a aprofunda schimburile transfrontaliere în vecinatate, cheia extinderii influenței Turciei, și înlăturarea barierelor înainte de integrarea Turciei în Vest, Ankara a formulat principiul zero probleme prin care, în primul rând, vizează soluționarea disputelelor bilaterale existente cu Armenia, ciprioții greci și Siria.
Acesta a fost motivul pentru care Turcia a sprijinit planul Annan pentru Cipru, normalizarea procesului cu Armenia, a lansat dialogul politic la nivel înalt cu Siria și Grecia și a construit legături mai puternice cu guvernul regional din Kurdistan în Nordul Irakului. Construind pe aceste fundații, Turcia speră să realizeze o platformă mai largă de interacțiune culturală, economică și politică, precum și crearea unui cordon de pace și securitate în jurul ei prin interdependența dintre actorii regionali.
Pe scurt, formula "zero probleme", a fost o inovație conceptuală utilă, pentru a răspunde foarte specific unei provocări, și anume cum să realizeze cooperarea și integrarea cu regiunile învecinate cu care a atins doar colaborare slabă, fie din cauza alegerilor sale, fie din cauza unor factori conjuncturali.
Pentru a pătrunde în vecinatate natural, este necesară stabilitatea și predictibilitatea, care au exercitat presiuni asupra Turciei în sensul de a urma o politică de status quo alături de încercarea de a rezolva problemele bilaterale. Ankara a făcut exact acest lucru prin colaborarea cu regimurile existente și abținerea de la interogatoriul prerogativelor lor democratice.
Formula "zero probleme" a fost departe de a fi implementată perfect. Apropierea nefastă cu Armenia nu a avut rezultate, în timp ce, prin dialogul politic cu Grecia, a obținut rezultate concrete limitate pentru a soluționa îndelungatele dispute bilaterale în Marea Egee. Desigur, a fost un rol esențial în a ajuta relațiile Turciei cu regiunile înconjurătoare, iar ponderea vecinilor din volumul schimburilor comerciale a crescut progresiv și puterea sa s-a răspândit în regiunile învecinate.
În timp ce produsele sale culturale au pătruns în viața de zi cu zi a arabilor, cetățenilor din Europa de Est sau din Balcani, ascensiunea Turciei în afacerile internaționale și amestecul de succes a diferitelor tradiții culturale și politice au câștigat o capacitate de a acumula influența prin puterea de convingere.
Această formulă nu a fost niciodată destinată să fie o doctrină cuprinzătoare de politică externă, dar având în vedere denumirea termenului, "zero probleme", a câștigat popularitate ca atare. Confuzia conceptuală rezultată a facut ca mulți analiști, inclusiv membrii și susținătorii guvernului, să eticheteze întreaga gamă de politică regională a Turciei ca având zero probleme, și, ca rezultat, s-a uitat adesea că ceea ce Turcia, de fapt a aspirat să realizeze, a fost noțiunea de țară centrală.
Cu 228 de misiuni permanente în străinătate, Turcia are una dintre cele mai mari reprezentanțe diplomatice din întreaga lume. Răspândirea diplomatică a Turciei înseamnă că are posibilitatea de a cunoaște natura diferitelor probleme din întreaga lume. Acest lucru completează dorința și accentuează capacitatea sa de a fi un actor global responsabil în generarea de pace și prosperitate. Turcia, cu cele 39 de ambasade de pe continent, se numără printre partenerii strategici din Africa, este un observator pe lângă Uniunea Africană, este un membru non-regional al Băncii Africane de Dezvoltare și menține relații ca statut de observator, cu toate comunitățile economice regionale africane. Turkish Airlines, cu peste 250 de destinații din întreaga lume, are una dintre cele mai mari rețele din Africa, care deservesc în prezent peste 40 de destinații.
Relațiile Turciei cu Africa
Fiind o regiune importantă în viziunea celor mai mari puteri, Africa a fost în anul 2013 un subiect important și pentru politica externă turcă. Dacă până în anii trecuți, Turcia era implicată în Africa în primul rând din motive economice, în 2013 a identificat și rațiuni pentru colaborarea politică. Astfel, amintim implicarea Turciei în medierea conflictelor dintre Somalia și Somaliland, iar Ankara a afirmat că sprijină securitatea statului Mali. De asemenea, la nivel diplomatic Turcia a înființat noi reprezentanțe în Africa, implicându-se în acțiuni de consolidare a schimbărilor democratice din Africa de Nord. Astfel, prin toate aceste acțiuni din Africa, inclusiv cele umanitare, Turcia a încercat să-și construiască o poziție de mare putere, însă va trebui să depună eforturi foarte mari în această privință.
Relațiile Turciei cu America Latină
Strategia politică a Turciei din această regiune se bazează pe relațiile cu principalele țări, și anume Mexic, Brazilia și Argentina. Acestea din urmă sunt participante active în cadrul grupului G20 și formulează poziții comune în alte foruri internaționale, precum Consiliul de Securitate al ONU, dar și al organismelor conexe. Turcia se bazează pe parteneriatul cu aceste state, în ceea ce privește extinderea și multi-polarizarea sistemului internațional, dar și pentru a avea susținere în rolul său de stat cheie în Orientul Mijlociu.
Turcia și America Latină se află în plin proces de creștere a legăturilor, ceea ce duce la o serie de provocări pentru susținerea și îmbunătățirea relațiilor dintre ele. Printre aceste provocări, putem aminti:
exprimarea pozițiilor comune în interiorul forurilor internaționale;
crearea oportunităților multilaterale de schimb de experiențe în ceea ce privește dezvoltarea economică și stabilitatea politică;
participarea Turciei în cadrul Uniunii Națiunilor Sud-Americane (UNASUR);
calitatea și cantitatea relațiilor comerciale și de investiții externe directe, dar și accent pe cooperare culturală, tehnologică și științifică.
Relațiile Turciei cu Asia-Pacific
Turcia îsi aprofundează și își dezvoltă relațiile cu țările din regiunea Asia-Pacific, o regiune devenită rapid unul dintre cele mai importante centre economice din lume. În plus față de relațiile bilaterale, relațiile Turciei cu Asia-Pacific sunt de asemenea în curs de dezvoltare prin intermediul organizațiilor regionale. Deja parte la Tratatul Asociației Țărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Turcia vrea să stabilească parteneriate de dialog cu aceasta. Turcia este un partener de dialog cu Organizația de Cooperare de la Shanghai și menține un parteneriat de cooperare cu Forumul Insulelor din Pacific.
Ca parte a măsurilor luate pentru a dezvolta relații instituționale cu organizații regionale, Turcia a devenit un observator permanent al Organizației Statelor Americane (OAS) în 1998, al Asociației Caraibe în 2000 și al Alianței Pacific în 2013. Turcia a stabilit mecanismele de consultare și cooperare cu Piața Comună Sud (MERCOSUR) și Comunitatea Caraibelor (CARICOM) în 2010 și, respectiv, 2011. Turcia, de asemenea, a dezvoltat relații instituționale cu Comunitatea Statelor America Latină și Caraibe (CELAC) în 2013. De asemenea, a devenit observator extra-regional al Sistemului de integrare central-american (SICA).
Deși la începul anilor 2000, Turcia se salva printr-un împrumut de la Fondul Monetar Internațional, în prezent, alături de China și India, înregistrează creșteri economice, în condiții de restricții financiare.
Politica externă a Turciei
Istoric, Turcia a fost cel mai de succes centru de putere în lumea musulmană. Turcia este, de asemenea, o țară dinamică care se modernizează rapid.
Având în vedere numeroasele oportunități create de globalizare, Turcia a sperat la apariția unui nou mediu propice pentru o pace durabilă. Cu toate acestea, problemele de securitate tradiționale, precum și riscurile și amenințările, cum ar fi terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea transfrontalieră organizată și imigrația ilegală continuă să umbrească optimismul acesteia. Turcia se află în epicentrul regiunii afro-eurasiatice, în care astfel de oportunități și riscuri interacționează în modul cel mai intens. În aceste condiții, devine tot mai important ca Turcia să urmeze o politică externă stabilă și constructivă. Istoria a arătat că mari civilizații au prosperat în pace în regiunea aceasta, cu condiția să se ia măsurile corecte și potențialul existent să fie utilizat în mod corespunzător.
Turcia urmărește o politică externă dinamică și vizionară cu scopul de a direcționa evoluțiile pozitiv, într-o regiune în care impactul schimbărilor globale sunt foarte mari. În acest context, politica externă multidimensională, constructivă, proactivă, realistă și responsabilă a Turciei este una dintre cele mai importante active în realizarea obiectivelor sale naționale și internaționale.
Ca rezultat al acestei principiale abordări și eforturilor sale continue, precum și datorită mijloacelor de creștere și a capacităților sale, Turcia a devenit, de fapt, o țară lider, care lucrează pentru a extinde pacea și prosperitatea în regiunea sa, pentru a genera stabilitate și securitate, pentru a ajuta la deschiderea unei cai pentru prosperitate, dezvoltare umană și stabilitate de durată.
Datorită acestei viziuni de politică externă, Turcia este astăzi considerată ca fiind o țară care nu numai ca ia măsuri de protecție, ci și propagă, de asemenea, drepturile omului, democrația, statul de drept și echitatea socială.
Tradiția adânc înrădăcinată a statalității și democrației din Turcia, avantajele sale provenite din poziția geografică și istorie, populația sa tânără și educată, dar și o economie dinamică, toate acestea joacă un rol esențial în succesul acestei politici.
Turcia este hotărâtă să devină membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, ca parte a eforturilor sale pentru a dobândi cel mai înalt nivel de civilizație contemporană. Mai mult decât atât, crezând că prin extinderea NATO poate face mult mai mult pentru pacea globală, Turcia depune eforturi pentru a menține o bună alianță.
Pe de altă parte, acordând o importanță deosebită legăturilor transatlantice, Turcia își întărește relațiile atât cu SUA, cât și cu țările europene, în timp ce își dezvoltă în continuare relațiile cu țările din Balcani, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, Caucazul de Sud, Asia de Sud și Asia Centrală prin utilizarea unor legături strânse. Într-o lume în care globalizarea face ca distanțele sa fie din ce în ce mai nesemnificative, Turcia aprofundează, de asemenea, politicile sale de a ajunge în regiunile Africa Subsahariană, America Latină și Asia-Pacific care sunt considerate ”acasă” pentru multe puteri emergente.
Cu alte cuvinte, Turcia nu-și dezvoltă doar relațiile bilaterale și regionale în vecinătatea sa apropiată, ci încearcă să creeze o sinergie pozitivă pe o scară mult mai largă și astfel, își propune să contribuie la pacea mondială, stabilitate și securitate.
Pe de altă parte, Turcia a adăugat în ultimii ani un aspect relativ nou pentru politica sa externă, care completează într-adevăr viziunea sa globală referitoare la sprijinirea țărilor terțe în soluționarea problemelor interne ale acestora, precum și a problemelor bilaterale prin facilitare și reconciliere. Într-adevăr, Turcia joacă acum un rol mai activ în medierea și soluționarea conflictelor. În timp ce realizează acest lucru, Turcia prioritizează oportunități și inițiative, îmbunătățind cooperarea și prietenia dintre statele bazate mai degrabă pe un principiu de câștig egal, decât a percepe probleme și amenințări.
Cu puterea sa de creștere economică și instituțiile democratice solide, forța politicii externe a Turciei este de a crea o centură de siguranță și bunăstare în vecinătatea sa, pentru a promova cooperarea regională și pentru a contribui la stabilitatea și pacea regională și globală printr-o abordare orientată spre oameni. Cele patru elemente fundamentale ale politicii externe multidimensionale a Turciei sunt: relațiile cu vecinii, deschiderea la noi spatii geografice, rol eficient în cadrul organizațiilor internaționale și platforme și profunzime în relațiile strategice.
Obiectivul principal în dezvoltarea relațiilor cu vecinii și țările din apropiere este să se concentreze asupra oportunităților de cooperare regională, pentru a spori dialogul politic, pentru a construi interese economice comune, prin acorduri de liber schimb, regimuri preferențiale, stimulente, regimul vamal și de călătorie fără viză și pentru a spori interacțiunea socială și culturală. Cu scopul de a promova un mediu mai stabil și de a contribui la cooperarea regională, din Balcani până în Caucaz și peste Asia Centrala printre altele, Turcia a inițiat mecanisme de cooperare trilaterale, cum ar fi: Turcia-Bosnia și Herțegovina-Serbia, Turcia-Bosnia și Herțegovina-Croația, Turcia-Azerbaidjan-Iran, Turcia-Azerbaidjan-Georgia, Turcia-Azerbaidjan-Turkmenistan și Turcia-Afganistan-Pakistan.
Eforturile Turciei ca un factor care contribuie la pace sunt evidențiate prin eforturile sale umanitare, de reconciliere și de mediere și inițiative: diplomația umanitară este unul dintre obiectivele-cheie ale politicii externe turce. O manifestare mai proeminentă a acesteia este politica ușilor deschise a Turciei pentru toți sirienii și irakienii care au trebuit să fugă de violența în țările lor în ultimii ani. Turcia a mobilizat toate resursele și capacitățile sale de a asigura nevoile acestor oameni. Mai mult de 1,7 milioane de sirieni trăiesc acum în Turcia.
Asistență umanitară a Turciei a fost diversificată și a crescut semnificativ în ultimii ani. Turcia a devenit la nivel mondial a treia cea mai mare donatoare, conform Raportului Global de Asistență Umanitară cu 1,6 miliarde de dolari de ajutor oficial. În ceea ce privește veniturile, ajutorul național umanitar raportat pe cap de locuitor, Turcia se poziționează ca fiind prima țară din întreaga lume.
În ceea ce privește rata de creștere a ajutorului de dezvoltare, Turcia se poziționează ca fiind prima dintre țările OCDE cu 3,3 miliarde dolari. Turcia va găzdui primul Summit Umanitar Mondial în 2016 și poate crea o sinergie puternică pentru contribuțiile sale pentru o lume mai pașnică, prosperă și stabilă. Poziția geografică și legăturile strânse istorice și culturale au înzestrat Turcia, cu potențialul de a promova dialogul și interacțiunea între civilizații. Turcia, cu capacitățile sale în creștere, în termeni economici și politici, a transformat acest potențial într-un avantaj real. Inițiativa Alianța Civilizațiilor, lansată în 2004, împreună cu Spania, a atras peste 140 de țări participante și instituții internaționale.
În general, Turcia conduce o politică externă ghidată de principiul "Pace Acasă, Pace în lume", încă de la Mustafa Kemal Atatürk. De asemenea, are o viziune largă și constructivă și face uz de toate mijloacele și capabilitățile sale în acest sens. Cel mai probabil, Turcia își va continua eforturile în acest sens, ceea ce va garanta nu numai interesele naționale, dar va contribui și la realizarea obiectivelor globale comune.
Relațiile Turciei cu vecinătatea sa
Relațiile Turcia-Iran
Relațiile turco-iraniene au fost în esență pașnice încă din1923. Se estimează că există între 12 și 21 milioane de vorbitori de limbă turcă în Iran (azerii iranieni și turkmenii) care locuiesc mai ales în regiunile nordice ale țării. Cu toate acestea, a existat o perioadă de răceală în relațiile bilaterale după revoluția iraniană din 1979 din cauza ideologiilor contradictorii dintre Turcia seculară și Iranul teocratic. Ankara a suspectat de mult sprijinul Iranului pentru organizațiile islamiste și grupurile militante din Turcia. Cu toate acestea, relațiile economice și politice dintre cele două țări s-au îmbunătățit în mod semnificativ în ultimii ani. Astăzi, Iran și Turcia cooperează într-o mare varietate de domenii care variază de la lupta împotriva terorismului și traficului de droguri, precum și promovarea stabilității în Irak și Asia Centrală. Ambele țări au susținut cu tărie integritatea teritorială irakiană de la începutul invaziei irakiene din 2003. Iran și Turcia au, de asemenea, relații economice foarte strânse. Ambele țări fac parte din Organizația Cooperării Economice (ECO) și ambele au fost odată membri ai alianței CENTO. Turcia primește un număr semnificativ de turiști iranieni în fiecare an, în timp ce Iranul este un furnizor major de gaze naturale în Turcia. Firme de construcții turcești s-au angajat în proiecte importante în Iran, cum ar fi Aeroportul Internațional Imam Khomeini din Teheran.
Turcia a avut cu Iranul o relație competitivă, dar si de cooperare în același timp. In ultimii ani, Turcia și Iranul au segmentat dezacordul cu privire la Siria de dragul intereselor energetice reciproce. Prin reducerea tensiunilor regionale, Turcia ar putea beneficia de o potențială afacere nucleară, precum și de creșterea comerțului bilateral.
Iranul ar putea regândi politica sa externă regională cu scopul de a reduce costul investițiilor în regimul președintelui sirian Bashar Assad, caz în care Iran și Turcia ar putea fi capabile de a-și reduce diferențele dasupra Siriei, contribuind la stabilitatea în regiune pe termen lung.
În 2010, Turcia, în calitate de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU la acea dată, a încercat să ajute crearea unui acord între P5+1 și Iran. Declarația de la Teheran a fost menită a fi o măsură de consolidare a încrederii, dar a fost respinsă de către Occident deoarece s-a crezut ca acordul a fost un truc iranian de a scăpa de o rezoluție și de sancțiunile iminente implicite. Eforturile Turciei în 2010 au fost determinate de dorința sa de a colabora cu Iranul și de a ajuta integrarea acestuia în sistemul internațional. Insistența către diplomație, spre deosebire de sancțiuni, a fost motivată de interesul Turciei în reducerea tensiunilor regionale, pentru a permite un mediu stabil și pașnic de afaceri. Aceste interese rămân neschimbate și astăzi și pot fi motorul principal al cooperării cu Iranul.
Chiar dacă există potențial pentru cooperare, cu toate acestea, nu înseamnă că Turcia și Iranul nu vor concura pentru influență în regiune. Conflictul sirian s-a dovedit a fi un punct important în relația turco-iraniană. Iranul continuă să sprijine regimul sirian și suportul acestuia pentru cel mai important aliat regional al său, Hezbollah, a fost critic pentru supraviețuirea lui Assad. Președintele Recep Tayyip Erdoğan a afirmat că o înțelegere cu Iranul și Rusia cu privire la Siria este critică pentru o înțelegere politică, dar care s-a dovedit a fi până acum imposibilă. În timp ce un acord nuclear ar putea iniția o cooperare cu privire la Siria, acesta nu va oferi o soluție pentru a conflict, atât timp cât Iranul menține angajamentul față de regim, iar Turcia vede aceasta ca sursa problemei.
Turcia și-a demonstrat în timp capacitatea de a lucra cu toți actorii politici din regiune. În ciuda diferențelor profunde și, fără îndoială ireconciliabile între Iran și Turcia, pe o varietate de probleme regionale, țările rămân jucători majori care pot contribui la soluționarea conflictului sirian și la stabilitatea Irakului. Ca acest lucru să se intâmple, Iranul va trebui să-și ia gandul de la calculele despre cum să câștige la nivel actual din conflictele din Irak și Siria și să adopte o viziune mai strategică pe termen lung pentru regiune. În caz contrar, Iranul va găsi în Turcia mai mult un concurent, decât un partener.
Cele două părți ar putea să se bazeze pe relațiile economice îmbunătățite pentru a discuta problemele politice regionale într-o nouă lumină. Nu există nici un glonț magic pentru rezolvarea crizelor siriene și irakiene, dar o înțelegere comună între Ankara și Teheran ar contribui la o soluție.
Relațiile Turcia-Grecia
Disputele din Marea Egee constituie unul dintre principalele motive pentru cursul fluctuant al relațiilor turco-greacești. Există o serie de probleme interconectate între Turcia și Grecia, toate provenind de la Marea Egee. Lungimea apelor teritoriale, delimitarea platoului continental, determinarea zonelor de căutare și salvare maritimă, disputele spațiului aerian, militarizarea Insulelor din Marea Egee de Est care încalcă acordurile internaționale, statutul unor insule din Marea Egee care, Turcia susține, că nu au fost cedate Greciei prin acorduri internaționale și lipsa unui acord care definește granițele maritime cu Grecia în Marea Egee sunt principalele dispute dintre cele două țări. Aceste dispute rămân nerezolvate, în principal din cauza lipsei de înțelegere comună între cele două părți în ceea ce privește existența și metodele de soluționare a problemelor. Respingând existența altor litigii, Grecia consideră că numai litigiul din Marea Egee este problema platoului continental și susține că poate fi rezolvată numai prin jurisprudență.
Punctul de vedere al Turciei este că Marea Egee este o mare comună și că niciun fel de drepturi de suveranitate nu trebuie solicitate peste mări deschise și spații aeriene internaționale în Marea Egee.
Începând cu luna august 1999 Turcia și Grecia au efectuat o serie de măsuri de consolidare a încrederii pentru îmbunătățirea relațiilor cu privire la aceste chestiuni.
De asemenea, un punct nevralgic între cele două state este disputa asupra Ciprului de Nord, revendicată în sfera de influență a ambelor state. Populația turcă și cea greacă din Cipru sunt delimitate de o "linie verde" protejată de ONU.
După ce, în 1974, „regimul coloneilor“ încercase alipirea Ciprului la Grecia, iar Turcia ocupase partea de nord a insulei locuită de ciprioții turci, Națiunile Unite acționau pentru prevenirea unui conflict de proporții greco-turc și pentru inițierea unor convorbiri intercomunitare.
Astfel, în februarie 1976, sub egida secretarului general al ONU, aveau loc la Viena negocieri între reprezentanții comunităților cipriote greacă și turcă în probleme teritoriale și de ordin constituțional.
În partea de nord a insulei, ciprioții turci au stabilit la 15 noiembrie 1983, Republica Turcă a Ciprului de Nord (RTCN), care este recunoscută doar de Turcia. Aceasta se referă la guvernul Republicii Cipru ca administrația cipriotă greacă și președinților săi ca liderii ciprioți greci.
Un plan de pace cuprinzător negociat cu sprijinul deplin al comunității internaționale a fost prezentat pentru referendumuri simultane, dar separat în nordul și sudul Ciprului, la 24 aprilie 2004. În timp ce ciprioții turci au votat în favoarea planului Annan cu 67% din voturi, ciprioții greci au respins soluția cu un vot de 76%. Republica Cipru reprezentată de ciprioții greci au aderat la UE la 1 mai 2004. Aceasta a condus la tensiuni cu propriile aspirații ale Turciei de aderare la UE, reprezentând blocarea a opt capitole din cauza refuzului Turciei de a deschide porturile pentru transportul maritim cipriot grec. Poziția Turciei era că porturile sale vor fi deschise doar în cazul în care UE susține promisiunea de a pune capăt izolării economice a ciprioților turci.
Turcia a confirmat sprijinul pentru planul Annan din 2004 pentru Cipru. Planul a fost acceptat de ciprioții turci, dar copleșitor respins de ciprioții greci. Turcia continuă să recunoască RTCN pe cheltuiala guvernului cipriot în sud, și până în prezent, Ambasada Turciei în (nord) Nicosia este singura misiune diplomatică oficială în RTCN.
Acționând în conformitate cu declarația sa din timpul summit-ului UE de la Bruxelles din 17 decembrie 2004, Turcia a semnat un protocol adițional la Acordul de la Ankara de la 29 iulie 2005, înainte de a începe discuțiile de aderare cu UE. Protocolul, care extinde acordul Ankara 1963 la toți membrii Uniunii Europene (inclusiv Cipru), a fost semnat prin schimb de scrisoare între Turcia, președinția UE și Comisia Europeană. În același timp, Turcia a emis o declarație în sensul că semnătura, adoptarea și punerea în aplicare a protocolului nu ar constitui în niciun fel o recunoaștere a guvernului Republicii Cipru.
Cel mai probabil, reunificarea Ciprului se poate realiza doar cu ajutor internațional, care să poată găsi o soluție care să ducă la încheierea unui acord durabil.
În aprilie 2015, emisarul special al ONU, Espen Barth Eide, a afirmat că se vor relua discuțiile asupra Ciprului, discuții care au stagnat pe o perioadă mai mare de șase luni.
Turcia salută negocierile sub influența ONU, în speranța creării unei federații bizonale și bifederale.
Relațiile Turcia-Siria
Relațiile dintre Turcia și Siria au fost tensionate până înainte de 1998. Disputele au existat din diverse motive, precum anexarea provinciei Hatay la Turcia, dispute legate de apă și sprijinul Siriei pentru Partidului Muncitoresc Kurd (PKK).
Semnarea Acordului Adana la 20 octombrie 1998 a marcat un punct de cotitură în relațiile dintre Turcia și Siria. Acordul de cooperare stabilit împotriva PKK, conducând ulterior la relații bune în toate aspectele, precum politica, economia, securitatea și cele culturale.
În ceea ce privește conflictele din Siria, Turcia și-a arătat sprijinul pentru rebeli, în lupta acestora împotriva lui Assad și a solicitat cu fermitate intervenția militară a NATO, însă nu a avut reușită în fața statelor care au ales o soluție pașnică.
Evoluțiile recente din Siria conduc către posibilitatea de pace și stabilitate în Orientul Mijlociu. Turcia considerând că evenimentele evoluează într-o direcție bună, încurajează astfel autoritățile siriene să realizeze un program rapid de reforme care se adresează nevoilor și cerințelor cetățenilor sirieni.
Extinderea priorităților de politică externă către America Latină, Africa și Asia-Pacific
Cu 228 de misiuni permanente în străinătate, Turcia are una dintre cele mai mari reprezentanțe diplomatice din întreaga lume. Răspândirea diplomatică a Turciei înseamnă că are posibilitatea de a cunoaște natura diferitelor probleme din întreaga lume. Acest lucru completează dorința și accentuează capacitatea sa de a fi un actor global responsabil în generarea de pace și prosperitate. Turcia, cu cele 39 de ambasade de pe continent, se numără printre partenerii strategici din Africa, este un observator pe lângă Uniunea Africană, este un membru non-regional al Băncii Africane de Dezvoltare și menține relații ca statut de observator, cu toate comunitățile economice regionale africane. Turkish Airlines, cu peste 250 de destinații din întreaga lume, are una dintre cele mai mari rețele din Africa, care deservesc în prezent peste 40 de destinații.
Relațiile Turciei cu Africa
Fiind o regiune importantă în viziunea celor mai mari puteri, Africa a fost în anul 2013 un subiect important și pentru politica externă turcă. Dacă până în anii trecuți, Turcia era implicată în Africa în primul rând din motive economice, în 2013 a identificat și rațiuni pentru colaborarea politică. Astfel, amintim implicarea Turciei în medierea conflictelor dintre Somalia și Somaliland, iar Ankara a afirmat că sprijină securitatea statului Mali. De asemenea, la nivel diplomatic Turcia a înființat noi reprezentanțe în Africa, implicându-se în acțiuni de consolidare a schimbărilor democratice din Africa de Nord. Astfel, prin toate aceste acțiuni din Africa, inclusiv cele umanitare, Turcia a încercat să-și construiască o poziție de mare putere, însă va trebui să depună eforturi foarte mari în această privință.
Relațiile Turciei cu America Latină
Strategia politică a Turciei din această regiune se bazează pe relațiile cu principalele țări, și anume Mexic, Brazilia și Argentina. Acestea din urmă sunt participante active în cadrul grupului G20 și formulează poziții comune în alte foruri internaționale, precum Consiliul de Securitate al ONU, dar și al organismelor conexe. Turcia se bazează pe parteneriatul cu aceste state, în ceea ce privește extinderea și multi-polarizarea sistemului internațional, dar și pentru a avea susținere în rolul său de stat cheie în Orientul Mijlociu.
Turcia și America Latină se află în plin proces de creștere a legăturilor, ceea ce duce la o serie de provocări pentru susținerea și îmbunătățirea relațiilor dintre ele. Printre aceste provocări, putem aminti:
exprimarea pozițiilor comune în interiorul forurilor internaționale;
crearea oportunităților multilaterale de schimb de experiențe în ceea ce privește dezvoltarea economică și stabilitatea politică;
participarea Turciei în cadrul Uniunii Națiunilor Sud-Americane (UNASUR);
calitatea și cantitatea relațiilor comerciale și de investiții externe directe, dar și accent pe cooperare culturală, tehnologică și științifică.
Relațiile Turciei cu Asia-Pacific
Turcia îsi aprofundează și își dezvoltă relațiile cu țările din regiunea Asia-Pacific, o regiune devenită rapid unul dintre cele mai importante centre economice din lume. În plus față de relațiile bilaterale, relațiile Turciei cu Asia-Pacific sunt de asemenea în curs de dezvoltare prin intermediul organizațiilor regionale. Deja parte la Tratatul Asociației Țărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Turcia vrea să stabilească parteneriate de dialog cu aceasta. Turcia este un partener de dialog cu Organizația de Cooperare de la Shanghai și menține un parteneriat de cooperare cu Forumul Insulelor din Pacific.
Ca parte a măsurilor luate pentru a dezvolta relații instituționale cu organizații regionale, Turcia a devenit un observator permanent al Organizației Statelor Americane (OAS) în 1998, al Asociației Caraibe în 2000 și al Alianței Pacific în 2013. Turcia a stabilit mecanismele de consultare și cooperare cu Piața Comună Sud (MERCOSUR) și Comunitatea Caraibelor (CARICOM) în 2010 și, respectiv, 2011. Turcia, de asemenea, a dezvoltat relații instituționale cu Comunitatea Statelor America Latină și Caraibe (CELAC) în 2013. De asemenea, a devenit observator extra-regional al Sistemului de integrare central-american (SICA).
Deși la începul anilor 2000, Turcia se salva printr-un împrumut de la Fondul Monetar Internațional, în prezent, alături de China și India, înregistrează creșteri economice, în condiții de restricții financiare.
Perspectivele și politicile Turciei pe probleme de securitate
În conformitate cu această perspectivă globală, politica externă a Turciei a fost construită pe elemente cheie cum ar fi cooperare și parteneriat, precum și respectarea suveranității, independenței și integrității teritoriale. Prin urmare, stabilirea și menținerea relațiilor de prietenie cu alte țări, promovarea cooperării regionale și internaționale prin scheme bilaterale și multilaterale, rezolvarea conflictelor prin mijloace pașnice și consolidarea păcii regionale și internaționale, stabilitatea și prosperitatea sunt principiile directoare ale politicii externe turce.
Înființată în 1923, în urma unui razboi costisitor de independență împotriva puterilor de ocupație, securitatea Turciei a fost dictată de două elemente principale: geografie și legăturile de lungă durată cu țările vecine. Aceste două determinante fac Turcia un jucător cheie în securitatea regională din Europa, Balcani, Caucaz, Orientul Mijlociu, Marea Mediterană și în regiunile Mării Negre. În ultimii ani, Turcia a demonstrat, de asemenea, capacitatea de a acționa ca un actor global dincolo de aceste regiuni.
În perioada interbelică, între 1923-1939, Turcia a promovat în mod activ acțiuni de cooperare cu vecinii săi și alte țări prietene. În mod similar, de asemenea, a contribuit la eforturile de cooperare în domeniul securității regionale la nivel multilateral prin inițierea și înființarea înțelegerii Balcanice din 1934 cu Grecia, România și Iugoslavia, precum și Pactul Saadabad din 1937 cu Iranul, Irakul și Afganistanul.
NATO a fost piatra de temelie a politicii de apărare și securitate a Turciei. În timpul Războiului Rece, Turcia a rămas un membru devotat al NATO într-o regiune volatilă limitrofă Blocului Estic. Ea a avut o contribuție substanțială la securitatea și apărarea Alianței în general și a Europei de Vest, în special prin paza flancului sudic al Alianței. Având cea mai lungă graniță cu fosta Uniune Sovietică, Turcia a fost responsabilă pentru apărarea unei treimi din frontierele terestre ale Alianței împotriva Pactului de la Varșovia. Pentru o țară cu resurse limitate, aceasta a venit în schimbul unor mari sacrificii. Între timp, Turcia s-a străduit să ajute la reducerea tensiunilor dintre blocurile de Vest și cele de Est.
NATO este pivotul legăturii transatlantice și de securitate euro-atlantică, în care Turcia este o parte integrantă. Aderarea la NATO a Turciei este o parte inseparabilă a identității ei globale. Pentru mai mult de șase decenii Turcia a contribuit la apărarea și securitatea aliaților săi și a eforturilor NATO în proiectarea securității și stabilității în zona euro-atlantică și dincolo de aceasta. Turcia consideră că aderarea la UE va duce la noi oportunități și privește aceste relații ca o situație de câștig reciproc. Dorind o Europă mai cuprinzătoare și mai aproape, Turcia este conștientă de rolul pe care îl poate juca, dar si de multele contribuții pe care le poate aduce.
Rămânând în același timp angajată la securitatea Alianței, Turcia și-a continuat, de asemenea, politicile de securitate tradiționale bazate pe promovarea cooperării în regiunile limitrofe. În acest context, Turcia a inițiat cooperarea în domeniul securității, atât în Balcani, cât și în Orientul Mijlociu. Pactul Balcanic din 1954 cu Grecia și Iugoslavia și Pactul de la Bagdad din 1955 cu Marea Britanie, Iran, Irak și Pakistan au fost rezultatele concrete ale inițiativelor care vizează consolidarea securității în aceste regiuni.
În plus, prin sprijinul puternic pentru NATO și conceptul de apărare colectivă, Turcia a contribuit la pace în confruntarea Est-Vest. În urma Războiului Rece, Turcia, la fel ca alți membri ai comunității internaționale, a început să se adapteze la noul mediu de securitate. Semnificația NATO, cu toate acestea, a rămas o constantă în politica externă, de apărare și de securitate a Turciei.
Modelul turcesc
Modelul turcesc se referă la concentrarea Turciei ca un exemplu de stat musulman care funcționează modern și moderat. Turcia a fost văzută ca o combinație dintre un stat laic și o constituție, cu un guvern condus de un partid politic (Partidul Justiției și Dezvoltării, AKP) cu rădăcini în islamul politic.
Un numar ridicat de oameni de știință și comentatori au susținut că Partidului Justiției și Dezvoltării din Turcia (AKP) a apărut ca un model atractiv pentru țările din Orientul Mijlociu și regiunea Africa de Nord (MENA).
În procesul de democratizare în Orientul Mijlociu, proeminența Turciei ca un model a crescut pe baza unei puteri necoercitive, exercitată de la alegerea AKP și aderarea Turciei la Uniunea Europeană.
Denimirea de ”model turcesc” provine din legătura cu Primăvara Arabă și statele arabe – Tunisia, Egipt și Libia, care și-au răsturnat dictatorii în 2011 și au început construirea de noi sisteme politice și economice.
Au fost identificate cinci caracteristici principale ale modelului turcesc:
includerea secularismului, democrației și islamul politic;
un rol de stabilizare a armatei;
liberalizarea economică de succes și integrarea comercială;
membru în cadrul organizațiilor multilaterale occidentale, precum: NATO, Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
încrederea populară în instituțiile statului.
Turcia a început sa fie privită ca un model pentru democrațiile din MENA din cauza a trei factori principali în curs de dezvoltare:
echilibrarea Islamului și a democrației printr-o abordare de jos în sus la Islam;
creșterea economică și dezvoltarea durabilă;
capacitatea de a exercita puterea necoercitivă din regiune.
Turcia este atrăgătoare pentru oamenii din regiunea MENA, nu numai din cauza unei afinități culturale bazate pe Islam, dar și mai important, din cauza capacității AKP de a detașa militarii din politica internă.
Din Africa de Nord până la Golf, regiunea pare a trece printr-un moment turc. În ultimii ani, democrația Turciei a fost de multe ori citată pentru a dovedi un oarecare negativism. Cazul Turciei a arătat că Islamul nu reprezintă o barieră de netrecut pentru democrație. Turcia este acum studiată de către arabi ca un fenomen unic: o mișcare de islamiști moderați și un boom economic sub Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), care arată că venirea la putere a oamenilor evlavioși nu trebuie să reprezinte o ruptură dramatică în relațiile cu Occidentul.
Este în mod clar adevărat că Turcia condusă de AKP prezintă o imagine mai bună decât multe alte versiuni, reale sau ipotetice, ale regimurilor islamiste.
Între societățile musulmane din Orientul Mijlociu, Turcia este în continuare cel mai bun exemplu de democrație funcțională. Mișcările sale islamice aproape că nu au urmat o agendă radicală și au ajuns chiar să aprecieze binecuvântările democrației liberale moderne. Din aceste motive, Turcia a mers atât de departe încât să devină o sursă de inspirație pentru diverși actori care au propagat activ Primăvara Arabă.
Cu toate acestea, a existat o diferență profundă între modernizarea otomană și urmașii kemaliști, și anume Kemal Atatürk și adepții săi: otomanii au încercat să creeze o sinteză a Islamului și a modernitații, în timp ce kemaliștii nu au avut nici timpul, nici viziunea de a face acest lucru. În schimb, inspirându-se din înverșunatul iluminism francez și revoluția împotriva clerului din Franța, kemaliștii au încercat să minimalizeze rolul religiei în societate prin utilizarea puterii de stat.
De fapt, proiectul kemalist, realizat de către Partidul Popular Republican fondat de Atatürk în 1923, nu a fost singura viziune disponibilă pentru Turcia modernă, la început fiind un alt partid politic cu o stare de spirit mai otomană. Fondat de eroi de război, cum ar fi Kazim Karabekir, Refet Bele și Rauf Orbay, Partidul Republican Progresist (PRP) a subliniat un program în 1924 care a propus o economie de piață liberă, un proces de reformă gradual, o abordare mai binevoitoare față de kurzi, și, cel mai important, stimă pentru religie. Dar partidul nu a putut supraviețui decât șase luni, fiind închis de către regimul kemalist la 05 iunie 1925, liderii săi fiind excluși din politică.
Astfel s-a născut regimul partidului unic în Turcia (1925-1950) și politicile sale au vizat secularizarea pieței publice. Manualele și retorica de stat au început să slăvească cultura păgână a turcilor pre-islamici, scientismul devenind un fel de credință oficială.
Republica Turcă timpurie a zdrobit nu numai opoziția politică, dar și societatea civilă. Printre altele, societățile feministe, datând din anii otomanilor, au fost închise. Regimul nu s-a opus feminismului în sine, dar presupune că, la fel ca orice altceva, a fost "a statului, de stat și pentru stat".
Încă de la inceput, AKP a declarat că nu a fost un partid politic cu o axă religiosă, definindu-și ideologia ca și conservatorism democratic. În noiembrie 2002, puțin peste un an de la fondarea sa, AKP a câștigat alegerile generale și a preluat puterea.
În primul rând noua direcție îmbrățișată de AKP, și anume conservatorism democratic nu a fost ceva nou în Turcia, ci dimpotrivă, a avut rădăcinile printre liberalii islamici ale Imperiului Otoman, precum și în tradiția de centru-dreapta a politicii turcești reprezentate de Partidul Republican Progresist în 1924, prin Adnan Menderes între 1950 și 1960, precum și prin Turgut Özal între 1983 și 1993.
În al doilea rând, transformarea politică AKP a fost în conformitate cu schimbarea peisajului intelectual în Turcia. Liberalismul clasic, o idee populară la sfârșitul Imperiului Otoman, dar denunțat de către Republica Kemalistă, a fost redescoperit la sfârșitul anilor 1980, datorită reformelor și eforturile depuse de noile organizații cum ar fi Asociația pentru Gândire Liberală. Grupul de intelectuali liberali a fost critic secularismului kemalist și în favoarea libertății religioase mai largi. Interacțiunea lor cu conservatorii islamici a dat grupului de mai tarziu o nouă perspectiva și retorică. Astfel, de la începutul anilor 1990, intelectualii islamici au început să pună la îndoială ideea de stat islamic și în loc au vorbit despre un stat non-ideologic sau un stat neutru, iar prin asta apărau pluralismul ca idealul lor social.
În 1998, influenta mișcare generată de Fetulah Gülen, fiind o comunitate islamică, a organizat o conferință intitulată "Islamul și secularismului", la care au participat câțiva dintre cei mai importanți ideologi și analiști islamici din Turcia. După trei zile de discuții, au declarat că Islamul și statul secular erau compatibile, atâta timp cât acesta din urmă respecta libertatea religioasă.
Al treilea factor care poate explica transformarea AKP a fost capitalismul pieței libere. Acest factor a fost cel care în cele din urmă a fost definitiv și vital pentru modificarea Islamului turc.
Ceea ce s-a întâmplat în Turcia în ultimii optzeci de ani este faptul că societatea nu a devenit secularizată la fel de bine cum a intenționat Revoluția Kemalistă. O mare parte a societății a rămas musulmană, dar datorită accesului acestora la democrație din 1950, acești turci musulmani nu au urmat niciodată o agendă radicală. În loc de a se opune democrației, asa cum au facut unii islamiști din Orientul Mijlociu, mișcările islamice din Turcia au devenit treptat campioane ale democrației.
Prin urmare, se poate spune foarte bine că secretul Turciei constă mai puțin în moștenirea seculară a lui Atatürk, ci mai mult în moștenirea conservatoare a lui Menderes, Özal și în ultimul timp Erdođan. Viziunea Atatürk a fost bazată pe o respingere și suprimare a Islamului de dragul modernității. Viziunea din urmă este despre cum se poate a fi modern și musulman în același timp. În aceasta consta cel mai bine "modelul turcesc", în cazul în care alte națiuni musulmane ar avea vreodată nevoie de unul.
Capitolul 3 – Procesul de aderare al Turciei la Uniunea Europeană
Vocația UE împinge spre unificarea Europei, a întregii Europe. Și mai departe chiar, în măsura în care Turcia cere cu insistență să fie primită, de mai bine de patru decenii.
Ѕсurt іѕtοrіс аl rеlаțііlοr dіntrе Turсіа șі Unіunеа Еurοреаnă
Relațiile Turcia – Unіunеа Еurοреаnă au fost inițiate în cadrul regimului de asociere în baza Acordului Ankara care a fost semnat cu Comunitatea Economică Europeană la 12 septembrie 1963 și intrat în vigoare la 01 decembrie 1964.
Turciei i-a fost acordat, în unanimitate, statutul de țară candidată, la Summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, iar negocierile de aderare la UE au început oficial la Conferința interguvernamentală care a avut loc la 3 octombrie 2005 la Luxemburg.
După ce toate cele 25 de state membre de atunci au ajuns la un acord, depășind opoziția Austriei, negocierile de aderare cu Uniunea Europeană au început cu adoptarea unui cadru pentru țara candidată-Turcia.
Austria a propus ca Turcia să devină un partener privilegiat în loc de un membru cu drepturi depline, așa cum cererile complete de membru solicită ca diverse aspecte să fie angajate de către Ankara pentru a îndeplini criteriile de aderare, cunoscute sub numele de Criteriile de la Copenhaga. Acordul ca Turcia să aibă statutul de țară-negociator a fost atins după o serie de pre-negocieri și intervenția SUA.
La ultimul Consiliu de Asociere din 29 aprilie 1997, UE a reconfirmat eligibilitatea de aderare a Turciei și a solicitat Comisiei să pregătească recomandările de aprofundare a relațiilor Turcia-UE, în timp ce susținea că dezvoltarea acestei relații depinde de o serie de factori cu privire la Grecia, Cipru și drepturile omului.
Comisia, cu toate acestea, exclude Turcia de la procesul de extindere, în raportul său din 16 iulie 1997. În timp ce raportul a demonstrat capacitatea Turciei de a se adapta la normele UE în multe domenii, se repetă aceleași argumente politice și economice împotriva Turciei și nu face nici o referire la obiectivul de membru cu drepturi depline al acesteia.
Acordul de Readmisie UE-Turcia a fost semnat la 16 decembrie 2013, în paralel cu lansarea dialogului privind liberalizarea vizelor, și a intrat în vigoare la 1 octombrie 2014, creând un nou impuls în relațiile UE-Turcia.
Dіmеnѕіunіlе rеlаțііlοr UЕ – Turсіа șі dірlοmаțіа nеgοсіеrіlοr
Relațiile Turcia-UE au mai multe aspecte, cum ar fi negocierile de aderare, un proces politic de reformă, Uniunea Vamală, programele comunitare, cooperare financiară, consolidarea instituțiilor, liberalizarea regimului de vize și un dialog cu societatea civilă.
Relațiile Turcia-UE sunt puternice și durabile, deoarece acestea sunt bazate pe o strategie "win-win". Turcia și UE împărtășesc beneficii reciproce în multe domenii, de la politica externă, relațiile economice și comerciale, aprovizionarea cu energie și securitate la gestionarea frontierelor, ocuparea forței de muncă și a politicilor de migrație. Războaie civile și conflicte în regiune atestă că Turcia este esențială pentru stabilitatea politică și economică a UE și că aderarea la UE este semnificativă pentru stabilitatea Turciei. Turcia va contribui la rândul său în diverse domenii, datorită transformării sale socio-economic, structura socială dinamică, economia în creștere și putere regională.
Turcia a continuat să își exprime angajamentul față de aderarea la UE și în septembrie 2014, a adoptat o Nouă Strategie a Uniunii Europene, destinată să revigoreze procesul de aderare. Strategia se bazează pe trei piloni: reforme politice; transformare socio-economică în procesul de aderare; strategia de comunicare. Uniunea Europeană se așteaptă ca această strategie să fie urmată de planuri de acțiune cu măsuri și termene concrete.
De asemenea, a pregătit un Plan Național de Acțiune pentru Aderarea la Uniunea Europeană, în colaborare cu toate ministerele și instituțiile publice sub coordonarea Ministerului pentru Afaceri Europene. Obiectivul acestui plan este de a armoniza eforturile UE și de a accelera activitatea în toate capitolele, blocate sau nu politic.
Planul Național de Acțiune pentru aderarea la Uniunea Europeană va fi implementat de Tucia în două etape: prima etapă va fi finalizată în 2015 și a doua etapă se va desfășura între 2015 și 2019.
Adoptând o abordare orientată spre aderare, Planul de Acțiune se concentrează pe prioritățile cheie, inclusiv deschiderea și închiderea criteriilor de referință. În consecință, va fi o foaie de parcurs actualizată pentru armonizarea activității UE și va ajuta la determinarea priorităților în diferite domenii. Determinând pașii concreți și prioritari necesari în fiecare capitol de negociere, Planul de Acțiune este format din trei piloni: armonizarea legislației primare, armonizarea legislației secundare și consolidarea instituțiilor.
Turcia a realizat și Strategia de comunicare a UE, care va contribui la informarea publicului cu privire la eforturile legate de primii doi piloni. Această strategie va fi adresată publicului, atât în țară, cât și în străinătate și va urma Strategia de Comunicare a Uniunii Europene, care a fost adoptată de Consiliul de Miniștri și a fost pusă în aplicare din 2010. Grupurile țintă, metodele și instrumentele vor fi actualizate în această nouă strategie, concentrându-se atât pe opinia publică turcă, cât și pe europeană.
Raportul de progres pe 2014 al Comisiei Europene pentru Turcia a trecut aproape neobservat. Având în vedere conflictele din jurul țării și tulburările interne, aceasta este de înțeles. Chiar și așa, lipsa de entuziasm în ceea ce privește rapoartele de progres ale UE a fost un lucru obișnuit în ultimii ani.
Cu toate acestea, 2014 ar fi trebuit să fie diferit, fiind declarat de actualul președinte Tayyip Erdogan a fi anul UE. Declarația sa a fost susținută de evoluțiile evenimentelor importante în relațiile Turcia-UE de la sfârșitul anului 2013 și începutul anului 2014:
după trei ani de impas, un capitol important în cadrul negocierilor de aderare (Capitolul 22: Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale) a fost deschis în noiembrie 2013. Acest capitol a fost printre cele cinci blocate anterior de Franța în timpul mandatului prezidențial a lui Nicolas Sarkozy.
la mijlocul lunii decembrie, părțile au inițiat un dialog privind vizele, fiind de acord cu o hartă de parcurs mult-așteptată pentru liberalizarea vizelor pentru cetățenii turci care doresc să călătorească în UE. Aceasta a urmat acordul Turciei de a semna Acordul de Readmisie, o precondiție pentru instigarea acestui proces care obligă Turcia să ia înapoi cetățenii țărilor din lumea a treia, care au intrat în UE în mod ilegal, prin Turcia.
vizite importante la nivel înalt au avut loc la începutul anului 2014. Tayyip Erdogan a vizitat Bruxelles, după o pauză de patru ani, pentru a organiza întâlniri cu executivii de top ai Comisiei Europene, Consiliului European și Parlamentul European. El a vizitat, de asemenea, Germania și s-a întâlnit cu cancelarul Angela Merkel. Președintele francez François Hollande a vizitat Turcia, în ciuda faptului că Franța încă blochează patru capitole de negociere.
Până în prezent, negocierile de aderare au fost deschise pe 14 capitole . Unul dintre acestea (știință și cercetare) a fost închis provizoriu.
UE condiționează deblocarea suplimentară a discuțiilor, de recunoașterea de către Ankara a Republicii Cipru, una dintre cele 28 de țări membre UE. Acest capitol se referă la politica regională, de foarte mare interes atât pentru Turcia, cât și pentru UE.
În februarie 2014, după doi ani de stagnare, o declarație comună a liderilor ciprioți greci și ciprioți turci anunța reluarea negocierilor de pace pentru a rezolva litigiul Cipru, sub auspiciile ONU.
Deschiderea recentă a unui nou capitol este uneori prezentată ca un progres și/sau ca o schimbare strategică în cadrul negocierilor de aderare. Ar fi, totuși, incorect să se prezinte situația ca atare, în condițiile în care blocajul unilateral francez continuă pe capitole rămase, fără semn concret de îndepărtare.
Trebuie reamintit faptul că procesul de negociere al Turciei suferă de o problemă de credibilitate. Din păcate, doar un mic procent din populația turcă consideră că Turcia va deveni un stat membru al UE, dacă va respecta toate condițiile de aderare, în timp ce un procent semnificativ crede că țara nu va deveni membru, indiferent de ceea ce face. Blocajul unilateral de cinci capitole, patru acum, de către un stat membru, pentru nici un alt motiv decât că acestea sunt direct legate de calitatea de membru, a fost un factor cheie în generarea acestui sentiment.
Liberalizarea vizelor are o importanță simbolică pentru revitalizarea încrederii publicului turc în UE. Pe lângă importanța sa practică pentru oamenii de afaceri, studenți și turiști, ar atenua considerabil sentimentul curent negativ al publicului din Turcia. Riscul în acest proces constă în modul în care a fost prezentat publicului turc, și anume că vizele se vor elimina în mod automat în trei ani și jumătate. În realitate, o viză în regim liber este condiționată de unele angajamente dificile stabilite în foaia de parcurs elaborată de Comisie și Acordul de Readmisie semnat de Turcia.
Comisia UE în strategia sa de extindere pentru 2011-2012 publicată pe 12 octombrie 2011, a propus să dezvolte o "agendă pozitivă" între Turcia și UE. Comisia UE a menționat o gamă largă de domenii ca principale elemente ale Agendei, cum ar fi: dialogul intensificat și cooperarea privind reformele politice, vize, mobilitatea și migrația, energie, lupta împotriva terorismului, participarea mai intensă a Turciei la programele comunitare, comerț și Uniunea Vamală și sprijinirea eforturilor de aliniere cu acquis-ul cominitar, inclusiv pe capitole în care negocierile de aderare nu pot fi deschise pentru moment. Această propunere a fost considerată favorabilă, cu condiția ca aceasta să servească ca instrument în sprijinul și în completarea procesului de negociere cu UE.
UE oferă asistență financiară țărilor candidate pentru măsuri politice, economice, juridice și administrative de aliniere și punerea în aplicare a acquis-ului. Această asistență financiară facilitează transformarea, fără nici o povară pentru bugetul de stat, prin proiecte care să încurajeze participarea cetățenilor și instituțiile publice în procesul UE. În acest scop, entități, cum ar fi organizațiile societății civile, camere de comerț, universități și guvernele locale au implementat 2500 de proiecte prin intermediul programelor de finanțare. În perioada bugetară 2007-2013, aproximativ 4,8 miliarde euro au fost alocate pentru Turcia prin Instrumentul de asistență pentru preaderare (IPA).
Resursele sunt, de asemenea, alocate în cadrul diferitelor programe de consolidare a capacității administrative, care este de mare importanță pentru Turcia în pregătirea sa pentru membru al UE. În acest context, capacitățile administrative ale instituțiilor publice turce sunt întărite prin instruire, asistență tehnică, furnizare de echipamente și achiziții de servicii, fără nici un cost. Ar fi corect să spunem că UE prestează un serviciu gratuit de consultanta pentru Turcia pe parcursul acestui proces.
Nu este corect să evaluăm relațiile multidimensionale Turcia-UE, variind de la cooperarea financiară la dialogului cu societatea civilă și de la programele comunitare la mecanisme de asistență tehnică, ci exclusiv pe aritmetica negocierilor referitoare la numărul de capitole deschise și închise.
Turcia trece printr-un proces politic și economic de transformare. Imboldul creat de negocierile de aderare cu Turcia a fost influent în acest proces, de asemenea. Reformele pe scară largă sunt realizate pentru a atinge cele mai înalte norme și standarde în domeniul democrației, a statului de drept și a drepturilor omului, în conformitate cu nevoile și așteptările societății.
În ciuda impasului în negocierile de aderare ca urmare a blocării de capitole de negociere, înființarea Ministerului pentru Afaceri Europene în 2011, este o altă demonstrației a determinării Turciei către aderarea la UE și, în acest context, pentru reforme, precum, Pachetul de Democratizare 2013 și măsurile luate în vederea soluționării problemei kurde.
Negocierile active de aderare oferă cadrul cel mai adecvat pentru exploatarea întregului potențial al relațiilor UE-Turcia. Dat fiind adâncimea și sfera sa de neegalat, procesul de aderare, promovează reformele UE și oferă o bază importantă pentru intensificarea dialogului în domeniul politicii externe și probleme de securitate și pentru consolidarea competitivității economice și oportunități comerciale.
Capacitatea Turciei de a-și asuma obligațiile de membru UE
În ceea ce privește capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, Turcia este avansată în ceea ce privește alinierea în mai multe capitole ale acquis-ului, inclusiv libera circulație a mărfurilor, dreptul societăților comerciale, dreptul de proprietate intelectuală, servicii financiare, energie, politică economică și monetară, statistici, întreprinderi și politică industrială, rețele transeuropene, știință și cercetare, Uniunea Vamală și relațiile externe. În toate domeniile, mai multă atenție trebuie acordată la punerea în aplicare a legislației. Eforturile ar trebui să continue în domeniul justiției, libertății și securității, siguranța alimentară, veterinară și politica fitosanitară și de mediu și schimbările climatice.
Sunt necesare progrese suplimentare semnificative în sistemul judiciar și drepturile fundamentale, politica socială și ocuparea forței de muncă, în special în domeniul dreptului muncii și sănătatea și securitatea la locul de muncă. Alinierea legislativă trebuie să fie urmărită în special în domeniul achizițiilor publice, politica în domeniul concurenței, în special ajutoarele de stat, societatea informațională și mass-media.
În cele ce urmează vom analiza capacitatea Turciei de a-și asuma obligațiile de stat membru, reprezentate de acquis, așa cum este exprimat în tratate, legislația secundară și politicile Uniunii. În fiecare sector, evaluarea se referă la progresele realizate, dar rezumă și nivelul global de pregătire al Turciei.
Tabel nr. 4
Stadiul curent al capitolelor de negociere în procesul de aderare al Turciei la UE
Argumente pro și contra asupra aderării Turciei la Unіunеа Еurοреаnă
Lăsând la o parte criteriile de la Copenhaga, precum și orice alte probleme oficiale pe care Turcia trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru cu drepturi depline, Uniunea are propriile temeri de a extinde o astfel de regiune complicată.
Poate unul dintre principalele temeri ale Uniunii este acela de a-și pierde aderența de-a lungul Regiunii. În ciuda faptului că Ankara va extinde în mod semnificativ piața interioară a Uniunii și dispune de forță de muncă pentru companiile europene, care se confruntă astăzi cu îmbătrânirea rapidă a populației, problema demografică este de mare interes pentru puterile super-europene.
Potrivit diverselor prognoze, până în 2020, fiind o țară musulmană, populația Turciei va depăși populația din orice țară a UE. Date din 2014 arată că populația Germaniei a fost de 80,99 mil., iar a Turciei de 81,61 mil..
Luând în considerare principiul distribuției actuale a voturilor în instituțiile UE, în cazul aderării, Turcia va deveni imediat unul dintre cele mai puternice și eficiente.
Vom reda mai jos, câteva dintre cele mai importante argumente pro și contra aderării Turciei la Uniunea Europeană, subliniind importanța fiecăruia.
Argumentul geografic
Argumente pro
Turcia beneficiază de o poziționare geografică deosebită și face parte din patru subsisteme regionale: Mediterana Orientală, Orientul Mijlociu, Balcanii și Caucazul. Ea reprezintă astfel o punte de trecere terestră și aeriană între Europa și Asia, dar și maritimă, între Mediterană și regiunea slavă. Turcia, ca membru UE poate duce Europa în centrul scenei internaționale, aceasta putând să câștige o mare putere geopolitică într-o zonă fierbinte a lumii. Uniunea Europeană ar putea controla strategic apele dulci din Irak, din Golf și din Orientul Apropiat. În plus, Turcia, ca stat membru UE poate să promoveze valori democratice într-o zonă instabilă și plină de conflicte (Caucaz, Orientul Mijlociu) și poate să reprezinte un model în ceea ce privește toleranța în cultură și religie, combatând teoria de ciocnire a civilizațiilor. Poziția geostrategică unică a Turciei, plus faptul că este a doua cea mai mare putere armată a NATO, ar adăuga foarte mult la securitatea europeană.
Argumente contra
Turcia nu este o țară europeană, 97% din teritoriul său aflându-se în Asia. UE nu are nevoie de frontiere în comun cu Siria, Iran și Irak. Fiind de acord cu un membru non-european, UE va deschide ușa pentru candidați, de la Republica Capului Verde până în Kazahstan. Turcia este prea mare pentru ca UE să o poată absorbi. Cu o populație care poate ajunge la 91 milioane până în 2050, acesta va fi membru dominant al UE.
Argumentul politic
Argumente pro
Turcia este deja o democrație vibrantă. Perspectiva aderării la UE a stimulat reforme care să consolideze politica pluralistă și să îmbunătățească drepturile omului. Trecerea la aderare îi va oferi motivația de a finaliza aceste reforme. Turcia este un aliat puternic și loial NATO. Ignorând Turcia, s-ar putea observa că această putere economică și diplomatică în creștere s-ar dezvolta într-un rival incomod pentru interesele europene într-o regiune sensibilă. Turcia a fost acceptată ca și candidat, iar respingând-o acum ar submina credibilitatea europeană.
Argumente contra
Turcia nu este o democrație în stil european. Drepturile omului sunt în mod obișnuit abuzate. Zeci de jurnaliști se sting în închisoare, sunt frecvent încălcate drepturile în vorbirea liberă, sunt negate drepturilor minorităților, procese inechitabile, eșecul de a proteja femeile, iar Europa ar importa problema kurdă greu de rezolvat.
Argumentul economic
Argumente pro
Economia Turciei este înfloritoare. Creșterea economică din 2014 a fost de 3%, iar Turcia gestionează criza financiară globală mult mai bine decât majoritatea țărilor din UE. Finanțelor sale publice sunt invidiate în sudul Europei. Venitul pe cap de locuitor a crescut de șase ori, iar media turcă este acum mai bună decât a omologilor săi români și bulgari în UE. Numai în New York, Londra și Moscova sunt mai mulți miliardari rezidenți decât în Istanbul. Aducerea în UE ar adăuga milioane de consumatori pe piața unică.
Deasemenea, tot prin poziția sa, Turcia poate să-i permită Uniunii Europene să se aprovizioneze cu gaze și petrol, dar și rute energetice sigure, având în vedere resursele din Marea Caspică, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală. UE ar beneficia de o bună poziție logistică și comercială față de Iran, Kuweit, Irak, Arabia Saudită și Turkmenistan prin Marea Caspică.
Argumente contra
În ciuda creșterii recente, Turcia rămâne o economie subdezvoltată. PIB-ul pe cap de locuitor este mai mic decât jumătate din media UE. Intrarea Turciei în UE, ar exercita presiuni insuportabile privind finanțele Uniunii. Averea Turciei este inegal răspândită, ceea ce înseamnă că o armată de imigranți săraci ar merge spre vest, alăturându-se celor 10 milioane de turci care deja trăiesc în UE. În plus, deși Turcia a gestionat criza economică mult mai bine decât cele mai multe state membre, nu a adoptat reformele necesare, iar creșterea economică este în scădere, în timp ce șomajul este în creștere.
Argumentul Istorie, Cultură, Religie
Argumente pro
Adăugând această democrație musulmană prosperă, s-ar trimite un semnal clar că Europa este deschisă către lumea islamică. Aderarea la UE ar fi un simbol al succesului Turciei ca națiune islamică seculară și un model pentru alții, din Maroc spre Indonezia. Turcia s-a împleticit deplin în istoria Europei, deoarece otomanii au trecut Bosforul în secolul IV. Turcia este unică, dar este, de asemenea, incontestabil europeană. Aderarea la UE ar fi un catalizator pentru rezolvarea problemei kurde, precum și relațiile cu Cipru.
Argumente contra
Rădăcinile istorice și culturale ale Turciei se află în Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Ca o națiune cu majoritate covârșitoare musulmană, tradițiile culturale ale Turciei sunt fundamental diferite de cele ale Europei creștine. Interacțiunea istorică a Turciei cu Europa a fost întotdeauna ca a unui invadator exterior. Cipru este un obstacol de netrecut.
Chiar dacă nu s-a declarat oficial ca fiind un club creștin, UE și-a construit identitatea pe valori iudeo-creștine, valori care în Turcia nu sunt recunoscute.
Punând în balanță toate aceste argumente, putem înțelege ușor de ce chestiunea aderării Turciei provoacă atât de multe dezbateri. Alegerea între aderare/non aderare trebuie să ia în considerare atât avantajele și problemele pe care UE ar putea să le întâmpine, cât și faptul că o lăsare prelungită pe dinafară, ar putea conduce Turcia către căi mai puțin democratice.
Іmрοrtаnțа аdеrărіі Turсіеі lа UЕ
Turcia este o țară candidată la Uniunea Europeană și un partener strategic pentru aceasta. Economia dinamică oferă o contribuție valoroasă la prosperitatea continentului european. Evoluțiile foarte grave din regiune, în special în Siria și Irak, face cooperarea pe probleme de politică externă și mai importantă. Locația strategică a Turciei subliniază, de asemenea, importanța cooperării în continuare în domenii ale politicii de migrație și de securitate energetică. Valoarea unei astfel de cooperări este clară în lumina provocărilor considerabile generate de evoluțiile recente din Ucraina.
Turcia continuă să se implice activ în vecinătatea sa largă și este un jucător regional cheie. Consiliul a recunoscut rolul Turciei în Siria, în special cu privire la semnificativul sprijin umanitar acordat sirienilor care fug de violență peste graniță. Turcia adăpostește circa 1,7 mil. de sirieni care au fugit de războiul civil din țara lor.
Cu economia sa mare și dinamică, Turcia este, de asemenea, un partener comercial important pentru UE și o componentă valoroasă a competitivității UE prin Uniunea Vamală. UE ar trebui să se angajeze impreună cu Turcia pe extinderea și modernizarea relațiilor comerciale reciproce pentru interesul ambelor părți.
Turcia continuă să fie cel de-al șaselea partener comercial al UE, în timp ce UE este cel mai mare partener comercial al Turciei. Două din cinci produse comercializate de Turcia provin din UE și peste 70% din investițiile străine directe în Turcia vin din partea UE.
De asemenea, este esențial să se dezvolte un dialog economic activ și de anvergură. Mai departe, consolidarea cooperării energetice UE-Turcia și progresul în aderarea negocierilor ar facilita interconectarea și integrarea piețelor energetice. Cooperarea economică ar putea fi mult îmbunătățită prin deschiderea negocierilor pentru Capitolul 5 (Achiziții Publice), capitolul 8 (Concurență) și capitolul 19 (Politica socială și ocuparea forței de muncă), de îndată ce criteriile de referință necesare sunt îndeplinite de Turcia.
Turcia participă la următoarele programe comunitare: Al Șaptelea Program Cadru de Cercetare, Vămi, Fiscalitate, Programul Cadru pentru Competitivitate și pentru Inovație, Progres, Cultură, Învățarea pe tot parcursul vieții și Tineretul în acțiune. Turcia are recent încheiate sau este în curs de încheiere de noi acorduri pentru o serie de programe, inclusiv: Orizont 2020, Erasmus +, competitivitatea întreprinderilor și întreprinderi mici și mijlocii, Europa creativă, ocuparea forței de muncă și inovație socială. Turcia participă activ la Agenția Europeană de Mediu și la Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri.
Aderarea la UE continuă să fie o preferință strategică pentru Turcia. Schimbarea rapidă în dinamica globală face integrarea Turciei în UE din ce în ce mai semnificativă și esențială. Este clar că Turcia își va asuma un rol esențial într-un viitor mai puternic, mai sigur și mai stabil pentru UE.
Impactul procesului de aderare al Turciei la Uniunea Europeană
Vom încerca mai jos, să redăm câteva aspecte legate de impactul procesului de aderare al Turciei la Uniunea Europeană, atât asupra acesteia, cât și asupra Uniunii. Astfel, impactul asupra Turciei, ar putea fi sintetizat în felul următor:
Turcia ar putea atinge un nivel de prosperitate ca cel din Europa Occidentală
creșterea volumului de investiții și a productivității
cadrul juridic și cel economic caracterizate de stabilitate
asistență din fondurile UE
reducerea decalajelor economice și sociale
standard social mai ridicat
reducerea tentației de migrare în alte state UE
Procesul UE, împreună cu această schimbare și transformare, joacă un rol important în creșterea economică a Turciei. În ciuda crizei actuale, UE este în continuare cea mai mare economie din lume și cel mai important partener comercial al Turciei. Este important de reținut că angajamentul Turciei la procesul UE ca țară candidată și oportunitățile și stabilitatea asociate sunt principalii factori din spatele acestui beneficiu economic.
Pe de altă parte, este un fapt istoric că aderarea la UE va oferi, de asemenea, mai multe avantaje politice, economice, sociale și geostrategice Turciei. Procesul de aderare al Turciei la UE consolidează democratizarea și catalizează reformele conexe.
În ceea ce privește impactul asupra Uniunii Europene, putem spune că aderarea Turciei va crește dimensiunea pieței interne europene și va consolida competitivitatea UE în economia globală. Turcia va constitui un adevărat avantaj pentru Uniune, cu populația sa dinamică, poziția în regiune și cu politica sa externă vizionară și multidimensională.
Turcia contribuie la operațiunile civile și militare desfășurate de UE. Contribuțiile acesteia în acest cadru sunt, nu numai datorită statutului său de candidat pentru aderarea la UE, dar de asemenea, sunt un element al politicii sale externe multilaterale care vizează sprijinirea păcii și stabilității internaționale și regionale.
Cu poziția sa geostrategică specială și potențialul economic larg, aderarea Turciei la Uniune va aduce beneficii concrete, precum o valoare adăugată a Uniunii, iar integrarea acesteia poate să aducă în Europa o piață economică majoră, în plină dezvoltare și competitivă ca și cele din Europa de Est. Turcia poate asigura o potențială creștere economică în UE și poate regla probleme, precum îmbătrânirea forței de muncă europene printr-un avantaj demografic ce se referă la populația tânără și la forța de muncă relativ ieftină.
Concluzii
Poate una dintre provocările cele mai complicate pe care Uniunea Europeană le are de confruntat în timpul existenței sale în domeniul extinderii și politicii externe, este relația cu Turcia, care abordează o diplomație externă multi-polară în scopul de a-și consolida pozițiile în regiune și pentru a obține controlul asupra țărilor vecine, precum și pentru a-și face drum spre Uniunea Europeană. Fiind pe lista de asteptare a UE, Turcia se străduiește să obțină avantajele statutului său prelungit ca și țară candidată.
În general, atunci când se analizează relațiile Turcia-UE, imaginea se poate observa astfel: UE zâmbește prietenos față de omologul său viitor din Est, întâmpinându-l primitoare și cu generozitate să se alăture familiei, dar, în același timp, împinge Turcia înapoi invocând non-corespondența sa pe politică externă și internă, precum și localizarea geografică.
Putem avea impresia că ambele urmăresc un profit bilateral prin utilizarea reciprocă. În afară de problema energiei, politica Europei față de Turcia evocă anumite suspiciuni de a face drumul spre lumea de Est prin tratarea Turciei ca un fel de punte între Est și Vest.
Un alt lucru interesant despre candidatura Turciei se referă la beneficiile pe care le urmărește. Sunt aproape 50 de ani, de când Turcia are aspirații de a intra în UE și cu toate acestea, nu este sigură că va fi acceptată în Uniune. Turcia a încercat să-și schimbe politica interă și externă, să facă modificări la Codul penal, să dezvolte democrația, drepturile omului și să ofere libertate de exprimare, într-un cuvânt încearcă să facă totul cu privire la angajamentele UE.
Fără îndoială, Turcia beneficiază de faptul că este o țară candidată, deoarece primește o anumită cantitate de subvenții și donații de la Uniune pentru a-și duce instituțiile mai aproape de standardele europene. Și sub vălul unei astfel de standardizări se implementează o altă sarcină, care este mult mai importantă pentru Turcia, aceea de a-și consolida controlul în regiune și de a obține putere asupra Caucazului. Indirect, Uniunea Europeană se dovedește a fi un susținător financiar al Turciei.
Dacă Turcia nu ar fi beneficiat de statutul de candidat, nu ar fi niciodată de acord să meargă mai departe cu negocierile, în special neavând nici o garanție că într-o zi poate deveni un membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Acest fapt în sine poate conduce la ipoteza că nu are așteptări reale viitoare și este mulțumită cu rolul de candidat. Însă, pentru Turcia, vidul de securitate în vecinătatea sa instabilă necesită o abordare reînnoită față de Occident și, prin urmare, de UE. Unii susțin că fragilitatea situației, și anume o rată de creștere economică în scădere, un deficit mare de cont curent, investiții străine directe în scădere, precum și un sector privat cu mari datorii în valută străină, au jucat un rol important în recenta apropiere a Turciei de Europa.
UE își menține obiectivele strategice pe termen lung, în ciuda circumstanțelor politice și economice nefavorabile. De fapt, Pachetului privind Extinderea Uniunii Europene, publicat anual de Comisia Europeană, subliniază importanța politicii de extindere a UE în materie de stabilitate și securitate, precum și sporirea bunăstării. Consolidarea rolului global al UE este printre cele zece priorități menționate în Programul lui Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene pentru 2014-2019. În consecință, Turcia este încă un partener strategic important pentru UE, în ciuda problemelor întâmpinate în timpul procesului de negociere.
Un real progres în relațiile Turcia-UE poate fi realizat printr-un proces de aderare activ și credibil. Pentru a atinge acest obiectiv, părțile trebuie să nu se mai prefacă și să înceapă să se privească ca parteneri reali. Pentru UE, aceasta necesită ocuparea cu deficiențele Turciei în îndeplinirea condițiilor de aderare, mai degrabă decât cu problema Ciprului și întrebările privind compatibilitatea civilizațională. Turcia, pe de altă parte, trebuie să ia în serios aderarea la UE, în scopul de a atinge și internalizarea normelor universale și, prin urmare, să se oprească să se mai refere la criticile UE, ca la amestecarea în treburile sale interne.
Turcia poate accelera ritmul negocierilor prin avansarea în îndeplinirea criteriilor de referință, care îndeplinesc cerințele negocierii cadrului și prin respectarea obligațiilor sale contractuale față de UE. Acest lucru ar putea oferi un impuls semnificativ pentru procesul de negociere. Între timp, cooperarea între UE și Turcia ar trebui să se dezvolte în toate domeniile esențiale, în special în cele deja identificate în Agenda Pozitivă.
Bibliografie:
Duroselle J.B. și Kaspi A. (2006) „Istoria Relațiilor Internaționale, 1948-până în zilele noastre, vol. II”, București, Editura Științelor Sociale și Politice
Friedman, G. (2009) „The Next 100 Years, A forecast for the 21st century”, New York, Editura The Doubleday
Ilie, A. G. (2014) „Diplomația în relațiile internaționale contemporane”, București, Editura ASE
Malița, M. (2007) „Jocuri pe scena lumii – Conflicte, negocieri, diplomație”, București, Editura C.H. Beck
Mazilu, D. (2002) „Tratat privind teoria și practica negocierilor”, București, Editura Lumina Lex
Pistol, Gh. M. (1999) „Negocieri și uzanțe de protocol”, București, Editura Fundației „România de mâine”
Vlad, C. (2006) „Diplomația secolului XX”, Fundația Europeană Titulescu, București
***Bedrudin Brljavac, (2011), ”Turkey Entering the European Union through the Balkan Doors In the Style of a Great Power?”, Midlle Est Studies
***Camera Deputaților, Direcția Pentru Uniunea Europeană, (2015), ”Politici și orientări Europene- Sinteza activităților UE”
***Dimitar Bechev, (2011),”What does TURKEY think?”, European Council on Foreign Relations
***Eduard Soler i Lecha, (2011), ”The Conceptual Architecture Of Turkish Foreign Policy: An update in light of regional turbulence”, CIDOB•Barcelona Centre for International Affairs, 17 iunie 2011, accesat aprilie 2015
***European Commission, (2014), ”Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions-Enlargement Strategy and Main Challenges 2014-15”
*** European Commission, (2014), ”Turkey 2014 Progress Report”
*** Kati Piri, în numele Comisiei pentru afaceri externe, (2014), ”Rezoluția Parlamentului European referitoare la Raportul pe 2014 privind progresele înregistrate de Turcia”
***Lika Mkrtchyan, ” Turkey’smulti-polar diplomacy on its way to the European Union
***Neva Sadikoğlu, (2012), ”Is the EU still relevant for Turkey?”, TEPAV EU Institute
***Nilgün, Arısan, Eralp, (2014),”The Outlook for EU-Turkey Relations”, TEPAV EU Institute
***Nilgün, Arısan, Eralp, (2014),”Turkey-EU Relations in the light of the 2014 progress report-Same Old
***Song With A Different Meaning”, TEPAV EU Institute
*** Ministerul Economiei din Turcia, ”Economic Outlook”,
http://www.economy.gov.tr/portal/content/conn/UCM/path/Contribution%20Folders/web_en/Home/Economic%20Outlook/ekler/Economic%20Outlook.pdf?lve , Aprilie 2015, accesat aprilie 2015
***Republic of Turkey, Ministry for EU Affairs, Turkey’s New European Union Strategy, Determination in the Political Reform Process Continuity in Socio-Economic Transformation Effectiveness in Communication
***Republic of Turkey, Ministry for EU Affairs, (2013), ”2013 Progress Report prepared by Turkey”
*** Republic of Turkey, Ministry for EU Affairs, National Action Plan for EU Accesion Phase 1
*** Republic of Turkey, Ministry for EU Affairs, National Action Plan for EU Accesion Phase 2
*** Republic of Turkey, Ministry for EU Affairs, European Union Communication Strategy
***http://www.tepav.org.tr/upload/files/14138387520.Turkey_EU_Relations_in_the_Light_of_the_2014_Progress_Report.pdf, The Economic Policy Research Foundation of Turkey, octombrie 2014, accesat aprilie 2015
***http://www.mfa.gov.tr/synopsis-of-the-turkish-foreign-policy.en.mfa, accesat aprilie 2015
***http://en.wikipedia.org/wiki/Turkish_model, accesat aprilie 2015
***http://www.insightturkey.com/an-alternative-to-the-turkish-model-for-the-emerging-arab-democracies/articles/237, accesat aprilie 2015
***http://www.aucegypt.edu/gapp/cairoreview/pages/articleDetails.aspx?aid=150, accesat aprilie 2015
***http://www.mfa.gov.tr/i_-turkey_s-security-perspective_-historical-and-conceptual-background_-turkey_s-contributions.en.mfa, accesat aprilie 2015
***http://europa.eu/rapid/press-release_IP-13-930_ro.htm accesat mai 2015
Anexa nr. 1
Cronologie privind relațiile Uniunea Europeană-Turcia
13 iulie 1959–Turcia a solicitat asocierea la Comunitatea Economică Europeană
12 septembrie 1963–se semnează Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (Acordul Ankara), intrat în vigoare la 1 decembrie 1964
23 noiembrie 1970–semnarea, la Bruxelles, a unui Protocol Adițional, incluzând reglementările privind Uniunea Vamală, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie1973
30 iunie 1973–se semnează, la Ankara, Primul Acord de Extindere (Protocol complementar)
22 ianuarie 1982–Relațiile dintre Turcia și Uniunea Europeană au fost de facto suspendate la cerința Parlamentului European
16 septembrie 1986–Se reiau relațiile dintre Turcia și Comunitatea Economică Europeană
14 aprilie 1987–Cererea de aderare oficială a Turciei
1997-1999–Summit-ul de la Luxembourg din 1997. Candidatura Turciei este declarată eligibilă, dar oficial, statutul de țară candidată la Uniunea Europeană a fost obținut abia în 1999 în urma Consiliului European de la Helsinki
8 martie 2001– se semnează Parteneriatul pentru Aderarea Turciei, iar ca raspuns la acest document al Consiliului European, Guvernul de la Ankara a prezentat Planul Național de Adoptare a Acquis-ului și o serie de reforme legislative în scopul îndeplinirii criteriilor de aderare
17 Decembrie 2004–decizia Consiliului European de a începe negocierile cu Turcia
2005
30 iulie– Turcia a semnat Protocolul Adițional, care a extins Acordul Ankara
3 Octobrie–începerea negocierilor dintre Turcia și UE
20 October–începutul procesului de evaluare
13 October 2006–sfârșitul precesului de evaluare
2007
29 martie–Negocierile sunt deschise pe capitolul Întreprinderi și Politică Industrială
17 aprilie–amonizarea Pachetului Turciei la acquis-ul Uniunii Europene
iunie–Negocierile sunt deschise pe capitolele Control Financiar și Statistică
19 decembrie–negocierile sunt deschise pe capitolele privind sănătatea și protecția consumatorilor și rețelele transeuropene
2008
12 iunie–negocierile sunt deschise pe capitolele privind dreptul societăților comerciale și dreptul de proprietate intelectuală
18 decembrie–negocierile sunt deschise pe capitolele privind libera circulație a capitalurilor și societatea informațională și mass-media
30 iulie 2009–negocierile sunt deschise pe capitolul Impozitare
iunie 2010–negocierile sunt deschise pe capitolele privind siguranța alimentelor, politica veterinară și fitosanitară, devenind astfel cel de-al treisprezecelea capitol deschis
mai 2012– Turcia și Comisia Europeană încep implementarea Agendei pozitive în Turcia
5 noiembrie 2013–negocierile sunt deschise pe capitolul 22 privind Politica Regională și Coordonarea Instrumentelor Structurale
În decembrie 2013, Turcia semnează cu UE un Acord de Readmisie.
Anexa nr. 2
Țintele economice ale Turciei pentru perioada 2015-2017
*Valori reale
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015
Creșterea reală a PIB-ului în 2013
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015, preluat de la TURKSTAT, IMF
Anexa nr. 3
Rata de creștere economică pentru perioada 2003-2013
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015, preluat de la TURKSTAT, IMF
Anexa nr. 4
Principalii parteneri de export ai Turciei – Ianuarie 2015
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015
Principalii parteneri de import ai Turciei – Ianuarie 2015
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015
Anexa nr. 5
Opinii asupra aderării Turciei la UE – 2011
Sursa: Pew Research Center
Anexa nr. 1
Cronologie privind relațiile Uniunea Europeană-Turcia
13 iulie 1959–Turcia a solicitat asocierea la Comunitatea Economică Europeană
12 septembrie 1963–se semnează Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (Acordul Ankara), intrat în vigoare la 1 decembrie 1964
23 noiembrie 1970–semnarea, la Bruxelles, a unui Protocol Adițional, incluzând reglementările privind Uniunea Vamală, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie1973
30 iunie 1973–se semnează, la Ankara, Primul Acord de Extindere (Protocol complementar)
22 ianuarie 1982–Relațiile dintre Turcia și Uniunea Europeană au fost de facto suspendate la cerința Parlamentului European
16 septembrie 1986–Se reiau relațiile dintre Turcia și Comunitatea Economică Europeană
14 aprilie 1987–Cererea de aderare oficială a Turciei
1997-1999–Summit-ul de la Luxembourg din 1997. Candidatura Turciei este declarată eligibilă, dar oficial, statutul de țară candidată la Uniunea Europeană a fost obținut abia în 1999 în urma Consiliului European de la Helsinki
8 martie 2001– se semnează Parteneriatul pentru Aderarea Turciei, iar ca raspuns la acest document al Consiliului European, Guvernul de la Ankara a prezentat Planul Național de Adoptare a Acquis-ului și o serie de reforme legislative în scopul îndeplinirii criteriilor de aderare
17 Decembrie 2004–decizia Consiliului European de a începe negocierile cu Turcia
2005
30 iulie– Turcia a semnat Protocolul Adițional, care a extins Acordul Ankara
3 Octobrie–începerea negocierilor dintre Turcia și UE
20 October–începutul procesului de evaluare
13 October 2006–sfârșitul precesului de evaluare
2007
29 martie–Negocierile sunt deschise pe capitolul Întreprinderi și Politică Industrială
17 aprilie–amonizarea Pachetului Turciei la acquis-ul Uniunii Europene
iunie–Negocierile sunt deschise pe capitolele Control Financiar și Statistică
19 decembrie–negocierile sunt deschise pe capitolele privind sănătatea și protecția consumatorilor și rețelele transeuropene
2008
12 iunie–negocierile sunt deschise pe capitolele privind dreptul societăților comerciale și dreptul de proprietate intelectuală
18 decembrie–negocierile sunt deschise pe capitolele privind libera circulație a capitalurilor și societatea informațională și mass-media
30 iulie 2009–negocierile sunt deschise pe capitolul Impozitare
iunie 2010–negocierile sunt deschise pe capitolele privind siguranța alimentelor, politica veterinară și fitosanitară, devenind astfel cel de-al treisprezecelea capitol deschis
mai 2012– Turcia și Comisia Europeană încep implementarea Agendei pozitive în Turcia
5 noiembrie 2013–negocierile sunt deschise pe capitolul 22 privind Politica Regională și Coordonarea Instrumentelor Structurale
În decembrie 2013, Turcia semnează cu UE un Acord de Readmisie.
Anexa nr. 2
Țintele economice ale Turciei pentru perioada 2015-2017
*Valori reale
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015
Creșterea reală a PIB-ului în 2013
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015, preluat de la TURKSTAT, IMF
Anexa nr. 3
Rata de creștere economică pentru perioada 2003-2013
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015, preluat de la TURKSTAT, IMF
Anexa nr. 4
Principalii parteneri de export ai Turciei – Ianuarie 2015
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015
Principalii parteneri de import ai Turciei – Ianuarie 2015
Sursa: Economic Outlook, Ministerul Economiei din Turcia, 24 martie 2015
Anexa nr. 5
Opinii asupra aderării Turciei la UE – 2011
Sursa: Pew Research Center
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diplomatia Negocierilor Relatiile Uniunea Europeana – Turcia (ID: 139293)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.