Diplomația – Instrument de Rezolvare a Marilor Probleme Internaționale de Interes Comun Diplomația și Securitatea Generală

=== 10d90a8d625a99dec1505941fea21c8f18d6c6c6_533216_1 ===

Anii 1930 și 1931 au marcat pentru diplomația românească, dar și pentru Societatea Națiunilor, un moment deosebit de important, diplomatul român Nicolae Titulescu fiind ales președinte al forului de la Geneva. Acest eveniment s-a distins prin câteva date cu totul particulare, ce au creat un ecou deosebit în cele mai largi cercuri diplomatice și în opinia publică internațională. Complexitatea situației internaționale, în general, generată de criza economică mondială și, în special, complexitatea problematicii ce se punea în acel moment la Societatea Națiunilor, cerea alegerea ca președinte a unui om cu o capacitate politico-diplomatică deosebită.

Actul alegerii lui Titulescu ca președinte a celei de-a XI-a sesiuni a Adunării Societății Națiunilor în 1930 a întâmpinat opoziția cercurilor revizioniste de la Societatea Națiunilor. Contracandidatul său la această funcție, ministrul de externe finlandez Hjalmar Procopé era susținut doar de statele revizioniste. Personal, Nicolae Titulescu nu a recurs la nici un fel de acțiune pentru a-și asigura alegerea. În cadrul ședinței din 10 septembrie 1930, din 51 de delegații prezente, 46 de delegații au votat pentru alegerea lui Nicolae Titulescu. După cum se arăta într-un articol din ziarul „Dimineața”: „Voturile întrunite de domnul Titulescu constituie cea mai mare majoritate înregistrată vreodată, de când există Liga, la alegerea președintelui.”

Odată cu alegerea lui Nicolae Titulescu erau recunoscute implicit, dar și expres, liniile politicii externe pe care o promova România în perioada interbelică.

Aceste linii au fost cele pe care activitatea lui Titulescu s-a bazat după alegerea sa ca președinte al Ligii Națiunilor. Nicolae Titulescu conidera că diplomația constituie nu doar o metodă de a promova interesele naționale și de consolidare a relațiilor dintre țări, ci este și o metodă de a gestiona problemele internaționale. Activitatea lui Titulescu în cadrul Societății Națiunilor a conribuit la menținerea și întărirea păcii și la evitarea războaielor de agresiune, care au fost interzise. El a considerat că instaurarea unei păci solie și de durată nu este posibilă decât prin instaurarea unui climat de securitate și prin dezarmare. Titulescu a susținut în totalitate activitățile organizate în cadrul Societății Națiunilor pentru realizarea dezarmării. În concepția lui, dezarmarea constituia o condiție sine – quo – non a asigurării păcii.

Titulescu a urmărit sporirea prestigiului Ligii Națiunilor, ca asociație de state libere și egale. El a simțit ca jurist, șansa mai mare pentru România și pentru alte mici puteri de a se manifesta deplin suverane în acest for. La tribuna Ligii, Titulescu, cu imensul prestigiu de care se bucura, s-a impus ca apărător al intereselor statelor mici și mijlocii. El nu a admis regimul de „state cu interese limitate” impus chiar la Conferința Păcii de la Paris de către marile puteri, unora dintre partenerilor mai mici, inclusiv României. În viziunea sa, omenirea reprezenta o singură entitate, confruntată la urma urmelor cu un destin unic, care implică solidarizarea statelor, popoarelor, națiunilor și conlucrarea lor nestânjenită în slujba prosperității.

Problema alegerii președintelui celei de-a XII-a sesiuni a Adunării Societății Națiunilor a preocupat în mod serios cercurile politice ale forului de la Geneva.

Mai multe personalități și-au depus candidatura, între care și contele Apponyi. Delegațiile diferitelor puteri acționau în culise pentru a face să triumfe unul sau altul dintre cei care își depuseseră candidatura, orientându-se după simpatiile lor politice, dar mai ales după interesele pe care le aveau. O serie de delegații, în frunte cu aceea a Marii Britanii, a stăruit pe lângă Nicolae Titulescu pentru a-l determina să accepte pentru a doua oară președinția Societății Națiunilor. Reacția de moment a diplomatului român a fost negativă, motivând că nu dorește să încalce tradiția. Demersurile insistente ale unor delegați l-au determinat totuși pe Titulescu să declare că „dacă Adunarea, care este suverană își va manifesta voința de a fi ales, el înțelegea să se supună acestei voințe”.

În ciuda manevrelor puterilor revizioniste îndreptate împotriva candidaturii pentru a doua oară la funcția de președinte al Adunării Societății Națiunilor a lui Nicolae Titulescu, acesta a fost reales în cele din urmă, obținând un număr de 25 de voturi din 49 de votanți, contele Apponyi întrunind doar 21 de voturi.

Victoria obținută de Titulescu a avut un mare răsunet internațional. Prin această victorie se confirma încă o dată că prin politica sa externă România se afla printre principalele țări care acționau cu fermitate în frontul antirevizionist.

În cei doi ani în care a condus adunările Ligii Națiunilor și, în general, pe toată perioada cât a fost delegat al României în cadrul organizației, Titulescu și-a călăuzit activitatea după o serie de principii moderne:

Universalitatea domniei legii internaționale, ca fundament al păcii: Parte integrantă a acțiunii sale diplomatice, strădania lui Nicolae Titulescu pentru asigurarea primatului principiilor normelor de drept și justiție în relațiile internaționale a avut o contribuție importantă la întărirea legalității internaționale. Contribuția teoretică, dar și practică, a lui Titulescu la opera de codificare și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional se întemeia pe convingerea sa fermă că înscrierea unor norme obligatorii de conduită a statelor unele față de celelalte în instrumente juridice multilaterale, cu respectarea intereselor legitime ale tuturor. Nicolae Titulescu a consacrat pentru totdeauna numele României în temerara încercare de codificare a dreptului internațional, realizată sub auspiciile Ligii Națiunilor.

Contribuția adusă de Nicolae Titulescu la dezvoltarea științei dreptului internațional, în aplicarea normelor și principiilor sale la practica raporturilor interstatale, relevă trăsăturile definitorii ale gândirii sale ca promotor al forței dreptului în sfera relațiilor internaționale. Dreptul internațional din perioada interbelică, cu pivotul său reprezentat de Pactul Ligii Națiunilor, a avut în Nicolae Titulescu un foarte mare apărător. Astfel, el susținea întărirea Pactului Ligii Națiunilor printr-un sistem de acorduri regionale de securitate fără a împieta asupra principiului indivizibilității păcii. În viziunea lui Titulescu, securitatea colectivă reprezenta un sistem politic și juridic la baza căruia trebuia să stea acordurile regionale și Pactul Ligii ca principale mijloace de drept internațional. Pentru a pune în practică aceste deziderate, marele diplomat român a desfășurat o activitate diplomatică perseverentă, urmărind realizarea acestui sistem al securității colective, mai ales în relațiile României cu țările vecine (Mica Antantă și Înțelegerea Balcanică).

In ceea ce privește relația dintre dreptul intern și cel internațional, Titulescu credea că legile care guvernează statele se integrează în două sfere distincte, dar conjuncte: dreptul intern, produs al dreptului de guvernare a statului asupra supușilor săi, și dreptul internațional, produs al contractului încheiat între voințe libere și egale. Cele două sfere au un conținut variabil, iar dreptul internațional prezintă tendința din ce în ce mai accentuată să absoarbă materiile care figurau la început în sfera dreptului intern. Caracterul de sine stătător al celor două ordini juridice rezultă din natura deosebită a raporturilor pe care le reglementează. De aceea, N. Titulescu a respins atât teoria monistă a primatului dreptului internațional, cât și teza primatului dreptului intern. El s-a situat ferm pe pozițiile doctrinei dualiste.

Forța dreptului și repudierea violenței: Partizan convins al necesității întăririi legalității internaționale și al universalizării domniei dreptului în raporturile dintre state, Nicolae Titulescu s-a preocupat permanent de căile consolidării ordinii de drept în viața internațională.

Suveranitatea și independența națională: În concepția marelui diplomat, suveranitatea era un atribut fundamental al statului, care-și păstrează deplina valabilitate și viabilitate. El îi combate pe cei care susțineau că suveranitatea și sentimentul național ar fi obstacole în calea păcii, argumentând că „în starea actuală de lucruri, a preconiza drept rețetă a unei păci permanente abolirea suveranității înseamnă nu numai a preconiza o soluție imposibilă (…) ci aruncarea lumii în haos și anarhie”.

Principiul integrității teritoriale a statelor: Din punct de vedere juridic, acest principiu se bazează pe integritatea teritorială a statelor, are o mare semnificație pentru apărarea integrității teritoriale a României, ca și a altor state, și constituie o altă latură a activității lui N. Titulescu. Integritatea teritorială este, cum considera Titulescu, o consecință firească a suveranității statului și implică puterea deplină și exclusivă asupra unui spațiu geografic determinat.

Principiul integrității teritoriale a statelor semnifică deopotrivă dreptul statului la inviolabilitatea și intangibilitatea teritoriului asupra căruia își exercită suveranitatea și obligația celorlalte state de a respecta acest drept, adică de a se abține de la folosirea forței asupra integrității teritoriale a statului respectiv. Acest principiu a fost consacrat în articolul 10 din Pactul Societății Națiunilor, în care se stipula obligația membrilor acesteia „să respecte și să apere, împotriva oricăror agresiuni exterioare, integritatea teritorială și independența politică prezentă a tuturor membrilor Ligii.”

Principiul respectării tratatelor internaționale: Reprezintă un principiu foarte vechi din dreptul internațional și este cunoscut ca Pacta sunt servanda. Esența sa constă în respectarea și executarea cu bună-credință a tratatelor în vigoare, în scopul menținerii ordinii de drept pe care ele o consacră, a păcii și securității internaționale.

N. Titulescu acorda o mare însemnătate tratatelor și acordurilor internaționale încheiate de la egal la egal, subliniind necesitatea respectării acestora cu bună-credință. În concepția sa, tratatele internaționale constituiau instrumente juridice generatoare de drepturi și obligații pentru părțile în cauză, care nu puteau fi încălcate sau denunțate unilateral.

Diplomația – instrument de rezolvare a marilor probleme internaționale de interes comun: Diplomația și securitatea generală: Titulescu și-a dezvoltat concepțiile asupra dezarmării cu prilejul dezbaterii acestei probleme în cadrul forului de la Geneva, al conferinței dezarmării, al rapoartelor trimise în țară. În concepția sa, pacea nu putea fi consolidată decât prin înlăturarea instrumentelor de purtare a războiului. În acest sens, el spunea: „Dezarmarea, sau, mai curând, pentru a întrebuința expresia tehnică corectă, limitarea armamentelor, este o absolută necesitate a păcii.”, exprimându-și convingerea că Societatea Națiunilor nu va întârzia să facă un progres în această direcție. Titulescu a militat pentru concilierea punctelor de vedere opuse ale statelor în problema dezarmării și a altor chestiuni internaționale, pentru apropierea între state și dezvoltarea încrederii și colaborării dintre ele. Pentru traducerea efectivă în practică a viziunii sale despre dezarmare, el a încercat să scadă controversele dintre Franța și Marea Britanie privind prioritatea tezei dezarmării sau securității.

Totodată, Titulescu a sprijinit Conferința navală de la Londra din 1930, exprimându-și satisfacția pentru rezultatele obținute de ea în cadrul acțiunii de limitare generală a înarmărilor.

În condițiile în care Pactul Briand-Kellogg a interzis războiul ca instrument de politică națională, stipulând expres obligativitatea statelor, inclusiv a celor care nu erau membre ale Ligii Națiunilor, de a nu purta război de agresiune și de a rezolva diferendele dintre ele prin mijloace pașnice, securitatea statelor și dificila problemă a dezarmării au primit noi impulsuri favorabile, menite a le crea cadrul optim de rezolvare.

Societatea Națiunilor a încercat să realizeze o cooperare și o apropiere între națiuni, să stabilească principii și reguli noi în dreptul internațional și să realizeze deziderate precum pacea și securitatea mondiale.

Nicolae Titulescu a fost cea mai prestigioasă prezență românească la Geneva, dar nu singura, căci alături de el au fost prezenți la tribuna Societății Națiunilor numeroși oameni politici și de cultură, în calitate de funcționari, experți și mesageri ai științei și culturii române.

În istoria relațiilor internaționale, capitolul ce s-a chemat Liga Națiunilor a ocupat un loc distinct pe linia strădaniilor pentru triumful principiilor securității generale, iar Nicolae Titulescu s-a impus ca unul dintre străluciții interpreți și reprezentanți ai spiritului Genevei.

Bibliografie:

Bold, E., Diplomația de conferințe, Editura Junimea, Iași, 1991

Grecescu, I., Nicolae Titulescu, Editura Politică, București, 1980

Iacobescu, M., România și Societatea Națiunilor (1919-1929), Editura Academiei R.S.R. București, 1988

Malinschi, V., Economia, dreptul și diplomația în viziunea lui Nicolae Titulescu, Editura Academiei R.S.R., București, 1985

Năstase, A., Nicolae Titulescu: Contemporanul nostru, Ediția a doua, revizuită și adăugită, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2002

Potra, G., Turcu, C.I., Pledoarii românești pentru pace. Politica și pacea în „Magazin istoric”, anul XVI, nr.2 (179), februarie 1982

Turcu, C.I., Voicu, I., Nicolae Titulescu: În universul diplomației păcii, Editura Politică, București, 1984