Diplomatia Chineza In Perioada Razboiului Rece

UNIVERSITATEA „AL. I. CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL – POLITICE

DEPARTAMENT ȘTIINȚE POLITICE, RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific

Asist.univ.dr.

Silviu-Petru Grecu

Absolvent

Vlăduț Șaramet

2012

UNIVERSITATEA „AL. I. CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL – POLITICE

DEPARTAMENT ȘTIINȚE POLITICE, RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

Diplomația Chineză în perioada Războiului Rece

Coordonator științific

Asist.univ.dr. Silviu-Petru Grecu

Absolvent

Vlăduț Șaramet

IAȘI

2012

Diplomația Chinezã în perioada Rãzboiului Rece

Argument……………………………………………………………………………………………………. pag. 1

I.Delimitãri conceptuale și perspective teoretice……………………………………..pag. 3

I.1. Perspective istorice și conceptuale………………………………………………………………pag. 3

I.2. Funcții și tipuri de activitãți diplomatice………………………………………………………pag. 8

I.3. Școli diplomatice………………………………………………………………………………………pag. 15

I.I. Politica internã în spațiul chinez………………………………………………….pag. 24

2.1. Sistemul politic chinez-o privire de ansamblu………………………………………………pag. 24

2.2. Partide Politice în spațiul politic chinez……………………………………………………….pag. 32

2.3. China în contextul internațional…………………………………………………………………..pag. 37

III. Politica externã a Chinei în perioada 1945-1989…………………………………………….pag. 40

3.1. China și alianța cu URSS ( 1949)………………………………………………………………..pag. 44

3.2. China și relațiile cu România………………………………………………………………………pag. 48

3.3. Rolul Chinei în Conflictele din Orient………………………………………………………….pag. 52

3.4. Relațiile diplomatice dintre China și URSS în timpul Rãzboiului Rece……………pag. 54

IV. Stabilirea relațiilor diplomatice cu SUA ( 1979)……………………………………………pag. 54

4.1. Vizita lui Nixon și Comunicatul de la Shanghai ( 1972)…………………………………pag. 59

4.2. Rolul lui Kissinger în câștigarea încrederii Beijingului…………………………………..pag. 65

4.3. China la sfârșitul Rãzboiului Rece……………………………………………………………….pag. 69

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………pag. 73

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………..pag. 75

Argument

În fiecare stat există structuri specializate și instituționalizate, dispunând de personal calificat, care este denumit generic serviciu diplomatic, în măsură să pună în aplicare politica externă a guvernului respectiv. Identificând funcțiile principale îndeplinite de mecanismele diplomatice, devine evident că ele se referă atât la implementarea cât și la elaborarea politicii externe. Diplomația ca activitate guvernamentală se referă nu numai la un instrument specific de implementare a politicii externe, dar și la întregul proces de elaborare și implementare a acestuia.

Negocierea este, probabil, cea mai importantă funcție a mecanismelor diplomației. Aceasta acoperă o varietate largă de activități, de la simpla consultare – cunoscută sub numele de schimb de vederi – până la negocieri detaliate pe domenii specifice. Diplomații profesioniști pot îndeplini rolul principal în cadrul negocierilor sau pot îndeplini un rol de sprijin de specialitate, în situația în care liderii politici se implică personal sau dacă sunt utilizați trimiși sau reprezentanți speciali. În situațiile în care statele solicită acordul unor alte state sau implicarea unei terțe părți, diplomația constituie modalitatea tehnică prin caresă se oficializeze acordurile respective. Capacitatea de a convinge alte părți este un element central al diplomației. În anumite probleme, convingerea însăși poate fi suficientă, dar uneori o anumită presiune politică poate fi necesară spre a convinge părțile implicate să accepte compromisuri și să-și ajusteze pozițiile inițiale. Această presiune poate lua forme variate, incluzând impunerea de limite de timp pentru negocieri, căutând să se izoleze cealaltă parte, din punct de vedere diplomatic, sau, în situații extreme, amenințând cu ruperea relațiilor diplomatice.

Lucrarea de fațã își propune sã analizeze rolul pe care l-a avut activitatea diplomaticã în dinamica unui conflict intrenațional: rãzboiul rece. Este legtim sã ne întrebãm dacã relațiile diplomatice au amprentat asupra dinamicii acestui conflict, dacã negocierile au afectat cursul acestuia. Ȋn acest scop am ales sã studiem relațiile diplomatice chineze în perioada rãzboiului rece. China, așa cum ne aratã istoria, s-a aflat nu de puține ori, într-un impas atunci când interesele sale au fost în discordanțã cu ideologia dupã care se ghida.

Am dedicat primul capitol al lucrãrii delimitãrilor conceputale și perspectivelor teoretice ale diplomației. În primul subcapitol am amintit câteva definiții oferite diplomației de diferiți autori, și bineînțeles câteva lămuriri cu privire la distincția dintre diplomație și alți termeni, precum diplomatica și politica externă, de exemplu, și am adus la cunoștință și o mică parte din istoria diplomației. Am analizat cele cinci funcții ale diplomației: consilierea politică, colectarea informației, negocierea, reprezentarea și asigurarea serviciilor consulare, dar și alte două funcții adăugate de unii autori la cele cinci, și anume cea de realizare a politicii externe a statului, respectiv cea de promotor al apropierii și cooperării dintre state.

Capitolul al doilea conține câteva considerații legate de politica internã din spațiul chinez dupã cel de-al doilea rãzboi mondial. Am încercat sã oferim o viziune de ansamblu asupra sistemului politic chinez din acea perioadã și din prezent fãrã a pierde din vedere rolul consultativ al partidelor politice. Ȋn finalul capitolului am efectuat o scurtã prezentare a poziției statului chinez începând cu proclamarea Republicii Populare Chineze.

Ȋn capitolul al treilea am tratat problema politicii externe a Chinei în perioada 1949-1989 având în vedere alianța cu URSS, relațiile cu România și implicarea Ȋn conflictele din Orient.

Ultimul capitol conține o trecere în revistã a relațiilor diplomatice dintre SUA și RPC. Astfel, am considerat necesarã analiza impactului pe care vizita președintelui american Richard Nixon a avut-o asupra îmbunãtãțirii relațiilor sino-americane, precum și rolul jucat de unul din diplomații de talie mondialã Henry Kissinger în stabilirea acestor relații. Ȋn final am avut Ȋn vedere situația Chinei la sfârșitul rãzboiului rece.

Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii.

I. Diplomația: delimitări conceptuale și perspective teoretice

1.1 Perspective istorice și conceptuale

Stabilirea și menținerea relațiilor dintre state au impus apariția unei anumite activități, desfășurate de organele care reprezintă statul în relațiile internaționale, activitate care poartă denumirea de diplomație. Conceptul de diplomație este echivalent cu acela de dialog; diplomația ca metodă este opusă războiului și în general politicii de forță, pentru că diplomația este îndreptată spre găsirea acordului și se realizează prin mijloace pașnice – ceea ce înseamnă că războiul și alte activități care presupun recursul la forță sunt excluse din sfera de activitate a agenților diplomatici. De îndată ce s-au întreprins acțiuni de război, încetează relațiile diplomatice normale – inter arma silent legates.

Pe de altă parte, diplomația nu trebuie redusă la dreptul internațional, pentru că ea nu este o categorie normativă (un corp de reguli), ci una dinamică (de acțiune); diplomația se bazează pe dreptul internațional, dar nu numai pe acesta, pentru că realizarea ei presupune, într-adevăr o conformare față de dreptul internațional, dar are în vedere și voința politică a statelor în cauză de a soluționa o problemă, de a colabora între ele – astfel că cele două instituții nu se pot identifica între ele.

Caracteristicile diplomației:

Categorie politico-juridică, al cărei obiect este reprezentat de relațiile pe care un stat le întreține cu alte state;

Conceptul diplomației: dialogul – identificarea acordului, a unui interes comun, prin mijloace pașnice;

Metodele specifice:

negocieri, consultări, schimb de vederi, corespondență;

acomodarea unor conflicte de interese: formularea termenilor de soluționare a acestui conflict;

manifestarea constinuă a disponibilității spre dialog – „refuzul de a închide ușa”;

flexibilitatea în identificare soluțiilor

Finalitatea diplomației: atingerea unor obiective ale statului legate de relațiile cu alte state.

În Manuel practique de protocole, J. Serres susține că diplomația guvernează raporturile între state. Conform autorului, „aceasta este arta de a atrage simpatiile pentru țara sa și de a înconjura de prieteni, care să-i protejeze independența, și, de asemenea, de a regla în mod pașnic conflictele internaționale”. Obiectul diplomației este, pe baza utilizării metodelor pașnice și a practicii concilierii, de a strânge legăturile unei țări cu guvernele aliate, de a dezvolta relații amicale cu țările neutre și de asemenea, de a ține la respect guvernele ostile.

Diplomația este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani încoace, știința raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoașterea cărților, a vărstei și autenticității lor.

Este important să facem distincția intre diplomație și politica externă. Aceasta din urmă reprezintă ansamblul obiectivelor pe care și le propune un stat in Relațiile Internaționale și al mijloacelor folosite pentru îndeplinirea lor.

Din perspectivă macro-socială, diplomația este un proces de comunicare care asigură funcționarea conflictelor dintre state și actori non-statali, prevenirea crizelor și în mod special a războiului prin dialog și negociere.

Din perspectivă micro-socială, diplomația facilitează înțelegerea statelor în cadrul sistemului global; de asemenea, asigură manifestarea sa în calitate de instrument politic, ajutând astfel la elaborarea și implementarea politicii externe. De aceea, poate fi folosită direct în raporturile cu alți actori internaționali(în acest caz intră în funcțiune diplomația pură sau propriu-zisă); dacă însă comunică altor actori mesaje cu privire la amenințarea și folosirea altor instrumente de putere, precum cele economice, informaționale, militare, vorbim de manifestarea diplomației mixte.

În literatura de specialitate din țara noastră, diplomația este definită ca o „activitate oficială a organelor de stat pentru relații externe și în primul rând a diplomaților, desfășurată prin tratative, corespondență și alte mijloace pașnice, pentru înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor și intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor.”

Diplomația este privită prin întrepătrunderea și inflența mai multor aspecte. De exemplu, diplomația poate fi privită în același timp ca știință, artă și activitate.

Privită ca știință, diplomația studiază relațiile juridice și politice ale diferitelor state, precum și interesele ce le generează. Tot ca știință, diplomația trebuie concepută și ca activitate ce este desfășurată de către specialiști și pe această bază emit idei, concepții, principii, norme, ce vizează conducerea și desfășurarea Relațiilor Internaționale.

Ca artă, pune la dispoziție modalități, despinderi, un set de activități personale ce premit înfăptuirea în mod optim a orientărilor și obiectivelor de politică cu alte state sau cu organizații internaționale. Cu alte cuvinte, diplomația urmărește administrarea afacerilor externe, implică aptitudini de a ordona și de a conduce negocierile politice dar si de altă natură. Este vorba de abilitatea de a găsi, de a folosi metode și procedee adecvate pentru a pune de acord sisteme de interese diferite, de a asigura cooperarea pe diferite planuri, de a aplana sau rezolva unele diferențe apărute la diferite nivele.

Ca activitate, diplomația înseamnă conducerea raporturilor unui stat cu un alt stat, sau cu alte grupuri de state, prin intermediul unor căi și mijloace oficiale. În acest caz, sunt cuprinse activitățile agenților diplomatici, ale MAE, ale șefilor de stat și guverne, ale grupurilor parlamentare, sau alte persoane ce desfășoară o serie de activități pe planuri politice și externe generale. Tot ca activitate, diplomația acționează prin intermediul unui set de mijloace specifice, și în primul rând, al negocierilor pentru realizarea practică a politicii statului în toată gama relațiilor externe a relațiilor internaționale.

Istoric

În anii `70 ai secolului XX s-a descoperit cel mai vechi document diplomatic. Este vorba de o scrisoare redactată pe o tăbliță de lut cu 4500 de ani în urmă. Expeditorul documentului provenea din regatul Ebla, undeva în Orientul apropiat de astăzi. Destinatarul era regatul Hamazi, aflat în partea de Nord a Iranului. Acest act diplomatic străvechi ilustrează existența unui sistem diplomatic funcțional, a unui protocol diplomatic. În cadrul acestui protocol sunt incluse și formule convenționale de adresare, este acordat un statut egal părților. De asemenea, se indică existența unei organizări interne aptă pentru elaborarea și aplicarea politicii externe, cunoașterea și folosirea normelor, existența unei arhive cuprinzând documente emise de autoritatea politică, ca și funcționarea unui sistem de acordarea reciprocă de daruri.

Termenul de diplomație își are originea la grecii antici, de unde a fost preluat, intrând apoi în vocabularul politic și diplomatic modern. Cuvântul „diplomație” vine de la grecescul diplóô (dublez) care desemna acțiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă.

Termenul de diplomație a fost folosit în limba engleză încă din 1645. Conform lui Mircea Malița, în lucrarea Diplomația(școli și instituții), în 1693 Leibnitz publica Codex Juris Gentium Diplomaticus, iar în 1726, Jean Dumont, culegerea de tratate și documente intitulată Corps universel diplomatique du droit du gens, dar, în ambele cazuri, termenul avea un sens îngust, pentru că ambele lucrări erau doar colecții de tratate și documente. Dar având în vedere faptul că problemele în discuție priveau relațiile internaționale , termenul a început să ia un nou sens în care, de altfel, s-a și difinitivat – titlurile diplomaticus și diplomatique erau aplicate pentru un ansamblu sau colecții și documente de stat originale și de aici s-a produs extinderea și față de funcționarii legați de asemenea activități. Potrivit lui Satow, expresia de diplomație, în sensul actual, a fost folosită, pentru prima dată în Anglia, în 1787.

În secolul al XV-lea lua ființă instituția reprezentanței diplomatice permanente – în 1455 avusese loc desemnarea de către ducele din Milano, Francesco Sforza, a unei misiuni permanente la Genova, urmată 5 ani mai târziu de o acțiune similara a ducelui de Savoia – care s-a răspândit curând aproximativ în întreaga Europă.

Dezvoltarea misiunilor permanente a făcut necesară apariția unei noi categorii de reprezentanți pe plan extern ai statului(officials), numiți diplomați. Termenul de diplomat, ca și cel de diplomație nu au intrat însă în uzul general decât spre sfârșitul secolului XVIII. Cu toate că arta diplomației este tot atât de veche pe cât sunt și raporturile oficiale dintre state, această categorie de reprezentanți, așa cum sunt numiți în prezent trimișii diplomatici, ia ființă odata cu permanentizarea legațiilor.

În limba română, termenul de diplomație, în sensul de document în accepțiunea veche – diplomă/ hrisov – îl întânim la începutul secolului al XVIII – în Hronicul româno-moldovalahilor a lui Dimitrie Cantemir – iar ca termen de drept internațional și de politică externă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Termenul diplomat în accepțiunea pe care i-o dăm astăzi, apare pentru prima dată în Vocabularul franțezo-românesc, din 1840, cu sensul de persoană „care cunoaște diplomația, se îndeletnicește cu diplomația, se află în diplomație”. Până la unirea Țărilor Române, diplomația noastră a fost exercitată de domni, limitată ca spațiu(secolele XV-XVI, când Principatele Române au fost vasale Înaltei Porți). După câștigarea independenței de stat, diplomația va fi o instituție cu caracter permanent.

1.2. Funcții și tipuri de activități diplomatice

Conținutul diplomației se găsește prioritar în funcțiile care trebuie îndeplinite, contribuind în ponderi diferite ministerele de externe, misiunile diplomatice, de unde și suprapunerea în mare măsură a funcțiilor diplomației cu funcțiile misiunii diplomatice.

Analizând diplomația pură, care este un important instrument politic, desprindem funcțiile sale și implicit rolul lor în elaborarea și aplicarea politicii externe. Aceste funcții sunt:

colectarea de informații

consilierea politică

reprezentarea

negocierea

asigurarea de servicii consulare.

În ceea ce privește primele două funcții, colectarea de informații și consilierea politică, acestea sunt în practică mai greu de diferențiat. Informațiile numeroase provenite din surse oficiale(rapoartele guvernelor din țările respective, mass-media locală) și din surse neoficiale(contactele personale cu elita locală, relațiile cu membrii corpului diplomatic, cu reprezentanții diplomatici ai altor state acreditați în țara respectivă) reprezintă o sarcină de bază a diplomației din țările respective. În ceea ce-i privește pe diplomați, aceștia, cunoscând țara gazdă, trimit rapoarte acasă, în care interpretează informațiile culese în funcție de importanța lor.

Dacă diplomații profesioniști, împreună cu atașații diplomatici, elaborează politica externă plecând de la informațiile culese, ambasadele o aplică cu ajutorul reprezentării, negocierii și serviciilor consulare. Astfel, în ceea ce privește cea de-a treia funcție, de obicei numele țării, mărimea acesteia, oferă o reprezentare simbolică parțială asupra relațiilor cu țara respectivă. De aceea, ambasadorul și personalul diplomatic au obligația de a participa activ la evenimente, festivități organizate de țara gazdă, dovedind cu aceste ocazii existența unor relații bilaterale bune. Totodată, creșterea sau scăderea numărului de diplomați sau atașați diplomatici indică apariția unor probleme în cadrul relațiilor diplomatice dintre aceste state.

Ambasadorul reprezintă guvernul țării sale față de autoritățile țării unde a fost trimis. El este dotat cu autoritatea necesară pentru a vorbi în numele său, bază indispensabilă a oricărei negocieri. Însărcinat cu a primi și cu a transmite comunicările care se schimbă între cele două guverne, el este intermediarul permanent și sigur al raporturilor dintre state, ca și sursă oficială de a obține toate informațiile privind propria sa țară.

Reprezentarea se face și la diverse niveluri. În ultimul timp, s-a extins diplomația la nivel înalt prin întâlnirile șefilor de state și guverne. În unele cazuri, aceste întâlniri s-au instituționalizat, devenind periodice, cum este cazul celor la nivel de șefi de stat și de Guvern din Grupul celor șapte țări industrializate principale: SUA, Canada, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franța și Italia) care se întâlnesc anual.

Funcția de reprezentanță a diplomației se regăsește încă din Antichitate, dar în mod concret din momentul în care ființează reprezentanțe diplomatice cu caracter permanent. Această noțiune de „reprezentanță” este complexă și cuprinde toate activitățile, atât bi- cât și multilaterale care interesează un stat. Ea îmbracă mai multe forme: reprezentanță generală și specifică.

Reprezentanța generală are loc prin activitatea șefilor de state și de guverne, a miniștrilor de externe, a misiunilor diplomatice și vizează toate domeniile de activitate ale unui stat în raporturile cu alte state și organizații internaționale.

Reprezentanța specifică vizează numai un segment al Relațiilor Internaționale, iar ca exemple pot fi amintite reprezentanța economică, comercială, culturală.

Funcția de reprezentanță presupune în fapt un act de împuternicire din partea statului său și are caracter de acțiune oficială și nu particulară. Ambasadorul oricărui stat este împuternicit printr-o scrisoare de acreditare, iar diferiți delegați la negocieri, la conferințe internaționale, sunt împuterniciți de stat prin documente numite „depline puteri”.

Reprezentarea intereselor unui stat presupune un punct de vedere oficial al statului și nu sunt admise păreri personale. Această reprezentare oficială presupune mai multe forme, mai multe mijloace. De reținut dintre acestea: 1. misiunile diplomatice; 2. misiunile consulare; 3. trimișii speciali; 4. trimișii extraordinari; 5. diplomația la nivel înalt; 6. diplomația parlamentară; 7. diplomația prin intermediul unor partide politice.

În ceea ce privește funcția de negociere, aceasta cuprinde atât faza simplă de consultare cât și pe cea de consultare detaliată pe domenii specifice. În cadrul negocierilor, ambasadorul are rolul principal. Când la negocieri participă lideri politici, ambasadorul îndeplinește funcția de sprijin în specialitate. Ambasadorul asigură modalitatea tehnică atunci când se solicită acordul altor state sau participarea unei terțe părți. Folosirea convingerii ca modalitate principală în negociere nu este uneori suficientă pentru a asigura succesul medierii diplomatice. Alteori, presiunile politice pot convinge părțile aflate în dialog. Aceștia ajung să-și ajusteze poziția inițială sau acceptă compromisuri. În alte contexte, se impun limite de timp pentru negocieri, izolând astfel din punct de vedere diplomatic una dintre părți, sau în situații limită, rupând relațiile diplomatice.

Negocierea presupune ajungerea la acorduri bilaterale și în acest caz multe păreri consideră negocierea ca fiind sinonimă cu diplomația. Funcția de negociere de altfel, este legată de ideea de înțelegere și colaborare, servind în același timp scopului comun al părților contractante. În ultimii ani, se observă în unele cazuri o anumită diminuare a importanței funcției de negociere. Cauza o constituie încercarea de realizare de către mai multe state a unor reglementări prin tratate și conveții de durată pentru problemele din domenii foate variate.

Cu privire la cea de-a cincea funcție, și anume asigurarea serviciilor consulare, aceasta impune două tipuri de activitate:

a. de protejare a propriilor cetățeni aflați în străinătate și de înregistrare a cererilor de emigrare ale cetățenilor din țara gazdă; aceste acțiuni se pot desfășura separat de acțiunile din ambasadă;

b. organizarea de activități comerciale prin susținerea relațiilor economice cu țara-gazdă, activități desfășurate în mod considerabil în ultimii ani.

Pe lângă aceste funcții, unii autori mai adaugă alte două, și anume funcția de promovare a politicii externe a statului și cea de promotor al cunoașterii și apropierii dintre state.

1. Funcția de îndeplinire a politicii externe a statului. Politica externă a statului se încadrează și ea în politica generală și, în consecință, trebuie să concure la realizarea obiectivelor pe care și le propune un stat în domeniul relațiilor politice, economice, culturale, militare și de altă natură, inclusiv la participarea la rezolvarea unor probleme cu carater zonal sau global.

Pentru diplomație, se impune o adevărată artă, în sensul deciziei de a participa la o serie de activități, dar de a-și apăra în același timp interesela naționale, recurgând la folosirea de mijloace și tehnici adecvate în acest scop.

În realizarea politicii externe, rolul principal revine diplomaților de carieră. Ambasadorul ideal, după unele aprecieri, trebuie să fie o persoană stăpânită de rațiune, și nu de pasiuni, iar în conducerea politicii externe, trebuie să subordoneze pasiunii, rațiunea. Teoria diplomatică prezintă rolul ambasadorului ideal în funcție de atașamentul față de o serie de canoane de judecăți, dar presupune și respectarea tradiției diplomatice pentru a se ajunge la rezultate adecvate.

2. În ceea ce privește funcția de promotor al cunoașterii reciproce, apropierii și cooperării între state, aceasta se referă la promovarea dezvoltării unor raporturi mai bune între state, la menținerea unei atmosfere de conlucrare și la prevenirea conflictele dintre ele. Calitatea raporturilor dintre două țări poate fi influențată prin calitatea diplomației lor. Vocația naturală a diplomației este nu numai menținerea păcii și înțelegerii între state, ci și îmbogățirea continuă a relațiilor dintre ele cu noi elemente de colaborare în domenii precum economic, cultural, științific. Funcția de cooperare internațională a diplomației a luat o amploare deosebită în perioada postbelică. În prezent, când perioada Războiului Rece a fost depășită, când omenirea se confruntă în continuare cu probleme complexe, diplomației îi revin răspunderi istorice foarte mari. Începe o nouă eră a cooperării internaționale, cu cerințe uriașe pentru diplomația statelor. Această funcție presupune un set de obiective, între care de a vaghea la respectarea drepturilor, a intereselor și demnității statale, realizând de fapt gestionarea afacerilor externe, care devine din zi în zi tot mai complexă.

Această funcție se ocupă de diversificarea rapoturilor externe pentru a putea realiza atât obiectivele politicii externe, de a apăra interesele naționale, dar și a contribuției la procesul dezvoltării economico-sociale la adaptarea mersului său național la tendințele zonale sau globale.

Promovarea intereselor naționale trebuie să fie punctul forte al acțiunilor fiecărei misiuni diplomatice și se realizează prin intermediul negocierilor, al demersului, diplomației într-o problemă sau alta pe lângă instituțiile sau organismele adecvate. Totodată, negocierea înseamnă apărarea intereselor proprii ale statului, dar nu prin negarea intereselor celuilalt stat.

Diplomația poate fi clasificată în funcție de mai multe criterii:

1. după domeniul de activitate

a. diplomația politică: prin acest tip de diplomație se urmărește promovarea intereselor politice ale unui stat sau grup de state în scopul guvernării securității lor, apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor, în acest mod apelându-se la dezvoltarea unor bune relații cu alte state sau grupări de state, la cele mai diverse niveluri, convenirea de acțiuni comune, desfășurarea de negocieri pentru menținerea păcii și stabilității in diverse zone și în lume.

b. diplomația economică: se referă la reprezentarea intreselor economice ale statului și agenților economici în străinătate, negocieri pe teme economice, încheierea de tratate multilaterale și bilaterale în materie. În ultimul timp, se observă că diplomația economică îmbracă și formele: „diplomația dezvoltării”, „diplomația resurselor”, „diplomația integrării economice”, „diplomația mediului” etc.

c. diplomația culturală: prin aceasta se urmărește întărirea – pe cale bilaterală sau multilaterală – a cooperării internaționale în domeniul culturii, ocrotirii și îmbogățirii patrimoniului cultural al omenirii. O definiție este oferită de Milton C. Cummings, care descrie diplomația culturală ca pe „un schimb de idei, informații, valori, sisteme, tradiții, convingeri, și alte aspecte ale culturii, cu intenția realizării unei înțelegeri mutuale”. Schimbul poate avea loc în numeroase domenii, precum artă, sport, literatură, muzică, știință și economie, iar acest schimb implică comunicare și respect între culturile implicate, bazate pe o înțelegere a respectivelor valori și o susceptibilitate redusă în privința stereotipurilor.

d. diplomația științifică: prin ea se urmărește întărirea legăturilor și cooperării între comunitățile oamenilor și instituțiilor de cercetare din anumite zone, ca și din întreaga lume.

e. diplomația militară: reflectă ansamblul acțiunilor și mijloacelor utilizate pentru realizarea anumitor scopuri în domeniul militar sau al prevenirii războiului nuclear, așa cum se urmărește prin diplomația atomică.

f. diplomația socială: urmărește edificarea unui nou profil de diplomație, pe baza vechii vocații a profesionismului specializat în stabilirea de relații, dialog și negocieri, realizând interacțiuni între entitățile vieții internaționale.

2. după forma de reprezentare:

a. guvernamentală: prin acesta tip de diplomație, agenții economici sau alte persoane împuternicite, au capacitatea de a reprezenta și angaja statele în realizarea unor obiective ale politicii externe.

b. integrată: vorbim de diplomație integrată atunci când unele instituții sau organisme internaționale guvernamentale au capacitatea de a reprezenta și angaja instituțiile respective, precum și țările membre, așa cum procedează în prezent Comisia Europeană.

c. neguvernamentală: prin care reprezentanții unor instituții non-guvernamentale (ONU) desfășoară acțiuni pe plan internațional, fără a angaja guvernele.

d. personală: prin aceasta, contactele și discuțiile între două sau mai multe persoane în forță politică pot determina acțiuni pe linie guvernamentală.

3. după spațiul de desfășurare:

În mod practic, se poate vorbi de diplomația bilaterală, în cazul raporturilor la care participă două state sau organizații, și multilaterală, care se realizează atunci când participă participă un număr mai mare de state prin intermediul unor conferințe, organizații sau programe internaționale. Acest ultim tip de diplomație îmbracă și unele forme specifice cum ar fi „diplomația triunghiulară” sau „diplomația trilaterală” care ar putea desemna acțiunile întreprinse de state din aceeași zonă geografică, posibil cu frontiere, în vederea organizăriiunor acțiuni de cooperare în cadrul trilateral așa cum au apărut „triadele”: România-Polonia-Ucraina, România-Bulgaria-Turcia. În cadrul diplomației multilaterale se desfășoară numeroase acțiuni diplomatice la nivel subregional, interregional, regional și planetar, în acest ultim caz, un rol aparte revenind ONU.

4. după timpul de desfășurare

Orice activitate diplomatică presupune un cadru de desfășurare, prezența unor organisme specializate, care să aibă imaginea a tot ceea ce presupune munca diplomatică ca atare. Privită din acest unghi, diplomația poate fi permanentă și ad-hoc.

Diplomația permanentă presupune reprezentanțe diplomatice în statele cu care se mențin relații diplomatice, sau la sediul organizațiilor internaționale din care face parte un stat sau altul.

Diplomația ad-hoc a căpătat în ultimii ani o importanță tot mai mare datorită agravării unor probleme sau stări, și ea se desfășoară în principal prin conferințe internaționale, având ca obiect de analiză probleme de maximă importanță, dar la desfășurarea lor participă misiuni diplomatice ale tuturor statelor interesate. Mai numeroase sunt însă acele conferințe internaționale ad-hoc ale statelor cele mai dezvoltate care pot influența mersul vieții mondiale datorită puterii lor, ponderii în viața internațională pe toate planurile.

Ca instituție, diplomația ad-hoc este cunoscută ca fiind „relativ nouă în dreptul internațional”. Termenul diplomație ad-hoc a fost pentru prima dată folosit în 1960, în cadrul Comisiei de Drept Internațional și în cadrul Comisiei a VI-a a Adunării Generale a ONU. În practică însă, diplomația ad-hoc este prima formă, din punct de vedere istoric, a acțiunii diplomatice. Se consideră că ne aflăm în prezența diplomației ad-hoc atunci când contactele între state se realizează prin intermediul misiunilor speciale sau a delegaților speciali.

5. din punctul de vedere al transparenței

Din punctul de vedere al modului de desfășurare, diplomația poate fi secretă sau deschisă.

Diplomația deschisă are la bază criteriul transparenței. Statele participante cunosc deja obiectivele activității diplomatice, modul de desfășurare, inclusiv consecințele ințelegerilor.

Diplomația secretă are loc fără a fi informată opinia publică și este legată de obicei de probleme spinoase, problemele de maximă importanță, fie la nivelul unor state, zone, fie la nivel global. De exemplu, în anii `90, este cunoscută „metoda Oslo”, o diplomație confidențială de negocieri pozitive purtate între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, în Norvegia, care au pus bazele acordului de pace israelo-palestinian. Când s-a făcut public acordul de la Oslo, prim-ministrul de atunci al Israelului a elogiat diplomația secretă de tipul celei de la Oslo, afirmând că nu cunoaște un caz în care tratativele publice cu statele arabe să se fi soldat cu un rezultat concret.

1.3. Școli diplomatice

În continuare, pentru a înțelege evoluția diplomației, vom descrie importantele școli diplomatice luate în considerare de autori, dar în special de Mircea Malița, în lucrarea Diplomația(școli și instituții): greacă, romană, bizantină, italiană, franceză, școala Imperiului Otoman, rusă și austriacă.

1. Școala greacă

Primele mențiuni despre existența diplomației în lumea greacă le întâlnim în Iliada lui Homer, care ne relatează misiunea lui Ulise și Menelau pe lângă conducătorii cetății Troia, numită în epocă și Ilios. Conform analizei acestei epopei, misiunea diplomatică (ambasada) era alcătuită din două-trei persoane. Acestea trebuiau să vorbească pe rând, timp în care iși prezentau mesajul și își dezvăluiau tezele în fața unei adunări. Fiecare dintre soli se ridică la momentul cuvenit și caută să își expună mesajul cât mai iscusit, punând-și în valoare calitățile oratorice, după care membrii misiunii se retrăgeau și așteptau rezultatul intervenției lor. Ambasadorii erau recrutați din structuri politice diferite, pentru a evita pericolul ca un anumit partid sau grupare politică să influențeze în mod decisiv activitatea și orientarea diplomatică a ambasadei.

De reținut că diplomația greacă a determinat enunțarea diferitelor principii care se referă la numeroase aspecte esențiale pentru relațiile între state, și anume declararea de războaie, arbitrajele, neutralitatea, regulile de umanizare a războiului.

2. Scoala romană

Cu toate că romanii nu se prezentau ca grecii, care cucereau prin artistism și abilități oratorice, nu putem afirma că în diplomația Imperiului roman, în apogeul acestuia, nu exista o abundentă activitate diplomatică. Mai mult decât atât, la romani se întâlnește pentru prima dată originea dreptului internațional.

Senatul era cel care asigura stabilitatea și competența, elemente indispensabile funcționării organelor diplomatice, în politica externă. După instaurarea guvernării imperiale, senatul este lipsit de prerogativele sale în sfera politicii externe, acestea fiind preluate de către împărat.

Solii erau primiți de către romani fie ca aliați, fie ca prieteni, în suburbiile Romei, unde trebuiau să-și notifice prezența la questor urbanos, pentru a căpăta dreptul de a intra în cetate.

Ambasadorii ocupau un loc important în viața publică romană. Ei stăteau pe o treaptă ierarhică mai ridicată decât la greci, în raport cu reprezentarea superioară a Romei. Aceștia se numeau legatus (trimis), de unde vine și numele de legație. El era numit de către împărat și primea de la acesta împuterniciri și instrucțiuni, care are pentru toată activitatea diplomatică o cancelarie special numită.

Diplomația romană a avut succese importante, îmbinând mobilitatea cu fermitatea. Autorul menționează că fermitatea este principala trăsătură pe care o asociem de obicei cu diplomația romană.

3. Școala Bizantină

Diplomația bizantină reprezintă o parte indispensabilă a succesului istoric și politic al Bizanțului, care nu este o țară, ci o lume, nu ocupă numai o epocă, ci o întreagă perioadă istorică de peste un mileniu. Prin urmare, pentru a reuși să mențină integritatea unui imperiu, amenințat dinspre toate frontierele, pt o perioadă atât de îndelungată, bizantinii au trebuit să desfășoare o tehnică diplomatică extrem de nuanțată.

Datorită mediului ostil în care au existat, bizantinii au avut parte de o istorie zbuciumată care a determinat formarea unei diplomații de prestigiu, din care s-au inspirat vreme de secole popoarele Europei de Apus și Răsărit, iar printre acestea și poporul român.

4. Școala italiană

Deși contemporanii și discipolii lui Machiavelli au prejudecat teoria sau etica artei tratativelor, ei au contribuit foarte mult la elaborarea și uneori la perfecționarea metodelor diplomatice ale vremii, mai ales în decursul secolelor XV-lea si al XVI-lea.Diplomația italiană a lăsat o contribuție imensă în evoluția diplomației mondiale, una din primele realizări ale acestor mici state din Italia fiind înființarea ambasadelor permanente. Prima ambasadă, în adevăratul sens al cuvantului, a fost acreditată în anul 1450 de ducele de Milano pe lângă Cosimo dei Medici.

Atenția pe care o acordau diplomației republicile italiene se explică prin faptul că, pentru a-și menține existența lor independentă, aceste republici au resimțit în mod continuu nevoia de alianțe.

Italia a fost locul de naștere a ideii de echilibru, care s-a conturat în cursul ciocnirilor aproape permanente dintre statele peninsulei și s-a afirmat îndeosebi după pacea de la Lodi (1454). Formula care avea să devină clasică – aceea a „balanței” – s-a răspândit mai întâi în Italia.

5. Școala franceză

Începând cu anul 1651, an în care Ludovic al XIV-lea preia puterea în Franța, practica diplomatică franceză progresează prin introducerea metodelor tehnice și de studiu ingenioase, mergând până la mici detalii. În 1672 francezii constituie o școală de diplomație, urmată de șase elevi. Ea a fost reluată mai târziu în școlile și instituțiile cărora francezii le-au acordat întotdeauna o atenție deosebită, și anume Ministerul de Externe. Acesta din urmă era instituția care avea grijă, atunci când un diplomat străin era primit de Ludovic al XIV-lea, să-l inștiințeze ce trebuie să trateze și să discute, dar și ce fel de subiecte trebuie evitate de către diplomați.

Serviciul diplomatic francez era mai vast decât al oricarei alte puteri. În 1685, Franța avea ambasade permanente la Roma, Veneția, Constantinopol, Viena, Haga, Londra, München, Copenhaga și Berna. Aceste numeroase reprezentații se clasificau în patru categorii: ambasadori extraordinari, ambasadori ordinari, trimiși și reprezentanți .

În sec. al XVII-lea și XVIII-lea în diplomație se utilizează, în cea mai mare parte, limba franceză, de altfel până la începutul sec. XX, congresele se țineau în această limbă, ba mai mult decât atât diplomația rusă utiliza limba franceză și în corespondența interioară.

Franța de-a lungul sec. al- XVII- lea a demonstrat că diplomația reprezintă un instrument la fel de important precum și forța militară în cadrul relațiilor internaționale dintre state. Diplomații francezi au știut să adapteze acest instrument al politicii externe, mărindu-i capacitatea de operare, rafinându-i conceptele, formând tehnicieni cu calificare superioară. Aceasta a impus școala franceză ca practică diplomatică europeană, până la începutul epocii contemporane, rol pe care și l-a menținut preponderent în istoria diplomației.

6. Școala Imperiului Otoman

La începutul dominației otomane în Europa, se înregistrează lipsa unei diplomații evoluate, turcii fiind într-o stare de înapoiere, prin lipsa unor abilități diplomatice de stabilire a tratativelor cu țările nonmusulmane. În perioada de expansiune, turcii credeau că politica externă a imperiului constă în sabie. Totuși un stat cu zeci de miloane de locuitori și cu o întindere teritorială de la Gibraltar până la Eufrat și de la Dunăre până în Sahara, nu poate exista numai din campanii militare și jaf. Prin urmare, pentru asigurarea unei relative stabilități economice, politice și culturale, turcii aveau nevoie de stabilirea unor relații cu celelalte state, determinând o atitudine mai receptivă față de celelalte state europene. Se constată că între 1683 și 1918 Turcia depune eforturi considerabile pentru a se salva, precum și precursorul ei, Imperiul Bizantin, între 1204 și 1453.

Dintr-o perspectivă generală, de-a lungul existenței Imperiului Otoman, identificăm două faze a diplomației lor:

Faza ofensivă, în care diplomația se concentrează prin duritate și aroganță. Marii suverani europeni sunt tratați ca simpli pași ai sultanului și, datorită inferiorității militare, ambasadorii apuseni sânt siliți să accepte acest tratament.

Faza retragerii lor, în care turcii încep să acorde atenție mai mare tratativelor și negocierilor. În această a doua fază, diplomațiea este facilitată de folosirea de către turci a funcționarilor greci, întrucât religia nu le permitea să învețe limbi străine. De asemenea aceștia au fost folosiți și în relațiile comerciale dintre state.

7. Școala rusă

Diplomația rusă, sub conducerea lui Ioan al III-lea, fiind la începutul ei, creează o instituție nouă pentru relații externe, iar solii care își exercitau funcția de reprezentați ai Rusiei, erau greci și italieni. În 1561 este înființat Departamentul solilor, a cărui conducere era la început mai mult o funcție tehnică.

O trăsătură distincă a diplomației ruse a fost crearea unei etichete complexe. Aceasta a evoluat în timp datorită diplomaților ruși care cereau celorlalte state respectarea ei. Astfel ei considereau necesar să se informeze, înainte de a începe negocierile cu un stat, dacă acesta are un conducător independent. De asemenea, instrucțiunile date diplomaților, la plecarea în misiune, erau cuprinse întru-un act primit de la Ministerul de Externe.

O altă trăsătură a relațiilor diplomatice rusești, era suspiciunea acestora față de ambasadorii străini, care i-au făcut să nu aplice sitemul ambasadelor permanente. De aici rezultă o ignoranță pe o perioadă îndelungată a evenimentelor din Europa.

Ca reprezentant de vază a acestei diplomații, îl identificăm pe Nicolae Milescu Spătaru, unul dintre marii diplomați ai secolului XVII-lea, care a ilustrat nu numai școala rusă, ci diplomația în ansamblul ei. Perioada de activitate a acestuia a avut loc sub conducerea țarului Petru cel Mare care, la rândul său, aduce inovații în toate domeniile, inclusiv în cel al diplomației. Printre ele identific următoarele:

Rusia își trimite primul ambasador permanent în Olanda;

În 1720 este înființat Colegiul Afacerilor Externe, care este însărcinat cu stabilirea relațiilor cu statele din exterior.

Din evoluția școlii diplomatice rusești, până în pragul sec. al XIX-lea, se poate desprinde modul de reglementare a obiectivelor și acțiunilor în politica externă rusă, de la centralizarea țării, la sfârșitul sec. XV-lea, până la obținerea de către ruși a satisfacției în marile teme ale accesului la Marea Baltică și Marea Neagră, precum și dreptul de navigație prin strâmtori, teme în care diplomația rusă s-a distins printr-o remarcabilă continuitate și consecvență.

8. Școala diplomatică austriacă

Dupã intrarea trupelor coaliției în Paris, abdicarea lui Napoleon și instalarea sa în Insula Elba, revenirea Bourbonilor la tronul Franței, în persoana lui Ludovic al XVIII-lea și numirea ca ministru de xeterne a lui Talleyard, acesta semna în numele Franței învinse, la 30 mai 1814 tratatul de pace cu puterile aliate, urmãnd ca un congres european sã rezolve toate problemele litigioase ale continentului, aliații stabilind ca loc de desfãșurare a viitorului conclav, capitala Imperiului habsburgic, Viena.

Ședințele oficiale ale congresului au început la 1 noiembrie 1814, încheindu-se la 9 iunie 1815, cu cãteva zile înaintea bãtãliei de la Waterloo ( 18 iuni 1814), prin adoptarea Actului final, hotãrârile fiind grãbite de întoarcerea lui Napoleon în Franța. Se întâlnește în diplomația austriacă una din importantele reguli ale diplomației sec. al XVIII-lea, aceea de a nu întreprinde nici o acțiune de extindere sau de expansiune, atâta timp cât nu sunt făcute alianțe durabile, pentru ca spatele să fie sigur. Ca reprezentat important al diplomației îl identificăm pe Metternich, ministrul Austriei la Berlin. Un moment important din cariera acestuia a fost conducerea congreselor de la Viena, din anii 1814-1815. Acest congres este semnificativ în raport cu tehnica diplomatică, pentru că aduce cu sine multe idei în diplomație, fapt ce conturează unele aspecte esențiale ale ei, printre care se numără și folosirea termenilor de mică putere și putere mare.

Așa cum amintește Nicolae Ciachir: Dacã la Congresul de la Viena au participat majoritatea statelor mari și mijlocii din Europa, Actul final a fost semnat numai de reperezentanții a șapte puteri: Austria, Anglia, Rusia, Prusia, Franța, Suedia, Portugalia

(delegatul Spaniei, don Piedro Gomez Labrador, a refuzat sã iscãleascã documentul final din iunie 1815), rolul hotãrâtor în luarea deciziilor avându-l Anglia, Rusia, Austria, iar, într-o oarecare mãsurã și Prusia. 70 Actul final al Congresului de la Viena cuprindea și un numãr de 17 documente cu privire la o serie de tratate bilaterale ( Rusia-Austria, Rusia-Prusia, ș.a.), conveții între state, tratatul referitor la orașul polonez Cracovia; dintre acestea, o importanțã deosebitã au: Declarația puterilor privind desființarea comerțului cu sclavi, Regulamentele Comitetului de navigație și Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomației. 71

Ȋn opinia aceluiași autor schimbãri importante apar în sensul: Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici ( și astãzi, cu câteva modificãri în vigoare), semnat la 19 martie 1815 poate fi caracterizat drept o adevãratã piatrã de hotar în evoluția raporturilor dintre state; redactat în 67 de articole, el cuprinde o delimitare exactã a diplomaților acreditați în strãinãtate, chestiuni de reprezentare, protocol, etc. Se stabileau trei clase, și anume: ambasadori, legații și nunții papali; miniștrii plenipotențiari; însãrcinații cu afacerile. Cei care intrau în primele douã clase erau creditați pe lângã șefii de stat, iar ultimii pe lângã miniștrii afacerilor externe. Regulamentul a fost completat prin Protocolul de la Aix la Chapelle, din 21 noiembrie 1818, care prevedea insitituirea clasei agenților diplomatici-categorie intermediarã între miniștrii rezidenți și însãrcinații cu afaceri.72

Așa cum am vãzut, Relațiile diplomatice sunt relațiile dintre state realizate prin serviciile diplomatice. Aceste servicii, componente ale administrației statului, reprezintă permanent statul, în primul rând în relațiile politice cu alte state, negociază cu alte state, transmit și primesc mesaje. Pe treapta supremă a ierarhiei diplomatice se află șeful statului. Realitatea impune considerarea diplomației la nivel înalt ca fiind diplomația esențială, partea principală a diplomației. Activitatea diplomatică constă, în primul rând, din comunicarea dintre șefii de state, dar și din comunicarea dintre alți reprezentanți ai statelor care participă la misiuni diplomatice, în cadrul unor delegații la forurile internaționale, în cadrul unor misiuni ad hoc sau în cadrul ambasadelor.

Deși este uzitată, distincția dintre formele de diplomație public după criteriul formă permanentă/formă nepermanentă rămâne irelevantă. Chiar dacă se practică în formule ad hoc sau „speciale” , diplomația la nivel înalt apare, dincolo de teorie, în lumina realității ca fiind, ea în primul rând, diplomație permanentă. Totodată, caracterizarea ca diplomație permanentă s-ar potrivi și diplomației din cadrul forurilor internaționale, al conferințelor și organizațiilor, unde se desfășoară, de fapt, în măsură considerabilă, activitatea diplomatică și unde, frecvent, se ajunge la desfășurarea lucrărilor la nivel înalt.

Instituțiile diplomației la nivel înalt și ale diplomației forurilor internaționale sunt instituții primordiale ale activității diplomatice. În consecință, instituțiile diplomației prin serviciile publice pot fi considerate, fără negarea necesității lor indiscutabile, fără ierarhizare pe axa importanței, fără diminuare de rol, instituții ale diplomației auxiliare.

Activitățile diplomatice înseamnă în primul rând dialog. Ele constituie mecanismul de întreținerea relațiilor dintre state. Activitățile diplomatice le oferă statelor calea pașnică de soluționare a problemelor din ansamblul relațiilor dintre ele. Statele își rezolvă problemele de relații și prin forță. În raport cu politica externă, activitatea diplomatică, adică activitatea serviciului diplomatic al statului, apare ca aplicarea unei tehnici de comportament în conducerea relațiilor interstatale. Activitatea diplomatică și activitatea consulară decurg din atribuțiile instituțiilor autorității statului. Această activitate le aparține acestor instituții, misiunilor diplomatice, inclusiv instituțiilor pentru relații diplomatice, cancelariilor și ambasadelor.

II. Politica internã în spațiul chinez

Sistemul politic chinez- o privire de ansamblu

Ȋnceputul sistemului politic comunist din China dateazã din anul 1921, atunci când intelectualii Chen Duxiu și Li Dazhao întemeiazã Partidul Comunist Chinez, în urma Congresului Național al Partidului Comunist Chinez din Shanghai, la care participã și Mao Zedong, președinte al Partidului Comunist Chinez intre anii 1943 – 1976. Teoreticianã a istoriei spațiului chinez, Danielle Elisseff, considerã cã deși la început acest partid era alcãtuit dintr-un numãr restrâns de membri, treptat devine partidul comunist cu cei mai mulți membri din întrega lume, fiind mai mare decât partidul comunist al sovieticilor. Evenimentele istorice care au urmat au lãsat numeroase victime în randul comuniștilor, astfel, în urma revoluției din anul 1927, 4 din 5 comunisti au fost ucisi de cãtre susținãtorii partidului Kuomintangului.72

Ȋnainte de instaurarea comunismul, sistemul politic din China a fost dominat de Dinastia Qing, care s-a aflat la conducerea Chinei din anul 1644 pânã în 1912. Ȋncepând cu anul 1912, atunci când se încheie perioada de monarhie a țãrii asiatice, în urma revoluției din anul 1911, este stabilitã Republica Chinezã.73 O personalitate importantã a revoluției din anul 1911 și a detronãrii dinastiei Quing este Sun Iat Sen, care a fost și primul Președinte al republicii proaspãt formate. Acesta se numãrã printre cei care au format partidul Kuomintang, aflat la conducerea republicii chineze între anii 1912- 1916, an în care președintele Yuan Shih Kai, succesor al lui Sun se stinge din viațã.

Sistemul politic din China, cuprins între anii 1916-1927 este unul dominat de haos, fiind o perioadã a dictatorilor militari, între care se duceau lupte acerbe pentru putere, țara fiind împãrțitã în mai multe grupuri militare. Aceasta perioadã, așa cum considerã Yang Zho se încheie prin victoria Expeditiei Nordice a partidului Kuomintang, în fruntea cãreia se afla Chiang Kai-Shek, acesta reușind sa unifice statul, atat de greu incercat de dictaturile militare, în anul 1928. China reunificata este frãmâtatã de conflictele între comunisti și Kuomintang, iar în anul 1934, pentru a evita înfrângerea în fața naționaliștilor, comuniștii se retrag, prin Marsul cel Lung (370 de zile) timp în care au parcurs 8000 de kilometri74

Sistemul politic din China suferã o serie de modificãri. Dupã ce comuniștii s-au retras din fața Kuomintangului în nordul țãrii, iar Mao și-a îndreptat atenția cãtre țãrani, care formau majoritatea populației, prin Cele trei reguli ale disciplinei și cele opt puncte de atenție Mao atribuie țãranilor o poziție foarte importantã, prin care aceștia trebuie respectați, fãrã a li se mai confisca proprietãțile, iar pentru orice alimente provenite de la ei, necesare luptelor, aceștia erau plãtiți. Prin aceasta doctrina, Mao nu câștiga doar încrederea țãranilor, ci și sprijinul lor, putând astfel, sã își refacã armata, greu încercatã de Marșul cel Lung. 75Dupã ce armata comunistã se reface, la sfârșitul celui de-al doilea râzboi mondial, aceasta învinge Kuomintangul, care se retrage pe insula Taiwan, și formeazã Republica Chinezã.

La momentul anului 1937, economia Chinei era una preponderent agrarã , iar venitul anual pe cap de locuitor nu depãșea 58 de yuan (aproximativ 15 dolari).

Douã treimi din veniturile statului proveneau din agriculturã și abia o cincime din industrie. Ȋn plus, datoritã rãzboiului împotriva Japoniei și ulterior al comunistilor, guvernul naționalist se confruntã cu o puternicã inflație.76 La 1 octombrie 1949, comuniștii chinezi proclamau cu mare fast trecerea Chinei în tabãra socialistã. Ȋn ciuda efervescenței revoluționare inițiale, statul chinez, devastat timp de decenii de rãzboaie și mișcãri sociale, se confruntã cu grave probleme economice. Aproape 90 % din populația Chinei locuia în zonele rurale, utilizând mijloace primitive de cultivare a pãmântului, sãrãcia și foametea fiind fenomene cotidiene.77

Spre deosebire de bolșevici, comuniștii chinezi au ajuns la putere bazându-se pe un suport consistent din partea țãrãnimii, care, frustratã de incompetența și corupția, regimului GMD, dar mai ales confruntatã cu lipsuri alimentare, a vazut în comuniști o alternativã viabilã, capabilã sã le satisfacã cerințele. Prin urmare rezistența țãrãnimii din China fațã de o transformare socialã radicalã se va dovedi a fi minimã, iar suportul pentru regimul comunist, relativ substanțial.

Reforma agrarã a fost un prim pas, imperios necesar legitimãrii și consolidãrii noului regim politic, încã fragil și dependent de sprijinul țãrãnimii. Necesitatea unei reforme agrare era fundamentatã pe doua rațiuni bine delimitate : pe de o parte, printr-o atare reformã structura socialã a marilor proprietari funciari dispãrea, creând astfel condiții prielnice pentru instituirea facilã a controlului politic și administrativ al comuniștilor iar pe de altã parte, reforma agrarã urma a da startul celorlate schimbãri social-politice planuite de comuniști.78 De altfel, încã din timpul rãzboiului cu Japonia, Mao Zedong lansase lozinca „pãmânt pentru agricultori”. Ȋnceputã în timpul rãzboiului civil (preponderent în zonele de nord ale Chinei, ocupate de APE), realizarea reformei agrare, în noile condiții, a pus la încercare capacitatea comuniștilor chinezi de a gestiona un demers de o asemenea amploare. 79

Problema cea mai gravã rezidã în vastitatea teritoriului chinez, departe de a fi pe deplin pacificat. Violența și lipsa de coerențã a campaniilor de reformã agrara din timpul rãzboiului civil au determinat la sfârșitul anului 1949 și începutul anului urmãtor ample dezbateri la nivelul conducerii chineze, privind modalitãțile concrete de desfãșurare a reformei agrare la scara întregii țãri. Douã considerente fundamentale au guvernat aceste dezbateri:

Determinarea de a distruge tagma marilor proprietari funciari ca și clasã sociala.

Intenția de a realiza reforma agrarã într-o maniera care sã permita pe viitor o producție agricolã adecvatã .80

Concluziile acestor dezbateri au fost expuse de catre Liu Shaoqi la 14 iunie 1950 în cadrul Conferinței Politice Consultative, iar ulterior acestea au stat la baza proiectului de lege agrarã, adoptat de guvern la 28 iunie. Ȋn baza acestei legi, terenurile marilor proprietari funciari (reprezentând 4 % din totalul populației rurale și deținând 30 % din suprafața terenurilor cultivabile) urmau a fi confiscate, același ”tratament” fiind aplicat și instituțiilor care dețineau terenuri agricole (temple, mãnãstiri, biserici, școli etc.). Foștii mari proprietari funciari, urmau a primi loturi egale cu cele ale țãranilor sãraci proaspat împropietãriți.81 Dacã pe parcursul a cinci ani, foștii latifundiari dovedeau o comportare ireproșabilã și se abțineau de la acțiuni de desidența fațã de regimul comunist, „statutul de membru al clasei marilor proprietari funciari” urma a fi șters. Exista însã o derogare potrivit cãreia era interzisã confiscarea pãmânturilor, precum și a altor bunuri aparținând marilor proprietari funciari, dar care erau folosite de cãtre aceștia strict în activitãți industriale sau comerciale. Reforma agararã, cel puțin în prima fazã, nu a afectat cu nimic poziția și statutul țãranilor înstãriți din zonele rurale.

Aceștia dispuneau în continuare de dreptul de arendare, precum și de privilegiul de a angaja lucrãtori agricoli pe proprietãțile pe care le dețineau, proprietãți care nu au fost supuse confiscãrii. Deși o atare opțiune a factorilor politici de la Beijing pare lipsitã de orice logicã conceptualã, în fapt ea se bazeazã pe trei considerente raționale.82

Reforma agrarã urma a avea o anvergurã fãrã precedent , iar apariția unor tulburãri sociale era iminentã. Tratându-i pe țãrãnii înstãriți drept intangibili, autoritãțile comuniste puteau sã-i izoleze astfel pe marii proprietari funciari, evitând o posibila coalizare a celor douã caterogii sociale.

Ȋn zonele din nordul Chinei reforma agrarã fusese aplicatã într-un mod radical (uneori hotic), presãratã cu abuzuri, date fiind condițiile create de rãzboi. Ȋn noile împrejurãri se impunea o moderație în aplicarea reformei, țãranii înstãriți pãstrându-și, cel puțin pentru moment, un statut social privilegiat.

Menținerea frontului unit creat de comuniști cu burghezia naționalã era imperios necesarã. Ori, cum burghezia naționalã era strict interesatã de problema distribuirii pãmântului, orice mãsurã de diminuare a privilegiilor acesteia era în detrimentul comuniștilor, interesați pentru moment de menținerea acestei alianțe.83

Punerea în aplicare a reformei agrare a ridicat probleme serioase autoritãților comuniste. Oamenii de rând erau reticenți în a se opune foștilor proprietari funciari, care deținuserã puterea în zonele respective pentru un timp îndelungat, nefiind totodatã siguri de faptul cã instituționalizarea noului regim politic îi va asigura acestuia supraviețuirea.

Date fiind dificultãțile întâmpinate, în noiembrie-decembrie 1950, la puțin timp dupã implicare în rãzboiul din Peninsula Coreeanã, s-a decis abordarea liniei moderate și aplicarea unei reforme agrare radicale. S-a trecut la constituirea unor comisii de reformã, alcãtuite în majoritate de reprezentanți ai țãrãnimii sãrace, o treime din posturi fiind rezervate reprezentanțior țãranilor mijlocași.84 Metodele aplicate de cãtre comisii implicau umilirea în public a foștilor mari proprietari funciari, organizarea de procese-spectacol, soldate cu executarea celor judecați. Numarul victimelor acestei represiuni rãmâne pe mai departe necunoscut, studiile de specialitate menționând între 200.000-2.000.000 de victime.

Deși Revoluția Culturalã a fost lansatã sub paravanul convenabil al ideologiei comuniste, și a necestitãții de schimbare a tiparelor culturale, totuși adevãratele rațiuni ale declanșãrii acestei campanii nu au scapat vigilenței istoricilor occidentali, care, contemporani cu acest eveniment, au reușit sã deslușeasca motivele, determinate ale acestui dezastru național.85 Ȋn anul 1971, Richard Solomon cataloga Revoluția Culturalã drept un masiv ritual de inițiere, menit a insituționaliza confilctul de clasã, cu scopul de a cãli tânãra generație, care nu fusese testatã în lupta politica. Profitând de naivitatea tinerilor, acei lideri comunisti chinezi, pe care Mao îi considera a fi substituit revoluția cu revizionismul și schimbarea cu rutina, urmau a fi demiși din funcțiile de rãspundere pe care le aveau în cadrul PCC. Ȋn 1972 Stuart Schram acredita ideea potrivit cãreia Revoluția Culturalã a fost declanșatã tocmai pentru a elimina liderii opoziției din interiorul PCC, care se opuneau politicilor maoiste radicale.86

Revoluția Culturalã a debutat sub semnul unei dezbateri minore asupra principalelor coordonate, dimensiuni și deziderate pe care politica culturalã trebuia sã le urmareascã. Pentru Mao Zedong, o atare abordare oferea un teren fertil de acțiune din mai multe motive:87

era o zonã în care influența liderului de la Beijing era cu mult mai puternicã decat cea a lui Liu Shaoqi sau Deng Xiaoping, Mao fiind principalul artizan al stabilirii criteriilor pentru artã și literaturã în comunismul chinez, activitate îndeplinita cu succes înca din Yanan, în 1942;

o atare strategie nu pãrea a determina o mișcare de masa și prin urmare, atât Liu Shaoqi, cât și Deng Xiaoping nu aveau motive întemeiate pentru a se opune lansãrii acestei campanii.88

Majoritatea istoricilor plaseazã începututile revoluției culturale în 1965, odata cu reacția stârnitã de piesa „Demiterea lui Hai Rui” scrisã de Wu Han în 1961 și care descria destinul unui ofițer imperial, care fusese demis din funcție de împărat recalcitrant, pentru singura vinã de a fi îndrãznit sã afirme caracterul represiv al politicilor imperiale vis-a-vis de țãrãnime.89

o dezbatere asupra politicii culturale, deși va determina ample discuții între intelecutali, nu va avea nici un impact asupra economiei;

Unul din primele experimente maoiste, lansat în cursul anului 1956, avea sã producã un puternic șoc în rândurile intelectualitãții chineze. Pornind de la premisa potrivit cãreia alãturi de muncitori și țãrani, intelectualii reprezentau o parte a proletariatului, Mao a proclamat apropierea momentului în care lupta de clasã se va sfârși.90 La momentul respectiv, în interiorul PCC se prefiguraserã douã direcții de acțiune în ceea ce privește rolul intelectualitãții chineze. Pe de o parte, grupul reprezentat de Mao Zedong, Zhou Enlai și Deng Xiaoping milita pentru continuarea colaborãrii cu intelectualii, care, chiar dacã nu erau membri de partid, organizarea serviciilor publice și în administratie. Pe de alta parte, grupul condus de Liu Shaoqi și Peng Zhen sugera însã menținerea identitãții unitare și doctrinare a partidului. 100

La 26 mai 1956, într-un discurs ad-hoc, Mao lansa faimosul slogan ce avea sã stea la baza mișcãrii celor O Suta de Flori :”Lãsati sã înfloreascã o suta de flori , lãsați sã se intreaca o suta de școli de gândire”. Scopul acestei mișcãri rezidã în stimularea intelectualilor în sesizarea evenimentelor ori si abuzuri sãvârșite de PCC.101 Ȋn viziunea lui Mao dintre cei 5000.000 de intelectuali ai Chinei, doar 3% erau la momentul respectiv ostili marxismului. Pentru mai bine de un an, însã, intelectualii chinezi s-au abținut de la a face orice comentariu pe marginea neajunsurilor noului regim. Ȋn mai 1957, primele critici au început sã aparã, aceastea amplificându-se rapid. S-au fãcut auzite incluiv cereri ce vizau alegeri libere și insituirea unei democrații parlamentare. Ȋn mai putin de cinci sãptãmâni Mișcarea celor O Suta de Flori era stopatã.. Ȋn locul ei, în iunie 1957 a fost lansatã Campania Ȋmpotriva Celor de Dreapta, aceteia cauzându-i victime dupã estimarile fãcute de cãtre Deng Xiaoping în anul 1980, aproximativ 500.000 de oameni.102

Ȋn vest prima instanțã Mișcarii celor O Suta de Flori, fusese perceputã drept un semn al dezghețului politic din China, rezultat direct al procesului destalinizãrii, lansat de Nikita Hrusciov. Aceste speranțe au fost însã rapid abandonate odatã cu lansarea Campaniei Ȋmpotriva Celor de Dreapta. Care au fost motivele care au stat la baza Mișcarii celor O Suta de Flori?. Pentru unii exegenți, aceastã mișcare nu a fost nimic altceva decat o încercare machiavelicã, o strategie deliberatã a lui Mao de a deconspira inamicii noului regim.103

Adepții acestei idei aduc în discuție discursul lui Mao din 27 februarie 1957(„On the Correct Handling of Contradictions Among the People”), discurs ce acorda libertatea de înainta critici la adresa partidului. Ȋnsã, când acesta a fost publicat în „People´s Daily”, în iunie 1957, conținutul fusese alterat prin introducerea unei distincții clare între ceea ce era permis și ce nu.104 O altã ipotezã are în vedere faptul cã Mao nu anticipase o criticã atât de severã din partea intelectualitãții și chiar a membrilor de partid. Prin urmare, alterarea discursului din 27 februarie 1957 nu reprezenta nimic altceva decât o reașezare a ideilor maoiste, în conformitate cu noua situație creatã. Mao ajunsese la concluzia potrivit cãreia conflictul de clasã era încã departe de a fi finalizat, iar în ceea ce-i privea pe intelectuali, liderul de la Beijing nu va mai încerca niciodatã o reconciliere cu aceștia. Marele Salt Ȋnainte și mai ales Revoluția Culturalã dovedesc aceastã ipotezã.

Prin Marele Salt Inainte, filosofia maoistã a voluntariatului și-a gãsit expresia deplinã în politica mobilizãrii sociale. Singurul atu de care dispunea China la ora respectivã era imensul potențial demografic. Ȋn cadrul recensãmântului din anul 1953, demografii aproximaserã populația Chinei a fi în jur de 450 de milioane. Rezultatele finale, însã, au avansat cifra la 582 de milioane. Mao, precum Marx, considera posibilã modelarea conștiinței umane prin condițiile materiale, însã nutrea și convingerea potrivit cãreia ideile aveau forța necesarã de a se mobiliza eforturile in direcția transformãrii lumii materiale.

Prin urmare, în dezvoltarea economicã a statutului chinez, potențial demografic, voința și energia maselor vor compensa lipsa echipamentelor și tehnologiiloe moderne. Odatã dezlanțuite, aceste idei vor conduce la remodelarea naturii, Mao lãnsând două sloganuri: „Omul trebuie sã cucereascã Natura”( Ren Ding Sheng Tiam) și „Un mare curaj aduce recolte bogate ”(Ren You Duo Da Dan, Di You Duo Da Chan).105

Cifrele estimate de cãtre Mao erau însã departe de a fi definitive. Ȋn iunie, liderul de la Beijing estima faptul cã doi-trei ani erau deja suficienți pentru a depãși economic Marea Britanie. Ȋn toamnã, estimãrile pentru producția de oțel pe anul 1958 atingeau 10,7 milioane de tone. Nici acum cifrele nu aveau sã fie cele finale. Peste numai trei sãptãmâni, Mao a fixat o noua țintã „de 11 sau 12 milioane de tone”, practic perioada depãșirii economice a Marii Britanii fiind redusã la un an iar optimismul nu se oprea aici. 106

Pentru anul 1959 se estima o cantitate de 30 de milioane de tone de otel (depãșind astfel producția de otel a Marii Britanii); pentru anul 1960 se estima o producție de 60 de milioane de tone de otel (care ar fi depãșit producția URSS); pentru anul 1962 – 100 de milioane de tone(depãșind producția SUA); iar pentru Ȋnceputul anilor 70 se estima o productie de 700 de milioane de tone (de cãteva ori mai mult decãt producția mondialã de otel). Miracolele nu se rezumau doar la producția de otel. Ținta pentru cereale pe anul 1958 a fost ridicatã la 300 de milioane de tone (dublu fațã de recolta din anul precedent) și mai apoi la 350 de milioane de tone. Ȋn viziunea lui Mao aceste erau posibile tocmai datoritã imensului potential demografic de care China dispunea.107

2.2.Partide politice în spațiul chinez

Ȋn prezent, în fruntea sistemului politic din China se aflã Partidul Comunist Chinez (PCC) și alâturi de acesta, mai dețin puterea totalitatea organelor care îndeplinesc funcțiile statului, care formeazã aparatul de stat și Armata Popularã de Eliberare. Persoanele aflate la conducerea țãrii dețin funcții importante în PCC.108 Ȋncepând cu anul 2003, la conducerea Republicii Populare Chineze se afla Hu Jintao, în functia de președinte,Wen Jibao ocupând funcția de prim-ministru, Zeng Qinghong- vicepreședinte. Congresul National al PCC reprezintã cea mai mare autoritate din partidul comunist și alãturi de acesta, în partid existã urmãtoarele organe de putere:

Comitetul Permanent al Politburo (reprezentând organul executiv al partidului, format din nouã persoane)

Politburo, sau Biroul Politic al partidului, format din 22 de membri, din care fac parte și cei din Comitetul Permanent. Utilizarea termenului “Politburo” pentru Birou Politic este specificã comunismului.

Comisia Centralã Militarã,

Comisia Inspecției de Disciplinã, aceasta se ocupã cu eliminarea corupției din stat

Secretariatul General.109

Constituția este legea fundamentală a Chinei. Ea cuprinde principiile de bază ale sistemului social și ale sistemului de stat, ale structurilor și sferelor de activitate ale instituțiilor guvernamentale, precum și drepturile și obligațiile elementare ale cetățenilor. Constituția prevede care sunt drapelul național, imnul de stat și capitala. Ea dispune de cea mai mare putere juridică, fiind baza tuturor celorlalte legi și regulamente. Nici un act normativ nu are voie să contravină prevederilor Constituției.110

        Programul comun al Conferinței Consultative Politice Populare din China”, program al Frontului Unit Democratic Popular din țara noastră, a fost adoptat la prima sesiune în plen a Conferinței Consultative Politice  Populare și promulgat la 29 septembrie 1949. Înainte de promulgarea în 1954 a Constituției, acest program a jucat rolul de constituție provizorie. După crearea la 1 octombrie 1949 a Republicii Populare Chineze, au fost promulgate în 1954, 1975, 1978 și respectiv, în 1982 4 variante ale constituției.111

            Actuala constituție a fost aprobată în cea de-a 5-a sesiune a celei de-a 5-a legislaturi a Adunării Naționale a Reprezentanților Poporului și a intrat în vigoare la 4 decembrie 1982. Aceasta a menținut și a dezvoltat principiile de bază cuprinse în varianta din 1954, a sintetizat experiența acumulată în procesul de dezvoltare a socialismului din țara noastră, a asimilat experiența altor țări, fiind o lege fundamentală cu specific chinez și adaptabilă cerințelor construcției de modernizare socialistă din țara noastră.112 În constituție sunt stipulate sistemul politic și cel economic din țara noastră, drepturile și obligațiile cetățenilor, structurile aparatului administrativ al statului și atribuțiile acestora, obiectivele de perspectivă ale statului și altele. Cele 4 principii, reforma și deschiderea sunt considerate drept orientări de bază pentru poporul chinez. Se subliniază că nici o organizație sau persoană nu are voie să încalce prevederile constituției.

            Constituția Chinei are 5 părți: principii generale, drepturile și obligațiile cetățenilor, structurile aparatului de stat, drapelul național și stema țării, în total sunt 138 de articole.

            Adunarea Reprezentanților Poporului reprezintă forma politică a statului chinez, formă organizatorică a dictaturii popular-democratice  din țara noastră. Spre deosebire de parlamentele din occident, Adunările Reprezentanților Poporului reprezintă organele puterii supreme. Cetățenii chinezi care împlinesc 18 ani au dreptul de a alege și de a fi aleși. Componența adunărilor la nivelul comunal și județean se determină prin alegeri cu vot direct, iar cele de la nivelul județean în sus – prin alegeri cu vot indirect. Adunarea Națională este alcătuită din reprezentanții aleși de provinciile, regiunile autonome, municipiile cu subordonare centrală și de armată. Adunările au un mandat de 5 ani și anual se desfășoară o sesiune plenară.113

                 La sesiunile anuale ale adunărilor populare se prezintă raportul de activitate al guvernului și alte rapoarte importante care sunt supuse examinării pentru adoptarea rezoluțiilor corespunzătoare. În perioadele dintre sesiuni, comitetele permanente ale adunărilor populare – organele permanente ale adunărilor populare de la diferite niveluri – îndeplinesc atribuțiile ce le revin. Aceste atribuții includ interpretarea constituției, supravegherea implementării acesteia, elaborarea și revizuirea actelor normative care nu au fost adoptate la adunările populare, prezentarea raportului de activitate și altele.114

                  Atribuțiile elementare ale adunărilor populare includ drepturile la legislație, supraveghere, hotărâre, desemnare și demitere etc. Întocmirea unor programe de dezvoltare economico-socială pentru anumite perioade constituie o importantă măsură pentru stimularea dezvoltării societății chineze. Programele sunt validate după aprobarea lor de către Adunarea Națională a Reprezentanților Poporului.115 Constituția Chinei prevede, totodată, că principalii conducători ai țării, precum președintele statului, președintele Comitetului Permanent al Adunării Naționale a Reprezentanților Poporului, sunt aleși în cadrul congreselor Adunării Naționale a Reprezentanților Poporului, iar primul-ministru și miniștrii sunt numiți în urma aprobării de către aceasta. Forul legislativ suprem mai are dreptul să propună, prin anumite proceduri, proiectul de rezoluție privind demiterea președintelui Comitetului Permanent al Adunării Naționale a Reprezentanților Poporului, a președintelui statului, a primului ministru și a altor demnitari.

Odatã la cinci ani au loc alegeri, presedintele și vicepreședintele sunt aleși de Congresul Național al Poporului, iar vicepreședintele este ales de Congresul Național al Partidului. Cel din urmã este ales tot odatã la cinci ani. Mai bine de jumatate din populația țãrii sunt membri ai PCC, iar restul fac parte din celelalte 8 partide existente, care sunt democratice, dar nu sunt in opozitie si nici de guvernare. Cu toate acestea, celelalte partide existente participa la solutionarea dificultatilor cu care se confrunta țara. 116

Ȋn funcție de numarul de membri pe care ii detin, cele 8 partide democratice care formeaza sistemul politic din China sunt:

Liga Democratică din China, deține 156 000 de membri

Asociația pentru Construcția Democratică a Chinei, formatã din 85 000

Societatea pentru Promovarea Democrației din China, numarã 81.000 de membri,

Partidul Democratic al Țăranilor și Muncitorilor din China, cu un numãr de peste 80.000 de membri,

Societatea Jiu San, cu peste 80.000 de membri,

Comitetul Revoluționar al Guomindangului Chinez, format din aproape 65.000 de membri,

Partidul Zhi Gong din China, cu 20.000 de membri,

Liga pentru Autoguvernarea Democratică a Taiwanului, cu peste 1800 de membri.117

Sistemul cooperării multipartide și al consultărilor politice, condus de Partidul Comunist Chinez , este sistemul politic de bază al Chinei. În China, Partidul Comunist este partidul de guvernământ, dar mai există 8 partide democratice. Acestea din urmă existau înainte de crearea Republicii Populare Chineze. Pe plan politic, ele sprijină conducerea Partidului Comunist Chinez, aceasta fiind opțiunea lor formată în decursul luptei comune și al cooperării îndelungate cu Partidul Comunist. Toate partidele politice acționează în conformitate cu prevederile Constituției. Din punct de vedere organizatoric, partidele democratice din China sunt independente, se bucură de libertatea politică prevăzută de Constituție, de independență organizatorică și egalitatea în fața legii. În cooperare cu partidele democratice, Partidul Comunist acționează pe baza principiului: „Coexistență îndelungată, supraveghere reciprocă, sinceritate și încredere, împărtășirea în comun atât a bucuriilor, cât și a necazurilor.

            Partidele democratice din China nu sunt de opoziție, ci participă la luarea deciziilor. Ele sunt consultate pentru elaborarea politicilor de importanță majoră, stabilirea candidaților la funcțiile importante și participă la gestionarea problemelor importante ale statului, la elaborarea și implementarea politicilor și a legilor.118

            Înainte de luarea deciziilor importante cu privire la destinul țării și la viața poporului, Partidul Comunist ascultă părerile și propunerile partidelor democratice, dar și pe ale persoanelor care nu fac parte din nici un partid. Ele ocupă o anumită pondere în componența Adunării Naționale, a adunărilor populare de la diferite niveluri și a comisiilor speciale, fapt care le permite să participe la viața politică a statului și să joace rol de supraveghere. Ele ocupă, de asemenea, o anumită pondere în componența Conferinței Consultative Politice Populare (for consultativ) . În autoritățile de la diferite niveluri există reprezentanți ai partidelor democratice și ai persoanelor care nu sunt membre ale nici unui partid.

          Principalele forme ale cooperării multipartide și ale consultărilor politice din China sunt următoarele:

          1. Conferința Consultativă Politică Populară. Aceasta este forul unde sunt consultate diferitele partide politice, organizații populare și reprezentanți ai diferitelor cercuri.

          2. Mesele rotunde organizate de către Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez și comitetele de partid ale autorităților locale, la care sunt invitați reprezentanți ai partidelor democratice și ai persoanelor fără de partid. În cadrul meselor rotunde se prezintă problemele de importanță majoră apărute în viața politică și socială a țării, politicile și orientările politice importante, listele candidaților pentru conducerea statului și a autorităților locale, candidații forurilor legislativ și consultativ. Cu aceste ocazii, sunt ascultate părerile și propunerile lor în legătură cu probleme menționate.

          3. Membrii partidelor democratice care fac parte din adunările populare de la diferite niveluri îndeplinesc funcțiile lor de deputați.

          4. Unii membri ai partidelor democratice sunt desemnați în funcții importante în Consiliul de Stat, ministere și în autoritățile guvernamentale de la nivel județean în sus.

           5. Unii membri ai partidelor democratice sunt numiți în funcții de conducere în procuraturi și în instanțele judecătorești.  119

2.3.China în contextul internațional

Rãzboiul rece a fost caracterizat de tensiunile dintre douã superputeri anatagonice- SUA și URSS. Totuși, poziția Chinei maoiste Ȋn acest conflict a fost, în anumite aspecte, centralã și nu perifericã. Adrew J. Nathan și Robert S. Ross considerã cã: Ȋn timpul rãzboiului rece, China a fost singurul stat care s-a aflat la intersecția celor douã superputeri, fiind o țintã pentru influența acestora.120

Poziția de pârghie a Chinei era determinatã de mãrimea sa. Cu cea mai mare populație a lumii și ocupând locul trei în lume ca suprafațã. China era un factor pe care nici una din cele douã superputeri nu-l putea ignora. La sfâșitul anilor `40 și începtutl anilor `50, atunci când Mao a încheiat o alianțã startegicã cu Uniunea Sovieticã, SUA s-a simțit amenințată Confruntându-se cu ofensiva statelor comuniste și a forțelor radicale din Asia de Est, Washingtonul, dupã crearea și implmentarea NSC-68, a rãspuns cu cea mai extensivã mobilizare a resurselor naționale din istoria Americii.121 Ȋn eforturile sale de a „deturna” amenințarea comnistã, SUA s-a implicat în rãzboiul coreean și în rãzboiul din Vietnam. La sfârșitul anilor `60, situația a cunoscut o schimbare radicalã prin îndepãrtarea Chinei de URSS și apropierea de SUA. Ca rezultat al confruntãrii cu occidentul și cu China, URSS și-a supraestimat puterea fapt ce a contribuit semnificativ la colapsul imperiului sovietic la sfârșitul anilor `90, contribuția Chinei în rãzboiul rece a mers dincolo de echilibrarea balanței de putere. Emergența Chinei, maoiste ca unicã țarã revoluționarã la sfârșitul anilor `40 a alterat orientarea rãzboiului rece prin schimbarea punctului focal din Europa spre Asia de Est.

Schimbarea , așa cum s-a dovedit, a transformat Asia de Est în principalul câmp de bãtãlie al rãzboiului rece, menținând în același timp caracterul `rece` al conflictului. Când revoluția coumnistã chinezã a obținut victoria în 1949, rãzboiul rece se afla la rãscruce. Douã evenimete importante- blocada Berlinului din 1948-1949 și testarea bombei atomice sovietice în august 1949- au însemant o provocare pentru cele 2 superputeri. Dacã unul din cei doi giganți ar fi câștigat puterea asupra celuilalt, rãzboiul rece ar fi evoluat într-o catastrofã globalã, una care ar fi implicat arme nucleare. Ȋn iunie-august 1949, înaintea revoluției comuniste, liderul numãrul doi al Partidului Comunist Chinez, Liu Shaoqui, a vizitat în secret Moscova pentru a se întâlni cu Iosif Stalin. Câtã vreme URSS era în centrul revoluției proletare intrenaționale, datoria Chinei era aceea ce a promova “revoluția esticã”. Pe parcursul anilor 50`-`60, Asia de Est a devenit principalul punct de atracție al conflictului rece.

Ȋn termenii impactului aspura rãzboiului rece, China a indus percepția asupra acestui conflict ca fiind unul desfãșurat între bine și rãu de ambele pãrți, fãcând conflictul mai explicit și marcat de orientãri ideologice. Aceasta pentru cã poporul chinez era mai revoluționar decât Uniunea Sovieticã la începutul anilor 40`.

Având marxism-leninismul ca ideologie de bazã pentru politicile de stat, Rusia sovieticã a fost o țarã revoluționarã încã de la apariția sa. Ȋn timp ce încercau sã contruiascã o societatea socialistã în Rusia, liderii de la Moscova au promovat revoluția proletarã în lume și au accentuat misiunea sacrã a Uniunii Sovietice de a rãstura imperialismul capitalist. Situația s-a schimbat subit la sfârșitul anilor `40. Dacã disoluția Cominternului în 1943 a simbolizat retragerea Moscovei din lupta pentru introducerea luptei proletare ca politicã de stat, acordul americano-sovietica de la Yalta, din februarie 1945, a reprezentat un pas crucial în procesul de comunism al URSS.123

Deși Moscova a continuat sã promoveze teoria marxist-leninistã a luptei de clasã, Uniunea Sovieticã nu era același gen de țarã revoluționarã- izolatã și exclusã din sistemul internațional, ca principal artizan al lumii postbelice de la Yalta, Uniunea Sovieticã și-a asumat identitatea unei țãri cvasi-revoluționare.

China lui Mao era diferitã. Regimul comunist chinez era instaurat prin încãlcarea sistemului de la Yalta. Când “Noua Chinã” a fost instauratã, Mao și liderii PCC erau deciși sã distrugã moștenirea vechiului stat chinez, pentru a marca un nou început în politica externã al cãrui scop era obținerea conducerii lagãrului comunist.124 Ȋncã de la începutul sãu, China a contestat puterile occidentale în general și SUA în special, punând la îndoialã și negând legtimitatea normelor din relațiile internaționale, care erau vãzute drept capitaliste și orientate împotriva Chinei revoluționare. China avea propriul limbaj și propriile teorii, propriile coduri de comportament cu privire la politica externã. Aspectele revoluționare ale politicii externe, combinate cu realitatea rãzboiului rece au dus la schimbarea centrului de greutate din est spre Asia.125

Emergența Chinei ca și țarã revoluționarã a creat a conexiune importantã între râzboiul rece global și procesul de decolonizare din țãrile care nu aparțineau vestului, legând aceste douã fenomene istorice într-o manierã care nu ar fi fost posibilã fãrã contribuția Chinei. Spre deosebire de URSS, care se constituise pe ruinele Rusiei țariste, China era un stat a cãrui istorie modernã era marcatã de agresiunea și intruziunea imperialismului occidental. Pe parcursul revoluției chineze, PCC a considerat indepenența și eliberarea naționalã drept misiunea cheie a revoluției. 126

La începutul anlio`40, Mao a introdus teoria zonei intermediare, susținând cã între URSS și SUA exista o vastã zonã intermediarã formatã din statele „oprimate” inclusiv China. Ȋnainte ca imperialiștii sã poatã ataca URSS, trebuia ca mai întâi sã controleze zona intermediarã, transformând Asia în arena centralã a rãzboiului rece. De îndatã ce Mao a preluat puterea a proclamat revoluția chinezã ca principal protector al popoarelor oprimate din zona intermediarã, purtând stindardul anti-imperialismului și anticolonialismului, contestând SUA și puterile occidentele. Mao și camarazii sãi au privit aceastã chestiune ca fiind importantã pentru apãrarea lagãrului socialist și pentru promovarea revoluției radicale naționaliste. Dași China a legat tema decolonizãrii de discursul comunist al rãzboiului rece care era intoxicat de limbajul luptei de clasã. Ca rezultat, mișcãrile anticolonialiste au devenit mai legate de revoluția proletarã mondialã.

Accentuând importanța rolului jucat de China lui Mao în rãzboiul rece nu dorim sã afirmãm cã poziția acestui stat era mai importantã decât cea a URSS sau SUA. Deși China a fost un actor major la rãzboiului rece, capacitatea sa de a influența afacerile internaționale a fost afectatã de înapoierea sa tehnologicã și economicã. Ȋn completare, comportamentul sãu extern a fost profund afectat de etnocentrismul chinez, înrãdãcinat în istorie și culturã.

III. Politica externã a Chinei în perioada 1945-1989

Termenul de rãzboi rece a fost popularizat de cãtre ziaristul american Walter Lippmann și a intrat în limbajul uzual în 1947. Doctrina Truman proclamatã în 1947, sublinia voința americanã de a lupta împotriva amenințãrii comuniste în Grecia și Turcia, dar, în realitate, era vorba de un legãmânt cu caracter general de a veni în ajutorul statelor care trebuiau sã facã fațã puterii comuniste. Brațul sãu economic, Planul Marshall, anunțat în iunie 1947, a fost conceput pentru a furniza ajutor reciproc și pentru a reînvia astfel economiile de piațã epuizate ale Europei.127Prosperitatea economicã era perceputã ca fiind cel mai eficient antidot împotriva comunismului. Expresia rãzboi rece a fost consacratã de cãtre scriitorul spaniol din secolul al XVI-lea Don Juan Manuel. Descriind conflictul dintre creștinãtate și islam, el observa cã rãzboaiele reci și cele firebinți se disting în principal prin modul în care se sfârșesc: Rãzboiul care este extrem de crud și foarte fierbinte se sfãrșește fie cu moarte, fie cu pace, în timp ce rãzboiul rece nu aduce nici pace nici nu oferã onoare acelora care l-au inițiat.128

Dupã al doilea rãzboi mondial, lumea și mai ales Europa au stat parcã suspendate între o pace imposibilã și un rãzboi improbabil. Pãrereile istoricilor sunt convergente în mai multe privințe, și anume: cã este vorba de o stare conflictualã globalã, care ia forma unei pãci ratate printr-un rãzboi nedeclarat; de un rãzboi civil al rasei umane; de un rãzboi între sisteme social-politice; de un rãzboi al nervilor, care creeazã o situație în care nu este vorba nici de rãzboi nici de pace sau de o stare de pace prin teroare. Se admite cã s-a evitat, totuși, cel de-al treilea rãzboi mondial și cã aceasta s-a realizat printr-un comportament condiționat al celor douã superputeri protagoniste ( SUA și URSS), fiecare aflându-se sub povara propriului imperiu.

Rãzboiul rece a cuprins planeta mai complet decât celelalte rãzboaie ale secolului dar nu a înregistrat în toate zonele aceeași intensitate. Acest conflict poate fi împãrțit în patru perioade principale. Ȋn opinia lui Martin McCauly, primul rãzboi rece a durat din perioada ultimilor ani ai lui Stalin și pânã la moartea sa în 1953. Politica externã rusã în timpul acestor ani a fost de risc scãzut sau contrarã riscului. Apoi urmeazã a doua perioadã, una de pericol și confruntare, de la moartea lui Stalin pânã la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Un element esențial în manifestarea acestui fenomen este diplomația riscantã practicatã de Hrușciov, care este mult prea încrezãtor în puterea crescândã a Uniunii Sovietice. Urmeazã o a treia perioadã, una de destindere și de manifestare a dorinței ambelor superputeri de a-și normaliza relațiile și de a reduce riscul confruntãrii129. Aceastã perioadã se încheie cu nechibzuita invazie sovieticã în Afganistan în 1979, indiscutabil cea mai gravã greșealã pe care Moscova a fãcut-o în politica externã în timpul întregii epoci sovietice. Ȋn perioada a patra, al doilea rãzboi rece, a avut loc o accelerare a cursei înarmãrilor și o ridicare a temperaturii politice. Acest proces a fost stopat doar datoritã viziunii inedite a lui Gorbaciov, care dorea o reevaluare fundamentalã a țelurilor politice externe, precum și negocierea unui nou tip de relație cu America, relație care avea sã facã abstracție de ideologie în conturarea politicii externe sovietice. Astfel, Moscova nu va ma sprijini comunismul și mișcãrile de eliberare naționalã din lume. Interdependența a devenit lumina cãlãuzitoare a politicii Moscovei în procesul de clãdire a unei noi ordini mondiale în parteneriat cu Washingtonul. Ȋn pofida acestui fapt, toate beneficiile rezultate au revenit Americii, iar prãbușirea Uniunii Sovietice a survenit rapid, la sfârșitul rãzboiului rece.

Ȋn perioada rãzboiului rece s-a înregistrat o adevãratã cursã a înarmãrilor, divizarea Europei și, în cele din urmã, a lumii în douã tabere, precum și negocieri între Est și Vest. Conflictul, care s-a redus la Europa în prima fazã, s-a extins mai apoi în Asia, într-un stadiu ulterior. La începutul perioadei postbelice, Statele Unite a fost puterea economicã dominantã și, pentru scurt interval s-a bucurat de supremație nuclearã. Cãtre mijlocul anilor`50, URSS împãrtãșea convingerea cã a recuperat decalajul și cã este capabilã sã punã America în umbrã.130 Teoria utopicã a lui Hrușciov a ieșit la ivealã în 1961, când el a proclamat cã bazele societãții comuniste vor fi puse pânã în 1980. La sfârșitul anilor `70, influența înarmãrii sovietice s-a amplificat, pe mãsurã ce Moscova începea sã se implice în lumea a treia procomunistã, Africa postcolonialã pãrea sã primeascã foarte bine comunismul și, de asemenea, Etiopia, care s-a alãturat acestui grup. Occidentalii care avertizaserã asupra expansiunii sovietice au folosit prilejul creat de invazia din Afganistan 1979 pentru a cere o pregãtire defensivã de mai mare amploare.

Statele unite au constatat cã Cian Kai și i-a dezamãgit în calitate de aliat. Un ajutor considerabil a fost acordat liderului naționalist chinez pantru a-l susține în lupta Ȋmpotriva aramatei japoneze de ocupație. El a preferat însã sã-și foloseascã toate forțele în lupta sa neîntreruptã împotriva comuniștilor chinezi conduși de Mao Zedong și pur și simplu a evitat declanșarea unor lupte cu japonezii.131 Americanii au încercat sã negocieze un modus vivendi între cei doi lideri chinezi, dar Cian considera cã poate sã distrugã trupele lui Mao, cunoscute mai târziu ca Armata Popularã de Eliberare. Acesta s-a dovedit a fi un raționament fatalmente greșit și, în ciuda enormului avantaj militar teoretic pe care îl avea Cian, el a trebuit curând sã facã fațã dezastrului. Atunci când Cian a solicitat sporirea ajutorului militar, consilierii americani au apreciat cã el nu mai poate fi salvat. Președintele Truman considera cã statul chinez nu avea nici o importanțã strategicã pentru Statele Unite. Republica Popularã Chinezã a fost proclamatã la 1 octombrie 1949. Mao și-a trimis mesagerii în Statele Unite, dar Washingtonul i-a ignorat. Administrația Truman declara cã nu va recunoaște China comunistã și, astfel, lui Mao nu i-a rãmas decât sã își îndrepte atenția spre Rusia. 132

Ȋn septembrie 1949, TASS a anunțat detonarea bombei atomice de cãtre ruși, ceea ce a produs o mare îngrijorare și i-a luat prin surprindere pe militarii americani, care se așteptau ca rușilor sa le mai trebuiascã ceva timp pentru a o putea produce. Deoarece nu se mai putea aștepta la nici un sprijin din America, Mao era forțat sã se îndrepte spre Moscova pentru a-i cere lui Stalin sã finanțeze transformarea Chinei. 133

Așadar, este vorba de o stare conflictualã instalatã în relațiile internaționale și care trebuie evaluatã în mai multe dimensiuni: ideologicã, psihologicã și cea militarã. Toate trei sunt reperabile în analiza rãzboiului rece, nici una nu dã seamã prin ea însãși de esența fenomenului. De pildã, dimensiunea militarã, concretizatã în cursa aberantã a înarmãrilor inclusiv și mai ales a înarmãrilor nucleare. Ca urmare, perioada 1945-1990 se constituie într-o fazã cu totul specialã a relațiilor internaționale. Specificul fiind dat de tensiunile acumulate între douã superputeri recunscute drept protagoniste ale rãzboiului rece. Ambele superputeri pot fi îndreptãțit considerate ca situându-se în tradiția europeanã.

Existã mai multe teorii asupra cauzelor rãzboiului rece:

Amenințarea ruseascã. Toate conflictele și crizele au fost inițiate de Uniunea Sovieticã și au fost produse de expansionismul rusesc, care fãcea parte integrantã din ideologia marxist-leninistã.

Imperialismul american. Aceasta este imaginea în oglindã a variantei anterioare, cu Washington-ul privit ca sursã a rãului, exponent al capitalismului agresiv și expansionist.

Teoria superputerilor. Dezvoltatã de cãtre chinezi în perioada anilor `60 pentru a demonstra îndepãrtarea Moscovei de adevãrata cale marxist-leninistã, teoria are în vedere o așa-numitã înțelegere tacitã și o competiție acerbã între superputeri, având drept scop dominarea lumii.134

Teoria Nord-Sud. Susținãtorii acestei teorii considerã cã principalul conflict din lume este cel dintre Nord și Sud, dintre națiunile bogate și cele sãrace, dintre statele dominante și cele dominate.

Teoria conflictului de clasã. Aceastã teorie este clãditã pe analiza marxistã a conflictului de clasã ca promotor al schimbãrii. Tensiunea este produsul declinului și expresia revoluției sociale.

Teoria cursei înarmãrilor. Construirea armelor nucleare atinsese proporții care lãsau impresia cã fenomenul este scãpat de sub control. Responsabilitatea aparținea atât Estului, cât și Vestului. 135

3.1. China și alianța cu URSS

Revoluția Bolșevică din octombrie 1917 a condus, cinci ani mai târziu, la emergența primului stat socialist din lume. După moartea lui Lenin, survenită în ianuarie 1924, Stalin s-a concentrat pe industrializarea masivă a țării și pe centralizare politico-administrativă extremă. China, care a devenit comunistă în 1949, a încercat o abordare mai echilibrată atât a industrializării, punând accent și dezvoltarea agriculturală destinată consumatorilor din mediul rural, cât și a problemelor administrative, punând în practică o formă limitată de descentralizare. Agenda internă relativ moderată a Beijingului în primii ani ai Republicii Populare Chineze contrastează în aparență cu atitudinea ideologică intransigentă pe care a adoptat-o în polemica de după 1960 cu URSS; situația a fost însă mult mai complicată.136

Chiar dacă data începerii distanțãrii Beijing-Moscova este plasată de cele mai multe ori în 1956, atunci când a fost inițiată destalinizarea, sau la Conferința Partidelor Comuniste (având ca subiect principal problematica internațională) din 1957 sau chiar din 1960, există autori pentru care ostilitatea a început cu câțiva ani mai devreme. Unul dintre ei este Henry Kissinger, pentru care atitudinea netovărășească a PCUS față de PCC cu ocazia declanșării în 1950 a Războiului Coreei (Moscova a pretins plată în numerar pentru ajutoarele trimise Beijingului în vederea angajării militare de partea Coreei de Nord împotriva intervenției americane) a reprezentat principalul punct de plecare al viitorului conflict. Mao s-a implicat în război deoarece era convins că liderii de la Washington urmăreau de fapt răsturnarea propriului său regim,neexcluzând posibilitatea unei agresiuni nucleare. 137

Cu toate acestea, pulsiuni latente ale animozității viitoare dintre cei doi poli ai lumii comuniste pot fi identificate și înainte de comunizarea Chinei. Stalin nu a fost niciodată încântat de perspectiva comunizării Chinei sau a oricărui altui stat, dacă procesul nu se desfășura sub controlul său. De fapt, în conflictul latent început în anii ’20 între comuniștii chinezi și forțele naționaliste ale Gomindan-ului, Stalin l-a susținut indirect pe liderul naționalist Chiang-Kai-Shek, cu care putea negocia în manieră atractivă interesele Uniunii Sovietice în eventualitatea unei Chine condusă de Gomindan138. De asemenea, caracterul predominant rural al Revoluției Chineze îi displăcea lui Stalin, care ar fi preferat o abordare marxistă mai ortodoxă, bazată pe proletariatul urban, ignorând însă faptul că și Revoluția Rusă a recurs la compromisuri cu țărănimea pentru a putea supraviețui.139 În ultimă instanță, Mao nu era agreat personal de secretarul general al PCUS.

Comuniștii chinezi au sprijinit însă atent poziția centrului lumii comuniste pe palierul ideologic sau în ceea ce privește politica externă, cel puțin până la sfârșitul anilor ’50, deși în plan intern manifestau, după cum am văzut, o independență organizațională considerabilă.

Astfel, viitorul conflict sino-sovietic a fost facilitat în subsidiar și de experiențele revoluționare diferite ale PCUS, respectiv PCC în timp ce sovieticii au ajuns la putere într-o societate indiferentă și abrutizată și într-un climat politic ostil, comuniștii chinezi au beneficiat de un real suport popular, o strategie militară superioară Gomindanului și, nu în ultimul rând, un capital moral net superior naționaliștilor, asociați în mentalul popular cu opresiunea nobiliară; mai mult, Mao și adepții săi au reprezentat în timpul invaziei japoneze și a cuceririi Manciuriei (1937-1945), centrul simbolic al rezistenței chineze (timp în care comuniștii și naționaliștii s-au aliat în vederea respingerii inamicului comun), numărul luptătorilor comuniști multiplicându-se în acest interval de aproximativ zece ori. Tot în acești ani, resentimentele lui Mao față de Stalin și PCUS cresc.140

În ciuda disonanțelor dintre liderii și experiențele revoluționare diferite ale celor doi „mari” ai lumii comuniste, Mao nu a contestat niciodată ascendentul stalinist. În 1948, Republica Populară Chineză s-a evidențiat chiar prin vehemența cu care a denunțat revizionismul iugoslav, perceput (corect) ca un deserviciu major pentru coeziunea politică și monolitismul ideologic al lagărului socialist. 141Peste un deceniu, Moscova însăși va fi admonestată cu același apelativ, în timp ce Beijingul își va asuma acum rolul de contestatar al centrului moscovit, pretinzând că reprezintă acum noul pol ideologic al lumii comuniste, o dată ce autenticul leninism fusese abandonat de liderii de la Kremlin.
Anii care au urmat morții lui Stalin au prezentat un potențial de ameliorare a relațiilor economice și tehnologice dintre cele două țări. Însă destalinizarea inițiată de Nikita Hrușciov în 1956 la Congresul XX al PCUS i-a pus capăt, reprezentând cu siguranță momentul cel mai tensionat din relațiile sino-sovietice anterioare conflictului propriu zis. Deși Stalin nu era neapărat agreat la Beijing, el simboliza unitatea ideologică și politică indestructibilă a mișcării comuniste mondiale; demantelarea mitului său echivala pentru conducerea chineză dar și pentru mulți alți  lideri ai statelor socialiste cu o enormă lovitură la adresa prestigiului, forței și imaginii comunismului la nivel global.142

Dar, deocamdată Mao Zedong are grijă să nu îl înfrunte direct pe Hrușciov, dovedindu-se, din 1954 până în 1957, un colaborator loial. El nu încearcă să profite de criza dublă declanșată de destalinizare și de evenimentele din octombrie 1956 din Polonia și din Ungaria de fapt, turbulențele socio-politice din Polonia au atins apogeul în vara lui 1956, în timp ce mult mai severa criză maghiară a ajuns la Zenit la sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie, pentru a submina autoritatea Uniunii Sovietice; dimpotrivă, intervine pe lângă comuniștii est-europeni, încercând să consolideze respectul față de rolul conducător al Uniunii Sovietice. Însă sub fațada unității ideologice, nemulțumirile chinezilor legate de sovietici încep să se acumuleze. 143

Astfel, la Conferința Partidelor Comuniste din 1957 având ca subiect problematica internațională, Beijingul, deși a acceptat formal preeminența sovietică în rezoluția adoptată la final, a afișat o atitudine care făcea notă discordantă cu poziția ideologică a Moscovei. Eliminându-și, tot în același an, și ultimii rivali majori, Hrușciov poate impune acum în forță noi concepte ca și coexistență pașnică (apariția armelor nucleare invalidează rivalitatea agresivă dintre cele două lagăre, așa cum o postulase Lenin; competiția se mută de la nivelul militar la cel economico-social, ea desfășurându-se acum eminamente pașnic, rivalitatea între cele două părți rămânând însă insurmontabilă) sau tranziție pașnică (revoluțiile comuniste se pot produce, în contrast cu canonului marxist-leninist, și în absența violenței). 144Retorica hrușciovistă pedalează însă și pe pretinsa superioritate tehnologică a Uniunii Sovietice în raport cu Statele Unite, alimentată fiind de lansarea cu succes a primului satelit pe orbita pământului, Sputnikul, în același an (nu se poate nega însă neliniștea pe care evenimentul a produs-o în epocă pentru liderii de la Washington, impulsionând totodată cercetarea americană în domeniu).

Conflictul sino-sovietic a avut un puternic ecou în relațiile internaționale din epocă. Una din consecințele sale cele mai importante a fost deschiderea Chinei spre Statele Unite, Beijingul și Washingtonul inițiind relații diplomatice și comerciale după 1970. În ceea ce privește lumea comunistă, aceasta a devenit iremediabil polarizată și, pe cale de consecință, mult mai puțin puternică decât ar fi fost în cazul, dificil de pus în practică, al colaborării dintre Uniunea Sovietică și China. Pe de altă parte, acțiunile fracționiste chineze nu au atins ponderea și amploarea pe care și-ar fi dorit-o Beijingul.145

Dacă etapa cuprinsă între destalinizare (1956) și controversa albaneză(1961) poate fi considerată faza latentă a conflictului, atunci întreg deceniul șapte al secolului XX reprezintă etapa de maturare și extindere a conflictului, care devenise de acum deschis și de o vehemență incomensurabilă. Succesorul lui Nikita Hrușciov, totodată fostul său protejat și cel care i-a organizat debarcarea de la putere în toamna lui 1964 – Leonid Brejnev, a reușit să convoace, în 1969 cea de a treia conferință comunistă internațională cu scopul de a condamna atitudinea Chinei.146 Impactul ei s-a dovedit a fi extrem de redus, în parte și datorită invaziei Cehoslovaciei de către statele membre a Tratatului de la Varșovia (cu excepția României) din anul precedent, fapt ce se repercuta negativ asupra erijării Moscovei în tutore moral al lumii comuniste – reflectând practic fragmentarea iremediabilă a mișcării comuniste internaționale. De abia în ultimii ani ai existenței sale, pe timpul conducerii lui Gorbaciov, a inițiat Uniunea Sovietică eforturi diplomatice și politice serioase în vederea depășirii animozităților dintre Moscova și Beijing. Chiar dacă relativ reușite în planul relațiilor interstatale, negocierile dintre cele două părți – purtate sub puternice presiuni interne și externe pentru fiecare dintre ele – nu au mai putut face nimic pentru leninism, nici măcar să îi salveze fragila aparență.147

Cheia înțelegerii conflictului dintre Uniunea Sovietică și China lui Mao rezidă în, așa cum am încercat să argumentez de-a lungul acestui întreg eseu, dimensiunea sa ideologică. Ea le conține și le articulează pe toate celelalte și toate sunt, desigur, interdependente.148 Textura intimă în interiorul căreia se manifestă interacțiunea dintre fațetele conflictului este de departe cea leninistă. Leninismul suportă, așa cum am constatat, anumite nuanțări ideologice, dar în nici un caz pluralitatea politică; privat de centrul monolitic de unde își începuse, în 1917, asaltul asupra realității, acesta a implodat sub presiunea conflictuală a celor două ramificații pe care le-a dezvoltat, leninismul asianizat și leninismul europenizat. Moștenirea lui Lenin s-a autodevorat în timpul conflictului, iar diversitatea sub care a reapărut în deceniile următoare nu a făcut decât să mascheze eroziunea sa internă.149

3.2. China și relațiile cu România

Atitudinea României vis a vis de conflictul sovieto chinez poate fi creionatã pe baza a trei etape cronologice distincte:

– 1956-1962- perioada conformismului ideologic

– 1962-1963- perioada dezangajãrii

– 1964-1971- perioada independenței limitate150

Raportul secret rostit de cãtre Nikita Hrușciov, la 25 februarie 1956, trebuia sã fie luat prin surprindere conducerea PMR. Ȋntors în România, Gh. Gheorghiu Dej va amâna constant plenara vizând darea de seamã cu privire la participarea delegației române la Congresul al XX-lea al PCUS. Ȋn acțiunea sa de tergiversare, liderul PMR va uza de misiunea primitã la Moscova, respectiv medierea conflictului apãrut în cadrul conducerii partidului grec, aflatã la momentul respectiv la București. Prin urmare, plenara CC al PMR va fi organizatã la 23-25 martie 1956, conturarea a douã tabere antagoniste în interiorul partidului fiind mai mult decât evidentã. Ȋn cadrul ședinței Biroului Politic al CC al PMR din 3, 4, 6, 12, aprilie 1956, autoritatea lui Gh. Gheorghiu-Dej va fi restabilitã, cei doi oponenți (Iosiv Chișinevschi și Miron Constantinescu) fiind aspru criticați de membrii Biroului Politic, deși își mențineau pozițiile deținute anterior.151 Totuși, era vorba de o autoritate fragilã, liderul PMR simțindu-se amenințat de valul de liberalizare promovat de Kremlin în Europa Centralã și Rãsãriteanã. Ȋn mod paradoxal, declanșarea în octombrie 1956 a revoluției din Ungaria, va oferi liderului român ocazia de a-și etala totala fidelitate fațã de Moscova. Evenimentele din Ungaria vor pune capãt și fragilului dezgheț din România, la Congresul al XX-lea al PCUS instituindu-se, în fapt, o repliere pe modelul sovietic. 152

Referindu-ne strict la intervalul cronologic al analizei noastre, în cadrul politicii externe, liderul PMR va adopat o linie conformã Kremlinului, acest fapt fiind identificabil pe parcursule desfãșurãrii evenimentelor din Ungaria, a Consfãtuirii partidelor comuniste și muncitorești din Moscova ( 1957,1960) sau a Consfãtuirii pregãtitoare de la București ( 1960). Ultimul act prin care poziția Bucureștiului se identificã cu cea a Kremlinului este reprezentat de scrisoarea CC al PMR, aderstã CC al PCC, la 3 martie 1962 ( scrisoare solicitatã autoritãților române de cãtre Jegalin, la 8 ianuarie 1962), pe parcusul cãreia liderii PMR recurgeau la o criticã acidã a comportamentului delegației chineze în cadrul sesiunii Consiliului Mondial al Pãcii de la Stockholm, din decembrie 1961. Peste numai trei luni, între 6-7 iunie 1962 își deschide porțile Consfãtuirea statelor membre ale CAER de la Moscova, ce va marca debutul viziunii integraționiste sovietice, distanțarea României de Kremlin. 153

Din a doua jumãtate a anilor 1962, România refuzã sã adopte o poziție durã fațã de polemica sovieto-chinezã militând pentru o încetare a diferendelor în numele unitãții comuniste. Solicitarea adresatã de liderul PMR lui Corneliu Mãnescu, în primãvara anului 1963, prin care ministrului de externe român i se cerea organizarea unei întâlniri secrete cu ambsadorul chinez la București a marcat debutul politicii românești de distanțare fațã de Kremlin.154

Prin urmare, pe parcursul convorbirilor organizate la 16 mai 1963 între Corneliu Mãnescu și ambasadorul chinez la București Xu-Jianguo- ministrul de extern român a transmis autoritãților chineze cã PMR nu mai era dispus sã urmeze orbește indicațiile Moscovei. Pe o linie de continuitate s-a plasat și întâlnirea dintre Gh. Gheorghiu-Dej și și Xu-Jianguo, din 12 decembrie 1963, ce semnificã debutul deciziei României de a se alinia la disidența chinezã, o atare acțiune presupunând în viziunea liderului PMR o creștere în intensitate a contactelor româno-chineze.155 Desigur, era vorba de o nouã politicã externã, bazatã pe pragmatism, tocmai datoritã revirimentului viziunii integraționiste sovietice în cadrul CAER. Ȋn mod evident, Gh. Gheorgiu-Dej nu împãrtãșea radicalismul specific ideologiei maoiste, însã în condițiile disensiunilor economice româno-sovietice, singura acțiune viabilã rãmânea apropierea româno-chinezã. Ori, din acestã perspectivã nu este surprinzãtor faptul cã liderul PMR a recurs la implementarea inclusiv a unei strategii curtenitoare vis a vis de conducerea chinezã, strategie ce presupune, formal, preluarea unor concepte ideologice de sorginte maoistã. 156

Ȋn paralel, în relațiile cu liderii PCUS, Gh. Gheorgiu- Dej va încerca sã creioneze o imagine a României conformã actorului statal moral, o acțiune în strictã concordanțã cu preceptele Consfãtuirilor partidelor comuniste și muncitorești din 1957 și 1960. Vizita delegației PMR în China ( 2-12 martie 1964) a avut misiunea nu numai de a încerca sã obținã o încetare a polemicii sovieto-chineze, ci în primul rând, sã fundamenteze relațiile româno-chineze pe un nou aliniament. Așa se explicã și atitudinea antisovieticã a delegației (conduse de Ion Gheorghe Maurer) ce a vizitat Beijingul, reperzentanții PMR recurgând la un aspru rechizitoriu cu privire la compornamentul pe care îl adoptase Moscova, de la bun început, în relațiile cu România. Trebuie remarcat, însã, veritabilul simț politic de care dat dovadã liderul PMR în organizarea așa zise-i acțiuni românești de mediere a conflictului sovieto-chinez. 157

Astfel, în cursul întâlnirii dintre Gh. Gheorghiu- Dej și Xu-Jianguo, cei doi se pronunțã pentru creșterea în intensitate a contactelor româno-chineze, serios afectate de prestația liderilor PMR pe parcursul Consfãtuirii pregãtitoare de la București și convorbirilor româno-sovietice de la Pițunda ( 15 martie 1964), vor oferi liderilor PMR un nou prilej de a condamna în cadrul viitoare întâlniri româno-chieze, atitudinea practicatã de liderii PCUS fațã de statul român.158 Deși acțiunea de mediere a conflictului sovieto-chinez nu fusese creditatã de liderul român cu prea multe șanse de reușitã, totuși în privința apelului adresat de PMR liderilor sovietici și chinezi, Dej va manifesta un neobișnuit optimism. Reacția aparent ilogicã a liderului PMR, se baza însã pe un eveniment petrecut în contextul negocierilor sovieto-chineze din iulie 1963. 159

Astfel, pe parcursul acestor convorbiri, delegația PCC propusese liderului de la Kremlin redactarea unui apel în vedrea încetãrii polemicii publie, document ce urma a fi transmis tuturor „ partidelor frãțești”. Liderii PCUS însã, vor refuza implementarea unei astefl de acțiuni. Prin urmare, Gh. Gheorghiu-Dej considera cã în iulie 1963 se pierduse șansa încetãrii polemicii publice și adresarea unui atare apel, putea contribui cel puțin la oprirea temporarã a acestei polemici. Spre surprinderea liderului român, însã, apelul PMR s-a soldat cu un eșec. Dacã pe parcursul convorbirilor de la Beijing 3-10 martie 1964, autoritãțile chineze se manifestau rezervate fațã de schimbarea de opticã a Bucureștiului, în a II-a jumãtate a anului, aceste rezerve au fost depãsite, cele douã state infromându-se reciproc cu privire la revoluțiile interne și internaționale. 160

Preceptele de politicã externã formulate de Gh. Gheorghiu-Dej între 1963-1964 vor fi aplicate cu consecvențã și de cãtre noul lider al PCC, Nicolae Ceușescu. De numele acestuia din urmã se leagã și un eșec clar al diplomației românești, respectiv insuccesul demersurilor PCR în cadrul apropierii chino-americane. Deși acceptaserã solicitarea lui Nicolae Ceaușescu privind implementarea unui canal românesc de comunicare cu Beijingul, liderii de la București vor reacționa tardiv fațã de propunerea lansatã de Zhou Enlai. 161

Ȋn procesul de distanțare fațã de Moscova, demersurile românești vor fi caracterizate de moderație și prudențã, liderii PMR, evitând astfel etichetarea României drept o democrație popularã alteratã, fapt ce ar fi determinat consecințe funeste asupra regimului de la București. Totuși s-a reușit crearea iluziei unei breșe în interiorul blocului comunist, de pe urma cãreia sã profite Nicolae Ceaușescu. 162

Ȋn esențã, originea glisãrii politicii externe românești de pe culoarul obedienței totale pe cel al independenței relative, poate fi identificat în acțiunea conjugatã a trei factori:

conflictul sino-sovietic

experiența oferitã de revizionismul iugoslav

atașamentul liderilor PMR pentru o industrializare masivã a României

disputele economice româno-sovietice în cadrul CAER

excomunicarea albanezã. 163

Ȋn ce privește impactul conflictului sovieto-chinez asupra funcționãrii bipolarismului, acesta a vizat douã coordonate principale: pe de o parte a contribuit decisiv la instalarea unei perioade de destindere în relațiile internaționale iar pe de altã parte a determinat apropierea chino-americanã care cu doar doi ani în urmã pãrea imposibilã.

3.3. Rolul Chinei în conflictele din Orient

Datoritã petrolului, Orientul Mijlociu a devenit important din punct de vedere strategic deoarece douã treimi din petrolul accesibil occidentului se gãsea în aceastã zonã. Regiunea era predominant arabã și musulmanã. Când a fost înființat statul Israel, în mod logic, SUA ar fi trebuit sã-i sprijine pe arabi, dar în America se manifesta un puternic lobby evreiesc. Englezii și francezii dominaserã regiunea în perioada intrebelicã; dupã 1945, Franța s-a retras dar Marea Britanie a rãmas. Englezii controlau petrolul iranian iar guvernul iranian cãuta sã se foloseascã de fiecare ocazie ivitã pentru a reintra în posesia celei mai importante dintre resursele sale. Când, Mossadegh, primul ministru a naționalizat compania de petrol anglo-iraninã, exportul petrolului a încetat iar economia iranianã a intrat în declin. Ulterior au început sã circule zvonuri despre un împrumut rusesc acordat lui Mossadegh. Dupã o vizitã în zonã, Dulles s-a îngrijorat în privința statutului viitor de neutralitate al statelor aflate în conflictul dintre sclavie și libertate.164

Mao și liderii chinezi erau puși în încurcãturã. Ei nu aveau legãturi diplomatice directe cu Statele Unite și se bazau pe informațiile din The New York Times pentru a afla intențiile americanilor. Astfel au cãpãtat impresia cã americanii dupã ce îi vor învinge pe comuniști în Coreea se vor îndrepta apoi cãtre China. Mao dorea sã evite rãzboiul cu SUA dar era convins cã americanii îl vor implica forțat într-un conflict, astfel încât s-a decis sã lupte mai curând în Coreea decât în China. Trupele chineze, aproximativ 200000, au invadat în octombrie Coreea și în noiembrie forțele ONU au primit ordin de luptã, iar Chinezii au fost alungați la nord de paralela `38. Nord coreenii și chinezii au înregistrat pierderi considerabile și datoritã supremației aeriene a americanilor. Cu toate acestea, rãzboiul devena din ce în ce mai nepopular în Statele Unite.165

Ȋntreaga putere a statelor unite sporea conform directivelor documentului NSC-68, în mod deosibt în ceea ce privește armele nucleare și astfel, la sfârșitul anului 1952, militarii americani nutreau convingerea cã pot înfrunta și învinge Rusia.

Rãzboiul coreean a alimentat anticomunisul în America, fãcând astfel imposibilã abordarea unei politici echilibrate în ceea ce privește statele comuniste. Atitudinea fațã de China s-a schimbat complet. Chinezii omorâserã mii de tineri americani și erau priviți ca fãcând parte integratã a rãului comunist condus de Stalin. Nici nu se punea problema unei recunoașteri diplomatice a regimului de la Beijing. Unii europeni temâtori erau îngrijorați de tentaiva comunistã de a uni Coreea și de faptul cã ei ar putea încerca sã facã același lucru în Germania. Ȋn consecințã trebuiau luate mãsuri pentru a preveni acest fapt. NATO avea nevoie de mai multe trupe europene, iar Germania de Vest le putea furniza. Generalul Dwight D. Eisenhower a fost numit comandant suprem al Forțelor Aliate din Europa și mai multe divizii americane urmau sã fie transferate acolo.166

Evoluția relațiilor Chinei cu Rusia, India și Pakistan, precum și cu state din Africa de-a lungul anilor 1990 pot fi, de asemenea, explicate din perspectivã neorealistã. Odatã cu dispariția amenințãrii sovietice, relațiile chino-rusești s-au ameliorat foarte mult în câteva domenii. Destinderea chino-rusã poate fi privitã în termenii efectelor unei straucturi multiploare emergente în care un bloc ruso-chinez continental balanseazã un bloc americano-japonez maritim.167 Relațiile Chinei cu state din Asia de Sud vin în sprijinul enunțurilor neorealiste. Relațiile chino-indiene s-au dezghețat la începutul anilor 1990, culminând cu un acord privind granița disputatã din Himalaya, în 1993. Totuși, aceastã ameliorare a apãrut ca urmare a izolãrii diplomatice a Beijingului dupã masacrul din Piața Tiananmen. Ȋntre cele douã puteri din Asia de Sud rãmân tensiuni geopolitice fundamentale. Colapsul Uniunii Sovietice, aliatul tradițional al Indiei împotriva Chinei și Pakistanului, stimuleazã India sã dobândeasã capacitatea de descurajare nuclearã. Ȋn cele din urmã, relațiile Chinei cu clienții tradiționali din Africa s-au schimbat în funcție de modificãrile apãrute în stractura internaționalã. Dupã masacrul din China, aceasta s-a implicat într-o ofensivã diplomatica majorã în Africa. Totuși, odatã cu progresele modernizãrii economice a Chinei, aceste contacte au devenit depãșite.

Ȋn altã sferã, comportamentul Chinei fațã de menținerea pãcii de cãtre Organizația Națiunilor Unite reflectã puternic o preocupare pentru suveranitate. Ȋn octombrie 1991, China a participat la desfãșurarea autorizatã de Consiliul de Securitate al ONU a unor forțe pentru supravegherea alegerilor din Cambogia, și a fãcut presiuni asupra Khmerilor Roșii sã nu întrerupã procesul de pace. Mai mult, China a respins sugestia de a-i aduce în fața unui tribunal internațional pe cei care au comis genocidul cambodgian, pentru a nu crea un precedent juridic neconvenabil.

3.4. Relațiile diplomatice dintre China și URSS în timpul Rãzboiului Rece

Anul 1949 s-a dovedit crucial în schimbarea relațiilor internaționale post-belice. Ȋn octombrie 1949 Republica Popularã Chinezã a înlocuit Republica Chinezã dupã ce comuniștii chinezi au cãștigat victoria la nivel național în urma rãboiului civil. Colapsul naționaliștilor s-a dovedit a fi șocant pentru publicul american care idealizase China ca pe un aliat democratic. Acum însã o China comunistã, însumãnd un sfert din populația globului, a adus rãzboiul rece în Asia de Est. Politica externã a RPC a parcurs diverse stadii.

Ȋnclinarea pe o parte 1949-1959

Ȋn iunie 1943, cu trei luni înainte de fondarea RPC, liderul comunist Mao Zedong anunțase cã noua Chinã va oferi suport Uniunii Sovietice în politica externã. Administrația Truman a demarat o politicã de nerecunoaștere a RPC. Pentru cã SUA sprijinise naționaliștii chinezi în timpul rãzboiului civil, și Washingtonul refuzase sã întrerupã relațiile cu guvernul naționalist din Taiwan, PCC a privit SUA drept o amenințare serioasã pentru RPC.168 Bejingul cãuta o alianțã cu URSS pentru a compensa orientarea Americii. Liderii chinezi și sovietici au semnat Tratatul Chinezo-Sovietic de Prietenie Alinanțã și Ajutor reciproc în februarie 1950. Alianța era mai mult un acord militar, care obliga cele douã pãrți sã se ajute în cazul unui atac din partea SUA sau Japoniei.

Izbucnirea rãzboiului coreean în iunie 1950 a perturbat orice posibilã stabilizare a relațiilor sino-americane. RPC și SUA aveau sã fie blocate într-un dezastruos rãzboi de trei ani în Peninsula Coreeanã din iunie 1950 pânã în iunie 1953. Dupã ce China a intrat în rãzboiul din Coreea, în octombrie 1950, SUA a perceput RPC drept un obstacol major pentru interesele sale în Asia și pentru securitatea Japoniei. Ȋn timpul rãzboiului coreean, alianța sino-sovieticã a funcționat destul de bine, URSS oferind Chinei sprijin aviatic, aprovizionare cu armament și ajutor economic.169 Datã fiind ostilitatea Chinei, Washingtonul a adoptat o poziția durã, întãrind embargoul economic pentru RPC, început în 1950, și de asemenea a întãrit ajutorul pentru guvernul naționalist din Taiwan, a blocat intratea Chinei în Organizația Națiunilor Unite și a izolato politic. Ostilitatea Chinei împotriva SUA a intensificat rãzboiul rece în regiune.

Bombardarea de cãtre chinezi a Jinmen în 1954 a avut drept scop încetinirea încehierii unui tratat de securitate între SUA și Taiwan. Pe mãsurã ce tensiunile între SUA și China s-au amplificat în timpul crizei din Taiwan 1954-1955, atãt Washingtonul cât și Beijingul, au sesizat importanța mențineii comunicațiilor, chiar la nivel înalt și pe un picior de eglitate. Prima crizã din Taiwan a deschis calea discuțiilor dipomatice între China și SUA în 1955. Discuțiile au continuat în timpul administrației Eisenhower fãrã prea mult succes în probleme precum Taiwanul, renunțarea la forțã, embargoul economic, etc. 170

Ȋntre timp, în prima jumãtate a anilor `50, relațiile sino-sovietice erau cordiale și constituiau o prioritate a diplomației chineze. Existau contacte frecvente între cele douã guverne și se purtau negocierile bilaterale între liderii de vârf. Dar, în a doua jumãtate a anilor `50, PCC nu a mai fost de acord cu Sovietele în ce privește modul de evaluare a lui Stalin și cu direcția pe care liderul sovietic Nikita Hrușciov o impusese Mișcãrii Comuniste Internaționale. Chinezii au intrat în contradicție cu rușii pe tema destalinizãrii, a propunerii rușilor de a construi o stație comunã care sã emitã radio de unde lungi, precum și o flotã de submarine nucleare în China, a interpretãrii diferite pe care o dãdea Nikita Hrușciov marxism-leninismului și a refuzului URSS de a sprijini China în rãzboiul cu India în a doua jumãtate a anilor `60. Ȋn iulie 1960, Moscova a anunțat brusc retragerea sprijinului tehnic din China. Pânã la acel moment, disputa sino-sovieticã s-a extins de la chestiuni ideologice la relații interstatale. Tensiunile s-au întins de-a lungul graniței sino-sovietice. Alianța s-a destrãmat. 171

Revoluționara încredere în sine 1960-1969

Mao Zedong și asociații sãi au început sã reevalueze schimbarea balanței de putere între cle douã blocuri opuse. Amenințarea în relația cu SUA era determinatã de presiunile interne și schimbãrile internaționale. Beijingul însã era interesat de menținerea unei bune comunicãri cu Washinghtonul. Dicuțiile diplomatice sino-americane care avuseserã loc la Varșovia au continuat în 1960. Deși existau relații diplomatice neoficiale între cele douã țãri, întâlnirea de la Varșovia s-a dovedit utilã în facilitarea relațiilor Ȋntre China și Rusia, oferind un teren pentru schimburi informaționale și management al crizelor. 172

Ȋn 1960, deși Washingtonul considera cã amenințarea sovieticã predomina, lumea a treia a devenit principalul teren de confruntare al celor douã superputeri. Apariția naționalismului ca rezultat la infiltrãrii comuniste a însemnat o amenințare pentru SUA și pentru lumea liberã. Ȋn aceastã zonã, China s-a prezentat ca fiind statul revoluționar al lumii, amenințând nu numai vestul democratic, dar și poziția Moscovei de lider al blocului comunist.173

De la fondarea sa în 1949, RPC a acordat prioritate relațiilor cu lumea a treia. Mao a specificat ca o coaliție solidã cu țãrile lumii a treia poate fi decisivã pentru confruntãrile din rãzboiul rece. Primul pas fãcut de China pentru a influența țãrile lumii a treia a avut loc în aprilie 1955, prin participarea la Conferința Statelor Asiatice și Africane de la Bandung. Strategia Chinei s-a axat pe construirea relațiilor cu lumea a treia la douã niveluri diferite. Ȋn primul rând, China ajutase lupta pentru eliberare naționalã atât pentru a distruge regimurile coloniale rãmase, cât și pentru a rãsturna guvernele indepenedente care erau apropiate de occident. Ȋn al doilea rând, China a încercat construirea unor relații cu state indepenedente ale lumii a treia, îndemnându-le sã respingã vestul. Deși China putea oferi foarte puțin sub aspect economic și militar, eforturile sale din anii `60-`70 pentru a modela lumea a treia într-o forțã revoluționarã opusã celor douã, au fost rãsplãtite. 174

Diplomația triunghiularã 1970-1989

Percepția unei grave amenințãri din partea URSS l-a determinat pe Mao sã ridice restricțiile conceptuale pentru a îmbunãtãți relațiile cu SUA la începutul anilor `70.

Ȋntâlnirile la nivel înalt ale lui Nixon cu liderii chinezi desfãșurate în februarie 1972 au fost replica vizitelor lui Henry Kissinger în China în iulie și octombrie 1971. La baza întâlnirii diplomatice între SUA și China s-au aflat preocupãrile comune pentru amenințarea sovieticã; fiecare din cele douã puteri spera sã o foloseascã pe cealaltã pentru a echilibra balanța. Acesta a fost începutul diplomației triunghiulare a SUA și China în timpul rãzboiului rece. De-a lungul existenței sale, Mao a urmãrit un singur scop: China sã fie modelul pentru eliberarea tuturor națiunilor și popoarelor lumii. 175

Dupã o scurtã luptã pentru putere care a urmat dupa decesul lui Mao în 1976, Deng Xiaoping a devenit liderul de fact, deși succesorul numit al lui Mao fusese Hua Guofeng. Deng a trasat un curs pentru dezvoltarea economicã a Chinei care combina reformele cu deschiderile spre economia capitalistã, toate sub conducerea partidului unic PCC. Ȋn politica externã, Deng a împãrtãsit opinia lui Mao de a rãsturna gloria pierdutã a Chinei. El a fost arhitectul politcii externe din 1978 pânã în anii `90. Deng a dus la final proiectul de sprijin pentru mișcãrile revoluționare din afarã și a redus smnificativ sprijinul acordat de China țãrilor din lumea a treia. La cel de-al XII-lea Congres Național al Partidului Comunist Chinez, în 1982, China a adoptat o politicã externã independentã. Sub conducerea lui Deng comuniștii au supraviețuit colapsului comunist în est și dezintegrãrii Uniunii Sovietice. 176

IV. Stabilirea relațiilor diplomatice cu SUA ( 1979)

4.1. Vizita lui Nixon în China și Comunicatul de la Shanghai ( 1972)

Statele Unite ale Americii au devenit interesate în stablirea unor legãturi politice și economice cu China încã din secolul al XIX-lea. Dupã încercarea Japoniei de a invada China ( 1894-1895), marile puteri europene, Rusia, Franța, Germania și Marea Britanie au încercat sã-și protejeze interesele din China împarțind-o în sfere de influențã. SUA, o putere importantã în Pacific dupã victoria din rãzboiul americano-spaniol din 1898, a încercat sã împiedice divizarea prin ceea ce s-a numit Politica ușilor deschise. Aceastã politicã își propunea sã protejeze suveranitatea Chinei și sã asigure drepturi comerciale tuturor statelor.177

Ȋncã din anii 1950, președintele american Richard Nixon a fost un anticomunist veritabil. Ideea de bazã a Republicanilor orientați spre stânga, al cãror exponent principal era Nixon, era aceea cã ideologia comunistã era un monolit; de la panoul de comandã din Moscova erau controlați comuniștii din întreaga lume. Totuși, concepțiile lui Nixon s-au modificat în 1969 când a devenit președinte și a profitat de dimensiunile dintre Rusia sovieticã și China pentru a echilibra balanța de putere. Astfel, în ianuarie 1969, la o sãptãmânã dupã ce obținuse mandatul, Nixon i-a sugerat consilierului sãu pe probleme de securitate naționalã, Henry Kissinger relația cu China ar trebui sã fie prioritarã, fapt ce a stârnit controverse în sânul Casei Albe. China fusese izolatã din 1949, când Mao Zedong a preluat puterea și SUA sistase legãturile diplomatice. 178

Nixon a elaborat un plan care avea sã șocheze atât America cât și aliații sãi. A fost cea mai mare surprizã a rãzboiului rece- mutarea cheie într-un joc care avea sã schimbe lumea. Nixon afirma cã „ Puteam vedea cã miezul problemelor din Asia este China. Dacã China nu ar fi condusã comuniști nu ar fi avut loc un rãzboi în Coreea. Dacã China nu ar fi condusã de comuniști nu ar fi avut loc rãzboiul din Vietnam.” 179

Primul eveniment care a marcat ruptura în interiorul blocului comunist a fost invadarea Cehoslovaciei de cãtre Uniunea Sovieticã în 1968. Observatorii spațiului relațiilor intrenaționale au vãzut acest fapt ca pe o expresie a unei noi doctrine sovietice care sã instituie supremația sovieticã în toate țãrile comuniste. Doctrina Brejnev, așa cum a fost cunoscutã, afirma cã Uniunea Sovieticã avea dreptul de a invada orice națiune comunistã pentru a binele comunisului internațional. Mao a abordat aceastã doctrinã ca pe un afront, mai ales dupã îndepãrtarea de Moscova, produsã dupã moartea lui Stalin.180

Ȋn afara disputelor ideologice, RPC și URSS erau agrenate într-un conflict de granițã ce privea o serie de insule utilizate pentru pescuit de ambele națiuni. Aflate în zona râului Amur ele formau așa zis-a granițã de 4000 de mile ce despãrțea RPC de URSS. Mai mult, anumite pãrți ale provinciei Xingjiang, partea vesticã a Chinei, se aflau sub control militar sovietic. Când o încercare de aplanare a conflictului a eșuat dupã ce China a revendicat o mare parte din Siberia și insulele mai sus menționate, ambele pãrți au început sã patruleze zona. Acestea au provocat un conflict între cele douã puteri care a ajuns în punctul în care erau pregãtite militar pentru a opri ofensiva celeilate.181

Acest mediu a favorizat reiterarea suspiciunilor între China și Rusia. China aduce în discuție ocupația rusescã din timpul dinastiei Qing și rolul jucat de Rusia Țaristã în Revoluția Boxerilor. Pe scurt, ideologia comunistã împartãșitã de aceste state nu era suficientã pentru a pune în umbrã conflictele istorice dintre ele. Ȋn acest context, Nixon a decis sã viziteze China, prima datã dupã fondarea RPC. 182

Temeri existau și din partea SUA. Intervenția Chinei în rãzboiul din Coreea era de datã recentã pentru oficialii americani precum și acuzațiile legate de felul în care administrația Truman pierduse China în favoarea comuniștilor. Ȋn acest context era amintitã și contribuția SUA în rãzboiul din Vietnam, care fãcea parte din doctrina expusã și susținutã de aceeași blamatã administrație Truman. Ȋn timpul administrației Eisenhower, Kennedy și Johnson, SUA preluase treptat rãzboiul dus de francezi în Vietnam pânã ce armata americanã s-a implicat total în operațiunile militare. Dupã ce a realizat prilejul oferit de conflictul sino-sovietic, Nixon a decis sã deschidã negocierile directe cu Mao și RPC. Nixon nu dorea sã fie acuzat pentru abandonarea Vietnamului de Sud însã nu era capabil sã poarte negocieri cu Vietnamul de Nord. Reluând legãturile diplomatice cu China, Nixon spera sã înceteze implicarea americanilor în conflictele din Asia de Sud-est. 183

Ȋnainte de vizita lui Nixon, SUA a fãcut o serie de demersuri pentru a atrage atenția RPC. Ȋntre acestea, cel mai important a fost acceptarea Chinei în ONU, fapt important întrucât aceasta însemna cã acest stat obținea și un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Acesta a fost o schimbare de poziții deosebit de inspiratã.

La 21 februarie 1972, Richard Nixon a devenit primul președinte american care a vizitat republica Popularã Chinezã, punând capãt politicii de nerecunoaștere a guvernului comunist. Vizita a însemnat finalizarea unor pregãtiri secrete al cãror artizan era Henry Kissinger, consilierul pe probleme de securitate naționalã a lui Nixon. Aprobatã și criticatã deopotrivã, vizita a deschis un nou capitol în relațiile sino-americane și au însemnat recunoașterea oficialã a RPC. 184

Trei teme au ilustrat relațiile sino-americane. Primul este legat de disensiunile sino-sovietice petrecute înaintea vizitei lui Nixon. Al doilea este întâlnirea dintre Nixon și Chou, care a avut loc pe 22 februarie 1972. Ultimul are în vedere impactul pe care acestã vizitã l-a avut asupra relațiilor internaționale de dupã 1972.

Așa cum am menționat, Richard Nixon și Chou En-lai s-au reunit pe 22 februarie 1972 pentru a discuta probleme politice. Ȋntâlnirea care a durat aproape patru ore a fost înregistratã și transcrisã într-un document numit Memorandumul Conversației. Partea americanã era reprezentatã de președintele Nixon, Henry Kissinger și doi membri ai Consiliului de Securitate Naționalã, John Holdridge și Winston Lord. Partea chinezã era reprezentatã de Chou En-lai, Ch`iao Kuan-hua ( secretar de stat în Ministerul de Externe), Chang Wen-chin, Wang Hai-Jung ( Director de Protocol), Chao Chi-hua ( Membru al staff-ului Ministerului de Externe), doi intrepreți. 185Subiectele conversației au fost variate însã protagoniștii ( Nixon și Chou) au accentuat asupra implicãrii SUA în conflictul din Vietnam și a îmbunãtãțirii relațiilor SUA-RPC. Nixon a anunțat cã va avea o întâlnire la nivel înalt cu premierul sovietic și s-a oferit sã îi ofere lui Chou un rezumat al discuțiilor prin intermediul lui Kissinger. Cei doi actori principali ai negocierii au discutat și reacția Uniunii Sovietice vizavi de întâlnire, reacție care exprima dezamãgirea provocatã de aliații comuniști. Din punctul de vedere a lui Chou, reacția Rusiei nu afecta în nici un fel agenda RPC.186

Primul subiect pe care Nixon l-a adus în atenția lui Chou a fost acela legat de climatul de încredere care trebuia sã transparã din întâlnire. Președintele l-a asigurat în mod repetat cã stenogramele întâlnirii nu vor fi decât la dispoziția sa, a lui Kissinger și a ajutorului acestuia, generalul Haig. Nixon a promis cã Secretarul de Stat, Rogers, va primi un memorandum conținând doar acele probleme generale care priveau Departamentul de Stat. 187

Ȋn continuare, Nixon a adus în discuție problema Taiwanului, afirmând cã „ Taiwanul este o parte din China”, declarație care era contrarã politicii americane de pânã atunci. De la sfârșitul rãzboiului civil chinez și contituirea RPC și RPT, SUA a dus o politicã orientatã spre Taiwan unde trupele naționaliste ar fi reușit sã instaureze democrația și în China. Ȋn susținerea acestei idei, Nixon a firmat cã „ nu a susținut și nici nu va susține nici o mișcare de independențã în Taiwan.

Mai mult decât atât, președintele american a asigurat China cã va bloca orice inițiativã a Japoniei de a atrage Taiwanul în sfera sa de influențã și/sau de a încuraja mișcãrile de independențã taiwaneze. Nixon însã a ținut sã precizeze „ nu pot spune ce va face sau nu va face Japonia dar, atâta timp cât SUA are influențã în acest stat, va boicota mișcãrile pro-independente din Taiwan.”

Al patrulea punct adus în discuție, aflat în completarea celor anterioare, afirma ca SUA va susține în mod pașnic reunificarea RPC și a Taiwanului „ Statele Unite nu vor sprijini nici o încercare armatã a guvernului din Taiwan de a ataca RPC.

Ȋn cele din urmã, Nixon a declarat cã dorește normalizarea relațiilor dintre cele douã state, asigurându-l pe premierul Chou cã douã treimi din forțele armate cantonate în Taiwan vor fi retrase odatã conflictul din Vietnam se va fi încheiat. Nixon a aruncat momeala și mai departe anunțând retragerea completã a trupelor de îndatã ce problema din Asia de Sud-est va fi rezolvatã. Ȋn legãturã cu prezența americanã din Japonia, mizând pe temerile chineze, președintele american considera cã retragerea ar putea avea trei consecințe:

-fãrã securitatea SUA, Japonia s-ar putea reînarma,

-ar putea ajunge în sfera de influențã a Chinei

– ar putea deveni satelitul Rusiei.

Numai una din aceste trei consecințe era în beneficiul Chinei. Cu alte cuvinte, Nixon afirma cã numai SUA împiedicã izolarea Chinei de catre URSS și aliații sãi.188

Reprezentantul RPC a adus în discuție problema bugetului alocat de SUA și URSS pentru cheltuielile militare afirmând cã „cel mai periculos scenariu ar fi acela în care aceste douã state ar ataca China.” Fãrã a nega rolul jucat de Statele Unite în politica mondialã, Chou a afirmat cã politica izolaționismului nu poate fi o opțiune pentru americani.

Cu toate acestea, RPC ar considera cã o îmbunãtãțire a relațiilor cu SUA este legatã de sprijinirea guvernelor de stânga din Vietnam și Cambodgia. Cu alte cuvinte, câtã vreme americanii își retrag trupele din Asia de Sud-est, China nu va acționa împotriva intereselor lor în zonã. Aceastã discuție a adus în prim plan chestiunea Vietnamului. Nixon considera necesar ca în urmatoarele șase luni, Vietnamul de Nord sã elibereze prizonierii și sã înceteze focul, pentru ca trupele americane sã poatã fi retrase. Totuși, retragerea treptatã era preferabilã unei forțate întrucãt SUA era un stat „ pe care orice altã națiune din lume se poate baza.” 189

Prin urmare, încheierea rãzboiului din Vietnam nu a fost singurul scop al vizitei președintelui în China. La o primã vedere, întâlnirea a avut ca scop schimbarea de opticã a americanilor în ce privea Taiwanul, acesta însã nu a fost principalul scop. Mai degrabã, putem afirma ca politica „ detentei” dintre SUA și RPC a fost doar un pretext care sã mascheze modul în care Richard Nixon a profitat de deteriorarea relațiilor sino-sovietice.

Cu ocazia acestei vizite, Nixon a semnat Comunicatul de la Shanghai, care avea să asigure o hartă a relațiilor americano-chineze pentru deceniul următor. Structura acestui comunicat este una foarte inedită. În mai mult de jumătate din el, cele două părți explică amănunțit și detaliază punctele în care părerile lor diverg, fie că era vorba de probleme internaționale, ideologii sau aspirații. Cu atât mai mult sunt potențate în acest fel subiectele aupra cărora cele două părți erau în acord, și anume:

– progresul realizat pe calea normalizării relațiilor dintre China și Statele Unite este în

interesul tuturor țărilor

– ambele țări doresc să reducă pericolul unui conflict militar internațional

– nici una dintre cele două părți nu trebuie să urmărească stabilirea unei hegemonii în

regiunea Asia-Pacific; mai mult, ele se opun inițiativei oricărei țări de a instaura o astfel

de hegemonie

– nici una dintre părți nu este pregătită să negocieze în numele unei a treia părți sau să

încheie acorduri sau înțelegeri cu cealaltă, îndreptate împotriva altor state190

Prin acest Comunicat, Statele Unite s-au asigurat că nu vor avea de înfruntat o eventuală intervenție chineză în Indochina sau Coreea și de faptul că expansiunea Uniunii Sovietice și încercarea acesteia de a câștiga mai multă influență în Asia va fi contracarată de către China. În interval de numai un an și jumătate, relațiile chino-americane s-au modificat de la o ostilitate explicită la o alință de facto în fața amenințării principale: URSS. Tabloul relațiilor internaționale a cunoscut, astfel, o schimbare dramatică. Calculul Administrației Nixon s-a dovedit a fi foarte corect: atâta timp căt China avea mult mai multe motive să se teamă de Uniunea Sovietică decât de SUA, interesul ei propriu urma să o ghideze spre menținerea acestei colaborări improbabile. 191

Nu trebuie să ne imaginăm însă că Nixon a intenționat vreun moment să se implice în conflictul chino-sovietic de partea vreuneia. dintre părți, oricât de mult ar fi fost impresionat de gândirea rațională și pragmatică a lui Zhou En-lai. El știa foarte bine că cele mai bune rezultate le putea obține din poziția de negociator cu ambele blocuri comuniste. Asta se va vedea în următorii ani, în care politica de “détente” cu URSS va continua, însă de pe cu totul alte poziții. Înainte de episodul chinez, URSS blocase de multe ori încercările americanilor de a stabili o întâlnire la vârf între Nixon și Brejnev, condiționând acest fapt de o întreagă lista de concesii din partea părții americane. Însă, la scurt timp după vizita din China, Nixon a fost invitat la Moscova, iar toate negocierile sovieto-americane au cunoscut o accelerare semnificativă. Iată că deși Nixon fusese avertizat de mulți experți că o apropiere de China va conduce la răcirea relațiilor cu URSS, efectul obținut a fost exact cel opus. Ținând seama de aceste realități, administrația Nixon a urmărit rezolvarea problemelor practice cu Uniunea Sovietică în anii ʼ70. 192

4. 2. Rolul lui Kissinger în câștigarea încrederii Beijingului

În momentul venirii la putere a lui Richard Nixon, America avea nevoie de o definire mai complexă și nuanțată a angajării sale internaționale, fiind în impas total în Indochina (Vietnam), dar și sfâșiată de conflicte interne. Timp de douăzeci de ani, idealismul wilsonian le dăduse liderilor americani posibilitatea să își joace rolul mondial cu viziune misionară. Dacă Wilson condusese o țară intrată de puțin timp în problemele internaționale și încrezătoare în capacitatea ei de a urmări orice problemă, Nixon moștenea o societate frustrată, al cărei viitor părea să depindă de capacitatea ei de a formula obiective realizabile, pe termen lung și de a persevera în urmărirea acestor obiective chiar și în fața adversităților.193

Atunci când a trebuit să aleagă două portrete ale unor foști președinți americani pentru a decora Biroul Oval, Nixon a ales portretele lui Wilson și Eisenhower. El s-a declarat de multe ori un admirator al lui Woodrow Wilson, facând chiar apel la retorica lui standard: “Noi avem într-adevăr un destin, acela de a da lumii ceva mai mult decât un exemplu pe care și alte națiuni din trecut au fost capabile să îl dea…un exempu de conduită spirituală și de idealism pe care nici o putere materială sau militară nu îl poate oferi.” El împărtășea marele ideal american al unei politici externe lipsite de interes propriu. Nixon nu accepta însă teoriile wilsoniene legată de bunăstarea înnăscută a omului sau armonia fundamentală între națiuni care trebuia menținută prin securitate colectivă.194 Dacã Wilson percepuse lumea ca îndreptându-se implacabil către democrație, iar rolul Americii ca fiind acela de a o ajuta în acest proces, Nixon vedea lumea împărțită între prieteni și adversari, între ariile care cereau cooperare și cele în care interesele intrau în conflict. Pentru el pacea și armonia nu reprezentau ordinea naturală a lucrurilor, ci excepții întâlnite într-o lume periculoasă, în care stabilitatea nu putea fi menținută decât printr-un efort vigilent.

Punctul de la care pleca Nixon în argumentarea politicilor sale externe era excepționalismul american, alegând să acționeze pe două căi simultan: invocând retorica wilsoniană pentru a-și explica obiectivele și făcând în același timp apel la interesul rațional pentru a-și susține tacticile.

Astfel, se poate spune că Richard Nixon avea o viziune cât se poate de realistă asupra modului în care credea că SUA trebuie să își ghideze acțiunile de politică externă. Mai mult, Secretarul de Stat din timpul administrației sale, Henry Kissinger, a fost probabil cel mai important adept al acestei gândiri realiste, fapt care a fost foarte bine ilustrat în planul său de acțiune din timpul mandatului. Principala politică pe care Kissinger a propus-o și implementat-o a fost cea numită “détente”, care în stil realist, propunea apropierea SUA de țările comuniste, tradițional considerate dușmani și detensionarea relațiilor existente.195 Astfel, dupa ieșirea din Vietnam, SUA s-a apropiat de URSS și China, reducând considerabil tensiunile Războiului Rece. Era o importantă schimbare, după politica Secretarului de Stat al administrației Eisenhower, John Foster Dulles, cea de “containment” care spunea că SUA trebuie să facă tot posibilul pentru a împiedica extinderea comunismului în lume și propunea izolarea țărilor comuniste prin crearea de alianțe cu regimuri de dreapta peste tot în lume.

Relațiile dintre puterile vestice și blocul de Est s-au schimbat în mod dramatic la începutul anilor ʼ70, primii ani de administrație Nixon. În 1960 avusese loc o ruptura între China și Uniunea Sovietică, care începuseră să își conteste reciproc modul de a înțelege comunismul și principiile sale, dar și reflectarea acestor principii în politicile externe. Explicit, China critica apropierea și relațiile detensionate dintre URSS și SUA (“détente”), argumentând că Statele Unite reprezintă dușmanul ideologic, împotriva căruia comuniștii trebuie să lupte cu orice preț. 196

În primăvara anului 1969, au avut loc o serie de confruntări între forțele chineze și cele sovietice, pe o porțiune îndepărtată a graniței chino-sovietice. Deși inițial Washington-ul a crezut că aceste evenimente nu au o mare relevanță, după o analiză mai precisă a serviciilor secrete americane, a devenit destul de clar că era de fapt vorba de o acțiune militară inițiată de URSS, care începea chiar să ia proporții. De fapt, întreaga polemică din acea perioadă dintre China și URSS, bazată pe întrebarea “cine este mai comunist?”, era doar o perdea care acoperea adevărata problemă: China spunea că o suprafață de aproximativ 1,2 milioane de kilometri pătrați din teritoriul sovietic le aparținea. Granița disputată era în mod constant vegheată de efective militare importante.197

Calculul lui Nixon a fost clar: ghidându-se după doctrina lui Leonid Brejnev, liderul sovietic, el a anticipat faptul că URSS încearcă să supună guvernul de la Beijing, la fel cum făcuse în Cehoslovacia cu un an înainte. S-ar fi creat astfel un bloc imens chino-sovietic, o perspectivă de neacceptat pentru administrația Nixon. Astfel de considerații l-au determinat pe Nixon să adopte decizii extraordinare în vara lui 1969. Lasând la o parte problemele practice care existau între cele două țări (precum viitorul Taiwan-ului), Kissinger și Nixon au presupus că URSS și China se tem mai mult una de cealaltă decât de Statele Unite. Astfel, o încercare de a schimba orientarea din lumea celor două puteri (SUA și URSS) către un triunghi strategic Washington-Moscova-Beijing a devenit foarte tentantă. Era de așteptat ca un succes în acest sens să rezolve automat și problemele practice existente.

Henry Kissinger, deși se arãtase încrezãtor în utilitatea „ canalului secret” stabilit cu sovieticii în 17 februarie 1969, nu împãrtãșea însã optimismul președintelui american Richard M. Nixon cu privire la politica „ deschiderii cãtre China”. Astfel, în momentul în care Nixon i-a solicitat analiza perspectivelor unei apropieri chino-americane, Kissinger i-a spus adjunctului sãu Alexander Haig ( viitor secretar de stat în cadrul administrației Reagan): Tocmai mi-a ordonat sã transform aceastã fantezie în realitate.198

Astfel, în septembrie 1969, ambasadorului american în Polonia- Walter Stoessel – i s-a solicitat contactarea omologului sãu chinez în vederea reluãrii discuțiilor ambasadoriale. Spre stupoarea autoritãților americane, Walter Stoessel nu a reușit sã contacteze partea chinezã decãt dupã trei luni. Mai mult, ambasadorul american acționase într-o manierã neobișnuitã când, la 3 decembrie 1969, în cadrul unei maifestãri culturale organizate în Palatul de Culturã din Varșovia de cãtre ambasada Iugoslaviei, a reușit sã-l abordeze pe traducãtorul ambasadei chineze, transmițându-i acestuia faptul cã are un mesaj important pentru ambasada chinezã. Rãspunsul Beijingului a fost unul prompt, favorabil propunerii americane. Astfel, dupã ce Zhou Enlai a primit raportul ambasadei chineze la Varșovia, raport ce detalia comportamentul neobișnuit al ambasadorului american, premierul chinez i l-a înaintat lui Mao Zedong, solicitând reluarea discuțiilor ambasadoriale. La scurt timp, ambasadorul RPC din Varșovia informa telefonic diplomații americani din Polonia, de faptul cã însãrcinatul cu afaceri al Chinei în Polonia, Lei Yang, accepta propunerea americanã înaintatã de ambasadorul american Walter Stossel. 199

La 11 decembrie 1969 cei doi participau la o întâlnire neoficialã, organizatã la ambasada RPC, pe parcursul cãreia ambasadorul american a solicitat autoritãților chineze reluarea întrevederilor ambasadoriale chino-americane. La o zi dupã ce au întocmit trei rapoarte ce detaliau discuțiile de la Varșovia, rapoarte întocmite de Lei Yang, Zhou Enlai a avut o întrevedere cu ambasadorul pakistanez în China, Khwaja Mohammad Kaiser, Prin intermediul acestuia, premierul chinez i-a solicitat lui Yahya Khan sã transmitã autoritãților americane faptul cã dacã președintele Nixon dorește sã ia reia contactele cu China ar trebui sã foloseascã pentru început canalul oficial de comunicare din Varșovia.200

O sãptãmânã mai tãrziu, mesajul Beijingului era transmis autoritãților americane prin intermediul ambasadorului pakistanez la Washington, Agha Hilaly. La 8 ianuarie 1970, cela douã pãrți participau din nou la o întãlnire neoficialã, prilej cu care s-a hotãrãt reluarea discuțiilor ambasadoriale în 20 ianuarie 1970. Interesant este faptul cã în momentul în care autoritãțile americane au anunțat public reluarea acestor discuții pentru prima oarã numeau statul chinez Republica Popularã Chinezã și nu China Comunistã sau China Roșie, dupã cum procedaserã la ocaziile anterioare. Ȋntrevederile urmau a fi organizate alternativ în cadrul celor douã ambasade. 201

4.3. China la sfârșitul Rãzboiului Rece

Consecințele afirmãrii Chinei ca putere majorã este una dintre cele mai discutate teme din politica internaționalã dupã Rãzboiul Rece. Totuși, originile acestei dezbateri pot fi identificate în tendințe apãrute cu mult timp înainte. Spre sfârșitul anilor 1970, în China a apãrut o schimbare de atitudine fațã de interdependența cu Occidentul, dupã moartea lui Mao Zedong și înlocuirea lui de cãtre Deng Xiaoping. Noul regim chinez a început sã încurajeze legãturile economice externe cu scopul de a sprijini creșterea economicã și modernizarea. Aceste evenimente au coincis cu stagnarea gradualã a Uniunii Sovietice, încurajând și mai mult trecerea cãtre multipolaritate și statutul relativ în creștere al Chinei în sistemul internațional.202

Ȋntre 1989 și 1991, China a cunoscut punctul culminant al acestor douã tendințe de lungã duratã. Mai întâi demonstrațiile din Piața Tiananmen din 1989 au fãcut ca elita chinezã sã realizeze cã interdependența economicã și modernizarea urmãrite de China în regimul post-Mao aveau implicații politice semnificative. Ȋn al doilea rând, colapsul comunismului sovietic a dus la dispersarea flotei sovietice din Pacific. Ȋn consecințã, China a devenit puterea emergentã capabilã sã umple vidul lãsat de declinul influenței rusești în Asia de Est. Prin urmare, perioada sfârșitului rãzboiului rece a ridicat întrebãri importante cu privire la rolul viitor al Chinei în sistemul internațional, dupã aceste schimbãri majore. 203

Colapsul Uniunii Sovietice și sfârșitul rãzboiului rece au generat atât oportunitãți majore cât și probleme importante pentru studiul politicii internaționale. Ȋn timp ce aceste evoluții au deschis noi cãi extraordinare pentru cercetarea din domeniu, ele au și zguduit fundamentele unor asumpții larg rãspândite. Perioada tranziției rãzboiului rece prezintã un context istoric pentru testarea și rafinarea teoriei relațiilor internaționale. 204

Ascensiunea Chinei stârnește provocãri ce vor marca întreg noul secol. Vrând-nevrând, cu toții va trebui sa ne raportâm la Noul Imperiu de Mijloc. China împrumuta S.U.A. și cumparã active americane importante.205 China cumparã canalul Panama. Mai devreme decât credem, China va avea cea mai mare economie din lume. Aceastã schimbare dramaticã a ponderii centrelor de putere va avea un impact considerabil asupra întregii lumi. Multinaționalele chinezesti vor produce mãrci occidentale mult mai rapid și mai ieftin, datoritã mâinii de lucru ieftine și a milioanelor de specialiști de care dispune. Ȋmpreunã cu diaspora, China beneficiazã de cele mai mari rezerve de resurse umane. De la economie, dominația Chinei va trece la geopoliticã și securitate.206

Impactul noii Chine e multidimensional, complex și cu o puternicã încãrcãturã emoționalã. Dacã America devine protecționistã, întreaga economie mondialã va cadea, astfel încat lupta de concurențã trebuie dusã. 207America nu se poate închide. Dacã partea chinezã ar scoate pe piațã imensele rezerve de dolari pe care le deține, ea poate sã provoace cãderea dolarului și un colaps financiar global. Deci, din exterior, China e aproape imposibil sã mai fie opritã, farã riscuri incalculabile.208

Totuși, China are încã multe probleme acasã: servicii proaste, inegalitãți mari între regiuni și între diferite categorii sociale, un sistem de asigurãri sociale aflat abia la început, probleme mari cu mediul, cu drepturile omului, piraterie, corupție, birocrație etc. Deci problemele sale pot surveni din interior, un detonator social putând produce o reacție în lanț cu consecinte imprevizibile pentru guvernul chinez. Bicicleta chinezeascã nu se va opri, chiar dacã poate cunoaste o relativã reducere a ratelor sale de creștere economicã.209

De-a lungul mileniilor sale de civilizație, China a atras mereu exagerãri de tot felul, dar și-a conservat pâna astãzi un mister de nepãtruns. Aflată la “celalalt pol al gândirii umane”, pentru occidentali ea rãmâne o mare enigmã. Pentru cã modelul occidental nu i se aplicã și nu i se poate aplica. Chiar confucianismul, mai aproape de sistemul occidental, este greu sau greșit înțeles.210 Este important de asemenea faptul cã “modelul chinezesc” nu se confundã cu confucianismul, intergând în plus valori strãvechi, daoiste, și altele ultramoderne, într-o sintezã cu totul originalã. Occidentalii considerã cã, pentru a accede la prosperitate, o țarã trebuie sã devinã mai întâi o democrație. Ei bine, iatã cã nu, China propune, cu succes deocamdatã, un alt sistem. Aici e dezbaterea ideologica cea mai aprinsã. Din acest punct de vedere, viitorul țãrii ramane incert.211

Ȋncepand din 2007, proprietatea privatã este protejatã de Constituție, ca și cea de stat. Este un fapt cu consecințe enorme, ce oferã un nou avânt investițiilor, un nou boom, ce spulberã totul în cale. Cum spunea Deng Xiaoping, inițiatorul reformelor, “socialismul înseamna eliminarea sãrãciei”. Dragonul asiatic asigurã cam o treime din creșterea economicã a lumii, adicã de doua ori mai mult decat India, Brazilia și Rusia împreunã. Iar expansiunea chinezã nu dã semne de încetinire, putând deveni în curând cea mai mare economie a lumii.212

Se pare cã regiunile vestice își subdimensioneazã creșterea pentru a primi mai mult din redistribuirile efectuate la nivel central. Apoi, existã și o uriașã economie subteranã, ce nu este luata în calculul PIB-ului.213 Un alt aspect interesant este faptul cã yuanul chinezesc a fost menținut de cãtre autoritãți într-un raport fix fațã de dolarul american. Ori, în ultimii ani, acesta a scãzut, ceea ce a atras și scaderea artificialã a yuanului. Dacã nu s-ar fi procedat astfel, creșterea chinezeascã ar fi apãrut încã și mai spectaculoasã. Astfel calculat, în termenii puterii de cumpãrare, PIB-ul Chinei este pe locul doi in lume, cu puțin în urma S.U.A.214

Ȋn planul relațiilor internaționale se vede deja o ofensivã discretã a Chinei. Chinezii au investiții în Africa și America Latinã și relații politice bune cu lideri din aceste zone. Tenacitatea și perseverența chinezã dau roade. Companiile chineze extrag petrol, exportã sau construiesc fabrici și strãzi în Angola, Gabon, Sudan, Africa de Sud. Politica chinezã include și pregatirea unei elite africane pregãtite în China: 10.000 de studenți africani studiazã în universitãți chineze în fiecare an.215 Din 15 miliarde de dolari investiți în Africa anul trecut, aproape 1 miliard a fost investiții chineze, China având relații diplomatice cu 47 din cele 53 de țãri de pe continentul negru. Tot ce cere China este recunoasterea drepturilor sale asupra Taiwanului și undã verde pentru investiții chineze și comert. 216

Oriunde alții lasã terenul gol, chinezii iși sporesc prezența. Din primele 15 firme strãine care opereaza în cea mai mare țarã din Africa, Sudan, 13 sunt chineze. Ȋn schimbul petrolului extras din aceastã țarã, China acorda sprijin politic guvernului de la Khartoum când Consiliul de Securitate, în care China este membru permanent cu drept de veto, intenționeazã sa adopte o linie mai tranșantã fațã de guvernul sudanez pentru a opri atrocitãțile din Darfur și a încheia definitiv procesul de pace cu rebelii din Sud.217 China începe sã arate cã este un jucator global, chiar dacã nu dispune încã de atuuri sã joace tot timpul în prima liga. Demersurile politice și economice sunt sprijinite și prin trupele cu care China contribuie la misiunile ONU de menținere a pãcii, de pildã in Liberia și Republica Democraticã Congo, țãri bogate în resurse.

China intenționeazã sã trimitã trupe sub stindardul ONU și în Sudan.
Dincolo de încercarea de a-și constitui propria zonã de influențã, China s-a lansat în cooperãri regionale. Ȋn 2001, a încheiat cu Rusia și patru din "stanurile" din Asia Centrala un acord de cooperare. Organizația pentru cooperare convenitã la Shanghai prevede contraponderea Americii prin cooperare politicã, economicã, știintificã și tehnologicã între membri. Foști aliați din timpul Rãzboiului Rece ai SUA, chinezii s-au aliat cu rușii, care le furnizeaza majoritatea importului de armament și o importantă parte a petrolului și gazelor.218

Concluzii

Într-o viziune foarte răspândită, politica externă este privită ca instrumentul cu care sunt apărate, în relațiile cu străinătatea, interesele de durată ale comunității naționale și mai ales ale statului. Unii teoreticieni consideră interesul național ca principiu, alții ca fenomen. Interesul național vizează supraviețuirea fizică, aptitudinea (autonomă) de a controla alocarea resurselor potrivit opțiunii guvernului, bunăstarea economică, punerea colectivă în valoare a ființei naționale. Ca urmare, intereselor pe plan economic, comercial le revine un loc important în politica externă.

Instituțiile diplomației la nivel înalt și ale diplomației forurilor internaționale sunt instituții primordiale ale activității diplomatice. În consecință, instituțiile diplomației prin serviciile publice pot fi considerate, fără negarea necesității lor indiscutabile, fără ierarhizare pe axa importanței, fără diminuare de rol, instituții ale diplomației auxiliare.

Activitățile diplomatice înseamnă în primul rând dialog. Ele constituie mecanismul de întreținere a relațiilor dintre state. Activitățile diplomatice le oferă statelor calea pașnică de soluționare a problemelor din ansamblul relațiilor dintre ele. Statele își rezolvă problemele de relații și prin forță. În raport cu politica externă, activitatea diplomatică, adică activitatea serviciului diplomatic al statului, apare ca aplicarea unei tehnici de comportament în conducerea relațiilor interstatale. Activitatea diplomatică și activitatea consulară decurg din atribuțiile instituțiilor autorității statului. Această activitate le aparține acestor instituții, misiunilor diplomatice, inclusive instituțiilor pentru relații diplomatice, cancelariilor și ambasadelor. Ea constă din discursuri, schimburi de vizite, corespondență. Unei priviri sintetice asupra sensului major al activităților diplomatice și consulare i se dezvăluie că prin aceste activități sunt puse în legătură statele suverane. Reduse la esențial, activitățile diplomatice ar fi forme de comunicare oficială între state.

Unul dintre obiectivele definitorii ale activității diplomatice este reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor care apar între state. Calea diplomatică este calea utilizării compromisului pentru evitarea recurgerii la forță. Diplomației îi este propriu gândul că șirul de violențe neconvenabile poate fi evitat, dacă se acceptă o pace strâmbă, reală și nu se insistă pentru o judecată dreaptă, imaginară.

Rãzboiul Rece a fost marcat de confruntarea ideologicã dintre SUA și URSS, între democrația liberalã și comunismul internaționalist. Poziția Chinei în acest conflict a fost modelatã de regimul politic și de interesele acestui stat în regiune și în lume.. Așa cum am vãzut, în cadrul acestei disensiuni negocierile diplomatice au fost cruciale pentru stabilizarea spațiului internațional. Legãturile diplomatice dintre doi mari giganți, SUA și URSS au fost refãcute și conflictul nu a avut urmãri violente. A existat o schimbare de opticã în ceea ce privește poziția adoptatã de administrația Nixon care a reconsiderat o alianțã cu China în interesul propriu. Ȋntrebarea este cât de mare. Incontestabil, China va fi o mare putere Ȋn prezent, nici o țarã nu se poate dezvolta în afara realitãții globalizãrii și a rețelelor internaționale. Conflictul, sub forma unui rãzboi convențional, nu este inevitabil, mai ales cãnd interdependența este atât de mare

Așadar, rezolvarea conflictelor pe cale diplomaticã reprezintã o importantã componentã a politicii externe și o modalitate ineditã de a reprezenta interesele unui stat.

Bibliografie

Anghel, M., Ion, Dreptul diplomatic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Avram, Cezar, Radu, Roxana, „Școala diplomatică greacă”, în Arhivele Olteniei, Seria 24, Editura Academiei Române, 2010.

Buzatu, Ion, Istoria Chinei și a Civilizației Chineze, Editura Uranus, 2009.

Campbell, Craig, Longvell, Friedrik, America`s Cold War, Harvard University Press, 2000

Carpenter, Galen, Ted, Dorn, James, A., China`s Future, Constructing Partner of Emerging Threat?, Cato Institute, 2000.

Carpinschi, Gabriela, Maria, Politică externă și diplomație, Editura Sf. Mina, Iași, 2007.

Ciachir, Nicolae, Diplomația europeanã în epoca modernã, Editura Enciclopedicã și Științificã, București, 1984

Croitor, Mihai, Borșa Sanda, Ȋn numele revoluției: Mao și cultura politicã a Chinei, Editura Mega, Cluj Napoca, 2008

Croitoru, Mihai, România și conflictul sino-sovietic ( 1956-1971), Editua Mega, Cluj Napoca, 2009.

Cohen, Jerome, Alan, The Dynamics Of China`s Foreign Policy, Harvard Colege, 1970.

Cohen, Peter, Cheng, Joseph, U.S.-China Relations following the 1997-1998 Summits, The Chinese University of Hong Kong, 1991.

Constantiniu, Florin, De la rãzboiul fierbinte la rãzboiul rece, Editura Corint, 1998.

Elisseff, Danielle, Istoria Chinei, Editura Lucman, București 2010.

Fischer-Galați, Stephen, Europa de est și rãzboiul rece, Editura Institutul European, 2005.

Fontaine, Andre, Istoria rãzboiului rece, Editura Militarã, București, 1992.

Friedman, Edward, China`s rise, Taiwan`s dilemmas and Intrenational Peace, Routledge, 2000

Fewsmith, Joseph, China Today, China Tomorrow, Domestic politics, economy and society, Rowman and Littlefields Publishers, 2010.

Gaddis, John, Lewis, The Cold War, Penguin Books, 2011, p.

Gallagher, P., Kevin, Porzecanski, Roberto, The Dragon in the Room. China and the future of Latin-American Industrialization., Standford Univeristy Press, Standford, 2010.

Goh, Evelyn, Constructing the U.S. Rapprochements with China, Cambridge University Press, 2008.

Guoli, Liu, Politics and Government in China, Library of Congress, 2011.

Harrison, Ewan, Sistemul internațional dupã rãzboul rece: strategii, instituții și reflexivitate, Editura Institutul European, Iași, 2010.

Huonghsahg, Li, Zaohui, Hong, Image, Perception and the making of U.S-China relations, University Press of America, 2003.

Iacob, Gheorghe, Introducere în diplomație, Editura Fundației „AXIS”, Iași, 1998.

Immeran, H. Richard., John Foster Dulles and the Diplomacy of the Cold War, Princeton University Press, 1990.

Joseph, William, A., Politics in China: An Introduction, Oxford University Press, 2010

Komine, Yukinori, Secrecy in U.S Foreign Policy, Ashgate Publishing, 2008.

Knight, John, Ding, Sai, China`s Remarkable Economic Growth, Oxforrd University Press, 2012.

LaFeber, Walter, America, Russia and the Cold War 1945-1971, Editura McGraw-Hill Higher Education, 1972

Lardy, Nicholas, R., Integrating China into the World Economy, The Brookings Institutions, 2002

Lawrence, Alan, China`s Foreign Policy since 1949, Routledge Publishing, 1975.

Li, Cheng, China`s Changeing Political Landscape. Prospects for Democracy, The Brooking Institution, 2008.

Lynch, Michael, China: de la Imperiu la Republica Popularã 1900-1949, Editura All, București, 2004.

Malița, Mircea, Diplomația. Școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975

McCauly, Martin, Rusia, America și Rãzboiul Rece 1949-1991, Editura Polirom, 1999.

Margaret, McMillan, The uses and abuses of history, Profile Books LTD, 2010.

Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan, Gâlea, Ion, Drept diplomatic și consular. Sinteze pentru examen, Editura ALL Beck, București, 2002.

Nicolescu, Corneliu, Rãzboiul mondial, rãzboiul rece, destinderea, Editura CA Publishing, București, 2010

Pârvu, Vasile, Pîrvu, Cristian, Dan, Diplomație, protocol, negocieri internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2001.

Preda-Mãtãsaru, Aurel, Tratat de relații internaționale moderne și contemporane, volumul trei, Editura Lumina Lex, București, 2005.

Ranna, Mitter, Calea amarã a Chinei. Confruntarea cu lumea modernã, Editura All, București, 2005.

Ross. S., Robert, Feng, Zhu, China`s Ascent. Power, Security and the Future of International Politics, Cornell University Press, 2008

Stan, Apostol, Istorie și Politicã în România Comunistã, Editura Curtea Veche, 2010.

Schmitt, Garry, J., The Rise of China. Essays on the future competition, Encounter Books, 2009.

Szu, Huang, Zang, Economic Cold War, Woodrow Willson Center Press, 2001.

Ștefanovici, Ion, 45 de ani în socialism, Editura Multicart, Iași, 2010

Tănăsie, Petre, Marin, George, Dumitru, Dan, Tănăsie, Petre, Marin, George, Dumitru, Dan, Uzanțe diplomatice și de protocol, Editura Independența Economică, Pitești, 2000.

Yueh, Linda, The Economy of China, Edward Elgar Publishing, 2010.

Zhao, Yang, Scurt tratat de istoria Chinei, Editura Enciclopedicã, București , 1997.

Surse web

www.culturaldiplomacy.org

History Learning Site

www.historia.ro

www-chaos.umd.edu

http://www.china.org.cn

http://al.china-embassy.org

http://www.nytimes.com

http://www.chinadaily.com.cn

Sfera politicii

http://www.npr.org

www.forbes.com