Diplomația Apărării

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ

DE APĂRARE “CAROL I”

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER

SECURITATE ȘI APĂRARE

REFERAT – DIPLOMAȚIA APĂRĂRII

Tema: Funcțiile diplomației

Realizator: Gava Veronica Laura

Grupa SMSA 11

-București, 2016-

CUPRINS

Generalității privind serviciul diplomatic………………………………………………… 3;

Definirea conceptului de diplomație…………………………………………………………3;

Funcțiile și rolul diplomației……………………………………………………………………5;

Concluzii……………………………………………………………………………………………….9;

Bibliografie……………………………………………………………………………………………10.

Generalității privind serviciul diplomatic

“Diplomația este cel mai bun mijloc pe care civilizația a fost capabilă sa-l inventeze pentru a veghea ca relațiile internaționale să nu fie guvernate numai de forță”. Albert de Broglie.

“Diplomția este arta de a atrage simpatii pentru țara ta și de a o înconjura de prietenii care să-i protejeze independența, precum și de a reglementa pe cale pașnică diferendele internaționale. Ea este în același timp tehnica răbdătoare care guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale”.

Valeria Mahok definește în 21 noiembrie 2010 „diplomația ca fiind o jonglerie a cuvintelor și a gesturilor premeditate, adresate persoanelor influente, pentru a asigura succesul diplomatului interesat” 

Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă și imperioasă, întrucât complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfășurării pașnice a vieții în comun.

Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie și numai din dorința de a evita dezordinea. Raporturile dintre state nu pot fi fructuoase decât dacă se desfășoară în cadrul unei forme de organizare acceptată de toți și care comportă respectul reciproc al legilor și cutumelor altor țări.

Diplomația joacă un rol important în lume și este o deschidere către viitor pentru acest domeniu. Din punct de vedere al evoluției diplomația a fost folosită încă din antichitate, dar și în prezent pe multiple planuri, deoarece lumea în care trăim ar fi mult mai ostilă și ar favoriza conflicte violente la adresa umanității.

Diplomația guvernează relațiile între state. “ Ea este arta de a atrage simpatii pentru țara ta și de a o înconjura de prietenii care să-i protejeze independența, precum și de a reglementa pe cale pașnică diferendele internaționale. Ea este în același timp tehnica răbdătoare care guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale”.

Aspectul de ritual al activităților diplomatice au frapat întotdeauna observatorii politici și pe marele public. În timp ce statele, guvernele și organizațiile internaționale acționează și își confruntă interesele în cursul evenimentelor internaționale, diplomații caută împreună soluții armonioase.

Principala provocare pentru orice stat constă în elaborarea unei stategii care să surprindă caracteristicile esențiale ale mediului internațional de securitate și care să identifice cele mai potrivite scopuri, modalități și mijloace pentru apărarea și promovarea intereselor naționale.

Definirea conceptului de diplomație

Termenul de diplomație își are originea la grecii antici, de unde a fost preluat, intrând apoi în vocabularul politic și diplomatic modern. Cuvântul “diplomație” vine de la grecescul „diploo” care desemna “ acțiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă”. Purtătorul unui astfel de dublet a fost numit diplomat, iar activitatea desfășurată de el diplomație.

Cuvântul diplomație este folosit în mai multe sensuri, astfel:

pentru a desemna politica externă, adică poziția internațională a unui stat;

pentru a desemna un organ de stat;

pentru definirea funcțiilor îndeplinite de un diplomat.

Cu toate că originea diplomației poate fi regăsită în trecutul îndepărtat, termenii care desemnează profesiunea diplomaților a apărut mult mai târziu în raport cu instituția ca atare.

În limba română, termenul de diplomație, în sensul de document în accepțiunea veche (diplomă-hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al XVIII-lea, iar ca termen de drept internațional și de politică externă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Termenul diplomat în accepțiunea pe care i-o dăm astăzi apare pentru prima dată în vocabularul francezo-românesc din 1840, cu sensul de persoană care cunoaște diplomația, se îndeletnicește cu diplomația, se află în diplomație.

Diplomația a fost prezentată în literatura de specialitate fie ca o știință, fie ca o artă. Ca știință, diplomația ar avea ca obiect studierea relațiilor juridice și politice ale diverselor state, precum și a intereselor care le generează. Ca artă, diplomația avea ca obiect administrarea afacerilor internaționale și ar implica aptitudinea de a ordona și a conduce negocierile politice.

Într-o altă categorie, se plasează definiții în care se pune accentul pe funcțiile diplomației, pe esența acesteia: “diplomația este opusă războiului”, sau „diplomația este conducerea relațiilor internaționale prin negocieri” ori, “ diplomația reprezintă activitatea organelor statului care se ocupă de relațiile externe sau care se ocupă cu reprezentarea statului într-un alt stat, apărând pe cale pașnică drepturile și interesele statului în exterior, pentru atingerea scopurilor care sunt urmărite de politica externă a clasei dominante din statul respectiv”.

În unele definiții, autorii asociază diplomația cu eforturile statelor de a reglementa litigiile și conflictele dintre ele, de a-și apăra și promova interesele pe calea tratativelor și de a întreține și dezvolta relații pașnice.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește termenul diplomație ca pe: “ o activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe preconizate; comportare și reală, abilă, subtilă” pentru asigurarea relațiilor internaționale.

Se poate afirma că nici una din definițiile propuse nu este satisfăcătoare, deși cele mai multe oferă elemente de valoare pentru conturarea noțiunii.

Odată cu trecerea timpului s-au căutat noi modalități de blocare a escaladării conflictelor și de ținere sub control a violenței, prin stabilirea de comun acord cu autoritățile statale. Totuși, se pot desprinde multe învățăminte dintre modalitățile prin care aceste obiective au fost realizate în trecut, în special prin exercițiul eficient al negocierii, care a făcut ca problemele să fie gestionate înainte ca acestea să se agraveze sau să se transforme în conflicte violente.

Condițiile și caracteristicile acestei activități diferă, de la caz la caz, care acoperă toate tipurile de conflicte și unde ar putea fi utilizată diplomația zilelor noastre, în funcție de situația expusă.

Diplomația prin activitatea de influiențare a deciziilor și a comportamentului guvernelor străine, și a oamenilor prin dialog, negociere și alte măsuri, neimplicând actele de violență de orice fel, poate fi o deschidere către reglementarea relațiilor dintre state, guverne.

Funcțiile și rolul diplomației

Ca activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale, diplomația îndeplinește o multitudine de funcțiuni, care ar putea fi sintetizate după cum urmează:

reprezentarea;

aplicarea și înfăptuirea politicii externe a statului;

protecția intereselor statului și cetățenilor săi;

negocierea;

observarea și informarea;

protejarea relațiilor dintre state.

Potrivit art. 3 din Convenția de la Viena 1961 se prevede că funcțiile unei misiuni diplomatice constau în special în :

1. reprezentarea statului acreditant în staul acreditar;

2. de ocrotire a interesului statului acreditant în statul acreditar și a cetățenilor acestora în limitele admise de dreptul internațional;

3. de a duce tratative sau negocieri cu statul acreditar în diverse domenii: politice, economice, tehnico-științifice, social-umanitare;

4. de informare prin mijloace licite despre viața economică, politică din statul acreditar;

5. de promovare a relațiilor de prietenie și cooperare cu statul acreditar.

Art.3 alin. 2:

• nici o dispoziție a Convenției nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare. Enumerarea funcțiilor misiunii diplomatice făcută în cuprinsul art.3 nu este una exhaustivă. Consimțământul pe care un stat îl dă pentru înființarea misiunii diplomatice presupune permisiunea de aîndeplini cel puțin funcțiile enumerate de Convenție.

Reprezentarea.

Este cea mai veche funcție diplomatică și extrem de importantă deoarece facilitează comunicarea dintre cele două țări. Este îndeplinită în special și la nivelul cel mai conștient de șeful misiunii diplomatice care are recunoscut așa-zisa reprezentare generală.

Funcția se concretizează în :

– participarea la ceremoniile oficiale din statul acreditar ;

– exprimă dorințele statului acreditant față de statul acreditar;

– în exprimarea punctelor de vedere față de politica statului acreditant;

Șeful misiunii diplomatice reprezintă statul ca atare, nu în nume propriu sau al misiunii diplomatice.

Dreptul de reprezentare este inerent suveranității. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenți diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituții cu personalitate juridică internațională. Pierderea suveranității duce automat la pierderea dreptului de reprezentare.

Vechiul concept după care agenții diplomatici erau reprezentanții personali ai suveranului a fost în mare măsură depășit astăzi, atât de practica relațiilor internaționale contemporane, cât și de evoluția științei politice.

Astăzi, agenții diplomatici nu mai sunt identificați cu persoana fizică a guvernanților, ei reprezintă statele care i-au acreditat. Reprezentarea impune respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie și politețe, menite să asigure un cadru propice dialogului între reprezentanții statelor, ca și respectarea egalității în drepturi dintre state.

Ca principală funcție a misiunii, aceasta este încredințată în primul rând șefului de misiune, deși și alți agenți diplomatici pot îndeplini funcții de reprezentare.

aplicarea și înfăptuirea politicii externe a statului.

Politica externă a unui stat cuprinde totalitatea obiectivelor și metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relațiile cu alte state, inclusiv atitudinea față de problemele internaționale.

Diplomația nu elaborează politica externă, ea reprezentând o tehnică sau un instrument de punere în practică a acestei politici. Politica externă a statului nu se identifică cu diplomația și de aceea, activitatea diplomatului nu trebuie asimilată cu cea a omului de stat sau a omului politic care definește și hotărăște acțiunile politice în relațiile cu alte state.

Protecția intereselor statului și cetățenilor săi.

Această funcție este expres definită în Convenția de la Viena din 1961, care la articolul 3, aliniatul b, prevede funcția misiunii diplomatice de “ a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de Dreptul Internațional”.

Protecția cetățenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradițional considerată ca fiind o funcție a consulilor. Cu amalgamarea administrativă crescândă în tot mai mult state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, această distincție rigidă se estompează din ce în ce mai mult. Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stabilește în mod explicit că o misiune diplomatică poate îndeplini și funcții consulare, care includ eliberarea de pașapoarte, înregistrări de nașteri, căsătorii și decese, alte funcții notariale, limitele permise de legislația și practica statului acreditar.

În ceea ce privește protecția pe care diplomația este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar, ea trebuie exercitată în termeni generali, urmărindu-se în principal aspecte privind:

păstrarea bunului renume, a demnității și onoarei statului acreditant în statul acreditar;

urmărirea îndeplinirii întocmai, cu bună credință, a înțelegerilor încheiate între statul acreditant și cel acreditar.

În ce privește persoanele și bunurile lor, protecția diplomatică pornește de la temeiul că cetățenia este legătura care unește o persoană cu un stat anume, ceea ce generează obligații și drepturi reciproce, între care și acela de a pretinde protecția persoanei, atunci când aceasta se află în afara țării sale.

Protecția diplomatică este acțiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetățean al său și o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar amenința sau viola dreptul acelui cetățean iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-și valorifica singur drepturile.

Negocierea. Exprimă esența activității diplomatice. Mijlocul principal de rezolvare a cooperării dintre state.

Negocierile pot fi: – oficiale: cele în numele statului – început de angajare; – oficioase: neangajamente; se manifestă prin contractele de sondare a realizării ulterior a unor contracte oficiale  – scrise – orale – mixte – directe: șeful misiunii diplomatice și șeful statului acreditar – indirecte: șeful misiunii diplomatice și ministrul de externe al statului acreditar.

Aceasta relevă aceea calitate deosebită pe care o are șeful misiunii diplomatice, calitate ce constă în negocierea cu minimul de concesii.

Este una din cele mai importante funcții ale diplomației, în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. Dintre toate procedeele, negocierea este fără îndoială cea care se identifică cel mai mult cu diplomația, în așa măsură încât, adesea, un “bun negociator” este sinonim cu un “bun diplomat”.

În esență, negocierea reprezintă confruntarea dintre voințele suverane cu scopul de a ajunge la un acord în problemele de interes comun, pe cale pașnică și pe calea compromisurilor de o parte și de alta.

Este o evoluție certă în conceptul de negociere, în raport cu cel enunțat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obținerea pe toate căile a avantajului maxim, fără a ține seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealaltă parte.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacție, de acomodare și salvgardare a intereselor ambelor părți, cu scopul de a se obține rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri în care o parte profită de o poziție momentană mai puternică sau de o conjunctură favorabilă, pentru a impune acceptarea de către cealaltă parte a unei anumite rezolvări, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decât precare.

Nu există o formulă pentru succesul negocierii, care să fie aplicabilă ca un panaceu negocierilor în general, dată fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere, ca și a părților care intră în negociere. Maniera de negociere depinde în mare măsură de negociator, ea fiind eminamente personală și subiectivă.

Observarea și informarea

Este o funcție legitimă și necesară cu condiția ca informarea să fie corectă. Această funcție a fost privită în trecut cu suspiciune, statele se suspectau reciproc – echivalentă cu spionajul ( perioada războiului rece). Astăzi funcția este considerată legitimă, firească, în sensul că ar fi în interesul reciproc al cunoașterii și încrederii între state. Această observare și informare să se facă corect și să fie oportună ( ceea ce azi este oportun, mâine nu mai este).

Funcția se execută în două direcții:

a) direcția statului acreditant căruia i se transmit informații despre statul acreditar, despre aspectele vieții interne, politicii externe, relațiile reciproce, orice informație despre statul acreditar pe care șeful misiunii diplomatice le consideră utile pentru statul acreditant;

b) a doua direcție – activitățile mai sus amintite pot fi și invers. Misiunea diplomatică este principala sursă de informare a statului acreditar despre statul acreditant. Sursele care pot fi folosite: autoritățile oficiale, schimburile de vederi politice, economice, presa, contactele cu cetățenii statului acreditar.
Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substanțiale între statul acreditant și cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică, socială și economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvernului statului acreditar, precum și cu obiectivele și metodele sale de politică externă și în general, să identifice orice evoluție din statul acreditar care ar putea influiența, în bine sau în rău, relațiile cu statul acreditant.

Sursele de informare ale agenților diplomatici sunt în principal:

convorbiri cu oficialitățile statului acreditar, centrale și locale;

vizite speciale în scopuri de informare, la Ministerul de Externe;

urmărirea dezbaterilor parlamentare și a altor manifestări publice la care participă oficialități ale statului acreditar, în care acestea iau cuvântul sau iau parte la lucrări;

știrile și comentariile din mijloacele de informare în masă din statul acreditar;

întâlniri cu colegii din corpul diplomatic pentru schimburi de informații.

O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcției de observare și informare este aceea de a raporta informațiile obținute cu maximă obiectivitate, chiar dacă ele ar fi neplăcute pentru autoritățile statului acreditant, astfel încât să permită acestora evaluări asupra unor date reale.

Protejarea relațiilor dintre state.

Având ca obiectiv statornicia unor relații prietenești între state, diplomația are, de asemenea, funcția de a aborda întotdeauna de o manieră pozitivă problemele care apar și de a înlătura dificultățile și obstacolele care survin în relațiile dintre două sau mai multe state.

Această funcție se poate realiza punându-se în valoare toate mijloacele specifice și avantaje pe care dreptul diplomatic le-a creat agenților diplomatici, care trebuie să colaboreze și să caute soluții chiar și atunci când statele lor se află pe poziții diametral opuse sau chiar pe picior de război. Diplomația poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizând din timp evoluțiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state și căutând soluții care să aplaneze divergențele și neânțelegerile încă din faza lor incipientă.

Diplomația preventivă capătă astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor, îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizația Națiunilor Unite, organizația pentru securitate și Cooperare în Europa, Uniunea Europeană și Alianța Atlanticului de Nord. Ea își propune ca, prin măsuri practice de bune oficii și mediere, ca și prin încheierea unor acorduri între statele interesate să întâmpine evoluții care ar putea degenera în confruntări militare.

Concluzii

Dezvoltarea fără precedent a relațiilor internaționale a făcut ca statele să recurgă, pentru tratarea problemelor de politică externă, nu numai la contactele și negocierile bilaterale ci și la un alt gen de abordare a problemelor, într‐un cadru mai larg, sub forma diplomației multilaterale, a noii diplomații. De la forma tradițională a diplomației multilaterale, realizată prin simple asocieri de state, prin conferințe  și congrese internaționale, s‐a trecut la forma modernă  – organizația internațională – și astfel diplomația multilaterală, care inițial era numai temporară și ocazională, a luat forma diplomației permanente.

„Aproape ca printr-o lege a firii, în fiecare secol pare a se ivi o țară cu puterea,voința și imboldul intelectual și moral de a modela întregul sistem internațional  potrivit proprii1or sa1e va1ori.”

Misiunea diplomatică este un organ al unui stat, al statului acreditant a cărei rațiune de a fi este aceea de a reprezenta în exterior statul al cărui organ este.

O misiune diplomatică este înființată și funcționează într-un scop politic precis, în vederea realizării anumitor obiective ale funcțiilor diplomatice, iar materializarea acestora are loc prin desfășurarea unui ansamblu de activități și acțiuni pe care personalul ei le efectuează.

Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie și numai din dorința de a evita dezordinea. O formă de ierarhie există, după cum se știe, în orice societate organizată. Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă și imperioasă, întrucât complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfășurării pașnice a vieții în comun.

Bibliografie

Henry, Kissinger , Diplomația, Editura All, 2007;

Mircea, Malita, Diplomația, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968;

Sergiu, Medar, Diplomația apărării, Editura Centrului Tehnico-Editorial al Armatei, București, 2006;

Tudor, Tănăsescu, Drept diplomatic și consular, Ed. Sitech, Craiova, 2014;

Valentina, Teosa; Grigore, Vasilescu; Emil, Ciobu, – Serviciul Diplomatic: teorie și practică, Suport de curs, Editura CEP USM, Chișinău, 2011;

CONVENȚIA DE LA VIENA cu privire la relațiile consulare (24 aprilie 1963);

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

Mic dicționar diplomatic român, Editura Politică, 1967;

cpc-ew.ro/pdfs;

subiecte.citatepedia.ro;

www.academia.edu;

www.amazon.com.