Diplomatia Americana la Inceputul Razboiului Rece
LUCRARE DE LICENȚĂ
Diplomatia americana la inceputul razboiului rece
Introducere
Capitolul 1. Diplomația americană între izolaționism și politica mondială
1.1 Izolationism și principii ce au guvernat politica externă a SUA în anii războiului
1.2 Percepția societații americane la finalul celui de-al Doilea Război Mondial
1.3 Relații din Coaliția Națiunilor Unite în ultima parte a războiului
Capitolul 2. URSS în confruntare cu SUA
2.1 Administrația Truman și noua viziune asupra URSS
2.2 Rolul lui G. F. Kennan: Telegrama cea lungă
2.3 Truman și discursul lui Churchill de la Fulton
2.4 Asumarea unei noi politici – doctrina îngrădirii
Capitolul 3. Începutul unei noi etape
3.1 Planul Marshall
3.2 SUA și Criza Berlinului, dezinformare și intoxicare
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Anul 2014 este un an în care „globalizarea” este laitmotivul sferelor economice, sociale, culturale și politice. În ultima parte a secolului trecut, lumea a cunoscut o serie de modificări ca urmare a tehnologizării, a pătrunderii diferitelor canale de comunicatie în viața oamenilor de rând, dar și strategia guvernelor, indiferent de puterea și dimensiunea acestora.
Un alt termen, de data aceasta limitat la nivel continental și cu tendințe mai ales în plan economic, este „Uniunea Europeană”, comunitate la care România a aderat în 2007 și al cărui istoric datează de la sfârșitul anilor 1949/ a cărei poveste începe după cea de- a doua conflagrație mondială și începutul anilor 1950, moment ce culminează cu petrecerea/debutul Războiului Rece – marea confruntare dintre puterea occidentală, reprezentată de Statele Unite ale Americii și puterea de orientare comunistă, URSS.
Lucrarea de față face o retrospectivă a anilor din perioada Războiului Rece/ își propune să analizeze acțiunile diplomației americane din primii ani după finalul celui de-al Doilea Război Mondial, care într-un interval destul de scurt a contribuit prin intermediul manipulării umanității la conturarea unei lumi globale, încă extreme de interesantă la nivel mondial./ astea sunt forțări ale interpretării și nu-s de acord cu ele
Astfel, Capitolul 1 al lucrării, „Diplomația americană între izolaționism și politica mondială”, tratează politica izolaționismului dusă de americani și raporturile acestora cu principalele puteri.
Raportul dintre URSS și Statele Unite ale Americii, în timpul Războiului Rece, este descries în Capitolul 2 al lucrării, „URSS în Confruntare cu Statele Unite ale Americii”.
Capitolul 3 al lucrării „Începutul unei noi etape”, face bilanțul finalului celui de-al doilea război mondial și impactul pe care l-a avut Criza Berlinului și Planul Marshall asupra evoluțiilor diplomatice ulterioare ale Statelor Unite ale Americii cu restul statelor, care au adoptat fie o poziție de apropiere față de actuala Rusie, fie au acceptat apropierea față de zona occidentală.
Trebuie să spui ceva mai multe despre ce-ți propui să faci în cele 2 capitole. Le expediezi prea repede. De asemenea, trebuie să vorbești și despre surselel folosite la întocmirea lucrării.
Lucrarea nu are pretenția unui raport exhhaustiv, în primul rând datorită limitării ei ca suprafață, a aspectelor pe care le-a avut în vedere, dar și datorită numărului de surse bibliografice limitate pe care le-am consultat. Tocmai de aceea, reluarea temei, poate conduce la alte aspect relevante în planul diplomatic american.
Capitolul 1. Diplomația americană între izolaționism și politica mondială
Izolationism și principii ce au guvernat politica externă a SUA în anii războiului
Completare cu izolationism
Diplomația americană a fost permanent activă în chestiuni europene, astfel americanii au fost cei care au ajutat la reconstrucția Europei interbelice înregistrând un avânt economic foarte mare care însă a căzut brusc o dată cu Crahul de pe Wall Street din 1929, ceea ce a însemnat începutul marii crize economice mondiale. Pentru depășirea acestei crize președintele Franklin Delano Roosevelt ales in 1932(reales în 1936 și 1940) aplică politica „New Deal-ului”. Legăturile economice foarte strânse dintre americani și germani au devenit oarecum stânjenitoare după preluarea puterii de către naziști în 1933, în condițiile în care până atunci „americanii au constituit într-adevăr, „opinia mondială de dragul căruia aceste discuții, economice și politice, au fost în mare măsură purtate, iar istoricii americani au făcut campanie împotriva „vinovăției de război” a Germaniei”.
În pofida opoziției puternice a izolaționiștilor care consimt la intrarea Statelor Unite în organizații internaționale ale muncii(Ex:în 1934), dar se opun aderării la Curtea internațională de justiție(1935), politica lui Roosevelt tinde spre realizarea cooperării internaționale.Astfel în 1934 se reiau relațiile diplomatice cu U.R.S.S. din cauza expansiunii japoneze în Asia de Est.”Politica bunei vecinătăți”înlocuiește politica intervenționistă în America Latină; renunțarea la prerogativele americane din Cuba, renunțarea la protectoratul asupra Haiti.Succesul acestei politici culminează cu a VIII-a Conferință Panamericana de la Lima în care se declară solidaritatea statelor americane(1938).
Perioada lui Franklin Delano Roosevelt anunța o politică reformatoare și intervenționistă.Conștiința de a fi o mare națiune îi redă încrederea în virtutile de acțiune externă.Bazele actualei politici externe americane aici sunt lansate contrar precedentelor administrații marcate de un anticomunist , primar și pasiv se străduiește să pună opinia larg izolaționistă în fața realității și pledează pentru abandonul progresiv printr-o idee conformă cu inspirația Statelor Unite:democrațiile împotriva dictaturilor.
Însuși președintele american în discursul numit Discursul Carantinei, rostit în 1937, în în cercarea de a schimba opinia americanilor cu privire la politica externa și să pledeze pentru una intervenționistă, împarte statele în doua categorii:națiunile „iubitoare de pace” și cele „războinice”. De asemenea președintele declară că nu este posibilă păstrarea neutralității în fața „epidemiei de nelegiuire.”
Însă Franklin Delano Roosevelt a trebuit să se confrunte cu un Congres care a votat aproape în unanimitate „Legile neutralității” (votate între anii 1935-1937), legi care ar ține Statele Unite ale Americii departe de problemele europenilor și nu numai (Ex.:ocuparea Manciuriei în Extremul Orient), în condițiile în care pericolul nazist se extindea în Europa.În ceea ce privește criza din Extremul Orient referitoare la ocuparea Manciuriei care aparținea Chinei (18 septembrie 1931) de către Japonia , America deși nu era membră a Ligii Națiunilor, a propus „nerecunoașterea”oricărei modificări teritoriale realizate prin forță.Însă, atâta timp cât America nu a stopat comerțul cu Japonia, acest fapt era mai puțin consolator pentru China și pentru britanici.
În 1935 se adoptă o lege de neutralitate în care se specifica interzicerea vânzării și livrării de arme către țări aflate în conflict armat.În 1937 se adoptă o nouă lege a neutralității care face posibilă livrarea de arme către țări beligerante dar numai în sistemul „cash and carry”.O dată cu semnarea Pactului de la Munchen începe înarmarea americană, și deși la declanșarea celui de-al doilea război mondial Statele Unite ale Americii s-au declarat neutre, politica acestora a fost încă de la început înspre susținerea Marii Britanii.Astfel în 1939, președintele american inițiază o reinterpretare a legislației de neutralitate în favoarea Marii Britanii și a Aliaților ei, legislație îndreptată în special înspre aprovizionarea acestora cu armament.
După cea de-a treia alegere consecutivă a lui Franklin Delano Roosevelt în calitate de președinte al Americii , acesta formeaza Comisia Consultativă de Apărare și proclamă în ianuarie 1941 „Cele 4 drepturi”, drepturi pentru care orice american ar fi de acord cu o eventuală intervenție în războiul de peste ocean.În ”Cele 4 drepturi” Roosevelt rezuma obiectivele Americii în ceea ce el a numit”Cele Patru Libertăți” sunt: dreptul de expresie și de opinie , dreptul de liberă exercitare a credinței,dreptul de a fi ferit de sărăcie și de teroare.În martie 1941 o noua măsura implică din ce în ce mai mult America în război.Este vorba de legea de împrumut și arendare care îl împuternicește pe președinte să acorde materiale de război oricărei țări a cărei siguranță o consideră vitală pentru apărarea Statelor Unite ale Americii, fără plată imediată.
În august 1941 președintele american face o nouă mișcare ce îi trădează politica lui nonizolaționistă.Acesta se întâlnește cu ministrul Marii Britanii, Winston Churchill și semnează Charta Atlantică.Aceasta proclamă o serie de principii comune pe care președintele și ministru își bazau „speranțele într-un viitor mai bun al omenirii”.
Lucrurile se vor precipita, iar atacul japonez de la Pearl Harbor din insula Hawai, din 7 octombrie 1941 ia prin surprindere americanii și distruge o bună parte a flotei americane din Pacific. Acest fapt aruncă Statele Unite ale Americii în Cel de-al doilea Război Mondial. Războiul putea fi declarat Japoniei de către America dar prin jocul alianțelor , Germania va declara război Americii la 11 decembrie 1941.Astfel S.U.A. intră în război împotriva Germaniei și a Japoniei, ceea ce pe durată lungă înseamnă practic înclinarea balanței de partea națiunilor unite antihitleriste. În aceste condiții în toamna anului 1942, intervin schimbări bruște în soarta războiului;astfel în nordul Africii, în 23 octombrie 1942 bătălia de la El Alamey este câștigată de forțele aliate, generalul Romel fiind nevoit să se retragă.La 8 noiembrie1942, americanii conduși de generalul Eisenhower debarcă în Maroc și Algeria și reușesc până în martie 1943 să lichideze trupele germane din Africa de Nord.
Conferința anglo-americană de la Casablanca hotărăște conducerea campaniei în Italia , hotărâre ce are ca rezultat eliberarea Romei în 4 iunie 1944. Mișcarea ce va decide hotărâtor soartea celui de-al doilea război mondial este debarcarea din Normandia (6 iunie 1944) a trupelor americane și canadiene conduse de generalii Eisenhower și Montgon, care vor elibera Franța. În martie 1945 anglo-americanii trec Rinul și înaintează în Germania care era practic distrusă de bombardamentele aviației anglo-americane;englezii ajung până la fluviul Elba și amercanii până la granița cu Cehoslovacia unde însă se opresc și, conform înțelegerii încheiate cu Stalin , lasă trupele sovietice să ocupe Polonia, Cehoslovacia și apoi să treacă la campania finală împotriva Berlinului.În aceste condiții, Germania și fără conducător( Hitler se sinucide în 30 aprilie 1945 în buncărul său din Berlin) Germania capitulează necondiționat ceea ce pune caăt celui de-al doilea război mondial în Europa.Însă în Pacific războiul continuă unde trupele americane prin operațiuni navale și aeriene eliberează Filipinele și se apropie de insulele japoneze.Rezistența japoneză va fi învinsă în condițiile în care U.R.S.S-ul declanșează operațiuni militare în Manciuria împotriva trupelor japoneze, iar americanii în august 1945 lansează două bombe atomice la Hiroshima și Nagasaki.Astfel Japonia este nevoită să capituleze.
Soarta postbelică a continetului european și a întregii lumi a fost decisă în urma întâlnirilor care au loc între marii lideri ai puterilor participante la coaliția antihitleristă.Cele trei conferințe sunt: Teheran din 1943(lamcare participă Roosevelt, Churchill și Stalin), Conferința de la Ialta din februarie 1945 la care se decide soarta , apartenența viitoare a statelor din Europa Centrală și Răsăriteană, și Conferința de la Postdam din august 1945 care decide soarta Germaniei(participă Truman, Stalin și Churchill); astfel Germania de după război va fi împărțită în patru zone de ocupație: cea americană, engleză, franceză și sovietică, la fel s-a procedat și cu Berlinul, capitala Germaniei. În cadrul conferinței s-au luat o serie de hotărâri care vor schimba total scena relațiila fost decisă în urma întâlnirilor care au loc între marii lideri ai puterilor participante la coaliția antihitleristă.Cele trei conferințe sunt: Teheran din 1943(lamcare participă Roosevelt, Churchill și Stalin), Conferința de la Ialta din februarie 1945 la care se decide soarta , apartenența viitoare a statelor din Europa Centrală și Răsăriteană, și Conferința de la Postdam din august 1945 care decide soarta Germaniei(participă Truman, Stalin și Churchill); astfel Germania de după război va fi împărțită în patru zone de ocupație: cea americană, engleză, franceză și sovietică, la fel s-a procedat și cu Berlinul, capitala Germaniei. În cadrul conferinței s-au luat o serie de hotărâri care vor schimba total scena relațiilor internaționale.Astfel se hotărăște:etrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 și separarea Austriei de Germania, declarația obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliați: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea și demonopolizarea țării, Acordul pentru punerea sub acuzare și judecarea criminalilor de război naziști, se hotărăște expulzarea germanilor rămași în afara granițelor Germaniei postbelice,se stabilesc despăgubirile pentru război.
Războiul s-a încheiat la 9 mai 1945 după cucerirea Berlinului de către trupele sovietice, prin capitularea necondiționată a Germaniei.
Japonia a capitulat și ea necondiționat la 2 septembrie 1945 după ce afost supusă bombardementului atomic american la 6 și 9 august 1945.În zilele de 17 iulie – august 1945 a avut loc o nouă conferință a “celor trei mari” la Potsdam, lângă Berlin. În locul lui Roosevelt (decedat la 12aprilie 1945) fusese numit Harry S.Truman, iar în locul lui Churchill fusese ales premier Clement Attlee. Conferința a reglementat problemele legate deorganizarea postbelică și a încredințat misiunea încheierii tratatelor de pacecu țările foste satelite ale Germaniei unui Consiliu al Miniștrilor de Externeai marilor puteri (Franța a fost acceptată în acest sistem).Au avut loc trei conferințe ale acestui consiliu la Londra, Moscova șiParis. Lucrările Conferinței de Pace s-au deschis la Paris, la 29 iulie 1946. Adoua zi a fost publicat textul tratatelor de pace, în forma elaborată deconsiliul miniștrilor de externe, text care urma să fie supusdezbaterilor. Reprezentanții țărilor învinse au fost admisi la tratative. Acestea au fost lungi și anevoioase și s-au încheiat mereu prin impunerea punctului de vedere al marilor puteri (15 octombrie 1946). Dintre cele 5 țări foste satelite ale Germaniei (Italia, România,Bulgaria, Finlanda și Ungaria), numai Italiei i s-a recunoscut statutul decobeligeranți. României i-a fost recunoscută Transilvaniei de Nord, Bulgaria a păstrat Cadrilaterul obținut prin acordul lui Hitler din septembrie 1940,Ungaria a revenit la granițele fixate la Trianon, în 1920 iar Finlanda la celedin 1940.Conferința miniștrilor de externe de la New York din noiembrie-decembrie 1946 a dat forma finală a tratatelor de pace. Ceremonia semnăriilor oficiale a avut loc la Paris la 10 februarie 1947.Tratatul de pace cu Germania nu s-a semnat niciodată. Tratatul de pacedin 1947 a fost urmat de împărțirea Europei în sfere de influență și de așanumitul “război rece”. Dar apariția armelor de nimicire în masă a influențatîn mod decisiv percepția asupra războiului.Pe continentul european nu au mai avut loc confruntări militare, iar prin negocieri între marile puteri s-a putut evita o catastrofă nucleară.
Este de la sine înțeles faptul că finalul celui de-al doilea război mondial fixa pe scena relațiilor internaționale două superputeri: S.U.A. și U.R.S.S., lucru ce va influența hotărâtor evoluția politicii externe a Statelor Unite ale Americii și le va ancora în ceea ce este cunoscut în istorie drept „cursa înarmării nucleare”.
„Oricum inevitabil, război s-a terminat cu un vid geopolitic.Echilibrul puterii fusese distrus, iar un tratat de pace curpinzător a rămas important de formulat.Perioada postbelică avea să se transforme într-o luptă prelungită și dureroasă pentru realizarea în fapt a reglementărilor care scăpaseră printre degete conducătorilor înainte ca războiul să ia sfârșit”.
Percepția societații americane la finalul celui de-al Doilea Război Mondial
Relații din Coaliția Națiunilor Unite în ultima parte a războiului.
Coaliția Națiunilor Unite a fost compusa in momentul creării ei din douăzeci și sase de state membre iar pana la finalul războiului a reușit să ajungă la cincizeci. Aceasta a fost dominata de voință dar si de potențialul militar oferit de protagonistii acesteia respectiv Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Ideologiile acestor trei mari actori ai Cnu difera enorm fiind civilizații diferite insă aceste lucruri devin vizibile doar la sfârsitul ostilitaților când apar păreri contradictorii asupra situației postbelice. Profesorul Samuel Huntington, reprezentant al Universității Harvard, vedea raporturile celor trei aliați ca aflânduse sub impactul unei falii creată de civilizații diferite.
Europa era slăbită si parțial distrusă în urma celor sașe ani de confragrație iar resursele economice erau epuizate. Abia reușise să se puna pe picioare cu un an înainte de începerea războiului în urma crizei economice. Bugetele alocate înarmării atingeau cifre remarcabile mai ales în țările cu regimuri autoritar-totalitare. Indiferent de postura lor, învinse sau învingătore statele europene erau cele mai afectate la finalu războiului.
Un fapt contrastant la finele confragrației era faptul ca America nu reușise doar să obțină un reveriment ci atingea in 1945 dublarea veniturilor realizate in 1939. Această creștere este fabuloasă deoarece sumele alocate inarmarii de guvernul american intre anii 1941-1944 depasesc 70 mld. dolari iar sprijinul acordat aliaților prin legea Lend-Lease ajunge la circa 40 mld. dolari. Creșterea se datorează în general datorită relansării economice in sectorul armamentului, guvernul Statelor Unite ale Americii a știut cum să facă din război o afacere profitabilă.
Legea Lend-Lease prevedea oferirea de suport material aliaților, aceasta a devenit un promotor al economiei americane deschizând noi perspective de creștere, legea permitea reabilitarea unor ramuri industriale performante ramase blocate in urma crizei economice de la începutul anilor treizeci. Deși economia americană nu a fost singura care a dispus de resurse materiale bogate în timpul războiului aceasta a reușit să se distingă prin gradul de productivitate mare, Statele Unite dețineau in 1944 40% din producția mondială de armament. Relațiile dezvoltate în timpul confragrației dar și distrugerile masive suferite de Europa au fost un alt factor al creșterii economice americane, țări aflate la prăpastia unui colaps financiar urmau să facă împrumuturi masive.
Condițiile internaționale de la sfârsitul războiului au permis corpului decizional american să realizeze unul din obiectivele permanente ale politicii externe a SUA, prin care sa poată fi mai bine fructificate imensele capacități economice de care dispuneau și să formeze un sistem de liber schimb economic la nivel mondial.
In cadrul conferintei din noiembrie 1943 a Coalitiei Natiunilor Unite ce a avut patruzeci si patru de participanti, Uniunea Sovietica refuzand sa se prezinte, s-a creat Administratia Natiunilor Unite pentru Ajutor si Recontructie. Acest organism al Coalitiei a reprezentat primul pas spre creare celor trei instrumente fundamentale crearii sistemului economic international.
Războiul Rece a devenit o influență dominantă asupra multor aspecte ale societății americane pentru o mare parte din a doua jumătate a secolului XX. El a escaladat din cauza valorii antagoniste între Statele Unite ale Americii, reprezentând capitalismul și democrația și Uniunea Sovietică, reprezentând comunismul și autoritarismul. Fiind cele două puteri mondiale dominante după Al Doilea Război Mondial, dispută dintre americani și sovietici a devenit un conflict global. Războiul Rece diferit de cele mai multe războaie care s-au petrecut, a fost mai mult de un război de propagandă decât un război cu angajamente militare. Războaiele coreeane și vietnameze sunt exemple importante de intervenție militară de către americani în numele opririi expansionismului comunist. Cu toate acestea, aceste războaie nu au avut zeci de ani impact asupra politicii interne și externe americane precum au avut bătăliile culturale, politice și economice ale Războiului Rece.
Bătălii culturale dintre superputeri au avut la fel de mult, sau mai mult, un impact asupra vieții de zi cu zi pentru majoritatea civililor americani, decât orice alt aspect al Războiului Rece. Ca un instrument de propagandă, agenții de securitate națională au încurajat Hollywood să producă filme anticomuniste, cerând ca scenariile filmelor să fie modificate pentru a elimina referințele la aspectele mai puțin decât demn de laudă ale istoriei americane .
Acest lucru a dus la o explozie de filme care au ajutat dând scânteie patriotismului, dar, de asemenea, au ridicat suspiciunea cu privire la activitate comunistă în America. Aceste sentimente anticomuniste au ieșit de sub control și au ajuns sa lucreze împotriva Hollywoodului în cadrul Comitetului Activități Un-American House (HUAC), unde au avut loc audieri împotriva suspecților ca fiind comuniști de la Hollywood. În timp ce unii comuniști au fost dezrădăcinați, mai multe vieți au fost distruse pe baza unor dovezi slabe, acuzații nefondate, precum și refuzul oamenilor de a lua parte la audieri sau de a răspunde la întrebări. Fervoarea anticomunistă se prelingea în jos pentru a avea nu numai un impact local. De exemplu, înființarea unei ligi americane în California de Sud, unde s-au adunat aproape 2 milioane de presupuși simpatizanți ai regimului subversivi din regiune. Multe dintre aceste persoane au fost concediate, puse pe lista neagră, iar drepturile civile le-au încălcate pe baza acestor creanțe.
Nu toate aspectele legate de conflictele culturale ale Războiului Rece au fost negative. Una dintre cele mai grave pete ale culturii americane de la acea vreme a fost inegalitatea rasială. În ciuda eliberării din sclavie, cu aproximativ 80 de ani înainte de sfârșitul Al Doilea Război Mondial , negrii erau încă cetățeni de mâna a doua în Europa de Sud și erau discriminați în diferite forme aproape peste tot. Însă, chiar dacă schimbarea pentru negrii și alte minorități a venit încet, ea a venit în cele din urmă.
Președintele Truman declarat că rolul Statelor Unite ale Americii este acela de a a oferi popoarelor lumii să facă alegerea între sclavie și libertate, să corecteze imperfecțiunile rămase în practica democratică a vremii. Astfel, începând cu anii 1950, statele au început stabilirea comisiilor de muncă echitabile, au adoptat legi care interziceau discriminarea, iar recunoașterea alegătorilor negrii a început să crească.
În timp ce se petreceau multe nedreptăți la nivelul societății americane, multe din aspectele promovate ca fiind bune în timpul Războiului Rece, erau de fapt în contradicție cu valorile promovate de americani. Războiului Rece a ajutat oamenii să înțeleagă că aspectele societății americane au fost în contrast cu valorile pe care aceștia le pretindeau să le aibă, fiind necesare modificări. În timp ce efectele culturale ale Războiului Rece au fost în principal interne, luptele politice dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite s-au dat mai mult pe o scenă internațională.
Punctele de vedere politice, ale Statelor Unite și ale Uniuniunii Sovietice au fost opuse, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Decolonializarea țărilor europene, precum și retragerea forțelor Axei de pe terenurile terenuri ocupate au lăsat un vid de putere, în Europa și în întreaga lume. Atât americanii, cât și sovieticii au încercat să influențeze noile guverne în aceste țări, americanii fiind cei mai importanți susținătorii mondiali ai guvernării reprezentativ democratice, iar sovieticii cei mai importanți susținătorii din lume ai comunismului autoritar.
La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial forțele sovietice au ocupat o mare parte din Europa de Est și au vrut să ocupe aceste terenuri pentru a asigura o zonă tampon împotriva invaziilor suplimentare. Statele Unite ale Americii au fost dispuse să angajeze forțe militare pentru a elimina sovietici, astfel Europa de Est a cazut sub controlul sovieticilor pentru următorii 45 de ani. În același timp, sovieticii au fost devastați după Al Doilea Război Mondial și nu a vrut să riște un război cu SUA, astfel încât au lăsat Europa de Vest să cadă sub influența Statelor Unite. La rândul său, SUA au format alianțe oficiale cu Europa de Vest, cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ( NATO ), și în răspuns sovieticii au format Pactul de la Varșovia, cu aliații lor din Europa de Est. În timp ce tensiunile dintre cele două părți s-au ridicat, aceste tensiuni împreună cu teamă reciprocă, au împiedicat război la scară largă în Europa de după Al Doilea Război Mondial.
Bătăliile politice dintre SUA și Uniunea Sovietică nu s-au limitat la Europa. SUA a adoptat o politica numita „politica de izolare”, în conformitate cu care Statele Unite se angaja să previna orice extindere a puterii sovietice. În timp ce o doctrină politică, de izolare a dus la o intervenție militară americană în întreaga lume, mai ales, în Coreea și Vietnam, luptele acestora s-au dat pentru a opri răspândirea comunismului în Asia și în fiecare caz a adus moartea a mii de soldați americani. SUA a fost atât de dedicată politicii sale de izolare pe care a abandonat-o din când în când datorită idealurilor sale de auto- determinare și au sprijinit dictatorii brutale, cum ar fi sprijinul generalului Augusto Pinochet în Chile.
Pe plan intern, Războiul Rece a dus la alegerea președinților anti-comuniști, cum ar fi Truman, Kennedy, Nixon și Reagan. În plus față de lupta cu sovieticii punct de vedere politic și cultural, acești președinți, au purtat un război economic cu Uniunea Sovietică.
Punctul de vedere economic, al sovieticilor și americanilor, a fost la fel ca politica dusă de aceste puteri în timpul Războiului Rece. Americanii au pledat capitalismului pieței libere, în timp ce sovieticii au promovat comunismul. Ambele părți au exploatat beneficiile sistemului lor și deficiențele pe de altă parte în timp ce pretindeau o mai mare libertate pentru cetățenii lor. Pentru americani, acest lucru a însemnat promovarea inovației și afluența pe care capitalismul a adus-o, în timp ce au contribuit la corelarea comunismul cu opresiunea. În schimb, sovieticii au predicat egalitarismul în rândul tuturor cetățenilor și îi etichetau pe occidentali ca fiind lacomi și materialiști.
În urma Războiului Rece, americanii au considerat că este de „datoria lor patriotică” de a cumpăra bunuri de consum pentru a ajuta economia să crească. La rândul său, SUA au devenit o putere economică dominantă a lumii și continuă să fie la fel și astăzi. Aceasta cultură de consum a demonstrat superioritatea modului de viață a americanilor, în detrimentul culturii comuniste, și practic, au redefinit misiunea națiunii de a extinde libertatea altor țări.
Statele Unite au folosit puterea economică a americanilor ca o armă împotriva sovieticilor în timpul Războiului Rece. În anii 1980, președintele Reagan a ajutat stimularea creșterii economice masive cu reduceri fiscale, astfel veniturile fiscale federale au crescut dramatic pe măsură ce a crescut economia. Președintele Reagan a direcționat o mare parte din acești bani pentru cheltuielile militare, mare parte din acesti bani fiind trimiși către Inițiativa de Apărare Strategică către ajutorul militar pentru aliații americani de peste tot în lume. În replică, sovieticii s-au simțit obligați să-și crească și ei cheltuielile lor militare și în cele din urmă au dat faliment, încearcând să țină pasul cu americanii. În încercarea de a preveni colapsul sovietic, premierul Gorbaciov a încercat să reinventeze marca comunismului, prin introducerea reformelor și politica de deschidere, de care am menționat și în prima parte a acestui capitol. Prin urmare, un efect de domino al acestor politici s-a răspândit în întreaga Europă de Est, iar în termen de șase ani, imperiul sovietic a fost dezintegrat .
Războiul Rece a adus o influență importantă asupra tuturor aspectele societății americane. Antagonismul cultural dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a avut repercursiuni atât pozitive, cât și negative. Frică reciprocă, dintre cele două țări a dus la confruntări politice.
În concluzie, diferitele filosofii economice au dus cereri opuse,în raport cu ceea ce a însemnat libertatea și concurența economică, producând cheltuielil militare masive pentru cele două țări. Datorită influenței sale largi, Războiul Rece a fost evenimentul definitoriu al celei de-a doua jumătate a secolului XX, afectând, în grade diferite, aproape toate deciziile americane de politică externă și internă.
Capitoul 2. URSS în confruntare cu SUA
2.1. Administrația Truman și noua politică față de URSS
Noul statut economic al Statelor Unite ale Americii, datorat în primul rând producției de arme, după cum reiese și din lucrarea lui Leffler, era de acum asigurat, însă administrația Truman era încă panicată de o potențială criză economică. Marea îngrijorare a acestora ținea de faptul că siguranța economică a Statelor Unite, ținea în mare parte de industria armamentului ce ar fi fost stagnată imediat ce războiul era finalizat. Politica lui Truman, a vizat o nouă orientarea a Americii, astfel încât aceștia să formeze o uniune din punct de vedere al schimburilor comerciale la nivel mondial. Însă acest statut se cerea câștigat.
Pe de altă parte, forțele antagonsite ale Statelor Unite ale Americii, încercau să oprească acest val de putere, și să limiteze potențialul exitinderii econmice în zona europeană și/ sau asiatică, astfel încât, Statele Unite ale Americii să aibă acoperire prin prisma alianțelor sale economice.
Scopul lui Truman a fost aceala de a face din America un tărâm al făgăduinței, care se lupta cu nazismul nemților, militarismul japonezilor și comunismul sovieticilor. Între viziunea lui Roosevelt și cea a celui ce l-a urmat, nu existau mari diferențe, deoarece ceea ce a început Roosevelt a fost continuat de Truman, chiar dacă s-a recurs la mijloace diplomatice diferite, adaptate contextului.
Apropiații lui Truman au recurs la testarea bombelor atomice, fapt ce a avut un impact negativ asupra relațiilor cu URSS, deși exista o relație de apropiere între Stalin și Truman, iar Truman nu dorea o provocare a rușilor. Stalin a văzut deținerea bombelor atomice de către America ca pe o câștigarea a încrederii mondiale pe motive de frică. Stalin s-a declarant ca fiind neafectat de acest câștig ala americanilor, dar că în situația unui eventual control va acționa.
De cealaltă parte, deși scopul inițialal bomblor atomice nu erau pentru obținerea unui control diplomatic, americanii puteau prevedea un eventual câștig în cazul bombardării Japoniei.
La finalul războiului, în anul 1945, asistentul secretarului de război, John J. McCloy îi scria lui Truman cu ocazia vizitei sale prin Europa că acest continent este sub pericolul comunismului. Același lucru avea să îl raporteze și Dean G. Acheson, cel care avea să fie principalul sfătuitor al președintelui Truman. Acesta descria Europa ca pe un teritoriu în care oamenii începeau să fie lipsiți de proprietate. În acest sens, el sfătuia ca americanii să își consolideze relațiile cu Germania, dar și consolidarea forțelor diplomatice, astfel încât Truman și-a afișat suportul pentru Germania în încercarea nemților de a scăpa de sub umbrela comunistă.
Strategia de izolare pe care Statele Unite a păstrat-o și în timpul Războiul Rece a avut o varietate de sensuri, la începuturile sale și a evoluat de-a lungul timpului. Obiectivele cheie ale izolării au fost de a limita răspândirea puterii sovietice și a ideologiei comuniste.Cu toate acestea, izolarea nu a fost niciodată o strategie defensivă ci a fost concepută ca un instrument pentru a obține victoria în Războiul Rece.
La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, președintele Harry S. Truman și consilierii săi nu avea nici o viziune strategică clară. Truman a spus că el a vrut să obțină o apropiere față de Uniunea Sovietică. La începutul anului 1946, diplomatul George F. Kennan a ajutat la clarificarea situației.
La începutul anului 1950, Nitze a realizat un nou document strategic, cunoscut sub numele de CNVM 68. Obiectivul general al politicii Statelor Unite a fost acela de a promova un mediu global în care sistemul american să poată supraviețui și prospera. Pentru a-și atinge acest obiectiv, Statele Unite au adoptat politica de izolare. Izolarea a însemnat:
Blocarea extinderii puterii sovietice;
Blocarea expunerii pretențiilor sovietice;
Impunerea retragerii de sub control sovietic;
Distrugerea cadrului de impunere a comunismului și a sistemului sovietic.
Pentru a atinge aceste obiective, reînarmarea militară era indispensabilă. Capacitățile militare, erau în viziunea lui Nitze fondul indispensabil. Izolarea, însă a fost o politică calculată treptat și analizată din prisma consecințelor pe care le-ar putea avea. Fără putere militară superioară, întregul pas de izolare nu era mai mult decât o politică de cacealma.
Președintele Truman a aprobat strategia CNVM 68, dar a ezitat să aloce resursele financiare pentru a o sprijini. Numai după războiul din Coreea izbucnit în iunie 1950 a cerut Congresului bani pentru a finanța proiectul militar prevăzut în CNVM 68. În anii ce au urmat, cheltuielile militare americane aproape s-au triplat, ajungând la aproximativ 40 de miliarde de dolari la 50 de dolari pe an. Crezând că agresiunea nord-coreeană a fost inspirată de Stalin, Truman a dislocat trupele americane în Coreea.
Ulterior, izolarea a asumat dimensiuni globale, iar dezbaterile despre aceasta au devenit stridente. Criticii lui Truman nu și-au dat seama că izolarea era o revenire. Ei nu știau că administrația Truman viza o altă versiune a izolării, ce includea acțiuni sub acoperire și războiul psihologic în întreaga lume, inclusiv în China comunistă și în Europa de Est. Aceste critici erau bazate pe o necunoaștere a prevederilor CNVM 68, care descriau Războiul Rece ca un adevărat război. Totuși, războiul real, prevăzut în strategia de izolare a administrației lui Truman era dezvoltat cu prudență, deoarece prin aceasta s-a căutat să se evite lupta directa cu Uniunea Sovietică ca nu cumva să se declanșeze invazia sovietică pe scară largă în Europa de Vest și să nu izbucnească un război nuclear.
2.2. Rolul lui G.F. Kennan, Telegrama lungă
Kennan a fost de cariera funcționar al serviciului extern, unul dintre primii experți ruși din America. Spre sfârșitul războiului, s-a întors la ambasada SUA din Moscova, ca însărcinat cu afaceri. El a admirat cultura rusă și aiubit literatura rusă, dar l-a urât pe Stalin și a detestat comunismul. Comunismul, credea Kennan, a corupt tot ce a fost bun în trecut în Uniunea Sovietică.
Atunci când i s-a a cerut să interpreteze politica sovietică în luna februarie 1946, Kennan a trimis o telegramă de opt mii de cuvinte la Washington. Cunoscută drept „Telegrama lungă”, Kennan a scris că liderii sovietici au analizat ideea e încercuire capitalistă, în scopul de a-și justifica dominația totalitară la domiciliu. Telegrama lui Kennan a fost întâmpinată cu entuziasm în Washington. Părerea acestuia cu privire la Uniunea Sovietică a rezonat cu cea a multor diplomați influenți de la Departamentul de Stat al SUA și mulți oficiali de top de la Pentagon. Când generalul George F. Marshall a devenit secretar de stat la începutul anului 1947, a cerut să fie pus Kennan la conducerea personalului de Planificare Politică din cadrul Departamentului de Stat.
Kennan a fost încurajat să-și disemineze pe larg punctul de vedere. În iulie 1947, el a scris un articol, celei mai prestigioase reviste de relații internaționale din Statele Unite ale Americii. După ce Uniunea Sovietică a explodat primul dispozitiv atomic în august 1949, oficialii americani erau îngrijorați de faptul că liderii sovietici vor încerca să îi controleze. Truman i-a încurajat pe subordonații săi să-și reconsidere politica de izolare. Influența dominantă a lui Kennan și-a spus cuvântul și mai mulți oficiali au hotărât să ducă mai departe politica de izolare. Secretarul de stat Dean Acheson l-a eliberat pe Kennan din slujba sa și l-a pus Paul Nitze ca șef al Statului Major de Planificare Politică.
Strategia de izolare a continuat să fie în centrul atenției pe tot parcursul Războiului Rece în ciuda schimbării administrațiilor, iar diferențele au devenit vizibile în direcția în care strategia a început să își arate roadele.
Cele mai mari influențe ale lui Kennan au avut loc între anii 1946 și 1949, ca urmare a implicării sale directe în formularea de strategi, iar efortul depus de el în această perioadă este relevant pentru înțelegerea strategiei acestuia la nivel global.
Nu există nici o îndoială că Kennan nu a avut un rol vital și o influență directă asupra Politicilor de Planificare între 1947 și 1949. Documentele de Planificare Politică au avut cel mai mare impact direct asupra direcției de politică externă. Aspectele legate de recuperarea statelor europene de sub comunism, divizarea Europei, reunificarea germană, armele atomice – au rămas pe lista sa de priorități și au existat mereu preocupări cu privire la aceste probleme pe tot parcursul Războiului Rece.
Telegrama a fost o continuare a gândurilor și opiniilor care au fost formate prin experiențele sale de lucru la Ambasada din Uniunea Sovietică. Telegrama a încercat să evidențieze ce amenințare reprezenta Uniunea Sovietică față de Statele Unite și a permis înalților funcționari să reevalueze, în centrul politiciilor externe ale SUA. Telegrama punea în evidență caracteristici de fundal și motivații ale politicii sovietice și a fost împărțită în secțiuni care subliniau comportamentul sovietic, oferind o explicație a modului în care acest lucru ar avea un impact asupra politicilor externe ale Statelor Unite.
Kennan vedea ideologia comunistă ca pe o politică dezvoltată de ruși pentru a-și impune dictatura în lume datorită fricii pe care o dezvoltaseră. Kennan a susținut că ideologia comunistă era folosită ca un mijloc de a menține puterea și influența asupra poporului rus. Telegrama a ajuns până acolo, încât s-a sugerat că scopul Uniunii Sovietice era acela de a avansa pe seama slăbirii națiunilor occidentale, iar Statelor Unite i-ar veni rolul de a echilibra situația internatională și de a opri extindereaa influenței URSS.
În cadrul telegramei, Kennan a insistat că acest lucru nu ar însemna că SUA ar trebui să introducă în politica sa și un plan militar general. Kennan a subliniat nevoia ca SUA să funcționeze pe planuri fixe și să nu-și asume riscuri inutile. Telegrama a pus în mișcare idei noi cu privire la direcția de politică externă. Kennan a pledat pe concentararea dezvoltării unei puteri militare, nu pe război, acesta nu crede că SUA ar fi trebuit să se implice în conflicte militare și ca era puțin probabil că Uniunea Sovietica ar risca război, în timp se confrunta cu o rezistență puternică din partea Occidentului.
Scopul telegramei lungi a fost de a sublinia pericolul imediat și de a evidenția realele problemele din SUA, telegrama nu a fost destinată să fie o baza de prescripție medicală în zona politică. În această etapă, un consens a fost stabilit și Kennan nu a fost responsabil pentru formularea strategiei de politică externă a SUA. Starea de spirit de la Washington s-a schimbat în mod semnificativ ca urmare a distribuirii Telegramei lungi; cu toate acestea, în ciuda acestei gândirii, ideile lui Kennan au fost acceptate pe scară largă.
În urma transmiterii mesajului prin intermediul Telegramei lungi, care era cocentrată pe puterea militară, Kennan a susținut o prelegere în septembrie 1946 intitulată „Măsuri scurte de război”. În timpul acestui curs a discutat viziunea sa cu privire la necesitatea ca Statele Unite trebuie să recurgă la măsuri economice, psihologice și politice, pentru a contracara amenințarea sovietică și, împreună cu aceste măsuri necesare SUA pentru a restabili echilibrul puterilor. Obiectivele lui Kennan vizau măsuri de război pe termen scurt. Accentul prelegerii, era centrat pe modul în care SUA trebuia să obțină puterea ca urmare a unei combinații politice, economice și militare.
Kennan nu a sugerat că SUA ar trebui să pună în aplicare o politică militară pentru a contracara expansiune comunistă, el a vrut ca SUA se redreseze din punct de vedere economic, concentrânduse în regiuni-cheie pentru a combate această amenințare. Ceea ce a făcut să existe o necesitatea de a menține puterea Statelor Unite, deoarece a existat o cerința de a menține o armată puternică pentru a se asigura că obiectivele-cheie ar putea fi îndeplinite.
Acest lucru indică faptul că Kennan nu a pledat ca Administrația Truman să pună în aplicare politicii militare împotriva Uniunii Sovietice, dar a acceptat nevoia creării unei vizibilități militare puternice, pentru a arăta Uniunii Sovietice că Statele Unite prin forța militară, este capabilă să facă față în caz de tensiune sau atac militar. De asemenea, Kennan a crezut Statele Unite trebuie să pună în aplicare o politică care ar încuraja schimbarea în Uniunea Sovietică, iar aceasta ar fi în interesul țărilor occidentale.
Prin urmare, sarcina imediată a planificatorilor politici a fost de a evalua condițiile economice și condițiile politice din Europa de Vest și de a recomanda metode de război scurte care ar avea scopul de a realiza reabilitarea economică. Obiectivul pe termen lung a fost de a restabili echilibrul de putere, protejând în același timp securitatea și prestigiul SUA. Acest lucru a devenit un element-cheie pentru planificatori, care au început elaborarea unei noi strategii.
La data de 23 mai 1947, planificatorii politici au făcut primele recomandări oficiale privind Europa de Vest. Acestea s-au axat pe un plan pe termen scurt și pe unul pe termen lung. Pe termen scurt, deoarece SUA au fost obligată să acționeze imediat pentru a preveni ca puterea comunistă să exploateaze situația. Planul pe termen lung a fost un plan extins, care a avut ca scop reconstrucția completă a Europei. Kennan a vrut ca ajutorul american să fie direcționat către restabilirea stării de sănătate economică a Occidentului, mai degrabă decât pentru combaterea răspândirii comunismului, intuind că o dependență economică a statelor occidentale față de Statele Unite ale Americii, ar asigura și o stopare a afilierii acestora cu puterea comunistă.
Obiectivul a fost de a se asigura că această politică a avut un impact psihologic asupra Europei de Vest, oferind încrederea și puterea de a opri potențialele amenințări. O abordare coerentă a fost crucială pentru a permite personalului de Planificare Politică să formuleze o strategie de izolare. Recomandările personalului de Planificare Politică, sub influența gândirii lui Kennan, au fost pentru dezvoltarea unie strategii dincolo de oprirea expansiunii comuniste.
Rezultatul acestor recomandări a fost Planul Marshall, care prevedea crearea unei stabilități necesare pentru a stabili un echilibru de putere, care ar proteja securitatea atât în SUA, cât și a aliaților săi occidentali. Programul european de redresare economică a fost unul din obiectivele politice importante pe care Kennan și personalul său le-au implementat în această perioadă. Aceasta program a reprezentat o izolare economică și politică pe care Kennan a dorit ca administrația să-l urmeze.
2.3. Truman și discursul lui Churchill de la Fulton
Unul dintre cele mai faimoase discursuri din perioada Războiului Rece, a aparținut fostului prim-ministru britanic, Winston Churchill care condamna politicile Uniunii Sovietice în Europa și declara că acștia au devasat întreaga lume și că prezintă un pericol global, deoarece cortină de fier dorește să își impună politica pe întreg cntinentul european.
Discursul lui Churchill este considerat a fi unul dintre cele mai glorioase momente de ale Războiului Rece. Churchill a pierdut alegerile pentru scaunul de prim-ministru în anul 1945 și tot în același an a fost invitat la Westminster College, unde a ținut un discurs în fața președintelui american, Harry S. Truman.
Churchill a început prin a lăuda Statele Unite ale Americii, care după părrea acestuia, au atins apogeul puterii mondiale. Iar discuția a fost îndreptată către relația specială existentă între Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, ca urmare a unei tradiții, limbi și culturi comune.
Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, două puteri mondiale vorbitoare de limbă engleză care vor forma un zid împotriva politicilor expansioniste ale Uniunii Sovietice, care în viziunea lui Churchill urmau modelul politicilor naziste.
În urma discursului Truman și mulți alți oficiali americani au primit călduros discursul, luând decizia de a-și extinde opoziția față de Uniunea Sovietică, poziție care i-ar descuraja pe ruși. Churchill a intrat imediat în vocabularul oficial al Războiului Rece. Oficialii americani au fost mai puțin entuziasmați cu privire la apelul lui Churchill pentru o rrelație speciala între Statele Unite si Marea Britanie. În timp ce americanii i-au privit pe englezi ca aliați de valoare în timpul Războiului Rece, au fost asemenea, conștienți de faptul că puterea Marii Britanie a fost în scădere și nu aveau nicio intenție de a-i utiliza ca pioni, deoarece asta însemna un suport oferit imperiului britanic prabușit. În Uniunea Sovietică, liderul rus Iosif Stalin a denunțat discursul ca unul sfidător și a transmis că acea lume vorbitoare de limbă engleză este rasistă și imperialistă, deoarece atât britanici, cât și americani și rușii au fost aliați împotriva lui Hitler, la mai puțin de un an înainte de discursul lui Churchill, care se pare ca a reprezentat punctual culminant al începutului Războiului Rece.
Caută lucrarea lui Paul Nistor, Înfruntând Vestul……………și ea de acolo informații
2.4. Asumarea unei noi politici – doctrina îngrădirii
Asta se referă la Politica lui Truman și la influența ideilor lui Kennan etc, așadar nu la Kennedy!!!
Când Dwight D. Eisenhower a fost ales președinte în noiembrie 1952, a decis că Statele Unite nu ar putea susține postura militară prevazută de CNVM 68. Eisenhower a vrut să practice izolarea fără să fie nevoit să plătească texe prea mari și fără să se ajungă la falimentarea Trezoreriei SUA. În același timp, se știe că armele atomice erau mai ieftine decât cele convenționale.
S-a recurs și la acțiuni sub acoperire, respectiv și la războiul psihologic. Când Kennedy a venit la conducere, a realizat că singură națiune de care se temea URSS era Statele Unite ale Americii, astfel că acesta a considerat necesar să se continue politica de izolare, dar acest lucru să fie făcut cu viclenie, astfel că națiunea să nu devină un stat garnizoană. Când John F. Kennedy a fost ales președinte în 1960, el a simțit că izolarea, practicată de Eisenhower a fost șovăitoare, Kennedy a crezut că Eisenhower a fost prea conservator, prea precaut.
Raportarea la Uniunea Sovietică a lui Kennedy și a consilierilor săi s-a realizat cu un câștig de influență. Popoarele coloniale s-au lepădat de regulile Europene, căutând o modernizare rapidă, prin experimentarea economiei de comandă, văzând Uniunea Sovietică ca un model de construcție statală și de avansare economică rapidă.
Kennedy a cerut oamenilor din SUA să dea curs unei politici de izolare. Dotat cu o concepție diferită față de rolul guvernului față de concepția lui Eisenhower, Kennedy a crezut că prin politica fiscală și monetară, guvernul SUA ar putea revigora creșterea economică și ar putea susține o politică externă mai îndrăzneață.
Kennedy a cerut acumularea de arme, forțele convenționale mai flexibile și tehnici de contrainsurgență mai imaginative. El a cerut ajutor economic mai mult națiunilor în curs de dezvoltare din Africa și Asia. Kennedy a lansat Alianța pentru Progres în America Latină, în speranța unei reforme sociale, precum și unei modernizări industriale. Peste tot, în întreaga lume, Kennedy a căutat să mențină politica împotriva marșului comunist.
Atunci când Kennedy a fost asasinat, Lyndon B. Johnson a intensificat aceste politici. A fost urmat de Richard Nixon, un republican, care a câștigat președinția în 1968.
Nixon și Henry Kissinger, consilierul de securitate națională, a considerat că puterea Statelor Unite e în scădere. Ei au sperat că prin destinderea cu Rusia și apropierea de China ar putea gestiona retragerea trupelor americane din Vietnam și ar putea câștiga controlul asupra celor doi rivali comuniști.
Prin promisiunea de exploatare a comerțului și a investițiilor, Nixon și Kissinger au sperat să încurajeze Uniunea Sovietică să-și exercite auto-reținerea în Asia și Africa. În situația în care o auto-constrângere nu ar funcționa, Nixon și Kissinger, ar fi oferit ajutor militar pentru aliații de încredere puternici din lumea a treia, cum ar fi Iranul.
Însă s-au arătat mai puțin dispuși să susțină o acțiune militară, având în vedere prețurile exorbitante la petrol, fapt ceea ce ar fi dus la slăbirea puterii economice din SUA, astfel că Nixon și Kissinger au recurs la manevre pentru a menține izolarea în viață printr-un amestec sofisticat de destindere, apropieri și asistență militară oferită aliaților.
Aceste politici au provocat multe controverse în Statele Unite ale Americii. Cei doi oameni politici au fost discreditați, atunci când președintele a fost pus sub acuzare și a fost forțat să demisioneze ca urmare a unui scandal intern prin care s-a încercat mușamalizarea acestuia. Pentru prima oară, de la începutul Războiului Rece, americanii au fost profund divizați cu privire la politica de izolare.
Unii experți se îndoiau că Uniunea Sovietică încă are în vedere dominația mondială. O mare parte din Africa, Asia și Orientul Mijlociu, fierbeau de neliniște, considerau opozanții politicii de izolare, nu din cauza manevrelor și ambițiilor sovieticilor, ci din cauza sărăciei, neliniștii indigene și conflictelor regionale.
Când democartul Jimmy Carter a câștigat alegerile prezidențiale în 1976, el și secretarul său de stat, Cyrus Vance, a vorbit despre reconfigurarea strategiei SUA. După aceștia, îmbunătățirea relațiilor cu Rusia Sovietică și China comunistă părea mai importantă, decât continuarea unei politici de izolare.
Însă această gândire a fost încheiată brusc în decembrie 1979, când Uniunea Sovietică a trimis trupe în Afganistan pentru a susține o insurecție împotriva unui guvern comunist nou format. Sovieticii păreau din nou că doresc să își continue politica de extindere a comunismului.
Așa cum se arăta în părțile anterioare ale acestui capitol, doctrina Truman, a fost cunoscută prin intrmediul unui discurs al președintelui Truman, pe care l-a susținut înainte de o ședință comună a Congresului pe 12 martie 1947. Cauza imediată a discursului a vizat un anunț al guvernului britanic, din 31 martie, care transmitea că nu va mai oferi asistență militară și economică a guvernului grec, aflat în războiul civil împotriva Partidului Comunist Grec.
Prin discursul său, Truman a cerut în timpul Congresului sprijin pentru guvernul elen împotriva comuniștilor. De asemenea, el a cerut Congresului suport și asistență pentru Turcia, din moment ce și această națiune, de asemenea beneficiase de sprijin din partea statului britanic.
La momentul respectiv, guvernul SUA a crezut că Uniunea Sovietică a sprijinit eforturile războiului Comunist Grec și erau îngrijorați de faptul că imediat ce sovieticii ar prelua controlul războiul civil din Grecia, ar influența în cele din urmă politica greacă.
De fapt, liderul sovietic Iosif Stalin s-a abținut în mod deliberat de la furnizarea oricărui sprijin comuniștilor greci și l-a forțat pe prim-ministrul iugoslav, Josip Tito să urmeze acest exemplu, mai mult în detrimentul relațiilor sovieto-iugoslave. Cu toate acestea, o serie de alte probleme de politică externă au influențat, de asemenea, decizia președintelui Truman de a ajuta activ Grecia și Turcia.
În 1946, patru eșecuri, în special, au servit la îndepărtarea posibilității apropiere dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite:
Eșecul sovieticilor prin aceea că nu și-au retras trupele din nordul Iranului, la începutul anului 1946 (în conformitate cu termenii Declarației de Teheran din 1943);
Încercarea sovieticilor de a face presiuni asupra Guvernului iranian în acordarea de concesii de petrol, timp în care au instigat separatiștii din Azerbaidjan și din nordul Iranului;
Eforturile sovietice de a forța guvernul turc în acordarea drepturilor bază și de tranzit prin strâmtorile Turciei;
respingerea de către guvernul sovietic a planului Baruch care prevedea un un control internațional asupra energiei și a armelor nucleare, în iunie 1946.
La ecesta au contribuit și hotărârile ce au declanșat Criza Berlinului, care vor fi detaliate în capitolul ce urmează. În lumina relației deteriorare cu Uniunea Sovietică și aspectul de amestec sovietic, în afacerile grecești și turcești, retragerea asistenței britanice pentru Grecia a fost un catalizator necesar pentru Administrația Truman de a-și reorienta politica externă americană.
În consecință, în discursul său, președintele Truman a solicitat ca Congresul să ofere 400 milioane dolari ajutor guvernelor elen și turc și să sprijine expedierea personalului și echipamentele civile și militare americane în cele două regiuni.
Truman a justificat solicitarea sa din două motive. A susținut că o victorie comunistă în războiul civil din Grecia ar putea pune în pericol stabilitatea politică a Turciei, care ar putea submina stabilitatea politică din Orientul Mijlociu. Acest lucru nu ar putea fi permis, deoarece reprezenta o importanță strategică imensă a regiunii pentru securitatea națională a Statelor Unite.
Truman, de asemenea, a susținut că SUA a fost obligată să sprijine popoarele libere în lupta lor împotriva regimurilor totalitare, din cauza răspândirii autoritarismului care ar submina bazele păcii internaționale și, prin urmare, securitatea Statelor Unite. Astfel că afirmațiile din Doctrina Truman, au devenit politica statelor Unite de a sprijini popoarele libere care se opun încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau presiunilor din afara.
Capitolul 3. Începutul unei noi etape
3.1.Planul Marshall
În primăvara anului 1947, George C. Marshall a gândit un program de ajutor masiv pentru a salva Europa de Vest de la dezastru cauzat de cele două războaie mondiale. Planul Marshall prevedea ajutor economic pentru toate țările europene, inclusiv Uniunea Sovietică. Realizatorul planului era conștient că stabilitatea politică a Europei de Vest depinde de sănătatea sa economică, chiar dacă nu știa încă detalii cu privire la administrarea unui astfel de program, era totuși convins de necesitatea lui, deoarece dezordinea economică existentă în Europa de Vest amenința stabilitatea politică, mai ales în Franța și Italia. Stalin a refuzat oferta deoarece se temea de influența politică și culturală americană și de câștigul economic pe care americanii l-ar putea avea.
Planul Marshall a adus națiunile din Europa de Vest mai aproape, iar ministru de externe sovietic, Molotov a ajuns la o întâlnire cu mai multe dintre acesre țări vestice pentru a discuta planul Marshall, dar în timpul discuțiilor acesta le-a impus vesticilor retragerea din această schemă considerată a fi imperialistă. Stalin se temea că aceasta era un plan al americanilor de a prelua puterea asupra tuturor națiunilor care au acceptat planul Marshall.
Prin ajutorul economic, din 1948 până în 1951, Administrația de Cooperare Economică (ECA), care a reușit punerea în practică a Planului Marshall, a reușit redresarea economică a Europei, cheltuind 13 miliarde dolari. Astfel Planul Marshall a atras defalcarea alianțelor din timpul războiului dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică și tot acesta a lăsat problema de Germaniei postbelice nerezolvată.
Acesta nu a început ca un plan, iar o serie de analiști consideră că nici nu a devenit un plan. Harlan Cleveland l-a numit-o „o serie de improvizații un eveniment internațional continuu”. Cu toate acestea, Programul European de Redresare Economică (ERP) – mai bine cunoscut sub numele de Planul Marshall – a intrat în istorie ca fiind cel mai de succes proiect de politică externă americană de la al doilea război mondial. După căderea Zidului Berlinului, est-europenii și rusii au cerut implementarea Planului Marshall, care a fost negat de către Uniunea Sovietică în 1947. Temandu-se de o dezintegrare în Africa, guvernul britanic, a propus o intervenție internațională coordonată pe liniile Planului Marshall. Mitul Planului Marshall a devenit la fel de puternic ca moștenirea sa istorică adevărată.
În 1955, istoricul oficial al planului, evidenția modul în care de la o sugestie s-a trecut la un paragraf elaborat de către secretarul de stat, George Marshall, la o ceremonie de absolvire la Harvard, a apărut un program care a evoluat rapid într-o mare aventură a spiritului international.
Trei evoluțiile contingente au condus la crearea unui nou proiect american special pentru a ajuta Europa de Vest, în primăvara anului 1947. Prima a fost condiția fizică a continentului post-Război Mondial după piedicile cauzate de iarna extrem de grea din 1946-1947. În al doilea rând a fost eșecul recent al Doctrinei Truman – un sistem deschis pentru a ajuta Grecia și Turcia în lupta împotriva presiuni sovietice – pentru a indica un mod constructive, înainte de toate. În al treilea rând a fost experiența istovitoare a secretarului de stat, George Marshall, de la Conferința de la Moscova a miniștrilor de externe, dedicată viitorului Germaniei, în martie-aprilie 1947.
Marshall a fost rechemat pentru a deveni secretar de stat al președintelui Harry S. Truman, la începutul anului 1947, după ce acesta se retrăsese la Pentagon, la sfârșitul războiului, în calitate de șef al armatei de personal. Succesul lui Marshall, care a stat la baza aprecierilor primate din partea lui Churchill, au fost testate pe deplin la Moscova. Astfel, diplomatul american, George Kennan, a rezumat o concluzie cu privire la ieșirea din capitala sovietică a lui Marshall. Diplomatul descria mizeria în care se afla Europa, iar aceasta nu avea scăpare fără ajutorul primit în urma initiativei lui Marshall.
Kennan și noul lui Departament de Stat prin intermediul căruia realiza politica personalului de planificare a contribuit la elaborarea unuia dintre cele mai importante documente, de pe urma cărora avea să se nască Planul Marshall. În parte, gândirea lor a derivat din înțelegerile cu Roosevelt, din epoca agitată datorită celor doua razboaie mondiale și Marea Depresiune care s-a manifestat prin ura de clasă, sărăcie, analfabetism și lipsa de speranță pentru schimbare. A fost o intenție-cheie a oamenilor de la Washington de refacere a lumii după război, pentru a sprijini cererea cetățeanului de rând, evidențiind o parte din beneficiile industrialismului. Persoanele cu prosperitate, sau cel puțin cele care aveau perspectiva prosperității nu doreau întoarecerea la totalitarism.
Dar nu dimensiunea europeană era specifică pentru efortul Marshall. De altfel gurile rele din Europa, considerau că oamenii Kennan, asistentul secretarului de stat Dean Acheson și viitor ambassador al ERP, Averell Harriman, aveau intenții nationalist americane, iar în cazul în care rădăcina nazist-fascismului și toate rivalitățile din 1930 ar putea fi îmbuteliate într-un cadru economic integrat, unind toate statele lumii vechi, revenirea la prosperitate ar putea fi o șansă pentru America, care ar duce la producerea nevoii Europei de a porni războaie mondiale și de a lupta împotriva Americii, urmând ca Europa să fie învinsă.
În aceste moduri, modernizarea și integrarea au devenit cuvintele de ordine gemene ale ERP, iar argumentele acestui plan erau adaptate nevoilor specifice Europei. Acesta a fost centrul metodei Planulului Marshall în baza căruia europenii trebuiau să gândească și să acționeze pentru ei înșiși. Acesta fiind motivul pentru care Planul Marshall a făcut obiectul unui plan nerămânând doar la stadiul de program.
Pe scurt, comentariile lui Marshall lansate la Harvard, în luna iunie 1947, au fost, în primul rând, explicații cu privire la efectele devastatoare pe care le-a avut războiul asupra Europei, efecte care au dus la o lipsă de sperență cu privire la potențialul de refacere al Europei. Au existat avertismente pentru cei care au căutat să exploateze mizeria europeana din punct de vedere politic și, deși nu a fost un semnal clar că ideologia comunistă urma să se impună (la acel moment în istorie), aceasta trebuia să nu conteze în reconstrucție. Apoi a venit esența discursului, un paragraf tentant care invita europenii de a conveni împreună asupra a ceea ce au nevoie și ceea ce s-ar putea să contribuie la intensificarea rolului Statelor Unite.
Marshall transmitea că suportul SUA ar trebui să constea într-un ajutor prietenos în elaborarea unui program european de sprijin. Secretarul de stat a insistat că europenii trebuie să acționeze în comun, și că trebuie să fie căutat un leac și nu un paliativ. El a concluzionat îndemnandu-și colegii americani să facă față până la marea responsabilitate pe care istoria a pus-o în mod clar pe umerii Statelor Unite.
Efectul mesajului a fost unul surprinzător, în mai puțin de două săptămâni, miniștrul de externe francez și cel britanic au pus în mișcare la Paris o conferință de Cooperare Economică Europeană (CEEC), care urma să aibă loc în etape între sfârșitul lunii iunie și sfârșitul lunii septembrie, cu ajutorul altor 14 guverne, au pregătit un raport al Departamentului de Stat privind ajutorul economic total considerat a fi necesar. Multe dintre punctele reprezentate nu aveau un plan național, iar altele nu ofereau chiar o imagine de ansamblu a economiei națiunilor lor. Cu niciun fel de experiență în ceea ce privește planificarea largă comună a întregului continant, delegații au ajuns la un total de 28 miliarde dolari. Cifra a fost respinsă imediat de către Washington fiind considerate iremediabil de optimistă.
Evenimentul CEEC de la Paris a fost extreme de mediatizat, determinând sosirea – și plecarea rapidă – a unei delegații sovietice numeroare, condusă de ministrul de externe al Kremlinului, Viaceslav Molotov. În această criză încă – controversată a istoriei Războiului Rece, rușii s-au confruntat cu propunerea Vestului pentru o strategie de recuperare formulată și implementată în comun pentru tratarea în întregime a Europei, inclusiv Germania, ca o singură entitate economică. După cum se anticipa în Washington, rezultatele au fost acelea că, americanii și aliații lor cheie, nu au avut altă intenție decât de a alinia economiile europene sub controlul lor și de a lansa o nouă diviziune mondială a muncii: o mare putere a măștii imperialismul american. Presiune sovietică asupra națiunilor est-europene s-a intensificat după ruptura între aliații celui de-al doilea război mondial. În februarie 1948, când Cehoslovacia a devenit victima unei lovituri de stat pro-comunistă instigată de Moscova.
După o lungă iarnă de discuții, tensiunea a crescut foarte mult în relațiile Est-Vest, datorită implicațiilor pe care Programului European de Redresare urma să le aibă în plan international. Programul s-a născut oficial cu un act al Congresului, semnat de președintele Truman în aprilie 1948. Pentru a administra proiectul, a fost adusă o nouă agenție federală, Administrația de Cooperare Economică (ECA), a fost adus fiind, în același timp, în frunte sa directorul general al companiei de automobile Studebaker, Paul G. Hoffmann, un republican, simbolizând sprijinul bipartizan pentru program. Cheltuielile au început să curgă imediat, sub supravegherea Congresului.
Adoptarea oficială a programului a identificat ca obiectiv suprem crearea în Europa de Vest, a unei independențe economice sănătoase de ajutor din afară. În acest scop, comentează istoricul economic Imanuel Wexler, actul a prevăzut un plan de redresare bazat pe patru eforturi specifice:
un efort de producție puternic;
unul de expansiune a comerțului exterior;
unul de creare și menținere a stabilității financiare interne;
unul de dezvoltare a cooperării economice (europeane).
Spre disperarea multor europeni care au considerat initial planul Marshall a fi unul extreme de simplu de aplicat, acesta s-a dovedit a fi o agendă ce putea fi realizată doar prin schimbări structurale permanente în economiile europene, separat și împreună, ca un întreg. Aceasta a fost ceea ce Marshall transmitea a fi un tratament, mai degrabă decât un paliativ.
Pentru a răspunde provocării, Conferința în curs de desfășurare privind Cooperarea Economică European (CEEC) s-a transformat rapid în Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), sub ministrul de externe belgian, Paul – Henri Spaak. În același timp, ambasadele americane în fiecare dintre țările membre au lucrat pentru obținerea de semnături pe pactele bilaterale care precizau obligațiile guvernelor europene față de noii lor sponsori. Printre aceste obligații era vizată și o recunoaștere a autorității CCE, de a se înființa pentru capitalul fiecărui stat implicat. Un comitet oficial ce făcea corelații pentru fiecare misiune a guvernelor participante, în scopul de a supraveghea derularea programului pe teren.
Misiunea principală a comisiei a fost aceea de a face planuri pentru utilizarea în mod productiv a sumelor în noua Contrapartidă a Fondului. Aceasta a fost o trăsătură caracteristică a întregii operațiuni, fiind instrumentul cel mai distins al Planului Marshall și al oricărui program de ajutor convențional. Fondul prevedea existența unui cont în fiecare dintre băncile naționale, creat special pentru a cuprinde veniturile din vânzarea locală a bunurilor furnizate de ERP. O mare parte de ajutor, s-a dovedit, a nu fi la fel de liberă, sau sub formă asa lichidă, cum europenii și-au imaginat. S-a întâmplat ceea ce în mod normal, are loc în comerțul actual – trimiterea de mărfuri din Statele Unite și vinderea lor către cel mai bun ofertant, public sau privat. Plățile nu mergeau în Statele Unite, ci într-un fond nou.
În același timp, ERP a fost în mod clar o armă puternică în timpul Războiului Rece. Reprezentant de rang înalt în Europa, ambasadorul Harriman, a mers atât de departe în 1949, încât a ajuns să caracterizese întregul efort ca o operațiune de stingere a incendiilor. Succesorul lui Marshall ca secretar de stat, Dean Acheson, persoana care a ținut extrem de multe discurusuri cu privire la Planul Marshall, cel care a amintit că ceea ce cetățenii și reprezentanții din Congres mereu au vrut să învețe în ultimă instant, a fost cum ajutorul Marshall care a operat pentru a bloca extinderea puterii sovietice și acceptarea organizării economice și alinierea politicii comuniste. Împotriva planului de stat, într-adevăr comform forțelor, o organizație internațională de propaganda a fost înființată în octombrie 1947 de la Kremlin, cu scopul explicit de combatere a Planului Marshall, pe plan international, și a folosit partidele comuniste locale din cadrul fiecărei națiuni participante.
De la bun început planificatorii CCE au fost conștienți de faptul că pentru a aborda obstacolele politice, eforturile acestora au fost susceptibile de a se întâlni, ei ar fi trebuit să meargă în dezacord cu gândirea conducerii guvernelor locale și să vorbească direct cu oamenii. Improvizând rapid, echipele de jurnaliști și cineaști care au lansat Programul Informațional, ERP s-a dovedit până la sfârșitul anului 1949, cea mai mare operațiune de propagandă, regizată de o țară. Un raport realizat în ianuarie 1950 de către Mike Berding, directorul de informații ERP în Roma, prevedea ca Planul Marshall să fie transmis oamenilor de rând, pentru a ajunge în mod direct și pentru a-și atinge scopul.
Nici o idee nu părea parea mare sau prea îndrăzneață pentru Programul de informare în zilele sale de glorie. Muncitorii, managerii și angajatorii comunicau cu privire la beneficiile unei producții mai mari pe o piață europeană unică. În fiecare țară au fost tipărite publicații de specialitate cu privire la aceste subiecte, comitete comune, excursii cu liderii europeni pentru a inspecta fabricile americane, conferințe în unele locuri, chiar și cu privire la productivitatea statului, situații în care fabricile model și comunitățile de lucrători puteau fi văzute în acțiune.
Pentru alte grupuri din societate – angajați de stat, profesori, familii, chiar și elevi – promisiunile din campania de informare americană au fost mai multe locuri de muncă, standarde de viață mai înalte și pace în cele din urmă într-o Europă fără rivalități. Programul de informare în cele din urmă a produs zeci de filme documentare, sute de programe de radio, mii de copii de pamflete ce au atras milioane de spectatori pentru expoziții mobile.
Au fost distribuite postere, modele, panouri iluminate, mesaje audio și filme pentru a prezenta planul punerii în practică a redresării economice, pentru fiecare nivel de înțelegere. Obiectivele și metodele programului au fost explicate în limbajul de zi cu zi, cu detalii care explică modul în care locurile de muncă au fost restaurate după lipsa de viață a industriilor, cum au fost modernizate mașini și fabrici și modul în care trebuia să fie stabilizată economia euriopeană la scară continentală.
ERP este o șansă unică oferită națiunilor europene față de reconstrucția economiilor lor, ridicarea nivelului de trai în rândul maselor, și atingerea până în anul 1952 a unei stabilități economice, care este fundamentul independenței politice. Fiecare muncitor, fiecare cetățean este obligat în această renaștere. Viitorul și pacea din Italia și din Europa, bunăstarea generală a tuturor, depind de voința și lucrarea fiecărui cetățean în parte.
Primii ani ai planului, din iunie 1948 până la începutul războiului coreean în iunie 1950, au fost benefici pentru toate părțile implicate fiind ca o epoca de aur în ceea ce privește acțiunea economică și recompensele. Experții au subliniat creșterea de aproape un sfert din producția totală de bunuri și servicii de care țările ERP s-au bucurat între 1947 și 1949. Ei au afirmat că indicele de producție din 1938, a crescut la 115 în 1949, în comparație cu 77 în 1946 și 87 în 1947. Agricultura, de asemenea, s-a recuperat și progresele înregistrate pe frontul inflației au fost considerate inegale, dar cu siguranta încurajatoare. Comerțul exterior al statelor membre a fost din nou la nivelurile de dinainte de război, dar caracteristica cea mai remarcabilă a fost o schimbare de direcție. Nu mai este orientată spre vechile imperii europene, comerțul a fost în creștere mai rapid în Europa de Vest, printre membrii ERP înșiși. Experiență ar arăta că aceasta a fost o schimbare structurală pe termen lung în economia continentului, care în câțiva ani ar stabili mersul cererii politice pentru integrare europeană.
Între timp, până la sfârșitul anului 1949, a devenit clar că națiunile partenere au avut viziuni ale Programului European de redresare care diferă în aspecte semnificative de cele ale planificatorilor americani atunci când alegeri grele au ajuns să fie făcute. În Europa de Vest, guvernele aveau nevoie de sprijinul ERP, dar, în același timp, acestea au căutat să-și facă propria afacere cu ceea ce americanii ofereau și, mai ales, cu ce se cerea în schimb.
Britanicii au mers la extreme pentru a rezista insistențelor Planului Marshall privind integrarea economică imediată cu restul Europei. Olandezii au rezistat presiunii de a începe demontarea imperiul lor în numele comerțului liber. Austriecii au refuzat punctul prin care li se cerea reforma căilor ferate și sistemul lor bancar, așa cum le solicitau americanii. Grecii au respins moneda venită prin sponsorizarea ERP, deoarece au crezut că de monede de aur au fost singura formă cu adevărată de încredere într-un schimb monetar.
De la începutul anului 1950, experiență practică și vastă de sondare a opiniei publice au adus o schimbare semnificativă, până la punctul cazului în care strategii s-au simțit obligați să admită că majoritatea europenilor de astăzi, au avut o preocupare primordială în a-și asigura nevoia de securitate. Treptat, în ciuda dependenței Americii de o economie capitalistă liberală, planificatorii Marshall au fost obligați să recunoască adâncimea angajamentului european pentru ideea de stat non-comunist de protecție socială. Ei au insistat pur și simplu ca beneficiile planului să fie distribuite cât de mult posibil, pentru a reduce atacurile comuniste, atât asupra planului, cât și asupra idealurilor democratice social-reformiste.
Impactul brusc intensificat în confruntarea Războiului Rece, a început cu invazia nord-coreană de Sud, iar în iunie s-a scurtat proiectul la timp și s-a transformat radical, deschizând calea pentru epoca de reînarmare generală și reciprocă de securitate. Modificările Congresului din 1951 și 1952 ale inițialului document ERP prevedeau 400 de milioane de dolari mai mult pentru o unitate continuă pentru a convinge angajatorii și lucrătorii europeni să accepte definiția americană a necesității sociale și economice de productivitate, astfel că producția militară pentru apărarea națională împotriva amenințării sovietice putea fi majorată, în același timp, cum era și cazul bunurilor de consum.
Toată lumea trebuia să contribuie la efortul general (prin urmare, consolidarea NATO), și reconstruirea forțele lor armate, în mare măsură, a devenit o contribuție a oamenilr de rând. Oamenii de pe teren ai CCE au decis rapid că nu a existat nici un conflict între cererea Americii de reînarmare generală și obiectivele tradiționale ERP, ci doar o chestiune de îndoire a obiectivelor de politică existente noilor cerințe.
Într-un asemenea context de success, Programul de Informații ERP a accelerat în ceva asemănător cu un război psihologic, cu oamenii din lumea industriei și a forței de muncă organizate identificate ca fiind partea din față, cheia ideological a Războiului Rece împotriva comunismului. Ca unul dintre creierele cele mai influente ERP, Asistentul Administratrativ, Richard M. Bissell, a explicat reprezentanților Afacerilor Externe, în aprilie 1951, că Statele Unite ar putea să poarte acest război în Europa, cel mai eficient prin forța exemplului său economic și prin apelul puternic al economiei de consum a europenilor din toate regiunile și clase sociale.
Coca-Cola și filmele de la Hollywood pot fi considerate ca fiind produse ale unei civilizații superficiale și brute, dar mașini americane, munca americană, managementul american și ingineria acestora sunt peste tot respectate. Ceea ce a fost necesar era o revoluție pașnică, care să poată încorpora în sistemul economic european anumite caracteristici stabilite si atractive ale americanilor, prin intermediul negocierilor colective. Aceasta necesita o schimbare profunda în atitudinile sociale, de la mijlocul secolului al XX-lea.
Bilanțul
În final, fiecare națiune participantă a reușit îndeplinirea propriei versiuni distinctive de revoluție pașnică propusă de Richard Bissell. Din punct de vedere economic, Planul Marshall a contat mult mai mult pentru Grecia, Franța, Austria, Olanda și mai puțin pentru Irlanda, Norvegia sau Belgia. Pentru unele tari, cum ar fi Italia, a fost, cu adevărat decisiv pentru perioade scurte de timp. În timp ce pentru alții, au simtit beneficii in curs de mai mulți ani.
Fiecare națiune a făcut uz diferit de impulsul economic prevăzut de plan. Danezii au asigurat materiile prime și aprovizionarea cu energie. Alte popoare, cum ar fi cele din zonele germane, au apreciat cel mai mult mâncarea oferită de ERP. Italia și Grecia au ajutat la refacerea căilor ferate, drumurilor și surselor de alimentare datorită beneficiului de durată. În Franța, au primat investiții industriale, în Marea Britanie, Fondul Contrapartidei a fost folosit aproape în întregime pentru a-și plăti datoriile de război și pentru a restabili puterea lirei sterline.
Atât Austria, cât și Suedia, consideră că ancorarea lor de succes în Occident datează Planului Marshall. Chiar dacă partidele comuniste au crescut în Italia și Franța, cel puțin nu a luat controlul și aceste țări au rămas orientate spre Occident. Poate că Germania a fost națiunea care a beneficiat cel mai mult în ansamblu, având în vedere că dinamica integrării europene concepută și promovată de ERP a permis noii Republici Federale să crească în putere și respectabilitate în timp ce a calmant suspiciunile cu vecinii săi. Organizarea unei revoluții, era văzută ca o oportunitate de îmbunătățire a relațiilor franco-germane, ceea ce s-a și întâmplat.
La cincizeci de ani după marea experiență, Jim Warren, un planificator Marshall în Grecia, declara efortul pe care Grecia a trebuit să îl depună pentru a implementa Planul Marshall. Pentru o perioadă scurtă de timp, o prezență americană a sosit în Europa, pentru a găsi modalități de a traduce succesele experienței economice americane în rețetele pentru salvarea politică a altora, și așa s-a transformat mitul american într-un model. Europenii apreciativi, au început să vorbească despre un sentiment de speranță și încredere, pe care planificatorii americani l-au făcut posibil.
Programul european de redresare a furnizat scânteia pentru a seta o reacție în lanț în mișcare, astfel că în 1957 a intrat în vigoare Tratatul de la Roma, care a lansat Comunitatea Economică Europeană. Deși acest sistem de integrare economică a fost mult mai puțin radical decât cel al vizionarilor americani din 1949, a reprezentat moștenirea lăsată de Planul Marshall și promisiunile sale. Acest document fondator a inițiat integrarea economică pașnică a Europei, un proces care continuă și astăzi.
În timp ce americanii, ca urmare a acestui plan, au dezvoltat în cele din urmă politici externe și o strategie de mare amploare, în consonanță cu noile responsabilități ale celui mai mare creditor, celui mai mare producător și ale celui mai mare consumator al secolului XX. De asemenea, americanii s-au dotat cu o nouă imagine națională ca o putere care ar putea amesteca cu success aspectul militar, politic, economic și de conducere la nivel international o imagine destinată să reapară ori de câte ori au existat națiuni întoarse de la război care, aflându-se în mizerie aveau nevoie de suport pentru a-și reveni.
În spatele acestei transformări obiectivele sovietice au ajuns dincolo de Europa de Est, Orientul Mijlociu și Europa de Vest. Politica de izolare este unul dintre motivele pentru care SUA s-a implicat în procesul de îndepărtare a sovieticilor de Berlin. Sovieticii au dorit să-și răspândească ideologia lor în Germania, asediul Berlinului a fost o acțiune care prevedea răspândirea comunismului în Germania.
În concluzie, Planul Marshall, în mod oficial Programul european de redresare economică, (aprilie 1948 – decembrie 1951), prin care SUA a conceput sponsorizarea și reabilitarea economiilor din 17 țări din vestul și sudul europei, cu scopul de a crea condiții stabile, în care instituțiile democratice ar putea supraviețui. Statele Unite se temeau că sărăcia, șomajul, și dislocarea perioadei post – al doilea război mondial ar fi dus la consolidarea partidelor comuniste în Europa de Vest.
La data de 5 iunie 1947, într-un discurs la Universitatea Harvard, secretarul de stat George C. Marshall a avansat ideea unui program european de auto-ajutor pentru a fi finanțate de către Statele Unite ale Americii. Pe baza unui plan unitar pentru reconstrucția economică a Europei de Vest prezentat de către un comitet reprezentând 16 țări, Congresul SUA a autorizat înființarea Programului European de Redresare Economică, care a fost semnat de presedintele Harry S. Truman la 3 aprilie 1948. Ajutorul a fost inițial oferit pentru aproape toate țările europene, inclusiv cele aflate sub ocupație militară de către Uniunea Sovietică. Sovieticii s-au retras de timpuriu de la participarea la planul de refacere, cu toate acestea, au fost implicate alte națiuni aflate sub influnță est-europenă. Următoarele țări au participat la implementarea Planului Marshall: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția, Turcia, Marea Britanie și Germania de Vest.
Sub Paul G. Hoffman, Administrația de Cooperare Economică (ECA), a creat un birou special, prin care au fost distribuiți în patru ani aproximativ 13 miliarde dolari ca o formă de ajutor economic, ajutând la restabilirea producției industriale și agricole, precum și la stabilitatea financiară și la extinderea comerțului. Ajutoarele au fost primite sub formă de subvenții, sub formă de împrumuturi. Pentru a coordona participarea Europeană, cele 16 țări, au fost conduse de Marea Britanie și Franța, care au stabilit Comitetul de Cooperare Economic European pentru a sugera un program de recuperare de patru ani. Această organizație a fost ulterior înlocuită de către Organizația permanent pentru Cooperearea Economică în Europa (OEEC), în cadrul căreia, în cele din urmă a fost recunoscută și Germania de Vest.
Planul Marshall a înregistrat un success enorm în țările vest-europene implicate, deoarece acestea au cunoscut o creștere a cererii pentru produsele naționale brute naționale de la 15 la 25 la sută în această perioadă. Planul a contribuit foarte mult la reînnoirea rapidă a industriei vest-europene chimice, la industria ingineriei și cea a oțelului.
Națiuni le participante la implementarea Planului Marshall au fost asistate foarte mult în recuperarea lor economică. Din 1948 până în 1952 economiile europene au crescut într-un ritm fără precedent. Relațiile comerciale au dus la formarea Alianței Nord-Atlantice. Iar prosperitatea economică condusă de industriile cărbunelui și oțelului au ajutat la modelarea a ceea ce știm acum ca fiind Uniunea Europeană.
3.2 SUA și Criza Berlinului, dezinformare și intoxicare.
La sfârșitul celui de al doilea război mondial, SUA, britanicii și forțele militare sovietice au împărțit și au ocupat Germania și au împărțit-o în zone de ocupație, Berlinul a fost localizat departe în interiorul zonei sovietice, care controla Germania de Est. Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța și au controlat porțiuni de vest ale orașului, în timp ce trupele sovietice au controlat de sectorul estic.
Ca și în cazul alianței de război între aliații occidentali și Uniunea Sovietică, deși s-au încheiat cu relații de prietenie s-au transformat pe parcurs în relații ostile, apărând întrebarea dacă zonele de ocupație occidentale din Berlin urmau să rămână sub controlul aliaților din Vest sau dacă orașul ar fi fost absorbit și controlat de sovietici, care controlau deja Germania de Est. Acestea fiind condițiile ce au condus la prima criza a Berlinului, iar viitorul Germaniei și al Berlinului a fost un factor generator al Războiul Rece.
Criza a început pe 24 iunie 1948, când forțele sovietice au blocat accesul feroviar și rutier, precum și accesul la apă în zonele controlate de aliații occidentali. Statele Unite și Regatul Unit au răspuns prin oferirea de alimente și combustibil prin intermdiul transportului aierian, pentru Berlin. Criza s-a încheiat la data de 12 mai 1949, când forțele sovietice au ridicat blocada asupra accesului la liniile de teren la vest de Berlin.
Criza a fost un rezultat al politicilor de ocupare concurente și creșterea tensiunilor dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică. După încheierea celui de al doilea război mondial, viitorul Germaniei postbelice a fost afectat de diviziunile din cadrul și între puterile aliate. Singura decizie de importanță majoră, care a apărut de la planificarea războiului, a fost acordul către zone de ocupație. Chiar și după încheierea ostilităților, problema ce făcea referire la Germania nu a fost abordată cu succes în iulie 1945, în cadrul Conferinței de la Potsdam. Nu numai ca a fost acolo o lipsă de coerență în conducerea politică și de elaborare a politicilor între britanici și americani, dar politica de ocupare pe teren s-a confruntat, de asemenea, cu provocări neprevăzute. Două milioane și jumătate de berlinezi, răspândiți între cele patru zone de ocupație, s-au confruntat cu lipsuri profunde: bombardamentele aliate au readus molozul în oraș, adăpostul și căldură au fost rare, piața neagră a dominat viața economică a orașului și s-a făcut simțită apariția foametei. În timp ce era împotmolt în astfel de condiții, Berlinul a apărut ca o cutie a Pandorei pentru a da naștere conflictului dintre Occident și Uniuniea Sovietică.
În anul 1947 s-au constatat schimbări majore în politica de ocupație din Germania. La 1 ianuarie, Statele Unite și Marea Britanie au unificat zonele respective și au format Bizonia, care a provocat tensiuni între Est și Vest. În martie, defalcarea produsă în urma Conferinței de la Moscova a miniștrilor de externe și enunțarea Doctrinei lui Truman au servit la întărirea liniilor unui ordin internațional din ce în ce mai bipolar. În luna iunie, secretarul de stat George Marshall a anunțat Programul european de redresare. Așa cum se arăta mai sus, scopul Planului Marshall, a fost nu numai pentru a sprijini redresarea economică în Europa de Vest, dar, de asemenea, pentru a crea un bastion împotriva comunismului prin atragerea statelor participante în orbita economică a Statelor Unite.
La începutul anului 1948, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța au început în secret planificarea pentru crearea unui nou stat german format din zone de ocupație a aliaților occidentali. În martie, când sovieticii au descoperit aceste modele, s-au retras din Consiliul Alianței de Control, care a fost întâlnit în mod regulat de la sfârșitul războiului, în scopul de a coordona politica de ocupare între zone. În luna iunie, fără a-i informa sovieticii, factorii de decizie pentru politică din SUA și Marea Britanie au prezentat noile mărcii germane ale Bizoniei și Berlinului de Vest. Scopul reformei a fost acela de a smulge controlul economic al orașului de la sovietici, permițând introducerea ajutorului Planului Marshall, și reducerea piaței neagre a orașului.
Autoritățile sovietice au răspuns cu miscari similare în zona lor. În afară de emiterea monedei proprii,Ostmark, sovieticii au blocat toate zonele rutiere, feroviare și canalul de legătură către Berlinul de Vest, dând naștere la o criză datorată lipsei de energie electrică, precum și o aprovizionare constantă cu produse alimentare și carbune.
Statele Unite și Marea Britanie au avut câteva opțiuni imediate în cazul izbucnirii ostilităților. Din cauza tragerii în jos în SUA și Marea Britanie a forțelor de luptă de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, Armata Roșie a staționat în și în jurul Berlinului depășind prezența militară occidentală aliată.
La data de 13 iunie 1948, administratorul SUA în Germania, Generalul Lucius Clay a raportat la Washington că nu există nicio aplicabilitate în retragerea poziției americanilor în Berlin și nu trebuie să se facă evaluări pe această bază, deoarece rămânerea forțelor armate americane la Berlin era esențială pentru prestigiul american în Germania și în Europa. Fie în mod pozitiv sau în mod degativ, această decizie a devenit simbolică pentru intenția americanilor.
Administrația Truman a fost de accord pe bază de acorduri scrise cu Uniunea Sovietică în 1945, de a-și păstra doar conexiunile la stânga de Berlin a aliaților occidentali pe coridoarele aeriene din Germania de Vest, pentru a furniza Bernlinului alimente și combustibil pe cale aeriana. Administrația a calculat că, dacă sovieticii s-ar opune transportului aerian cu forța, ar fi un act de agresiune împotriva unei misiuni umanitare neînarmate care ducea încălcarea unui acord explicit. Astfel, sarcina de aprindere a unui conflict între foștii aliați, face din sovietici un agresor.
În ciuda dorinței pentru o soluționare pașnică a impasului, Statele Unite ale Americii, de asemenea, au trimis în Marea Britanie 29 bombardiere, care au fost capabile să transporte arme nucleare. Începutul transportului aerian s-a dovedit dificil și diplomații occidentali au cerut sovieticilor să caute o soluție diplomatică de ieșire din impas. Sovieticii s-au oferit să renunțe la blocadă dacă aliații occidentali retrag mărciile germane din Berlinul de Vest.
Chiar dacă aliații au respins oferta sovietică, poziția Berlinului de Vest a rămas precară, iar impasul a avut consecințe politice pe teren. În septembrie 1948, Unitatea Partidul Socialist din Germania (SED) și Partidul Comunist German al zonei sovietice, au mărșăluit în Consiliul orașului Berlin și au forțat să amâne lupta. Temându-se că aliații occidentali ar putea opri transportul aerian și ar urma să cedeze Berlinul de Vest a sovieticilor, 300.000 de persoane din Berlinul de Vest, s-au adunat la Reichstag pentru a arăta opoziția față de dominația sovietică. Rata de participare a convins Occidentul pentru a menține transportul aerian și mărciile germane.
În timp, transportul aerian a devenit tot mai eficient și numărul de aeronave a crescut. La apogeul campaniei, un avion a ateriza la fiecare 45 de secunde pe Aeroportul Tempelhof. Până în primăvara anului 1949, asediul Berlinului s-a dovedit un succes. Aliații occidentali au aratat ca aceasta ar putea susține funcționarea pe termen nelimitat. În același timp, aliații contra, care blocaseră Germania de Est se confruntau cu lipsuri grave, de care, Moscova se temea că ar putea duce la un haos politic.
La data de 11 mai 1949, Moscova a ridicat blocada Berlinului de Vest. Criza de la Berlin din 1948-1949 a consolidat divizarea Europei. La scurt timp înainte de sfârșitul blocadei, aliații occidentali au creat Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Iar la două săptămâni după sfârșitul blocadei, starea Germania de Vest a fost stabilită, fiind urmată la scurt timp de crearea Germaniei de Est. Incidentul a consolidat delimitarea între Europa de Est și Europa de Vest în Europa, fiind unul dintre puținele locuri de pe pământ în care forțele armate SUA și forțele armate ale sovieticilor se aflau față în față. De asemenea, aceste aspect au dus la transformarea Berlinului, care odată echivalat cu militarismului prusac și cu nazismul, devenise acum un simbol al democrației și al libertății în lupta împotriva comunismului.
Așa cum se arăta în prima parte a capitolului de față, arma de bază a americanilor, a constat în utilizarea metodelor de propaganda, care a făcut ca europenii occientali să accepte ajutorul oferit de SUA, pentru a se reface în urma efectelor devastatoare produese de cel de-al doilea război Mondial. Acceptarea acestui suport, a revendicat o supremație a americanilor în zona europeană, aceștia fiind într-o poziție de rezistență față de comunismul venit din partea sovieticilor.
Concluzii
Este greu de imaginat o mai interesantă și confuză relație diplomatică de durată cum este cea a relațiilor americano-ruse moderne. Media socială este în prezent plină de postări ce fac referire la posibilitatea ca SUA să-și modifice planul diplomatic față de Rusia pentru a rezolva actuala criză cu Siria. În același timp, Vladimir Putin a lansat o serie de critici față de președintele Obama în raport cu politica dusă de SUA. Aceste evoluții neașteptate și aparent contradictorii reflectă faptul că există două realități fundamentale în modelarea relațiilor bilaterale de azi și politică internă din Rusia, și o serie de interese internaționale contradictorii ale ambelor națiuni.
În primul rând, recenta direcție de la Kremlin, a lui Vladimir Putin, în ceea ce privește sfera politică internă este anatema pentru cele mai multe dintre valorile pe care Statele Unite pretinde să le sprijine față de prietenii și aliații săi: o presă liberă, alegeri corecte și competitive, drepturi civile pentru minorități, un sistem judiciar independent, și așa mai departe.
Plecarea din țară a economistului Serghei Guriev, procesul, convingerea, precum și eliberarea liderului recent candidat ca primar al Moscovei, Alexander Navalny sunt doar două exemple, ale faptului că Rusia urmează încă un plan nedemocratic, la care se adaugă legea împotriva homosexualității.
Cu toate acestea, nu se poate afirma că relațiile diplomatice ale celor două superputeri state sunt condiționate de deficient democratică a Rusiei. Însă, istoria postrăzboi rece a relațiilor americano-ruse a fost umplută în mod repetat, cu promisiunea Rusiei deveni „mai democratică” și că va face potențiale ajustări, iar în măsura în care această promisiune nu este îndeplinită, relația celor două va avea de sufeit.
Vladimir Putin s-a bucurat o perioadă de timp relative scurtă de popularitate din partea alegătorilor săi. În primul deceniu al președinției sale, a fost un lider cu adevărat popular. El a oferit rușilor o economie înfloritoare, creșterea prețului petrolului, care au ajutat țara să scape de credite datorate Vestului, a realizat planuri de salvare de FMI și a oferit mai multă stabilitate după mandatul lui Elțîn.
Astăzi, cu toate acestea, Putin este mai puțin popular. Creșterea economică a încetinit, iar Kremlinul a facut prea puțin pentru a diversifica economia dincolo de industriile extractive. Percepția corupției în rândul elitei conducătoare este larg răspândită. Clasa de mijloc, în creștere, în Rusia a devenit deziluzionată cu în raport cu puterea politică a celor din guvern.
Toți acești factori s-au adăugat până la o situație în care Putin are nevoie are nevoie de mare ajutor pentru a-și afirma legitimitatea, mult mai mult decât a făcut-o până acum. Și într-un fel Putin nu a făcut altceva decât să urmeze retorica familiei politice rusești, care a atins apogeul în anii Războiului Rece, de a promova președinția rusă ca pe o manifestare de protecție a valorilor rusești.
Este o strategie rațională, dar Putin, de asemenea, pare că înțelege necesitatea unor medierii relației cu SUA, după cum reiese, cel mai recent din reacțiile sale la afacerea Edward Snowden. Cu toate că, în viziunea acestuia, Occidentul este țapul ispășitor pentru vremurile dificile, după cum reiese din graba lui Putin de a denunța protestatarii care au ieșit în stradă în Moscova, în urma cererilor de fraudă la alegerile parlamentare din Rusia din 2011, acesta percepând protestele ca fiind instrumente de „agenți străini”. Aceste acuze nu fac decât să contribuie la răcirea relațiilor americoan–rusei, iar atâta timp cât elită conducătoare învecinată lui Putin își execută rolul de izolare în raport cu SUA, relațiile americano-ruse se vor confrunta cu o luptă.
În același timp, însă, este important de reținut că Statele Unite și Rusia împărtășesc multe obiective comune în domeniul internațional, printre care limitarea mișcărilor islamiste radicale și fundamentaliste, precum și în raport cu statele eșuate cazul către care acestea se dezvolta, care ambele națiuni se percep ca fiind rapoarte diplomatice sensibile, ca reprezentând amenințări la securitatea națională. În timp ce țările nu pot conveni cu privire la cursul corect al acțiunii de sprijinire a diferitelor părți în conflictul sirian, aceasta nu înseamnă că cele două state nu găsesc elemental benefic într-o cooperare în cazul Siria.
Dar aici, de asemenea, între Statele Unite și Rusia rulează diferențe fundamentale între modul în care acestea văd arena mondială, fiind alte aspect care le impiedica sa devina parteneri adevărați. Pe de o parte, Washingtonul – mai ales echipa de politică externă a administrației curente – are o credință puternică în legitimitatea de intervenție, în scopul de a preveni crizele umanitare. Kremlinul, pe de altă parte, este mult mai investit în protejarea noțiunilor tradiționale și a suvernaităii acestora, iar acest lucru ar fi și mai grav dacă toți conducătorii interni ar fi respectați în interiorul propriilor granițe. Mai mult decât atât, așa cum Daniel Treisman a subliniat recent, Putin vede episoadele din trecut ca sponsorizate de SUA, astfel încât schimbarea regimurilor din Irak, Egipt, Libia este datorată implicării SUA, fapt ce duce la ideea că Statele Unite ale Americii, este o amenințare la adresa întregii umanități.
Totuși, o confruntare directă între Statele Unite ale Americii și Rusia este puțin probabilă, având în vedere raporturile de putere dintre cele două, dar și concursul de împrejurări economice, sociale și de securitate, stabilite la nivel mondial după confruntarea acestora în timpul Războiului Rece.
În concluzii, totuși, ar trebui să prezinți câteva idei care se desprind în urma muncii tale, nu ceea ce se întmplă astăzi între SUA și Rusia!
Bibliografie
La bibliografie e bine să treci, în ordine alfabetică, toate lucrările folosite. Ar trebui să le grupezi în lucrări speciale și generale. În funcție de cât de mult ți-au folosit. Nu ar strica să citezi și din Kissinger – Diplomația; Calvocoressi – Politica mondială după 1945; Tony Judt, Europa postbelică; etc
Gimbel, John – The Origins of the Marshall Plan – Publisher Stanford University Press, California, 1976;
Hogan, Michael J. – The Marshall Plan: America, Britain and the Reconstruction of Western Europe, 1947-1952 – Publisher Cambridge University Press, Cambridge, 1989;
Micu, Emil – De la planul Marshall la Uniunea Europeană Lărgită – Pro Unione. An. 8 (Nr. 1/2) /sept. 2005. p. 135-138.
Preda-Mătăsaru, Aurel – Tratat de relații internaționale moderne și contemporane – Editura Lumina Lex, București, 2003, p. 70.
Salanță, Mihaela – Implicațiile economice ale Războiului Rece – Editura Universitatea Beabeș Bolyai, Cluj-Napoca, 2007;
Wexler, Imanuel – The Marshall Plan Revisited: The European Recovery Program in Economic Perspective – Publisher Praeger, 1983;
*** „200 Years of U.S.-Russia Relations” – http://www.state.gov/p/eur/ci/rs/200years/, accesat în data de 14 ianuarie 2014.
BIBLIOGRAFIE:
Henry Kissinger,Diplomacy(Mari oameni de stat),Ed.Simon and Schuster, New York 10020, 1994
Atlas de istoria mondială,De la revoluția mondială până în prezent,vol.II,Ed.Enciclopedia Rao, București,2001
A.J.P Taylor ,Originile celui de-al doilea război mondial,Ed.Polirim,Iași,1999
Jacques deLaunay ,Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial,Ed.Științifică și Enciclopedică, București,1988
Henry Kissinger ,Diplomația,Ed.All,București,1998
Bibliografie
La bibliografie e bine să treci, în ordine alfabetică, toate lucrările folosite. Ar trebui să le grupezi în lucrări speciale și generale. În funcție de cât de mult ți-au folosit. Nu ar strica să citezi și din Kissinger – Diplomația; Calvocoressi – Politica mondială după 1945; Tony Judt, Europa postbelică; etc
Gimbel, John – The Origins of the Marshall Plan – Publisher Stanford University Press, California, 1976;
Hogan, Michael J. – The Marshall Plan: America, Britain and the Reconstruction of Western Europe, 1947-1952 – Publisher Cambridge University Press, Cambridge, 1989;
Micu, Emil – De la planul Marshall la Uniunea Europeană Lărgită – Pro Unione. An. 8 (Nr. 1/2) /sept. 2005. p. 135-138.
Preda-Mătăsaru, Aurel – Tratat de relații internaționale moderne și contemporane – Editura Lumina Lex, București, 2003, p. 70.
Salanță, Mihaela – Implicațiile economice ale Războiului Rece – Editura Universitatea Beabeș Bolyai, Cluj-Napoca, 2007;
Wexler, Imanuel – The Marshall Plan Revisited: The European Recovery Program in Economic Perspective – Publisher Praeger, 1983;
*** „200 Years of U.S.-Russia Relations” – http://www.state.gov/p/eur/ci/rs/200years/, accesat în data de 14 ianuarie 2014.
BIBLIOGRAFIE:
Henry Kissinger,Diplomacy(Mari oameni de stat),Ed.Simon and Schuster, New York 10020, 1994
Atlas de istoria mondială,De la revoluția mondială până în prezent,vol.II,Ed.Enciclopedia Rao, București,2001
A.J.P Taylor ,Originile celui de-al doilea război mondial,Ed.Polirim,Iași,1999
Jacques deLaunay ,Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial,Ed.Științifică și Enciclopedică, București,1988
Henry Kissinger ,Diplomația,Ed.All,București,1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Diplomatia Americana la Inceputul Razboiului Rece (ID: 106657)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.