Dinastia Romanovilor

Dinastia Romanovilor

INTRODUCERE

Dinastia Romanovilor a reprezentat pentru istoria Rusiei un punct de plecare către modernitate și evoluție. De la Petru cel Mare și până la Nicolae al II-lea mentalitatea rusă s-a schimbat, iar Rusia a devenit un imperiu și unul din cele mai puternice state ale Europei.

Obiectivul principal pe care mi l-am propus în această lucrare este de a explica elevilor prin intermediul disciplinelor opționale care a fost evoluția Rusiei de la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea, cum dinastia Romanovilor a influențat istoria acestei țări aflată la confluența a două continente.

Partea științifică a lucrării încearcă să arunce o privire de ansamblu asupra începuturilor dinastiei Romanovilor, în perioada lui Petru cel Mare. Am încercat să aduc în prim plan cele mai importante realizări ale acestui monarh pentru țara sa, dar și să îi creionez un portret care să îl facă pe cititor să îi înțeleagă acțiunile și felul cum a fost perceput de contemporanii săi. În ceea ce o privește pe Ecaterinei a II-a, ea rămas în istoria Rusiei ca un continuator al reformelor făcute de Petru cel Mare, dar și ca un monarh abil care a obținut din împărțirea Poloniei ceea ce își propusese.

În cel de-al doilea capitol am realizat o sinteză a perioadei 1800-1856 în care Rusia s-a confruntat cu o perioadă de stagnare economică, dar de consolidare a puterii în Europa. Țarul Alexandru I devine împărat al Europei și erou eliberator, după ce îl învinge pe Napoleon Bonaparte. Imperiul Rus devine cel mai puternic stat din Europa cu pretenții teritoriale și influențe culturale pentru statele asuprite. Urmașul lui Alexandru I, Nicolae I țarul soldat, după cum a fost numit, continuă lupta împotriva revoluționarilor decembriști și contribuie decisiv la înfrângerea revoluției de la 1848 în Europa. Imperiul Rus devine astfel, jandarmul Europei, rușii sunt gata să intervină pentru păstrarea formelor de conducere actuale pe tot cuprinsul continentului. Rușii nu reușesc însă, pentru moment înfrângerea omului bolnav al Europei, Imperiul Otoman. Războiul Crimeei reprezintă un eșec pentru ruși, pentru prima dată după o perioadă în care erau considerați invincibili. Țarul Nicolae I moare înainte de încheierea conflictului, dar pentru deciziile luate, pentru asprimea sa față de revoluționari este considerat de istorici o lungă și tristă pagină în istoria Imperiului Rus scrisă până la ultimul cuvânt

Partea metodică a lucrării am dedicat-o în primă fază metodelor utilizate în practica didactică. Astfel, am sintetizat câteva considerații cu privire la utilizarea metodelor de predare – învățare – evaluare tradiționale versus cele moderne. Am definit și explicat cele mai des utilizate metode tradiționale și moderne. Am stabilit avantajele și dezavantajele folosirii doar a mtodelor tradiționale sau moderne. Am concluzionat necesitatea întrepătrunderii celor două categorii pentru a obține participarea, interesul și informarea corectă și de lungă durată a elevului.

Am abordat o serie de noțiuni generale legate de disciplina opțională și de utilizarea acesteia în mediul școlar. Am conceput două discipline opționale în care am prezentat teme legate de perioada modernizării Rusiei de la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea. Am valorificat aceste noțiuni în procesul instructiv – educativ prin opționalul Monarhia absolutistă în Europa și Rusia de la războaiele cu Napoleon Bonaparte pânț la țarul Nicolae al II-lea. Astfel, am găsit o utilizare practică a informațiilor din prima parte a lucrării ceea ce a dus la o asimilare mai ușoară de către elevi.

Elevul a evoluat la fel ca și societatea, el trebuie învățat să gândească critic, creativ, constructiv și eficient. Astfel, metodele moderne de istruire au capacitatea de a a stimula participarea activă a elevilor în procesul învățării.

Aceste obiective pot fi atinse cu ușurință prin intermediul unei discipline opționale prin intermediul căreia se urmărește dezvoltarea gândirii critice a elevilor, prin folosirea metodelor și tehnicilor activ-participative noi, metode care să potențeze funcționalitatea minții, să stimuleze capacitatea ei de explorare și descoperire, analiză și sinteză, raționare și evaluare: brainstorming, tehnica ciorchinelui, metoda mozaic, cubul, cvintetul, tehnica “știu/vreau să știu/am învățat”, metoda piramidei etc.

Elevul este astfel, stimulat să gândească critic, să își argumenteze părerile, să lucreze în echipă, să conlucreze cu cei din jur scopurile fiind aflarea adevărului și învățarea.

Disciplinele optionale contribuie la dezvoltarea gândirii critice deoarece încurajează elevul sa opteze pentru acea disciplină de învățământ care îl interesează, la care ar depune eforturi pentru a se forma.

Capitolul I

Reformarea și Modernizarea Rusiei în timpul lui Petru cel Mare și a Ecaterinei a II-a (cea Mare)

Rusia, o țară situată pe două continente, Europa și Asia, are o istorie care fascinează prin misterul și unicitatea sa. Rușii, oameni simpli și tradiționaliști sunt legați profund de religia ortodoxă și de imaginea țarului care este văzut ca un Dumnezeu. Însă, din plinitudinea de conducători două figuri monarhice domnină istoria Rusiei, Petru cel Mare și Ecaterina a II-a (cea Mare).

Odată cu domnia lui Petru cel Mare începe o nouă epocă, numită fie Epoca Imperială, din cauza noului titlu al conducătorului, fie Era Sankt-Petersburg, din cauza noii capitale, fie Perioada Tuturor rușilor, deoarece statul a ajuns să cuprindă tot mai multe popoare în afară de rușii mari, adică vechii moscoviți. Petru era fiul țarului Alexei și al celei de-a doua soție a sa, Natalia Narîșkina. La doar zece ani, Petru devine țar în aprilie 1682. Natalia, mama sa, devine regentă și asigură posturi importante în stat rudelor și prietenilor săi. Însă, după doar o lună are loc o răscoală a grupului Miloslavski, ce îi reprezenta pe cei din familia primei soții a țarului Alexei. După mai multe lupte între cele două familii, la care Petru a fost martor, duma boierească l-a proclamat pe Ivan țar, fiul lui Alexei din prima căsătorie și i-a permis lui Petru să fie asociat la domnie. Din 1682 până în 1689, Sofia, sora vitregă a lui Petru a condus Rusia. Aceasta a profitat de faptul că atât Ivan, cât și Petru erau minori. Mai mult decât atât i-a ținut pe cei din familia Narîșkin departe de problemele țării. Pe măsură ce Petru creștea devenea o amenințare pentru Sofia. Cu toate încercările sale de a deveni unic conducător, Sofia cedează în cele din urmă în favoarea fratelui său.Astfel, în august 1689 Petru este recunoscut drept conducător efectiv al Rusiei, fratele său Ivan păstrându-și poziția de asociat la domnie. Perioada următoare până în 1694 a fost dominată de conservarea tradiționalismului, a religiozității și de neagare și înlăturarea a tot ceea ce este străin și necunoscut. Încă din copilărie este fascinat de tot ceea ce este nou în domeniul tehnicii. Inspirat de un astrolab pe care prințul Dolgoruki îl adusese din Franța, a început să studieze cu foarte mare interes aritmetica, geometria, navigația, balistica și fortificațiile sub îndrumarea olandezului Franz Timmerman. A preluat obiceiul de a purta uniformă de marinar olandez și de-ași spune artilerist. Avea o imaginație foarte bogată și din acest motiv dorea să vadă toate bătăliile povestite de Nikita Zotov, profesorul său, în mod real. Așa că îi îmbrăca pe fii de nobili în soldați și forma adevărate regimente de joacă pe care el le coordona. La un moment dat, totul devenea real și nu doar un joc, pentru că prințul dorea să implice și morți adevărați pentru ca imaginea să fie cât mai reală. Dar zilele copilăriei au trecut, și după moartea mamei sale, regentă până în acel moment, Petru devine țar al Rusiei la vârsta de 22 de ani.

Petru I era un bărbat bine făcut, avea doi metri înălțime și poseda o uimitoare putere fizică și vigoare. Pe lângă calitățile fizice remarcabile, Petru dădea dovadă și de calități intelectuale. Țarul participa personal la tot felul de activități dovedind o curiozitate intelectuală nelimitată și capacitatea de a învăța. A studiat profesia de militar și de marinar. Petru se mândrea cu faptul că putea făurii cu propriile mâini de la o banală pereche de pantofi la un vapor. Din dorința de a cunoaște și de-a intra în contact cu civilizația Europei de Vest, a călătorit de două ori în această zonă a lumii între 1697-1698 și în 1717. Împreună cu o suită alcătuită din 250 de oameni, Petru a plecat din Moscova în luna martie, în 1697 și s-a îndreptat către Anglia trecând prin Olanda. Petru a intenționat ca această călătorie să rămână secretă, însă acest lucru nu a fost posibil. A călătorit sub numele de Petru Mihailov și nu era înregistrat oficial ca țar, însă a fost imediat remarcat din cauza staturii sale impresionante. Despre înalțimea sa ieșită din comun aflaseră și vest europenii, iar prezența sa alături de suită nu putea trece neremarcată. Astfel, este primit cu mult fast în Olanda, unde sunt organizate serate în cinstea vizitei sale. Petru nu este însă interesat de petrecerile date în cinstea sa, ci de a acumula cât mai multe cunoștințe pe care să le poată folosi în țara sa. Prințesa Sofia de Hanovra, pe care a întâlnit-o într-una din călătoriile sale avea să spună despre Petru că: este foarte înalt cu trăsături fine și cu o figură foarte nobilă. Are o mare voiciune a minții, având gata oricând replica potrivită. Dar, având în vedere toate calitățile cu care l-a înzestrat natura, ar fi fost de așteptat ca manierele sale să fie mai puțin rustice…Era foarte vesel, foarte comunicativ și am reușit să stabilim o mare prietenie…Ne-a spus că lucrează el însuși la construirea de corăbii, ne-a arătat mâinile și ne-a făcut să atingem bătăturile datorate muncii manuale…este un om extraordinar. Este imposibil de descris sau măcar să își faci o idee despre el… Are o inimă bună și sentimente extraordinar de nobile. Trebuie să vă spun că nu s-a îmbătat în prezența noastră, dar imediat după ce am plecat, oamenii lui au depășit cu mult măsura. Curiozitatea este principala lui caracteristică, nu secretele religiei, filozofiei ori politicii. Petru este întrutotul absorbit de tehnică, știință și tot ceea ce are valoare practică.

În Prusia urmează un curs de artilerie în urma căruia obține un certificat. În Zaandam, Olanda a lucrat într-un șantier naval alături de oameni simpli. De asemenea, în Amsterdam a asistat la un curs de anatomie. Din Olanda trece Canalul Mînecii și ajunge la Londra. Civilizația engleză l-a influențat într-un mod decisiv, în special pentru domeniile care îl interesau așa de mult marina și armata. Petru își organizează marina după modelul britanic, angajînd în serviciul său mai mulți tehnicieni și marinari englezi. Petru a făcut eforturi mari pentru a recruta experți străini, promițându-le salarii foarte mari, pe care la final nu le mai oferă. De asemenea, el a trimis ruși la studii în străinătate, dar a fost adesori păcălit de străini, care doreau să ia banii, dar nu să divulge toate secretele meseriilor pe care le stăpâneau. Pe de altă parte, au existat și tineri ruși care au fost trimiși în străinătate, dar care nu acordau suficientă atenție învățăturii.

În Franța a ajuns în cea de-a doua călătorie a sa făcându-și intrarea în Paris la 7 mai 1717. Era escortat de 300 de grenadieri călări. Se spune despre Ludovic al XV-lea, minor și regent al Franței la acea dată, că pregătise pentru suveranul zăpezilor apartamentul reginei mama de la Luvru.

Opera franceză l-a plictisit, în schimb îi plăceau cabareturile și să stea de vorbă cu soldații de rând despre strategii de luptă sau armamentul folosit. A asistat la ședințele Academiei Franceze când s-au discutat problemele tehnice. Un moment interesant al vizitei în Franța a fost când la Sorbona a îmbrățișat bustul lui Richelieu exclamând Aș da jumătate din țară pentru un om ca acesta!. De asemenea, a asistat la o operație de cataractă a ocultistului englez Woolhouse, fiind extrem de impresionat de evoluția tehnicii medicale. Referitor la statul francez s-a exprimat de mai multe ori că Franța, în curând va da faliment din cauza luxului și a proastei administrații.

Istoricul rus, Sergie F Platonov explică în lucrarea sa Histoire du Russie apărută la Paris în 1923, că Petru a plecat în Europa de Vest nu doar pentru cursuri, educație și serate, ci și pentru a-și căuta un aliat împotriva turcilor. Petru credea într-o alianță creștină, într-o Europă Unită împotriva păgânilor. Cu toate acestea țarul hotârâște începerea unui conflict cu Suedia, dușmanul de la nord, lăsându-l pentru o perioadă pe cel din sud. Astfel, șeful cancelariei ruse, spune Platonov, Leo K Narîșkin l-ar fi invitat pe ambasadorul danez pe proprietatea sa din Kuncevo, lângă Moscova, unde au discutat despre o alianță între Danemarca și Rusia îndreptată împotriva Suediei. Danezii trebuiau să înțeleagă că Rusia își dorește ieșirea la Marea Baltică. În mod formal negocierile erau purtate de ambasadori, însă în mod direct acestea erau discutate cu Petru. În mod oficial, Petru căuta o alință împotriva turcilor, în esență își dorea, cucerirea țărmului Mării Baltice și o alianță împotriva Suediei.

Însă, pentru a pornii un conflict era nevoie de o armată bine instruită și dotată. Astfel ,reformele militare au fost impuse de necesitățile războiului. Având modelul Vestului, Petru este considerat pe drept cuvânt fondatorul armatei ruse moderne. Este adevărat că și ceilalți țari au avut armate numeroase, dar erau slab organizate atât din punct de vedere al instruirii soldaților, cât și din punct de vedere a tehnologiei folosite. În vremea predecesorilor săi soldații se adunau doar pentru diferite campanii. Regimentele de streliți înființate de Ivan cel Groaznic erau în număr de 22 de regimente a câte 1000 de oameni. Aceștia staționau în general la Moscova și când nu exitau conflicte militare streliții exercitau diferite meserii. Aceasta era o armată semiprofesionistă. Petru a instaurat, însă recrutarea generală și a reorganizat și modernizat armata. Micii proprietari, cu excepția celor bolnavi și a celor angajați în serviciile civile, erau recrutați și rămâneau în regimentele ce care aparțineau toată viața. Toate clasele sociale se supuneau recrutărilor mai puțin clericii și membrii breslelor de negustori. În 1715 senatul a stabit ca la o gospodărie de 75 de șerbi să existe un recrut. Astfel, tânărul recrutat trebuia să se despartă de familie și de ocupația pe care o avusese până atunci și să devină soldat toată viața. Situația recrutărilor era valabilă și în rândul nobililor, care învățau să scrie, să citească și să socotească. Timp de 15 ani se pregăteau pentru servicul militar. Primeau o educație caracteristică oricărui tânăr, iar mai târziu învățau să mânuiască armele. Dacă un tânăr nobil refuza înrolarea și educația nu avea dreptul să se căsătorească. Acesta era o lege dată de țar și ea nu putea fi încălcată. Țarul însuși examina băieții cu vârste cuprinse între 10-14 ani, care erau aduși la Moscova cu scopul ca Petru să îi îndrume către armată sau servicii civile. Avea loc un adevărat ritual în care țarul îi examina pe fiecare și îi împărțea. Astfel, aproximativ două trăimi aparțineau armatei și o trăime serviciilor civile. Era o adevărată onoare pentru tinerii ruși să fie examinați și îndrumați de însuși țarul Rusiei. Țarul insista ca fiecare tânăr indiferent de rangul social și de cariera care i-a fost indicată civilă sau armată, să parcurgă toate etapele meseriei respective. Toți novicii urmau să înceapă de jos și să avanseze conform meritelor lor. Petru considera că gradele militare trebuiau câștigate prin merite deosebite pe câmpul de luptă. Țarul însuși a trecut prin toate gradele militare și a ajuns de la soldat la general. Astfel, în 1722 a promulgat Tabla rangurilor care cuprindea în ordine ierarhică cele 14 gradații, în ordine descrescătoare, care puteau fi obținute în serviciile militare, civile și de curte. Lista cu ranguri, preluate din străinătate, a servit drept bază pentru birocrația rusă și s-a menținut fără a se modifica până în 1917. După această listă avansarea era posibilă în toate serviciile. Intrarea în serviciu aducea înnobilarea personală, iar cei care nu proveneau din rândul micilor proprietari, dar ajungeau până la al optulea rang în seviciul civil sau la al zecelea în cel militar, deveneau membrii ereditari ai acestei categorii sociale. Petru a început să acorde titluri nobiliare, inclusiv pe acela de prinț, pentru realizări extraordinare.

Armata lui Petru era formată din oameni ce proveneau din categorii sociale diferite: erau șerbi, țărani liberi, orășeni și nobili, însă ordinea și disciplina trebuiau menținute. Astfel, indifernt de rangul social soldații erau egali între ei și ascultau doar ordinele ofițerilor.

Petru a întocmit un manual militar, a exersat folosirea tuturor armelor și a învățat să comande de la cele mai mici unități până la cele mai mari. Țarul a înființat regimente de elită care erau formate din cei mai devotați adepți ai săi. Acești soldați și ofițeri executau misiuni speciale neoficiale secrete. Aveau voie să ocolească căile administrative obișnuite, adesea li-se acordau puteri directe. Astfel, puteau aresta guvernatori și funcționari superiori nesupuși. Ei erau considerați o extensie a persoanei conducătorului. Dacă nu aveau de arestat guvernatori sau funcționari corupți erau trimiși să colecteze taxele sau să adune recruții, acolo unde oamenii se împotriveau. Scopul acestui regiment era de a crea un stat polițienesc. Termenul de stat era perceput de Petru ca fiind un bun comun, însuși țarul se considera primul slujitor al țării sale. Regimentul de elită a fost păstrat și de urmașii lui Petru. Astfel, țarii Alexandru I și Nicolae I au continuat practicile predecesorului lor.

Printre schimbările importante în domeniul militar s-au numărat și introducerea a unor numeroase regimente permanente, adoptarea baionetei și a puștii cu cremene, precum și mari îmbunătățiri aduse artileriei. Până la lupta de la Poltava, Rusia ajunsese să își producă majoriatea puștilor cu cremene. Armata rusă a fost prima care a folosit baioneta la atac – această armă fusese destinată inițial apărării împotriva dușmanului artacator. Petru cel Mare a înființat artileria grea în 1704 și cu ajutorul căreia a reușit vitoria de la Narvei. În 1707 a înființat artileria ușoară care participa în luptă alîturi de cavalerie și infanterie. Când a murit Petru, armata rusă număra 210 000 de oamnei în trupe permanente și 100 000 de cazaci, care își păstraseră propria organizare.

Într-o mai mare măsură se poate spune că marina rusă este creația lui Petru cel Mare. Marina și navigația erau pasiunile lui. Spre deosebire de soldații din trupele trestre care stau pe un teren solid și înfruntă mai puțin natura, marinarii luptă împotriva dușmanului de pe un vapor care are la rândul lui de înfruntat valurile, vânturile și furtunile. La început Petru s-a intruit în domeniul navigației și al construcțiilor de vapoare de la olandezii și britanicii veniți în Rusia. Treptat Petru numit și cel mai bun tâmplar al Rusiei a învățat dă navige și să contruianscă vase. Cel mai important aspect a fost că țarul a participat și la instruirea și educarea tinerilor ruși în acest domeniu. Pornind de la aproape nimic – un singur vas învechit – Petru a lăsat succesorului său 48 de vase mari de război și 787 de nave mici auxiliare, înzestrate cu 28 000 de marinari. În 1701 deschide prima Școală de Matematică și Navigație rusească unde tinerii se puteau intrui. El a lăsat moștenire urmașilor săi o industrie constructoare de nave, porturi și linia de coastă baltice. În plus, marina, construită după model britanic, câștigase deja o mare stimă prin înfrângerea flotei suedeze. Englezii considerau navele rusești comparabile cu cele mai bune vapoare englezești din aceeași categorie, iar guvernul britanic a devenit atât de îngrijorat de apariția bruscă a marinei rusești, încât în 1719 și-a rechemat oamenii din serviciul rus, care ajutaseră la punerea bazelor acesteia.

Reformele lui Petru cel Mare nu au însemnat doar organizarea și modernizarea armatei și marinei, ci mult mai mult. Astfel, Plain Dealer, un ziar englezesc de la începutul secolului al XVIII-lea, îl descria pe Țar drept cel mai mare monarh al vremurilor noastre…ale cărui fapte vor stârni în urma lor glorie și uimire, până în străfundurile timpului. Pentru istoricii contemporani lui Petru domnia acestuia echivala cu un punct de cotitură în istoria rusească. Sub conducerea lui Petru statul moscovit s-a deschis în fața Occidentului și a căutat să se transforme într-un stat modern, european. Astfel, activitatea reformatoare a lui Petru a avut un caracter de occidentalizare, pentru că el le-a impus deliberat supușilor săi noi metode de guvernare, de organizare militară și socială. Aducând civilizația vestică în țara sa natală, țarul a încercat să impună îmbrăcămintea, manierele și uzanțele vestice, adesea prin legi și lovindu-se de o opoziție crudă. Tăierea bărbilor a fost un ritual celebru și permanent în timpul domniei sale. Până atunci rușii indiferent de rangul social erau recunoscuți pentru bărbile și părul lung. Se considera că tâierea părului și a bărbilor strica imaginea lui Dumnezeu prezentă în om și-i făcea pe ruși să semene cu niște ființe dezagreabile. Tradiționaliștii credeau că noua înfățișare aparține diavolului și semănă mai mult cu luteranii, tătarii, câinii sau pisicile. Astfel, la noua lege impusă de Petru populația s-a împărțit în două pe de o parte tradiționaliștii reprezentați de cler, populația rurală, în general, mai conservatoare și în populația urbană reprezentată în special de nobilimea de vârf.

În 1699 a reformat calendarul, ceea ce a dus, de asemenea, la obiecții din partea tradiționaliștilor care considerau că trecerea la un calendar nou duce la furarea din timpul lui Dumnezeu și că noua scriere simplificată n-ar trebui lăsată să înlocuiască slavona bisericească.

Primul alfabet civil oficial rus, publicat în 1710, este cunoscut sub numele de ABC a lui Petru cel Mare, acesta a avut ca scop simplificarea alfabetul rus si a apărut după mai mulți ani de experimente efectuate de către olandezi și experți ruși sub îndrumarea și cu participarea directă a țarului Petru cel Mare. Alfabetul cuprinde litere slave tipărite și manuscrise, învățături morale din Sfânta Scriptură. Documentul face parte din Arhiva Istorică de Stata Rusiei, aflată la Sankt-Petersburg. Acest manual conține și învățăturile morale, de un interes deosebit, deoarece prezintă corecții la compoziția și forma de scrisorii, scrise de mână de către țar.  Au fost introduși, de asemenea, 3000 de termeni occidentali în vocabularul limbii ruse.

Trecerea la o noua scriere este încurajată și de tipărirea unor cărți necesare diferitelor domenii. La Amsterdam a fost înființată o editură pentru publicarea unor cărți laice în limba rusă. Mai târziu deschide tipografii în Sankt-Petersburg (patru la număr) și începe astfel să publice cărți, manuale, hărți, iar din 1703 editează primul ziar din Rusia Vedomosti (Informația). În 1702 a fost înființat primul teatru public, în 1718 primul muzeu.

Petru se ocupă, în felul acesta, de dezvoltarea culturii rusești. De asemenea, tot din dorința de a-și educa poporul trimite în străinătate tineri, din familiii de nobili, la studii, care să se întoarcă cu noi cunoștințe despre navigație, armată, tehnologie și arte. Nu exista cale de întoarcere în cultură. Planurile țarului erau de a impune un învățământ obligatoriu pentru micii proprietari – ceea ce nu s-a putut realiza în timpul său – și crearea unei academii de știiințe, pentru a dezvolta și îndruma învățământul în Rusia. Din păcate această academie a luat ființă la puțin timp după moartea lui Petru cel Mare.

Toată viața, țarul și-a dedicat-o cunoașterii. Aspirația lui Petru de a da științei și tehnicii un loc specail în societatea rusă și-a avut originea în corespondența sa cu Leibniz, începută în 1697. Acesta era adeptul răspândirii civilizației prin tehnică și cultură în întreaga lume. Din acest motiv, el este cel care îi recomandă lui Petru să numească strini capabili să răspândească învățătura în Rusia, dar în același timp să înființeze școli, biblioteci, muzee pentru ca toate cunoștințele lumii să fie la dispoziția rușilor.

Iată care era părerea episcopului Salisburz, cu care Petru a avut mai multe conversații, despre personalitatea acestuia și despre ideile sale legate de educație: este un om cu o fire foarte aprinsă, ușor influențabil, și foarte brutal când îl cuprinde mânia. Este pradă unor mișcări convulsive în tot corpul, și se pare că și capul îi este afectat de ele. Nu este lipsit de competență, și are mai multe cunoștințe decât te-ai aștepta de la educația sa, care a fost foarte precară; o lipsă de judecată și o instabilitate a firii apar la el prea des și într-un chip prea vădit. Are înclinații spre mecanică, și pare făcut să fie mai degrabă dulgher de corăbi decât mare prinț. Aceasta a fost învățătura și practica sa de căpătâi câtă vreme a stat aici. A lucrat mult cu propriile mâini, și i-a pus pe toți cei din jurul lui să facă modele de corăbii…Era cu adevărat decis să încurajeze studiul și să-și șlefuiască oamenii trimitându-i pe unii dintre ei să călătorească în alte țări și să-i cheme pe străini să vină să trăiască printre ei…După ce l-am văzut, n-am putut decât să admir profunzimea providenței dumnezeiești, care a ridicat un om atât de furios la o autoritate aât de absolută asupra unei părți atât de mari a lumii.

Petru cel Mare are o relație specială cu biserica și cu religia ortodoxă. Spre deosebire de predecesorii săi, țarul a dovedit un profund dispreț față de oamenii bisericii. În anii 1690 el a întemeiat celebrul său club al băutorilor, Prea-beatul consiliu. Nu numai numele acestui club amintește în mod deliberat de Prea-Sfântul consiliu al bisericii, ci și veșmintele membrilor săi, care erau o imitație batjocoritoare a îmbrăcăminții bisericești. Un patriarh conducea festivitățile clubului purtând… un costum făcut într-o manieră glumeață, asemănător într-o oarecare măsură celui al patriarhului (adevărat); mitra sa era din tinichea și avea gravată pe ea figura lui Bachus (zeul vinului) înțepenit într-un butoi, care era cusută și pe costumele suitei sale; într-un mod asemănător, în loc de cruci pectorale, ei purtau ulcioare din lut…Iar în locul bibliei au meșteșugit o carte în care duceau mai multe sticle de vodcă. Întrunirile Consiliului erau însoțite de multă bețiveală, desfrâu și depravări de orice fel. Petru a dat ordin ca activitatea clubului să se desfășoare chiar și public. La un moment dat ambasadorul francez a fost uluit când a fost invitat printre cardinali a căror singură distracție era aceea de a bea mult vin și vodcă și de a fuma tutun. În mod sigur Prea-Beatul Consiliu își avea originile în ciudatul simț al umorului al lui Petru. Cam în același mod a numit ca valeți niște schilozi. Cu toate aceste, după cum arată cercetările recente, e posibil ca atitudinea necuviincioasă a lui Petru să fi avut o importanță vitală în pregătirea sa psihologică pentru reforma bisericească în timpul domniei sale, Petru s-a angajat într-o reformă ambițioasă a bisericii care a răsturnat multe practici încetățenite care au dat naștere acuzației că era ateu și antihrist. Totuși Petru era un conducător creștin, care avea un puternic sentiment al credinței: foarte zelos în privința religiei și bun cunoscător al Sfintei Scripturi. E posibil ca stilul jignitor al Prea-Beatului Consiliu să fi contribuit atât la întârirea hotărârii lui Petru, cât și a conștiinței sale și să fi făcut în acest mod posibil, în mod indirect, programul său controversat de organizare a bisericii. Reforma lui Petru a avut un caracter dublu. Țarul își dorea în primul rând îmbunătățirea calității clerului și de a-i definii țelurile. A dat mai multe reglementări care accentuau mai mult rolul educativ și moral al bisericii, și mai puțin cel ritual și contemplativ. Cea de-a doua sarcină, care era mai radicală, implica reorganizarea conducerii bisericii. În 1700, după moartea partiarhului, Petru a lăsat temporar conducerea bisericii în mâinile organiaziei cancelarilor statului. Semnificația acestor schimbări a fost remarcată de trimisul englez care scria: puterea patriarhală a fost atât de periculoasă încât, la moartea fostului patriarh, țarul actual a pus sub sechesctru biroul, încredințând administrația spirituală arhiepiscopului de Riazan, iar conducerea treburilor temporale unei comisii laice, care dispune de asemenea de pământurile mănăstirilor și de venituri… care pe lângă profitula nual de 150 000 de lire care intră în trezorerie, și-au pierdut interesul față de țară, unde nu mai au nici o proprietate funciară. Acest aranjament temporar a durat până în 1720, când Petru reformează din nou biserica. De data aceasta reforma bisericească avea să fie decisivă. Conducerea bisericii era acum aliniată la noul sistem de colegii și a fost creat un nou Colegiu Ecleziastic ca înlocuitor permanent al funcției de patriarh. Cu toate că a fost rebotezat Prea-Sfântul Sinod, la scurtă vreme după aceea, noul organism rămânea o ramură a conducerii de stat, iar administrația sa era ținută de către funcționarii seculari.

Impactul reformelor sociale și bisericești este remarcat de ambasadorului englez în Turcia, care după o întrevedere comenta: ambasadorul moscovit și suita sa au apărut aici într-un mod atât de deosebit față de ceea ce purtaseră înainte, încât turcii nu știu cum să reacționeze. Ei sunt cu toții (îmbrăcați) în straie franțuzești, un belșug de dantele aurii și argintii, perruques lungi și, lucrul de care se miră cel mai mult turcii, fără bărbi. Duminica trecută fiind o slujbă la Adrianopole, ambasadorul și suita sa nu numai că și-au ținut pălăriile în mână pe parcursul întregii ceremonii, ci în momentul închinării el și toți ceilalți și-au scos perucile. S-a remarcat acest lucru și a fost considerat un act neobișnut de evlavie.

Petru cel Mare s-a dovedit a fi unul dintre cei mai puternici conducători absoluți ai timpului său și chiar al tuturor timpurilor. Pentru ruși a existat adeseori ideea comparări acestuia cu Ivan cel Groaznic sau cu alți predecesori, însă acest lucru nu este posibil, deoarece grandoarea pe care Rusia a atins-o în timpul acestuia nu a mai exitat în timpul niciunui alt țar. Petru credea într-un despotism luminat, așa cum era practicat în Europa. Țarul a încercat încă de la început să aducă Rusia la nivelul marilor puteri europene. El s-a orientat în definirea autocrației și a relației între conducător și supușii săi după modelul suedez, nu după tradiția moscovită. Chiar titlul de împărat avea alte conotații decât cel de țar. Nu ia modelul lui Ludovic al XIV-lea care spunea statul sunt eu și care primise supranumele de Regele Soare, ci se consideră el însuși ca primul slujitor al statului. Spre deosebire de Ivan cel Groaznic are o considerație deosebită pentru lege și respectarea acesteia. Cu toate că se consideră slujitorul satului, el nu se folosea prea mult de duma boierilor sau de zemski sobor și trata biserica cu mai multă aroganță decât predecesorii săi. Petru dorea o reformare a Rusiei nu doar la nivelul hainelor, armatei sau bisericii, ci și referitoare la organizarea statului. Deși era preocupat în special de problemele militare, Petru a reformat și guvernarea centrală, locală, administrația și finanțele și a a adus schimbări importante în societatea, cultura, dar și economia rusească.

În 1711, Petru a publicat două ordine care au creat senatul guvernamental. Senatul devenea cea mai înaltă instutituție a statului și se ocupa de problemele administrative, finaciare și juridice. A fost inființat inițial, doar pentru perioada când Petru era plecat, însă treptat a devenit un organism permanent al Rusiei. La început numărul senatorilor a fost de nouă, iar în anul următor înființării s-a ajuns la 10 senatori.Această instituție înființată de Petru se ocupa cu tot ceea ce înseamnă conducerea statului de la problemele executive, judecătorești la cele legislative. Un oficial deosebit de important era ober-procurorul care făcea legătura între suveran și senat. Acesta acționa la directivele țarului și era văzut ca ochii suveranului . Senatul avea putere deplină și nu prea, pentru că atunci când țarul era plecat orice hotărâre a senatului trebuia aprobată de acest ober-procuror. Dacă apărea o neînțelegere între senat și acest ober-procuror cel care rezolva problemele nu putea fi decât țarul. Mai târziu senatului i s-au adăugat o cancelarie și câțiva funcționari, devenind astfel cea mai importantă instituție a Rusiei.

După plecarea din țară a lui Petru, Senatul trebuia să vegheze ca judecarea diferitelor cauze să fie dreaptă, iar cei vinovați să fie pedepsiți prin confiscarea averilor și privarea de libertate. Senatul devenea, prima putere a statului și trebuia să vegheze la cheltuielile statului, să colecteze taxele și impozitele, să continue recrutarea tinerilor nobili, ca rezervă pentru corpul ofițeresc și să îi pedepsească pe cei care se sustrag acestei îndatoriri. De asemenea, senatul avea și îndatoriri externe, pe perioada absenței țarului. Trebuia să vegheze la desfășurarea comerțului cu China și Persia.

În 1717 Petru înființează colegiile care erau asemănătoare unui guvern. Existau inițial nouă departamente: pentru probleme externe, război, marină, cheltuieli ale statului, veniturile statului, justiția, controlul și inspecția financiară, comerțul și manufactura. Mai târziu au fost create și colegii pentru minerit, proprietăți și organizare orășenească. Fiecare colegiu avea un președinte, un vicepreședinte, patru consilieri, patru asesori, un procuror, un secretar și un cancelar.

În urma călătoriilor făcute în Europa de Vest, Petru a adus cu el specialiști în diferite domenii, astfel din cadrul fiecărui colegiu, la început, făcea parte un străin calificat, însă acesta nu primea funcția de președinte. În crearea colegiilor, Petru a urmat modelul suedez, deoarece se considera că guvernarea în comisii asigură o mare varietate de opinii, deciziile depindeau de votul majoritar și nu de voința unei singure persoane. Țarul considera că nu are suficiente ajutoare cărora să le încredințeze diferitele sacțiuni ale executivului și se baza, așadar pe grupuri de persoane care se controlau reciproc. Ministerele au fost introduse mai târziu de către Alexandru I.

Pe lângă organizarea administrației centrale și cea locală are parte de reforme în perioada lui Petru cel Mare. Astfel, orașele sunt organizate astfel încât impozitarea să fie mai eficientă. Din 1718 până în 1720 a avut loc un recensământ al populației, așa numita evaluare a populației care trebuia să plătească impozitele. Au fost înregistrați mai întâi șerbii și sclavii care munceau pământul proprietarilor particulari. Apoi au fost îngregistrați sclavii din gospodării și toți servitorii de pe moșii, vagabonzii. Fiecare persoană înregistrată trebuia să plătescă taxa fixată. Nu erau scutiți de taxe nici proprietarii care erau direct răspunzători de vărsarea impozitelor în trezoreria statului. Pentru efienticizarea strângerii fondurilor, Petru a înființat, așa numita, ratușa sau burmistrskaia, un organism care controla fondurile colectate de orășeni. Ratușa a preluat controlul veniturilor colectate din 13 prikazî și a ajuns, mai târziu să primească toate taxele plătite de orașe, sumele fiind apoi depuse în trezoreria centrală.

Legea impozitării a avut ca efect eliminarea definitivă între șerbi și slavi și includerea lor într-o categorie de înrobiți. În mod legal, aceasta consta din șerbi, nu din sclavi, dar, în realitate, puterea arbritară a stăpânilor și neputința țăranilor au făcut ca șerbia rusească să difere extrem de puțin de sclavie. După recensământ șerbii aveau voie să plece de pe moșie numai cu permisiunea scrisă a stăpânului, măsură ce a marcat începutul sistemului de întocmire a pașapoartelor.

Petru cel Mare a dus în mod constant lipsă de bani și din cauza conflictelor în care s-a angajat. Din păcate singura modalitate de a face rost de ei era se a supraimpozita populația. După unele calcule veniturile statului au crescut de două ori în 1702 și de cinci ori în 1724, față de anul 1680. Așa s-a ajuns să se impoziteze orice. De exemplu, stupii de albine, morile, pescăriile, frizeriile, băile publice sau hârtia ștampilată necesară diferitelor tranzacții legale, dar și sicriele de stejar. Se urmărea găsirea și stabilirea unor impozite pe diferite activități, doar pentru a crește fondurle statului. Cu siguranța cel mai mare impozit era cel aplicat pe cap de locuitor. Astfel, se plăteau 70-80 de copeici pentru șerb și 1, 20 ruble pentru fiecare țăran liber.

Presiunea războiului, necesitatea banilor a dus la o nouă reformă administrativă. Dacă în 1708 țara era împărțită în gubernii imense în număr de zece-unsprezece în 1719 teritoriu a fost împărțit în cinzeci de provincii conduse de un voevoda. Acestea la rândul lor erau divizate în uezdi având la conducere comisari. Comisarii, precum și un consiliu format din doi până la patru membri atașați pe lângă voevoda, trebuiau aleși de către micii proprietari locali din rândul membrilor comunității din care făceau parte. Funcționarii, indiferent de postul avut aveau salarii. Prin reforma din 1719, în Rusia a fost introdusă separarea puterilor administrative de acelea juridiciare. Din păcate nu există inițiativa locală, nu sunt funcționari corespunzători ceea ce demonstrează ca multe dintre aspirațiile reformării administrative au rămas pe hârtie.

Petru cel Mare cu tot entuziasmul reformelor a trebuit în cele din urmă să accepte societatea rusă așa cum era , cu șerbi și cu dominația economică și socială exercitată de micii proprietari aserviți. Țarul a făcut un efort enorm pentru a modela această societate, pentru a schimba mentalități. Scopul tuturor schimbărilor era pe de o parte transformarea Rusiei într-o putere europeană, care să nu fie cu nimic mai prejos decât marile puteri europene, iar pe de altă parte își dorea victoria în războaie care să propulseze Rusia în rândul țărilor care decid soarta Europei. Așadar, Petru își dorea reformă și putere europeană. Sau mai precis prin reformă dorea obținerea puterii decizionale în Europa.

Toate aceste doleanțe ale țarului nu puteau fi realizate fără existența unei dezvoltării financiare a Rusiei. Impozitul pe cap de locuitor reprezintă un exemplu excelent de măsură socială importantă aplicată din rațiuni financiare. Deși acest impozit afecta categoriile inferioare, și alte grupuri sociale s-au văzut nevoite să se supună cerințelor tot mai mari ale împăratului. De exemplu, negustorii, puținii profesioniști și alte elemente ale clasei de mijloc, care erau scutiți de impozitul pe cap de locuitor, trebuiau să muncească mai mult pentru a achita obligațiile față de stat, în domeniul economic sau în alte domenii de activitate.

Pentru o lungă perioadă de timp Petru s-a gândit la reformarea Rusiei și la căștigarea războielor și mai puțin la dezvoltarea economiei. Începând cu 1710 țarul a început să dezvolte și industrii care nu au legătură cu armata sau marina. A încercat să înzestreze țara cu o economie cât mai variată care să facă posibilă creșterea exporturilor, iar mărfurile rusești să fie apreciate pe piața occidentală. Nu există date clare în acest domeniu, însă o relatare menționează o cifră de 200 de manufacturi, iar o alta 250 de astfel de întreprinderi. Domeniile cărora se adresau aceste manufacturi sunt: metalurgia, mineritul și textilele. Țarul Petru cel Mare este cel care a pus bazele industriei textile rusești și tot el a dezvoltat metalurgia și mineritul care ajung la apogeu în această perioadă.

Toate aceste mărfuri trebuiau comercializate și din acest motiv trebuia creată o infrastrucutră. Petru a construit canale și o marină comercială care să facă posibil trasportul comercial pe apă. Un canal a fost construit între 1703-1709 pentru a lega Neva de Volga și mai târziu pentru a lega Volga de Don, proiect început de Petru și finalizat după cel de-al doilea război mondial. Comerțul extern a crescut de circa patru ori în timpul lui Petru cel Mare.

De fapt, interesul țarului era de a deveni celebru, cunoscut și cum altfel, decât prin intermediul conflictelor armate. Războiul a reprezentat o constantă pe toată domnia lui Petru, aflându-se la originea tuturor schimbărilor din țară și a majorității deciziilor suveranului. Cel mai important conflict armat al lui Petru a fost cel din Suedia – celebrul război nordic – care s-a desfășurat între 1700-1721 a avut ca motiv principal visul suveranului rus de a asigura Rusiei o ieșire la Marea Baltică. Ieșirea la Marea Neagră prin sudul Peninsulei Crimeea reprezenta o posibilitate, dar soluția din regiunea Baltică era mai atrăgătoare. Regatul Suediei se afla într-o situație delicată ca urmare a schimbării suveranului. Un alt avantaj în favoarea Rusiei este și alianța încheiată cu regele Poloniei, August al II-lea împotriva suedezilor. Desfășurarea ostilităților era incertă și chiar uneori defavorabilă Rusiei. Așa cum a fost înfrângerea de la Narva și fuga lui Petru de pe câmpul de luptă. Însă în cele din urmă balanța a înclinat în favoarea rușilor. Talentul militar al lui Petru a jucat un rol decisiv în obținerea acestei victorii, mai cu seamă în comparație cu deciziile curajoase, dar iraționale ale regelui Suediei Carol al XII-lea. Țarul știe să plaseze trupe cu eficiență, folosește strategia pământului pârjolit ce avea să fie reluată împotriva lui Napoleon și mai târziu a lui Hitler.

În cursul bătăliei de la Poltava, 4 iunie 1709, Petru s-a aflat la comanda directă a armatei sale și a înregistrat o victorie legendară cu 7000 de victime și 18 000 de prizonieri din tabăra adversă. Carol al XII-lea învins și umilit caută ajutor la turci și se refugiază în Tighina. Petru îl urmărește până în Moldova unde se unește cu domnitorul, Dimitrie Cantemir împotriva lui Carol al XII-lea și a turcilor care l-au ascuns. Pentru a consfinții alianța dintre Petru și Cantemir, aceștia semnează un tratat la Luțk în care se preciza: respectarea integrității teritoriului Moldovei de la Nistru la Carpați. Se recunoșteau pământurile Moldovei ce sunt cuprinse între Nistru, Cameneț, Bender și tot Bugeacul. După semnarea tratatului cele două tabere s-au confruntat la Stănilești, unde Petru și Dimitrie Cantemir sunt învinși și nevoiți să plece în Rusia.Țarul reia războiul contra Suediei și ocupă țărmurile golfurilor Riga și Finic. În 1714 Carol al XII-lea dorea încheierea păcii, însă moare. Pacea este încheiată abia în 1721 la Nystad, Finlanda, rușii participând ca învingători. Astfel, în urma războiului cu Suedia Rusia pune stăpânire pe golfurile Riga, Finic, pe o parte a Careliei, Ingria, Estonia cu Narva, Reval, Livonia cu Riga. .

Războiul cu Suedia a reprezentat un moment important în domnia lui Petru, a facilitat naștera Imperiului Rus. Anexarea litoralului Mării Baltice a dus la primirea apelativului cel Mare și la titlul de împărat al întregii Rusii. Alegerea noii capitale în 1713 la Sankt-Petersburg a consfințit un nou echilibru geopolitic al regiunii. Petru a ordonat tuturor ziarelor și celor din cancelaria sa care se ocupau de textele oficiale ca din acest moment al victoriei să nu se mai folosească sintagma cnezatul moscovit, ci statul rus. Rusia intră astfel, în rândul marilor puteri care decid soarta mai multor popoare. În fine Petru s-a născut și Rusia s-a reformat, scria Voltaire despre apariția Imperiului Rus.

Petru cel Mare, fiul lui Alexei și al Nataliei, a fost pentru istoria Rusiei o personalitate care a pus bazele dezvotării și emancipării societății rusești. Pentru mulți dintre contemporanii săi, Petru a fost un adevărat erou care a emanciapat și a pus bazele schimbării mentalității rusești învechite. Au existat, însă și contemporani ai țarului care îl denumeau antichrist pentru atitudinea sa față de biserică și monahi. Personalitatea lui Petru a condus Rusia la război și reformă și a inspirat efoturi și devotamente supreme, dar și rebeliuni, precum acelea ale militarilor streliți, ale bașkirilor, ale locuitorilor din Astrahan și ale gloatei petrițe a lui Bulavin, în timp ce nenumărați ortodocși și vechi credincioși au fugit spre ținuturile de frontieră sau în păduri pentru a scăpa de autoritatea țarului. În 1707 izbucnește o răscoală a cazacilor de pe Don. Mișcările revoluționare sunt determinate de presiunea fiscală și de interdicția de a purta barbăși veșminte tradiționale rusești, de sorginte bizantină. Petru folosește metode brutale, violente pentru a înăbușii răscoalele. Ardeți și nimiciți până la pământ satele cazace, tăiați bărbații, trăgeții în țeapă și pe roată pe capii lor, așa încât să fie ușor să deființați plăcerea și obiceiurile de a tâlhării, căci numai cruzimea îi poate potolii pe acești ulii. Niciun țar n-a surescitat vreodată o ură populară atât de violentă. Țarul considera că istoria se realizează împotriva voinței maselor și uneori cu jertfirea acestora.

Chiar fuseseră lansate zvonuri și legende conform cărora Petru nu era fiul lui Alexei, ci un străin care s-a substituit țarului adevărat în timpul călătoriei acestuia în străinătate, că era un uzurpator, un impostor și anticrist. Reformele, taxele și personalitatea controversată a lui Petru au făcut ca acesta să nu fie foarte apreciat de contemporanii săi, mai ales de cei care făceau parte din rândul celor tradiționaliști. Nici Petru nu se străduia să fie pe placul contestatarilor lui. El vedea lucrurile în alb și negru, ura ceea ce era vechi, tradițional și specific rusesc. Petru cel Mare se considera reformatorul Rusiei, creatorul unei noi mentalități, a unei Rusii Noi. Țarul nu și-a impus reformele fără a folosi violența, intoleranța și constrângerea, acestea au devenit trăsăturile distinctive ale noului regim. Temperamentul țarului, forța, energia și caracterul lui Petru au contribuit la intensificarea imaginii sale populare.

Simbolul personalității lui Petru este orașul Sankt-Petersburg. Orașul întemeiat în nord-vestul extrem al țării, într-o zonă cu bălți și mlaștini aproape inaccesibilă și cu prețul mult mai multor vieți decât acelea pierdute în bătălia de la Poltava – a devenit simbolul său perfect.

Orașul Sankt-Petersburg a fost fondat la 27 mai 1703. Localitatea nou creată primește numele după sfântul protector al țarului, Sfântul Petru. Se referea la el ca la paradisul său – preferând să folosească un cuvânt latin și nu rusescul rai. Ridicarea orașului a început în timpul conflictului cu Suedia din acest motiv prima construcție a fost o fortificație care poartă numele de Fortăreasa Sfinții Petru și Pavel. Această fortificație a primit la început numele de Sankt-Piterburh, în olandeză. Motivul adoptării unei denumiri olandeze a fost acela că țarul a petrecut mult timp în această zonă a lumii. Acesta nu era considerat de Petru A treia Romă, ci Noul Amsterdam. Fortăreața a fost ridicată pe insula Iepurelui, pe malul drept al Nevei, la aproximativ 3 km de vărsarea acestuia în mare. Mlaștinile au fost secate și orașul s-a întins în toate părțile, dezvoltarea noii localități fiind făcută sub conducerea inginerilor germani invitați de țar în Rusia. Ani de zile, Sankt-Petersburg nu a fost altceva decât un vast șantier de construcții într-o mlaștină. Au fost contruite rapid terasamente și metereze. La început, orașul a fost construit la întâmplare, mai târziu Petru l-a invitat de celebrul Leblon din Franța, renumit arhitect și grădinar. Acesta împreună cu Petru au creat un plan al viitorului oraș Sankt-Petersburg.

Planul nu a fost pe deplin pus în aplicare, dar ideile de lux și opulență au rămas impregnate în construcția viitoarei capitale. Au fost construite palate de-a lungul Nervei. Casele sunt din piatră, una dintre regulile impuse de Petru cel Mare a fost interzicerea construirii clădirilor din piatră pe tot întinsul imperiului, cu excepția noii capitale, în felul acesta obligând toți meșterii pietrari să vină să lucreze în Sankt Petersburg. Iobagii au asigurat cea mai mare parte a forței de muncă. Ei au constribuit chiar cu viața, la construirea palatelor, digurilor, canalelor pentru a drena malaștinile din zonă. Istoricul, Nikolai Karamzin, admirator al lui Petru și al realizărilor sale, a recunoscut că orașul a fost construit pe lacrimi și cadavre.

Sankt Petersburg a fost gândit ca o nouă capitală a imperiului încă de la început. Pentru poziția sa la Marea Baltică, sste considerat de Pușkin o fereastră spre vest.

Petru a construit Palatul de Vară în Gradina de Vară. Pentru decorarea acesteia a corespondat cu diferiți specialiști europeni cu care s-a sfătuit referitor la plantele care s-ar potrivi. În cele din urmă a comandat copaci și flori de Izmailov și crini care au un miros deosebit de puternic. Palatul de Vara este foarte modest și foarte simplu . De fapt, nu este un palat, ci o casă mare și confortabilă. Petru s-a lăudat tuturor suveranilor europeni cu această reședință modestă, dar primitoare. Treptat, Petru a renunțat la modestie în ceea ce privește construcțiile și arhitectura viitoarei capitale. Astfel, marchizul francez de Custine avea să remarce că măreția și imensitatea orașului Sankt-Petersburg sunt simboluri create de ruși pentru a-și cinsti viitoarea putere, iar speranța care a inspirat asemenea eforturi mi se pare sublimă.

În ceea ce privește ținuta vestimentară, țarul nu punea foarte mare preț pe haine, peruci sau pantofi, singura regula a sa era să se îmbrace în stil european.

O perioadă de timp s-a pus problema numărului de oameni care au murit la construcția orașului Sankt-Petersburg. Zvonurile de la vremea respectivă, spune istoricul Platonov ar sugera că la construcția orașului au fost mai multe victime decât în timpul conflictului cu Suedia. Motivele morții unui număr atât de mare de oameni este fie boala, o epidemie de holeră, fie munca istovitoare și accidentele. Se lucra doar șase luni pe an, din cauza faptului că orașul se află aproape de Cercul Polar. Cei care munceau erau repartizați în schimburi de câte trei luni, apoi câte două. Începând cu 1718-1720 Petru a oprit trimiterea țăranilor iobagi să lucreze la construcțiile orașului și a cerut angajarea unui personal calificat, în acest sens care urma să fie plătit cu un salariu.

Petru cel Mare a construit o capitală europeană, Veneția Estului, Fereastra Europei, cum a fost numit de poetul rus Pușkin sau orașul inventat cum ia spus Dostoievski, ceea ce e dus la eclipsarea vechii capitale Moscova. Sankt Petersburg adevenit un simbol al monarhiei rusești, al lui Petru.Orașul de la malul Mării Baltice reprezintă modalitatea de promovare a iluminismului pentru Petru cel Mare. Aici au fost fondat un muzeu de științe naturale și o bibliotecă, ambele fiind deschise publicului larg. Cea mai ambițioasă realizare culturală a lui Petru era de a construi la Sankt-Petersburg o Academie Imperială de Științe. Deși Academia a luat ființă după moartea lui Petru, ea a reprezentat realizarea unui proiect major din ultimii ani de domnie ai țarului. Academia avea trei secții; matematică, fizică și istorie, precum și o secție dedicată artelor. Pe lângă Academie, a fost înființată și o școală secundară pentru a pregăti studenții în vederea participării la cursurile superioare de la Academie. Deși Academia a funcționat la început pe scară mică și avea doar 17 specialiști, toți străini, în scurt timp a devenit, conform intenției inițiale, principalul centru de știință și educație din Imperiul Rus.

Construirea orașului Sankt-Petersburg a scos la iveală cât de lent și de scump era transportul în Rusia. Petru cel Mare are planuri ambițioase cu privire la reformarea transportului intern. Astfel, chiar înainte de războiul cu Suedia a ordonat construirea unui nou sistem de canale, care făceau legătura între Volga și Don și deschideau accesul spre Marea Caspică și Azov. Eforturile lui Petru au fost însă zadarnice pentru că Rusia pierde legătura cu Azovul. Cu toate greutățile legate de războaie și condițiile climatice până în 1709 este construit un canal ce făcea legătura între Neva și Volga. În 1718 țarul a hotărât contruirea unui canal de 65 de mile pe lângă lacul Ladoga. Acesta a fost finalizat abia în 1723. Petru cel Mare vedea teritoriul Rusiei brăzdat cu un sistem de canale care să unească Marea Neagră, Caspică și Baltică. Considera că transportarea mărfurilor cât mai rapidă și în siguranță reprezintă un ideal și poate duce la o dezvoltare economică a Rusiei.

Petru cel Mare este un monarh interesat atât de dezvoltarea armatei, marinei, educației, transporturilor cât și industriei. În perioada sa au fost puse bazele industriei mătăsii și catifele, dar și industriei materialelor de construcție sau hârtiei. Peter Bruce, un observator al vremii nota că Rusia, înainte de Petru era obligată să importe pânze și parâme pentru corăbii, produse în străinătate din propria cânepă. Pentru a remedia această situație, țarul a înființat manufacturi pentru pânze și parâme…și pentru ca nimic să nu lipsească în această încercare de a-și dezvolta țara, au fost aduși mineri din Ungaria și Saxonia care au descoperit tot felul de zăcăminte metalifere…era uimitor să vezi atât de multe lucruri realizate și puse în practică de o singură persoană, fără sfatul și ajutorul nimănui.

Petru I a dezvoltat nu doar fabricile de pânză, ci și pe cele de ace, arme, diferite țesături din in. În timpul domniei lui s-a dezvoltat mineritul în Siberia, atfel încât Rusia care până atunci importa fier și aramă din Suedia, a devenit cea mai mare exportatoare din zonă pentru aceste minereuri.

Țarul este, în general, lăudat pentru curajul și dorința lui de a face din Rusia o mare putere, însă au existat și voci care au remarcat mai curând eșecurile decât realizările sale. Un astfel de contestatar este John Perry, un inginer englez, angajat la un moment dat de Petru în timpul vizitei din Anglia. Astfel, el susținea că Petru a cheltuit o avere pentru a pune bazele industriei lânii, construind și utilizând o fabrică și aducând sute de experți olandezi. Mai mult s-a constatat că lâna rusească era foarte scurtă și aspră, iar pentru obținerea unei calități rușii au fost nevoiți să o amestece cu cea olandeză, ceea ce a dus la creșterea costurilor și la producerea unei lâni de calitate proastă. În final, susținea Perry, mai ieftin ar fi ieșit dacă lâna i-ar fi fost livrată țarului din stăinătate.

Petru s-a impus și în rândul înaltei societăți moscovite, care era ghidată până atunci după propriile reguli și pe care, se părea că nimic nu o poate schimba. Astfel, Petru a impus ca la marile petreceri din înalta societate să participe și femeile, care până atunci erau ținute izolate. Toate măsurile lui erau criticate mai ales de cei mai tradiționaliști dintre moscoviți, însă până la sfârșitul domniei lui Petru membrii serviciilor civile, ai armatei, marinei și claselor superioare și ai celor mijlocii, mai ales din cele două orașe, erau bărbieriți și purtau haine vestice, aveau o educație, iar femeile erau binevenite la petrecerile înaltei societăți.

Petru cel Mare este considerat a fi un monarh iluminist. În sprijinul acestor afirmații vin anii de pionierat desfășurați în Europa de Vest, alături de colaboratori, mici proprietari și străini. În deplasările făcute, Petru a văzut o altă lume, influențată la rândul ei de ideile iluministe și și-a dorit ca și poporul său să beneficieze de acestea. A reformat armata, a creat marina, a introdus și impus educația în diferite domenii, a obligat populația să renunțe la vechea vestimentație și să adopte una nouă europeană, a reformat și impus noi reguli pentru biserică fără să fie un ateu, a construit orașul Sankt-Petersburg ca un simbol al tuturor acestora.

Ambițiile lui Petru depășeau simpla dezvoltare economică, industrială și militară a Rusiei. Țarul dorea ca Rusia să devină o mare putere și în acest sens a întreprins expedițiile din Asia Centrală, Kamceatka și Insulele Kurile. Reușește anexarea acestor teritorii care aveau o suprafață și o valoare mai mare decât tot ce cucerise el în toate războaiele sale. Toate aceste expediții relevă faptul că Petru realizează că puterea militară a unei națiuni depindea, în cele din urmă de prosperitatea ei.

Petru el Mare este un monarh care prin exemplul său a modernizat o țară ce era caracterizată în cercurile vest europene ca fiind de la capatul lumii. Istoira nu cunoaște până la el un alt conducător care să înceapă reformele și modernizarea cu propria persoană. Este curios, dârz și doritor să deprindă meserii care pot duce la creșterea autorității rusești. Nu este interesat de filozofie sau religie, vrea să cunoască cât mai multe aspecte ale tehnicii moderne pentru a o putea aplica și în țara sa. Petru este un exemplu de monarh care începe înnoirea poporului său cu propria persoană. Petru a fost respectat și apreciat de către liberali, care l-au văzut ca un luptător al luminii împotriva întunericului. Cei care îl urau pe țar pentru acțiunile lui brutale și pentru dorința de modernizare erau vechii credincioși, masele analfabete, intelectualii romantici. Petru era văzut de aceștia ca un distrugător, pervertitor al tutros simbolurilor rusești. Cel care în lucrările sale îi reabilitează numele lui Petru cel Mare, a fost scriitorul Pușkin. Acesta a urmărit stabilirea unui echilibru între necesitatea și importanța reformelor lui Petru, deplângând în același timp pierderile de vieți omenești, sacrificiul acestora pentru măreția Rusiei.

Un istoric rus, Pogodin, unul dintre admiratorii lui Petru avea să consemneze:

Da, Petru cel Mare a făsut multe pentru Rusia. Privești și nu-ți vine să crezi, tot adaugi și nu se mai termină. Nu putem închide ochii, nu putem face o mișcare în orice direcție, fără să-l întâlnim pretutindeni, acasă, pe străzi, în biserică, la școală, la tribunal, la regiment, la promenadă – mereu el, totdeauna el, în fiecare zi, fiecare clipă, la fiecare pas.

Ne trezim dimineața. Ce zi e astăzi? 1 ianuarie 1841 – Petru cel Mare ne-a ordonat să numărăm anii de la nașterea lui Hristos; Petru cel Mare ne-a ordonat să numărăm lunile începând cu ianuarie.

E timpul să ne îmbrăcăm – îmbrăcămintea noastră este făcută după moda stabilită de Petru I, uniforma noastră după modelul său. Stofa este țesută într-o fabrică pe care el a creat-o; lâna este tunsă de pe oile pe care el a început să le crească.

O carte ne atrage atenția – Petru cel Mare a introdus această scriere și el însusși a stabilit literele. Începi să o citești – acestă limbă a devenit o limbă scrisă, o limbă literară, pe vremea lui Petru I, înlocuind vechea limbă bisericească.

Se aduc ziarele – Petru cel Mare le-a introdus.

Trebuie să cumperi diferite lucruri – toate acestea de la fularul de mătase la talpa pantofilor, îți vor aminti de Petru cel Mare; unele au fost comandate de el, altele au fost introduse în uz sau îmbunătățite de le, aduse de vapoarele lui, în porturilr lui, pe canalele lui, pe drumurile lui.

La masă, toate felurile de mâncare, de la heringi sărați la cartofi pe care ne-a ordonat să-i cultivăm, la vinul făcut din strugurii pe care el a început să-i cultive, toate-ți vor vorbi de Petru cel Mare.

După-masă, te duci într-o vizită – aceasta este o assemblee de-a lui Petru cel Mare. Acolo le întâlneșt pe doamne – ele au fost admise în prezența bărbaților din ordinul lui Petru cel Mare.

Să mergem la universitate – prima școală laică a fost înființată de Petru cel Mare.

Primești o gradație – după Tabela de ranguri a lui Petru cel Mare.

Rangul îți oferă un statut social – așa a hotărât Petru cel Mare.

Trebuie să depui o plângere – Petru cel Mare a indicat forma ei. Aceasta va fi primită – în fața oglinzii dreptății a lui Petru cel Mare. Va fi rezolvată pe baza Regulamentului General.

Vrei să călătorești în străinătate – după exemplul lui Petru cel Mare; vei fi bine primit – Petru cel Mare a plasat Rusia în rândul statelor europene și a început să insufle respect pentru ea; și așa mai departe, și mai departe, și așa mai departe.

Din dinastia Romanovilor cea mai importantă figură s-a dovedit a fi Petru I (1682-1725), a realizat reforme remarcabile care au transformat societatea rusă. Literatura occidentală pomenea de Petru ca fiind Reformatorul Rusiei. Despre această personalitate s-au găsit mereu lucruri noi și deosebite care merită amintite. Petru a fost regretat în Rusia de toți cei care au beneficiat de reforme. Când străinii au observat că reformele lui sunt durabile, au început să îi poarte un respect și o admirație constantă. Voltaire avea să spună că Petru cel Mare este o inspirație pentru toți urmașii săi. Conducătorii europeni au recunoscut că el iubea gloria, dar își dorea să facă și bine, și că probabil calitățile lui nu sunt nici pe departe cunoscute.

Dacă perioada lui Petru este vazută ca o revigorare a nației ruse, după moartea acestuia și până la venirea la tron a Ecaterinei, epoca este caracterizată ca fiind cea a loviturilor de palat. În decurs de 37 de ani s-au schimbat șapte monarhi dintre care doi au fost asasinați. Instabilitatea era atât de mare încât miniștrii și generalii care astăzi erau în funcție, a doua zi puteau fi executați sau exilați în Siberia.

Poate că drumul Ecaterinei la tronul Rusiei a fost mult mai dificil decât cel al lui Petru. Născută în micul principat german Anhalt-Zerbest, viitoarea împărăteasă a Rusiei a crescut într-un mediu modest. Încă de la o vârstă foarte fragedă i s-a adus la cunoștință că se va căsătorii în Rusia și că va fi nevoită să treacă la religia ortodoxă și că va trebui să accepte tradițiile și obiceiurile acestui popor mai puțin civilizat. În 1744 se căsătorește, la doar 15 ani cu Petru, moștenitorul tronului, cel ce avea să devină Petru al III-lea. Ecaterina spunea despre Petru, viitorul soț că este dezgrațios și prost. Perioada următoare până în 1762 a fost foarte dificilă pentru Ecaterina. Pentru a se putea adapta în noua sa țară a învățat limba și astudiat literatura rusă. Simulînd inocență și supunere, ea a participat la intrigile și comploturile politice și a organizat lovitura de stat din 1762, care adus la abdicarea și apoi moartea soțului său și care i-a permis preluarea puterii. Astfel, Ecaterina la 33 de ani devine țarina Rusiei.

Așadar, cei doi atât Petru, cât și Ecaterina au înfruntat familia și au forțat destinul pentru a ajunge la conducerea unei țări înapoiate și tradiționalistă așa cum era Rusia. Dacă Petru reprezintă figura paternă a istoriei acestei țări cu siguranță, Ecaterina o exprimă pe cea maternă.

Deși au trăit în perioade diferite, amândoi, atât Petru cât și Ecaterina au participat la dezvoltarea culturală și economică a Rusiei, însă mai întâi au avut grijă de propria dezvoltare educațională. Ecaterina, o tânără nemțoaică, fără o înfățișare remarcabilă vine la curte Rusiei la doar 15 ani pentru a se căsătorii cu Petru (al III-lea) moștenitorul tronului. Tânăra este deosebit de ambițioasă și tenace. Personalitatea și caracterul Ecaterinei au impresionat pe mulți dintre contemporanii săi, precum și pe comentatorii de mai târziu. O femeie excepțională. Ecatrina avea un talent înăscut de a guverna și administra. Are o energie neobosită și o voință de fier, asemeni predecesorului Petru cel Mare. Ecaterina este o persoană hotărâtă, curajoasă și optimistă, dar are și capacitatea de manipula oamenii și de a se folosi de diverite împrejurări în folosul său. Dacă Petru a călătorit în Europa pentru a se instrui, Ecaterina nu avea nevoie să părăsească Rusia pentru astfel de expediții. Ea chema Europa în Rusia.

Avea doar 15 ani când ajunge la Moscova și este căsătorită cu Petru, moștenitorul tronului Rusiei, printr-o căsătorie aranjată. Încă de la început atrage toate privirile asupra ei, nu neapărat pentru frumusețe, ci pentru inteligența sa. Însă pe zi ce trecea, Ecaterina descoperea adevărata față a Rusiei. O țară barbară, jalnică și necivilizată…avea să o descrie țarina în memoriile sale.Este adevărat că bărbații nu mai purtau barbă și adoptau un stil vestimentar euopean, însă europenizarea nu se realizase și în profunzime. Se dansa ca la Viena și Versailles, dar era ignorată adevărata cultură occidentală. Ecaterina a găsit o națiune la începuturi cu lipsa educației și a culturii, domenii pe care Petru cel Mare pusese accentul mai puțin.

Între 1744-1762 a fost perioada cea mai grea pentru Ecaterina. Petru, soțul său, fiul Elisabetei, fiica lui Petru cel Mare, s-a dovedit a fi un soț mizerabil, iar poziția prințesei germane era izolată și nesigură. Ecaterina trebuia să supraviețuiască la curtea Elisabetei; mai ales după ce mama sa fusese descoperită ca fiind agent al lui Federick cel Mare și a fost nevoită să părăsească Rusia lăsându-și fiica singură. Dar Ecaterina u caracterul ei s-a adaptat imediat situației. Astfel, trece la ortodoxism și studiază limba și literatura rusă, dar și obiceiurile și tradițiile acestei țări, pe care le și respectă. Ecaterina vrea să fie percepută ca una de-a lor și face foarte multe eforturi în acest sens. Preocupările tinerei țarine sunt și pentru literatura și filozofia franceză. Este fascinată de Voltaire și Montesquie și se lasă inspirată de aceștia. Interesul țarinei crește, pe zi cetrece pentru iluminism, ceea ce avea să influențeze întreaga sa domnie. Deși este doar o copilă, Ecaterina se adapteză noului mediu, își face prieteni și câștigă popularitate la curte. Învață repede de la Elisabeta care pentru a-și apropia poporul împărțea bani celor neputincioși, Ecaterina le împarte pâine și îi privește pe fiecare în ochi, gestul său fiind cu mult mai apreciat de cei săraci.

Aparent inocentă și supusă, Ecatrina participă la lovitura de stat din 1762. Despre acest eveniment nu există foarte multe informații, cert este că soțul Ecaterinei, Petru al III-lea a abdicat, iar la scurt timp a murit. Unii istorici ai vremii pun moartea lui Petru pe seama Ecaterinei care ar fi țesut o serie de intregi în jurul acestuia ajutată de câțiva tineri ofițeri ai armatei ruse. Pentru eliminarea pericolului și chiar împotriva unei eventuale răzgandiri a populației Petru este omorât. Astfel, Ecaterina devine Țarina Rusiei. Urmează o perioadă dificilă în care Ecaterina luptă să își impună puterea și să câștige simpatia poporului. Reușește acest lucru prin caracterul său puternic și curajul de care dă dovadă. Ecaterina s-a pregătit ani întegi pentu a obține tronul. A învățat, s-a cultivat, dar a aflat și cum poate ajunge la inima poporului rus. Frumoasă, dar mai curând plăcută Ecaterina se înconjoară de oameni pe care îi poate controla. Ambițioasă și intansigentă, îi manipulează pe cei din jur după bunul plac. Deși este calificată deseori ca fiind ignorantă, ea încearcă să se instruiască în special prin lectură.

Între anii 1773-1774, Ecaterina se confruntă cu un adevărat război țărănesc care s-a întins de pe cursul inferior și mijlociu al Donului, pe Volga, în zona de sud a Munților Urali și în regiunea Kazanului. În fruntea țăranilor nemulțumiți se a fla un cazac, Emilian Pugaciov. Acesta se dă drept împăratul Petru al III-lea care fusese asasinat în 1762 cu acordul sau paote chiar din porunca Ecaterinei. Pugaciov pretindea detronarea Ecaterinei chemându-i pe toți țăranii exploatați și asupriți de aceasta la luptă. Ela a lansat un manifest în care cerea țăranilor să o detroneze pe Ecaterina și să îi pedepsească pe nobilii apropiați acesteia. Marele stăpânitor și țar al țărilor și vrednic împărat, Petru Feodorovici, am găsit cu cale, în înțelepciunea mea, să trimit către toți supușii mei credincioși acest ucaz semnat de mine…. Pugaciov promitea țăranilor că le va dăruii pământul, apele, sarea, pășunile și lefuri în bani, pentru care le cerea să îl slujească până la ultima suflare. Cine i- se împotrivea și îi era necredincios urma să îi fie tăiat capul și confiscate bunurile agonisite. Un an de zile, Imperiul Rus este zguduit de această răscoală a lui Pugaciov pe care Ecaterina o înfrânge în sânge. Pugaciov este prins alături de alți cazaci și executat în 1775.

În urma revoltei lui Pugaciov, Ecaterina înțelege că administrarea și organizarea Rusiei nu se mai ridicau la nivel înalt. Împărăteasa este speriată de ineficiența autorităților din timpul revoltei. Ecaterina a realizat necesitatea întăririi administrației provinciilor prin descentraliazare. Astfel, a împărțit cele 15 unități administrative majore existente la acea vreme în 50 de unități. Fiecare dintre aceste gubernii – provincii- era împărțită la rândul său în 10 districte. Fiecare provincie cuprinde în jur de 300 de mii de locuitori, iar fiecare district în jur de 30 de mii. Fiecare provincie avea la conducere un guvernator care era ajutat de o rețea de funcționari și instituții.

Ecaterina își dorea să separe funcțiile legislative, executive și judecătorești, dar fără a minimaliza autoritatea sa. Își dorea să dețină controlul asupra statului și asupra Sankt- Petersburgului.

Administrația locală era bazată pe micii proprietari care trebuiau să se implice în susținerea noului sistem. Ecaterina luase ca exemplu Anglia și concepțiile lui Blackstone, dar și exemplul Țărilor Baltice. Pentru a întării puterea micilor proprietari a acordat dreptul reprezentării corporatiste și a altor privilegii. A întărit administrația locală prin legislația din 1775 și a ajuns la maxima dezvoltare a acesteia odată cu Diploma pentru nobilime din 1785, în care Ecaterina a reunit și întărit toate privilegiile nobilimii inclusiv cele acordate de Petru al III-lea, prin manifestul din 18 februarie 1762. Țarina motivează necesitatea acestui act pentru o roganizare fermă și solidă a Imperiului spre creșterea bunei stări și a ordinii. Era adusă în discuție dragostea maternă și deosebita recunoștință față de nobilimea rusă. De fapt, Ecaterina își dorea să întărească solidaritatea clasei dominante în jurul țarismului, pentru a evita pe viitotor tulburările sociale, așa cum fusese războiul țărănesc al lui Pugaciov. Prin acest document se consfințea poziția și privilegiul micilor proprietari ruși. Astfel, fiecare proprietar era recunoscut ca formând un organism legal condus de un mareșal al nobilimii districtului sau provinciei. Mareșalul era ales din rândul proprietarilor. Conform aceste diplome titlul de nobil nu se pierde decât în urma săvârșirii unor crime …o preacinstită nobilă, căsătorindu-se cu un nenobil, nu-și pierde titlul, dar ea nu poate transmite rangul nobiliar soțului și copiilor. Documentul prevedea și că preacinstita demnitate nobiliară nu se poate lua fără judecată….nu poate fi judecat decât de egalii săi….nu i-se aplică pedeapsa corporală….preacinstitul nobil poate cumpăra sate, avea fabrici și uzinele sale și este scutit de impozitele personale.

Proprietarii astfel organizați puteau să se adreseze direct monarhului în problemele care-i interesau. Acest privilegiu de a se adresa direct monarhului era specific micilor proprietari de pământ nemaiexistând în rândul altor clase sociale. Diploma confirmă scutirile de taxe pe care le aveau micii proprietari la care se adăugau și altele. Micii proprietari devin astfel o categorie socială cu un statut avantajos și distinct, fiind scutiți de obligația serviciului personal, de impozitare și de pedepsele corporale. Ei puteau să-și piardă statutul de nibil, moșia sau viața doar prin decizia tribunalului. Ecaterina reglementează și dreptul de proprietate al nobililor. Aceștia devin proprietari deplini pe moșiile lor; puteau vinde sau exploata pământul, pădurile sau resursele minerale. În cazul în care erau vinovați de crimă moșia rămânea în cadrul familiei. Ecaterina sprijinea astfel, nobilii, micii proprietari de pământ și punea bazele conceptului de proprietate privată în Rusia.

Tot în 1785, Ecaterina mai acordă o diplomă orașelor, dovedită a fi ineficientă pentru că prevedea o administrare limitată, controlată mai mult de comercianții bogați.

Țarina amplifică și extinde șerbia nu doar în Rusia, ci și în Ucraina. O serie de legi de natură fisclă emise între 1763-1783 interziceau țăranilor ucrainieni să părăsească moșia fără permisiunea stăpânului. Țăranii erau în acest fel legați de pământ. Ecaterina nu ține seama de drama țăranilor și acordă pământuri de la stat, cu tot cu țărani, favoriților săi. Toți cei care au ajutat-o în menținerea la conducerea statului de la lovitura din 1762, au primit pământ cu tot cu țărani, care deveneau astfel șerbi. În 1783 Ecaterina alipește Crimeea statului rus, iar demnitari precum Potemkin, favoritul țarinei au luat în stăpânire teritorii întinse și a construit oreșele Ecatrinoslav (Dnepropetrovsk) pe cursul inferior al Niprului și portul militar Sebastopol și cetatea Herson.

Un recensământ efectuat între anii 1794-1796 indică faptul că șerbi erau în creștere. Ei reprezentau 53% din întreaga țărănime și 45% din populația țării. Șerbii erau lipsiți de drepturi și puteau fi ușor pedepsiți de stăpânii lor. Astfel, puteau fi bătuți, trimiși în Siberia și readuși înapoi, cu o ușurință în fața căreia șerbi nu aveau nimic de spus. Nu se puteau plânge țarului sau guvernatoruluide tratamentul de care aveau parte.

Ecaterina a instituit un control asupra cazacilor. A redus autonomia din zona Donului și din Urali și a desființat ceea ce a mai rămas din căzăcimea zaporojană. Unii cazaci de pe Nipru au fost transferați în Kuban pentru a forma o armată cazacă pe câmpia de nord de Munții Caucaz.

Țarina dorea să cunoască cât mai bine teritoriul. Așa că în urma unei măsuri guvernamentale are loc o acțiune de măsurare a hotarelor și de verificare a titlurilor de proprietate. Tot în această perioadă are loc secularizarea averilor mănăstirești care cuprindeau aproximativ 2 milioane de țărani. Aceștia au devenit supuși ai Colegiului Economiei și făceau parte dintr-un program de colonizare. Ecaterina a trebuit să înființeze colonii pe teritoriile nou cucerite, unde străinii beneficiau de condiții avantajoase. Pentru a beneficia de acestea au venit mai ales germani, în special în zona râului Volga și în Sudul Rusiei.

De-a lungul domniei, Țarina a urmărit realipirea teritoriilor ucrainiene și bieloruse aflate sub jurisdicție poloneză, iar spre sud, toate teritoriile – inclusiv Crimeea, care era deținută de vasali ai otomanilor. Spre sfârșitul domniei Ecaterinei a II-a, toată Ucraina revenise Rusiei țariste, hotarul Imperiului ajungea până la Nistru, în 1792, prin pacea de la Iași. De asemenea, problema ieșirii la Marea Neagră a fost rezolvată prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) – tratat care prevedea clauze importante și pentru Țările Române. Rusia a obținut punctele strategice Kinburn, Enikale și Kerci din Crimeea sau în apropierea acesteia , precum și o porțiune de coastă la Marea Neagră, la vest și est de peninsulă, care ajungea până aproape de Caucaz, incluzând și Azovul.

Deși Tratatul de la Kuciuk-Kainargi a confirmat victoria rusească, de fpat obiectivele Ecaterinei au fost parțial satisfăcute. Aceasta din cauză că parte din litoralul Mării Negre rămăsese turcesc, iar Crimeea devenise independentă. În 1787, turcii declară război după ce rușii respinseseră un ultimatum prin care li-se cerea să evacueze. Cel de-al doilea război cu turcii s-a purtat doar pe uscat, rușii avându-i ca aliați pe austrieci. Trupele țarinei conduse de Suvorov au obținut mai multe victorii împotriva turcilor, cea mai importantă victorie a fost în 1790 când cucerește cetatea Ismail. În 1792 Rusia obținea fortăreața Oceakov și țărmul nordic al Mării Negre, până la Nistru. Astfel Rusia reușește cucerirea și impunerea autorității în regiune.

Revoluția franceză din 1789 a afectat-o profund pe țarină. Ideea de libertate, egalitate și fraternitate nu avea ce căuta în Rusia Țaristă unde trebuiau să domnească ideile feudalo-absolutiste. De aceea, Ecaterina a intrat în tratative cu monarhii Prusiei, Austriei și Suediei contra Franței. A arestat pe toți care propăvăduiau conceptele revoluției franceze. Speriată de simpatiile polonezilor pentru ideile franceze Ecaterina alături de Federic al II-lea al Prusiei au reîmpărțit Polonia o dată în 1772, în 1793 și în 1795.

În timp ce războiul dintre ruși și otomani continua, Federic al II-lea, regele Prusiei elaborează un plan de împărțire a Poloniei din care să câștige Prusia de Vest. Astfel în 1768 regele a scris următoarele: obstacolul cel mai dificil va fi Rusia(cu referire la Ecaterina)…poate că ar fi preferabilă dobândirea acestei provincii puțin câte puțin prin negocieri și nu prin forța armelor. Într-un moment când Rusia va avea nevoie de sprijinul nostru, va fi posibil să obținem ceea ce ne dorim.

Câteva luni mai târziu Federic trimite o scrisoare fratelui său prințul Henric în care avea să afirme: avem două variante: fie să oprim Rusia în încercarea ei de a cucerii teritorii uriașe, fie – lucru mai înțelept – să ne străduim ca, printr-o conducere chibzuită, să profităm de pe urma ei. Ce va face Austria? Va fi obligată să țină partea tursilor și a polonezilor, sau va fi sedusă de Rusia, care îi va oferii o felie din tort. În acest caz, Prusia se va găsi între Austria și Rusia. Ca să ieșim din acestă dilemă, va trebui să despăgubim Rusia pentru costurile războiului împotriva Imperiului Otoman, să despărțim Austria de Franța și să mulțumim Austria în așa fel încât să nu se mai simtă tentată să încheie o alianță cu Rusia.

Ecaterina cea Mare se dovedește a fi un monarh abil și obține din împărțirea Poloniei exect ceea ce își propusese. Polonezii se aflau acum la mâna monarhilor europeni, iar cauza lor nu era apărată de nimeni. După prima împărțire a Poloniei ambițiile expansioniste ale Ecaterinei sunt satisfăcute. Astfel, Rusia obținea Rusia Albă, Lituania Letonă până la Dvina și Nipru, un teritoriu cu 1 300 000 de locuitori; Austria primea așa- numita Galiția, constând din Rusia Roșie, cu orașul Lemberg sau Lvov, o parte din Podolia de vest și din Mica Polonie din sud, teritorii cu o populație de 2 650 000 locuitori; Prusia a luat Prusia Regală sau poloneză, cu excepția Adnzigului și Torunului, cu o populație de 530 000 locuitori. Cu toate acestea câștigul Prusiei era imens, teritoriul acaparat oferindu-i avantaje politice, militare și economico-financiare. Polonia pierde astfel o treime din teritoriul său și mai mult de o treime din populație.

Polonezii au încercat din răsputeri să se opună planurilor expansioniste ale vecinilor, însă nu au reușit. Mai mult decât atât în ianuarie 1793 are loc a doua împărțire a Poloniei la care au participat doar Ecaterina a II-a și Federic al II-lea. Rusia a luat mai mult din Lituania și cea mai mare parte a Ucrainei de Vest, cu o populație totală de trei milioane locuitori; Prusia aluat orașul Danzing, Torunul și Marea Polonie, cu o populație de un milion. Mai mult decât atât, Ecaterina se impune în cadrul tratativelor și obține dreptul de a-și introduce trupele în ceea ce mai rămăsese din Polonia și de a-i controla politica externă.

Împărțirea Poloniei a fost o adevărată tragedie pentru populația sa. O tragedie care parcă nu se mai tremina. Deși polonezii au ripostat în martie 1794, printr-o revoltă națională condusă de Tadeusz Kosciuszko, lupta lor nu a reușit să oprească și cea de-a treia împărțire. Polonezii sunt zdrobiți de armatele lui Suvorov și de prusaci. Cea de-a treia împărțire a Poloniei are loc în octombrie 1795 cu participarea Rusiei, Prusiei și a Austriei. Rusia, reprezentată de Ecaterina a luat ce mai rămăsese din Lituania și din Ucraina, cu un milion locuitori, precum și ducatul Curlanda, Prusia a luat Mazovia, inclusiv Varșovia, iar Austria a luat restul Micii Polonii, cu tot cu Cracovia. După cea de-a treia împărțire Polonia a încetat să mai existe.

Ecaterina a II-a a rămas în istoria Rusiei ca un continuator al reformelor făcute de Petru cel Mare. Au existat opinii pro și contra în ceea ce o privește pe țarina străina cum era numită la început. Dintre armiratorii săi trebuie amintiți intelectualii și filosofi secolului al XVIII-lea, în frunte cu Voltaire și Sidnez Hook, care o proclamaseră un exemplu remarcabil de erou capabil să transforme istoria țării sale. Ecaterina este lăudată de numeroși istorici pentru politica sa față de micii proprietari, printre care și de V.Leontovici care considera că privilegiile și avantajele trebuiau să se răsfrângă mai întâi asupra grupului social de frunte, și numai după aceea asupra claselor inferioare.

Țarina are și mulți contestatari. Printre aceștia se numără în special revoluționari ruși care considerau că domnia Ecaterinei reprezintă punctul culminat al șerbiei în Rusia. Era contestată și apropierea ei mult prea evidentă față de generalii armatei ruse. Ecaterina este ajutată de militari precum Nikita Panin și Potemkin cu care are relații amoroase. Moralitatea țarinei este pusă la îndoială, iar aceasta este acuzată că se folosește de frumusețea ei pentru a îi seduce pe cei mai importanți membrii ai armatei ruse, pentru a obține sprijinul acestora în diferitele campanii inteprinse de ea. Chiar dreptul de a conduce Rusia este pus la îndoială, atâta timp cât era o prințesă străină, venită pentru a se căsătorii cu Petru al III-lea, pe care contestarii susțin că l-ar fi omorât în timpul loviturii de stat din 1762.

Cu toate acestea domnia Ecaterinei a II-a a reprezentat un moment de apogeu al Imperiului Rus în Europa. Țarina reușește achiziționarea Rusiei sudice și împărțirea Poloniei care îi aduce teritorii întinse și face din Rusia o mare putere a lumii. Pe plan intern reușește întărirea șerbiei și a poziției și privilegiilor micilor proprietari care o sprijină în demersurile sale pentru obținerea unor noi teritorii. Domnia Ecaterinei a marcat apogeul unor tendințe anterioare și a pregătit scena pentru istoria rusă a secolului al XIX-lea.

Capitolul II

Rusia între stagnare și modernizare (1800 – 1856)

Rusia în perioada 1800-1856 se caracterizează prin modernizare politică, administrativă și economică, dar și prin lupte pentru tron. După Ecaterina cea Mare la conducerea Imperiului Rus a venit Pavel, fiul acesteia cu Pavel al III-lea. Pavel nu s-a redicat la nivelul așteptărilor, iar Ecaterina își pregătește nepotul pentru a prelua tronul.

Alexandru I avea douăzeci și trei de ani, când un grup de ofițeri s-au hotărât să-l răstoarne pe Pavel, tatăl său, considerându-l imprevizibil și slab în deciziile pe care le lua. Ei l-au informat pe Alexandru de acest plan, pe care tânărul, naiv, l-a acceptat, cu condiția să i se cruțe viața tatălui său. Ofițerii au fost de acord, dar apoi – poate temându-se de o răsturnare de situație – tot l-au asasinat pe Pavel. Implicarea în uciderea tatălui său, deși neintenționată, i-a provocat lui Alexandru un puternic sentiment de vinovăție. Vinovăția sa față de asasinarea tatălui său, țarul Pavel, l-a urmărit toată viața. Alexandru I este considerat cea mai complexă și mai derutantă personalitate din șirul împăraților Rusiei.Acest suveran neobișnuit a fost numit țarul enigmatic, un sfinx și un Hamlet încoronat. Contradicții surpinzătoare apar în caracterul și acțiunile țarului. Astfel, Alexandru I a fost apreciat de unii ca liberal, Thomas Jefferson numărându-se printre ei, și acuzat drept reacționar de mulți alții, printre care și Byron. A fost glorificat ca pacifist, ca inițiator al Sfintei Alianțe și, în general, ca un om care a făcut tot posibilul pentru a instaura pacea și o frăție creștină pe pământ. Și totuși, acest înger – epitet frecvent folosit pentru Alexandru I, mai ales în cadrul familiei imperiale și a cercurilor de la curte – a fost un sergent de instrucție și un entuziast al terenului de paradă. Unii cercetători ai politicii externe a lui Alexandru I au tras concluzia că țarul a fost un diplomat măreț și extrem de perspicace, care l-a întrecut cu mult pe Napoleon. Napoleon însuși, l-a numit bizantin viclean. Pe plan intern se declarat a fi un iubitor al libertății și a drepturilor egale pentru toți oamenii. Ceea ce nu știa Alexandru era cum să adapteze un astfel de concept la o țară în care locuitorii erau în mare parte iobagi. Nici nu îți putea imagina abolirea iobăgiei, fără de care considera el monarhia s-ar fi prăbușit.

Domnia lui Alexandru este adeseori împărțită în două perioade – una care s-a încheiat cu înfrângerea finală a lui Napaleon din 1815; o alta care a durat până în 1825, când Alexandru a murit. În 1801 au fost abrogate toate legile dure și opresive din timpul lui Pavel. Deținuții au fost eliberați, li s-a permis să revină în țară, iar folosirea torturii a fost interzisă. Alexandru a dorit ca însuși cuvântul tortură, rușinea și spaima omenirii să fie șters pentru totdeauna din mintea națiunii. Țarul a încercat să pună la punct un sistem juridic corect în locul haosului de până atunci. Astfel, numește o comisie care, însă nu avea viziunea sau forța necesare pentru rezolvarea unei probleme atât de ambițioase. Noul țar s-a înconjurat de consilieri tineri care visau la eliberarea națională, la egalitate între ruși indiferent de avere. Au fost botezați de către susținători comitetul salvării publice, în timp ce criticii i-au spus banda iacobină. Cele două descrieri corespundeau destul de puțin realității, semnalând cât se poate de clar separarea între elementele liberale și cele conservatoare din sânul societății ruse.

Noul împărat s-a decis să transforme Rusia cu ajutorul a patru prieteni tineri, culți, inteligenți și liberali, așa numitul Comitet Neoficial. Membrii comitetului, N. N. Novosilțev, contele Pavel Stroganov, contele Victor Kociubei și un patriot polonez, prințul Adam Czartoryski, împărtășeau ideiile iliministe ale epocii. Aceștia susțineau egalitatea oamenilor în fața legii, ceea ce era o idee a revoluției franceze, dar preluau și din ideile engleze, legate de organizarea instituțiilor statului. Deși nu puteau fi considerați radicali sau înflăcărați, cei patru marcau o nouă direcție față de aceea imprimată de administrația lui Pavel. Țarul vorbea despre ei numindu-i în glumă Comitetul de Siguranță Publică, o referire la Revoluția Franceză care i-ar fi făcut pe predecesorii săi să se cutremure.

Una dintre reformele noului regim a vizat dreptul. Dreptul de a deține proprietăți a fost extins de la nobilime și asupra rușilor liberi. În 1803 a fost aprobată o legea care permitea emanciparea voluntară a iobagilor cu sprijinul stăpânilor. Măsura a trezit un val de critici, în special în rîndul proprietarilor de pământ. În 1850 existau deja peste 150 000 de iobagi emancipați cu tot cu familii, în conformitate cu prevederile legii.

Îmbunătățirea sistemului de învățământ a devenit o prioritate. Alexandru a confirmat principiile bunicii sale în Regulamentul preliminar pentru învățământul public în care își declara intenția de a înființa școli la sate, precum și la nivel de județ și de gubernie. Planurile sale erau de a continua politica dusă de Ecaterina a II-a, care considera că și copii săraci, deci dezavantajați, dar talentați să se poată ridica din clasele de jos pentru a servi statul. Regulamentul său pentru instituțiile de învățământ prevedea că acestea trebuie să insufle copiilor dorința de a învăța și devotamentul față de învățătură, ceea ce, la absolvire, îi va stimula să continue să se perfecționeze și mai mult. S-au înființat câteva universități noi, la Sankt-Petersburg, Harkov și Kazan precum și peste patruzeci de gimnazii și numeroase alte școli.

La începutul domniei Alexandru I a reînființat Senatul și chiar l-a avansat la o poziție mai înaltă în stat. El urma să fie instituția juridică și administrativă supremă din imperiu, iar decretele sale urmau să se bucure de aceeași autoritate ca acelea ale suveranului, acesta fiind singurul care putea să împedice executarea lor. Colegiile lui Petru cel Mare, care avuseseră o evoluție ezitantă și în general nereușită în secolul al XVIII-lea, au fost înlocuite treptat în 1802 și în anii următori de ministere: Ministerul de Război, al Marinei, al Afacerilor Eterne, de Justiție, de Interne, de Finanțe, de Comerț și al Educației. Ulterior, Ministerul Comerțului a fost desființat și a apărut Ministerul Poliției.

În 1809, la cererea împăratului, Speranski a înmânat suveranului un proiect complet de constituție. Rușii erau împărțiți în trei categorii: proprietari; oameni de condiție mijlocie, adică negustori, meseriași și țărani, sau alți mici proprietari care dețin proprietăți de o anumită valoare; și muncitorii, inclusiv șerbii, servitorii și ucenicii. Drepturile erau și ele împărțite în trei categorii: drepturi civile generale, drepturi civile speciale, ca de exemplu scutirea de servicii, și drepturi politice, care depindeau de poziția asigurată de către avere.

Membrii nobilimei se bucurau de toate drepturile. Cei ce aparțineau grupei de mijloc primeau drepturi civile generale și drepturi politice, atunci când îndeplineau cerințele privind proprietatea. Și muncitorii primeau drepturi civile generale, dar, ei nu posedau destul pentru a participa la viața politică. Rusia urma să fie reorganizată pe patru niveluri administrative: volost – o unitate mică, termen al cărui sens ar putea fi acela de canton sau județ – districtul, provincia și țara întreagă. La fiecare nivel, urmau să funcționeze următoarele instituții: adunarea legislativă – sau duma – culminând cu duma de stat pentru întreaga Rusie; un sistem de tribunale, având Senatul la vârf; și consilii administrative, având la nivelul cel mai înalt, ministerele și puterea executivă centrală. Duma de stat, partea cea mai interesantă a sistemului lui Speranski, evidențiază precauția omului de stat, deoarece pe lângă restricția referitoare la proprietate impusă candidaților, aceasta depindea de o succesiune de alegeri indirecte. Astfel, adunarea din județe alegea membrii adunării din district, aceștia alegeau membrii pentru provincie, care la rândul lor alegeau membrii pentru duma de stat sau adunarea națională. De asemenea, activitatea dumei de stat urma, se pare, să fie mult restricționată, dar, pe de altă parte, duma de stat asigura participarea populară în procesul legislativ. Toate acestea, împreună cu insistența cu care Speranski punea accentul la diviziunea funcțiilor, pe strictă legalitate și pe anumite prevederi, precum alegearea populară a judecătorilor, dacă erau aplicate în mod adecvat, aveau ca scop transformarea Rusiei. Și, într-adevăr, s-a observat că proiectul lui Speranski, care viza patru niveluri de autoguvernare locală și o adunare legislativă națională, a reprezentat o prefigurare a viitorului rusesc. Numai că acelui viitor i-a trebuit mult timp pentru a se materializa, oferind – in opinia multor specialiști – un exemplu clasic de prea puțin și prea târziu. Astfel că, în Rusia s-a instituit autoguvernarea districtuală și provincială prin așa-numita reformă zemstvo din 1864, un legislativ național, duma, în 1905 – 1906, și autoguvernarea volost în 1917.

Priectul de reformă constituțională al lui Speranski a fost apreciat, dar nu a fost singurul care a apărut în cercurile guvernamentale în timpul domniei lui Alexandru I. Tot aici se evidențiază și proiectul lui Novosilțev, a cărui Cartă constituțională a Imperiului Rus punea un accent foarte puternic pe poziția și autoritatea suveranului și semăna mult cu proiectul lui Speranski în promovarea legalității și a drepturilor și reorganizarea adunării legislative ineficiente și cu baze înguste. Novosilțev își propusese ca Imperiul Rus, inclusiv Finlanda și Polonia rusească, să fie împărțit în doisprezece grupe mari de provincii, care urmau să aibă o autonomie limitată. Monarhul a acceptat cu bunăvoință planul, dar a început și să-l aplice pe porțiuni, mai precis, prin combinarea mai multor provincii, el a creat ca model una din cele doisprezece unități propuse de Novoselțev.

După moartea lui Alexandru I, în 1825, planul lui Novoselțev a fost abandonat complet și a fost restabilit vechiul sistem de administrație în provinciile experimentale.

Alexandru I a jucat un rol important în înfrângerea lui Napoleon. El a fost glorificat ca erou eliberator, partitură pe care era convins că o merita. A și insistat, de altfel, să-și asume un rol personal în acordurile postnapoleoniene. Pare aproape sigur că sentimentul lui, era, că fusese chemat să îndeplinească o misiune divină. La momentul respectiv, misiunea în cauză părea să fie predominant liberală. Alexandru I a insistat ca monarhia franceză restaurată să asigure o constituție pentru toți supușii.

În politica externă Alexandru I s-a remarcat la începutul domniei, ca fiind un țar pașnic care promova o politică de neutralitate. Însă o serie de factori externi angrenează Rusia în conflicte împotriva Franței Revoluționare. Alexandru I l-a considerat pe Napoleon, încă de la început, o amenințare pentru Europa și Rusia.

Rusia s-a alăturat Marei Britanii, Austriei și Suediei împotriva Franței și Spaniei în 1805, când Napoleon obține o victorie fără precedent la Austerliz. Austria este scoasă din război, iar Rusia continuă războiul alături de un nou aliat și anume Prusia. Francezii reușesc imposibilul, distrug trupele prusace la Jena și Auerstadt și obțin o victorie împotriva rușilor la Friedland.

Acordul dintre Franța și Rusia l-a pus pe Alexandru I în postura de a accepta noua hartă a Europei trasată de Napoleon. Conform acestui acord Europa era împărțită între Franța și Rusia, Alexandru I urma să fie stăpânul Europei de Est.

Alianța lui Alexandru I și Napoleon a încetat să mai existe atunci când Franța considera Rusia ultimul obstacol major în calea dominației absolute asupra continentului. În 1812 aproximativ 420 000 au trecut granița rusească împreună cu Napoleon, ca să înfrunte doar 120 000 de soldați ruși, împărțiți în două armate separate, una comandată de prințul Michael Barclay de Tolly și cealaltă de prințul Piotr Bagration. Socotind întăririle ulterioare, un total de aproximativ 600 000 de ostași au invadat Rusia. În afară de numărul extrem de mare de soldați, armata lui Napoleon era cunoscută ca fiind invincibilă și ca având o conducere extrem de capabilă. Si totuși, nu toate avantajele erau de o singură parte.

Armata a lui Napoleon avea un număr mic de veterani, francezii, iar dintre trupele aliate, polonezii, erau cei care luptau pentru o Polonie mare și independentă. După întoarcerea armatei rusești de pe frontul turcesc, după sosirea altor întăriri rusești și odată cu extinderea liniilor franceze de comunicație care trebuiau protejate, invadatorii și-au pierdut treptat superioritatea numerică. Întreaga Rusie se alătură lui Alexandru Ipentru a-și apăra patria. În felul acesta, speranțele lui Napoleon că primele sale victorii îi vor forța pe ruși să ceară pace s-au dovedit nejustificate. Natura întragă ține cu Rusia, iarna deosebit de geroasă și neobișnuită pentru francezi contribuie în mod direct la înfrângerea acestora. Dar, mai mult ca orice altceva, problemele logistice ale campaniei franceze s-au dovedit mult mai greu de rezolvat decât prevăzuse Napoleon și aliații săi.

Napoleon a avansat spre centrul Rusiei pe linia Vilna-Vitebsk-Smolensk, întocmai cum făcuse Carol al XII-lea cu un secol înainte. Rușii nu i-au putut opri pe invadatori și au pierdut câteva bătălii, dintre care una foarte sângeroasă de la Smolensk. Totuși, trupele rusești au cauzat inamicului pierderi considerabile, au scăpat din încercuirile repetate și au continuat să se opună avansării francezilor. Lângă Smolensk, cele două armate rusești au reușit să efectueze o joncțiune și să pună în fața inamicului un front unit. Sub presiunea opiniei publice, alarmată de continua avansare a francezilor, Alexandru I l-a numit pe prințul Mihail Kutuzov comandant suprem al armatelor rusești. Discipol al lui Suvorov și veteran al multor campanii, Kutuzov, în vârstă de 67 de ani, a aprobat tactica de retragere al lui Barclay de Tolly. Totuși, a simțit că este de datoria lui și a armatei sale să lupte până la ultima picătură de sânge înainte de a preda Moscova, cele două armate înfruntându-se într-o mare luptă, pe 7 septembrie, lângă satul Borodino, la 75 de mile de marea capitală rusă. Lupta de la Borodino nu a avut egal în istorie în ceea ce privește duritatea. Această luptă este des evocată de romancierii ruși ca un punct de referință în afirmarea dragostei față de țară și de națiune. Cu toate că, lupta a durat o singură zi pierderile au fost enorme în ambele tabere. Armata franceză pierde printre zeci de generali și mii de ofițeri și pe însuși prințul Bagration. Kutuzov, discipolul lui Suvorov, decide să se retragă în sud-estul Moscovei, iar pe 14 septembrie, Napoleon intră în Moscova.

Alexandru I a refuzat să ia în considerație o ofertă de pace atât timp cât un singur soldat francez s-ar mai afla pe pământul rusesc, iar țara l-a susținut pe monarh. Napoleon incendiază Moscova, construită încă în mare parte din lemn, aceasta a ars până în temelii în primele zile ale ocupației franceze. O dată cu venirea iernii Napoleon și armata sa nu mai fac față cuceririi și este nevoit să se retragă. Marșul de întoarcere al victorioasei Grande Armée, care a început pe 19 octombrie, a devenit treptat o debandadă.

Armata franceză nu se retragere în liniște fiind în mod intenționat hărțuită pe drum de către cea rusă care căpătase încredere că poate câștiga conflictul. Astfel, acțiunea armatei rusești de la Maloiaroslaveț i-a împedicat pe francezi să ajungă prin zonele fertile neatinse de război și i-a forțat să plece pe drumul pe care veniseră, unul săcătuit de resurse.

Kutuzov evită o luptă decisivă cu francezii, preferând cazacii sau trupele locale, inclusiv gherilele de țărani. Hăituiți din toate părțile, amenințați cu înghețul din cauza iernii, francezii și aliaților lor au murit cu miile, iar disciplina a început să dispară. Apar conflicte între soldați pe care superiorii nu le mai pot stăpânii. Spre sfârșitul lui noiembrie, ce mai rămăsese din Grande Armée a trecut râul Berezina.

Înaintarea francezilor a fost rezultatul incapacității rușilor de a-i opri pe invadatori și a încăpățânării lui Napoleon de a cuceri Moscova, ceea ce el considera ca fiind esențial pentru victorie. Înfrângerea catastrofală a francezilor poate fi atribuită unui mare număr de factori: spiritului de luptă al armatei rusești, dedicare totală față de patrie și poporul rus, deciziilor înțelepte ale lui Kutuzov, dorința de mărire a lui Napoleon, deciziei inspirată a lui Alexandru I de a continua războiul și de a nu capitula în fața francezilor, dar și ierniideosebit de aspre din Rusia. Dar epuizarea mijloacelor de transport și de aprovizionare ale marii armate se numără printre cele mai importante cauze ale distrugerii ei. Mai mulți soldați ai lui Napoleon au murit de foame și de epidemii decât de frig, căci serviciile de aprovizionare nu au putut să funcționeze din cauza distanțelor enorme, a nesiguranței liniilor de comunicație și a proastei planificări, neputând să susțină, în general, efortul militar. Importantă a fost însă și dovada de patriotism dată de rușii simpli, de acei iobagi, desconsiderați de toți țarii, care au dus o luptă de gherilă pentru a apăra țara, stăpânii și propria familie. Din acest motiv în scrierile lor rușii numesc acest conflict războiul poporului, războiulș națiunii. Guvernul nu a privit cu ochi buni inițiativele țăranilor, se temea că forța lor poate crește și într-un conflict cu puterea, dar cu toate acestea căpitanul Narîșkin le distribuie arme și formează un grup de partizani. Aceștia erau încurajați să distrugă sursele de aprovizionare ale francezilor și chiar să îi omoare.

Rusia continua războiul cu Napoleon și dincolo de granițile sale fiind aliată cu Austria și Prusia. Armatele astfel, reunite au marcat o victorie decisivă la Leipzig, Napoleon este nevoit să abdice și să se retragă pe insula Elba. În cele din urmă Napoleon este învins la Waterloo, iar încercarea lui de a schimba harta Europei, a eșuat. Învingătorii organizează Congresul de la Viena (1814 – 1815) care a reprezentat cea mai importantă adunare diplomatică a primei jumătăți al secolului al XIX-lea. Alexandru I a reprezentat personal Rusia și a jucat un rol de frunte în timpul congresului, alături de Metternich al Austriei, Castlereagh al Marii Britanii, Hardenberg al Prusiei și în cele din urmă, Talleyrand al Franței.

Apar conflicte între participanții la congres, rușii considerau că au eliberat Europa de Napoleon așa că trebuiau remunerați. În cele din urmă, Alexandru I a obținut regatul Poloniei, dar nu în întregime, iar Prusia obținea 3/5 din Saxonia. Mai precis, regatul Poloniei avea să cuprindă cea mai mare parte din Marele Ducat al Varșoviei, cu capitala la Varșovia, Prusia recapătă nord-vestul Poloniei, iar Austria păstra cea mai mare parte a teritoriilor poloneze pe care le stăpânise anterior; Cracovia devenea un oraș-stat liber, aflat sub protecția comună a Rusiei, Austriei și Prusiei. Alexandru I a organizat noua Polonie căreia îi dă o constituție considerată a fi liberală.. În felul acesta, el a combinat funcțiile de împărat rus autocratic, de mare duce constituțional filandez și de rege constituțional polonez. Alexandru I, eroul eliberator, împăratul Europei dirijează cu mult tact deciziile luate în cadrul congresului. Astfel, el este în favoarearevenirii la conducerea Franței a Bourbonlor ca monarhi constituționali, și nu absoluți.

În septembrie 1815 este semnată Sfânta Alianță de către Rusia, Austria și Prusia și ulterior de marea majoritate a puterilor europene. Alianța făcea apel la conducătorii creștini să trăiască frățește și să mențină pacea în Europa. Deși Sfânta Alianță avea rădăcini adânci în cel puțin două tradiții occidentale majore, creștinismul și dreptul internațional, ea a avut o relevanța deosebit de mică în ceea ce privește problemele internaționale ale momentului și nu a oferit nici un instrument pentru aplicarea sau întărirea frației creștine.

În timp ce Împăratul Europei participa la întâlniri internaționale și se ocupa de problemele unor țări străine, evenimentele din Rusia au luat o întorsătură nefavorabilă. A doua jumătate a domniei lui Alexandru I, perioada de după 1812, a înregistrat puține legi progresive și puține proiecte în această direcție, cu excepția proiectului constituționala al lui Novoselțev. În Polonia, regimul constituțional, impresionant pe hârtie, nu funcționa bine, în mare parte deoarece Alexandru I se dovedise a fi un slab monarh constituțional, care se simțea repede ofensat de orice critici și opoziții și care, deseori, încălca leagea. Șerbii au fost eliberați în provinciile baltice, dar, deoarece nu li se acordase pamânt, schimbarea s-a dovedit a fi o binefacere îndoielnică pentru ei. În Rusia propriu-zisă, șerbia a rămas la fel de asupritoare și de necontestată, deși se pare că până la urmă suveranul avea de gând să elibereze șerbii.

Dacă Speranski fusese mâna dreaptă a lui Alexandru I în prima parte a domniei, generalul Aleksei Arakceev a ocupat această poziție în a doua parte a domniei. Arakceev a devenit ministrul de război al lui Alexandru I și în cele din urmă, prim-ministru, răspunzând în fața împăratului de aproape toate problemele interne importante și având misiuni dintre cele mai diverse. Acesta fusese cândva un apropiat al țarului Pavel, tatălui lui Alexandru care a fost asasinat. Arakceev este considerat un geniu al răului care și-a impus voința asupra împăratului. A reușit să manevreze natura destul de slabă a țarului, el devine așa indispensabil monarhului, care devenise tot mai puternic pe plan extern, dar își pierduse interesul pentru complexitatea problemelor interne.

Domnia lui Alexandru I devine dezamăgitoare pentru ruși care constituiți într-un grup revoluționar s-au revoltat în decembrie 1825, sub numele de decembriști. Majoritatea dintre revoluționari erau ofițeri ai armatei, sau proveneau din familii aristocrate, așadar erau bine instruiți, cunoșteau mai multe limbi străine și intraseră în contact direct cu Occidentul în timpul lui Napoleon și al Revoluției Franceze. Decmbriștii își doreau instaurarea libertății și a constituționalismului. De fapt, decembriștii urmăreau desființarea șerbiei, și instaurarea monarhiei constituționale.

La început, liberalii, care au devenit apoi decembriști, erau dornici să coopereze cu guvernul pe drumul progresului, iar primele lor societăți, Uniunea Salvării, fondată în 1816, și Uniunea Bunăstării, ca a înlocuit-o ulterior pe prima, aveau în vedere chestiuni precum filantropia, educația și spiritul civic în Rusia și nu aveau nici o legătură cu rebeliunea militară. Treptat, pe măsură ce reacțiunea creștea și speranțele pentru o transformare liberală la vârf se spulberau, unii liberali mai ambițioși au început să se gândească serios la o schimbare prin forță și să vorbească despre revoluție. Mișcarea avea două centre, Sankt-Petersburg în nord și Tulcin, cartierul general al armatei a doua, în Rusia sudică. Grupul nordic nu avea o conducere corespunzătoare și a înregistrat puține realizări. În sud, din contra, Pestel acționa cu inteligență și hotărâre. Societatea Sudică a crescut numeric, și-a îmbunătățit organizarea, a descoperit și a incorporat Societatea Slavilor Uniți și a stabilit contacte cu grupul revoluționar polonez. Slavii Uniți, care urmăreau oarecum țeluri similare acelora ale decembriștilor, dar aveau un obiectiv în plus, și anume înființarea unei federații a popoarelor slave. Cu toții urmăreau eliberarea asemeni revoluționarilor francezi, care declanșaseră un adevărat vârtej al dorinței de eliberare în rândul popoarelor asuprite, dar și a claselor sociale stăpânite. Ideile decembriștilor și înverșunarea lor dau bătăi de cap țarului, dar și urmașului său Nicolae.

În 1822, Alexandru I îl convinsese pe marele duce Constantin, fratele lui mai mare și primul succesor, să renunțe la revendicarea tronului. Constantin nu avea copii care să perpetuieze dinastia și se recăsătorise cu o contesă poloneză, care nu era de os domnesc, iar eventualii copii apăruți din clipa aceea nu ar fi putut ajunge pe tron în mod legal. Așa încât Constantin a renunță la tron. Imediat după, Alexandru I a emis în mare taină un decret prin care îl numea moștenitor pe Nicolae, fratele lui mai mic,cu 19 ani, care avea un fiu. El a comunicat acest lucru doar câtorva consilieri apropiați.

Domnia lui Nicolae I a început în timpul Revoluției Decembriștilor și s-a încheiat în dezastrul din Războiul Crimeii. Criticii lui au susținut că perioada în care a fost țarul Rusiei s-a caracterizat prin represalii și o preocupare absurdă pentru detalii meschine. Nicolae nu fusese crescut ca să devină țar. El nu încercase decât să devină un ofițer eficient, devotat și performant. Avea un respect de tip cazon pentru ordine, planificare, uniformitate și răspunderele bine stabilite. Nu avrut să devină țar, dar odată instalat pe tron s-a dedicat cu toată energia sarcinii pe care o avea de îndeplinit.Spre deosebire de Alexandru, a insistat să aibă un control complet al evenimentelor de pe teritoriul imperiului. Credea în acțiunile ferme și prompte, precum și în disciplina strictă. Mai presus de toate se situa însă datoria față de patrie, pe care trebuiau să și-o asume toți cetățenii. Își supunea propriul compertament unor standarde stricte și aștepta același lucru de la subalterni.

Una dintre cele mai profunde analize ale lui Nicolae aparținea reginei Victoria: E aspru și sever, cu principii de educație neclintite, de la care nu poate să-l abată nimic; nu-l consider foarte inteligent, iar mintea lui e neșlefuită; educația i-a fost neglijată; politica și chestiunile militare sunt singurile lucruri care îl interesează cu adevărat; artele și celelalte îndeletniciri de salon nu-i spun nimic, dar este sincer – sunt sigură de asta – chiar și în cele mai despotice acte, având încredințarea că numai așa poate să guverneze; știu precis că nu-și dă seama de necazurile mari pe care le pricinuiește unuia sau altuia, căci descopăr în fel și chip că i se ascund cu desăvârșire o sumedenie de lucruri, pe care oamenii lui le duc la îndeplinire în cele mai mârșave feluri, pe câtă vreme el crede că e cât se poate de drept.

Modul de gândire al lui Nicolae se potrivește perfect cu personalitatea lui. Născut în 1796, cu nouăsprezece ani mai tânăr decât Alexandru, noul conducător a crescut nu în atmosfera iluminismului târziu, ca fratele său, ci în aceea a războaielor împotriva lui Napolen și a reacțiunii. Nicolae s-a căsătorit cu o prințesă prusacă și a stabilit relații deosebit de apropiate cu familia soției sale, inclusiv cu socrul său, regele Frederick Wilhem al III-lea și cu regele Frederick Wilhem al IV-lea, cumnatul său, care s-au aflat succesiv la conducerea Prusiei.

Nicolae I și guvernul său, și-au găsit expresia ideologică doctrina Naționalității Oficiale. Contele Serghei Uvarov, ministrul Educației, o proclamă în 1883 și se baza pe trei principii: ortodoxia, autocrația și naționalitatea. Suveranul reprezenta puterea absolută care reprezenta conform doctrinei fundamentul existenței statului rus. Ortodoxia se referea la biserica oficială și la rolul său important în Rusia. Pentru ruși ortodoxia reprezintă morală supremă, religia este cea care dă sens vieții, toate sunt de la Dumnezeu. Naționalitatea – narodnosti – se referea la natura poporului rus, acesta era conform doctrinei principalul susținător al dinastiei, al țarului și urmașilor lui și al guvernului său. Scriitoriitimpului considerau că ideea de națiune are legătură, înprimul rînd cu apartenența, dar și cu viitorul care pentru națiunea rusă trebuie să fie glorios. Dintre cele trei principii Nicolae îl apără cel mai bine pe cela au autocrației, el îți dorește reformă, ordine și liniște în țara pe care o conduce.

Rebeliunea decembristă de la începutul domniei lui Nicolae I nu a făcut decât să întărească hotărârea sa de a lupta până la capăt împotriva revoluției. Țarul și-a manifestat neîncrederea față de nobilime și chiar în independența și inițiativa din partea oricăruia dintre supușii săi. Nicolae I a dovedit un interes personal în arestarea, anchetarea, judecarea și pedepsirea decembriștilor, această obsesie nu l-a părăsit cât a domnit. Regimul său este unul milităresc și birocratic, împăratul s-a înconjurat de militari, încât în ultima partea a domniei sale nu mai exista nici un civil printre colaboratorii săi. S-a bazat pe emisari speciali care în majoritatea lor erau generali din suita sa și erau trimiși în Rusia pentru a îndeplini voința țarului. Aceștea funcționau în afara sistemului administrativ, ei erau considerați o extensie a persoanei țarului. Întregul mecanism de guvernare a fost integrat spiritului militar al ordinelor directe, al supunerii absolute și al preciziei. Cu toate acestea, exista corupție și confuzie în spatele acestei discipline și funcționări perfecte.

Nicolae I, în rezolvarea problemelor de stat trecea peste procedurile obișnuite și nu-i plăceau discuțiile formale, din acest motiv a fost redusă importanța Comitetului de Miniștri, a Consiliului de Stat și a Senatului. În loc să folosească aceste instituții, țarul se baza pe procedee birocratice menite să îndeplinească intențiile sale. Folosea adeseori comitetele ad-hoc care erau formate dintr-un grup de colaboratori de încredere ai țarului. Aceste comitete funcționau în secret ceea ce ducea la stârnirea unor complicații și confuzii în administrația rusă.

Deși, mulți contemporani au considerat că tratamentul aplicat de Nicolae decembriștilor fusese nefiresc de aspru, au existat și liberali care au adoptat o atitudine optimistă având la bază demiterea lui Arakceev și Magnițki, doi membri ai administrației lui Alexandru I. Acest sentiment a fost consolidat de numirea lui Speranski ca supraveghetor a celei de-a A Doua Secțiune care asigura codificarea sistemului juridic. Nicolae a explicat în manifestul că era nevoie de schimbare, cu precizarea clară de cine trebuia să o ghideze: Instituțiile naționale se îmbunătățesc treptat, greșelile se îndreaptă și abuzurile se reformează de sus, nu prin proiecte insolente și nepractice, care doar distrug.

Sub Speranskii, A Doua Secțiune și-a asumat misiunea de a reforma sistemul juridic din Rusia. Problema sistemului juridic era una deosebit de serioasă și nu la îndemâna oricui, multe țări au încercat să gestioneze un cod de legi, însă, fără a reuși. În 1830, Speranskii și secțiunea sa au compilat o colecție de 45 de volume. Primele 40 cuprindeau peste 30 000 de legi, în timp ce ultimile cinci conțineau un indice amănunțit și anexele. Speranskii a trecut la elaborarea unui cod care să includă doar legile în vigoare, grupate pe teme. El își propusese să redacteze un comentariu detaliat pe marginea noului cod, însă țarul s-a opus considerând că textele de lege sunt explicite. Speranskii a împrumutat diverse concepte din sistemele juridice ale altor state, pentru a oferi un plus de coerență a codului, astfel, evita interdicția țarului. Noul cod a cuprins 15 volume, definitivate în 1835 și revizuite și actualizate regulat. Din păcate, transpunearea în practică a codului nu s-a ridicat la așteptările lui Speranskii, dar a oferit stabilirea unui sistem juridic uniform pe tot cuprinsul Rusiei.

Daca A Doua Secțiune se acupa de sistemul juridic, A Treia Secțiune controla poliția politică, condusă de generalul Benckendorf, care fusese comandantul gărzilor în timpul domniei lui Alexandru I. Această nouă poliție trebuia să fie respectată și admirată de populație. S-au făcut eforturi ca acestui organism să i se confere o imagine pozitivă, separată de poliția obișnuită. Jandarmii au primit uniforme albastre și mănuși albe, Benckendorf raporta țarului că: jandarmeria a devenit doctorul moral al poporului. Fiecare om vine la ea și își spune păsul. În realitate, arhanghelii albaștri s-au bucurat de sprijin doar în primii ani, pe măsură ce trecea timpul rolul lor a devenit de cenzor și supresori ai dreptății și dușmani ai corupției.

A Cincea Secțiune a fost creată în 1836 ca să îmbunătățească administrația la nivelul țăranilor. Aceștea trebuiau să devină producători mai eficienți. Țarul a înființat Ministerul Domeniilor Statului, în fruntea sa aflându-se Kiselev. Acesta a condus ministerul 18 ani și a făcut progrese remarcabile. Noile pământuri au fost luate într-o evidență strictă și oferite țăranilor care nu aveau nici un fel de proprietăți. Au fost încurajate culturile noi (cartoful) și tehnicile avansate de creșterea animalelor. S-au asigurat împrumuturi pentru țăranii care voiau să amelioreze calitatea solului. În această perioadă 200 000 de țărani au fost reașezați. Au fost construite spitale, școli și biserici, în toate zonele nou populate. Relocarea nu a fost voluntară, ceea ce a dus la revolte între 1841-1843. Țarul avea să afirme: nu există nici o îndoială că șerbia, așa cum există ea la noi în țară, este un rău palpabil și clar tuturor. Dar să ne atingem de ea acum ar fi un dezastru și mai mare. Rebeliunea Pugaciov a dovedit cât se poate de clar, cât de departe poate ajunge furia populară. Din fericire până în prezent evenimentele de acest gen au fost ținute sub control…. Dar nu trebuie să scăpăm din vedere că starea aceasta nu poate dura la nesfârșit.

În ceea ce privește politica externă, Nicolae I a purtat un război împotriva Persiei, între 1826-1828. Ostilitățile s-au încheiat cu înfrângerea Persiei, iar generalul Ivan Paskievici a devenit eroul campaniei. În urma tratatului de la Turkmanceai, Rusia primește o parte din Armenia, orașul Erevan concesii comerciale și o mare despăgubire de război.

Rusia a declarat război Turciei sprijinindu-i pe greci împotriva turcilor. Rușii motivau că îi sprijină pe grecii ortodocși care prin tradiție erau ostili turcilor. Nicolae I a încercat mai întâi cu ajutorul Marii Britanii și al Franței să-i oprească pe turci și să pună capăt conflictului din Balcani. În lupta de la Navarino aliații, englezi, francezi și ruși au distrus flota egipteană chemată să-și apere stăpânii turci. Poarta s-a dovedit mai greu de învins, decât se aștepta Nicolae, însă rușii obțin o victorie decisivă și îi forțează pe otomani să accepte Tratatul de la Adrianopole din 1829. În cadrul acestuia otomanii cedau Rusiei gurile Dunării, un teritoriu imens în Caucaz și promiteau existența autonomă a Principatelor Moldova și Valahia. Turcii trebuiau să garanteze trecerea navelor comerciale prin stâmtori. Nicolae I considera acest tratat un model de moderație în problemele internaționale. De asemenea, țarul afirma că avantajele oferite de menținerea Imperiului Otoman în Europa depășesc inconvenientele pe care le reprezintă.

După rezolvarea problemei cu otomanii apar altele noi legate de Polonia. Patrioții polonezi nu au acceptat niciodată aranjamentele din 1815, care reprezentau pentru ei a patra împărțire a Poloniei. Din acest motiv refuzau orice legături cu Rusia și sperau să recapete vastele teritorii lituaniene, beloruse și ucrainene. În 1830, când revoluțiile cuprinseseră întreaga Europă, Varșovia s-a răsculat împotriva Rusiei. Marele duce Constantin, comandantul suprem al regatului nu a acționat de la începutul crizei, iar Rusia a pierdut controlul Poloniei. S-a declanșat un adevărat război, iar trupele rusești ale lui Paskievici au intrat în Varșovia după nouă luni. Cu toate că sunt învinși, naționaliștii polonezi au dus lupta lor dincolo de frontierele etnice, însă treptat populația nu i-a mai sprijinit. Rezultatul a fost o nouă tragedie pentru Polonia; constituția poloneză din 1815 a fost înlocuită cu Statutul Organic din 1832, care făcea din Polonia o parte indivizibilă a Imperiului Rus.

Provinciile vestice și sud-vestice ocupate de țărani bieloruși și ucraineni au benificiat de o rusificare deplină. Încă înainte de 1830 – 1831, guvernul lui Nicolae I a supus acest teritoriu unui proces de standardizare și centralizare. După suprimarea revoltelor teritoriul a trecut în grija unui comitet special. De asemenea, populația a rupt legătura cu biserica romano-catolică și a intrat în rândurile bisericii ortodoxe. Din cauză că nobilii reprezentau elementul polonez Nicolae I a promulgat legi contrare intereselor lor. A introdus în unele provincii inventare, prin care se desființau sau se reglemntau obligațiile șerbilor față de stăpânii lor. Mii de familii sărace sau nevoiașe de mici nobili au fost reclasificate ca familii de țărani sau orășeni, iar unele dintre acestea au fost strămutate în Caucaz.

Evenimentele din 1830 – 1831 din Europa, i-au sugerat lui Nicolae I necesitatea unei colaborări cu puterile conservatoare. Austria și Prusia se încadrau în standardele lui Nicolae I, astfel încât cele trei monarhii europene s-au întâlnit la sfârșitul anului 1833. Rusia a ajuns la o înțelegere deplină cu Imperiul Habsburgic în ceea ce privește lupta împotriva naționalismului și dorința de a menține dominația turcă în Orientul Apropiat. Cu Prusia politica comună era de a împărți Polonia. În cadrul Convenției de la Berlin s-au hotărât următoarele: Majestățile lor […] recunosc că fiecare suveran independent are dreptul să cheme în ajutor, în caz de tulburări interne precum și în caz de amenințare din exterior, pe ceilalți suverani independenți. În cazul în care se cere ajutorul material al uneia dintre cele trei curți, austrică, prusacă și rusă, și dacă oricare altă putere ar dori să se opună acordării acestuia cu forța armelor, aceste trei curți vor considera că este îndreptată împotriva fiecăreia dintre ele orice acțiune ostilă întreprinsă în acest scop.

Acordurile din 1833 protejau interesele puterilor semnatare iar țarul Nicolae I devenea jandarmul continentului.

Revoluția din februarie 1848 din Franța a deschis un nou capitol în lupta dintre vechea ordine și forțele lumii noi ce se nășteau în Europa în secolul XIX. În lunile zbuciumate ale revoluției, care cuprinsese întreaga Europă, țarul a jucat rolul de apărător al legitimismului. Monarhul rus a făcut tot ce a putut pentru a îndrepta balanța în favoarea vechii ordini. După un manifest straniu și răsunător rostit împotriva revoluției, el a început să se folosescă de toată influiența sa pentru a suprima numeroasele revolte care cuprinseseră continentul. S-a implicat în revoluția din Imperiul Habsburgic ajutând acestă țară cu șase milioane de ruble. Prima intervenție militară rusă a avut loc în iulie 1848 în Moldova și Valahia, unde Rusia a acționat în propriul său interes și în acela al Turciei. Cea mai importantă acțiune a țarului a fost în vara lui 1849 când aproximativ 200 000 de ostași ruși au suprimat revolta din Ungaria. Aceștea s-au îndreptat în parte și împotriva pericolului polonez, deoarece polonezii luptau de partea ungurilor. Rusia a mai luat partea Austriei și în disputa cu Prusia, astfel austriecii obțin o victorie diplomatică împotriva prusacilor care renunță la încercarea de a lua inițiativa în Germania și acceptă dominația Vienii.

De fapt, poziția internațională a jandarmului Europei și a țării pe care o conducea era puternică doar în aparențe. Liberalismul și naționalismul nu au dispărut definitiv o dată cu înfrângerea revoluției din 1848. Chiar și țările cu care țarul a colaborat s-au plâns de intervenția acestuia în afacerile lor, cum a fost cazul Prusiei, sau au fost jenate de înflăcarea lui exagerată, ca în cazul Austriei. După părerea unor specialiști, Nicloae I a devenit mai brutal, mai doctrinar, mai rigid și mai autoritar decât înainte.

În 1850, a început o dispută în Țara Sfântă între romano-catolici și ortodocși. Dacă Napoleon al III-lea luase partea romano-catolicilor, Nicolae I îi apăra pe ortodocși. Țarul consideră că, Poarta trebuia să recunoască drepturile populației ortodocse din Imperiu. Turcii au acceptat prima serie de cereri, dar nu au fost de acord cu intervenția militară, considerându-o o încălcare a suveranității. Delegația rusă a oprit discuția și a părăsit Constantinopolul. Rușii cuceresc Moldova și Valahia, considerate drept garanții materiale. Acțiunile necugetate ale țarului au precipitat războiul, deși unii istorici consideră că, el și-a dorit evitarea conflictului și a acceptat Nota de la Viena, a părăsit Principatele și a încercat să obțină pacea.

După începerea luptelor dintre Rusia și Turcia și după distrugerea de către ruși a unei flote turcești, Marea Britanie și Franța s-au alăturat Porții. Austria nu a declanșat ostilitățile, dar a exercitat o puternică presiune diplomatică din partea aliaților. Astfel încât Nicolae I se afla singur împotriva unei coaliții europene.

Războiul din Crimeea a evidențiat agresivitatea Rusiei față de Turcia, explicată prin necesitățile economice, prin protecția comerțului cu ceriale pe Marea Neagră, prin crearea unei piețe de desfacere în Orientul Apropiat sau pur și simplu prin expansiunea politică.

Deși războiul din Crimeea angrenase câteva state europene, frontul era limitat. Moldova și Valahia au fost ocupate de trupele austriece separându-i astfel pe ruși de turci în Balcani. Aliații dețineau controlul asupra mărilor și au organizat atacuri minore pe coastele rusești de la Marea Neagră, Marea Baltică și Marea Albă până la Strâmtoarea Bering. Frontul decisv l-a reprezentat Crimeea. Efortul aliaților a fost de a cuceri baza navală rusă de la Sevastopol. Orașul a rezistat 11 luni, perioadă în care serviciul de aprovizionare rus a fost distrus. Cu toate că, ofițeri precum Pavel Nakimov și Vladimir Kornilov au luptat cu disperare pentru apărarea orașului nu au făcut decât să întârzie victoria aliaților.

În martie 1855 s-a deschis la Viena Conferința cu Anglia, Franția, Austria, Rusia și Turcia, în care ideia principală era supremația în bazinul Mării Negre, a strâmtorilor și a gurilor Dunării. La această conferință Nicolae I nu a participat, deoarece a murit înainte de sfârșitul războiului. El ar fi răcit în timpul iernii, dar a refuzat să se odihnească, impunându-și același program obositor de inspecții și militar administrative. Nicolae I a murit la 18 februarie 1855 și a fost considerat o pagină lungă și tristă în istoria Imperiului Rus scrisă până la ultimul cuvânt.

Perioada 1800 – 1855 în Rusia este dominată de personalitatea celor doi țari Alexandru I și Nicolae I, două figuri marcante care au făcut ca Imperiul Rus să devină cel mai importatnt stat din Europa. Dacă Alexandru I l-a înfrânt pe Napoleon, Nicolae I a devenit, în anii revoluției de la 1848 jandarmul Europei. Rusia devine un centru de stabilitate pentru vechea ordine, dar împotriva liberalismului, care avea să cuprindă Europa în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

CAPITOLUL III

Modalități metodico-didactice de valorificare a lucrării

Modernizarea Rusiei – de la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea în procesul instructiv- educativ

A.Considerații generale cu privire la utilizarea metodelor de predare – învățare – evaluare tradiționale versus moderne

Metodele sunt calea de urmat în activitatea comună a educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învățământului, adică pentru informarea și formarea educaților. Mai mulți specialiști au studiat metodele de predare – învățare și s-a convenit că acestea reprezintă o entitate mai cuprinzătoare, în timp ce procedeiul este fie o parte a alcătuirii metodei, fie un element de sprijin, fie un mod concret de valorificare a metodei.

Cercetători precum I. Gh. Stanciu, D. Todoran, I. Roman, V. Țârcovnicu au împărțit metodele astfel:

A. Metode de predare – asimilare:

1. Tradiționale: – expunerea didactică, conversația, demonstrația, observarea, lucrul cu manualul, exercițiul;

2. De dată mai recentă: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare (jocul), după unii autori și învățare prin descoperiri;

B. Metode de evaluare:

1. Tradiționale: verificarea orală curentă, verificarea scrisă curentă, verificarea practică curentă, verificarea periodică (prin teză sau practică), verificarea cu caracter global (examenul) – fie în formă scrisă, fie orală, fie practică;

2. De dată mai recentă: verificarea la sfârșit de capitol (scrisă sau orală), verificarea prin teste docimologice (curente sau periodice).

Cercetătorii de mai sus au împărțit astfel metodele în funcție de scopul didactic urmărit. Metodele menționate în fiecare categorie au un statut aproximativ, nu pot fi considerate a avea un loc fix sau numai o funcție de predare ori de evaluare. De exemplu conversația, considerată o metodă preponderent de predare poate fi folosită și în evaluare, în cazul în care devine conversație euristică. Un alt criteriu de diferențiere a metodelor de predare a fost mijlocul de vehiculare al conținuturilor de la sursă către elev. În funcție de acest criteriu există metodele intuitive înscriindu-le aici pe: demonstrația, observarea, modelarea. Un alt criteriu folosit pentru împărțirea metodelor a fost gradul de participare a elevului în acțiunea propriei instruiri. Astfel, au fost delimitate metode expozitive, pe de o parte și metode active pe de altă parte. Metodele expozitive, adică cele folosite de către educator, unde elevul este doar receptor, includ expunerea, toate celelalte cuprinzând o doză mai mare sau mai mică de participare a elevului. După opinia unor autori americani există o opoziție dintre învățarea prin receptare și învățarea prin descoperire. După opinia acestora, elevul se poate afla în postura de receptor sau investigator, în cadrul fiecărei metode în proporții variabile.

Învățarea prin receptare Învățarea prin descoperire

Clasificarea cea mai elaborată, în perimetrul psihopedagogiei românești, îi aparține lui I. Cerghit (1997) și are drept criteriu principalul izvor al învățării. Autorul identifică trei categorii de metode:

I. metode de comunicare și dobândirea valorilor socia-culturale;

II. metode de explorare sistematică a realității obiective;

III. metode fundamentate pe acțiune (practica).

Fiecare dintre cele trei mari categorii includ mai multe metode, astfel:

Categoria I:

1. Metode de comunicare orală: – metode expozitive (narațiunea, descrierea, explicația, demonstrația, prelegerea etc…) – metode interogative (conversația euristică, discuțiile, brainstorming-ul) – metode de instruire prin problematizare (învățarea prin rezolvarea de situații problemă);

2. metode de comunicare scrisă (analiza pe text, informarea și documentarea);

3. metode de comunicare oral-vizuală (instruirea prin film, televiziune, cu ajutorul tehnologiei moderne);

4. metode de comunicare interioară (reflecția personală, experimentul mintal)

Categoria II:

1. metode de explorare directă a realității (observarea sistematică, studiul de caz, efectuarea unor anchete, efectuarea unor monografii);

2. metode de explorare indirectă a realității (demonstrația, modelarea);

Categoria III.

1. metode de acțiune efectivă, reală sau autentică (exercițiul, lucrări practice, elaborarea de proiecte);

2. metode de acțiune simulată sau fictivă (jocurile didactice, jocurile de simulare, învățarea dramatizată);

Categoria IV.

Metode de raționalizare a conținuturilor și operațiilor de predare-învățare în care intră metodele algoritmice, instruirea programată, instruirea asistată la calculator etc.

Gh. Tănasă relizează o altă împărțire a metodelor de predare-învățare:

a) în funcție de psihologia celui care învață (obiectivele și conținutul învățării pune elevul în situații psihologice diferite de participare):

1. metode participative;

2. metode neparticipative.

b) în funcție de obietivele operaționale și de conținutul învățării metodele pot fi:

1. metode informaționale;

2. metode formative.

A.I. Exemplificarea metodelor didactice tradiționale și moderne

1.Metode de predare – învățare considerate considerate tradiționale

Povestirea, este o formă de expunere cu caracter narativ și descriptiv a dinamicii, frumuseței și dramatismului faptelor istorice, în mod clar, logic, accesibil, gradat, captivant, convingător, expresiv, cu rezonanțe afective, fără să se abată de la adevărul istoric.

Explicația, este forma expunerii care pune în mișcare operațiile gândirii logice în reconstituirea și explicarea faptelor istorice, dezvăluind adevărul pe baza unei argumentații deductive. Explicația se adresează mai mult gândirii și mai puțin afectivității.

Prelegerea, este o formă de expunere neântreruptă, bine organizată și sistematizată a unei teme din programa de istorie, cu caracter mai amplu, folosită cu precădere în ultimile clase liciale, la universitate, la cursurile de perfecționare, în timp de una sau mai multe ore. Prelegerea începe cu prezentarea titlului temei, cu reliefarea importanței cunoațterii ei teoretice și practice, cu precizarea planului problemelor ce urmează a fi analizate.

Conversația didactică, este metoda de învățământ ce constă din valorificarea didactică a întrebărilor și răspunsurilor. Aceasta este o metodă verbală ca și expunerea. Poate fi împărțită în conversație euristică și conversație examinatorie.

Metoda demonstrației, toate lucrările de didactică leagă numele demonstrației de același verb latin demonstro-demonstrare, cu sensul de a arăta, a înfățișa, el are sensul de a dovedi, dar care nu intră în discuție aici. Metoda de predare – învățare, în cadrul căreia mesajul de transimis către elev se cuprinde într-un obiect concret, o acțiune concretă sau substitutele lor.

Lucrul cu manualul, este o definiție cu totul provizorie a acestei metode și ar suna asfel: este o metodă didactică în cadrul căreia învățarea are ca sursă esențială și ca instrument de formare a elevului cartea școlară sau alte surse similare. Lectura este o materie – instrument, de care fiecare se servește o viață întreagă.

Învățarea prin descoperire, este o metodă activă de instruire prin intermediul căreia elevii asimilează anumite cunoștințe și informații printr-un efort personal cu condiția ca, anterior, cadrul didactic să fi reflectat asupra situației de instruire în care urmează să fie implicați elevii.

Deși metoda este denumită învățare prin descoperire nu se poate trage concluzia că, prin utilizarea acestei metode, alevii ajung să facă descoperiri efective, deoarece ei descoperă lucruri noi numai cu raportare la experiența personală și nu la o anumită comunitate științifică. Cu toate acestea, învățarea prin descoperire este o metodă de învățământ extrem de eficientă, iar lucrul acesta se datorează potențialului formativ de care dispune, de unde și randamentul ei mare indiferent de categoria de subiecți care face obiectul activității de instruire, metoda putând fi utilizată la toate ciclurile de învățământ, inclusiv în instruirea adulților.

Problematizarea, este o altă metodă activă de instruire care se află într-o evidentă relație de similaritate cu metoda învățării prin descoperire cu care, de altfel, și partajează o serie de avantaje pe care cadrele didactice trebuie să le cunoască bine daca doresc s-o utilizeze eficient în anumite contexte de instruire.

Algoritmizarea, este o metodă activă de instruirecare întotdeauna este prezentă în manualele de didactică sau în tratatele de pedagogie alături de euristică, o altă metodă activă iar lucrul acesta este ușor explicabil deoarece fiecare din cele două metode poate fi înțeleasă mai bine dacă se face referire sau trimitere la cealaltă. În esență această metodă își propune utilizarea algoritmilor.

Instruirea programată, este de asemenea o metodă activă de învățământ și are drept notă definitorie faptul că dobândirea unor achiziții se face prin intermediul (sau prin parcurgerea) unor programe de instruire elaborate special în atingerea acestui obiectiv.

Ca și alte metode de învățământ, instruirea programată este fundamentată pe o serie de constatări de natură psihologică, care s-au realizat în perimetrul psihologiei mai ales ca urmare a efectuării unor experimente de laborator, ce-i drept, mai ales pe animale. Ca notă generală, cunoscutul psiholog american B. F. Skinner, în urma unor experimente de laborator ajunge la concluzia că se învață mult mai ușor în cazul în care comportamentele dezirabile sunt confirmate, iar cele indezirabile sunt infirmate; altfel spus, dacă se dorește formarea anumitor comportamente la elevi, atunci acestea trebuie confirmate, iar dacă alte comportamente se deoarece a fi înlăturate, atunci acestea trebuie infirmate. Această concepție a sa despre instruire apare pregnant într-una din lucrările sale, iar citatul ales este destul de semnificativ din moment ce autorul consideră că aplicarea condiționării operante în educație este simplă și directă. Instruirea este aranjarea raporturilor de întăriri prin care elevii învață. În mediul lor natural ei învață fără aranjare. Dimpotrivă, prin intermediul dascălilor, punând la punct raporturi speciale, elevii dobândesc comportamente într-o manieră accelerată care altfel nu s-ar fi învățat decât lent sau ei învață comportamente care altfel nu s-ar fi produs niciodată.

Modelarea, ca metodă de instruire, este calea sau modalitatea prin intermediul căreia dobândirea cunoștințelor și informațiilor de către elevi se face cu ajutorul sau prin utilizarea modelelor.

La rândul său modelul – dacă se pune problema definirii lui – reprezintă un sistem ideal sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate, prin analogie, proprietățile și transformările unui alt sistem mai complex. La fel, referindu-se la efectele modelării, la consecințele sale asupra dezvoltării cognitive a elevilor, I. Cerghit consemnează: Caracterul reflectoriu al modelelor, valoarea lor cognitivă, atribuie acestora însemnate virtuți operaționale, în sensul că ele oferă examinării elevilor un material mai maniabil; elementele incluse în structura unui model se pot manevra cu ușurință, sunt variabile și supuse controlului. În felul acesta, întregul material devine mai accesibil puterii lor de analiză și de explorare activă, de transformare a obectivelor și fenomenelor până la sesizarea esenței acestora.

Studiul de caz, este o metodă activă care se soldează cu efecte formative deosebite dacă este utilizată corespunzător, metoda a fost lansată în Statele Unite ale Americii la Universitatea Harvard cu scopul vădit de a apropia în mai mare măsură cursanții de problemele concrete ale societății și ale existenței.

Ca notă generală, prin utilizarea acestei metode, elevii, studenții, sau alte categorii de cursanți au posibilitatea să asimileze o cantitate apreciabilă de cunoștințe și informații prin analizarea unor cazuri care sunt selectate dintr-un anumit perimetru al existenței și care pot concretiza o situație, un fenomen sau proces, o anumită evoluție în timp etc.

2.Metode didactice activ – participative

Metoda didactică este calea de urmat de către elevi și cadrul didactic pentru atingerea unor obiective, este o practică raționalizată, validată științific ce servește ca instrument pentru transformarea și ameliorarea naturii umane. Ea constituie parte a ansamblului condițiilor externe ale învățării și simultan cu dezvoltarea societății umane se impune și optimizarea

metodelor de învățământ pentru sporirea eficienței lor educaționale.

Prezentăm mai jos câteva dintre metodele gândirii critice:

1. Brainstormingul- este una dintre cele mai cunoscute modalități de a genera idei noi, metodă de stimulare a creativității bazată pe două principii:

– cantitatea determină calitatea

– anularea judecării ideilor celorlalți

iar regulile de bază vizează stimularea unei producții cât mai mari de idei, preluarea și fructificarea prin ajustări și asociații libere ale ideilor emise de alții, suspendarea oricărui gen de critică, manifestarea liberă a imaginației.

2.Tehnica Gândiți/Lucrați în perechi/Comunicați – presupune o activitate de învățare prin colaborare parcurgând următorii pași:

– fiecare elev dintr-o pereche scrie despre un anumit subiect

– cei doi parteneri își citesc reciproc răspunsurile și convin asupra unuia comun

– profesorul pune două – trei perechi să rezume conținutul discuțiilor și concluziile la care au ajuns partenerii de comun acord.

3.Termenii cheie inițiali – tehnică ce stimulează reactualizarea unor cunoștințe anterioare,creând motivație pentru activitate. Profesorul alege 4-5 termeni cheie pe care îi scrie pe tablă. Timp de 4-5 minute elevii discută despre relația ce există între aceștia. Tehnica este utilizată în fazele de evocare și realizare a sensului,iar sub forma termenilor cheie revizuiți și în faza de reflecție.

4.Tehnica Știu/ Vreau să știu/ Am învățat- presupune o procedură simplă:

– elevii inventariază individual, prin discuții în perechi sau în grup, ideile pe care consideră că le dețin despre tema investigației ce va urma; notează aceste idei într-un tabel la rubrica „Știu”.

– notează ideile despre care au îndoieli la rubrica „Vreau să știu”.

– după învățarea noilor cunoștințe, în faza de realizare a sensului, inventariază noile idei în rubrica „Am învățat”.

5.Tehnica ciorchinelui- încurajează elevii să gândească liber și deschis. Este o tehnică de căutare a căilor de acces spre propriile cunoștințe pentru a înțelege un anumit conținut. Pași :

– se scrie un cuvânt sau o propoziție nucleu în mijlocul tablei sau a foii de caiet

– se scriu cuvinte sau sintagme ce vin în minte în legătură cu tema

– se stabilesc legăturile dintre idei.

Reguli de bază:

– scrieți tot ce vă trece prin minte în legătură cu tema

– nu judecați ideile, ci doar notați-le

– nu vă opriți până nu epuizați ideile sau până nu expiră timpul alocat

– nu limitați nici numărul ideilor, nici fluxul legăturilor dintre ele.

6. Metoda SINELG(sistemul interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii și a gândirii) – menține implicarea activă a gândirii elevilor în citirea unui text și observarea gradului de înțelegere. Mai întâi li se cere elevilor să noteze tot ceea ce cred că știu despre tema ce va fi prezentată în text; ideile sunt inventariate și scrise pe tablă. Pentru a direcționa gândirea elevilor profesorul pune anumite întrebări. Elevii sunt invitați să citească textul cu atenție și să facă pe marginea lui semne având anumite semnificații:

„√” pentru idei care confirmă ceea ce știau deja

„-„ pentru informații citite care contrazic sau sunt diferite de ceea ce știau deja

„+” informația citită este nouă

„?” idei confuze, neclare sau despre care doresc să știe mai multe.

Pentru a observa ideile textului și gradul de înțelegere a acestora se recomandă realizarea unui tabel cu patru coloane corespunzătoare semnelor utilizate.

7. Metoda Mozaic – promovează învățarea prin cooperare și colaborare și presupune următorii pași:

– construirea grupurilor inițiale formate din 4-5 elevi

– profesorul împarte textul în atâtea părți câte grupuri de lucru s-au constituit

– se formează grupuri de „experți” ce vor rezolva sarcina de lucru – a studia o parte de text, a înțelege și a preda-o altor colegi.

– se revine în grupurile inițiale și se predă conținutul pregătit celorlalți.

8. Jurnalul cu dublă intrare – se folosește pentru a determina la elevi corelarea noilor informații cu experiența personală și reflectarea la semnificația pe care o are un conținut informațional pentru fiecare dintre ei.

– elevii citesc cu atenție un text

– fiecare alege un pasaj care l-a impresionat

– in partea stângă a paginii de caiet scrie pasajul, iar în dreapta comentarii personale

– fiecare trebuie să răspundă la întrebări adresate de ceilalți.

9. Cubul – constă în :

– elevii citesc un text sau realizează o investigație pe o temă dată ( individual, în perechi sau în grup)

– li se pune la dispoziție un cub din hârtie pe fețele căruia să noteze idei conform instrucțiunilor de tipul:

Descrie !

Compară !

Asociază !

Analizează !

Aplică !

Argumentează pro și contra !

A.II.Avantajele și dezavantajele utilizării metodelor tradiționale sau a celor moderne

B.Considerații generale privind disciplinele opționale

Termenul de curriculum, tot mai frecvent întâlnit în literatura de specialitate, cunoaște un evantai de conotații. Definirea sau caracterizarea lui întâmpină multe dificultăți. Ele se datorează, îndeosebi, extensiunii variabile a sferei fenomenelor pe care le include. Definițiile pe care le voi enumera din multele posibile, sunt edificatoare, din acest punct de vedere: el, curriculum, cuprinde definiția obiectivelor învățământului, conținuturile, metodele (inclusiv evaluarea), mijloacele (inclusiv manualele) și dispozițiile privitoare la formarea adecvată a educatorilor. Termenul de curriculum are astăzi o foarte mare răspândire, el fiind purtătorul unei concepții noi despre selecționarea și organizarea învățării într-o anumită clasă, pentru un anumit număr de discipline sau pentru un anumit model. În sens restrâns funcția curriculumului este cea a specificării conținuturilor.

Proiectarea conținutului procesului de învățământ se realizează în funcție de două coordonate fundamentale:

valorificarea cuantumului informațional pe care ni-l oferă memoria socială, respectiv datele și descoperirile condensate în întreaga paletă de domenii ale creației umane universale și naționale;

asigurarea stimulării și dezvoltării potențialului și capacităților creative ale celor angrenați în procesul de învățământ.

Aplicarea planurilor-cadru în școli și transformarea acestora în scheme orare concrete, specifice, presupune o succesiune de operații manageriale care vizează interacțiunea și cooperarea între școli, elevi, părinți, autorități locale, rezultatul acestui complex de acțiuni fiind curriculumul la decizia școlii. Conform legislației în vigoare fiecare școală elaborează în acest scop un proiect curricular al școlii, în care stabilește și filiera profilurilor și specializările pe care dorește să le ofere sau să le dezvolte. Acest proiect se menține în limitele referențialității și orientărilor de principiu ale școlii, stabilite în proiectul de dezvoltare instituțională. Proiectul curricular al școlii se conturează treptat în urma consultărilor și dezbaterilor cu întregul personal didactic al școlii și fiind o problemă de specialitate este elaborat de Consiliu pentru Curriculum, care cuprinde șefii comisiilor metodice de specialitate și este un organism decizional coordonat de consiliul de administrație al școlii și de directorul unității având atribuții ulterioare în ceea ce se cheamă dezvoltare și diversificare curriculară la nivel de școală în anul următor.

Proiectul curricular al școlii rezultat, trebuie să fie realist, să cuprindă rezultatul negocierilor cu autoritățile locale care cunosc situația socio–economică a județului, orașului, comunei au o imagine asupra dezvoltării ulterioare a zonei și pot estima care vor fi nevoile pieței de muncă, interesele agenților economici astfel încât să se poată realiza integrarea optimă a tinerilor în societatea adulților. Dacă autoritatea locală are interese și nevoi vizând sprijinirea unui domeniu al activității socio-economice (ex. agroturism pentru zonele montane, protecția mediului înconjurător pentru zonele intens industrializate și cu surse majore de poluare, tradiții populare pentru zonele rurale izolate) atunci aceasta poate solicita școlilor de pe aria sa de gestiunare administrativă cuprinderea unei/unor discipline cu un conținut științific. Această ofertă specifică unei arii teritorial-administrative și care este cuprinsă în oferta tuturor unităților de învățământ cu aceeași propunere reprezintă curriculum local.

Prin proiectul curricular al școlii, elaborat de Comisia pentru Curriculum, școala își poate construi propria identitate și poate informa comunitatea căreia i se adresează, care este tipul de formare și educare pe care îl oferă și care sunt avantajele frecventării școlii respective.

Curriculum-ul la decizia școlii se poate realiza în următoarele moduri:

Curriculum extins – școala urmează sugestiile oferite de autoritatea centrală;

Curriculum aprofundat – școala aprofundează zona curriculum-ului de bază, dezvoltarea unor teme (capitole din conținuturile prevăzute de programele școlare, dacă această dezvoltare răspunde nevoilor reale ale elevilor).

Curriculum elaborat de școală – școala proiectează și construiește în zona trans- și interdisciplinară.

Opționalul deschide noi perspective creativității la nivelul practicii școlare învățătorilor sau profesorilor. Profesorul devine regizorul întregii activități, el orientându-și proiectarea pornind de la obiective clar definite pe care le va urmări pe toată durata desfășurării opționalului, sprijinindu-se pe vehicularea unor conținuturi accsesibile elevului, conținuturi construite de către elev prin aplicarea unor strategii didactice centrate pe nevoile, interesele, deprinderile și abilitățile existente/așteptate.

Opționalul poate fi:

opțional la nivelul disciplinei care cuprinde:

activități, module, teme care nu fac parte din programele școlare propuse de autoritatea centrală;

disciplină care nu este prevăzută pentru o anumită clasă sau ciclu curricular;

opțional la nivelul ariei curriculare care cuprinde:

o temă interdisciplinară care explică cel puțin două discipline dintr-o arie;

obiectivele de referință ale noii teme vor respecta obiectivele cadru ale fiecărei discipline componente;

opțional la nivelul mai multor arii curriculare, cuprinde:

o temă proiectată pornind de la un obiectiv transdisciplinar sau interdisciplinar;

conținuturile opționale rezultă din intersectarea unor segmente de discipline care aparțin ariilor curriculare diferite.

Aplicarea planurilor-cadru pentru toate nivelurile de școlarizare permite decongestionarea și flexibilizarea programului școlar prin:

creșterea progresivă în funcție de vârstă a predării disciplinelor și activităților cuprinse în curriculum la decizia școlii, care permite elevilor să-și dezvolte abilități și deprinderi pe acele arii curriculare care reprezintă interesul său major;

renunțarea la caracterul excesiv teoretizant al programelor și manualelor simultan cu creșterea caracterului aplicativ al cunoștințelor și activităților;

atingerea obiectivelor în și prin activitățile desfășurate în clasă;

stimularea motivației elevilor pentru învățare;

creșterea responsabilității elevilor și a școlii pentru calitatea și finalitățile procesului de educație în școală.

Opționalul deschide noi perspective creativității la nivelul practicii școlare, cadrul didactic devenind astfel conceptor de curriculum, el orientându-și proiectarea didactică pornind de la obiective clar definite pe care le va urmări pe toată durata desfășurării opționalului, sprijinindu-se pe conținuturi accesibile elevilor, conținuturi construite de către elevi prin aplicarea unor strategii didactice centrate pe nevoile, interesele, deprinderile și abilitățile existente sau așteptate.

La disciplinele opționale se pot utiliza preponderent modalități alternative de învățare în care demersul didactic se focalizează pe elev, care devine coparticipant la actul educațional, combinate cu folosirea de mijloace didactice moderne, de actualitate. Limbajul de specialitate trebuie adaptat și corelat cu experiența și capacitățile de învățare, iar încurajarea spiritului de inițiativă și a creativității elevilor va conduce la antrenarea lor permanentă în derularea demersului didactic.

Am elaborat două opționale la nivelul disciplinei, aprofundate în cadrul cărora am utilizat atât metodele clasice, cât și pe cele moderne. În cadrul opționalului Monarhia absolutistă în Europa elevii și-au putut forma o opinie cu privire la formele monarhiei absolutiste în principalele state europene în care a atins apogeul.

Opționalul Rusia de la războaiele cu Napoleon la țarul Nicolae al II-lea și-a propus parcurgerea unei părți importante a istoriei Imperiului Rus cu o prezentare originală din perspectiva istoricilor ruși. Am utilizat metode tradiționale pentru o mai bună aprofundare a informațiilor, dar și metode moderne pentru o implicare a elevilor în activitățile de învățare propuse.

B.I.Proiectarea opționalului Monarhia absolutistă în Europa

B.I. 1 Argumentarea

Regii au mai multă nevoie de sfatul înțelepților, decât au aceștia de favoarea regilor.

(Saadi).

Monarhia absolutistă a reprezentat modalitatea de conducere a stateleor europene în secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea. Regii sau împărații au preluat treptat controlul instituțiilor statului care se dezvoltaseră în jurul lor. Instituția monarhiei a devenit națională și puterea ei a crescut.

Regele este uns al lui Dumnezeu, este reprezentantul Domnului pe pământ și are aprobarea acestuia să conducă cum dorește, fără a da socoteală nimănui. Puterea regelui este nemărginită, nici o altă instituție sau persoană nu îl poate opri.

Puterea monarhică a însemnat pentru pe de altă parte centralizarea statelor. Aceste s-au organizat în jurul unei case regale și astfel au reușit să se constituie ca stat și să se dezvolte. Trepat transformările în structura statului au făcut ca vechile instituții reprezentative – adunări ale Stărilor – să aibă puteri din ce în ce mai limitate. Cu toate acestea crește importanța consiliului regal, format din conducătorii marilor familii feudale, dar și a bisericii care sprijină monarhia indiferent de apartenență romano-catolică sau protestantă. Dacă nu sprijină monarhia, atunci este supusă acesteia și devine un intrument de propagandă ca în cazul bisericii ortodoxe din Rusia lui Petru cel Mare.

Acest opțional înglobează manifestările monarhiei absolutiste în Anglia, Spania, Franța și Rusia. Alegerea acestui opțional a fost rezultatul unui sondaj în rândul elevilor care a demonstrat faptul că doresc să dețină mai multe informații cu privire la regi și regine, la stilul de conducere și la jocurile de culise mai puțin cunoscute.

Știu că am corpul unei femei slabe, dar am inima și cutezanța unui rege, a unui rege al Angliei. (Regina Elisabeta I)

B.I. 2 Competențe generale

Utilizarea adecvată a limbajului de specialitate;

Înțelegerea și reprezentarea timpului și a spațiului în istorie;

Investigarea și interpretarea faptelor și a proceselor istorice;

Stimularea curiozității pentru studiul istoriei și dezvoltarea atitudinilor pozitive față de sine și față de ceilalți.

B.I. 3 Competențele specifice și exemple de activități de învățare

Înțelegerea și utilizarea adecvată a limbajului de specialitate

II. Înțelegerea și reprezentarea timpului și a spațiului în istorie

III. Investigarea și interpretarea faptelor și a proceselor istorice

IV. Stimularea curiozității pentru studiul istoriei și dezvoltarea atitudinilor pozitive față de sine și față de ceilalți

V A L O R I Ș I A T I T U D I N I

Competențele generale și specifice care trebuie formate prin procesul de predare-învățare a opționalului au la bază și promovează următoarele valori și atitudini:

1. Înțelegerea,acceptarea și respectarea diversității etnice,religioase și culturale;

2. Consecvență comportamentală în raport cu un set de valori asumate;

3. Aprecierea demnității umane;

4. Gândire critică ți flexibilă;

5.Conștientizarea impactului oricărei forme de discriminare instituțională și non-instituțională

7. Stimularea interesului pentru lectură și cercetarea surselor istorice;

8. Acceptarea reprezentărilor multiple asupra istoriei, culturii, vieții sociale

9. Relaționarea pozitivă cu ceilalți

C O M P E T E N Ț E D E E V A L U A R E

1. Utilizarea vocabularului și a informației în comunicarea orală sau scrisă

1.1. Construirea unor explicații și argumente intra- și multidisciplinare cu privire la

evenimente și procese istorice

1.2. Formularea de argumente referitoare la un subiect istoric

1.3. Folosirea limbajului adecvat în cadrul unei prezentări scrise

1.4. Evidențierea relației cauză-efect într-o succesiune de evenimente sau procese

istorice

2. Dezvoltarea comportamentului civic prin exersarea deprinderilor sociale

2.1. Extragerea informației esențiale dintr-un mesaj

2.2. Recunoașterea continuității,schimbării și a cauzalității în evoluția socială

3. Formarea imaginii pozitive despre sine și despre ceilalți

3.1. Analiza deversității sociale, culturale și de civilizație în istorie pornind de la

sursele istorice

3.2. Compararea opiniilor, valorilor, motivelor care i-au mobilizat pe indivizi în istorie

cu propriile lor opinii, valori, motive

3.3. Identificarea conflictelor valorice din societate și a modalităților de soluționare

constructivă a acestora, prin recunoașterea și acceptarea diferențelor dintre oameni

4. Sensibilizarea față de valorile estetice ale culturii

4.1. Descoperirea în sursele de informare a perspectivelor multiple asupra

evenimentelor și proceselor istorice

4.2. Aprecierea diferitelor perspective de gândire și de acțiune

5 Utilizarea surselor istorice, a metodelor și a tehnicilor adecvate istoriei pentru

rezolvarea de probleme

5.1.Utilizarea adecvată a coordonatelor temporale și spațiale relative la un subiect

istoric

5.2. Selectarea și comentarea surselor istorice pentru a susține/combate un punct de

vedere

5.3. Realizarea de conexiuni între informațiile oferite de sursele istorice și contextul

vieții cotidiene

5.4. Construirea de sinteze tematice

B.I. 4 Conținuturile învățării

Introducere în studiul disciplinei opționale: Monarhia absolutistă în Europa

Termeni istorici, concepte, probleme de atins:

– monarhie absolutistă, monarhie constituțională, separarea puterilor în stat, drepturile omului, dinastie, centralizare politică;

Conținuturi:

Trăsături generale ale absolutismului monarhic

Monarhul și atribuțiile sale

Dinastia Habsburgilor

Termeni istorici, concepte, probleme de atins:

-cortesuri, inchiziția, Invincibila Armada, apărător al creștinătății

Conținuturi:

Carol Quintul, regele Spaniei și împăratul Germaniei

Filip al II-lea

Contrareforma și Inchiziția spaniolă

3. Dinastia Bourbonilor

Termeni istorici, concepte, probleme de atins:

– fronde, Regele Soare, Palatul de la Versailles, Adunarea Stărilor Generale,

Conținuturi:

Ludovic al XIII-lea

Ludovic al XIV-lea, Regel Soare

Civilizație și cultură în Franța – Palatul de la Versailles

4. Dinastia Tudorilor

Termeni istorici, concepte, probleme de atins:

-colonie, veto, religie anglicană,

Conținuturi:

Henric al VIII-lea

Elisabeta I

Religia anglicană

5. Dinastia Romanovilor

Termeni istorici, concepte, probleme de atins:

– țar, ucaz, Ermitaj, Marea Ambasadă, Zemski Sobor,

Petru cel Mare

Ecaterina II

Cultură și civilizație în Rusia absolutistă

6. Impactul monarhiei absolutiste asupra dezvoltării civilizației europene

Conținuturi:

Impactul monarhiei absolutiste asupra dezvoltării civilizației europene

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: . Introducere în studiul disciplinei opționale: Monarhia absolutistă în Europa

Nr de ore alocate 2 h

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Dinastia Habsburgilor

Nr de ore alocate: 6h

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Dinastia Bourbonilor

Nr de ore alocate 6 h

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Dinastia Tudorilor

Nr de ore alocate 6h

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Dinastia Romanovilor

Nr de ore alocate 6h

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Impactul monarhiei absolutiste asupra dezvoltării civilizației europene

Nr de ore alocate 2h

PROIECT DE LECȚIE

DATA:

PROFESOR:

DISCIPLINA: Opționalul: Monarhia absolutistă în Europa

ARIA CURRICULARĂ: „Om și societate”

CLASA:

TEMA: Petru cel Mare

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Dinastia Romanovilor

TIPUL LECȚIEI: mixta

TIMP: 50 minute

MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT: tabla , creta, fișe de lectură,fișă de evaluare, imagini

Bibliografie:

1.Suport de curs

2. Ștefan Păun, Didactica istoriei, Ed. Corint, București, 2007.

3. Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusie, Traducere de Areta Voroniuc. Ediție îngrijită, note și postfață de Mihai Cojocariu, Institutul European (col. Sinteze 48), Iași, 2001

4. John Swift, Petru cel Mare, Editura All, 2003

5. Martyn Rady, Țarii, Rusia , Polonia și Ucraina, Editura ALL, București, 2001.

COMPETENȚE SPECIFICE:- formarea de priceperi și deprinderi în vederea dobândirii de noi cunoștințe referitoare la monarhia absolutistă;

– localizarea în timp și plasarea în spațiu a faptelor istorice pe baza surselor istorice;

– utilizarea termenilor istorici specifici în diferite situații de comunicare scrisă sau orală;

– stabilirea relației de cauzalitate pentru un fapt istoric în surse istorice date;

– utilizarea surselor istorice pentru susținerea unui punct de vedere

COMPETENȚE OPERAȚIONALE:

C 1 – definirea noțiunile de: țar, ucaz, Marea Ambasadă, Zemski Sobor;

C 2 – identificarea principalelor carateristici ale politicii interne a lui Petru cel Mare ;

C 3 – caracterizarea lui Petru cel Mare ca țar al Rusiei;

C 4 – dezvoltarea capacității de a coopera și comunica în grupe de câte cinci-șase colegi.

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode:învățarea prin descoperire, conversația, explicația, Metoda SINELG,;

Formă de organizare: activitate frontală, individuală și pe grupe.

EVALUARE: ce dovezi există că elevii au învățat lecția?

de conținut: – răspunsurile la întrebări ți rezolvarea cerințelor existente pe fișa de lucru cu ajutorul profesorului prin activitate grupală: 6 elevi în fiecare grupă;

de utilizare a operațiilor gândirii: efectuarea comparațiilor, analiza textului din fișa de lectură, sintetizarea informațiilor, argumentarea răspunsurilor;

evaluarea realizată de profesor: observarea sistematică, stimularea participării elevilor la demersul didactic, deschiderea spre dialog atât între elevi cât și între elevi și profesor, analiza răspunsurilor, aprecierea răspunsurilor corecte, notarea elevilor la sfârșitul orei.

FIȘA DE LUCRU 1

Este foarte înalt cu trăsături fine și cu o figură foarte nobilă. Are o mare voiciune a minții, având gata oricând replica potrivită. Dar, având în vedere toate calitățile cu care l-a înzestrat natura, ar fi fost de așteptat ca manierele sale să fie mai puțin rustice…Era foarte vesel, foarte comunicativ și am reușit să stabilim o mare prietenie…Ne-a spus că lucrează el însuși la construirea de corăbii, ne-a arătat mâinile și ne-a făcut să atingem bătăturile datorate muncii manuale…este un om extraordinar. Este imposibil de descris sau măcar să își faci o idee despre el… Are o inimă bună și sentimente extraordinar de nobile. Trebuie să vă spun că nu s-a îmbătat în prezența noastră, dar imediat după ce am plecat, oamenii lui au depășit cu mult măsura.

Prințesa Sofia de Hanovra

FIȘA DE LUCRU 2

Este un om cu o fire foarte aprinsă, ușor influențabil, și foarte brutal când îl cuprinde mânia. Este pradă unor mișcări convulsive în tot corpul, și se pare că și capul îi este afectat de ele. Nu este lipsit de competență, și are mai multe cunoștințe decât te-ai aștepta de la educația sa, care a fost foarte precară; o lipsă de judecată și o instabilitate a firii apar la el prea des și într-un chip prea vădit. Are înclinații spre mecanică, și pare făcut să fie mai degrabă dulgher de corăbi decât mare prinț. Aceasta a fost învățătura și practica sa de căpătâi câtă vreme a stat aici. A lucrat mult cu propriile mâini, și i-a pus pe toți cei din jurul lui să facă modele de corăbii…Era cu adevărat decis să încurajeze studiul și să-și șlefuiască oamenii trimitându-i pe unii dintre ei să călătorească în alte țări și să-i cheme pe străini să vină să trăiască printre ei…După ce l-am văzut, n-am putut decât să admir profunzimea providenței dumnezeiești, care a ridicat un om atât de furios la o autoritate aât de absolută asupra unei părți atât de mari a lumii.

Episcopul Salisburz

FIȘA DE LUCRU 3

Rusia, înainte de Petru era obligată să importe pânze și parâme pentru corăbii, produse în străinătate din propria cânepă. Pentru a remedia această situație, țarul a înființat manufacturi pentru pânze și parâme…și pentru ca nimic să nu lipsească în această încercare de a-și dezvolta țara, au fost aduși mineri din Ungaria și Saxonia care au descoperit tot felul de zăcăminte metalifere…era uimitor să vezi atât de multe lucruri realizate și puse în practică de o singură persoană, fără sfatul și ajutorul nimănui.

Peter Bruce, un observator al vremii

FIȘA DE LUCRU 4

Da, Petru cel mare a făsut multe pentru Rusia. Privești și nu-ți vine să crezi, tot adaugi și nu se mai termină. Nu putem închide ochii, nu putem face o mișcare în orice direcție, fără să-l întâlnim pretutindeni, acasă, pe străzi, în biserică, la școală, la tribunal, la regiment, la promenadă – mereu el, totdeauna el, în fiecare zi, fiecare clipă, la fiecare pas.

Ne trezim dimineața. Ce zi e astăzi? 1 ianuarie 1841 – Petru cel Mare ne-a ordonat să numărăm anii de la nașterea lui Hristos; Petru cel Mare ne-a ordonat să numărăm lunile începând cu ianuarie.

E timpul să ne îmbrăcăm – îmbrăcămintea noastră este făcută după moda stabilită de Petru I, uniforma noastră după modelul său. Stofa este țesută într-o fabrică pe care el a creat-o; lâna este tunsă de pe oile pe care el a început să le crească.

O carte ne atrage atenția – Petru cel Mare a introdus această scriere și el însusși a stabilit literele. Începi să o citești – acestă limbă a devenit o limbă scrisă, o limbă literară, pe vremea lui Petru I, înlocuind vechea limbă bisericească.

Se aduc ziarele – Petru cel Mare le-a introdus.

Trebuie să cumperi diferite lucruri – toate acestea de la fularul de mătase la talpa pantofilor, îți vor aminti de Petru cel Mare; unele au fost comandate de el, altele au fost introduse în uz sau îmbunătățite de le, aduse de vapoarele lui, în porturilr lui, pe canalele lui, pe drumurile lui.(…) Primești o gradație – după Tabela de ranguri a lui Petru cel Mare.Rangul îți oferă un statut social – așa a hotărât Petru cel Mare.

Trebuie să depui o plângere – Petru cel Mare a indicat forma ei. Aceasta va fi primită – în fața oglinzii dreptății a lui Petru cel Mare. Va fi rezolvată pe baza Regulamentului General. Vrei să călătorești în străinătate – după exemplul lui Petru cel Mare; vei fi bine primit – Petru cel Mare a plasat Rusia în rândul statelor europene și a început să insufle respect pentru ea; și așa mai departe, și mai departe, și așa mai departe.

Pogodin, istoric rus

FIȘĂ DE EVALUARE

DEFINIȚI TERMENII: țar…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Marea Ambasadă……………………………………………………………………………………………………………………………….

Ucaz……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Zemski Sobor………………………………………………………………………………………………………………………………………

NUMIȚI TREI REALIZĂRI ALE LUI PETRU CEL MARE ÎN POLITICA INTERNĂ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

NUMIȚI TREI TRĂSĂTURI DE CARACTER ALE ȚARULUI PETRU CEL MARE(având în vedere textele citite)………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

PREZENTARE PORTOFOLII

OPȚIONAL: Monarhia absolutistă în Europa

B.II. Proiectarea opționalului: Rusia de la războaiele cu Napoleon la Nicolae al II-lea

B.II. 1 Argumentarea

Dinastia Romanovilor a fascinat întotdeauna prin eleganță, hotărâre și mister. Rusia s-a dezvoltat de la Petru cel Mare și a intrat în rândul marilor puteri ale lumii. Pretențiile teritoriale și recunoasterea autorității în politica externă au reprezentat dezideratele poporului rus și ale conducătorilor săi. Țarul este mai presus de lege și hotărăște soarta rușilor, dar și pe cea a populațiilor vecine.

De la războaiele lui Napoleon și până la Nicolae al II-lea, Rusia domină politica externă a Europei, primind chiar titlul de jandarmul continentului. De-a lungul timpului se remarcă figura țarului Alexandru I, care îl înfruntă și îl învinge pe Napoleon. De asemenea, Nicolae I, țarul soldat care controlează relațiile cu populațiile vecine. Alexandru II, țarul care reușește înfrângerea Imperiului Otoman și confirmă supremația Imperiului Rus. Nu în cele din urmă, merită amintit țarul Nicolae al II-lea cu încercările sale de a menține dinastia Romanovilor la putere și asasinarea misterioasă a întregii familii țariste.

Acest opțional înglobează o mare parte a istoriei Rusiei Țariste, o istorie tumultoasă cu suișuri și coborâșuri, care a dus în cele din urmă la distrugerea unui sistem monarhic apreciat și detestat, în același timp de istoricii vremii.

Alegerea acestui opțional a fost rezultatul fascinației pe care elevii au manifestat-o față de monarhie și fața de Rusia, o țară cu o istorie mai puțin cunoscută publicului larg.

B.II. 2 Competențe generale

Utilizarea adecvată a limbajului de specialitate;

Înțelegerea și reprezentarea timpului și a spațiului în istorie;

Investigarea și interpretarea faptelor și a proceselor istorice;

Stimularea curiozității pentru studiul istoriei și dezvoltarea atitudinilor pozitive față de sine și față de ceilalți.

B.II. 3 Competențele specifice și exemple de activități de învățare

Înțelegerea și utilizarea adecvată a limbajului de specialitate

II. Înțelegerea și reprezentarea timpului și a spațiului în istorie

III. Investigarea și interpretarea faptelor și a proceselor istorice

IV. Stimularea curiozității pentru studiul istoriei și dezvoltarea atitudinilor pozitive față de sine și față de ceilalți

V A L O R I Ș I A T I T U D I N I

Competențele generale și specifice care trebuie formate prin procesul de predare-învățare a opționalului au la bază și promovează următoarele valori și atitudini:

1. Coerență și rigoare în gândire și acțiune;

2. Consecvență comportamentală în raport cu un set de valori asumate;

3. Asumarea diversității etnice, sociale, religioase și culturale;

4. Gândire critică și flexibilă;

5.Conștientizarea impactului oricărei forme de discriminare instituțională și non-instituțională

7. Stimularea interesului pentru lectură și cercetarea surselor istorice;

8. Acceptarea reprezentărilor multiple asupra istoriei, culturii, vieții sociale

9. Relaționarea pozitivă cu ceilalți

10. Înțelegerea,acceptarea și respectarea diversității etnice,religioase și culturale;

C O M P E T E N Ț E D E E V A L U A R E

1. Utilizarea vocabularului și a informației în comunicarea orală sau scrisă

1.1. Construirea unor explicații și argumente intra- și multidisciplinare cu privire la

evenimente și procese istorice

1.2. Formularea de argumente referitoare la un subiect istoric

1.3. Folosirea limbajului adecvat în cadrul unei prezentări scrise

1.4. Evidențierea relației cauză-efect într-o succesiune de evenimente sau procese

istorice

2. Dezvoltarea comportamentului civic prin exersarea deprinderilor sociale

2.1. Extragerea informației esențiale dintr-un mesaj

2.2. Recunoașterea continuității,schimbării și a cauzalității în evoluția socială

3. Formarea imaginii pozitive despre sine și despre ceilalți

3.1. Analiza deversității sociale, culturale și de civilizație în istorie pornind de la

sursele istorice

3.2. Compararea opiniilor, valorilor, motivelor care i-au mobilizat pe indivizi în istorie

cu propriile lor opinii, valori, motive

3.3. Identificarea conflictelor valorice din societate și a modalităților de soluționare

constructivă a acestora, prin recunoașterea și acceptarea diferențelor dintre oameni

4. Sensibilizarea față de valorile estetice ale culturii

4.1. Descoperirea în sursele de informare a perspectivelor multiple asupra

evenimentelor și proceselor istorice

4.2. Aprecierea diferitelor perspective de gândire și de acțiune

5 Utilizarea surselor istorice, a metodelor și a tehnicilor adecvate istoriei pentru

rezolvarea de probleme

5.1.Utilizarea adecvată a coordonatelor temporale și spațiale relative la un subiect

istoric

5.2. Selectarea și comentarea surselor istorice pentru a susține/combate un punct de

vedere

5.3. Realizarea de conexiuni între informațiile oferite de sursele istorice și contextul

vieții cotidiene

5.4. Construirea de sinteze tematice

B.II 4 Conținuturile învățării

Introducere în studiul disciplinei opționale: : Rusia de la războaiele cu Napoleon la Nicolae al II-lea

UNITATEA I: Rusia, jandarmul Europei

Conținuturi:

Rusia în timpul țarului Alexandru I

Campania lui Napoleon în Rusia

Lupta de la Borodino

Congresul de la Viena și Sfânta Alianță

UNITATEA II: Imperiul Rus și Problema Orientală

Conținuturi:

Nicolae I, țarul soldat

Războiul Crimeei

Participarea Rusiei la Congresul de la Paris

Rusia în timpul lui Alexandru al II-lea

Războiul ruso-turc 1877 – 1878

Congresul de la San- Stefano și Congresul de la Berlin

UNITATEA III: Sfârșitul dinastiei Romanovilor

Țarul Nicolae al II-lea

Anul 1917 asasinarea familiei țariste

UNITATEA IV: Cultura și civilizația rusă de la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea

Literatura și arta rusească

Arhitectura rusească

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Rusia, jandarmul Europei

Nr de ore alocate: 8 h

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Imperiul Rus și Problema Orientală

Nr de ore alocate: 12 h

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Sfârșitul dinastiei Romanovilor

Nr de ore alocate 5 h

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Cultura și civilizația rusă de la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea

Nr de ore alocate: 4 h

PREZENTARE PORTOFOLII

OPȚIONAL: Rusia de la războaiele cu Napoleon la Nicolae al II-lea

PROIECT DE LECȚIE

DATA:

PROFESOR: Violeta Bodolică

DISCIPLINA: opțional- Rusia de la războaiele cu Napoleon Bonaparte la țarul Nicolae al II-lea

ARIA CURRICULARĂ: „Om și societate”

CLASA:

TEMA: Rusia, jandarmul Europei

TIPUL LECȚIEI: recapitulare

TIMP: 50 minute

MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT: tabla , creta, fișe texte istorice, fișe întrebări

Bibliografie:

1.Suport de curs

2.Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusie, Traducere de Areta Voroniuc. Ediție îngrijită, note și postfață de Mihai Cojocariu, Institutul European (col. Sinteze 48), Iași, 2001

3. Russell Sherman, Rusia 1815-1881, Editura All, București, 2001

4. Dragu, Anca; Cristea, Sorin, Psihologie și pedagogie școlară, Ovidius University Press, Constanța, 2002;

5. Barna, A., Antohe, G., Curs de pedagogie. Teoria instruirii, curriculumului și evaluării, Editura Logos, Galați, 2001.

COMPETENȚE SPECIFICE: – Localizarea în timp și plasarea în spațiu a faptelor istorice din secolul al XIX-lea, pe baza surselor istorice;

– Stabilirea relației de cauzalitate pentru un fapt istoric din secolul al XIX-lea, în surse istorice date;

-Utilizarea termenilor istorici specifici secolului al XIX-lea, în diferite situații de comunicare scrisă sau orală

-Formarea de priceperi și deprinderi în vederea dobândirii de noi cunoștințe referitoare la Imperiul Rus;

– Utilizarea surselor istorice pentru susținerea unui punct de vedere.

COMPETENȚE OPERAȚIONALE:

Definirea termenilor: blocadă continentală, război, ;

Analizarea unor texte istorice cu privire la campania lui Napoleon Bonaparte în Rusia ;

Identificarea corespunzătoare a timpului și spațiului la care fac trimitere evenimentele;

Descoperirea unor noi informații istorice depre temă pornind de la textul istoric prezentat;

Analizarea evenimentelor istorice ale războiului ruso-francez;

Identificarea celor două tabere ale războiului;

Evidențierea cunoașterii principalelor evenimente prin răspunsurile date la întrebările probei doi;

Explicarea modalității în care războiul s-a încheiat;

Caracterizarea principalelor prevederi ale Congresului de Pace de la Viena;

Formularea unor întrebări pentru cei din echipa adversă.

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode:învățarea prin descoperire, conversația euristică, problematizarea, modelarea, brainstorming-ul, jocul, metoda interogării adversarului, învățarea prin cooperare (în grup), autoevaluarea

Formă de organizare: pe grupe

RECAPITULARE RUSIA, JANDARMUL EUROPEI

Probele

Interpretare text (10 min)

Răspunde la întrebare (7 min)

Profesorul întreabă (10 min)

Întreabă adversarul(12 min)

Grupele

Punctaje

FIȘĂ EVALUARE 1

Alianța lui Alexandru I și Napoleon a încetat să mai existe atunci când Franța considera Rusia ultimul obstacol major în calea dominației absolute asupra continentului. În 1812 aproximativ 420 000 au trecut granița rusească împreună cu Napoleon, ca să înfrunte doar 120 000 de soldați ruși, împărțiți în două armate separate, una comandată de prințul Michael Barclay de Tolly și cealaltă de prințul Piotr Bagration. Socotind întăririle ulterioare, un total de aproximativ 600 000 de ostași au invadat Rusia. În afară de numărul extrem de mare de soldați, armata lui Napoleon era cunoscută ca fiind invincibilă și ca având o conducere extrem de capabilă. Si totuși, nu toate avantajele erau de o singură parte.

Text adaptat după Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusie, Traducere de Areta Voroniuc. Ediție îngrijită, note și postfață de Mihai Cojocariu, Institutul European (col. Sinteze 48), Iași, 2001

FISĂ EVALUARE 2

Napoleon a avansat spre centrul Rusiei pe linia Vilna-Vitebsk-Smolensk, întocmai cum făcuse Carol al XII-lea cu un secol înainte. Rușii nu i-au putut opri pe invadatori și au pierdut câteva bătălii, dintre care una foarte sângeroasă de la Smolensk. Totuși, trupele rusești au cauzat inamicului pierderi considerabile, au scăpat din încercuirile repetate și au continuat să se opună avansării francezilor. Lângă Smolensk, cele două armate rusești au reușit să efectueze o joncțiune și să pună în fața inamicului un front unit. Sub presiunea opiniei publice, alarmată de continua avansare a francezilor, Alexandru I l-a numit pe prințul Mihail Kutuzov comandant suprem al armatelor rusești. Discipol al lui Suvorov și veteran al multor campanii, Kutuzov, în vârstă de 67 de ani, a aprobat tactica de retragere al lui Barclay de Tolly. Totuși, a simțit că este de datoria lui și a armatei sale să lupte până la ultima picătură de sânge înainte de a preda Moscova, cele două armate înfruntându-se într-o mare luptă, pe 7 septembrie, lângă satul Borodino, la 75 de mile de marea capitală rusă. Lupta de la Borodino nu a avut egal în istorie în ceea ce privește duritatea. Cu toate că, lupta a durat o singură zi pierderele au fost devastatoare, atât pentru unii cât și pentru alții. Armata franceză pierde printre zeci de generali și mii de ofițeri și pe însuși prințul Bagration. Kutuzov decide să se retragă în sud-estul Moscovei, iar pe 14 septembrie, Napoleon intră în Moscova.

Text adaptat după E.V.Tarle, 1812 god, Moscova, 1959 și Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusie, Institutul European, Iași, 2001

FISĂ DE EVALUARE 3

Înaintarea francezilor a fost rezultatul incapacității rușilor de a-i opri pe invadatori și a încăpățânării lui Napoleon de a cuceri Moscova, ceea ce el considera ca fiind esențial pentru victorie. Înfrângerea catastrofală a francezilor poate fi atribuită unui mare număr de factori: spiritului de luptă al armatei rusești, deciziilor înțelepte ale lui Kutuzov, greșelilor fundamentale ale lui Napoleon, deciziei lui Alexandru I de a continua războiul, iernii etc. Dar epuizarea mijloacelor de transport și de aprovizionare ale marii armate se numără printre cele mai importante cauze ale distrugerii ei. Mai mulți soldați ai lui Napoleon au murit de foame și de epidemii decât de frig, căci serviciile de aprovizionare nu au putut să funcționeze din cauza distanțelor enorme, a nesiguranței liniilor de comunicație și a proastei planificări, neputând să susțină, în general, efortul militar. În sfâșit, rebuie să remarcăm faptul că războiul din 1812 își merită din plin reputația în istoria rusă ca un război popular, patriotic.

Text adaptat după hosking Geoffrey, Rusia popor și imperiu 1552-1917, Polirom, 2001

CONCLUZII

Rusia, țara situată între două continente are o istorie fascinantă și enigmatică în același timp. De la Petru cel Mare și până la Nicolae al II-lea, Rusia a cunoscut apogeul de mărire devenind cel mai important imperiu din Europa de Est și cu pretenții în a dirija politica externă a întregului continent.

Petru cel Mare este considerat fondatorul dinastiei Romanovilor, a reușit să scoată Rusia din ignoranță și mizerie și să o aducă pe culmile puterii. Inteligent, muncitor și mai puțin diplomat, Petru construiește Rusia din temelii. Îi construiește o capitală, demnă de imperiul de mai târziu, organizează armata și marina și pune accentul pe educația rușilor de la ținuta vestimentară până la obținerea unei calificări. Petru reușește să aducă schimbarea în rândul unei populații cu o mentalitate înapoiată. Totul ar fi fost de prisos dacă urmașii săi nu ar fi continuat politica schimbării și modernizării. Ecaterina a II-a întărește puterea micilor proprietari și se preocupă în special de cultura rusă, dar și de cucerirea unor noi teritorii și de împărțirea Poloniei.

Bazele puterii Imperiului Rus au fost puse de Petru cel Mare și Ecaterina a II-a, dar extinderea sa și recunoașterea ca putere europeană nu ar fi fost posibilă fără urmași ca țarul Alexandru I și Nicolae I.

Alexandru I a încălcat blocada continentală impusă de Napoleon și la înfruntat pe acesta în timpul campaniei din 1812. Pentru prima dată un conducător european, în persoana lui Napoleon, cuteza să atace Marea Rusie. Un teritoriu greu de stăpânit, dar și de cucerit. Napoleon reușește multe victorii, dar nu pe cea mai importantă de la Borodino, unde rușii conduși de Kutuzov reușesc respingerea lui Napoleon. Acesta a fost începutul sfârșitului conducătorului francez care înspăimântase monarhii Europei. Imperiul Rus câștigă imaginea de invincibil și este numit jandarmul Europei.

Politica de mare putere este dusă și de țarul Nicolae I care își propune distrugerea omului bolnav al Europei , Imperiul Otoman. Țarul Nicolae I decedează înainte de a încheia conflictul cu otomanii. Cu toate că rușii pierd războiul Crimeei, aveau să se revanșeze prin distrugerea definitivă a otomanilor între 1877-1878.

Obiectivul lucrării este acela de a nu da uitării evenimentele petrecute în Rusia de la Petru cel Mare până la sfîrșitul dinastiei Romanovilor. De a explica elevilor evoluția acestui stat, expresie a monarhiei absolutiste și a puterii în Europa de Est. Acest obiectiv poate fi atins prin intermediul a două discipline opționale care dă elevilor posibilitatea, prin metodele activ-participative abordate, să își dezvolte gândirea critică, să elaboreze singuri judecăți de valoare asupra trecutului istoric.

În prima disciplină opțională, intitulată Monarhia absolutistă în Europa am urmărit încadrarea țarilor ruși în rândul monarhilor europeni. Petru cel Mare și Ecaterina a II-a au fost prezentați ca exponenți ai istoriei Rusiei, ca monarhi cu drepturi absolute asupra supușilor lor. Aceștia nu puteau fi evidențiați fără a prezenta și alți monarhi din alte colțuri ale Europei precum Franța, Spania sau Anglia.

În cel de-al doilea opțional intitulat Rusia de la războaiele cu Napoleon Bonaparte până la țarul Nicolae al II-lea, am cuprins demnii urmași ai lui Petru cel Mare Alexandru I și Nicolae I și eforturile lor de a face din Imperiul Rus cea mai mare putere a Europei. Opționalul a prezentat și rezolvarea de către ruși a Problemei orientale și cucerirea de noi teritorii. Dinastia Romanovilor avea însă să dispară de la conducerea Rusiei o dată cu asasianarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale. Venirea la conducere a lui Lenin, ieșirea Rusiei din primul război mondial, transformarea în stat socialist-comunist, toate acestea au făcut ca frumoasa pagină de istorie legată de țar, de puterea sa nemărginită, dar și de onoare și respect să se încheie aici.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I.LUCRĂRI SPECIALE

Popov N., Petru cel Mare, Editura Cugetarea Georgescu Delafras, București, 1967

Swift John, Petru cel Mare, Editura All, 2003.

Troyat Henri, Ecaterina cea Mare, Editura Humanitas, București, 2000.

II. IZVOARE

III.DOCUMENTE PUBLICATE

Neculce Ion, Letopisețul Țării Moldovei, editia a II-a, București, 1959

Voltaire, Histoire de l’Empire de Russie sous Pierre – le – Grand,Tome premier,

IV.BIBLIOGRAFII. GHIDURI. ENCICLOPEDII

***Personalități care au schimbat istoria lumii. De la Renaștere până la Iluminism. (1492-1789), Enciclopedia Rao, București, 2003

***1000 de minuni ale lumii, Editura Aquila, Bratislava, 2007

Marchizul de Custine, Letters from Russia, London, 1991.

Horia C. Matei, Silviu Neguț, I. Nicolae, Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia, București, 2004,

V. LUCRĂRI GENERALE

Riasanovsky, Nicholas V., O istorie a Rusie, Traducere de Areta Voroniuc. Ediție îngrijită, note și postfață de Mihai Cojocariu, Institutul European (col. Sinteze 48), Iași, 2001

Anisimov Evgheni, Vremia petronskih reform, Leniningrad, 1989.

Ciachir N., Istoria slavilor, Editura Oscar Print, București, 1998.

Hosking Geoffrey, Rusia popor și imperiu 1552-1917, Polirom, București, 2001

Dimitriev S.S, M.V.Necikina, Hrestomatiia po istorii S.S.S.R., ediția III, vol II, Moscova, 1953

Ioachimescu Al., V. Ioachimescu, Istoria Imperiului Rus- sintetizată De la Novgorod la Vladivostok și Prut, Editura Gândirea Românească, București, 1992

Lebedev V.I, M.N.Tihomirov, Hrestomatiia po istorii S.S.S.R, vol I, Moscova, 1949

Rady Martyn , Țarii, Rusia , Polonia și Ucraina, Editura ALL, București, 2001.

VI. INTERNET

www.hrono.ru/biograf/bio_s/sofiya.php

http://viol.narod.ru/history_ros/borobev_1_5.htm

http://do.znate.ru/docs/index-21602.html?page=17

http://www.wdl.org/en/item/561/#q=peter+I+%281682-1725%29&qla=en

http://www.saint-petersburg.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sankt_Petersburg

http://www.hermitagemuseum.org/

VII. REVISTE

Kliucevski , V.O. Kurs russkoi istorie, în Sociueniia, vol 4, Moscova, 1958

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I.LUCRĂRI SPECIALE

Popov N., Petru cel Mare, Editura Cugetarea Georgescu Delafras, București, 1967

Swift John, Petru cel Mare, Editura All, 2003.

Troyat Henri, Ecaterina cea Mare, Editura Humanitas, București, 2000.

II. IZVOARE

III.DOCUMENTE PUBLICATE

Neculce Ion, Letopisețul Țării Moldovei, editia a II-a, București, 1959

Voltaire, Histoire de l’Empire de Russie sous Pierre – le – Grand,Tome premier,

IV.BIBLIOGRAFII. GHIDURI. ENCICLOPEDII

***Personalități care au schimbat istoria lumii. De la Renaștere până la Iluminism. (1492-1789), Enciclopedia Rao, București, 2003

***1000 de minuni ale lumii, Editura Aquila, Bratislava, 2007

Marchizul de Custine, Letters from Russia, London, 1991.

Horia C. Matei, Silviu Neguț, I. Nicolae, Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia, București, 2004,

V. LUCRĂRI GENERALE

Riasanovsky, Nicholas V., O istorie a Rusie, Traducere de Areta Voroniuc. Ediție îngrijită, note și postfață de Mihai Cojocariu, Institutul European (col. Sinteze 48), Iași, 2001

Anisimov Evgheni, Vremia petronskih reform, Leniningrad, 1989.

Ciachir N., Istoria slavilor, Editura Oscar Print, București, 1998.

Hosking Geoffrey, Rusia popor și imperiu 1552-1917, Polirom, București, 2001

Dimitriev S.S, M.V.Necikina, Hrestomatiia po istorii S.S.S.R., ediția III, vol II, Moscova, 1953

Ioachimescu Al., V. Ioachimescu, Istoria Imperiului Rus- sintetizată De la Novgorod la Vladivostok și Prut, Editura Gândirea Românească, București, 1992

Lebedev V.I, M.N.Tihomirov, Hrestomatiia po istorii S.S.S.R, vol I, Moscova, 1949

Rady Martyn , Țarii, Rusia , Polonia și Ucraina, Editura ALL, București, 2001.

VI. INTERNET

www.hrono.ru/biograf/bio_s/sofiya.php

http://viol.narod.ru/history_ros/borobev_1_5.htm

http://do.znate.ru/docs/index-21602.html?page=17

http://www.wdl.org/en/item/561/#q=peter+I+%281682-1725%29&qla=en

http://www.saint-petersburg.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sankt_Petersburg

http://www.hermitagemuseum.org/

VII. REVISTE

Kliucevski , V.O. Kurs russkoi istorie, în Sociueniia, vol 4, Moscova, 1958