Dinamici Globale și Actori Non Statali

Dinamici globale și actori non-statali

Mediul de securitate al secolului XXI este caracterizat de transformări substanțiale, care necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securității internaționale. Noile provocări la adresa securității, generate de  suprapunerea unor fenomene precum globalizarea și fragmentarea, se adaugă unor forme clasice de riscuri și vulnerabilități regionale. Se mențin focare de tensiune tradiționale, dar modul lor de dezvoltare este influențat în mod intrinsec de apariția unor riscuri neconvenționale și transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă.

Unele grupuri de state au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare, în vreme ce altele se află într-o perioadă de tranziție politică și economică spre modernitate. În anumite regiuni a crescut numărul „societăților fragile" și, împlicit, inabilitatea acestora de a controla evoluțiile de pe teritoriile naționale proprii.

Abordarea riscurilor neconvenționale după încheierea antagonismului bipolar impune necesitatea unor noi tipuri de solidaritate internațională. Transformările profunde ale începutului de secol se află într-o relație de proporționalitate directă atât cu creșterea rolului comunității internaționale în prevenirea conflictelor, managementul și soluționarea crizelor cât și cu extinderea geografică a procesului de democratizare.

Evoluțiile post-11 septembrie 2001 au accentuat faptul că abordarea securității prin prisma strictă a factorului militar nu este suficientă. Condiția sine qua non pentru un management cooperativ al securității nu este reprezentată doar de reformele instituționale, ci și de principiile indivizibilității securității, transparenței și angajamentului global și regional al comunității internaționale.

Principalele procese generatoare de securitate în plan continental sunt lărgirea NATO și a Uniunii Europene. La acestea se adaugă dezvoltarea formelor de cooperare subregională, precum și tendințele de dezvoltare a unor sisteme de management al crizelor, prin coordonarea organizațiilor cu responsabilități în domeniu (ONU; NATO; UE; OSCE). De asemenea, în noul context de securitate, adaptarea și transformarea NATO va conduce la configurarea unor noi parteneriate și forme de cooperare, precum și la crearea unor instrumente specifice de contracarare a riscurilor neconvenționale.

Anul trecut a cunoscut două procese istorice de extindere a celor mai importante organizații internaționale de securitate și economice, respectiv NATO și UE. Opțiunile politice majore ale guvernelor (indiferent de componența partidelor politice a acestora) statelor deja membre sau doar candidate, demonstrează că globalizarea, tradusă și prin integrare transnațională, este un proces în continuă dezvoltare.

Se observă o serie de tendințe de globalizare a securității prin mecanismele de implicare militară a SUA, a coalițiilor, precum și a NATO în diferite regiuni ale lumii. Aceste evoluții ale măsurilor de securitate se dezvoltă pe două dimensiuni principale, respectiv una reactivă (prin declanșarea/angajarea în intervenții militare împotriva unor state generatoare de riscuri – Afganistan, Irak) și pe o dimensiune relativ nouă, anticipativă și preventivă, legată de abordarea într-o manieră extinsă a surselor de risc, prin lansarea unor formule de parteneriat în flancul sudic al NATO, în Orientul Mijlociu, Caucaz și Asia Centrală. Pe aceste două dimensiuni, globalizarea a permis inclusiv apariția după războiul rece a unor strategii globale și modificări fundamentale ale politicilor tradiționale ale unor state din America Latină (Argentina) și Asia (Japonia), prin participarea la coaliția direcționată de SUA.

Astfel, dincolo de funcționarea comunității economice descrise de piața comună europeană, care rămâne bastionul integrării economice, este probabil ca analiștii mediului internațional, să se concentreze pe analizarea fenomenului de globalizare a securității, mai precis a principiilor și normelor NATO de securitate, prin diverse formule de cooperare, adaptate zonelor partenere.

Pierderea din relevanță a statului național ca actor pe scena relațiilor internaționale este însoțită de promovarea acestuia ca ideal și scop în sine de către entități ce luptă în continuare pentru afirmarea autonomiei naționale și recunoaștere statală. Kosovo și Muntenegru în Balcani, Abhazia, Osetia de Sud și Ajaria în Georgia, Transnistria în Republica Moldova, sunt doar o parte din zonele care au rămas în afara globalizării politice, economice și culturale ce s-a conturat ca fenomen după 1990.

În același timp, state precum Bosnia și Herțegovina, Afganistan și Irak sunt încă dependente de asistență internațională majoră pentru stabilizare, pentru realizarea unui mediu intern propice derulării reformelor economice necesare unei dezvoltări capabile să susțină independența politică.

Regiuni întregi din Africa se află în continuare în afara civilizației occidentale, fiind caracterizate  de  sărăcie  extremă,  confruntându-se  cu cea mai ridicată  rată  a  cazurilor de HIV/SIDA și malarie. Datorită condițiilor improprii de viață (mai mult de jumătate din populația continentului nu are acces la surse de apă potabilă) cauzate de sărăcia generalizată, Africa sub-sahariană găzduiește numai 10% din populația globală și 90% din cazurile de malarie soldate cu decese și mai mult de 70% din cazurile de HIV/SIDA. O serie de state africane cum ar fi Nigeria, Kenia, Zimbabwe, se află în prezent în conjuncturi politice care necesită angajare și susținere din partea comunității internaționale. O astfel de asistență trebuie să depășească simplul sprijin pentru procesele electorale, să încurajeze participarea crescută la viața politică și activism civic, să reitereze măsuri suplimentare nu numai pentru drepturile politice, ci și pentru cele economice și sociale. O parte din aceste regiuni, situate în continuare și pentru o perioadă cel puțin medie de timp în afara controlului comunității internaționale constituie deja safe heavenspentru grupările teroriste.

Fenomenul globalizării va fi caracterizat totuși în următorii ani de incapacitatea eliminării inegalităților sociale și de dezvoltare economică dintre nord și sud și în același timp de o extindere a proiectelor de asistență internațională în zonele aflate în dificultate. Subdezvoltarea economică a regiunilor defavorizate și potențialul lor ridicat de a alimenta terorismul internațional constituie argumentul principal ce va coaliza comunitatea internațională (inclusiv statele neimplicate în Irak) în vederea susținerii financiare a proiectelor de transformare socială și extindere a globalizării în aceste regiuni.

ACTORII NON-STATALI

Organizații neguvernamentale

Începând cu ultima decadă a secolului XX, pe scena relațiilor internaționale s-a conturat o nouă categorie de actori transnaționali, anume organizațiile neguvernamentale (ex.: Freedom House – SUA, Médecins sans Frontieres – Franța) și organizațiile neguvernamentale internaționale (ex.: Amnesty International, Greenpeace, Human Rights Watch). Factorii care au condus și continuă să contribuie la dezvoltarea acestei tendințe sunt de ordin politico-diplomatic (reprezentarea ONG-urilor în cadrul ONU), academic (dezbateri privind conceptul de societate civilă globală, ai cărei agenți principali sunt ONG-urile) și tehnic (Internet, sistemele de comunicații ce favorizează răspândirea rapidă a informației).

Dacă numărul ONG-urilor intrastatale (se constituie și operează într-un singur stat) este de ordinul milioanelor, o parte a optat și pentru varianta transnațională, datorită scopurilor mai largi pe care le urmăresc (ex.: drepturile omului, drepturile minorităților, asistență medicală, refugiați, protecția mediului). Această evoluție a condus la creșterea numărului organizațiilor neguvernamentale internaționale (aproximativ 44000, conform raportului UNDP pe 2000, sau 47000 în 2001, după statisticile Uniunii Asociațiilor Internaționale), dar și a unora hibrid, în care este admisă integrarea unor agenții guvernamentale (ex.: Crucea Roșie Internațională).

Atât la nivel național, cât și internațional, ONG-urile militează pentru scopuri bine determinate, urmărind să influențeze indirect deciziile actorilor statali sau ale organizațiilor internaționale, prin manifestații, mass-media, cooptarea unor lideri politici, formatori de opinie sau factori decizionali la propria cauză. Mai mult, sunt implicate într-o serie de procese și politici care se derulează pe scena internațională, interacționând cu state sau diverse organizații internaționale: culeg informații privind violarea drepturilor omului, oferă expertiză și date în procesele de negociere a tratatelor privind mediul înconjurător, susțin diverse proiecte umanitare în cazul conflictelor/dezastrelor naturale sau participă la procesele de promovare și consolidare a principiilor și valorilor democratice.

Există și o categorie de false ONG-uri, finanțate de state cu regimuri totalitare sau de către grupări având interese minoritare, dezvoltă diverse activități, fiind constituite ca elemente de sprijin logistic, recrutare de membri, strângere de fonduri, pentru crima organizată sau organizații teroriste.

Minorități etnice (religioase)

Pe fondul unui mediu economic nefavorabil și a proliferării criminalității internaționale și transfrontaliere, cel mai adesea, printre factorii determinanți ai conflictelor se regăsesc: existența unor pretenții teritoriale reciproce, atât din partea statelor, cât și a unor actori non-statali; clivajele etnice/religioase; balanțele locale specifice de forțe și posibilitatea exercitării de presiuni din exterior asupra părților; scopurile și ambițiile liderilor; accesul actorilor – statali și non-statali la echipamente militare.

Consolidarea puterii statale devine tot mai problematică, atât datorită eroziunii conceptului de suveranitate și provocărilor din partea forțelor naționaliste cât și pierderii monopolului violenței si capacității diferitelor forțe transnaționale de a-și procura armament. O problemă semnificativă o constituie în continuare dreptul popoarelor la autodeterminare, prevăzut în Carta ONU și invocat de către grupurile etnice compacte care sunt angajate în lupta pentru autonomie. În aceste cazuri, privatizarea violenței este legată de proliferarea economiei subterane și a traficului ilegal, ca sursă de venit care să permită înarmarea grupurilor minoritare.

Un rol din ce în ce mai important în determinarea cursurilor de acțiune a grupurilor minoritare îl are și implicarea sau neimplicarea factorilor externi (organizațiile de securitate). Spre exemplu, la Kosovska Mitrovica (17 martie 2004), grupuri de albanezi au atacat forțele de menținere a păcii și au trecut în forță podul care desparte cele două comunități din oraș. Cauzele ce au generat violențele nu au fost numai fricțiunile repetate cu Belgradul și suspiciunea între cele două comunități, ci și frustrarea populației albaneze și lipsa de încredere în intențiile comunității internaționale privind stabilirea statutului provinciei.

O situație similară poate fi identificată și la nivelul minorităților etnice și religioase din Caucaz și Asia Centrală, prin menținerea unui potențial de conflict crescut în zonele de criză, pe fondul incapacității comunității internaționale de soluționare a disputelor etnice sau teritoriale.

Mai mult, în lupta pentru auto-determinare a minorităților etnice și religioase, există situații în care acestea aplică în continuare un dublu standard, care permite minorităților devenite majorități să nege altor grupuri drepturile similare cu cele care le-au legitimat cererile. Kosovo constituie în prezent scena unor astfel de dezbateri, în care sunt antrenate autoritățile de la Belgrad, reprezentanții instituțiilor interimare de la Pristina și întreaga comunitate internațională. Comunitatea etnicilor albanezi, devenită majoritară, respinge categoric demersurile comunităților sârbe minoritare de obținere a autonomiei administrative.

Problema kurdă este de asemenea una dintre temele pentru care comunitatea internațională va trebui să identifice o modalitate de integrare și soluționare care să permită menținerea stabilității într-o regiune deosebit de sensibilă și de importanță strategică pentru Alianța Nord-Atlantică. Conflictul israeliano-palestinian dovedește dificultatea implementării cu succes a unei soluții de constituire a unei statalități disputabile în zonă. În majoritatea statelor foste iugoslave, caracterizate de o diversitate etnică și religioasă neomogenă geografic, lupta minorităților pentru autodeterminare va continua, cu implicații negative privind respectarea drepturilor omului și ale minorităților.

În zonele Caucazului de sud și de nord, există un sistem complex de stratificare etnică, fapt care a generat în 2004 o serie de stări conflictuale în Abhazia, Osetia de Sud și la granița cu Ingușeția. Intersectarea mai multor interese contradictorii (ale Rusiei de menținere a influenței politice și a dependenței economice și ale SUA de contracarare a politicilor rusești și de stabilizare regională) pe fondul luptei de independență politică și economică a statelor, va genera în continare tensiuni.

Singurele demersuri cu o oarecare eficiență, cel puțin pe termen scurt, în domeniul tentativelor de soluționare a unor dispute etnice, rămân cele ale statelor implicate sau cu interese majore într-o regiune anume, și mai puțin cele ale organizațiilor cu mandat în acest sens (ONU, OSCE). Singura dispută etnică majoră aparent în curs de rezolvare din cele fie premergătoare, fie post-război rece, rămâne Cipru, în cadrul unui context cu totul special, al aderării la UE și al creării unor zone de prosperitate economică în plan intern.

Organizațiile teroriste

Tacticile câmpului de luptă se află într-un proces de diversificare, concretizat de creșterea numărului organizațiilor teroriste, a statelor vizate și de amplificarea violenței tehnicilor utilizate.

Analiza atacurilor Al-Qaeda din trecut (împotriva gării din Madrid, sinagogii din Istanbul, vasului de luptă american, ambasadelor americane din Africa), executate de activiști de diferite naționalități și din diferite organizații teroriste, ilustrează evoluția organizației conduse de Bin Laden către un model de organizare multicentric. Bin Laden este liderul Al-Qaeda dar, de asemenea, conduce și Frontul Islamic al Lumii pentru Jihad împotriva Evreilor și Cruciaților, organizație politică ce acționează ca o umbrelă pentru obținerea sprijinului mai multor grupuri islamice de teroriști radicali (Abu Sayyaf în Filipine, Jaish-e-Muhammad în Pakistan, Grupurile Jihad în Egipt, GIA în Algeria și alte organizații mai puțin cunoscute).

O altă transformare majoră o reprezintă reorientarea grupărilor teroriste de la țintele guvernamentale, diplomatice și militare către așa numitele „ținte ușoare" (trenuri, sinagogi, hoteluri, sedii de bănci), importante în special pentru că au o puternică încărcătură simbolică și asigură provocarea unui număr semnificativ de victime. Astfel de acțiuni au obiectivul de a determina presiuni din partea opiniei publice naționale asupra factorilor decizionali în sensul acceptării cererilor rebelilor.

Teroriștii și alte grupări armate și-au perfecționat o manieră sofisticată de exploatare a așa numitelor „zone gri", în care guvernele dispun de o autoritate scăzută, în care se găsesc importante cantități de armament, populație săracă, preponderent musulmană, corupția este răspândită, iar principiile statului de drept sunt ca și inexistente (Africa de Vest, Afganistan, Sudan, Pakistan). Pentru Al-Qaeda și alte organizații teroriste, „zonele gri" reprezintă adevărate „paradisuri" pentru finanțarea activităților lor, considerând că serviciile de informații occidentale nu dispun de capacitatea, resursele sau interesul de a le urmări acțiunile în astfel de regiuni.

Modalitățile de organizare a activităților dovedesc o mare adaptabilitate și flexibilitate de acțiune și organizare. Pentru a-și finanța activitățile, membrii Al-Qaeda s-au implicat în rețeaua de trafic de diamante din Africa, folosită de Hezbollah încă de la apariția sa, reușind totodată să înlăture divergențele dintre musulmanii șiiți și sunniți. După atacurile SUA asupra Afganistanului și Irakului, și ca urmare a prezenței trupelor americane, s-a remarcat o creștere semnificativă a fluxurilor de voluntari și de bani către aceste țări din partea organizațiilor teroriste afiliate la Al-Qaeda.

Un alt fenomen la care asistăm în prezent este acela al proliferării mesajului global al terorismului. Evoluția tehnologică permite Al-Qaeda să-și transmită mesajele pe distanțe mari și către o audiență lărgită. Dezvoltarea dimensiunii publice a violenței pare să fi devenit o tactică aleasă de către Al-Qaeda și grupurile islamice teroriste afiliate. Răpirile urmate de execuții mediatizate sunt ușor de realizat și produc un șoc maxim la nivelul opiniei publice internaționale.

Se manifestă o serie de tendințe la nivel statal și a organizațiilor internaționale  de abordare a cauzelor proliferării terorismului și a elementelor sale de sprijin (trafic ilegal, crimă organizată, safe heavens). Pe această dimensiune însă prevenirea unor acțiuni teroriste rămâne un deziderat, fără ca mijloacele de acțiune statale să poată fi adaptate la fel de repede ca și strategiile teroriste.

Apariția conflictelor fie interstatale, interetnice sau chiar apariția acestor crize internaționale trebuie cercetată nu după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial, ci înainte, adică după destabilizarea imperiilor coloniale, spre sfârșitul existenței acestora fiindcă, dacă la acel moment s-ar fi luat unele decizii la nivelul celor mai importante puteri la acea dată, Orientul Mijlociu ar fi fost o zonă mult mai pașnică. Geopolitica se traduce liber ca geografia politică ce studiază „relațiile dintre procesele politice și mediul geografic”. Însă Paul Claval merge mai departe și spune faptul că: „Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenți pe scena internațională, fie că este vorba despre politicieni, diplomați, militari, de organizații nonguvernamentale sau de opinia publică”.

Istoria fiecărui stat de la formarea lui ca țară până la maturitatea propriu-zisă e un proces continuu, în care se succed lideri cu diferite viziuni politice sau orientări în politica internațională, dar dincolo de acest lucru, în lungul proces de civilizare, maturizare au loc nenumărate conflicte fie civile sau interstatale pentru delimitarea teritoriului sau a zonelor de influență, sau pe lângă aceste lucruri au loc manifestări populare, revoluții sau loviturii de stat din diferite motive: economice, politice sau sociale (conform literaturii de specialitate).

Așa se întâmplă cu statele după dezmembrarea Marilor Imperii coloniale, ca cel Britanic (cel mai mare din istoria omenirii, la un moment dat având 44 milioane km²), Francez, German , Spaniol, Italian, Portughez, cea a avut loc după cel de-al II-lea Război Mondial în speță: majoritatea statelor africane cu excepția câtorva precum Egipt, Africa de Sud, de Sud-Est ca Indonezia, Filipine , Papa Noua Guinee, Singapore sau cele din Orientul Mijlociu precum Israelul (1947), independența acestui stat ducând la nenumărate conflicte intre sioniști și statele Arabe ce au determinat efecte umanitare dezastroase, sute de mii de refugiați, mii de morți, distrugerea infrastructurilor.

Cum spuneam, acest proces se depășește după lungi serii de războaie, diferende interetnice sau chiar crize internaționale pentru definitivarea suprafeței teritoriului. Pentru a înțelege acest ultim aspect, vom defini criza internațională. „Prin criză internațională se înțelege o situație tensională extrema în relațiile dintre anumite state sau grupări de state, ce poate genera pericolul unor confruntări militare de mari proporții, determinată de acutizarea unor contradicții sau de tendința reașezării unor echilibre internaționale.” Și în toate cazurile, cei care au de pierdut sunt civilii, cetățenii acelui stat deoarece se încalcă principiile dreptului umanitar. Cu precădere se încalcă „principiul dreptului umanitar sau dreptul conflictelor armate” care stipulează clar: „Părțile la conflict nu vor cauza adversarului lor pierderi decât în raport cu scopul războiului care este de a distruge sau de a slăbi potențialul militar al adversarului”.

Una dintre cele mai dinamice zone, cu risc maxim în privința producerii unei conflagrații, chiar mondiale, este Orientul Mijlociu. În ultimii aproape 60 de ani au avut loc nenumărate războaie ca drept de scurtă durată majoritatea, cele mai lungi fiind cele dintre URSS și Afganistan de 9 ani ( 1979-1988 ) și Irak – Iran ( 1980-1988). Dar toate acestea au avut aceleași efecte: deteriorarea economiilor respectivelor state, refugieri în masă, milioane de oameni uciși, distrugerea bunurilor materiale, infracțiuni industriale și chiar milioane de oameni uciși, distrugerea bunurilor materiale, infrastructurii industriale și chiar influențarea economiei mondiale, periclitând-o prin creșterea prețului la petrol determinat de instabilitatea zonei și a lipsei siguranței transportului acestuia.

Dar apariția acestor conflicte fie interstatale, interetnice sau chiar apariția acestor crize internaționale trebuie cercetată nu după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial, ci înainte, adică după destabilizarea imperiilor coloniale, spre sfârșitul existenței acestora fiindcă, dacă la acel moment s-ar fi luat unele decizii la nivelul celor mai importante puteri la acea dată, Orientul Mijlociu ar fi fost o zonă mult mai pașnică.

O primă cauză, dar poate cea mai importantă o reprezintă deficitara delimitare a hotarelor de către Marile Puteri Coloniale. Astfel se poate observa pe harta lumii, în deosebi în Africa ca granițele sunt de tipul rectangular, geometric adică metropolele au împărțit statele după criteriul influenței de atunci, neținând cont de criteriul etnic sau religios, ajungându-se la fatidicul moment ca într-unul din state să existe un număr mare din rândul unei populații (un procent ridicat) și să aibă pretenții de autonomie sau chiar independență. Bineînțeles că statul respectiv nu acceptă ajungându-se la conflicte interetnice, atentate teroriste, intimidări.

Un caz special îl reprezintă Israelul, ce a răsturnat, a dat peste cap toate planurile lumii arabe de a crea Palestina, ajungându-se la lungi conflicte. După cum se observă, Irakul e înconjurat de granițe rectangulare, de aceea concluzia trasă de unii politologi ai vremii, că dacă lumea arabă ar fi fost lăsată să traseze granițele, nu ar fi existat Irakul, formându-se astfel Kurdistasnul, regiunea sudică a Irakului ( Sunnistau) ar fi trecut la Arabia Saudită, iar restul la Iran, deci Irak este un punct independent, un centru de comandă al marilor puteri, iar toate conflictele interetnice nu ar mia fi existat, fiind o zonă pașnică.

O a doua cauză ce poate fi aplicată și contemporaneității o reprezintă interesele statelor importante în zonă, fie geopolitice, geostrategice sau economice. Înainte de a dezvolta această cauză, întâi trebuie să definim fenomenele de geopolitică și geostrategie.

Geopolitica se traduce liber ca geografia politică ce studiază „relațiile dintre procesele politice și mediul geografic”. Însă Paul Claval merge mai departe și spune faptul că:„Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenți pe scena internațională, fie că este vorba despre politicieni, diplomați, militari, de organizații nonguvernamentale sau de opinia publică”.

„Geostrategia are un sens mai restrâns decât geopolitica și desemnează valoarea deosebită a unui loc, a unei întinderi, cu deosebire în plan militar”. Geostrategia înseamnă „studiul influenței datelor geografice asupra strategiei statelor”.Geostrategia înseamnă gândirea în termeni spațiali a acțiunilor strategice, politico-militare, a preocupărilor de a identifica poziții avantajoase din punct de vedere strategic. Un mare în politica internațională vine cu o definiție tranșantă: „Geostrategia reprezintă administrarea strategică a intereselor geopolitice”.

Din punct de vedere geopolitic, evoluția politicii mondiale le obligă pe acestea să-și adapteze relațiile bilaterale la dinamica evenimentelor și acțiunilor diferitelor state. Astfel, dacă la începutul anilor ’90, după căderea URSS, singura super putere rămăsese SUA, în contemporaneitate, la nivel mondial tinde să se ajungă la o lume multipolară în care există în fiecare colț al lumii vectori de influență cum sunt: Rusia, China, Japonia,Australia, Brazilia, U.E. și Iran, o țară de calibrul al doilea ce dorește să devină un centru decizional.

SUA au inclus Iranul, conform Declarației lui George W. Bush, în așa numita „Axa a Răului”, alături de Irak, Afganistan, grupările teroriste și de aceea SUA încearcă să întrețină relații cu toți vecinii Iranului pentru a-l încercui complet, dorind să plaseze dispozitive militare. Mai mult de atât SUA susține atât militar cât și economic dușmanul declarat al Iranului, anume Israelul, două state de la care poate chiar porni conflagrația militară.

Din punct de vedere economic, interesele SUA și a celorlalte țări se referă la resursele colosale de petrol ale „Orientului Mijlociu, care posedă circa 70% din rezervele de petrol dovedite ale lumii”[8], iar SUA, și în viitor China, cei mai mari consumatori vor să își asigure cu orice preț resursele de petrol necesare dezvoltării economiei. Chinei îi vor fi necesare 5,8 milioane de barili pe zi, iar SUA peste 8 milioane de barili pe zi.

„Cu alte cuvinte, China va consuma 2/3 din producția anuală a Arabiei Saudite, Iranului și a Kuweitului la un loc sau 1/10 din cea mondială, SUA 1/3 din cea mondială, în timp ce Japonia cât China”. Deci rezultă că în 2009 primele 3 consumatoare vor folosi 1,6 miliarde de barili, adică mai mult de jumătate din producția mondială și de aceea sunt atenți la evoluțiile din regiune, implicându-se și prin asistență militară importantă.

Acestea ar fi cele mai importante cauze care, dacă la un moment trecut se luau deciziile corecte, astăzi O.M. ar fi mai calm și nu ar fi arătat ca butoiul cu pulbere al întregii lumi, la fel cum a fost Peninsula Balcanică pentru Europa la începutul secolului XX. Dar se pare că unele decizii s-au luat atunci cu privire la alt pericol, în speță comunismul, prin independența Israelului creându-se un spin în coasta Uniunii Sovietice, negândindu-se la repercusiunile ce pot apărea din acest fapt.

Revenind la punctul central al acestui articol, anume situația dramatică a populației din aceste zone, caracterizată prin instabilitate continuă ce pare că nu se mai finalizează cu nici un armistițiu.

Orientul Mijlociu include Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iranul, Turcia, Irak, Israel, Iordania, Kuweitul, Oman, Qatar, Siria,Yemen si teritoriile palestiniene Cisiordania si Fâșia Gaza, dar pe lângă acestea se adaugă Ciprul deși se consideră parte a Europei si Afganistanul ce este situat in Estul Orientului Mijlociu..

Sursa acestor conflicte poate fi împărțită în mai multe categorii: dorința de independența a unor populații, funcționând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Charta Organizației Națiunilor Unite, apoi resursele de petrol pe care statele mari consumatoare doresc să le acopere, dar se confruntă cu rezistența statului ( Irak, Afganistan și Iran) căruia i se găsesc alte motive pentru a fi atacat si supus soluției statului „ agresor” ca să cedeze la doleanțele statelor mari. Printre aceste motive se număra susținerea terorismului, deținerea de arme de distrugere în masă, chimice, nucleare sau culpabilitate în privința comiterii unor atentate teroriste.

Prima sursă a evenimentelor o reprezintă lupta pentru obținerea independenței de către poporul kurd și cel palestinian. O asemănare între luptele de eliberare și de creare a unui stat național o reprezintă activitatea teroristă ce recurgea la atentate la adresa armatei, poliției, diplomaților, chiar si civililor, încălcând principiile dreptului umanitar.

„Terorismul este un fenomen extrem de complicat, de sofisticat, încât nu se poate ajunge cu ușurință nici la o definire a lui unanim acceptată nici la un sistem coerent si unitar de politici si strategii de combatere”. Dar mai multe instituții si tratate au încercat să definească terorismul. Liga Arabă definește terorismul în „ The Arab Convention for the Suppression of Terrorism” (1998). FBI (1993) folosește o definiție pentru a descrie terorismul.

Printre cele mai utilizate, sângeroase și radicale forme de terorism este cel religios, care a luat amploare între anii 1960-1990, după cum spune Bruce Hoffman ce consideră că de la nici măcar un grup s-a ajuns la un număr impresionant. Acestea își motivează activitatea din considerente religioase, dar și din chestiuni politice specifice contextului căruia îi aparțin. Printre cele mai concludente exemple se situează Hesbollah si Hamas ce acționează conform unei ideologii religioase in Liban și în teritoriile palestiniene. Se spune că între 1970-1995 ar fi fost 64.319 de incidente realizate de grupările religioase.

Terorismul politic, poate nu la fel de întâlnit, dar la fel de sângeros ca cel religios, este reprezentat în zonele cu un regim politic totalitar în care s-a cimentat o grupare cu o viziune diferită sau în regiunile în care sunt populații cu o pondere însemnată ce își doresc autonomie sau independență. Așa se întâmplă cu populația din Sud-Estul Turciei, Nordul Irakului, Estul Siriei și Nord-Vestul Iranului ce își doresc o identitate proprie. Interesele lor sunt reprezentate de PKK ( Partidul Muncitorilor din Kurdistan) ce de la 16 aprilie 2002 poartă denumirea de Congresul pentru Libertate și Democrație a Kurdistanului.

Fondarea și baza ideologică a PKK a fost constituită de Abdullah Ocalan in 1980. Obiectivul grupării este crearea unui stat independent Kurd. Aria de operare este largă, fiind vizate centre comerciale sau sedii diplomatice din Turcia, Siria, Iran, Liban și Europa de Vest. Efectivele grupării sunt destul de mari, până la sfârșitul anilor 1990 numărul militanților fiind de aproximativ 10.000, bărbați si femei. Printre țintele dese ale partizanilor kurzi se numără soldați, jandarmi, polițiști, membrii ai serviciilor secrete turcești.

Finanțarea organizației este asigurata prin donații efectuate de persoanele kurde ce muncesc in străinătate si prin sponsorizări externe din partea unor state adverse la trafic de droguri. Dea lungul timpului activitatea întreprinsă de separatiștii kurzi a fost deosebit de intensă, „Organizația se face vinovată de moartea a cel puțin 30.000 de oameni de la înființarea ei”.

Dea lungul timpului activiștii PKK au organizat operațiuni sinucigașe, fiind implicate și femei, dar uneori PKK-iști foloseau masuri severe pentru a le convinge. Leyla Kaplan, femeia care a participat la cel mai de succes atac al organizației, declanșând bomba pe care o avea asupra ei într-o secție de poliție și omorând 3 polițiști și rănind 12 ea a fost constrânsă să participe la acest eveniment, deoarece primei femei căreia i se atribuise misiunea refuzase și fusese executată.

Deci atingerea scopului si anume independența este un obiectiv care se dorește a se atinge cu orice preț indiferent de numărul de vieți care se pierde.

E o diferență între situația kurzilor din Turcia și cei din Irak datorită statului și situației lor politice. Dacă kurzii din Irak se o autonomie sau chiar de o mare disponibilitate din partea SUA, acordându-li-se dreptul de a exploata petrol de la Kurkuk, alegându-și capitala la Erbil, kurzii din Turcia nu primesc sprijin american și se confruntă des cu armata turcă.

Peste 20% din populația turcă sunt kurzi. De la începutul războiului din 1994 au murit peste 40.000 de oameni. Mii de copii au rămas orfani, sute de mii de refugiați în Siria, bunurile materiale au fost distruse de aviația turcă, mii de invalizi ce au dus la un impact major în dreptul umanitar ce a sensibilizat întreaga comunitate internațională, iar ONU a deblocat importante sume de bani  pentru a ajuta victimele. Dar se pare că mentalitatea e în schimbare, kurzii trecând la acte de violență. După arestarea lui Ocalan, în 1999, la Nairobi în Kenya, noul lider Murat Karayilan a declarat pentru BBC că, dacă problema kurdă e rezolvată pe cale diplomatică, ei vor depune armele. Când se vor rezolva problemele kurzilor? Rămâne de văzut.

Din păcate, situația umanitară din cealaltă luptă de independență este una dramatică, ținând cont de faptul că atentatele durează de peste 60 de ani. Totul a început după expirarea mandatului britanic al Ligii Națiunilor în mai 1948 asupra Palestinei și astfel a fost proclamat stat independent Israelul. În același an a avut loc primul război între Israel și arabi. După retragerea britanică, toate statele arabe au declarat că susțin independența Palestinei și dispariția Israelului. Între 15 mai și 10 iunie 1948 a avut loc primul război ce s-a încheiat prin acordul de încetare a focului mediat de Națiunile Unite. Aceasta este prima atrocitate comisă în zonă după cel de-al Doilea Război Mondial.

O nouă confruntare de amploare o reprezintă „Războiul de 6 zile” din 1967. Acest conflict se datorează unor erori diplomatice între statele implicate. Israelul a schimbat cursul Iordanului și dorea prin vocea lui Itzhak Rabin asigurarea granițelor Israelului prin anexarea Sinaiului și zonei de sud a Libanului. Totul a culminat cu războiul dintre 5-10 iunie 1967 ce a culminat cu înfrângerea țărilor arabe, Israelul obținând Sinaiul, Platoul Golon și Cisiordania. Pagubele au fost însemnate: 779 de morți, 2560 de răniți,15 prizonieri, 19 avioane doborâte, în tabăra Israelului, iar în tabăra țărilor arabe 21.000 de morți, 45.000 de răniți, 6000 de prizonieri, peste 400 de avioane doborâte. Peste 40.000 de palestinieni s-au refugiat în Iordania. Israelul câștiga din nou. Văzând lipsa de eficiență a statelor arabe în lupta antisionistă, palestinienii se unesc în grupări pentru a atrage atenția opiniei internaționale cu privire la problema palestinienilor. În 1964 ia ființă OEP condusă de Yasser Arafat ce la origini a fost o grupare teroristă. Este prima grupare ce declară ca obiectiv eliberarea Palestinei. După multe dezbateri și negocieri, EOP își schimbă ideologia, încercând prin mijloace non-violente  îndeplinirea tuturor dorințelor palestinienilor, motiv pentru care a fost acceptată ca observator ONU. Pe langă această grupare, au exista și unele care duceau o interminabilă luptă contra israelienilor folosind violența.

Frontul de Eliberare al Palestinei ( PLF) apare în 1977 sub conducerea lui Abu Abbas ce își are sediul în Liban și ce a dus o activitate deosebit de importantă cum ar fi: 07.10.1985, când a capturat vasul Achille Lauro și a ucis o parte din echipaj; 30.03.1990 – 17 membri au lansat un atac de pe mare asupra „plajelor și hotelurilor din Tel Aviv cu intenția de a ucide turiști străini și isrelieni”. Acest atac a determinat stagnarea relațiilor și discuțiilor dintre SUA și OEP. Fatah, o altă grupare teroristă din Palestina, a fost condusă de regretatul Yasser Arafat, care după câțiva ani  a trecut la mișcarea non-violentă.

Pe lângă aceste grupări, au mai existat și alte organizații teroriste palestiniene ce au dus o luptă acerbă anti-israeliană, afectând grav economia, viața de zi cu zi, implantând în mințile israelienilor ideea că oricine ar putea fi un kamikadze, precum: Organizația 15 mai, Frontul Popular pentru eliberarea Palestinei, Comandamentul Special și Hamas (cea mai radicală). Pe lângă acestea, palestinienii sunt indirect ajutați de Hezbollah, obiectivul acestei grupări fiind distrugerea Israelului și înlăturarea regimului de la Beirut.

Situația cetățenilor rămași în Palestina este foarte gravă, lipsind chiar și bunurile de strictă necesitate, apă, alimente, bunuri necesare educării copiiilor. ONU a dus o activitate de ajutorare: Crucea Roșie a lansat programe de prevenire contra munițiilor neexplodate, mine, obuze; Crucea Roșie este cea care a lansat un apel pentru Cisiordania, cerând Israelului, ca stat ocupant, să asigure zona cu alimente, medicamente și alte lucruri de strictă necesitate (program din  13.08.2003). Problema Palestinei este extrem de importantă, necesitând intervenția unor forțe externe pentru e media conflictul, cea mai îndreptățită fiind ONU.

Pe lângă aceste probleme, Israelul are nenumărate conflicte cu statele vecine: Liban, Siria, Egipt. Ultimul război a fost cel de la You Kippun (1973), care a pus față în față Israelul și gruparea Hezbollah. Aceasta din urmă a trimis în timpul atacului peste 4000 de rachete, dar din informațiile obținute se presupune că deține peste 42.000 și o armată de peste 10.000 de oameni. Numărul victimelor în urma acestui conflict este de 1200 de parte Libanului și 160 pentru Israel. După acest eveniment, Israelul a atacat bastioane Hamas, rezultând 345 de morți și 1400 de răniți (2007).

Se pare că situația Israelului este una foarte delicată, pregătindu-se un atac împotriva sa a unei coaliții arabe. Israelul însă are de partea sa sprijinul SUA și a altor țări europene, printre care și pe cel al României.

Al doilea motiv al instabilității ce duce la o degradare continuă a nivelului de trai, al decăderii din punct de vedere economic, al scăderii numărului de locuitori prin scăderea numărului populației datorită conflictelor armate, îl reprezintă bogăția, resursele mari de petrol. Statele mari aduc acuze, în speță Irakului, Iranului și Afganistanului, pentru sponsorizarea activităților teroriste, în acest ultim caz demonstrându-se contrariul. De exemplu, în cazul Irakului, „un avion irakian Boeing 737a decolat de la Bagdad cu destinația Amman, Iordania. Pe drum, o grupare teroristă a încercat capturarea navei. Piloții au reușit să facă o aterizare forțată, consecințele fiind devastatoare: 60 de pasageri morți și 3 membri ai echipajului”.

În cazul Afganistanului, lucrurile sunt și mai clare, nefiind nevoie de prea multe detalii. După atentatele de la Word Trade Center din 2001, când au murit peste 3000 de oameni, SUA a acuzat regimul talibanilor din Afganistan pe motiv că îl adăpostesc pe teroristul numărul 1 din lume, Osama Bin Laden, liderul grupării Al-Quaeda, cel care a orchestrat întregul atac terorist.

Referindu-ne la armele de distrugere în masă, Iranul și Irakul sunt cele la care ne putem referi. Iranul își dorește obținerea tehnologiei de prelucrare a uraniului pentru a putea produce bomba atomică cu scopul de a contrabalansa conflictul cu Israel. Statul islamic dezminte aceste lucruri prin faptul că folosește energia nucleară doar pentru a produce energie electrică. Raportat la Irak, SUA a considerat că deține arme chimice, ce reprezentau o amenințare pentru întreaga lume, și s-a simțit îndreptățit să restabilească pacea în zonă și să afle adevărul, chiar dacă o expertiză de la jumătatea anilor ’90 demonstra că nu dețin astfel de arme. Dar prin această acțiune a SUA s-a motivat alt aspect și anume, că SUA, ca singură „autoritate ce poate restabili calmitatea” poate „trece peste o hotărâre a Consiliului de Securitate al O.N.U. și poate ataca oriunde”.

Raportându-se la rezervele de petrol și gaze naturale, Irakul și Iranul împreună cu alte țări din regiune dețin peste 70% din rezerva mondială. Asta înseamnă că majoritatea statelor lumii vor importa petrol din această zonă în decurs de 20, 30 de ani, pe măsură ce consumul va crește. „Aurul negru” din această zonă va fi la mare căutare, aceste state vor încheia acorduri economice și nu numai cu toate țările lumii. Un raport al Consiliului de Securitate al O.N.U. întărește cele expuse anterior: „SUA vor continua să aibă un interes vital în asigurarea din exterior a livrărilor de petrol”. Seriozitatea problemei este dată de faptul că SUA includ în categoria intereselor vitale petrolul, pentru apărarea cărora vor recurge la forța armată.

Exemplu devenit celebru al acestei filosofii strategice este cel al coaliției militare împotriva Irakului în anul 2003, care cu efective minime (circa 200.000 de militari) a ocupat un stat care are dimensiunile Franței, fără ca pe teritoriul Irakului să fie vreo regiune inaccesibilă loviturilor. De asemenea, cazul Irak evidențiază că resursele petroliere și căile de acces către acestea constituie preocuparea majoră pentru geostrategia acestui început de  secol. Acest lucru e demonstrat de faptul că Irak are 112 miliarde de barili de petrol rezervă mondială, fiind pe locul 2 în lume, iar Iranul este pe locul 3 în ceea ce privește petrolul și pe locul 2 în domeniul gazelor naturale, la nivel mondial.

Urmărind situația economică și socială a Irakului și Afganistanului, acestea se află într-un proces ireversibil sau greu de remontat, cel de scădere economică a nivelului de trai, a condițiilor de viață.

În privința Afganistanului, cauzele sunt clare: adăpostirea celui mai mare terorist al lumii. Dar pentru Afganistan nu este nimic nou dacă se află în război, fiindcă de peste 30 de ani țara se află într-un continuu război, de la invazia sovietică din 1979, la războiul civil dintre talibani și celelalte triburi, acum la războiul internațional dintre o coaliție condusă de SUA și forțele insurgente conduse de mujahedinii afgani. Victimele războiului au ajuns la câteva mii, indiferent dacă sunt civili sau militari.

Viața în Afganistan este foarte dură. Locuitorii se confruntă cu o lipsă acută a apei fiind situați în deșert, foamete datorată lipsei alimentelor, situația dezastruoasă a copiiilor sau chiar a femeilor. Mai mult de atât, documentele secrete americane publicate pe site-ul „wikileak”, cotidianul american „New York Times” și „Der Spiegel” fac dezvăluiri cu sute de civili uciși în acest conflict. Casa Albă nu a dezmințit aceste rapoarte ale serviciilor americane de informații. Mai mult de atât, în documente sunt înregistrate o serie de incidente în care trupele britanice au participat, în Kabul în octombrie și noiembrie 2008, care s-au finalizat cu moarte fiului unui general afgan. Pe lângă aceste lucruri, ca să calmeze populația afgană,trupele NATO plăteau rudelor celor decedați recompense care ajungeau și la 2000 de dolari.

Un alt aspect dezvăluit de documentele secrete arată că Iranul a finanțat înarmarea, antrenarea și echiparea talibanilor. Un raport din 2005 al ISAF relatează că Teheranul a oferit talibanilor bani pentru uciderea liderilor afgani și a soldaților NATO. „Guvernul iranian a oferit fiecărui membru al celulei teroriste 1740 de dolari pentru fiecare soldat afgan ucis și 3481 de dolari pentru fiecare oficial din guvern asasinat”, se arată pe site-ul „wikileaks”.

An de an O.N.U. trimite ajutoare umanitare în alimente, îmbrăcăminte, ustensile educaționale pentru copii.

În concordanță cu această situație se află și Irakul care din 2003 se află în război. Peste 4000 de soldați americani au fost uciși, zeci de mii de oameni au fost deportați în statele vecine. Din păcate, zeci de ziariști, oficiali ai O.N.U. și-au pierdut viața în lupta de eliberare a poporului irakian, în speranța de creștere a nivelului de trai și de ameliorarea situației acestuia. S-au iscat multe discuții când civili irakieni au fost maltratați în închisorile irakiene pentru a divulga secrete și planuri de atac.

În privința Teheranului, nu se poate vorbi de un dezastru umanitar, ci mai mult de o presiune din partea opiniei internaționale datorită activităților de descoperire a unei tehnologii de îmbogățire a uraniului. O implicare a statelor străine e presupusă că s-a materializat prin revolta anti-Ahmadinejad. Această revoltă a avut loc datorită mușamalizării rezultatelor electorale dintre Mahmud Ahmadinejad și Mir-Hossein Mausavi, candidatul opoziției. Numărul deceselor a fost de 36 de morți după numărătoarea oficială a guvernului iranian sau de 72 după numărătoarea susținătorilor lui Mousavi. Programul nuclear iranian este atent supravegheat de către Rusia și China, aceste state fiind partenerii comerciali cei mai importanți, ce au reticiențe în a aplica cauzele embargoului impus de SUA. Mai mare îngrijorare vine din partea israelienilor, adversari declarați ai Teheranului. Într-un interviu acordat unui jurnalist de la „ The Atlantic”, pe 31 martie 2009, primul ministru izraelian Beniamen Netanzahu declara că dacă Iranul apucă să producă bomba atomică, atunci se va comporta ca o forță nucleară. Și atunci, cine va mai controla distribuția petrolului în Orientul Mijlociu? Teheranul sau Washintonul? În plus, Israelul susține că nu va fi pace în Orientul Mijlociu atâta timp cât Iranul nu va abandona programul nuclear și va continua în sponsorizarea grupărilor Hazbollah și Hamas.

În consecință, situația Orientului Mijlociu este extrem de complicată, cu un grad mare de periculozitate, un eventual conflict sionisto-iranian având un grad mare de implicare la nivel mondial: SUA, China, Rusia, U.E., Venezuela și alte state mari. Economia mondială va avea mult de suferit datorită unui conflict mondial.

Terorismul rămâne o problemă globală deoarece acest fenomen nu poate fi stopat oricât de mult s-ar dori acest lucru. Paul Robinson, fost director asociat de securitate națională la laboratoarele naționale Los Alamos, SUA, a atras atenția: „ Numărul de lucruri pe care un terorist le poate face este de departe mai mare decât am putea să ne imaginăm. Noi vom fi întotdeauna în postura de a presupune rațional viitoare acțiune a unui adversar de cele mai multe ori irațional”.

Atâta timp cât nevoia de resurse de petrol, cât consumul statelor mari va crește, iminența unui război este foarte mare. Un argument concludent îl reprezintă declasificarea unor documente britanice secrete din 2004 ce demonstrează interesul SUA pentru petrolul din Orientul Mijlociu. Mai mult de atât, aceste documente relatează faptul că SUA dorea cu orice preț petrol și că ar fi atacat cu orice preț Arabia Saudită, Kuweit și Abu Dhabi pe la mijlocul secolului XX.

Prin urmare se spune că istoria este „magistra vitae” și că noi oamenii ar trebui să tragem unele concluzii și să evităm cu orice preț atrocitățile comise în al Doilea Război Mondial când au murit peste 50 de milioane de oameni sau în Primul peste 8 milioane. De aceea fiecare decizie trebuie gândită și luată în interesul cetățeanului și al locuitorului, nu al oricărei societăți petroliere.