Dinamica Sistemelor Economice ȘI Contabilitatea Trezoreriei

CAPITOLUL 2. DINAMICA SISTEMELOR ECONOMICE ȘI CONTABILITATEA TREZORERIEI

ROLUL SI IMPORTANTA BANILOR IN EVOLUTIA SISTEMELOR ECONOMICE

Interesele statului, ale agenților economici, cât și ale indivizilor reflectă o preocupare centrală și anume sporirea bogăției, a acumulării de masă monetară, ce le conferă putere. Încă din trecut, acumularea de metale prețioase (aur, argint) și bijuterii contribuia semnificativ la consolidarea poziției și satisfacerea unor nevoi diversificate și în creștere. Însă aceasta era numai premisa îmbogățirii, pentru că circulația averii trebuia pusă în practică în cel mai eficient mod astfel încât să se asigure obținerea de profit, înmulțirea bogăției. Dimitrie Cantemir susținea în lucrarea „Descrierea Moldovei” (1716), sub influenta doctrinei mercantiliste, că problemele politico- economice ale statului feudal românesc, aflat la o răscruce de drumuri comerciale și sub constrângerile a trei mari imperii rusesc, turcesc și austriac, sunt o piedică în dezvoltarea tarii prin subminarea posibilităților de acumulare a avuției. Autorul subliniază faptul că înzestrarea tarii cu resurse naturale nu îi garanteaza sporirea avuției, intensificarea activităților comerciale fiind necesară pentru realizarea schimburilor și circulației banilor.

Abordările contemporane ale semnificației și rolului monedei, de la J. Keynes la M. Friedman și ulterior până în momentul actual, au trecut prin schimbări profunde. Evenimentele de la sfârșitul anilor ’60, au început sa pună sub semnul întrebării teoriile keynesiene care erau contrazise de către doctrina monetarismului. M Friedman, deținător al premiului Nobel pentru economie în 1976 și părintele curentului « monetarist » ce consta în teoria cantitativă a monedei – creșterea masei monetare este singura cauză a creșterii prețurilor, era de părere că « Inflația este oriunde și oricând un fenomen monetar în sensul propriu și nu poate fi generată decât de o creștere a cantității monedei mai rapidă decât producția ». În urma cercetărilor ce au vizat istoria și teoria monetară, cu accent pe complexitatea politicilor de stabilizare monetară, M. Friedmann a afirmat că « Una din marile erori este să judeci politicile și programele după intențiile lor, nu după rezultate. ».

!de inserat in capitol textul urmator preluat din vechiul cap 1

Rolul banilor in economie este pus in evidenta de functiile pe care acestia le indeplinesc in cadrul vietii economice. Conform teoriei obiective a valorii, banii indeplinesc urmatoarele functii:

– masura a valorii;

– mijloc de circulatie;

– mijloc de plata;

– mijloc de tezaurizare;

– bani universali.

Virgil Madgearu !nota subsol arata ca moneda (banii) au urmatoarele functii: mijloc general de schimb, masuratoare de valoare, transmisiune de valoare, transmisiune de capital, in circulatia de credit, mijloc de economisire in doua forme ( de tezaurizare sau de capitalizare). !sursa

Profesorul George Strat arata ca banii indeplinesc functiile de: intermediar al schimburilor, de masura a valorilor de etalon, de economisire si tezaurizare.

Economisti contemporani pun accent pe rolul banilor in procesul schimbului de marfuri si in ansamblul mecanismului de reglare a vietii economice. Din aceasta perspectiva majoritatea se opresc asupra a trei functii, si anume: ! majuscule dupa cifra in enumerare

Mijloc de schimb ! nota de subsol : banii se interpun in cadrul schimbului de marfuri; o data cu aparitia

lor, schimbul forma trocului este inlocuit de schimbul de marfa pe bani. In aceasta calitate, banii apar ca bani reali, cu existenta efectiva. Procesul de schimb al marfurilor prin intermediul banilor presupune efectuarea a doua acte opuse si complementare: transformarea marfurilor in bani, (respectiv vanzarea) si transformarea banilor in marfa (respectiv cumpararea). Deci, prin intermediul banilor, fiecare bun si serviciu poate fi schimbat pe alt bun si serviciu. Separarea celor doua acte, datorita existentei banilor, permite amanarea cumparaturii, respectiv transformarea banilor in marfa. Deci exista posibilitatea ca cele doua acte ale schimbului (transformarea marfurilor in bani si transformarea banilor in marfa) sa nu coincida in timp si spatiu. In anumite conditii aceasta necoincidenta poate crea dificultati schimbului de marfuri, incetinindu-l sau chiar obturandu-l, cu efecte negative asupra intregii economii. Intreruperea lantului celor doua tranzactii contine posibilitatea crizelor economice. Pentru indeplinirea acestei functii este necesar sa existe o anumita cantitate de bani in circulatie;

Masura a valorii: este o functie deosebit de importanta a banilor. In conceptia clasica,

banii de aur indeplinesc aceasta functie deoarece ei insisi sunt marfa si au valoare. Asa cum greutatea se masoara cu alta greutate, lungimea cu alta lungime, si valoarea marfurilor se masoara cu ajutorul altor valori. Banii in aceasta functie se prezinta ca o oglinda in care se reflecta valoarea tuturor celorlalte marfuri din societate. Pentru a indeplini aceasta functie, nu este nevoie de prezenta banilor alaturi de marfa a carei valoare o masoara, ci este suficient ca ei sa existe in societate. In conceptia economistilor contemporani, banii apar ca unitate de calcul, ca un instrument general de masura. Valoarea marfurilor se exprima cu ajutorul banilor din pret, deci printr-un raport cantitativ. Aceasta functie este indeplinita si de banii de hartie a caror curs este fortat, deoarece desi ei nu au valoare, au capacitatea de a stabili acel raport cantitativ de schimb, adica raportul de schimb comparabil. Se precizeaza ca nu este obligatoriu ca masurarea unei anumite marimi sa se efectueze cu marimi asemanatoare. Exista instrumente de determinare a unor marimi care nu au la baza marimile respective, exemplu: termometrul pentru masurarea temperaturii, voltmetrul pentru masurarea intensitatii curentului, etc. Drept urmare si banii de hartie, care nu au valoare, se prezinta ca un astfel de instrument, putand masura si exprima valoarea marfurilor (bunuri si servicii) prin pret;

Conservare de valoare: banii indeplinesc aceasta functie deoarece ei apar ca

intruchipare a avutiei. Obtinerea banilor prin vanzarea bunurilor si serviciilor da posibilitatea economisirii lor, adica si a altui tip de consumatie. Economisirea se bazeaza pe asigurarea ca valoarea banilor la care se renunta va fi regasita in integritatea sa in viitor, atunci cand vor fi utilizati banii economisiti. Economisirea este posibila numai datorita existentei banilor. Acest lucru necesita garantia mentinerii valorii si deci a posibilitatii stocarii acesteia.

Functiile banilor pun in evidenta rolul pe care ei il au in societate, de "sange" al acestui organism complex care este economia ( P.A. Samuelson).

“…funcționarea unei piețe, în cadrul căreia bunurile și serviciile de toate ordinele sunt tranzacționate în schimbul unui mijloc de schimb universal întrebuințat”.

Potrivit lui Carl Menger, „cu cât cultura economică avansează, unul sau mai multe obiecte părăsesc sfera bunurilor rămase (ca mijloc de schimb) și devin monedă. Banii nu sunt o invenție a statului și nici un produs al actelor legislative. Nici sancțiunile autorităților politice nu sunt necesare pentru existența banilor… Nimeni nu i-a inventat“

Banii sunt cel mai bine intelesi ca o institutie sociala coerenta si evolutiva, bazata pe circumstante istorice reale- un produs al modelelor auto-consolidate ale practicilor de piață și a comportamentului. Intr-o exprimare mai recenta a sociologului Nigel Dodd, " informatia implicita in tranzactiile monetare furnizeaza cel mai fundamental punct de distinctie intre schimbul monetar si barter. In mod semnificativ, aceasta distinctie nu apare din compararea formelor monetare cu cele non- monetare, dar apare din examinarea fiecarei parti a retelei integrale a relatiilor sociale, ca un mod de schimb… Rezultă că pentru a înțelege ceea ce este distinctiv in ceea ce priveste banii necesită trimitere la rețeaua de relații sociale care face posibile tranzacțiile cu bani".

Conform “teoriei statutului banilor” a economistului german George Knapp, argumentata la inceputul secolului XX, toti banii au fost un produs al legii, a carui validitate era stabilita prin ordonante juridice. Acceptabilitatea poate rezulta și dintr-o varietate de surse nestatale- într-adevăr, de la nimic mai mult decat acumularea lentă a practicilor de piață, care reflectă tot felul de principii și influențe sociale. Motivele de încredere incorporate în bani sunt de fapt mai multe și intr-o oarecare măsură misterioasa, asa cum a notat economistul W.T. Newlyn : "Condiția necesară pentru performanta banilor este acceptarea generala in decontarea datoriei. Acceptabilitatea generala poate surveni ca urmare a unui număr de factori diferiți, care rulează izolat sau în combinație. În cazul în care membrii unei comunități cred că banii sunt general acceptati, atunci aceastia vor fi, în caz contrar nu".

Articolul "Money" ("Geld" in lb.germana) scris de Carl Menger a fost publicat in Germania in Handworterbuch der Staatswissenschaften in anul 1892, fiind unul dintre cele mai importante si influente documente despre originea banilor.

Din scrierile lui C. Menger, originea si dezvoltarea schimbului monetar este un rezultat intamplator, fara intentie al actiunii umane constiente, si nu consecinta luarii centralizate a deciziilor. Analiza lui Menger asupra cererii de bani reprezinta cea mai originala contributie a sa la teoria monetara. Prin articolul sau “Money”, Menger a contribuit la teoria monetara neoclasica si la istoria economiei.

In lucrarea sa, C. Menger face referire la originea banilor ca bunul cu cea mai mare vandabilitate. El reconstruieste evolutia institutiei “bani” in afara barter-ului si fara a face referire la implicarea guvernului. De asemenea, argumenteaza cum ca emergenta banilor a avut efecte pozitive reale asupra economiei. Mai mult, C. Menger pune in discutie mai multe exemple de schimbari importante in sistemul monetar si rolul interventiei guvernului. El afirma ca functia de schimb este functia fundamentala a banilor si toate celelalte functii sunt numai incidentale cu aceasta.

C. Menger furnizeaza o analiza a evolutiei institutiei sociale a banilor de la barter catre schimbul monetar.

" …asa cum fiecare individ care economiseste devine din ce în ce mai conștient de interesul sau economic, el este condus de acest interes, fără nici un acord, fără constrângere legislativă, și chiar și fără a ține seama de interesul public, pentru a oferi produsele sale in schimbul altora, mai vandabile, chiar dacă el nu are nevoie de ele pentru consum imediat. Odata cu progresul economic, putem observa peste tot urmatorul fenomen : un anumit număr de bunuri, în special cele care sunt cel mai ușor vandabile la un moment si loc dat, devin acceptate de toată lumea în comerț, și astfel, susceptibile de a fi date în schimb pentru orice altă marfă".

Rolul banilor pe plan socio- economic impune abordarea evolutiei acestora, inca din perioada punerii in circulatie a pieselor din metale pretioase.

Apariția banilor a constituit factorul determinant pentru dezvoltarea contabilității, cu toate că aceasta avea încă un caracter empiric, ea limitându-se la înregistrarea plăților și încasărilor și la prezentarea soldului monetar deținut la un moment dat.

“Apariția economiei monetare (vânzarea pe credit comercial prin utilizarea cambiilor, plata datoriilor prin cecuri și bilete la ordin, dezvoltarea împrumutului bancar pentru finanțarea afacerilor) și creșterea volumului și complexității afacerilor în Evul Mediu au dus la nașterea omului de afaceri, în sensul modern al accepțiunii. Italienii, sau mai exact orașele-state din nordul Italiei, au avut un rol major în dezvoltarea afacerilor bancare.”

Parcursul economic de la troc si pana la economia de piata presupune importante modificari ale rolului banilor, sub toate aspectele vietii umane si economice. Implicatiile utilizarii banilor ca instrument al mecanismelor economice sunt evidentiate in cadrul teoriilor care s-au dezvoltat prin studierea acestui domeniu. Insa, indiferent de rezultatele si concluziile trase in urma tuturor acestor cercetari cu privire la utilizarea banilor, pe fondul unor transformari majore a formei sale de existenta, banii continua sa indeplineasca rolul de etalon al valorii, instrument de plata si mijloc de tezaurizare.

APARITIA SI EVOLUTIA BANILOR CA ELEMENT DEFINITORIU AL CONCEPTULUI DE TREZORERIE

Inventarea banilor a fost unul dintre cei mai importanti pasi in evolutia civilizatiei umane, “…odata cu domesticirea animalelor, cultivarea pamantului si exploatarii energiei…”.

Inainte de bani a fost numai barter. Odata cu aparitia banilor, singura tranzactie de barter s-a despartit in doua tranzactii separate : vanzare si cumparare.

Inventarea banilor ar fi fost imposibila, oricum, fara existenta unei reusite minime a coeziunii sociale- niste grupuri de agenti, localizate undeva, avand suficiente motive sa creada in reusita viitoare a instrumentului, pentru a accepta validitatea sa in prezent, atat ca propunere de plata, cat si de contabilitate.

De-a lungul timpului, banii au avut un parcurs de la forma marfa la forma abstracta sau moneda.

Figura .

Sursa : prelucrare dupa http://solianz.fr/nos-services/gestion-de-tresorerie/

Moneda este reprezentata sub forma materiala (moneda din metal si moneda din hartie) si sub forma scripturala.

Moneda metalica este cunoscuta inca din antichitate si este compusa din metale comune obisnuite sau din metale pretioase.

Monedele divizionare sunt piese metalice cu valori nominale scazute si care au utilitate in realizarea platilor. Sunt confectionate din diferite aliaje, iar emisiunea lor se afla in atributiile Monetariei Statului.

Desi utilizarea metalelor pretioase pentru emiterea monedelor a avut avantaje certe, facilitand fluidizarea procesului de schimb, dezvoltarea vietii economico- sociale presupune la un moment dat o cantitate destul de mare de metal pretios folosit in scopuri monetare, ceea ce a impus cautarea si a altor forme de monede – moneda de hartie.

Cele mai reprezentative forme ale monedei de hartie sunt bancnotele si biletele de banca. Aparitia biletelor de banca a fost determinata de circulatia cambiilor si utilitatea certificatelor de depozit. Existenta certificatelor de depozit este plasata, in timp, in China, in secolul al X-lea, cand se prezentau in cadrul schimbului anumite inscrisuri care echivalau cu o cantitate de metal pretios. In Europa, negustorii care isi desfasurau activitatea in diverse locuri depuneau anumite cantitati de moneda (aur) la banca si obtineau in schimb inscrisuri care echivalau cu cantitatea de moneda depusa, sub forma de certificat de depozit nominal. Aceste inscrisuri puteau fi transformate in metal pretios de catre o alta banca.

In functie de utilizarile bancnotei, se pot distinge urmatoarele perioade in evolutia acesteia, astfel:

De la aparitie si pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, bancnota a fost folosita ca mijloc de plata intre banci ;

In prima jumatate a secolului al XIX-lea, bancnota a fost folosita ca moneda in relatiile comerciale ;

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, bancnota este folosita ca moneda auxiliara, moneda principala fiind confectionata din aur ;

De la sfarsitul secolului al XIX-lea si pana la inceputul Primului Razboi Mondial, bancnota este folosita ca moneda principala.

Varianta moderna a bancnotei apartine intemeietorului bancii Suediei, Palmstruch. Si anume, bancnota se confectioneaza numai dintr-un anumit material, o hartie speciala semnata de catre emitent.

In anul 1609, Banca din Amsterdam a adoptat o initiativa prin care s-a procedat la emisiunea de bilete de banca in schimbul pieselor metalice care se aflau in circulatie. Aceste bilete se deosebeau de vechile certificate, intrucat nu corespundeau unei cantitati individualizate de metal. In raport cu piesele pe care le inlocuiau, biletele de banca prezentau avantajul unei utilizari mai usoare in tranzactiile zilnice- punerea in circulatie a unui bilet de banca antrena retragerea din circulatie a unei cantitati de metal de aceeasi valoare.

Incepand dina nul 1656, prin contributia lui Palmstruch, se trece la realizarea a doua operatii concomitente : emisiunea de bilete si scontarea efectelor de comert. Bancile Sudiei si Olandei utilizand aceste operatiuni, au determinat majorarea volumului operatiilor de scontare.

In concluzie, biletele de banca au reprezentat o forma de moneda, distincta de moneda metalica, creata cu ocazia operatiilor de creditare, si a caror emisiune nu implica decat retragerea unei cantitati echivalente de piese metalice. Bancnotele astfel emise, caracterizate prin convertibilitate monetara, nu inlocuiau in totalitate moneda metalica, ci se adaugau acesteia, indeplinind impreuna functiile specifice monedei.

Reglementarea emisiunii bancnotelor a determinat formarea a doua curente monetare, concretizate in doua scoli a caror denumire reflecta esenta modului de reglementare a emisiunii si circulatiei biletelor de banca :

Scoala circulatiei monetare (Currency school), care contesta natura monetara a biletului de banca si considera ca acesta reprezinta un substituent al aurului ;

Scoala bancara (Banking school), care considera ca biletul de banca este un instrument de credit al economiei, iar emisiunea acestuia depinde de conjuctura economica.

In alte momente ale evolutiei sistemelor monetare, cantitatea de bancnote emise era limitata la un nivel ce varia in functie de nevoile circulatiei, dependente de cresterea produsului intern brut.

In economia moderna, avantajele utilizarii biletelor de banca, respective a bancnotelor, decurg din caracteristicile acestora:

sunt rezultat al procesului de creditare in economie ;

prezinta o anumita stabilitate, care rezulta din: acoperirea bancnotei (obligatia

emitentului de a detine un stoc de metal pretios sau alte valori care sa stea la baza emisiunii), convertibilitatea bancnotei, prevenirea si eliminarea actiunilor de eliminare a bancnotei (utilizarea unei hartii speciale, semnarea bancnotei de catre emitent, inserierea bancnotelor, filigranarea hartiei).

Crearea monedei fara garantarea cu un stoc de aur la nivelul emitentului, practicata de catre bancile comerciale, prin inscrierea intr-un cont a sumei detinute de client, conduce la o alta forma de existenta a monedei, si anume moneda scripturala (de cont). Si aceasta cunoaste, la randul sau, importante modificari din punct de vedere al formei de prezentare in timp : cecuri, carduri bancare, moneda electronica.

In cadrul sistemelor economice aflate intr-o evolutie continua, s-a pus si problema convertibilitatii monedei. Aceasta reprezinta desfiintarea discriminarilor in domeniul platilor si transferurilor internationale. Convertibilitatea monetara a cunoscut doua forme:

convertibilitatea metalica, practicata in perioada etalonului aur- monede ;

convertibilitatea in valuta, care se practica in prezent si consta in schimbarea unei modene cu alta moneda, la o valoare data, fiind adoptata de tarile europene in anul 1958.

Astfel, exista posibilitatea atat a vanzarii, cat si a cumpararii de devize in schimbul unei monede nationale. In Romania, s-a adoptat forma convertibilitatii leului in valute in anul 1991.

GEOGRAFIA BANILOR

“Unul din semnele distinctive ale suveranității naționale a lungul veacurilor a fost dreptul de a crea bani…. Capacitatea de a crea proprii bani domestici este distincția financiara cheie a unui stat suveran”.

Pana la adoptarea monedei euro de catre statele membre ale UE, in Europa au avut loc numeroase dezbateri cu pareri pro si contra adoptarii unei monede unice care sa inlocuiasca monedele nationale existente: francii, lirele, pesos.

Asa- zisa geografie a banilor coincidea cu frontierele politice ale statelor. Chiar si profesionistii, care ar fi trebuit sa stie mai bine, ca Fred Hirsch, un cunoscut economist international, sustinea “mitul” «O natiune/O moneda» (One nation/ One money). Conceptul « O națiune/ O moneda » deriva din conventiile geografiei politice standard care, încă de la incheierea Pacii de la Westphalia din secolul al XVII- lea, au prevazut statul-națiune, absolut suveran pe teritoriul său, ca unitate de bază de guvernare în politica mondială. Numai din secolul al XIX- lea, de fapt, guvernele naționale, în primul rând în Europa și apoi si in alte parti ale lumii, încep să-și consolideze controlul monopolist asupra crearii și gestionarii banilor. Înainte de acest moment istoric, nimeni nu a fost surprins sa găseasca o multitudine de valute care circulă în interiorul sau între jurisdicții politice.

Economistilor le-a fost dificil sa conceapa relatii intre monede altfel decat in termenii traditionali ce tin de delimitarea teritoriala. Astfel, Directorul de Cercetare al Fondului Monetar International ( FMI- International Monetary Found) spunea:

“Practic toate națiunile lumii isi afirma in mod expres autoritatea suverana prin menținerea unor bani naționali distincti și protejand utilizarea acestora pe teritoriul lor de competență respectiv. Banii sunt ca si drapelul; fiecare țară trebuie să ii aibe pe ai sai proprii”.

Vicepresedintele Rezervei Federale a Bancii din Boston era de aceeasi parere:

“Independenta monedei stapaneste marile…”.

Dupa economistul francez Pascal Salin, “Producerea banilor, ca si producerea legii, nu este un atribut esential al suveranitatii statului, in ciuda a ceea ce spune mitologia”.

Geografia banilor este de departe mult mai complexa decat ne-am fi gandit noi, in general. Gândite aparent de natură tehnică, aceste aspecte sunt neutre în ceea ce priveste implicațiile lor in distribuția bogăției și a puterii globale.

În fostul Bloc Sovietic și în multe părți ale lumii în curs de dezvoltare, guvernele depuneau eforturi pentru a răspunde la circulația banilor pe scară largă a monezilor straine populare, mai ales dolarul american, în cadrul frontierelor lor teritoriale. În SUA, americanii isi fac griji din cauza amenințărilor cu regresia proeminentei traditionale a banilor verzi în mediul de afaceri monetare internaționale.

Problema se pune astfel: daca zona de actiune a unei monede nu mai este delimitata de frontierele teritoriale, ce riscuri trebuiesc asumate ? Care sunt efectele economice si politice ? Daca suveranitatea monetara nationala nu mai poate fi asigurata, cum sunt administrate in practica afacerile monetare ? Astfel de intrebari ne afecteaza pe noi toti.

Ne gasim intr-o lume a competitiei din ce in ce mai aprige care determina o ierarhie a banilor- nu un simplu camp bidimensional al impartirii teritoriale coerente a monedelor, insa ceva mai mult ca o piramida tridimensionala existenta in realitatea virtuala, creata de retelele tranzactionale create pe piata.

“Schimbarile recente in geografia banilor sunt o provocare pentru suveranitatea statelor. In ceea ce priveste rolul banilor si scopul depasirii limitelor a competiei monezilor in lumea de azi, se schiteaza o noua geografie pentru a se putea explica noua organizare spatiala, a relatiilor monetare, relatiilor intrnationale, cat si politice si economice, ce vor fi dramatic remodelate de catre interpenetrarea crescanda a spatiilor monetare nationale. Acest proces genereaza tensiuni si instabilitate, dar si oportunitati pentru cooperare”.

Cativa observatori par sa fi realizat cat sunt de recente totusi originile modelului Westphalian: “ in miopia noastra moderna, obisnuim sa uitam ca o lume a monezilor nationale separate nu a fost gradina economica primitiva din care noi am evoluat”.

De fapt, ideea unei monezi corespunzatoare strict unui teritoriu a fost, ca si natiunea-stat insusi, o inventie foarte tarzie. S-a intamplat numai în timpul anilor 1800, cand guvernele au sustinut pentru prima data dreptul legitim de a monopoliza controlul asupra emiterii și gestionarii banilor.

Practica unei monezi suverane merge, bineinteles, mult inapoi, catre inceputurile civilizatiei modern, in sec. VIII- VII i.H., cand monezile se gaseau peste tot in estul Marii Mediterane in anul 500 i.H.. Multi istorici acorda aceste prime monede lui Gyges, regele Lydia (687-652) i.H., in jurul anului 670. In Estul indepartat, cele mai vechi monede cunoscute au originile chiar mai devreme, din timpul dinastiei Chou care a inceput in anul 1022 i.H. (Kann 1937). Odata inventate, monedele au inceput rapid sa domine toate celelalte instrumente care se foloseau la vremea respectiva ca si instrumente monetare standard.

Inainte de sec. IX, dreptul suveran de a emite moneda a fost interpretat exclusiv in termeni teritoriali, mai mult ca niciodata. Cateva state au asteptat sau chiar sustinut instituirea unui monopol pentru monezile proprii in interiorul propriilor frontiere. Dimpotrivă, în fapt, așa cum a fost amplu documentat, "Regula generala era ca monezile circulau oriunde fara a se tine seama de frontiere".

Monedele straine puteau fi folosite intermitent cu monedele locale, iar restrictii erau foarte rar impuse asupra a ceea ce putea fi considerat in limitele legii. Alegerea monedei era virtual nelimitata. In cuvintele lui Carlo Cipolla, important istoric economist: “ Suveranitatea monetara este un lucru foarte recent. Dupa secolul XIX nici un stat vestic nu s-a bucurat de o suveranitate monetara completa … În secolele anterioare … principiul de bază al organizarii monetare era că monedele străine au aceleași drepturi ca și monedele naționale și că acestea ar putea intra si circula în mod liber, fără nici o limitare particulara".

Pana in sec. XIX, monedele au suportat deteriorari fizice, iar competitia de circulatie in afara granitelor era regula si nu exceptie.

Prima moneda internationala cu adevarat, drachma de argint a atenienilor, si-a stabilit predominanta mai devreme de sec. 5 i.H. (Ederer 1964 chap.6; Chown 1994 chap.12). A continuat intens sa circule si sa fie imitata mult timp dupa ce influenta atenienilor a scazut, chiar si in timpul Imperiului Roman, in paralel cu moneda lor proprie- dinarul. Dupa caderea Imperiului Roman, nici o moneda nu a mai fost asa recunoscuta ca moneda bizantina de aur, care poate fi numita pentru longevitatea ei de aproape 800 ani – “dolarul Evului Mediu”.

Odata cu Renasterea, a venit o noua generatie de monede internationale, incepand cu florinul de aur al Florentei, fiind prima data atestat in anul 1252. Denumirea ii venea de la emblema orasului- stat care era imprimata, un crin (fiorino), iar suprematia a detinut-o aproape un secol pana la marea criza europeana din anul 1340. Florinul a fost inlocuit de rivalul sau venetian, care a aparut pentru prima data in anul 1284, iar la mijlocul sec.14, avand aceeasi valoare intrinseca a florinului, deja l-a ajuns din urma pe acesta si a devenit principalul mod de schimb international. La sfarsitul secolului, “chiar daca in Florenta florinul nu si-a schimbat greutatea, grosimea sau designul, era adesea numit ducato”. In urmatorii 300 de ani, ducato si predecesorul sau florinul erau frecvent imitate peste tot in Europa, din Franta, Anglia si Olanda pana in Polonia, Ungaria si chiar in estul Rusiei.

In urma colonizarii Lumii Noi, o alta moneda a devenit proeminenta- pesos-ul de argint spaniol-mexican sau realul, mai tarziu fiind cunoscut ca dolarul spaniol sau mexican. Pesos-ul s-a extins si a devenit o moneda universala, circuland intens pana in Filipine si Estul Indepartat. Pentru colonistii englezi din America de Nord era singura moneda in circulatie si a servit ca model pentru U.S. Congress cand s-a ales sa se faca dolarul american unitatea monetara de baza, care urma sa fie egala ca valoare cu deja existenta moneda.

Dominanta in sec. XIX, bineinteles, a fost lira sterlina britanica, datorita nu numai locului de lider al economiei britanice in mediul international, dar si rolului Londrei de cel mai important centru financiar al lumii .

Una dintre cele mai neobisnuite monede care a ajuns in circulatia internationala a fost thalerul Maria Theresa, o moneda austriaca de argint, prima data aparuta la Viena in anul 1751 pentru comertul cu Estul Mijlociu si Asia, si pana recent putand fi gasit in circulatie partial in Africa si in lumea araba. Thalerul este exemplul clasic a asa- numitei monede de comert- o moneda creata numai pentru plata importurilor si nu pentru a fi folosita in scopuri domestice.

Orice s-a intamplat, banii au dominat la orice vreme, si oricata incredere au degajat imitatiile altora, multe alte monede au ramas in circulatie cu diverse caracteristici si rate de schimb instabile. In principiu, aceasta a cauzat confuzie, ca sa nu spunem haos, pe pietele financiare si comerciale.

Schimbari cu adevarat semnificative in geografia banilor nu au aparut pana in sec. XIX, cand guvernele nationale dorind sa-si consolideze puterile, au inceput sa-si impuna un control important asupra creatiei si managementului banilor. Pentru prima data in istorie, ideea unei monede corespunzatoare strict unui teritoriu- One nation/One money- pare sa devina realizabila. Aceasta a fost pusa in practica imediat si s-a extins rapid. Chiar inainte de sfarsitul secolului, era clar ca premodernismul in domeniul monetar se terminase. Era banilor pentru fiecare teritoriu – modelul Westphalian- venise.

Secolul al XIX-lea, semnificativ influentat de idealurile revolutiilor americane si franceze, a fost perioada de impunere a nationalismului si a centralizarii generale a autoritatii politice intre granitele statului. Scopul guvernelor nationale era sa consolideze natiunea si sa o ridice cat mai sus posibil, ca o comunitate economica si politica unificata condusa de o autoritate central puternica. Controlul banilor era pur si simplu o parte logica din acest process.

"Asa cum toate centrele de putere rivale au fost absorbite într-un monopol al puterii, la fel toate sursele rivale de bani au fost absorbite într-un monopol de creere a banilor".

A crea noi monede teritoriale nu a fost usor, un efort guvernamental imens si sustinut a fost necesar sa preintampine forta pietelor si secole de traditie monetara. Acest proces a constat in orientarea catre doua directii: in primul rand, promovarea extinderii unei monede nationale robuste; iar in al doilea rand, limitarea rolului monedelor straine rivale.

In prima directie, guvernele au incercat sa consolideze si sa unifice ordinea monetara proprie. A fost promovata standardizarea, nu numai in ceea ce priveste emiterea monezilor, dar si pentru noile bancnote de hartie care tocmai intrau in circulatie. In plus, toate formele de bani erau puse in legatura unele cu altele si tindeau spre un standard uniform. Si principala autoritate pentru administrarea banilor a fost numita banca centrala, sponsorizata de guvern, nou creata si insarcinata sa supravegheze atat convertibilitatea monedei, cat si bunul mers al sistemului commercial bancar.

In cea de-a doua directie, din ce in ce mai multe restrictii prohibitive au fost impuse circulatiei libere a monedelor starine. Cea mai insemnata masura luata a fost legea Legal-tender. Aceasta consta in faptul ca se preciza moneda care poate fi folosita pentru achitarea taxelor si a altor obligatii catre stat. Deasemenea, cu o frecventa in crestere, guvernele au anulat sau suspendat angajametele lor de a accepta in mod liber monede straine pentru conversie la nivel national. Si in cele din urma, in cele mai multe tari, circulatia locala a monedelor straine a fost interzisa, cel putin formal.

Pana la mijlocul secolului XIX, dolarul mexican si alte cateva monede straine (monedele de aur britanice, franceze, portugheze) nu circulau intens numai pe teritoriul USA, ci oriunde era in vigoare legislatia federala pana in anul 1793. In anii 1850, noua moneda de argint a USA a fost introdusa in circulatie in scopul eliminarii tuturor elementelor straine din masa monetara. In 1857 ratele au fost fixate, pentru o perioada de timp limitata, Trezoreria acceptand monede straine pentru a le preschimba in moneda USA. Dupa 1861, dolarul a devenit singura moneda acceptata, desi a mai trecut o jumatate de secol pana ca bancnotele de hartie ale tarii sa fie standardizate, odata cu infiintarea Sistemului de Rezerva Federal, banca centrala proprie a Americii.

In Europa, in cazul Marii Britanii, acest process a inceput chiar mai devreme, odata cu reformarea emiterii de monede dupa razboaiele napoleonice, iar in anul 1844 prin Statutul Bancii se consolida pozitia central a Bancii Angliei in sistemul financiar national. Astfel, moneda nationala cu drepturi depline a inceput sa migreze peste tot in Europa, chiar si in Japonia, in cea de-a doua jumatate a sec. XIX; apoi, mai tarziu, la inceputul anilor 1900, in Imperiul Britanic si America Latina.

La mijlocul sec. XX, autoritatea monetara exclusiva a guvernelor nationale a devenit universal recunoscuta si prevazuta in legislatia internationala. Cand a venit marele val al decolonizarilor dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, avand ca si consecinta aparitia a zeci de noi state pe harta mondiala, a inceput sa se puna problema aspirarii legitime a fiecarui nou stat de a-si crea propria moneda si propria Banca Centrala.

Modelul Westphalian al geografiei mondiale s-a bucurat de o viata scurta, aparand la inceputul sec.XIX si atingand apogeul in timpul Marii Recesiuni si al celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cand schimburile si controlul capitalului au fost intens folosite pentru a revigora rolul fiecarei monede nationale in interiorul granitelor statelor. Niciodata mai inainte guvernele nu au fost mai aproape de autarhie in ceea ce priveste managementul masei monetare proprii.

In ultimele decenii, prin contrast, cum barierele monedelor nationale au cazut si pietele financiare s-au extins pe tot globul, posibilitatile de a alege o moneda s-au multiplicat; si suveranitatea monetara, ca o consecinta, a devenit, ca in vremurile de demult, mai transparenta si permisiva.

Astazi, inca o data, ne regasim intr-o lume a competitiei monedelor aflata intr-o schimbare dinamica.

Un infocat opozant al unitatii monetare, Archbishop of Canterbury a afirmat: “Eu vreau capul reginei pe bancnote… Aspectul privind identitatea nationala este unul foarte important. Pentru mine, a fi britanic este foarte important. Eu nu vreau sa devin francez sau german”.

Din acest motiv, oficialii responsabili pentru planificarea aderarii Europei la o moneda unica, au avut obstacole in a stabili un design pentru noile monede, astfel incat sa nu ofenseze sensibilitatile nationale existente. “Simboluri europene nu sunt usor de gasit. Ce este cu adevarat European, fara sa apara obiectii nationaliste? Chiar si pasarile nu sunt exact la fel de la o tara la alta.”, a afirmat directorul Bancii Centrale EU.

In concluzie, dupa numeroase discutii si cercetari, oficialii s-au pus de accord sa se evite orice ar putea lovi in identitatea nationala specifica. Nici figuri istorice, nici locatii fizice identificabile nu au fost aplicate pe noile instrumente moentare, ci toate imaginile (poduri, ferestre, porti etc.) sunt fictive, si insemnate cu un singur cuvant: euro. Numai un spatiu mic este rezervat pentru ca fiecare guvern sa posteze un simbol national pe euro, in functie de alegerea fiecaruia.

EMISIUNEA MONETARA PE TERITORIUL ROMANIEI

In Romania, autoritatea emisionara este Banca Nationala. Conform legii ea este singura indreptatita sa stabileasca materialul, datele tehnice si tirajul.

Fabricarea monedei constituie activitatea principala a Monetariei Statului. Monetaria Statului este monetaria nationala a României, are sediul in Bucuresti si fabrica moneda metalica de circulatie a tarii. Functionind din anul 1935, ea a fost infiintata in anul 1870, la trei ani dupa intemeierea sistemului monetar national al "Leu" -ului. Din anul 1956, Monetaria a fost subordonata Bancii Nationale a României, iar in 1990 a fost reorganizata ca regie autonoma.

Baterea de moneda pe teritoriul actualei Românii incepe in coloniile antice grecesti de la Marea Neagra, asezari ce desfasurau o fructuasa activitate comerciala. In secolul IV i.H., la Histria, Calatis, Tomis si Dyonisopolis, existau ateliere monetare unde se bateau stateri de aur, tetradrahme si drahme din argint si subdiviziuni de bronz ale drahmei. Dupa ce au cucerit provincia, in 71 i.H., romanii au interzis baterea monedelor din metal pretios, dar au permis continuarea fabricarii pieselor din bronz. Activitatea atelierelor monetare grecesti de la tarmul Pontului Euxin a incetat definitiv in jurul anului 245 d.H.

Monedele fabricate in coloniile de la Marea Neagra au avut doar o circulatie locala. In restul Daciei erau preferate monedele macedonene ale lui Filip al II-lea si ale urmasilor sai, sau, dupa cucerirea Macedoniei de catre romani, dinarii republicani.
In jurul anului 280 i.H., apar in circulatie monede din argint batute de catre daci in propriile lor ateliere. Imitand ca desen pe cele macedonene sau romane, monedele dacilor respectau greutatea monetara a originalelor pe care le imitau. Asa se explica faptul ca, desi nu erau prea reusite din punct de vedere artistic, monedele dacilor circulau in paralel cu monedele grecesti sau romane pe care le copiau.

Cucerirea Daciei de catre romani in 106 d.H. a pus capat activitatii atelierelor monetare ale dacilor. Comertul zonei, devenita provincie romana, a fost acaparat de monedele imperiale, a caror circulatie a continuat dupa retragerea aureliana din 271 d.H. pina la caderea Romei in 476 d.H.

Prabusirea Imperiului Roman de Apus si navalirile barbare au readus in actualitate trocul. Desi diminuata, circulatia monetara pina in secolul al XII-lea se bazeaza pe monedele Imperiului Roman de Rasarit (Bizantin). Monedele Bizantine au fost practic primele monede folosite de catre poporul ce se forma in spatiul vechii Dacii -poporul român.
In secolul XII, odata cu ridicarea noilor state vecine tinuturilor locuite de români: Ungaria, Polonia, Serbia si Bulgaria, monedele acestora au inlocuit in circulatie pe cele bizantine.
Marea navalire a tatarilor din anul 1241 a schimbat din nou configuratia economica a zonei, favorizind patrunderea unor monede din apusul Europei (germane si englezesti), inlocuite la rindul lor de catre dinarii banali emisi de banii Slavoniei si de regii Ungariei. De la numele acestor banali s-a format in limba româna cuvintul "ban", care desemneaza atit moneda ca atare cit si monedele de valoare mica – maruntisul. Astazi, "banul" este subdiviziunea monedei nationale romanesti.

La scurta vreme dupa intemeierea principatelor Moldovei si Valahiei, apar in aceste provincii primele monetarii romanesti.

In Tara Romaneasca, Vlaicu Voda (1364 – 1377) a batut incepind cu anul 1365 ducati de argint similari cu grosii bulgaresti si sirbesti si cu ducatii bizantini, precum si dinari si bani tot din argint, dupa sistemul unguresc. Acestea sunt practic primele primele monede fabricate de catre români.

Dubla orientare in politica monetara, ca si legendele in slavona si latina de pe monede, se explica prin legaturile comerciale pe care Valahia le avea atat cu Serbia si Bulgaria, state aflate in ultimii ani ai independentei lor politice dinainte de cucerirea otomana, cat si cu regatul maghiar. De altfel, sub Dan I (1383 – 1388) sistemul ponderal al ducatilor dispare iar dinarii sunt redenumiti ducati munteni.

Pana la jumatatea secolului XV, moneda valaha a urmat tendinta de devalorizare a celei unguresti. Vladislav al II-lea (1447 – 1456) corecteaza sistemul ponderal adaptandu-l dupa cel al asprilor turcesti din vremea lui Murad al II-lea (1421 – 1451) si emite ducati din argint si bani.
Dominatia turceasca asupra Valahiei pune capat emisiunilor domnilor paminteni, ultimele monede cunoscute fiind cele ale lui Basarab cel Batran (1476 – 1477). Pentru aproape 400 de ani de aici inainte in Tara Romaneasca vor circula tot felul de monede turcesti, unguresti, rusesti, olandeze, austriece, etc.

Monetaria Moldovei a fost infiintata la Suceava de catre Petru Musat (1375 – 1391). Incepind din 1377, aici s-au batut grosi si semigrosi din argint dupa modelul celor polonezi de la Lwow. Spre deodebire de moneda valaha, legendele monedelor moldovenesti sunt in larga majoritate in limba latina si doar cu citeva exceptii in limba slavona.
Si moneda moldoveneasca urmeaza tendintele de devalorizare a celei vecine (poloneze).
Dupa anul 1526, emisiunile regulate moldovenesti se opresc. Monetaria va continua se lucreze insa ocazional pina in a doua jumatate a secolului XVII lea, cand in timpul domniei lui Istrate Dabija se inregistreaza ultima fabricare de moneda, si anume imitatii clandestine masive de silingi polonezi care au provocat un adevarat dezastru financiar in circulatia monetara din epoca.
Pina la reforma monetara din 1867, economia Moldovei va fi invadata de emisiuni straine, in mare parte aceleasi ca si in Tara Romaneasca.

Si in Transilvania baterea de moneda incepe in sec. XIV. Spre deosebire de celelalte doua principate românesti, aici existau mai multe monetarii: Cluj, Sibiu, Lipova, Brasov si Baia Mare. Moneda care se fabrica aici era insa cea emisa de regele Ungariei, voievodatul fiind vasal coroanei maghiare. Astfel, regele Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) si apoi urmasul sau Ludovic cel Mare (1342 – 1382) au batut in monetariile din Transilvania grosi din argint dupa modelul celor de la Praga si dinari banali dupa modelul slavon.

Odata cu transformarea Ungariei in pasalic turcesc dupa batalia de la Mohacs (1526), Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate turceasca, fiind condusa de un principe.
Practic de la acest moment se poate vorbi de emisiuni de moneda proprie ale Transilvaniei, favorizate decisiv de prezenta exploatarilor de metale pretioase pe care tara le detinea in regiunea Apusenilor. Activitatea monetara a principilor transilvani este foarte diversa, motivata fiind insa mai ales de orgolii politice de afirmare a dreptului regalian decit de ratiuni economice. In principat continuau sa circule in paralel si monede straine. Sistemul ponderal este cel al ducatilor de aur dar si al talerilor germani, grosilor polonezi, dinarilor unguresti, silingilor suedezi sau creitarilor austrieci. Monetarii noi se infiinteaza in aceasta perioada la Alba Iulia, Sighisoara, Fagaras si Arad. Emisiunile proprii inceteaza dupa transformarea Transilvaniei in provincie a Imperiului Habsburgic (1688) iar talerul austriac devine moneda de schimb.

Incetarea emisiunilor nationale a lasat loc invaziei monedelor straine, numarul acestora sporind de la aproximativ 20 in secolul XVII la peste 90 la jumatatea secolului XIX. Diferite ca aliaj si sistem ponderal, aceasta multitudine de moneda straina a dus la un adevarat haos in circulatia monetara din Moldova si Valahia.

Daca pina la sfirsitul secolului XVII au predominat asprii, declinul Imperiului Otoman survenit dupa asediul ratat al Vienei (1683) s-a cunoscut si in devalorizarea monedei turcesti, aceasta fiind inlocuita de talerii-lei olandezi. Monede cu diametru mare (40 mm), grele (27 grame) si batute din argint cu titlu superior (833 ‰), acesti leewedaalder-i, al caror nume deriva de la leul rampant de pe aversul lor, s-au impus cu atita autoritate in intreg sud-estul Europei, incit nu numai ca in tarile române s-au pastrat ca baza de calcul dupa scoaterea lor din circulatie, dar numele li se regaseste pina astazi in denumirea monedelor nationale ale unor tari din regiune: leu-Romania,leva-Bulgaria.
De la sfirsitul sec. XVIII si pana dupa jumatatea celui urmator, in principate au circulat in special monede turcesti rusesti si austriece, conversia lor facindu-se dupa sistemul ponderal al leului si al paralei (moneda divizionara turceasca). In lipsa unei monede unice, leul de calcul nu putea reglementa circulatia din tarile Române. Schimburile se faceau conjunctural dupa rapoarte aleatorii. Speculatii au loc atat în interiorul granitelor cat si în schimburile internationale, acestea din urma bineînteles în defavoarea principatelor.

Intensificarea schimburilor economice din prima jumatate a secolului XVIII, întretine haosul din circulatia monetara, datorita cresterii cantitatii sii diversitatiii de moneda care circula în Principate. O mare parte din aceasta moneda este din metal comun cu valoare intrinseca inferioara celei de schimb.

Diversele ocupatii straine lasa în teritoriu cantitati însemnate de moneda, iar devalorizarea provocata de fluctuatiile numeroaselor cursuri de schimb si speculatiile stapanirii turcesti cu ocazia fie a schimburilor comerciale fie a diferitelor plati pe care principatele trebuiau sa le faca puterii suzerane, contribuie esential la dezordinea din circulatia monetara.
Era evident faptul ca moneda fictiva nu corespundea unei economii în dezvoltare, în special dupa unirea principatelor, iar un sistem monetar unitar bazat pe o moneda nationala unica, devenise mai mult decat necesar.

Romanatul lui Cuza- prima accedere catre un sistem monetar romanesc

Odata cu alegerea unui singur principe în ambele tari române, problema monedei unice se complica prin semnificatia politica pe care o are înfiintarea ei: dreptul de batere însemna independenta statului.

Cuza începe chiar din anul alegerii sale ca domn (1859) pregatirile pentru înfiintarea unui sistem monetar. Intr-un document din 18 noiembrie al consiliului de minstri al guvernului din Muntenia apare pentru eventuala moneda denumirea de „romanat”, avînd ca etalon marimea, greutatea si titlul metalic al francului francez, diviziunile urmînd a se numi „decima” sau „banul” pentru a 10 -a parte din romanat si „centima” pentru a suta lui parte. Pe baza documentului guvernului muntean, s-a întocmit în august 1860 un proiect de lege în 12 articole care stabilea ca se vor bate monede din aur, argint si arama.

In paralel cu pregatirea legislatiei privitoare la noua moneda, în luna mai a anului 1860 se initiaza un contract pe 5 ani cu monetaria franceza pentru fabricarea necesarului de moneda româneasca. Contractul foloseste pentru moneda denumirea de „roumain” (român), si precizeaza ca unitatea va fi o moneda din argint în greutate de 5 grame. Moneda de 1 Român ar fi fost astfel similara ca diametru si greutate cu cea de 5 franci.

La recomandarea lui Victor Place, consulul francez, numismatul de Longpérier, custodele cabinetului de medalii al Muzeului Luvru, a executat machete pentru toate cele trei tipuri de monede: aur, argint, bronz. Este interesant de mentionat ca denumirea monedei a dat loc la dispute. Desi prima varianta, inspirata din denumirea monedei franceze, atribuia numele de "român" monedei nationale, la propunerea lui Heliade Radulescu, care a a atras atentia ca numele monedei ar putea naste confuzii si echivocuri, s-a adoptat denumirea de „romanat” dupa etimologia similarului „ducat”.

Imprumutul prin obligatiuni lansat pe piata franceza nu s-a concretizat însa, iar Inalta Poarta, cum era de asteptat, nu a fost de acord cu proiectul baterii monedei românesti, considerînd-o ca pe un atribut de suveranitate. Proiectul înfiintarii monedei nationale a cazut.
Prioritatea politica a recunoasterii Unirii de catre turci, a trecut pe planul doi problema monetara. Cuza a lasat impresia ca abandoneaza ideea. Un an mai tîrziu însa un nou proiect legislativ readuce chestiunea în actualitate. In mare, proiectul era cel din 1860 dar la articolul 7 se specifica amanarea baterii efective a romanatilor de aur si argint „pana cand împrejurarile vor erta”. Din nou însa proiectul se loveste de împotrivirea turcilor.

EVOLUTIA CONTABILITATII FINANCIARE SI CERCETARII IN GESTIUNEA FINANCIARA- ABORDAREA PROBLEMATICII TREZORERIEI IN DIVERSE PERIOADE

"contabilitatea este una dintre cele mai

sublime creatii ale spiritului omenesc pe care fiecare

bun gospodar ar trebui s-o foloseasca in gospodaria sa”,

J.W. Goethe

Inca din cele mai vechi timpuri a existat necesitatea de masurare si inregistrare a activitatii economice desfasurate la nivel individual, dar si la nivelul intregii societati.

Reperele in istoria studiului gestiunii sunt balizate pe un teren sarac. Documentele cele mai vechi existente care atesta realitatea operatiunilor de gestiune, dupa cinci milenii, sunt tabletele cuneiforme descoperite in diferite locuri in Mesopotamia. Aceste documente ne permit sa descoperim diversitatea operatiunilor de administratie si comert. In templele si palatele de pe Valea Nilului, in aceeasi perioada inaintata, alte inscrisuri contin evidentele domeniilor regilor.

Documentele ce privesc marile orase comerciale din Italia confirma aspiratiile catre o educatie specifica, furnizand informatii mai exacte. Armando Sapori, in cadrul unei conferinte denumita « Cultura negustorilor italieni », arata ca acestia stiau sa calculeze inca de atunci raporturile intre numeroasele monede care circulau in jurul Mediteranei, ca foloseau sisteme contabile ce permiteau urmarirea evolutiei afacerilor, ca practicau diverse forme de societati, iar in cadrul fiecarei firme comerciale activa un secretar- contabil.

Economia antica este caracterizata prin elemente total diferite de cele ale economiei capitaliste. Capitalismul se distinge, cum insusi numele sau ne indica, prin primordialitatea capitalului care trebuie fructificat. Acesta presupune intaietatea ofertei in fata cererii si necesita deci o cunoastere si o analiza a activitatilor si pietelor cele mai rentabile. Cu exceptia catorva tentative nereusite, capitalismul apare in orasele italiene in secolul XI. Producatorii si comerciantii dispuneau de o trezorerie redusa la minim sau in orice caz nu-si investeau veniturile in activitati rentabile. Scopul gestionarilor nu era intocmirea si analizarea unui bilant, ci a avea un rezultat cat mai favorabil posibil.

Reflectand asupra formarii gestionarilor, trebuie sa precizam cadrul economic in care acestia isi desfasoara activitatea pentru a nu le putea reprosa ca ignora unele aspecte care nu intra in sfera lor de responsabilitate. Conditiile actuale ne plaseaza in fata unei contradictii aparente, avand in vedera ca nu existau nici scoli nici manuale, asadar toate activitatile, private sau publice, aveau la baza reguli constante astfel incat sa permita o formare profesionala omagena si riguroasa. Studiile tehnice asupra documentelor contabile descoperite de arheologi au furnizta informatii asupra modului in care acesti practicieni inventau metode pentru a catiga timp si a face economie de papirus care era foarte scump. Tot aici amintim ca acestia utilizau limba care le convenea cel mai bine, ca inventau abrevieri pentru a ajuta la sintetizarea conturilor, permitand astfel aparitia de diverse nuante rezultate di interpretari indviduale, ce reieseau din traditii familiale sau din normele proprii oraselor. Exista o laogica interna a diverselor sisteme utilizate pentru producerea documentelor, astfel incat acestea sa contina toate informatiile prevazute de normele generale, publice si private. Cadrul general permite o reflectare coerenta asupra rezultatelor obtinute si transmiterea rezultatelor catre diverse centre de gestiune. Insa absenta scolilor si dificultatea comunicarilor nu permiteau progresul general prin confruntarea experientelor particulare.

O reflexie asupra surselor probizantine conduce la cateva remarci generale. Conditiile economice in care acestia isi desfasurau activitatea nu le dadeau posibilitatea si utilitatea unei cercetari a productivitatii si a largirii pietei, deci ideea intocmirii unui bilant. Buna gestiune consta in a pune in practica, cat mai bine regulile aplicabile intr-o lume stabila.

Contabilitatea intreprinderilor este poate cea mai veche dintre tehnicile de gestiune. Originile contabilitatii se pierd de-a lungul timpului, daca reducem notiunea de contabilitate la o simpla tehnica de calcul sau la o enumerare de evenimente. Inceputurile sale moderne sunt plasate undeva intre secolele XI si XV in Italia de Nord.

Contabilitatea în “partidă dublă” a apărut, potrivit aprecierii istoricilor în domeniu, la Genova în jurul anului 1340. Inventarea tiparului a permis generalizarea acestei metode, îndeosebi prin tratatul lui Luca Paciolo “Summa de Arithmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita”, editat în 1494 la Veneția, care include în “Tractatus XI particularis de computis et scripturis”, structurat pe 36 capitole, “prima lucrare imprimată de contabilitate dublă”. Lucrarea enunță principiile fundamentale ale tranzacțiilor și înregistrărilor contabile, descriind, în fapt, practicile contabile ale momentului.

Dupa mai mult de cinci secole, contabilitatea este practicata pretutindeni in lume de catre intreprinderi, insa este constant adaptata nevoilor de informare ale intreprinderilor si mediului acestora, iar campul sau de aplicare este largit considerabil in ultimii douazeci de ani. Contabilitatea a ajuns sa ocupe un loc proeminent intre disciplinele si instrumentele de gestiune sau de management, chiar daca pilotajul organizarii activitatii nu se poate reduce la un «management prin cifre».

La sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX apare si se dezvolta cercetarea relativ autonoma, in raport cu practica, motiv pentru care este denumita o stiinta contabila, alaturi de tehnica, contabila si aflata in legatura cu aceasta. Acest fenomen a avut loc in universitatile americane unde predarea contabilitatii a fost initaiata la sfarsitul secolului XIX de catre profesori, primii care au contribuit la o astfel de cercetare. Interesul universitatilor franceze pentru contabilitate ca o disciplina de invatamant cat si ca un domeniu de cercetare este mai recent. Pana la sfarsitul anilor ‘60 nu existau decat putine cursuri de contabilitate in universitati, ele regasindu-se mai mult ca materii introductive dispersate in ciclul primar al studentilor la economie si drept; contabilitatea era considerata ca o tehnica auxiliara (”algebra dreptului si metoda de observare a stiintelor economice”) conform expresiei adesea folosita de Pierre Garnier.

Prima lucrare romaneasca in domeniul contabil este « Pravila comertiala » scrisa de Emanoil Ioan Nichifor, aparuta in anul 1837 la Brasov. Dupa aceasta data si pana in anul 1900, incep sa apara manuale de contabilitate elaborate de autori romani si, totodata, sa se organizeze scoli comerciale in cadrul carora se studia contabilitatea. Ulterior, in prima jumatate a secolului XX, apar mai multe lucrari in domeniul contabilitatii, se infiinteaza invatamantul universitar economic- Academia de Inalte Studii Comerciale si Industriale din Bucuresti(1913) si Corpul Contabililor Autorizati si Expertilor Contabili (1921).

Contabilitatea intreprinderii este, se poate spune, produsul unei lungi istorii si, conform celebrei teze a lui Werner Sombart, “ Capitalismul si contabilitatea in partida dubla nu pot fi disociate; acestea se comporta una vis-a-vis de alta ca si forma si continutul”. Nu exista nici un dubiu ca aceasta joaca un rol fundamental in ceea ce priveste organizatiile si sistemul economic si social.

Contabilitatea a avut o dezvoltare lentă, sinuoasă, evoluția tehnicii și obiectivelor sale fiind strâns legată de dezvoltarea comerțului, industriei și de nevoile care au apărut succesiv.

“Construirea unui sistem de contabilitate este obiectul frământării cugetului omenesc din veacurile apropiate.”

Se poate spune ca si in prezent cercetarea in contabilitate este inca tanara si in cautare de repere viabile. Aceasta cercetare se dezvolta in toate compartimentele contabilitatii: atat in contabilitatea financiara cat si in contabilitatea de gestiune, in control sau in audit. Demersurile in cercetare se raporteaza la partea de contabilitate financiara, care mai este denumita si generala, care este acea ramura a contabilitatii intreprinderii al carui obiect il reprezinta furnizarea fluxului de informatii economice si financiare necesare intretinerii relatiilor intreprinderii cu partenerii externi.

Economia financiara este o disciplina care a aparut si s-a dezvoltat imediat dupa razboi. In cursul aceleiasi perioade, practica financiara a intreprinderilor a cunoscut deasemenea o evolutie importanta care se regaseste mai ales in cresterea si diversificarea pietelor financiare.

Un progres notabil al teoriei financiare a avut loc la inceputul anilor ’60, cand mai multi cercetatori au devenit interesati de riscul implicat de portofoliul de titluri; plecand de la consideratii statistice ei pun in lumina rolul indicatorilor de rentabilitate, o relatie teoretica intre risc si rentabilitate. Studiul finantelor intreprinderii cunoaste deasemenea dezvoltari teoretice remarcabile. Astfel, Modigliani si Miller formulau la inceputul anilor ’60 propuneri importante pentru structuri de finantare a intreprinderilor. In cursul anilor ’70 o reflexie relativa la notiune de lichiditate a condus la aparitia de noi documente si concepte contabile.

Paralel cu aceasta evolutie a teoriei financiare, parctica de finantare a interprinderilor cunoaste deasemenea transformari importante. Ea este legata in esenta de dezvoltarea pietelor financiare. Dezvoltare cantitativa imediata, cu aparitia de numeroase locatii financiare, dezvoltare calitativa apoi, ingineria financiara a avut rolul in cursul anilor ’80 si ’90 de a propune intreprinderilor de produse financiare raspunsuri la nevoile lor in materie de costuri si risc.

De-a lungul timpului functia de trezorerie a intreprinderii a fost confundata cu serviciul de caserie al intreprinderii. Trezoreria era considerata de natura pur contabila, astfel incat departamentiul financiar al intreprinderii se interesa inainte de toate, de echilibrul financiar al bilantului si al contului de rezultate. Deasemenea se dezvolta in cadrul celor mai multe intreprinderi o functie de trezorerie al carei continut este recent modificat.

In Franta, functia de trezorerie a intreprinderii a avut o evolutie lenta la mijlocul anilor ’70 in conditiile in care presiunile inflationiste determinau cresterea costului creditului si instabilitatea cursului de schimb necesita o gestiune a riscului de schimb. Totalul valorilor disponibile in caserie fiind neproductive, se recomanda intreprinderilor o gestiune de “ trezorerie zero”. O data cu dezvoltarea pietelor de capitaluri si crearea de noi produse financiare, functia de trezorerie a inclus de exemplu si gestiunea riscurilor de dobanda si de schimb.

Pe fondul diversificarii riscurilor, dereglarii pietelor si concentrarii societatilor a fost favorizata dezvoltarea metodelor si instrumentelor aferente finantelor :

Reinnoirea metodelor de analiza financiara axate pe aprecierea riscului de faliment si a lichiditatii (in termeni de fluxuri financiare) ;

Multiplicarea instrumentelor la diverse niveluri :

Pentru urmarirea riscurilor de dobanda, de schimb sau de piata : contracte futures, SWAP, cu optiuni ;

In cadrul tehnicilor de solicitare a fondurilor cu noile fonduri proprii : produse hibrid derivate in principal din actiuni si obligatiuni (OBSA- Obligation a Bon de Souscription d’Action, ABSOC- Action a Bon de Souscription d’Obligation Convertible) ;

In circuitele juridico- financiare, din ce in ce mai complexe pentru operatiunile de fuziuni si achizitii, preluari de intreprinderi de catre salariati, ofertele publice etc.

Toate aceste reforme au transformat in cele din urma domeniul finantelor. Aceasta transformare consta in largirea si diversificarea domeniului functiei financiare.

Sub efectul evolutiei mediului, functia financiara s-a extins :

La gestiunea riscurilor : evaluare, anticipare si acoperire a riscului cu ajutorul noilor instrumente financiare, ceea ce a condus la specializarea trezorierului, prin aparitia in anii 1980 a trezorierului international pentru riscul de schimb si a « creditului manager » pentru riscul client ;

La o participare mai activa la procesele de decizie pe termen lung , clarificand si valorificand deciziile strategice din ce in ce mai complexe si tehnice ;

In cadrul dezvoltarii grupurilor si internationalizarii intreprinderilor, din punct de vedere al tehnicilor de evaluare si control, aparitia si inmultirea auditorilor interni, responsabililor de raportare, controlorilor financiari internationali, responsabililor pentru consolidare in special ;

In cadrul relatiilor cu bancile , caz in care raporturile au fost profund bulversate: negocierea s-a dezvoltat odata cu aparitia unei concurente aprige legata de reforma bancara si de privatizare.

In Romania, inainte de anii 1990, gestiunea era total integranta in notiunea de planificare centralizata. Deci tot invatamantul in domeniul gestiunii incerca sa raspunda cat mai bine nevoilor repartitiei dirijate a tuturor resurselor naturale.

Teoria si practica economica in tara noastra, inainte de 1990, au constituit o cultura de distribuire sub autoritatea centralizata a statului a resurselor in proprietate colectiva si nu o cultura de gestiune responsabila si performanta a unei proprietati individuale ( publica si privata). Intr-un astfel de mediu care era integral controlat, incertitudinea nu era luata in considerare. Comoditatea repartizarii nationale a facut ca unele componente ale valorii -riscul -sa fie neglijate. Nu este cazul de a se pune in diuscutie variabilitatea rezultatelor atat la nivel de intreprinderi cat si la nivel national.

Cercetarea in gestiune consta in dezbateri si intalniri stiintifice nationale si internationale asupra marilor teme ale epocii: echilibrul general, sistemul economic si social, comunicarea etc. Pietele perfecte, complete, eficiente erau inlocuite artificial de societatea comunista ideala in care repartizarea se facea adecvat nevoilor reale ale indivizilor care participau constient cu toata capacitatea lor de munca si competenta.

Economia romaneasca aflata in tranzitie simtea nevoia unor efecte imediate in domeniul gestiunii economice, datorita cauzelor provocate de nonperformanta institutionala si organizationala a sistemului economic. Exista deci nevoia unei schimbari culturale, in materie de gestiune pentru toti cetatenii romani la nivel profesional si nonprofesional.

Caderea sistemului centralizat in decembrie 1989, a dat intreprinderilor o autonomie foarte larga in conditiile unui cvasitotalitarism al proprietatii statului si a unei destructurari a vechilor retele de bunuri si servicii. Managerii se afla intr-o confuzie legisltiva, organizationala si sociala. Imaginea lor asupra venitului intreprinderii este incert: o forma tranzitorie catre privatizare si deci fara posibilitati de stabilire a unei strategii pe termen lung.

Incepand cu anii ’90, apar si in Romania tendintele in domeniul evaluarii performantelor, a riscurilor, dar si a viabilitatii afacerii. In consecinta, nevoia de informatii contabile este manifestata de un numar din ce in ce mai mare de utilizatori (actionari, banci, parteneri comerciali, stat etc.) care activeaza intr-un mediu de piata concurentiala.

Sunt întâlnite mai multe transformări, denumite generic „reforme” contabile, pentru ca informația contabilă să devină utilă deciziei unei multitudini de utilizatori (acționari, bănci, parteneri comerciali, stat etc.), cu interese specifice, care activează într-un mediu de piață concurențială. De aceea, se instituționalizează ca o parte din informația contabilă produsă de întreprinderi să fie publicată (rapoartele contabilității financiare). Prin măsuri legislative se urmărește compatibilizarea practicilor contabile românești cu cele internaționale (în special cu cele europene), în plan științific, apar atât lucrări care abordează contabilitatea într-o manieră conceptualizată și comparată, cât și primele cercetări urmând o metodologie pozitivistă, lucrări inspirate din cultura contabilă apuseană (îndeosebi franceză, dar și anglo-americană).

Retrogradata printre ultimele ranguri de preocupari, deseori atasata contabilitatii, gestiunea trezoreriei intreprinderii a fost ignorata in predarea materiei in invatamant pana in anul 1985. Aceasta data este simbolica, avand loc in acelasi timp si reforma pietei monetare franceze, parand a fi primul material dedicat gestiunii trezoreriei de zi cu zi. Dupa aceasta data, functia continua sa capete importanta, chiar daca nu se regaseste decat in cazul grupurilor de societati de o anumita talie.

Gestiunea trezoreriei este un domeniu care se situeaza la interferenta mai multor discipline de gestiune a intreprinderii, precum finantele, sistemele de informatii, contabilitatea si controlul de gestiune, trecand prin trei stadii :

Predarea in invatamant poate facilita abordarea unui public heterogen, fiind o informatie structurata astfel incat sa devina inteligibila si asimilabila ;

Cercetarea face invatamantul sa progreseze si permite stabilizarea asupra metodelor si tehnicilor aferente domeniului de cercetare ; este garantia evolutiei disciplinei ;

Consilierea intreprinderii permite, in final, confruntarea cunostintelor teoretice si metodologice cu nevoile reale ale intreprinderii. Adesea, unele metode raman necunoscute de catre intreprindere, deoarece nu au patruns in universul profesional. Mai mult, cunostintele teoretice raman deconectate de exigentele mediului de afaceri.

Activitatea trezorerierului este organizata in jurul a doua mari preocupari : gestiunea lichiditatilor si gestiunea riscurilor financiare in intreprindere. Prima, si cea mai traditionala, priveste fluxurile monetare, in timp ce cea de-a doua, mai moderna, acopera in esenta riscul de schimb si riscul de rata a dobanzii.

Cadrul contabil general IASC, prin IAS 1 « Prezentarea situatiilor financiare », precizeaza faptul ca situatiile financiare sunt elaborate conform contabilitatii de angajamente. Astfel, tranzactiile si evenimentele sunt recunoscute si inregistrate cand apar, si nu pe masura ce numerarul si echivalentele de numerar sunt incasate sau platite, fiind raportate in situatiile financiare ale perioadelor la care se refera.

In aceste conditii, pentru a produce informatii privind fluxurile de numerar si echivalentele de numerar se efectueaza trecerea de la contabilitatea de angajamente la cea de trezorerie.

Contabilitatea de angajamente presupune ca efectele tranzactiilor si ale altor evenimente sa fie recunoscute atunci cand tranzactiile si evenimentele se produc, si nu pe masura ce numerarul sau echivalentul sau este incasat sau platit, si sunt inregistrate evidentele contabile si raportate in situatiile financiare ale perioadelor aferente. Situatiile financiare intocmite in baza acestui principiu ofera informatii utilizatorilor nu numai despre tranzactiile trecute, care au implicat plati si incasari, dar si despre obligatiile de plata din viitor si despre resursele privind incasarile viitoare.

Totusi, in baza interferentelor dintre fluxurile reale (veniturile si cheltuielile sunt asociate miscarilor de bunuri si servicii) si fluxurile monetare (incasari si plati), rezultatul contabil poate fi determinat pe baza contabilitatii de trezorerie.

" Dilema sau controversa « contabilitate de casa – contabilitate de angajamente » este cea intre realitate si conventie. In forma ei cea mai sintetica, ea capata expresiile de informatii de tip « fluxuri de trezorerie » si informatii de tip « vanituri- cheltuieli= rezultate ». cu corectivul ca o contabilitate de angajamente nu exclude, ci chiar impune determinarea fluxurilor de trezorerie. "

PROGRESUL SISTEMELOR ECONOMICE PRIN PRISMA ALIANTELOR MONETARE

Existenta unui Sistem Monetar International presupune interdependenta economica intre statele suverane.

Sistemul Monetar International reprezinta un ansamblu de reguli, instrumente, organisme si piete ce privesc crearea, valorificarea si circulatia monedelor internationale.

INFLUENTA ALIANTELOR MONETARE ASUPRA MASEI MONETARE

Istoria, de altfel, furnizeaza multe exemple de aliante monetare care au avut success sau au esuat. In practica, de altfel, nimic nu poate fi considerat bun pentru totdeauna. Suveranitatea monetara poate fi subordonata, insa nimic nu poate fi privit cu adevarat ireversibil.

Cea mai importanta alianta monetara a secolului XIX a fost proiectarea “monedei universale”, bazata pe echivalenta moneda de aur folosita de cele trei puteri financiare ale lumii: Marea Britanie, Franta si SUA. Din intamplare, cantitatea de aur ce intra in componenta monedelor celor trei tari fiind aproape egala, atunci de ce sa nu se standardizeze monedele intre aceste tari, rezultand o singura moneda? Aceasta a fost propunerea in cadrul unei conferinte monetare sponsorizata de guvernul francez in anul 1867. In final, nici o reactie nu a fost primita nici de la Londra si nici de la Washington. Din lipsa sustinerii politice, ideea a esuat.

Dar mai inainte cu doi ani, si anume in anul 1865, guvernul francez a reusit incheierea cu succes a unei intelegeri – Latin Monetary Union (LMU), la care au participat Belgia, Italia, Elvetia si Franta, avand ca scop standardizarea existentelor monede de aur si argint din toate aceste tari. Grecia a aderat si ea la termenii LMU in anul 1868, devenind membru abia in anul 1876.

In anul 1850, legea lui Gresham a ridicat probleme aparute ca rezultat al diferentelor de greutate si puritate a monezilor de argint care circulau in fiecare tara. LMU stabilea standarde uniforme pentru monezile nationale si a creat un spatiu virtual pentru circulatia acestora. In esenta, a fost create o rata de schimb formala a uniunii, insa responsabilitatea pentru managementul monezilor incluse in uniune ramanea in sarcina fiecarui guvern.

Tarile membre ale aliantei aveau obligatia reciproca ca prin bancile lor centrale sa accepte monedele uneia alteia fara limite. LMU a fost considerate apoi, la scurt timp dupa incheiere, preaa restrictive pentru o lume suprasaturata de argint, ceea ce a determinat deprecierea argintului. Chiar si asa, alianta a reusit sa tina unite aceste tari pana la caderea generala a relatiilor monetare globale in perioada Primului Razboi Mondial. Decizia Elvetiei de a se retrage din alianta in anul 1926 a provocat dizolvarea LMU in anul urmator.

The Scandinavian Monetary Union (SMU) a fost deasemenea o alianta monetara ce avea ca scop standardizarea monedelor existente. SMU s-a incheiat in anul 1873 intre Suedia si Danemarca, alaturandu-li-se ulterior si Norvegia. Uniunea a stabilit ca unitate monetara unica crown- ul.

Ca si in cadrul LMU, membrii SMU se distingeau fata de ceilalti din afara uniunii prin obligatia reciproca de a-si accepta unii altora monedele nationale la valoarea lor normala si fara limita. Prevederile uniunii au produs efecte pana la suspendarea convertibilitatii la inceputul Primului Razboi Mondial. Chiar daca dupa anul 1920, membrii SMU au incercat revenirea la standard, intelegerea a fost abandonata definitiv ca urmare a crizei financiare globale din anul 1931.

Repetate eforturi pentru standardizarea monezilor au fost facute si de statele germane, inainte de uniunea politica, dar nu tocmai cu succes. Acorduri timpurii, ce au urmat inceputului Zollverein-ului (uniunea vamala a regiunilor germane) in 1834, au stabilit numai aparent o Uniune Monetara Germana, cu o functiune asemanatoare LMU si SMU, insa impartea spatiul in doua aliante monetare distincte: una care includea statele nordice si folosea thalerul ca unitate monetara de baza; alta ce cuprindea statele din sud si avea la baza florinul, de altfel cunoscut ca si gulden. Era garantata circulatia libera a monezilor in ambele zone, insa nu la aceeasi paritate. Mai mult, statele aveau libertatea de a emite monezi non-standardizate alaturi de unitatea lor monetara de baza, iar multe state germane importante (Bremen, Hamburg, Schleswig- Holstein) au decis sa ramana in afara aliantei.

In anul 1857 s-a incheiat Vienna Coinage Treaty, un acord semnat cu Austria prin care si aceasta adera la Uniunea Monetara Germana, si prin care se adauga o a treia moneda, florinul Austriei, ce avea o valoare putin mai mare decat moneda zonei de sud a statelor germane. Uniunea Monetara Astro- Germana s-a dizolvat in mai putin de un deceniu, consecinta a Razboiului Austro- Prusian din anul 1866. Unificarea deplina a monedelor statelor germane nu s-a realizat pe deplin pana la consolidarea noi Germanii, sub conducerea Prusiei in anul 1871.

In secolul XX, au fost incheiate cinci aliante monetare majore intre state suverane. Prima a fost Uniunea Economica Belgia-Luxemburg (BLEU), incheiata in anul 1922. Traditionalele lui legaturi cu German Zollverein fiind afectate dupa Primul Razboi Mondial, micul stat Luxemburg a decis sa se lege cumva atat din punct de vedere al relatiilor economice, cat si comerciale, de Belgia, acceptand o uniune economica comprehensiva. O trasatura caracteristica BLEU a fost unificarea sistemelor monetare distincte ale partenerilor., avand ca si consecinta imediata extinderea si dominarea francului Belgian asupra masei monetare a Luxemburgului. Astfel, numai Belgia folosea la nivel inalt Banca Centrala, pe cand in Luxemburg activa o institutie mult mai modesta- Luxemburg Monetary Institute- care emitea francul luxemburghez ce circula numai in interiorul Luxemburgului, si putea fi preschimbat numai cu francii belgieni. Uniunea nu era de fapt chiar o subordonare, ambele guverne participand la luarea deciziilor, iar in cadrul intalnirilor monetare international Luxemburgul era reprezentat separat.

Celelalte patru aliante monetare ale sec. XX implica tari in curs de dezvoltare si isi regasesc originile in organizarile coloniale timpurii :

In anul 1945, guvernul francez a decis ca in Africa francofona sa consolideze diversitatea de monezi aflate in circulatie intr-o singura moneda- franzul Coloniilor Franceze din Africa (francul CFA) ;

La inceputul anilor 1960, cand coloniile franceze din Africa si-au castigat independent, vechiu franc colonial a fost inlocuit de doua noi monede regionale, fiecare fiind inteligent denumite asa incat sa pastreze denumirea de franc CFA: pentu sapte membrii ai Uniunii Monetare a Africii de Vest, “francul Comunitatii Financiare a Africii”, emis de Banca Centrala a Statelor Africii de Vest; iar pentru sase membrii ai Uniunii Economice si Vamale a Africii Centrale, “francul Cooperarii Financiare in Africa Centrala”, emis de Banca Statelor Africii Centrale. Impreuna, cele doua grupari erau incluse in African Financial Community. Fiecare dintre cele doua monede era legal acceptata numai in interiorul propriei regiuni, dar zona CFA era mai mult decat o simpla uniune a ratei de schimb, cele doua monezi sunt in mod egal definite si administrate sub egida Ministerului de Finante Francez.

Celelalte doua aliante monetare privesc dependintele Marii Britanii, unde folosirea monezii britanice avea menirea sa dirijeze afacerile financiare coloniale, si anume :

Masa monetara britanica din Caraibe a avut un parcurs remarcabil, pornind de la infiintarea in anul 1950 a British Caribbean Currency Board, care s-a transformat apoi in East Carribean Currency Authority in anul 1965 si apoi in East Carribean Central Bank in anul 1983, emitand o singura moneda- dolarul East Carribean, ce servea ca unitate moentara legala pentru toate cele sapte participante. Zona Monetara a Caraibelor de Est a functionat ca o adevarata uniune monetara fara dificultati serioase inca de la infiintare din anul 1965 ;

In Africa de Est, pe de alta parte, domnatia britanica coloniala a esuat intr-un final, in ciuda creerii Masei Monetare a Africii de Est inca din anul 1919 pentru administrarea unei singure monezi- shilling-ul est African- pentru teritoriile Kenya, Tanganyika si Uganda. Cele trei colonii, de altfel, au pus bazele unei uniuni vamale in anul 1923. Odata obtinuta independenta in aceasta regiune, institutiile implicate in uniune s-au despartit rapid, iar fiecare tara a decis sa-si infiinteze propria banca centrala si propria moneda. Ultimul exemplu de alianta monetara este asa numita Zona Monetara Comuna (CMA- Common Monetary Area), ce includea Republica Africa de Sud- un stat suveran de decenii, doua foste colonii britanice (Lesotho si Swaziland) si o fosta dependinta a Africii de Sud- Namibia. Oricum, un fel de alianta monetara a existat inca dinainte de obtinerea independentei in regiune, la sfarsitul anilor 1960.

Primul acord international in scopul stabilirii unui sistem monetar international s-a incheiat in cadrul Conferintei Monetare si Financiare Internationala a Natiunilor Unite si Asociate, ce a avut loc intre 1 si 22 iulie 1944 la Bretton Woods.

Pentru promovarea cooperarii internationale in domeniul monetar si financiar, prin prevederile adoptate la Bretton Woods, au fost infiintate doua institutii interguvernamentale : Fondul Monetar International (FMI) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD). Cele doua institutii au statut de organisme specializate ale Organizatiei Natiunilor Unite. FMI activeaza in domeniul valutar si al echilibrului balantei de plati, iar BIRD in domeniul dezvoltarii economice prin investitii.

La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost asezat etalonul aur- devize, iar in cadrul acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon si de principala moneda de rezerva si plata. Definirea dolarului ca etalon avea in vedere mecanismele monetare bazate pe etalonul aur, care existau in functiune la acea data.

Scopul principal al Sistemului Monetar International creat in 1944 a fost realizarea cooperarii monetare pe baza mecanismelor sale de functionare. Crearea acestui sistem monetar international a reprezentat prima mare reusita a ideii de cooperare interntaionala in domeniul monetar.

Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar international, al carui organism era Fondul Monetar International, au fost urmatoarele:

Cooperarea monetara internationala- prin adeziunea la FMI, acest organism asigura consultant si colaborare in problemele monetare internationale;

Cresterea echilibrata a comertului international;

Dezvoltarea economica a tuturor membrilor;

Stabilitatea cursului de schimb- fiecare tara trebuia sa stabileasca pentru moneda sa, cu acordul FMI, valoarea paritara exprimata in aur sau in dolari SUA ;

Multilateralizarea platilor internationale;

Convertibilitatea monetara;

Lichiditatea- crearea FMI, ca institutie financiara, avea si scopul asigurarii unei rezerve din care la nevoie, tarile membre sa poata obtine un sprijin;

Echilibrarea balantei de plati.

Functionarea sistemului de la Bretton Woods a fost perturbata de variatiile cursurilor principalelor monede europene, majorarea pretului aurului pe piata si speculatiile contra dolarului. La data de 15 august 1971, prin decizia presedintelui SUA, Nixon, se suspenda convertibilitatea dolarului in aur. Acesta este un moment existential in demonetizarea aurului.

Prin definitie, demonetizarea aurului consta in eliminarea metalului pretios din functiile de echivalent general, de bani, si utilizarea acestuia doar ca o marfa. Astfel, aurul este inlaturat din functiile de mijloc de tezaurizare si ultim mijloc de lichidarea angajamentelor de plata in relatiile internationale.

Prabusirea in august 1971 a Sistemului Monetar International a determinat procedarea la revizuirea sistemului, economia mondiala necesitand in continuare astfel de reglementari.

IMPLICATIILE UNIUNII EUROPENE IN FUNCTIONAREA SISTEMELOR ECONOMICO- FINANCIARE

Cel mai cunoscut exemplu de alianta monetara in sec. XX este, desigur, European Union’s EMU (Economic and Monetary Union). Surprinzator, la infiintarea EU in anul 1958, unificarea monedelor nu a fost nici macar pe agenda uniunii. Initial numita Comunitatea Economica Europeana sau Piata Comuna, mai tarziu simplu Comunitatea Europeana, EU a inceput ca o uniune vamala, liberalizand comertul intre cei sase parteneri fondatori (nota: Franta, Germania, Italia, Olanda Belgia, Luxemburg) si unificandu-le politice comerciale vis- a- vis de cei din exteriorul uniunii. Ba chiar mai mult, documentul sau de infiintare, Tratatul de la Roma din anul 1957, nu mentioneaza in continutul sau de nici o politica monetara comuna, membrii angajandu-se numai sa-si coordoneze politicile monetare “pana la limita extrema necesara pentru functionarea Pietei Comune”; membrii au declarat ca vor mentine echilibrul platilor globale si vor considera politica ratelor de schimb o chestiune de interactiune. Cu toate acestea, punerea in discutie a unei aliante monetare mai mult formala a inceput aproape imediat.

Dupa patru decenii de evolutie a EU, timp in care numarul membrilor a crescut, patru eforturi distincte au fost facute pentru a promova adevarata uniune monetara. Ultimul si cel mai ambitios este, bineinteles, crearea noului euro.

Prima initiativa, cu perioada de viata cea mai scurta si acum demult uitata, a venit in anul 1962 sub forma unui program de actiune propus de Comisia Europeana, corpul executive al Pietei Comune cu sediul la Bruxelles, subliniind o serie de reforme comprehensive menite sa conduca la uniunea monetara deplina pana la sfarsitul deceniului. Membrii au sperat ca ar face un prim pas incepand sa inghete ratele de schimb prin creerea unui sistem bancar de tip federal, cu un consiliu al guvernatorilor bancii centrale ca un organ central ce va conduce o eventual moneda comuna. Nimic nu s-a adeverit datorita opozitiei ferme a presedintelui Frantei, un nationalist declarat. In urmatorii sapte ani, pana la demisia surprinzatoare a presedintelui Frantei Charles de Gaulle, subiectul uniunii monetare a fost prescris in cercurile politice europene.

Ideea a revenit deodata, in mod ironic se poate spune, la initiativa nimanui altcuiva decat a succesorului lui De Gaulle, Georges Pompidou impreuna cu cancelarul Germaniei Willy Brandt. La summitul EC ce a avut loc la Haga in anul 1969, ambii lideri au sustinut ideea unui nou efort de aprofundare a EC, accentuand pe tinta de atins- o moneda unica. Doi ani mai tarziu, dupa o serie de studii coordonate de Raymond Barre, un membru francez al Comisiei Europene (si mai tarziu prim- ministrul Frantei) impreuna cu Pierre Werner, prim- ministrul Luxemburgului, s-a incheiat un accord ce pervedea trecerea prin trei stadii de tranzitie pana la o Uniune Monetara si Economica deplina ( EMU).

Dupa acordul incheiat in anul 1971, unificarea monetara a inceput cu ajustarea marginilor fluctuatiilor monedelor partenerilor – faimosul “sarpe in tunel”. Imaginea sarpelui reprezinta o banda ingusta in interiorul careia monedele EC se misca relativ de la una la alta si ale caror valori sunt reprezentate intr-o matrice a ratelor de schimb bilaterale, numita gratarul de paritate. Toti partenerii EC erau asteptati sa adere la acest proiect.

Pe fondul perturbarilor monetare globale, generate indeosebi de suspendarea convertibilitatii dolarului de aur in luna August 1971, noua schema nu a putut fi pusa in practica pana in luna Aprilie 1972, iar aproape imediat au aparut probleme. Balanta de plati a fortat cinci din cei noua participant- Marea Britanie, Danemarca, Franta, Irlanda si Italia- sa se retraga din intelegere, iar tunelul a disparut in anul 1973 cand sistemul de paritate la valoare a fost abandonat. Este clar ca experimental nu a dat rezultatele asteptate.

In anul 1978, cea de-a treia incercare de punere in aplicare a ideii unei monezi unice in cadrul EU a fost lansata ca rezultat al unei initiative a cancelarului Germaniei, Helmut Schmidt, si anume un nou plan pentru o “zona de stabilitate monetara” in Europa. Sistemul Monetar European (EMS- European Monetary System) a fost pus in discutie la summitul de la Bremen in luna Iunie 1978 si dupa indelungi negocieri a fost adoptat in luna decembrie a aceluiasi an de Consiliul European de la Bruxelles, urmand a fi pus in aplicare incepand cu luna martie 1979. La sistem au aderat Franta, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxembrug si ulterior Anglia. In centrul EMS a fost pus Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM- Exchange Rate Mechanism), proiectat a fi un nou “super sarpe” pentru Europa.

Privit numai din perspective ERM, EMS poate fi considerat un succes, reusind sa reduca nivelul variatiei ratelor de schimb in interiorul grupului. Credibilitatea era in balanta cu flexibilitatea, existand perioade scurte de aliniere a ratelor de schimb.

Functionarea Sistemului Monetar European s-a bazat pe o moneda ECU (European Currency Unit) si pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, fata de ECU, precum si pe un mecanism de interventii pe piata valutara. Moneda ECU era construit ape un cos de monede ale tarilor participante la sistem, iar ponderea fiecareia in definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecarei tari si de nivelul schimburilor comerciale. Fiecare tara membra putea stabili, in raport de puterea de cumparare a monedei sale, un curs fata de ECU, denumit curs central.

In cadrul EMS, ECU a indeplinit urmatoarele functii :

moneda efectiva in mecanismul de schimb EMS;

baza de calcul a paritatii celorlalte monede ;

baza de referinta in mecanismul de referinta si de credit ;

instrument de reglare a soldurilor creditoare si debitoare, intre autoritatile monetare.

Apoi, EC a intrat intr-o perioada de stagnare, pe care multi europeni au numit-o “eurosclerosis”.

Insa a venit un nou val de entuziasm pentru integrarea in EC, declansat de Actul European Unic (Single European Act) in luna Februarie 1986, prin care se dorea eliminarea tuturor barierelor economice ramase in interiorul Comunitatii. Tinta, acum, era intr-adevar piata europeana unificata, dupa cum era precizat in act: “o zona fara frontiere interne in care este libera miscarea bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului”. Liberalizarea venea prin armonizarea regulilor si regulamentelor nationale – faimoasa “300 directives”, iar termenul limita era 31 Decembrie 1992, fapt pentru care a fost denumita Proiectul1992 (EC92). De acum, se poate spune ca “Europa sclerotica” pare sa se revigorat.

EC92 a reinnoit interesul pentru o singura moneda, in completarea pietei unice.

In luna Februarie 1992, s-a incheiat o noua intelegere- Tratatul de la Maastricht, prin care, in afara de faptul ca European Community a fost redenumita European Union, s-a intreprins o varietate de reforme si s-au stabilit inca alte trei stagii de lucru pentru a se ajunge la unificarea monetara, inca o data ca in anul 1970 in cadrul EMU. Primul stagiu, dar de aceasta data mult mai extins, incorpora toate monedele EC in ERM, Mecanismul Ratelor de Schimb. Al doilea stagiu a inceput in anul 1994 prin infiintarea Institutului Monetar European (European Monetary Institute- EMI) menit sa pregateasca cadrul pentru o eventual Banca Centrala Europeana (European Central Bank- ECB). Al treilea stagiu, planificat sa inceapa nu mai tarziu de 1 Ianuarie 1999, era planificat sa inghete definitive ratele de schimb si curand dupa aceea sa fie introdusa noua moneda comuna, euro, care va inlocui gradual monedele nationale existente, urmand ca ECB sa preia toata responsabilitatea pentru politica monetara a EU.

Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, numai un grup limitat de tari membre

indeplinea conditiile cerute de EMU. In anul 1998, a fost stabilit modul de determinare a eligibilitatii, fiind enumerate patru criterii de convergenta:

“Dobandirea unui grad inalt de stabilitate a preturilor”, evidentiat printr-o medie a ratei inflatiei nu mai mare de 1.5% peste cea a celor trei cele mai performante state membre;

“Sustainability of the government financial position”, referindu-se atat la deficitul fiscal, care nu trebuia sa depaseasca 3% din PIB, cat si la nivelul datoriei publice ce nu trebuia sa fie mai mare de 60% din PIB;

“Respectarea marginilor fluctuatiilor normale furnizate de ERM”, referindu-se la inexistenta tensiunilor severe si nici devalorizare cel putin in ultimii doi ani;

“Durabilitatea convergentei… nivelurile ratei dobanzii pe termen lung”, interpretata ca media ratei dobanzii pe un an sa nu fie mai mare cu mai mult de 2% peste media ratei dobanzii primelor trei cele mai performante state membre.

România a fost prima țară din Europa centrală și de est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoașterea de facto a Comunității Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România – CEE, concomitent, fiind semnat și Acordul asupra Produselor Industriale.

Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul european a intrat în funcțiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea își exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.

După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.

Obiectivul României a fost de a obține statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.

România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg, urmând să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepția cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de aderare, obținând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator activ a permis Românei să își exprime punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influența aceste decizii și promovându-și intereselor naționale.

Trecerea la moneda euro- implicatii asupra elementelor trezoreriei in tarile care au adoptat moneda unica

Uniunea Economica si Monetara provoaca schimbari profunde in mediul financiar, fiind esentiala intelegerea obiectivelor, problemelor si consecintelor.

Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995, a adoptat denumirea monedei unice « EURO » care inlocuieste vechea moneda comuna ECU. Abrevierea oficiala pentru EURO este EUR, fiind stabilita de Organizatia Internationala de Standardizare (International Standard Organization- ISO) si este folosita in toate scopurile: financiar, commercial, contabil.

Perioada de tranzitie (1999- 2002) a permis o trecere progresiva la moneda euro. Este foarte importanta organizarea acestei treceri, de asemenea si masurarea incidentelor asupra gestiunii intreprinderii, de ordin financiar, contabil sau fiscal.

Prin moneda euro si instutia Sistemul European de Banci Centrale (SEBC), Uniunea Monetara viza stabilitatea monezii unice printr-o politica monetara comuna, eliminand costurile de tranzactionare (s-a estimat o economie de 25 miliarde de euro pe an) si stimularea schimburilor interne, gratie disparitiei riscului de schimb. Se incurajeaza, astfel, libera circulatie a capitalurilor, se favorizeaza concurenta prin facilitarea comparatiei preturilor si se tinde catre integrarea pietelor bancare si financiare.

Uniunea Economica este cadrul pietei unice in care circula liber persoanele, bunurile si capitalurile si in care se exercita o politica a concurentei insotita de politici sectoriale si regionale in vederea ameliorarii imperfectiunilor pietei. Coordonarea politicilor economice ramane relativ flexibila, insa trebuie corelata cu politica monetara comuna, in cadrul careia singura constrangere puternica priveste deficitele publice excesive. Stabilitatea monetara conjugata cu problema deficitelor se traduce, din aceasta perspectiva, prin rate scazute ale dobanzilor, favorabile investirii intreprinderilor si consumului casnic, acestea beneficiind de posibilitati de finantare si plasamente extinse.

Decizia comuna in cadrul SEBC dadea posibilitatea de reflectie asupra politicii monetare a uneia dintre cele mai puternice monede din lume.

Etapele de trecere la Uniunea Economica si Monetara :

Intr-o prima etapa (1 Iulie 1990- 31 Decembrie 1993), miscarile capitalurilor sunt liberalizate si coordonarea politicilor monetare aprofundata (cautarea de aggregate monetare similar, elaborarea primului proiect SEBC, monitorizarea situatiei monetare si financiare a statelor membre);

A doua etapa (1 Ianuarie 1994- 31 Decembrie 1998) vizeaza dizolvarea Fondului European de Cooperare Monetara (FECOM) si crearea Institutului Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, Germania;

A treia etapa (1 Ianuarie 1999) consta in realizarea efectiva a Uniunii Economice si Monetare (UEM). Fixarea irevocabila a taxelor de conversie intra in vigoare pentru monezile tarilor ce indeplinesc criteriile de convergenta, euro devine moneda unica, politica monetara e unica, iar monezile si bancnotele euro sunt introduse in circulatie incepand cu 1 Ianurie 2002.

Politica monetara unica presupune o piata monetara unica, care necesita un sistem de reguli brut instantaneu intre toate Bancile Centrale (BCN) si Banca Centrala Europeana (BCE) si intre institutiile de credit si BCN proprie.

Incidentele adoptarii monedei euro asupra :

Pietei monetare- trezorierii intreprinderilor au putut folosi concomitent atat

moneda nationala, cat si moneda euro, numai pana in anul 2002. Diferenta consta intr-o simpla conversie, ratele fiind identice. Pentru facilitarea tranzitiei, bonurile de trezorerie si titlurile de creante negociabile au putut fi convertite in euro la o rata de 1-1 in anul 1999 ;

Pietei de schimb- dupa 1 Ianuarie 1999, monedele nationale nu mai sunt tratate pe

pietele de schimb. Doua actiuni corelate au fost realizate :

Piata de schimburi intre devize europene ale UEM a disparut ;

Schimburile intre dolarul american si monedele UEM au devenit schimburi EUR/USD, reprezentand alaturi de schimburile YEN/EUR, doua treimi din piata mondiala de schimb ;

Pietei obligatiunilor- piata obligatiunilor in euro reprezinta 20- 30% din piata

mondiala a obligatiunilor. Curba de randament (care da rata de plasament fara risc la diferite termene) se refera la emisiunile de titluri lichide de catre stat. Ratele lor se egalizeaza in scopul disparitiei riscului de schimb, iar intr-un mod mai general, abaterile de rate intre tarile membre UEM se reduc pentru acelasi motiv (investitorii reclama rate mai elevate pentru a-si compensa pierderile probabile din schimburi). Din contra, aceste abateri raman dependente de lichiditatea titlurilor si de calitatea emitentului : disciplina bugetara pentru tari si mai ales pentru intreprinderi. Conversia in euro a titlurilor anterior emise necesita acordul masei de obligatiuni. Este posibil si sa se converteasca suma titlurilor aflate inca in circulatie in obligatiuni in euro. O compensatie inferioara unui euro este platita fiecarui titular al unui tip de obligatiuni dupa conversie ;

Pietei actiunilor- pentru evitarea riscului de schimb de catre participantii la UEM,

numerosi factori au determinat intreprinderile sa faca oferte publice in propria lor tara : notorietate locala si proximitate, reglementari specifice, disparitati contabile, absenta unui drept european al societatilor etc. Introducerea monedei euro a ameliorat comparatiile performantelor si a incitat catre armonizare. Trecerea efectiva la moneda euro se astepta sa se faca pana in anul 2002, insa Paris si Frankfurt au decis sa o faca inca din data de 4 Ianuarie 1999 : listarea, declaratii de portofoliu (putea figura si contravaloarea in franci), validarea ordinelor s-a facut in euro (insa putea fi trecuta si in franci). Societatile cotate trebuiau sa-si adapteze comunicarea financiara la euro.

Pana la adoptarea monedei euro, sistemul financiar international nu a mai suferit modificari importante din anul 1971 cand s-a trecut la regimul cursurilor flotante. Pentru prima data din anul 1944, raportul de forte monetare internationale este variabil, pozitia dominanta a dolarului devenind relativa.

ARMONIZAREA CONTABILA INTERNATIONALA CU PRIVIRE LA CONTABILITATEA ELEMENTELOR DE TREZORERIE

Directiva 2013/34/EU

http://www.focusifrs.com/menu_gauche/normes_et_interpretations/que_sont_les_ias_ifrs/historique_de_l_iasb

NORMALIZAREA CONTABILA SI CONTABILITATEA TREZORERIEI

Asa cum am precizat anterior, contabilitatea in partida dubla s-a raspandit incetul cu incetul in intreaga lume, incepand din anul 1494. Aceasta este dovada existentei faptelor de comert si a partajarii beneficiilor intre asociati. Incepand cu secolul al XIX-lea, importanta sa a crescut, prin Legea Societatilor din anul 1856 impunandu-se folosirea ei in Anglia, iar caracterul sau stiintific este studiat in Italia si Franta.

Ideea punerii in practica a unor norme contabile internationale a fost propusa in anul 1966 de catre reprezentantii Institutului Contabililor din Anglia si Wales (ICAEW), Institutului American al Contabililor Publici (AICPA) si ai Institutului Canadian al Contabililor (CICA) care au constituit Grupul International de Studii Contabile (AISG) in anul 1967.

Primele planuri contabile au aparut in Europa Continentala dupa Primul Razboi Mondial.

Importanta unei armonizari contabile s-a pus in discutie in Statele Unite dupa criza din anul 1929. O armonizare contabila este pusa in practica in Europa dupa aproape o jumatate de secol, prin Directiva a Patra 78/660/CEE din data de 25 Iulie 1978 (lucrarile si discutiile asupra acestei directive au inceput inca din anul 1965), care tindea a coordona dispozitiile nationale privind structura si continutul conturilor anuale, regulile de evaluare si publicitatea societatilor comerciale din cadrul Comunitatii Europene. A trebuit sa se astepte inca cinci ani pana la adoptarea Directivei a Saptea 83/349/CEE din data de 13 Iunie 1983, prin care se coordona legislatiile nationale in ceea ce priveste conturile consolidate ale societatilor care fac parte din grupuri de intreprinderi.

Armonizarea contabila internationala vizeaza aspectele conceptuale si regulile de contabilizare si evaluare a intreprinderilor internationale cotate, pentru a fi furnizate informatii financiare destinate pietelor de capitaluri.

In perioada 1993- 1994, in Romania s-a procedat la implementarea unui nou sistem contabil, care sa faca fata cerintelor unei economii aflate in tranzitie. Inspirat dupa modelul francez, noul sistem contabil romanesc se alinia la normele contabile europene, in special la Directiva a IV-a.

Din anul 2000, intreprinderile romanesti de talie mare s-au conformat prevederilor normelor contabile internationale (IAS). Ministerul Finantelor Publice, principalul normalizator contabil din Romania, prezinta ca un proces gradual aplicarea normelor contabile internationale. Astfel, incepand cu exercitiul financiar al anului 2001, s-a prevazut aplicarea normelor IAS si pentru celelalte categorii de intreprinderi, in functie de marime si de indeplinirea anumitor criterii stabilite de Ministerul Finantelor Publice. Pentru toate celelalte intreprinderi, au fost elaborate reglementari contabile simplificate, armonizate cu directivele europene, aplicabile de la 1 ianuarie 2003.

Dupa exercitiul financiar aferent anului 2005, toate societatile europene cotate au obligatia sa isi intocmeasca propriile conturi consolidate in conformitate cu normele IFRS (Standardele Internationale de Raportare Financiara). Aceasta obligatie este o etapa importanta in procesul de normalizare a normelor contabile la nivel european, dar si la nivel international.

Datorita faptului ca normele contabile armonizate sunt considerate un element important pentru functionarea pieteti comune, Comisia Europeana a decis schimbarea strategiei de armonizare, undeva la inceputul anilor 1990. Astfel, s-a propus ca intreprinderile europene cotate sa utilizeze normele IFRS pentru conturilor lor consolidate. Odata cu regulamentul nr. 1606/2002 al Parlamentului European si al Consiliului, adoptata la data de 19 Iulie 2002 si aplicabil incepand cu 1 Ianuarie 2005, propunerea a devenit realitate. Acest regulament a lasat la latitudinea organelor legislative nationale posibilitatea de decizie asupra aplicarii normelor IFRS in mod obligatoriu sau facultativ de catre societatile necotate.

Aplicarea normelor IFRS a fost introdusa in dreptul francez prin ordonanta nr. 2004-1382 din 20 Decembrie 2004, insa normele nu puteau fi utilizate in cazul conturilor individuale franceze. Intreprinderile franceze se confrunta cu coexistenta referentialului IFRS, pentru conturile consolidate ale societatilor cotate, si a referentialului francez (PCG, regulamentul nr. 99-02 emis de CRC etc.), pentru conturile individuale, dar si pentru conturile consolidate ale societatilor necotate care nu utilizeaza normele IFRS.

Norma contabila internationala IAS 7 revizuita a intrat in vigoare pentru situatiile financiare ale exercitiilor deschise incepand cu 1 ianuarie 1994. Aceasta anuleaza si inlocuieste fosta norma IAS 7 « Tabloul de finantare » (Statement of Changes in Financial Position), aprobata de consiliul IASC in octombrie 1977.

APARITIA CONCEPTULUI DE FLUXURI FINANCIARE, ABORDAREA SI PREZENTAREA ACESTORA

http://www.bursedoctorale.ro/public/documente/articole/1347268088_Articol_rev_Rusu_CEAA_FEAA_Apr2010.pdf istoric tablou fluxuri

http://www.iasplus.com/en/standards/ias/ias7

In decursul ultimelor decenii, schimbari profunde au survenit in metodele de reprezentare a fluxurilor contabile. Domeniul tablourilor de finantare a suferit profunde schimbari pe fondul numeroaselor evenimente ce au avut loc in ultimii ani.

Tabloul de analiza a fluxurilor (TAF) are ca principala calitate facilitarea unei analize dinamice a intreprinderii, printr-o abordare statististica comparativa a unor bilanturi successive. In analiza financiara, acesta are o importanta deosebita, alaturi de tabloul soldurilor intermediare de gestiune (SIG), fiind documentul cel mai convingator pentru orice conducator de intreprindere, care se intreaba : cum s-au cheltuit banii ? TAF ofera o viziune globala asupra intreprinderii si, deci, o analiza financiara globala.

TAF poate fi utilizat si in controlul strategic, prin abordarea raporturilor dintre previziuni si realizari si punerea in evident a abaterilor.

Se pot distinge doua categorii de tablouri de analiza a fluxurilor :

tabloul de finantare, care este primul aparut si priveste bilantul, avand doua parti echilibrate, angajarile in stanga si resursele in dreapta ;

tabloul fluxurilor de trezorerie, mai recent aparut, care ofera o prezentare contabila a intreprinderii si adopta un punct de vedere financiar.

Acestea ofera cea mai fidela imagine asupra variatiilor trezoreriei intr-o anumita perioada.

Tabloul de finantare apare pentru prima data in anul 1863, la initiativa lui William Morse Cole, in rapoartele financiare ale marilor companii americane, inainte de a face obiectul reflectiilor teorectice si al controverselor doctrinale.

Obligativitatea intocmirii unui tabloul de analiza a fluxurilor nu exista, insa mai multe organisme nationale si internationale au emis recomandari destinate a incita intreprinderile in elaborarea unui tablou de analiza a fluxurilor :

Ordinul Expertilor Contabili (OEC) in anii 1969, 1988, 1997 a propus in mod succesiv doua modele de tablou;

Comisia Operatiunilor Bursiere (COB) in 1972;

Comitetul International de Standarde de Contabilitate (IASC) in 1977 si 1992 (prin revizuirea normei internationale IAS 7 ;

Aprobarea in luna Noiembrie 1987 a normei americane SFAS numarul 95 care prezenta un flux de trezorerie.

Putem spera ca progresul in tratarea informatiei si cresterea nivelului de cunostinte in domeniile contabile si financiare vor duce la generalizarea tabloului de analiza a fluxurilor si integrarea acestuia in sistemul de baza, avand acelasi statut ca si bilantul si contul de rezultat sau ca document obligatoriu in cadrul anexelor.

Evolutia acestui domeniu in Franta poate fi mai bine inteleasa printr-un scurt istoric :

In anul 1952, Consiliul National de Contabilitate, organism francez de reglementare contabila, s-a aratat interesat de acest subiect ; dar stadiul studiilor prealabile nu este depasit si concluziile obtinute nu s-au concretizat in nici o propunere ;

In anul 1953, sunt publicate lucrarile precursorilor lui A. Cibert. Parcursul bilantului initial cate bilantul final este detaliat prin prisma a doua tipuri de miscari, unele generatoare de rezultat si altele non generatoare de rezultat (imprumuturi, cresterea capitalului etc.). Aceste miscari sunt abordate prin prisma a patru optici care se leaga una de alta :

Economica- exprimata prin masurarea performantei globale a intreprinderii si completata prin studiul repartizarii acesteia ;

Patrimoniala- reprezentata prin rezultatul net destinat actionarilor ;

Financiara- corespunde surplusului financiar generat, acesta fiind marja bruta de autofinantare ( a nu se confunda cu actuala capacitate de autofinantare) ;

De trezorerie- vizeaza variatia globala a numerarului, considerat surplus monetar.

In anul 1967, primele tablouri de finantare au fost publicate de societatile franceze cotate, urmand dupa mai bine de un secol, exemplul american. In anul 1863, in Statele Unite a fost prezentat de catre Autostrada Centrala Nordica un tablou ce rememora geneza anagajarilor si resurselor exercitiului.

In anii care au urmat, utilizatorii informatiilor contabile (bancheri, analisti financiari) s-au dovedit foarte activi: in anul 1960, DAFSA, aliata la SEDES (centrala bilanturilor Casei de economii si consemnatiuni) a elaborat prima versiune a unei fise sintetice plurianuale, prezentand variatiile rubricilor din bilant, detaliate pe posturi (in cazul imobilizarilor) sau globale (in cazul disponibilitatilor, datoriilor, valorilor realizabile), cat si calculul autofinantarii brute. In 1964, Creditul national publica prima versiune a TAF- ului, in care apareau variatiile resurselor si angajarilor de resurse in rubrici mari, cu calculul autofinantarii si fondului de rulment net. In 1967, Federatia Europeana a Analistilor Financiari (FEAAF) propunea tabloul operational dupa metoda europeana, conceput pentru a fi adaptat tuturor societatilor europene, cu un calcul al auofinantarii curente.

O brosura publicata in decembrie 1968 de Ordinul Expertilor Contabili si realizata de comitetul pentru studii de finantare a intreprinderilor (CEFE) compus din membrii ai odinului, personal universitar, reprezentanti ai administratiilor economice si financiare si utilizatorii profesionisti mass media de informatii contabile, prezenta urmatorul document :

"Tabloul de finantare este chemat sa consolideze rolul atat de important de acum inainte, de instrument al contabilitatii de gestiune. Valoarea sa explicativa este de neinlocuit. El trebuie sa permita rafinarea studiului functiilor intreprinderii, a structurii sale si de asemenea a relatiilor sale cu mediul… Deseori conducatorul intreprinderii este uimit sa constate evolutiile discordante ale rezultatelor sale si situatiei financiare. De exemplu, trezoreria sa se reduce atunci cand beneficiul sau creste. Bineinteles, contradictia nu este decat aparenta si explicatia consta intr-o analiza a utilizarii beneficiului. Dar aceasta analiza nu poate fi furnizata de catre bilant… Tabloul de finantare descrie maniera in care, in cursul unui exercitiu, resursele de care dispune o intreprindere permit sa se faca fata nevoilor sale. Tabloul de finantare este deci tabloul utilizarilor si resurselor unei intreprinderi in cursul unei perioade date… Tabloul de finantare furnizeaza, printre altele, in plus fata de o masurare a utilizarilor si resurselor dupa natura lor, un clasament in functie de termenul lor (resurse definitive sau rambursabile pe termen lung ; utilizari definitive sau de lunga durata ; resurse si utilizari pe termen scurt) care permite judecarea de catre gestiunea financiara si aprecierea riscurilor. Acesta va fi un intsrument de decizie pentru bancheri si investitori…"

In ceea ce priveste profesiunea contabila, Ordinul Expertilor Contabili (OEC), prin avizul nr. 7 din anul 1969, recomanda utilizarea tabloului elaborat in anul precedent de Comitetul de Studii de Finantare a Intreprinderilor (CEFE). Acest model, prevazut a fi intocmit anual, este foarte detaliat. El cuprinde trei parti (active fixe, surse de finantare, variatii ale fondului de rulment) centrate pe fondul de rulment. Modelul anual propus este completat de un tablou plurianual, mult mai sintetic, limitat la inceputul bilantului, mai bine spus la primele doua parti.

In 1974 Creditul National a publicat o a doua versiune a tabloului sau de analiza a fluxurilor,care se distinge de primul (1964) prin adaugarea unei parti aditionale care analizeaza bilantul din punct de vedere al variatiilor nevoii de fond de rulment si variatiile trezoreriei.In 1975 centrala de bilanturi a Bancii Frantei, infiintata in anul 1969, pune in discutie tabloul de resurse si angajari de resurse, in cadrul caruia sunt tratate, printr-o prezentare matriciala, variatiile fondului de rulment, nevoii de fond de rulment si trezoreriei, grupate in patru categorii de operatiuni.

2.3.2. Tabloul de resurse si utilizari al centralei de bilanturi a Bancii Frantei (1975)

Este un document complex ca si prezentare, dar si interpretare.

Acesta se prezinta ca un tablou cu intrare dubla :

De sus in jos, se pot distinge patru categorii de operatiuni : exploatare, repartizare, investire- dezinvestire si finantare ;

De la stanga la dreapta, trei coloane se succed pentru fiecare categorie de operatiuni : utilizarile si resursele exercitiului pe doua coloane, apoi variatiile nevoii de fond de rulment, evidentiindu-se variatiile stocurilor si creantelor si variatiile datoriilor pe doua coloane distincte, iar la final variatia trezoreriei in ultima coloana, ca rezultat al datelor precedente.

Acest model de tablou este cel care anunta care va fi structura pe operatiuni a tabloului fluxurilor de trezorerie.

In 1976, Institutul National de Statistica si Studii Economice ( INSEE), prevedea un model de tablou, inspirat din conturile de capital si din conturile financiare, care cuprindea doua parti : resurse si active fixe (numai mai mari de un an) pe de o parte, iar pe de alta parte, variatiile posturilor bilantiere mai mici de un an, aceste doua parti influentand si una si cealalta variatia fondului de rulment.

In anul 1977, centrele de gestiune au cazut de acord sa furnizeze in mod oficial un model de TAF destinat micilor intreprinderi, foarte detaliat, compus din doua parti destinate sa evidentieze variatia fondului de rulment.

In acelasi an centrala de bilanturi a Bancii Frantei urmandu-si rolul sau de utilizator documente contabile, prezinta o sinteza plurianuala care completeaza tabloul de resurse si utilizari din 1975. Tabloul plurianual de fluxuri financiare sau TPFF al lui G. de Murard, mmembru al societatii franceze de analisti financiari (SFAF), facand parte din acelasi grup de reflectie care a initiat aceasta sinteza, este publicat de aseamenea in 1977. Aceste doua documente contin multe elemente inovatoare in structura lor : fluxuri generatoare sau nu de rezultat si influenta asupra trezoreriei.

In 1978, concluziile diversilor cercetatori prezentau evolutiile intr-o directie originala. M. Levasseur, pe de o parte aprofundand metodele de gestiune a trezoreriei intreprinderilor P. Poncet si R. Portait, pe de alta parte, studiind teoria financiara si analiza fluxurilor, puneau primele jaloane a ceea ce se va numi tablourile ansamblului de fonduri.

In acelasi an, centrala de bilanturi publica o brosura in care era prezentata metoda sa de analiza si de prezentare a rezultatelor, care prelua lucrarile din 1975 si 1977 deja evocate si articole privind analiza bilantului si a contului de rezultate.

Mai mult, in 1978, Consiliul National al Contabilitatii publica unn model de tablou de finantare consolidat,limitat la prima parte a bilantului,cu calculul autofinantarii si variatiei fondului de rulment.

Anul urmator, in 1979, J. Guillou prezenta modelul sau FITREX, unde fluxul intern de trezorerie din exploatare, care nu este un tablou complet, dar se limiteaza la operatiunile de exploatare si elaborat din aceeasi sursa de inspiratie ca si TPFF.

In 1982 are loc un eveniment foarte important, si anume publicarea noului plan contabil. Pentru prima data, un document oficial include schema completa de relatiei intre bilant, cont de rezultate si tablou de finantare. Total indispensabil, acesta normalizeaza definitia capacitatii de autofinantare (CAF) si se propun doua moduri de calcul. Tabloul de finantare, parte a sistemului de dezvoltare ramane un document facultativ, modelul de prezentare nefiind impus. In orice caz, interesul evident de folosire a unei prezentari normalizate a convins majoritatea intreprinderilor sa-l adopte. Modelul oficial este compus din doua parti, prezentate de cele mai multe ori intr-un tablou ca in schema urmatoare :

Prima Parte : Tabloul utilizarilor si resurselor exercitiului

A doua parte : Variatia fondului de rulment

Acest document este compus din doua parti concentrate asupra variatiei fondului de rulment net global. Se pot identifica patru functii ale intreprinderii : investirea si finantarea acesteia, corspunzatoare primei parti a bilantului, exploatarea si trezoreria corespunzatoare ultimei parti a bilantului.

Exista o versiune usor modificata a acestui tablou, unde in prima linie in partea resurselor figureaza marja bruta de autofinantare, iar la utilizari, dividendele de distribuit conform rezultatului anului incheiat (in mod necesar acestea pentru a respecta echilibrul tabloului).

Conform CEFE, acesta se vrea a fi un document nou (sub o forma sau alta) : noutatea consta in propunerea unui model normalizat, conceput pentru a fi elaborat in interiorul intreprinderii si plasat pe acelasi plan ca si bilantul si contul de rezultate. Dispunand de toate informatiile necesare (care se regasesc in balanta capitalurilor intocmita in fiecare an in momentul operatiunilor de inventariere), intreprinderea este cel mai potrivit loc pentru a se stabili tabloul de finantare, pe cand analistii exteriori trebuie sa reconstituie fluxurile pornind de la informatiile de care dispun.

In 1984 si apoi in 1986, au aparut doua versiuni succesive ale unui tablou rezultat di cercetarile lui G. Charreaux, care se inscrie in linia lucrarilor lui M. Levasseur, P. Poncet si R. Portait si deci a tablourilor ansamblului de fonduri.

In 1987, centrala de bilanturi a Bancii Frantei, foarte activa in domeniul analizei financiare, inlocuieste tabloul din 1975 si a sintezei din 1977 cu doua documente noi : tabloul de utilizari si resurse foarte diferit de documentul din 1975, si tabloul de flux succesorul sintezei plurianuale. Aceste doua tablouri se regasec in 1988 in fasciculul consacrat noii metode de analiza financiara a centralei.

In octombrie 1988, Ordinul Expertilor Contabili emite recomandarea 1.22 privind stabilirea unui tablou de fluxuri de trezorerie in locul tabloului de finantare propus de planul contabil din 1982. Aceasta alegere trebuie asociata adoptarii in Statele Unite in 1987 a normei contabile 95 (Standardul Financiar de Contabilitate FAS 95), norma care vizeaza situatia cash flows.

Dupa aceasta data, istoria evolutiei TAF pare a fi intrat intr-o perioada mai calma, tulburata totusi in decembrie 1998 de publicarea unei versiuni usor modificata a tabloului de fluxuri de trezorerie de catre Ordinul Expertilor Contabili.

Insa in anul 1992, IASC publica IAS 7 “Statement of cash flow” care inlocuieste norma 7 “Statement of changes in financial position”. Apoi, in anul 1995, in Romania se intocmeste un tablou al fluxului de numerar potrivit OG nr.13/1995, iar incepand cu anul 1999 si pana in prezent se intocmeste Tabloul fluxurilor de trezorerie potrivit IAS 7.

Putem spera ca progresul in tratarea informatiei si cresterea nivelului de cunostinte in domeniile contabile si financiare vor duce la generalizarea tabloului de analiza a fluxurilor si integrarea acestuia in sistemul de baza, avand acelasi statut ca si bilantul si contul de rezultat sau ca document obligatoriu in cadrul anexelor.

CONCLUZII

In aceasta perioada de criza economica s-a demonstrat importanta unei politici sanatoase de administrare a numerarului. Multe companii, desi profitabile sunt in pericol datorita lipsei de lichiditati si indatorarii excesive, numerarul avand atributii importante, cum ar fi : distribuirea de dividende, finantarea investitiilor pe viitor, plata datoriilor catre furnizori si a taxelor catre stat.

In decursul ultimilor ani, gestiunea trezoreriei intreprinderii a cunoscut o evolutie importanta. Importanța trezoreriei a crescut datorită modificărilor intervenite în viața economică, cum ar fi:

evoluția rapidă și contradictorie a ratei dobânzii și cursului de schimb valutar;

necesitatea tinerii sub control a cresterii inflatiei;

la nivel micro-economic, scaderea ratelor de rentabilitate si a gradului de autofinantare;

evolutia mediului de afaceri a impus functiei financiare a intreprinderii sa se adapteze la schimbarile sale, ceea ce a provocat largirea si diversificarea domeniilor de actiune ale acesteia.

Nimeni nu poate intelege evolutia considerabila a functiei financiare in acesti ultimi ani daca ignora evolutia mediului intreprinderii.

Diferitele decizii financiare au toate un impact asupra trezoreriei intreprinderii. Asa cum fluxul de trezorerie rezulta din ansamblul de decizii ce privesc operatiile de exploatare si in afara exploatarii, gestiunea trezoreriei nu trebuie sa fie o gestiune pasiva, in sensul de a nu fi dependenta total de alte decizii financiare; ea trebuie sa constituie o gestiune activa care trebuie sa aiba o autonomie certa in raport cu alte decizii ale intreprinderii.

Gestiunea trezoreriei este inima functiei financiare a intreprinderii. Aceasta constituie bratul armat. Se supune unor principii de actiune, proceduri riguroase si implica manipularea tehnicilor bancare si instrumentelor financiare sofisticate.

Trezoreria este un element esential al gestiunii finaciare a intreprinderii, in ea concretizandu-se rezultatele modului de realizare a activitatii si de respectare a echilibrului financiar.

CAPITOLUL 3. METODE ȘI TEHNICI DE ANALIZA A TREZORERIEI

METODELE ȘI TEHNICILE ANALIZEI FINANCIARE

Cunoașterea realitǎții necesitǎ utilizarea unor metode fǎcând parte din diverse domenii, printre acestea regǎsindu-se și analiza.

Figura 3.1.

Sursa: http://lentreprise.lexpress.fr/gestion-fiscalite/budget-financement/gestion-d-entreprise-logiciel-indicateurs_1501697.html

Analiza este o metodǎ științificǎ de cercetare a realitǎții bazatǎ pe descompunerea unui fenomen, proces, obiect, în pǎrțile lor constitutive în scopul cunoașterii, examinǎrii amǎnunțite a respectivului obiect de studiu.

În cercetarea fenomenelor economico- financiare, analiza economico- financiarǎ permite identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor ce au determinat rezultatele obținute, cât și modul și mǎsura în care au acționat asupra acestor rezultate, facilitând stabilirea direcțiilor de acțiune în vederea ameliorǎrii situației.

Analiza economico- financiarǎ este disciplina științificǎ care se ocupǎ cu studierea metodologiei cunoașterii rezultatelor activitǎții economico- financiare a unitǎților economice, a cauzelor care le-au determinat, conform cerințelor și exigențelor mediului concurențial și al economiei de piațǎ.

În practicǎ, se pot distinge mai multe tipuri de analizǎ economico- financiarǎ, în funcție de orientarea cercetǎrii, direcționarea și fundamentarea deciziilor. Astfel, enumerǎm:

Dacǎ se are în vedere perioada de timp în care au avut loc fenomenele supuse cercetǎrii, se poate realiza:

analizǎ retrospectivǎ;

analizǎ curentǎ;

analizǎ previzionalǎ sau prospectivǎ;

Dacǎ se ține seama de laturile fundamentale ale cunoașterii, se disting douǎ tipuri de analizǎ:

analizǎ calitativǎ;

analizǎ cantitativǎ;

În funcție de nivelul structural la care au loc fenomenele analizate, se pot realiza douǎ tipuri de analizǎ:

analizǎ microeconomicǎ;

analizǎ macroeconomicǎ;

Dupǎ modul de efectuare a cercetǎrii, analiza poate fi:

analizǎ staticǎ;

analizǎ dinamicǎ.

Având un dublu rol- de diagnosticare și de reglare, analiza economico- financiarǎ reprezintǎ un instrument absolut indispensabil al managementului unitǎților economice. Rezultatele economico- financiare și eficiența activitǎții dintr-o unitate economicǎ sunt determinate de calitatea deciziilor luate și puse în practicǎ, respectiv de modul de fundamentare a acestora. Deci, analiza economico- financiarǎ are un rol foarte important atât în procesul decizional, de la debutul și pânǎ la finalizarea acestuia.

În practica managerialǎ a întreprinderilor, analiza economico- financiarǎ este primordialǎ în exercitarea atribuțiunilor de previziune și control, fiind un instrument operativ de cunoaștere și reglare în procesul îndeplinirii obiectivelor, facilitând:

urmǎrirea respectǎrii executǎrii planului pe diferite perioade de timp;

sesizarea eventualelor disproporții ce pot apǎrea pe parcursul îndeplinirii planului;

preîntâmpinarea unor situații nefavorabile.

Analiza economico- financiarǎ are rolul și de a contribui la asigurarea unui echilibru atât patrimonial, cât și financiar al întreprinderii pe tot parcursul exercițiului financiar, prin: urmǎrirea cheltuielilor pe total activitate și pe tipuri de activitǎți, precum și pe structuri organizatorice și pe fiecare produs sau serviciu obținut, respectiv prestat; cunoașterea situației veniturilor și mai ales a cifrei de afaceri în vederea sesizǎrii variațiilor nivelului acestora și eventual a identificǎrii și mobilizǎrii de noi resurse.

Analiza economico- financiarǎ permite o informare permanentǎ asupra corelației existente dintre mijloacele existente și sursele de finanțare, precum și dintre creanțe și datorii, pe aceasta bazǎ fiind posibilǎ fundamentarea ansamblului deciziilor necesare pentru îmbunǎtǎțirea situației financiare și patrimoniale a întreprinderii, pentru asigurarea echilibrului financiar, pentru creșterea eficienței economice a întregului patrimoniu.

În cadrul unitǎților economice, sistemul de informații constituie premisa efectuǎrii analizei economico- financiare; de volumul și calitatea informațiilor disponibile depinde în cea mai mare mǎsurǎ calitatea investigǎrii economico- financiare, respectiv: gradul de aprofundare a cunoașterii, pertinența concluziilor, diagnosticarea și soluționarea corectǎ și competentǎ a fenomenelor economico- financiare care au fǎcut obiectul cercetǎrii.

Orice demers în cadrul analizei economico- financiare, necesarǎ în procesul decizional la nivel managerial, trebuie sǎ parcurga urmoarele etape:

În prima etapǎ, se stabilește tematica, respectiv cadrul structural al analizei economico- financiare, practic aspectele activitǎții economico- financiare care vor face obiectul investigǎrii;

În cea de-a doua etapǎ, se procedeazǎ la culegerea și sistematizarea materialului informațional necesar efectuǎrii analizei economico- financiare;

În cea de-a treia etapǎ, se face verificarea de fond și de formǎ a întregului ansamblu de date supuse analizei;

În cea de-a patra etapǎ, se procedeazǎ la prelucrarea și studierea datelor (culese, sistematizate și verificate) cu ajutorul metodelor și procedeelor analizei economico- financiare;

În cea de-a cincea etapǎ, se formuleazǎ concluziile desprinse din analiza efectuatǎ, pe baza cǎrora se vor stabili mǎsurile de întreprins menite sǎ ducǎ la îmbunǎtǎțirea radicalǎ a rezultatelor activitǎții economico- financiare.

Analiza economico- financiarǎ se aflǎ în strânsǎ legǎturǎ cu celelalte discipline economice și chiar și cu unele discipline non- economice (logica, ecologia, sociologia, tehnologia etc.). Capacitatea de diagnosticare și soluționare a fenomenelor economico- financiare necesitǎ cunoștințe și din alte domenii, cum ar fi: economia de ramurǎ, economia mediului, finanțe, credit, bǎnci, etc.

Analiza economico- financiarǎ este o activitate complexǎ, datǎ fiind multitudinea relațiilor structural- funcționale și complexitatea relațiilor cauzǎ- efect ce pot apǎrea în economie.

Utilitatea analizei financiare este apreciatǎ de toți partenerii întreprinderii, interni sau externi, ale cǎror interese asupra întreprinderii sunt manifestate astfel: acționarii sunt interesați sǎ evalueze capacitatea întreprinderii de a plǎti dividende; angajații vor sǎ se asigura asupra siguranței primirii salariilor, la nivel bun, cât și stabilitatea locurilor de muncǎ; creditorii financiari urmǎresc lichiditatea, solvabilitatea și riscul afacerii; furnizorii sunt interesați sǎ-și încaseze drepturile la scadențǎ, iar clienții de continuitatea activitǎții; instituțiile statului solicitǎ informații pentru stabilirea politicii fiscale, pentru a putea calcula venitul național; conducerea întreprinderii este interesatǎ și urmǎrește performanțele financiare.

În cadrul analizei economico- financiare, se utilizeazǎ mai multe metode ce pot fi grupate în douǎ categorii:

Metode ale analizei calitative;

Metode ale analizei cantitative.

Metodele și tehnicile de analizǎ calitativǎ sunt:

Diviziunea și descompunerea rezultatelor, care poate fi:

a) diviziunea dupǎ timpul de formare a rezultatelor;

b) diviziunea dupǎ locul de formare a acestora;

c) descompunerea pe pǎrți, elemente, factori și cauze;

Comparația constǎ în aprecierea rezultatelor activitǎții întreprinderii în raport cu un criteriu- bazǎ de comparație (nivelul rezultatelor previzionate, rezultatele perioadelor precedente, nivelul rezultatelor firmelor concurente etc.) și poate fi de mai multe tipuri:

comparații în timp;

comparații în spațiu;

comparații în funcție de un criteriu prestabilit (norme, standarde, etaloane etc.);

comparații cu caracter special.

Comparabilitatea datelor este obligatorie, acestea trebuind sǎ aibe un caracter omogen, sǎ fie exprimate într-un etalon unic și sǎ fie determinate dupǎ o metodologie unitarǎ.

Stabilirea sistemului factorial- cauzal al explicǎrii fenomenului;

Modelarea fenomenelor economice constǎ în exprimarea sub formǎ matematicǎ (ecuații, inegalitǎți, corelații între indicatori etc.). Tipologia modelelor:

Modele imitative sau iconice;

Modele analogice (grafice: cronograma, diagrama, histograma);

Modele simbolice.

Interpretarea rezultatelor;

Generalizarea sau evaluarea rezultatelor.

Metodele de analizǎ cantitativǎ permit mǎsurarea influenței fiecǎrui element sau factor asupra rezultatului analizat. Metodele utilizate sunt:

Indicatorii economico- financiari;

Indicii- metodǎ de exprimare a dinamicii fenomenului economico- financiar;

Coeficienții (de structurǎ, echilibru, eficiențǎ). Coeficienții de structurǎ se calculeazǎ prin raportarea unei componente la ansamblul fenomenului analizat. Coeficienții de eficiențǎ rezultǎ din compararea eforturilor depuse cu rezultatele obținute sau invers. Coeficienții de echilibru se determinǎ ca raport între douǎ mǎrimi comparabile, cu semnificație în termeni de echilibru economic sau financiar;

Ratele reprezintǎ un raport între douǎ mǎrimi comparabile logico- economic. Acestea sunt larg rǎspândite în teoria și practica din domeniul analizei economico- financiare și pot fi grupate în:

Rate de structurǎ;

Rate de gestiune;

Rate de echilibru;

Rate de rentabilitate;

Tehnicile scorurilor- metoda scoring reprezintǎ o metodǎ de analizǎ folositǎ îndeosebi în mediul extern al întreprinderii, de regulǎ în bǎnci;

Metoda substituirilor în lanț;

Metoda calculului matricial;

Metoda ABC;

Metodele cercetǎrii operaționale;

Metodele analizei regresionale;

Metodele sociologice.

Analiza are menirea sǎ faciliteze înțelegerea realitǎții întreprinderii spre o mai bunǎ gestionare a resurselor de care dispune aceasta. Pentru optimizarea funcționǎrii întreprinderii în ansamblul sǎu, analiza trateazǎ toate aspectele activitǎții acesteia- financiare, economice, sociale, pe fiecare separat dar și în interrelaționarea lor. Însǎ, în cele din urmǎ, fundamentarea și mai apoi punerea în practicǎ a oricǎrei decizii, va fi urmatǎ de fluxuri materiale care vor genera fluxuri financiare.

Analiza financiarǎ prezintǎ starea și potențialul unei întreprinderi, având la bazǎ informațiile contabile, pe care le colecteazǎ, prelucreazǎ, sintetizeazǎ și interpreteazǎ în scopul obținerii unor informații pertinente pentru utilizatorii de informații financiare. Scopul în sine al analizei financiare este de a întreprinde acțiuni ale cǎror rezultate sǎ îi permitǎ a formula aprecieri în ceea ce privește performanțele și posibilitǎțile de evoluție ale întreprinderii.

„Analiza financiarǎ furnizeazǎ un ansamblu de concepte, tehnici și metode care permit tratarea informațiilor interne și externe, interpretarea acestora, emiterea unor judecǎți de valoare și aprecieri asupra activitǎții întreprinderii, în vederea formulǎrii unor recomandǎri pertinente privind evoluția acesteia, nivelul și calitatea performanțelor, gradul de risc într-un mediu concurențial extrem de dinamic”.

Obiectivele principale ale analizei financiare sunt:

stabilirea patrimoniului net, respectiv a valorii contabile a averii acționarilor;

determinarea sǎnǎtǎții financiare, respectiv detectarea unor eventuale situații de dezechilibru financiar care ar putea periclita continuitatea activitǎții de exploatare;

stabilirea lichiditǎții și solvabilitǎții firmei;

determinarea flexibilitǎții financiare a acesteia pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie;

caracterizarea eficienței elementelor patrimoniale;

întocmirea planurilor de finanțare;

evaluarea performanțelor firmei.

Analiza situației financiare a întreprinderilor se realizeazǎ pe baza: bilanțului contabil și a anexelor sale, a contului de profit și pierdere, a bugetului de venituri și cheltuieli, a bugetului de trezorerie ș.a.

Aspectele ce privesc volumul și structura activelor și pasivelor sau asigurarea surselor de finanțare a activitǎții pot fi investigate pe baza bilanțului contabil, existând douǎ metode:

Metoda bilanțului patrimonial (financiar) are la bazǎ analiza lichiditate- exigibilitate și pune în evidențǎ riscul de insolvabilitate al întreprinderii (incapacitatea de onorare a angajamentelor fațǎ de terți);

Metoda bilanțului funcțional, conform cǎreia întreprinderea reprezintǎ o entitate economicǎ și financiarǎ în cadrul cǎreia sunt exercitate mai multe funcții: de producție, de investire/dezinvestire, de finanțare.

Evoluția cadrului contabil concomitent cu dezvoltarea piețelor financiare determinǎ importante modificǎri în cadrul surselor de finanțare ale întreprinderilor, creditele bancare devenind principala sursǎ de finanțare, astfel obiectivele analizei financiare fiind axate în special pe probleme de trezorerie ale întreprinderilor: lichiditate, solvabilitate, echilibru financiar, risc de faliment.

În concluzie, o parte dintre metodele de analizǎ enumerate mai sus se pot folosi și în analiza trezoreriei (calcularea indicatorilor financiari, metoda ratelor), așa cum vom arǎta în cele ce urmeazǎ.

ANALIZA TREZORERIEI ÎN EVALUAREA SITUAȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Trezoreria este un indicator deosebit de important pentru analiza financiară, deoarece o întreprindere capabilă să genereze constant o trezorerie semnificativă este o întreprindere solvabilă, iar utilizatorii pot să aprecieze schimbările în structura financiară a întreprinderii si să anticipeze capacitatea acesteia de a se adapta la schimbările mediului. !nota de subsol

Analiza trezoreriei în termeni de echilibru financiar al întreprinderii se realizeazǎ cu ajutorul urmǎtorilor indicatori:

Fondul de rulment net global (FRNG);

Necesarul de fond de rulment (NFR);

Trezoreria netǎ (TN).

Relația de calcul ce implicǎ acești trei indicatori reprezintǎ relația fundamentalǎ de trezorerie și este:

ΔT= ΔFRNG – ΔNFR

Fondul de rulment

„Fondul de rulment reprezintǎ un indicator clasic, frecvent utilizat în analiza financiarǎ”. Fondul de rulment net global (FRNG) este definit ca fiind acea parte a resurselor aciclice (stabile) alocatǎ pentru finanțarea activelor ciclice și poate fi calculat astfel:

Pornind de la pasiv

FRNG= resurse stabile (RS)- active stabile (AS)

Aceasta formulǎ de calcul pune în evidențǎ partea pasivelor stabile care depǎșește valoarea alocǎrilor stabile și poate fi alocatǎ finanțǎrii activelor ciclice.

Pornind de la activ

FRNG= active ciclice (AC) – datorii de funcționare (DF)

Variațiile posturilor de activ, respectiv de pasiv, implicate în calculul FRNG, sunt atent analizate, fiind în mǎsurǎ sǎ furnizeze informații despre politica financiarǎ adoptatǎ de întreprindere.

Fondul de rulment permite compararea lichiditǎții activelor cu exigibilitatea pasivelor, existând urmǎtoarele situații:

AC = DTS => FR = 0 ; o egalitate între activele circulante și datoriile pe termen scurt asigurǎ solvabilitatea pe termen scurt a întreprinderii, însǎ aceastǎ situație poate fi ușor compromisǎ prin întâmpinarea unor probleme neprevǎzute în încasarea creanțelor la scadențǎ;

AC > DTS => FR > 0; în acastǎ situație, excedentul de lichiditǎți fațǎ de exigibilitatea pe termen scurt face ca solvabilitatea întreprinderii sǎ fie asiguratǎ și, chiar mai mult, aceasta sǎ dispunǎ de o rezerva de lichiditǎți, premisǎ a consolidǎrii capacitǎților de platǎ;

AC < DTS => FR < 0; atunci când lichiditǎțile nu acoperǎ exigibilitǎțile imediate, întreprinderea are probleme în termeni de solvabilitate, fiindu-i afectat echilibrul financiar.

Aprecierea corespunzǎtoare a fondului de rulment (FR) pentru echilibrul financiar necesitǎ luarea în considerare a duratei medii de rotație a activelor și pasivelor. Astfel, dacǎ activele circulante au o duratǎ de rotație mai micǎ decât obligațiile scadente, echilibrul financiar al întreprinderii este asigurat. Însǎ, dacǎ activele circulante au o duratǎ de rotație superioarǎ obligațiilor pe termen scurt, situație concretizatǎ în existența unor termene de achitare a obligațiilor mai scurte decât cele de încasare a creanțelor, menținerea echilibrului financiar este condiționatǎ de dispunerea de un FR pozitiv la un nivel ridicat.

În concluzie, analiza echilibrului financiar prin prisma fondului de rulment necesitǎ cunoașterea: valorii fondului de rulment, gradului de lichiditate a activelor și gradului de exigibilitate a pasivelor.

Necesarul de fond de rulment

Nevoia de fond de rulment (NFR) se concretizeazǎ în mǎrimea capitalurilor necesare întreprinderii pentru a- și desfǎșura activitatea curentǎ pe perioada ce curge între momentul efectuǎrii operațiunilor și momentul înregistrii efective a fluxurilor monetare. Întreprinderea trebuie sǎ iși asigure acoperirea diferenței dintre creditele comerciale active (creanțe) și creditele comerciale pasive (datorii).

„Necesarul de fond de rulment reprezintǎ suma necesarǎ finanțǎrii decalajelor în timp dintre fluxurile reale și fluxurile de trezorerie legate de activitatea de exploatare”.

Necesarul de = Nevoile de finanțare – Resursele generate

fond de rulment generate de de operațiunile

operațiunile ciclice ciclice

Necesarul de fond de rulment are doua componente: necesarul de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) și necesarul de fond de rulment din afara exploatǎrii (NFRAE):

NFR = NFRE + NFRAE

NFRE este acea parte a activelor ciclice de exploatare care nu este acoperitǎ prin resurse de aceeași naturǎ (ciclice) și care trebuie finanțatǎ din resursele durabile ale întreprinderii.

NFRE = Active ciclice din exploatare – Resurse ciclice din exploatare

NFRAE corespunde activelor utilizate în ciclul din afara exploatǎrii, care nu sunt finanțate cu resurse de aceeași naturǎ și care trebuie finanțate din resursele durabile ale întreprinderii.

NFRAE = Active ciclice din afara exploatǎrii – Pasive ciclice din afara exploatǎrii

Trezoreria netǎ

Trezoreria netǎ (TN) este elementul esențial al gestiunii financiare a întreprinderilor și este reprezentatǎ de surplusul de surse de finanțare degajat din activitatea economicǎ. Formula de calcul este urmǎtoarea:

TN = FRNG – NFR

sau

TN = T activ – T pasiv

Importanța trezoreriei, fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment în realizarea echilibrului financiar al întreprinderii

Prin echilibru financiar se înțelege situația în care nivelul resurselor financiare de care dispune întreprinderea acopera nevoile financiare ale acesteia. Se poate vorbi de echilibru financiar atunci când suma creanțelor de încasat depǎșește suma obligațiilor de platǎ ale unei întreprinderi.

Echilibrul financiar este un ansamblu de corelații existente între resursele bǎnești necesare desfașurǎrii activitǎții unei întreprinderi și posibilitǎțile de procurare a acestor resurse. Resursele unei întreprinderi trebuie sǎ-i permitǎ acesteia finanțarea investițiilor, existând în același timp și soluția creditelor de trezorerie.

Lichiditatea reprezintǎ capacitatea întreprinderii de a-și onora toate obligațiile pe termen scurt (mai mici de un an).

Active circulante – Stocuri – Clienți incerți

Lichiditate = * 100,

Datorii cu scadențǎ < 1 an

unde: lichiditate < 100% necorespunzǎtoare

100 – 120% satisfǎcǎtoare

120 -150% bunǎ

peste 150% foarte bunǎ.

Solvabilitatea reprezintǎ capacitatea întreprinderii de a face fațǎ obligațiilor scadente care rezultǎ fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente a cǎror realizare condiționeazǎ continuarea activitǎții, fie din prelevǎri obligatorii. În cadrul analizei financiare, analiza solvabilitǎții întreprinderii ocupǎ un loc important, aceasta calculându-se dupǎ formula:

Total activ – Stocuri nevandabile – Clienți incerți – Alte active incerte

Solvabilitate = * 100,

Datorii totale

trebuie sǎ fie > 100.

O întreprindere cu un grad redus de lichiditate poate ajunge în stare de insolvabilitate (imposibilitatea plǎții datoriilor scadente), chiar dacǎ din situațiile financiar- contabile reiese cǎ veniturile realizate corespund veniturilor previzionate (situația când facturile emise nu sunt încasate).

Echilibrul financiar trebuie sǎ fie o condiție cu caracter permanent pentru orice agent economic, menținerea solvabilitǎții fiind o prioritate curentǎ. Chiar și o întreprindere care trece printr-o perioadǎ mai dificilǎ nu poate renunța la asigurarea solvabilitǎții- condiție financiarǎ esențialǎ de supraviețuire.

În funcție de situația trezoreriei, echilibrul financiar al întreprinderilor se realizeazǎ astfel:

dacǎ FRNG > NFR și implicit TN > 0, atunci este o situație de echilibru financiar. FR poate acoperi nu numai NFR, ci poate asigura un nivel al trezoreriei care sǎ permitǎ deținerea de disponibilitǎți și efectuarea de plasamente.

Trezoreria netǎ este pozitivǎ în urmǎtoarele situații în care existǎ și echilibru financiar:

când FR acoperǎ NFR, se poate spune cǎ întreprinderea înregistreazǎ un echilibru financiar ideal, care însǎ trebuie menținut pe termen lung pentru o adevǎratǎ sǎnǎtate financiarǎ. În cazul în care trezoreria ajunge la un nivel prea înalt, acest lucru poate însemna o administrare ineficientǎ a resurselor, soluția fiind efectuarea de plasamente pe termen scurt sau investirea în titluri imobilizate;

când FR > 0, iar NFR < 0, întreprinderea are un excedent de lichiditǎți, însǎ aceastǎ situație este rar întâlnitǎ în sectorul industrial, mai degrabǎ ea fiind frecvent întâlnitǎ în sectorul comercial;

când FR < 0 și NFR < 0, este o situație riscantǎ pentru întreprinderile industriale, întrucât se creazǎ o dependențǎ fațǎ de terți prin asigurarea resurselor în fond de rulment pe baza creditelor de la furnizori și a avansurilor de la clienți, dar este o situație de echilibru sǎnǎtos pentru întreprinderile comerciale, în cadrul cǎrora resursele în fond de rulment au un caracter permanent, ceea ce asigurǎ finanțarea unei pǎrți din activul imobilizat care corespunde fondului de rulment negativ.

dacǎ FRNG < NFR, atunci și TN < 0, caz în care necesarul de fond de rulment nu poate fi finanțat în întregime din resurse permanente, întreprinderea fiind obligatǎ sǎ apeleze la resursele de trezorerie (credite bancare). În aceastǎ situație, problema echilibrului financiar necesitǎ o atenție sporitǎ, fiind vorba de o trezorerie negativǎ. Apelarea la credite de trezorerie este justificatǎ în condițiile derulǎrii normale a activitǎții de exploatare, însa acest lucru determinǎ o oarecare dependențǎ fațǎ de bǎnci și poate pune întreprinderea în situația în care, nevoitǎ fiind sǎ solicite reînnoirea creditelor curente, sǎ accepte condiții de creditare neavantajoase.

Trezoreria este negativǎ în urmǎtoarele situații de echilibru financiar:

când FR > 0 și NFR > 0 ; NFR este finanțat parțial de resursele permanente (FRNG>0) și parțial de excedentul trezoreriei pasive fațǎ de trezoreria activǎ ( TN < 0). Echilibrul financiar al întreprinderii nu este afectat atâta timp cât se ține sub control raportul dintre resursele proprii și resursele strǎine, însǎ amenințarea echilibrului financiar apare când se înregistreaza o creștere semnificativǎ a creditelor;

când FR < 0 și NFR > 0; creditele bancare pe termen scurt(TN < 0) acoperǎ atât NFR generat de activitatea de exploatare, cât și o parte a activului imobilizat (FR <0). În aceastǎ situație, întreprinderile își asumǎ riscul de a fi dependente într-un procent foarte ridicat de împrumuturile bancare, ceea ce este justificat însǎ în cazul efectuǎrii unor investiții importante, generatoare de profituri viitoare ce vor da posibilitatea creșterii resurselor proprii și reconstituirea FR;

când FR < și NFR < 0; resursele permanente nu acoperǎ decât parțial activul imobilizat (FRNG <0), diferența fiind finanțatǎ de creditele bancare pe termen scurt (TN <0). Întreprinderea devine dependentǎ de terți, atât de bǎnci prin contractarea de credite pe termen scurt, cât și de furnizori și clienți prin primirea de credite comerciale. Soluții în aceastǎ situație ar putea fi: menținerea nivelului imobilizǎrilor la volumul resurselor în fond de rulment prin limitarea creditelor bancare pe termen scurt, creșterea capitalului social, creșterea rentabilitǎții.

dacǎ FRNG = NFR, atunci TN = 0, însǎ aceastǎ situație de egalitate este numai temporarǎ. O politicǎ de gestiune financiarǎ în sensul menținerii unei trezorerii care sǎ tindǎ spre zero apǎrǎ întreprinderea împotriva riscurilor atât a deținerii de supralichiditǎți, care se traduce prin o folosire ineficientǎ a resurselor, cât și a unei trezorerii negative, situație ce creazǎ dependențǎ fațǎ de bǎnci.

Menținerea unei „trezorerii zero” urmǎrește reducerea costurilor de gestiune a unei trezorerii deficitare, respectiv excedentare, prin:

conservarea cel mai puțin posibil a lichiditǎților neutilizate;

utilizarea formelor de credit cel mai puțin costisitoare, în sume cât mai reduse și pe o duratǎ cât mai scurtǎ.

Întreprinderile se pot regǎsi în stare de dificultate, trecând printr-o situație prelungitǎ de crizǎ financiarǎ, care se poate manifesta prin restrângerea activitǎții, dacǎ:

sunt în situație de insolvabilitate, adicǎ activul nu acoperǎ datoriile;

se înregistreazǎ un grad mare de îndatorare (supraîndatorare);

sunt în imposibilitate de reînnoire a creditelor;

își finanțeazǎ investițiile cu sursele aferente exploatǎrii;

se înregistreazǎ o pondere mare a cheltuielilor financiare;

sunt nevoite sǎ procedeze la prelungirea duratei creditului- clienți și diminuarea duratei creditului- furnizori.

ANALIZA TREZORERIEI PRIN METODA RATELOR

Analiza ratelor de rentabilitate

În analiza ratelor de rentabilitate trebuiesc luate în considerare urmǎtoarele aspecte:

asigurarea comparabilitǎții în timp a ratelor, pentru a putea urmǎri evoluția întreprinderii;

stabilirea cauzelor care duc la modificarea valorii ratelor;

efectuarea unei analize corelate a tuturor ratelor calculate.

Ratele de rentabilitate trebuiesc urmǎrite periodic de cǎtre managementul financiar al întreprinderii. O prezentare și o analizǎ a acestor rate trebuie sǎ se gǎseascǎ în raportul de gestiune, întocmit anual de cǎtre administratorul entitǎții.

Rata profitului net

Rata profitului net (Rpn) exprima capacitatea activelor investite de a degaja profit net. Acest profit trebuie sǎ asigure atât resursele necesare continuǎrii activitǎții de cǎtre întreprindere, cât și remunerarea acționarilor.

Pn

Rpn = x 100

(Imo + NFR)

unde: Pn = profit net

Imo = imobilizǎri

NFR = nevoia de fond de rulment

Rata excedentului brut de exploatare

Rata excedentului brut de exploatare (REBE) exprimǎ rentabilitatea capitalului investit.

EBE

REBE = x 100 ,

(Imo + NFR)

unde: EBE = excedent brut de exploatare

Imo = imobilizǎri

NFR = nevoia de fond de rulment

Aceastǎ ratǎ oferǎ o imagine asupra activitǎții de exploatare a întreprinderii. Însǎ, pentru o imagine completǎ a întregii activitǎți a întreprinderii, REBE trebuie corelatǎ cu activitatea financiarǎ și cu cea excepționalǎ.

Rata rentabilitǎții economice

Rata rentabilitǎții economice (Rec) exprimǎ capacitatea firmei de a degaja profit prin exploatarea activului economic. Se poate calcula în douǎ moduri:

EBIT

Rec = x 100 ,

(Imo + NFR)

unde: EBIT = profit înainte de impozitare și dobânzi. Reprezintǎ diferența dintre veniturile și cheltuielile totale, la care se adaugǎ cheltuielile cu dobânzile la capitalul împrumutat și impozitul pe profit.

Imo = imobilizǎri

NFR = nevoia de fond de rulment

Rata rentabilitǎții economice poate fi interpretatǎ în corelație cu rata excedentului brut de exploatare, stabilindu-se astfel care este influența activitǎții financiare și a celei excepționale asupra întregii activitǎți a firmei.

(EBIT – Impozit profit)

Rec = x 100

(Imo + NFR)

Aceastǎ ratǎ evalueazǎ întreaga activitate desfǎșuratǎ de întreprindere: de exploatare, financiarǎ și excepționalǎ.

Rec astfel calculatǎ reduce analiza doar la factorii controlabili de cǎtre întreprindere și asupra cǎrora se poate interveni (de ex: ameliorarea structurii capitalului în cazul unei disproporții între capitalul propriu și cel împrumutat, cu influențe negative asupra indicatorilor).

Rata rentabilitǎții financiare

Rata rentabilitǎții financiare (Rf) permite deținǎtorilor de capital sǎ aprecieze eficiența investițiilor lor și eventual oportunitatea menținerii acestora. Rata rentabilitǎții financiare se determina pe baza relației urmǎtoare:

Profitul net

Rf = * 100

Valoarea totalǎ a capitalului propriu

Analiza ratelor financiare

Analiza ratelor financiare este primul pas în analiza financiarǎ a unei entitǎți economice.

Pe tot parcursul activitǎții unei întreprinderi trebuie întreținutǎ sǎnǎtatea financiarǎ a acesteia, care se reflectǎ prin ratele financiare.

În analiza financiarǎ pe termen scurt se recomandǎ a se utiliza urmǎtoarele douǎ rate:

Rata curentǎ (Rc) – indicǎ mǎsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de valoarea activelor care pot fi transformate la nevoie în bani lichizi. Formula de calcul a ratei curente este:

Active curente

Rc =

Pasive curente

Dacǎ pasivele curente cresc mai repede decât activele curente, rata curentǎ scade, ceea ce semnificǎ unele disfuncționalitǎți (întârzierea plǎții furnizorilor, întârzierea plǎții drepturilor salariale, acumularea de credite bancare), situație în care se impune o analizǎ amǎnunțitǎ a factorilor care au determinat scǎderea lichiditǎții și luarea unor mǎsuri din timp (recuperarea datoriilor de la debitori) pentru a evita orice viitoare problemǎ.

Rata rapidǎ (Rr) – mai este numitǎ și „testul acid”; aceastǎ ratǎ ia în calcul faptul cǎ stocurile sunt cel mai puțin lichide dintre toate activele circulante (se vând cel mai greu și, în cele mai multe cazuri, sub valoarea realǎ). Formula de calcul este urmǎtoarea:

Active curente – Stocuri

Rr =

Pasive curente

Pentru îmbunǎtǎțirea lichiditǎții întreprinderii trebuie sǎ se aplice urmǎtoarele mǎsuri:

creșterea și diversificarea portofoliului de clienți;

scǎderea datoriilor fațǎ de furnizori, recomandabil prin operațiuni de compensare;

plata la timp a datoriilor cǎtre stat, pentru evitarea calculǎrii și obligǎrii la platǎ de penalitǎți;

reducerea împrumuturilor bancare, cel puțin pânǎ la ameliorarea situației.

Rata imobilizǎrilor financiare (Rif) reflectǎ nivelul relațiilor financiare pe care întreprinderea le are cu alte entitǎți patrimoniale (participații, investiții de portofoliu etc.).

Imobilizǎri financiare

Rif = x 100

Total activ

Aceastǎ ratǎ are valori mari în cazul societǎților de investiții financiare, societǎți de valori mobiliare, fonduri mutuale ș.a., și valori scǎzute în cazul societǎților mici care nu pot efectua investiții financiare.

Rata disponibilitǎților bǎnești și a plasamentelor (Rdbp) necesitǎ o atenție sporitǎ datoritǎ instabilitǎții disponibilitǎților pe perioade scurte de timp.

Disponibilitǎți bǎnești + Titluri de plasament

Rdbp = x 100

Total activ

Rata datoriilor pe termen scurt (Rdts) semnificǎ ponderea datoriilor exigibile într-o perioadǎ de timp mai micǎ de un an în totalul surselor întreprinderii.

Datorii pe termen scurt

Rdts = x 100

Total pasiv

Rata distribuirii dividendelor (Rd) semnaleazǎ orientarea politicii de distribuire a dividendelor și este invers proporționalǎ cu gradul de capitalizare (de reinvestire a profitului). Se calculeazǎ pe baza formulei:

Pn

Rd = x 100 ,

PN

unde: Pn = profitul net care urmeazǎ sǎ fie repartizat ca dividende

PN = profitul net total obținut de firmǎ în exercițiul financiar respectiv

Analiza ratelor aferente determinǎrii riscului de faliment

Riscul de faliment apare atunci când întreprinderea nu mai dispune de resursele necesare plǎții obligațiilor scadente. În previzionarea riscului de faliment trebuie determinatǎ capacitatea fluxurilor financiare și calcularea, respectiv interpretarea indicatorilor pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie.

În aprecierea riscului de faliment, alǎturi de fondul de rulment trebuiesc luate în considerare și alte aspecte financiare și economice ale întreprinderii, dat fiind cǎ fondul de rulment nu are suficientǎ relevențǎ de unul singur, așa cum am arǎtat mai sus (un FR negativ poate permite realizarea echilibrului financiar, în timp ce un FR pozitiv nu poate asigura solvabilitatea).

Pentru analiza riscului de faliment se utilizeazǎ urmǎtoarele rate:

Rate de lichiditate;

Rate de solvabilitate;

Rate de structurǎ financiarǎ.

Ratele de lichiditate

Pentru detrminarea lichiditǎții unei întreprinderi se comparǎ pasivele pe termen scurt cu resursele disponibile pentru aceeași perioadǎ.

Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:

Rata lichiditǎții generale (Rlg)

Active circulante

Rlg =

Datorii curente

Rata lichiditǎții curente (intermediare)- Rlc

Active circulante – Stocuri

Rlc =

Datorii curente

Valoarea acestei rate este de obicei subunitarǎ. Intervalul considerat satisfǎcǎtor pentru aceastǎ ratǎ este între 0,65 – 1.

Ratele de solvabilitate

Ratele de solvabilitate, fac raportul dintre activele realizabile și datoriile exigibile:

Rata solvabilitǎții generale (Rsg), prin care se comparǎ lichiditǎțile potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul obligațiilor scadente pe termen scurt, dupǎ urmǎtoarea formulǎ de calcul:

Active circulante

Rsg=

Datorii pe termen scurt

Rata solvabilitǎții generale permite aprecierea gradului de acoperire a datoriilor pe termen scurt de cǎtre activul circulant și se interpreteazǎ astfel:

o ratǎ unitarǎ dovedește corelarea activelor circulante cu sursele corespunzǎtoare;

o ratǎ supraunitarǎ exprimǎ existența unor active circulante mai mari decât obligațiile pe termen scurt, ceea ce necesitǎ folosirea capitalurilor permanente pentru finanțarea exploatǎrii.

Rata solvabilitǎții generale este echivalentǎ cu o altǎ ratǎ numitǎ rata fondului de rulment (RFR):

Capital permanent

RFR=

Activ imobilizat

Rata solvabilitǎții generale nu furnizeazǎ informații complete asupra solvabilitǎții pe termen scurt, fiind implicate și unele variabile, cum ar fi: structura activelor circulante, rata de rotație a activelor etc.

Rata solvabilitǎții parțiale (RSP), în calculul cǎreia se exclud stocurile din activele circulante, fiind considerare elementul cel mai incert din punctul de vedere al valorii și lichiditǎții sale. Formula de calcul este urmǎtoarea:

Active circulante – Stocuri

RSP =

Datorii pe termen scurt

sau

Creanțe + Titluri de plasament + Disponibilitǎți

RSP =

Datorii pe termen scurt

RSP exprimǎ capacitatea întreprinderii de a- și onora obligațiile de platǎ pe termen scurt din creanțe și disponibilitǎți. O valoare a ratei situatǎ în intervalul 0,8 – 1 reprezintǎ o situație optimǎ în ceea ce privește solvabilitatea, însǎ o valoare subunitarǎ a ratei trebuie analizatǎ luând în calcul și structura creanțelor.

Rata solvabilitǎții imediate (RSI) pune în corespondențǎ elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt, dupǎ formula:

Plasamente + Disponibilitǎți

RSI =

Obligații pe termen scurt

În teoria economicǎ, se apreciazǎ cǎ RSI > 0,3. Însǎ o valoare mare a ratei nu indicǎ neapǎrat asigurarea solvabilitǎții, dacǎ celelalte active au un grad resus de lichiditate; iar o valoare micǎ a ratei solvabilitǎții imediate poate fi expresia echilibrului financiar, dacǎ întreprinderea minimizeazǎ valoarea încasǎrilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor convertibile pentru onorarea obligațiilor exigibile.

Ratele de structurǎ financiarǎ

Ratele de structurǎ financiarǎ sunt alte rate care se poate recurge în scopul evaluǎrii riscului financiar:

Rata autonomiei financiare (RAF)

Rata autonomiei financiare globale:

Capital propriu

RAFG =

Pasiv total

Rata autonomiei financiare la termen:

Capital propriu

RAFT =

Capital permanent

Rata de îndatorare (RÎ) poate fi calculatǎ în mai multe variante, cum ar fi:

Rata de îndatorare la termen (RÎT)

Datorii pe termen lung

RIT =

Capital permanent

Rata de îndatorare pe termen scurt (RÎTS)

Datorii pe termen scurt

RÎTS =

Clienți + Efecte scontate neajunse la scadențǎ

Rata cheltuielilor financiare (RCF)

Cheltuieli financiare

RCF = ≤ 3%

Cifra de afaceri

sau

Cheltuieli financiare

RCF = < 50%

Rezultatul brut al exploatǎrii

ANALIZA TREZORERIEI PRIN METODA FLUXURILOR

Conceptul de flux, delimitare și implicații

https://ro.scribd.com/doc/67998960/Dizertatie-finala pag 12 nota subsol 4

În practica contabilǎ se înregistreazǎ un ansamblu de fluxuri de drepturi și obligații, care reprezintǎ de fapt fluxuri patrimoniale. În funcție de impactul lor asupra trezoreriei întreprinderii, aceste fluxuri sunt:

Fluxuri monetare, și anume:

fluxuri patrimoniale cu impact imediat asupra disponibilitǎților (încasǎrile și plǎțile în numerar);

fluxuri patrimoniale cu impact la termen asupra disponibilitǎților (cumpǎrǎri și vânzǎri pe credit);

Non- fluxuri, și anume fluxuri care nu au nici un impact asupra disponibilitǎților (cheltuielile cu amortizarea, veniturile din provizioane).

În contabilitǎțile anglo- saxone este folosit termenul de „cash flow” pentru fluxurile de trezorerie, reprezentând „creșterea sau descreșterea mǎrimii cash- ului sau echivalentelor cash- ului care rezultǎ în urma tranzacțiilor”.

Cash flow- ul semnificǎ surplusul monetar generat din activitatea curentǎ a întreprinderii, fiind considerat un indicator de rezultate. Cash flow- ul este un rezultat obținut din calculul elementelor monetare ale veniturilor și cheltuielilor, astfel neavând decât un caracter tranzitoriu.

Previzionarea cash flow- ului și urmǎrirea realizǎrii efective a acestuia sunt douǎ activitǎți diferite, însǎ aflate în strânsǎ legǎturǎ. O previzionare a cash flow- ului stǎ la baza procesului financiar al oricǎrei întreprinderi și este un aspect esențial pentru supraviețuirea acesteia, asigurând:

realizarea controlului financiar necesar pentru ghidarea activitǎților;

câștigarea încrederii bǎncilor;

menținerea sub control a impulsului de a cheltui sau de a investi mai mult decât își poate permite întreprinderea.

Pentru o bunǎ estimare a cash flow- ului este nevoie de previzionarea lunarǎ a contului de rezultate (profit/pierdere) și de rezultatele contabile ale anului anterior, parcurgându-se urmǎtorii pași:

revizuirea condițiilor economice actuale, analizarea posibilitǎtilor în care acestea pot afecta activitatea curentǎ;

previzionarea vânzǎrilor pentru perioada vizatǎ;

previzionarea cheltuielilor pentru perioada vizatǎ;

previzionarea rezultatului (profit sau pierdere);

verificarea atentǎ a veridicitǎții cifrelor;

anticiparea încasǎrilor pentru perioada vizatǎ:

evidențierea încasǎrilor estimate din facturile emise lunar; dacǎ termenul de încasare practicat de întreprindere este mai mic decât termenul efectiv de încasare a creanțelor, situație întâlnitǎ în mod uzual, atunci trebuie ținut cont de acest detaliu în efectuarea estimǎrilor;

pentru primele luni ale anului se menționeazǎ când trebuie încasate creanțele ce provin din anul precedent;

identificarea oricǎror încasǎri potențiale;

anticiparea plǎților pentru perioada vizatǎ:

acordarea atenției cuvenite cheltuielilor și distribuției lor; trebuie sǎ se ținǎ cont aici de achizițiile de mijloace fixe sau plǎțile împrumuturilor ce vor fi fǎcute în timpul anului;

revenirea asupra soldurilor conturilor de credite plǎtibile la sfârșitul lunii decembrie, pentru a identifica momentul în care aceste împrumuturi vor trebui sǎ fie plǎtite;

nu se includ decât plǎțile și încasǎrile efectiv realizate;

ajustarea elementelor care permit în scopul asigurǎrii celui mai bun flux de cash pozitiv posibil;

pregǎtirea cash flow- ului (previziunea finalǎ a fluxului de numerar):

discutarea cash flow- ului și cu responsabilii altor departamente din întreprindere;

rezultatele obținute trebuiesc comparate cu cele previzionate în fiecare lunǎ, reținând orice variație semnificativǎ pentru a o analiza;

revizuirea previziunilor ori de câte ori este nevoie în funcție de diverse situații neprevǎzute.

Cash flow- ul se clasificǎ dupǎ urmǎtoarele criterii:

dupǎ modul de reglementare a impozitului:

cash flow brut;

cash flow net;

dupǎ domeniul de activitate:

cash flow din explotare;

cash flow global;

dupǎ caracterul sǎu:

cash flow potențial;

cash flow efectiv.

3.4.1. Tabel- Tipuri de cash flow

Tablouri de fluxuri

În vederea fundamentǎrii deciziilor ce privesc o întreprindere, un loc important îl ocupǎ capacitatea întreprinderii de a degaja fluxuri financiare și de a crea valoare. Alocarea de fonduri pentru formarea, refacerea, restructurarea sau dezvoltarea structurii economice a întreprinderii influențeazǎ direct performanțele economice și financiare viitoare ale firmei.

Utilizatorii informațiilor rezultate din situațiile financiar- contabile iși manifestǎ interesul în special asupra fluxurilor monetare, fiind interesați de capitatea întreprinderii de a genera aceste fluxuri. Pentru a rǎspunde cât mai bine acestor cerințe, au fost create tablourile de fluxuri sau de finanțare, respectiv de trezorerie, cum mai sunt denumite în literatura de specialitate.

Aprecierea poziției financiare a unei întreprinderi, a echilibrului financiar sau a riscurilor la care aceasta poate fi expusǎ, dintre care cel mai important este riscul de faliment, presupune mult mai mult decât a avea acces la informațiile contabile, astfel prezentarea și interpretarea fluxurilor vine în completarea acestora.

Utilizarea la o scarǎ din ce în ce mai mare a banilor electronici va determina apariția unui nou tip de flux de trezorerie ce va putea fi numit „e- flux de trezorerie”, ce va provoca importante modificǎri în întocmirea, gestionarea și analiza tablourilor de fluxuri.

Oricare ar fi denumirea utilizatǎ pentru tablourile de fluxuri, scopul întocmirii lor este prezentarea fluxurilor financiare, într-adevǎr, sub diverse forme, in funcție de necesitǎțile utilizatorilor de informații interni (conducerea întreprinderii) sau externi (investitorii, creditorii etc.). Întocmirea tablourilor de fluxuri permite o flexibilitate a formei acestora, întrucat nu existǎ o normalizare în acest sens, nu este stabilit un model care trebuie folosit unanim.

Din experiența teoreticǎ, dar mai ales practicǎ, rezultǎ o diversitate de tablouri, care pot fi clasificate într-o oarecare mǎsurǎ, dupa criterii cum ar fi:

Tablouri de fluxuri bazate pe o anumitǎ variabilǎ: variația disponibilitǎților, a trezoreriei, variația fondului de rulment și a elementelor circulante, variația relației dintre fondul de rulment (FR), necesarul de fond de rulment (NFR) și trezorerie (T);

Tablouri de fluxuri rezultate din „conceptia obișnuitǎ/ abordarea normativǎ/ teoria financiarǎ”;

Tablouri de fluxuri bazate pe echilibrul financiar: relatiile crestere- risc de insolvabilitate, crestere- rentabilitate, rentabilitate- risc, crestere- autonomie financiara.

Tabloul de finanțare este principalul instrument folosit pentru prezentarea diferitelor fluxuri monetare ale unei întreprinderi într-o anumitǎ perioadǎ. Acesta faciliteazǎ înțelegerea variațiilor lichiditǎții întreprinderii și a structurii resurselor financiare ale acesteia, fiind „un adevǎrat instrument de pilotaj al întreprinderii… el permite o analizǎ dinamicǎ a finanțǎrii și a echilibrului financiar ale întreprinderii”.

Prin intocmirea „tabloului fluxurilor de trezorerie este pusǎ în evidențǎ trezoreria, a cǎrei dimensiune (valoricǎ și structuralǎ) reprezintǎ o informație- cheie, deoarece prin ea întreprinderea își finanțeazǎ activitatea, asigurǎ perenitatea (continuitatea) și elaboreazǎ deciziile de viitor (strategiile specifice)”.

Tabloul de finanțare

Prin tabloul de finanțare este prezentat modul de utilizare a resurselor întreprinderii în scopul satisfacerii nevoilor sale în cursul unui exercițiu financiar. Astfel, utilitatea acestuia constǎ în evidențierea:

variației elementelor patrimoniale;

originii resurselor financiare ale întreprinderii;

fluctuațiilor trezoreriei;

capacitǎții de autofinanțare a întreprinderii;

aspectelor ce stau la baza fundamentǎrii strategiei întreprinderii.

Relaționarea tabloului de finanțare cu situațiile financiare de sintezǎ se datoreaza fluxurilor de intrare/ieșire ale perioadei, în cazul bilanțului, și capacitǎții de autofinanțare (CAF) în cazul contului de profit și pierdere.

Etapele elaborǎrii tabloului de finanțare

Etapele elaborǎrii tabloului de finanțare sunt urmǎtoarele:

Se stabilește „bilanțul mutațiilor” ca diferențǎ între douǎ bilanțuri succesive (pentru exercițiile N si N-1);

Se identificǎ modificǎrile patrimoniale și se stabilește semnificația lor financiarǎ. Pe baza bilanțului mutațiilor se pot identifica patru tipuri de modificǎri ale elementelor patrimoniale:

unele posturi de pasiv au soportat creșteri, iar aceste creșteri sunt considerate resurse;

unele posturi de activ au suportat o creștere (creșterea valorii bunurilor, angajarea unor drepturi);

alte posturi de pasiv au suportat scǎderi: stingerea unor angajamente pe care întreprinderea le-a contractat anterior, ceea ce consta într-o utilizare de fonduri;

alte posturi de activ au suportat scǎderi (vânzarea de bunuri), însǎ cu degajare de fonduri ce reprezintǎ resurse pentru întreprindere.

Se claseazǎ utilizǎrile de resurse, respectiv degajǎrile de resurse.

Resursele pot fi:

pe termen lung- creșterea capitalurilor proprii și a datoriilor financiare, cesiunea sau reducerea activelor imobilizate, creșterea CAF;

pe termen scurt – reducerea activului circulant, creșterea datoriilor pe termen scurt.

Utilizǎri:

pe termen lung- creșterea activelor imobilizate, reducerea capitalurilor permanente;

pe termen scurt- creșterea activului circulant, reducerea datoriilor ciclice.

Resursele pe termen lung sau stabile cuprind:

Capacitatea de autofinanțare (CAF);

Resursele obținute din vânzarea de active imobilizate ;

Creșterea capitalurilor proprii;

Creșterea datoriilor financiare.

Utilizǎrile pe termen lung sau stabile sunt:

Dividendele distribuite pe parcursul exercițiului, și anume dividendele aferente exercițiului financiar precedent;

Participarea salariaților la profit aferentǎ exercițiului financiar precedent;

Achiziționarea de active imobilizate;

Rambursarea datoriilor financiare;

Reducerea capitalurilor proprii, care antreneazǎ diminuarea trezoreriei: rambursarea unei cote- pǎrți din nominalul fiecǎrei acțiuni, rǎscumpǎrarea de acțiuni proprii în scopul anulǎrii, retragerile întreprinzǎtorului individual.

Reconstituirea tabloului de finanțare.

Structura tabloului de finanțare

Tabloul de finanțare este constituit din douǎ pǎrți:

Prima parte analizeazǎ echilibrul între elementele stabile ale bilanțului funcțional, și anume între utilizǎri și resurse, ceea ce reprezintǎ de fapt variația fondului de rulment net global (ΔFRNG).

ΔFRNG= ΔResurse stabile – ΔUtilizǎri stabile

Când resursele stabile sunt mai mari decât utilizǎrile, întreprinderea dispune de o resursǎ netǎ reprezentatǎ de o creștere a fondului de rulment, iar când utilizǎrile stabile sunt mai mari decât resursele, se înregistreazǎ o reducere a fondului de rulment.

Creșterea fondului de rulment net global semnificǎ ameliorarea structurii financiare a întreprinderii, determinatǎ de creșterea resurselor stabile în raport cu nevoile stabile. În aceastǎ situație, întreprinderea este în masurǎ de a-și îmbunǎtǎți situația trezoreriei si are capacitatea de a degaja un excedent monetar net din operațiile de investiții, finanțare și exploatare.

Reducerea fondului de rulment net global poate fi consecința unor investiții semnificative facute de întreprindere (creșterea activelor imobilizate), investiții ale cǎror rezultate viitoare trebuie sǎ reconstituie fondul de rulment. În acest caz, întreprinderea înregistreazǎ un dezechilibru financiar, implicit si in cazul trezoreriei.

A doua parte a tabloului de finanțare prezintǎ cauzele situației structurii financiare a întreprinderii. Rezulta urmatoarele relații de calcul:

ΔFRNG = ΔNFR + ΔT

ΔFRNG = (ΔNFRE + ΔNFRAE) + ΔT,

unde: ΔFRNG= variația fondului de rulment net global

ΔNFR= variația necesarului de fond de rulment

ΔT= variația trezoreriei

ΔNFRE= variația necesarului de fond de rulment din exploatare

ΔNFRAE= variația necesarului de fond de rulment din afara exploatǎrii

Utilitatea și limitele tabloului de finanțare

În consecințǎ, putem afirma cǎ utilitatea tabloului de finanțare se dovedește în diverse momente ale evoluției întreprinderii, cum ar fi:

stabilirea strategiei financiare, în prim- plan fiind trezoreria, ca indicator esențial;

necesitatea analizǎrii structurii financiare a întreprinderii;

dispunerea de informații complete și sintetizate asupra fondului de rulment, necesarului de fond de rulment si a trezoreriei;

cunoașterea nevoii de finanțare a activitǎții de exploatare;

previzionarea si planificarea finanțǎrii.

Totodatǎ, informațiile furnizate de tabloul de finanțare nu satisfac pe deplin necesitǎțile de informare în toate cazurile, dovedind unele limite, din motive cum ar fi:

unele elemente de trezorerie (ex: valorile mobiliare de plasament) sunt considerate în afara activitǎții de exploatare;

în cadrul tabloului, fondul de rulment este prezentat cu prioritate fațǎ de necesarul de fond de rulment, care de asemenea este un indicator foarte important;

necesarul de fond de rulment este calculat pe baza bilanțului funcțional care se întocmește la sfârșitul exercițiului, deci în determinarea valorii acestui indicator nu se ține seama de scadențele datoriilor si creanțelor, ceea ce îl face irelevant pentru necesarul de finanțare al întreprinderii;

indicatorii FRNG și NFR exclud deținerea de active de trezorerie în scopul rentabilitǎții și flexibilitǎții financiare;

capacitatea de autofinanțare (CAF) este un surplus monetar potențial, deoarece nu ia în considerare decalajele de încasare/ platǎ. CAF nu devine un flux disponibil de trezorerie decât dupǎ încasarea veniturilor și plata cheltuielilor;

CAF nu este o resursǎ în totalitate disponibilǎ pentru finanțarea întreprinderii, o parte din aceasta fiind distribuitǎ acționarilor, managerilor, salariaților.

Tabloul de trezorerie

Tabloul fluxurilor de trezorerie este situația ce permite urmǎrirea și interpretarea evoluției poziției financiare a întreprinderilor.

Tabloul fluxurilor de trezorerie faciliteazǎ înțelegerea unor informații vitale pentru activitatea întreprinderii, și anume:

evaluarea capacitǎții întreprinderii de a degaja lichiditǎți;

determinarea necesitǎților viitoare de lichiditǎți;

evaluarea investițiilor;

aprecierea flexibilitǎții financiare a întreprinderii;

determinarea solvabilitǎții pe termen scurt;

mǎsurarea nevoilor de finanțare pe termen lung.

Acest tablou oferǎ o analizǎ pentru acționarea în scopul întâmpinǎrii blocajului financiar printr-o mai buna gestiune a lichiditǎților.

Tabloul fluxurilor de trezorerie este un instrument indispensabil în situația financiar- economicǎ actualǎ, când marea majoritate a întreprinderilor se confruntǎ cu mari dificultǎți în a- și asigura capacitatea de platǎ și menținerea solvabilitǎții.

Condițiile actuale existente pe piațǎ impun un ritm alert al managementului financiar al lichiditǎților, în sensul stimulǎrii capacitǎții întreprinderii de a genera disponibilitǎți bǎnești pentru respectarea obligațiilor de platǎ scadente. În lipsa lichiditǎților, se declanșeazǎ blocajul financiar care duce la falimentul întreprinderii.

Astfel, devine extrem de necesarǎ întocmirea unei situații financiare care sǎ prezinte în mod distinct proveniența fluxurilor de numerar implicate în buna desfǎșurare a activitǎții întreprinderii. Fluxurile de numerar caracterizeazǎ capacitatea efectivǎ a întreprinderii de:

a-și menține potențialul de funcționare (producție și distribuție);

a-și remunera capitalurile.

Trezoreria întreprinderii interrelaționeazǎ cu toate sectoarele de activitate (aprovizionare, comercial, management, resurse umane), influențându-se reciproc atât în sens constructiv, cât si destructiv.

Obiectivele tabloului fluxurilor de numerar sunt de a:

furniza informații relevante privind încasǎrile și plǎțile în cursul unui exercițiu financiar;

ajuta utilizatorii informațiilor financiare în evaluarea capacitǎții întreprinderii de a genera numerar și echivalente de numerar, și nevoile de utilizare ale acestora de cǎtre întreprindere;

ajuta în aprecierea momentului de apariție și certitudinea fluxurilor de numerar;

arata relația între rezultatul net și fluxurile de trezorerie ale întreprinderii.

Prin intermediul tabloului fluxurilor de trezorerie se pot determina:

performanțele întreprinderii;

solvabilitatea și lichiditatea întreprinderii, respectiv a riscului de faliment;

rezultatele cuantificabile în numerar ale deciziilor de investiții și finanțare;

efectele politicii financiare adoptate;

capacitatea întreprinderii de a-și finanța creșterea.

Prezentarea tabloului de trezorerie oferǎ urmǎtoarele avantaje:

explicarea variației trezoreriei de la un exercițiu financiar la altul;

informarea asupra capacitǎții întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie din activitatea de exploatare, în vederea fundamentǎrii deciziilor de investiții și finanțare;

furnizarea de informații asupra lichiditǎții, solvabilitǎții și flexibilitǎții financiare a întreprinderii;

permite atât o analizǎ retrospectivǎ, cât și prospectivǎ.

Tabloul de trezorerie este singurul recomandat și utilizat în practica întreprinderilor din România, întocmirea tabloului de finananțare nefiind specificatǎ în cadrul reglementǎrilor contabile românești.

Prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie se va face amǎnunțit în cap. 4, subcap. 4.2 Prezentarea tabloului de trezorerie conform normei IAS 7 „Situația fluxurilor de trezorerie”.

Analiza cash flow- ului din exploatare

Rezultatul brut al exploatǎrii (RBE) este un sold intermediar de gestiune care implicǎ veniturile și cheltuielile corespunzǎtoare unor încasǎri, respectiv plǎți potențiale, reprezentând de fapt fluxul de încasǎri rezultat din activitatea de exploatare. RBE poate fi calculat prin douǎ metode:

Metoda diferențelor

RBE = Venituri monetare – Cheltuieli monetare

aferente exploatǎrii aferente exploatǎrii

Veniturile monetare sunt acele venituri ce se concretizeazǎ în intrǎri de numerar, imediat sau la termen, cum sunt:

vânzǎrile de marfuri;

producția exercițiului (vândutǎ, stocatǎ, imobilizatǎ);

subvenții pentru exploatare.

Cheltuielile monetare sunt acele cheltuieli care genereazǎ ieșiri de numerar, imediat sau la termen, și anume:

costul de achiziție al mǎrfurilor vândute;

toate consumurile exercițiului provenind de la terți, generate de ralizarea producției exercițiului: materii prime, materiale, combustibil, energie;

servicii externe diverse legate de exploatare;

cheltuieli de personal;

impozite, taxe și vǎrsǎminte asimilate.

Metoda aditivǎ

RBE = rezultatul exploatǎrii

+ amortizǎri și provizioane

+ alte cheltuieli de exploatare

venituri din provizioane privind exploatarea

alte venituri din exploatare

Cash flow din activitatea de exploatare, RBE constituie baza de calcul a capacitǎții de autofinanțare și de detrminare a fluxurilor de trezorerie.

RBE exprimǎ capacitatea întreprinderii de a:

remunera capitalurile investite (acționari, bǎnci);

menține echipamentul tehnic (amortizarea);

plǎti impozitul pe profit.

Pentru analiza RBE, se pot calcula rate de repartiție a acestui sold pe destinații, cum sunt:

Cheltuieli financiare

R chelt.fin. = * 100

RBE

Dividende

R dividendelor = * 100

RBE

Considerat ca fiind surplusul monetar generat din activitatea de exploatare a întreprinderii, RBE mǎsoarǎ contribuția globala pe care exploatarea o aduce autofinanțǎrii întreprinderii.

Rata excedentului brut de exploatare (REBE) exprimǎ rentabilitatea capitalului investit. Excedentul brut din exploatare (EBE) exprimǎ capacitatea firmei de a finanța investițiile proprii și de a plǎti datoriile cǎtre terți din acumularea brutǎ a ciclului de exploatare. EBE se calculeazǎ ca fiind diferența dintre valoarea adǎugatǎ și impozite, taxe, cheltuieli de personal.

EBE

REBE = * 100

(Imob. + NFR)

unde: EBE = excedent brut de exploatare

Imob. = imobilizǎri

NFR = necesar de fond de rulment