Dinamica Si Viitorul Integrarii Europene. Locul Romaniei

=== Dinamica si Viitorul Integrarii Europene.Locul Romaniei ===

CAPITOLUL 1

Istoricul si evoluția Uniunii Europene

Ideea organizării europene în istorie

Ideea organizării europene a apărut încă din Antichitate, un prim exemplu de organizare politică regăsindu-se la Roma, care, de la o comunitate restrânsă la dimensiunea unui stat, a realizat într-o primă etapă unitatea peninsulei stabilind încetul cu încetul autoritatea sa în jurul întregii Mediterane și mai apoi până la “marginile lumii” de la Atlantic la Marea Neagră și Marea Caspică. De la politica cetății la politica dominației mondiale – ab urbe ad orbem – s-a ajuns la mundus romanus creat ca acțiune militară.

Mundus romanus a adus securitate externă și internă locuitorilor imperiului favorizată de o rețea densă de drumuri propice atât comerțului cât și deplasărilor rapide ale unităților militare. Moneda romană a ajuns la o relativă stabilitate. Instalată pax romana a însemnat organizarea imperiului cu toate implicațiile sale inclusiv pe planul dreptului. Astfel prin edictul din 212 al împăratului Caracalla toți oamenii liberi din imperiu au devenit cetățeni romani, o astfel de cetățenie nemaifiind întâlnită până la crearea Uniunii Europene.

Pe ruinele Romei s-a închegat o nouă unitate, de data aceasta nu economică ci spirituală unitatea lumii creștine, ruptă și ea prin marea schismă din 1054 accentuând și rivalitățile politice. Prima încercare de construire politică a Europei sub semnul crucii a aparținut lui Carol cel Mare. A fost o încercare de reconstruire a imperiului cezarilor, reușită numai parțial, lipsindu-i o parte din continent, în principal partea răsăriteană, Imperiul Bizantin rupt de Occident.

Revoluția franceză de la 1789 cu noile principii pe care le-a proclamat: drepturile omului și ale cetățeanului, dar și drepturile popoarelor, Directoratul și mai apoi Imperiul au făcut ca pentru câteva decenii o mare parte a Europei să fie organizată pe model francez. Construcția napoleoniană făcută prin forța armelor s-a prăbușit odată cu dispariția Împăratului. Înfrangerea imperiului francez din 1815 a schimbat fața continentului: a început afirmarea Europei națiunilor.

Confruntată cu numeroase dificultăți, ca urmare a primului conflict mondial, Europa avea însă o problemă prealabilă de rezolvat, cea a existenței ei, problema apărută în urma declinului său politic. Pentru prima dată Statele Unite ale Americii s-au implicat în mod decisiv în soluționarea problemelor existente pe plan european.

Soluțiile acestei probleme decurgeau însă dintr-o alegere politică. Pentru Europa a exista înseamnă, deci, a avea capacitatea de a depăși anumite praguri politice, ceea ce presupune crearea unor instituții capabile de a lua decizii politice. Problema Europei este înainte de toate problema instituțiilor, cheie a progresului construcției europene. Aceasta putea fi rezolvată tradițional în funcție de două concepții: cea federalistă sau cea diplomatică, a cooperării. În sistemul cooperării, organul care statuează este colegiul statelor în unanimitate: statele sunt deci cele ce decid, fiind necesar votul negativ al unuia din ele pentru a împiedica adoptarea unei decizii. În sistemul federal cel care statuează este organul comun fără posibilitatea veto–ului vreunui stat.

În construcția Europei aceste două căi au fost utilizate. Astfel în perioada interbelică s-au afirmat numeroase proiecte care anticipau tentative mai coerente de unificare a Europei după un model federal. Se poate vorbi astfel de o continuitate istorică prin contribuțiile aduse acestor construcții teoretice la ceea ce va deveni în prezent Comunitatea Europeană. Putem remarca în acest sens propunerile diplomatului Coudenhove Kalergi care a publicat în 1922 manifestul “Pan Europa” în care afirma “Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbușire”.

Mai răsunătoare a fost inițiativa lui Aristide Briand, ministrul francez de externe din anii 1929-1930 care în discursul său ținut în fața Adunării Societății Națiunilor a precizat că între popoarele europene trebuie să existe un liant federal însă acesta “nu va trebui să atingă suveranitățile nici uneia dintre națiunile care ar putea face parte din această asociație”. Deși a avut un mare impact asupra opiniei publice totuși discursul rămâne echivoc.

Premisele creării Comunităților Europene

Proiecte mai concrete de organizare europeană au apărut mai ales după cel de-al doilea conflict mondial când procesul de creare a comunităților a început cu adevărat. Încă din anii de război, ideile federaliste s-au răspândit în marea parte a mișcărilor de rezistență naționale. Guvernele țărilor ocupate, refugiate la Londra s-au ocupat de organizarea politică și economică a viitoarei Europe care urma să permită reconcilierea popoarelor și reconstruirea economiilor. Însă unicul proiect care s-a materializat a fost crearea Benelux-ului (1944).

Unitatea Europei a fost căutată mai întâi pe calea clasică a relațiilor internaționale. Ea a fost urmată începând cu 1952 după o metodă mai apropiată de tehnica federală. Însă construcția Comunității a suscitat opoziții.

Cooperarea europeană a fost la început continuarea anumitor alianțe militare din vremea războiului.Tratatul Uniunii Occidentale, semnat la Bruxelles pe 17 martie 1948 proroga alianța Franței, Marii Britanii și Belgiei. Această alianță a fost lărgită prin includerea foștilor dușmani constituindu-se astfel U.E.O.

Aproape în același timp, cooperarea europeană era aplicată domeniului economic prin crearea O.E.C.E. prin tratatul de la Paris din16 aprilie 1948, ca urmare a propunerii generalului Marshall de a prelungi și de a crește considerabil ajutorul economic nord american, care de la sfârșitul războiului îmbrăcase forme multiple. Singura condiție impusă a fost aceea de a participa la o instituție însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului acordat și elaborarea unui program de reconstrucție europeană.

În octombrie 1942 într-o Anglie devenită pol al Europei libere, Winston Churchill a realizat un memorandum aupra “Statelor Unite ale Europei”, idee asupra căreia a revenit după reinstaurarea păcii cu ocazia unei conferințe din 1946 de la Zürich.

Acest apel la unitate a dus la convocarea la Haga (7-10 mai 1948) a unui Congres al Europei care în rezoluția sa politică finală a cerut alegerea de către parlamentele naționale a unei Adunări parlamentare europene.

Propunerea a fost transmisă în august 1948 mai multor state de către guvernul francez, după lungi negocieri, această inițiativă privată ducând la crearea Consiliului Europei, organizație internațională de drept internațional public. Europa politică se năștea odată cu Consiliul Europei, cuprinzând numeroase forme de activitate politice, tehnice, sociale, economice.

Dar această cooperare indiferent de întinderea ei nu avea decât un caracter limitat, reprezentând numai o construcție diplomatică, interstatală.

Principalele sale caractere rezultau din vechea repugnantă a statelor de a aliena o parte din suveranitatea lor (în special Marea Britanie a fost ostilă în mod sistematic oricărei forme de federalism), din incertitudinea numărului participanților, din absența oricărei instituții cu caracter supranațional.

Europa astfel creată constituia o nebuloasă: largă din punct de vedere geografic, dar neorganică. Nimic nu o distingea de organizațiile internaționale tradiționale.

Apariția Comunităților Europene

În mijlocul acestui edificiu clasic a apărut în anul 1950 o concepție revoluționară a Europei, formulată printr-o declarație a unui om de stat: Robert Schuman prin care se propunea Germaniei gestionarea comună a producțiilor de cărbune și oțel. Un conflict între cele două națiuni devenea, astfel, practic imposibil. Acesta a lansat ideea “unei unități a Europei occidentale”. Pornind de la această propunere, șase țări europene (Belgia, Franța, Italia, Germania, Luxemburg și Olanda) au semnat în 1951 la Paris tratatul care a intrat în vigoare în 1952, instituind prima Comunitate europeană, C.E.C.A.

Nu poate fi disociat de acest nume cel al lui Jean Monnet. Inițiativa sa urma să creeze în nebuloasa europeană un “nucleu dur” al statelor puțin numeroase: Europa celor “șase”, Comunitățile Europene. Celelalte state au refuzat abandonul de suveranitate cerut de construcția comunitară.

Prima aplicație a noului efort de integrare a fost deci, constituirea C.E.C.A. Începând cu acest moment noua integrare europeană apărea ca purtătoare a unor caractere care o opuneau instituțiilor europene anterioare: C.E.C.A. reunea state puțin numeroase, dar supuse unor organe supranaționale, cu o competență limitată la anumite domenii, dar dotată în aceste domenii cu puterea de a lua decizii și de a le impune statelor membre.

Această integrare și-a cunoscut rapid limitele sale odată cu esecul Comunității Europene a Apărării și a Comunității politice: reușita C.E.C.A. nu a putut fi extinsă în 1954 la competențe pur politice.

Prelungirea C.E.C.A. a rămas pe terenul economicului cu apariția C.E.E.și Euratom prin semnarea tratatelor de la Roma din 1957. Toată această construcție a tins la realizarea unei piețe unice între statele membre, marcată de proclamarea celor patru libertați fundamentale: a mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor și a capitalurilor.

Comunitățile europene apar deci ca o unitate restransă (în ciuda faptului că sunt deschise aderării altor state), dar organizată, supusă unor institutii cu caracter supranațional.

Tratatele de la Paris și Roma fundamentaseră astfel Comunitățile după sistemul supranațional. Dar punerea în aplicare a pieței comune a coincis cu întoarcerea la putere a generalului De Gaulle care iși manifestase ostilitatea în cursul anilor precedenți față de concepția federală asupra Europei. Mișcarea pe care o conducea, “Adunarea Poporului Francez “, contribuise din plin la eșecul Comunității Europene a Apărării în 1954.

În cursul anilor 1960 principiile fundamentale ale construcției europene au fost repuse în discuție. Supranaționălității i-a fost opusă “Europa țărilor” adică o Europă redusă la o cooperare interstatală care nu presupunea nici un abandon de suveranitate.

Anii 1960 au fost jalonați de crize, dintre care cea mai importantă s-a produs în cursul anului 1965, cand Franța a refuzat să participe la instituțiile comunitare. În aparență, criza din 1965 a fost provocată de faptul că cei șase nu putuseră să ajungă la un acord în domeniul agriculturii înainte de 1 iulie 1965.

Circumstanțele au demonstrat rapid faptul că în realitate criza era de natură instituțională. Aceasta a apărut cu claritate cu ocazia conferinței de presă a generalului de Gaulle pe 9 septembrie 1965.

Criza rezultă dintr-un conflict între cele două concepții asupra Europei: construcția supranațională care trebuia să culmineze cu apariția unei Europe federale și Europa conferințelor diplomatice, fără abandonuri de suveranitate – asa cum părea că dorește generalul de Gaulle.

Criza a luat forma unei duble contestări asupra rolului Comisiei și asupra principiului votului majoritar în Consiliul de miniștrii. Timp de 6 luni Franța nu a participat la lucrările instituțiilor comunitare.

Criza a luat sfarșit prin compromisul de la Luxembourg (ianuarie 1966) care nu a modificat nimic din competențele organelor comunitare, dar în care Franța a indicat că nu va accepta principiul votului cu majoritatea atunci cand interesele sale esențiale erau în joc.

Această criză a opus într-un fel Europa Comunităților și Europa “concertului european”, apărând ca un exemplu al rezistenței suveranităților la construcția Europei federale.

Disputa “supranaționalității s-a manifestat și sub alte forme, de exemplu cu ocazia elaborării planului Fouchet care încerca să suprapună instituțiilor comunitare o instanță politică interstatală.

În practică, mecanisme diplomatice au fost instituite sub forma summit-urilor. În domeniul relațiilor politice o procedură de cooperare a fost creată pe baza propunerilor prezentate de un grup de lucru desemnat sub numele președintelui său, “comitetul Davignon”.

Instituțiile astfel slăbite în cursul anilor 60 s-au confruntat cu mari dificultăți în a face față marilor probleme ale circumstanțelor actuale. Comunitatea a fost zguduită succesiv de la începutul anilor 70 de mari crize monetare, criza energiei, dificultăți sporite în aplicarea politicii agricole, reticențele și atitudinea ambiguă a Marii Britanii față de Comunitate.

De la Comunitate la Uniunea Europeană

Tratatele de fuziune a executivelor au marcat unificarea instituțiilor celor trei comunități în 1965. Astfel se poate vorbi de o Comisie unică, de un Consiliu, un Parlament și o Curte de Justiție unice.

În 1986 prin semnarea Actului Unic European construcția comunitară a fost relansată prin noi reforme instituționale (crearea unei proceduri de cooperare cu Parlamentul) și materiale (o nouă politică economică și monetară).

Sfarșitul anilor 80, începutul anilor 90 au fost marcate de evenimente istorice ce au avut consecințe foarte importante, dominate de prabușirea sistemelor comuniste.

Aceste evenimente au precipitat evoluția întreprinsă de Actul Unic. Statele membre au negociat și au semnat un nou tratat, Tratatul de la Maastricht instituind Uniunea Europeană în 1993. Această U.E. nu a abolit Comunitățile. Ea le-a înglobat într-un ansamblu mai larg, mai ambițios, destinat regrupării celor trei comunități și al cooperării politice instituționalizată în domeniile politicii externe, a apărării, al poliției și al justiției.

Ulterior, statele membre au semnat o decizie prin care lărgeau aplicarea Uniunii Europene celor care fuseseră candidate la aderare: Austria, Finlanda și Suedia (Norvegia refuzând prin referendum intrarea sa în Uniunea Europeană).

Procesul de integrare a cunoscut o nouă etapă odată cu semnarea tratatului de la Amsterdam în 1997, care deși nu a produs modificările asteptate, evidențiind astfel limitele politice ale integrării, totuși a marcat un progres din punct de vedere instituțional.

Adaptarea instituțiilor europene în perspectiva noilor lărgiri la țările Europei centrale și orientale a fost de asemenea căutată la Nisa, unde sub presedinție franceză, au fost adoptate câteva reforme ce vizează în principal numărul de membrii în Comisie și modalitatea de vot în Consiliu.

Incercări de a contracara dezechilibrul produs prin înființarea comunităților (A.E.L.S.)

Din cauza greutăților pe care le-a întâmpinat, Marea Britanie s-a retras de la negocierile tratatelor de la Roma. Ca răspuns la crearea celor trei Comunități europene, Marea Britanie a pus bazele Asociației Europene a Liberului Schimb. Aceasta s-a dorit a fi o contracarare a dezechilibrului produs prin înființarea Comunităților .

A.E.L.S. a fost creată prin Acordul de la Stockholm având membri atât state ce nu fac parte din Comunitățile europene (Elveția, Norvegia), cât și state membre ale Comunităților (Franța, Belgia, Luxemburg, Grecia, Irlanda).

Scopul Asociației era crearea unei zone de comerț liber, constând în existența unei piețe libere pentru unele produse, fără un tarif vamal comun și a unei zone de liber schimb.

Organul A.E.L.S. este Consiliul, alcătuit din reprezentanți ai tuturor statelor membre.

Existența și funcționarea Asociației s-au dovedit în timp a fi viabile. În anul 1994 s-a realizat unirea organizației A.E.L.S. cu Comunitățile europene, dând naștere Spațiului Economic European, mai ales datorită faptului că țările membre A.E.L.S. au devenit membre ale C.E.

România și-a manifestat și ea interesul în colaborarea cu A.E.L.S.

Modificări care nu au bulversat economia sistemului instituit prin tratatele originare

La nivel comunitar au fost adoptate mai multe texte de drept pozitiv de natură să revizuiască sau să modifice prevederile tratatelor institutive. În principal este vorba despre adoptarea tratatelor tehnice (tratatul de fuziune a executivelor – Bruxelles 1965 – și despre tratatele bugetare – Luxemburg 1970 și Bruxelles 1975) și despre alegerea Parlamentului european cu vot universal, direct – 1976.

Tratatul de fuziune

În 1957, prin convenția referitoare la unele instituții comune, s-au unificat cele trei Adunări și Curți de justiție. S-a creat, de asemenea, un singur Comitet Economic și Social. S-au mai produs modificări în sensul adoptării unor texte din tratate cu prilejul adeziunilor noilor state.

Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene s-a înscris pe aceeași linie de raționalizare și reducere organică a funcționării instituțiilor comunitare.

După lungi și laborioase discuții, tratatul a fost semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. În cele 39 de articole ale sale, grupate în cinci capitole, Tratatul înscrie competențele executivelor comunitare, în sensul că nu au suferit modificări, ci au rămas așa cum fuseseră determinate de tratatele de bază.

Articolul 4 a confirmat existența Comitetului Reprezentanților Permanenți, extinzându-i competențele și asupra C.E.C.O.

De mare importanță s-a dovedit a fi instituirea Comisiei unice, datorită specificității marcate atât a Înaltei Autorități cât și a Comisiilor C.E.E. și C.E.E.A.

Armonizarea a avut loc și prin unificarea serviciilor, a comisiilor de control a veniturilor și cheltuielilor (art 22), unificarea bugetelor (art 20) și a administrațiilor (art24), prin definirea uniformă a procedurilor de desemnare a membrilor comisiei și a duratei mandatului lor (art.10-18). S-a generalizat sistemul numirii de comun acord a membrilor (art10), cu precizarea că din Comisie trebuie să facă parte cel puțin un reprezentant al fiecărui stat membru.

Tratatul de fuziune apare ca un factor de optimizare a funcționării organizației și de aceea trebuie considerat ca o etapă determinantă a construcției comunitare.

Tratatele bugetare

Trebuie precizat în primul rând că sistemul financiar al comunităților era foarte simplu, bazându-se pe contribuțiile statelor membre.

Incepând cu 1965, instituțiile financiare au evoluat profund. Această evoluție s-a făcut de la un sistem financiar asemănător organizațiilor internaționale, alimentat prin cotizațiile statelor membre, spre un sistem de finanțe interne comparabile celor unui stat.

Mai multe motive explică această evoluție:

– fuziunea executivelor prin Tratatul de la Bruxelles a determinat refacerea mijloacelor financiare ale comunității (1965)

– în anul 1970 resurse proprii au fost substituite contribuțiilor anterioare (1970)

Evoluția comunităților s-a făcut în sensul unei integrări crescute, acest fapt reflectându-se și pe plan financiar.

Începând cu anii 1970, o nouă necesitate a apărut: aceea a controlării mai eficiente a finanțelor comunitare. Evoluția Comunității, lărgirile sale succesive, au contribuit la creșterea cheltuielilor în timp ce veniturile au rămas nesatisfăcătoare.

Această evoluție s-a materializat prin Tratatul de la Luxembourg (22 mai 1970) care a modificat Tratatele de la Roma, de la Paris și de la Bruxelles, integrând bugetul de cercetare și invesții al Euratom în cel al Comunităților. Contribuind la finanțarea cercetărilor non nucleare, acest buget a devenit bugetul „cercetărilor și investițiilor“.

De asemenea, prin Tratatul semnat la Bruxelles pe 22 iulie 1975 au fost aduse importante modificări dispozițiilor financiare prin care au fost mărite puterile bugetare ale Adunării (Parlamentul european deține ultimul cuvânt asupra cheltuielilor neobligatorii) și prin care a fost modificat controlul financiar, fundamentat pe viitor pe instituirea unei Curți de Conturi. Acest Tratat a însemnat, deci și apariția unei noi instituții pentru Comunitatea europeană.

Desemnarea membrilor Parlamentului european

De la încheierea tratatelor originale, era prevăzut că reprezentanții popoarelor statelor membre trebuiau să fie aleși cu sufragiu universal direct după o procedură uniformă în statele membre. Până la realizarea acestui deziderat, membrii instituției parlamentare au fost desemnați de către parlamentele naționale, în cadrul lor, după o procedură determinată de fiecare stat membru.

Abia pe 20 septembrie 1976 au intervenit actele comunitare care au fixat modalitățile de alegere prin sufragiu universal și direct. Primele alegeri care s-au desfășurat după aceste reguli au avut loc abia în iunie 1979.

Aceasta a reprezentat mai mult decât o simplă modificare a modului de desemnare a membrilor Parlamentului, și a transformat radical această instituție, fiind prima și unica în măsură să reprezinte voința directă a popoarelor europene în ansamblul lor. Legitimitatea Parlamentului european a fost întărită astfel în mod incontestabil.

Cu toate acestea alegerile europene s-au caracterizat foarte repede în statele europene prin niveluri de participare din ce în ce mai mici și întotdeauna net inferioare celor înregistrate la alegerile legislative naționale.

Ele nu au reprezentat cadrul unor veritabile dezbateri populare asupra Europei la nivel comunitar, cum sperau promotorii reformei .Ele au rămas în mod esențial un fel de consultări la nivel național, mult mai marcate de probleme de politică internă decât de cele propriu zis europene.

Această relativă lipsă de interes a electorilor a influențat mult capacitatea Parlamentului european de a-și consolida rolul său instituțional ca urmare a modificării modului său de desemnare.

Crize și eșecuri

Apariția C.E. a pus în discuție politicile economice naționale, acest fapt presupunând abandonul de suveranitate în domeniile care cad sub incidența tratatelor constitutive.

Conform principiului subsidiarității Comunitățile au devenit competente în principiu numai în domeniile delegate în mod expres de tratate, iar statele membre și-au păstrat plenitudinea de competență pentru întregul ansamblu al domeniilor care nu au fost puse în discuție și pentru care nu au consimțit o delegare de suveranitate .

Legat de această problemă în anul 1965 a avut loc cea mai importantă criză care a condus la practicarea de către Franța a politicii „scaunului gol“. Criza a fost declanșată de discuțiile cu privire la politica prețurilor agricole care potrivit obiectivelor tratatelor comunităților europene, trebuia să se înscrie în politica agricolă comună.

În anul 1965 Franța a respins propunerile Comisiei de la Bruxelles, în domeniul politicii agricole comune, având impresia că se pune în discuție interesul național, Comisia depășindu-și atribuțiile.

Rațiunea acestei politici a „scaunului gol“ este de fapt alta: este vorba de finalizarea acelei perioade de tranziție în care Consiliul de Miniștri putea lua decizii cu unanimitate de voturi pe viitor prevăzându-se că acestea vor fi luate cu majoritate de voturi .

Astfel, Franța era împotriva trecerii de la unanimitate la majoritate în adoptarea deciziilor. Din cauza acestui fapt, s-a ajuns la o situație de criză, Franța luând hotărârea de a absenta de la ședințele Consiliului.

Pentru rezolvarea acestui diferend s-a convocat Conferinta guvernamentală de la Luxemburg, unde s-a adoptat „compromisul de la Luxemburg“. Prin acest „compromis“ statele au hotărât ca și pe viitor, pentru problemele importante, deciziile să se ia tot cu unanimitate de voturi.

Însă de la data „compromisului de la Luxemburg“ și până astăzi toate problemele au fost considerate „importante“, astfel că toate deciziile au fost luate numai cu unanimitate de voturi.

Noi eforturi pentru a crea o comunitate politică

Planul Fouchet

În 1962, pe baza înțelegerii franco-germane stabilită în urma numeroaselor întâlniri între de Gaulle și Adenauer, statele membre ale Comunităților au realizat progrese importante în tentativa de a crea o Uniune Europeană. Șefii de stat sau de guvern au purtat discuții în această privință cu prilejul summit-lui de la Paris (februarie 1961) și Bad Godesberg (iulie 1961).

S-a instituit astfel un comitet prezidat de francezul CHRISTIAN FOUCHET căruia i s-a încredințat misiunea de a elabora un proiect de statut. Acesta a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un „statut al Uniunii europene“. Proiectul era bazat pe respectul personalității statelor membre. Era deci respinsă opțiunea federală.

Un al doilea proiect Fouchet a fost prezentat pe 18 ianuarie 1962. Cei 5 parteneri ai Franței au prezentat pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect în care „Uniunea Europeană“ apărea ca o „Uniune a statelor și a popoarelor“.

În martie 1962, Franța pe de o parte, „cei 5“ pe de altă parte au confruntat textele și au examinat posibilitatea de a ajunge la un compromis. Acesta s-a relevat puțin câte puțin imposibil atât din cauza diferențelor de concepție asupra Uniunii (generalul De Gaulle opunându-se oricărei evoluții de tip federal) cât și din cauza divergențelor între Franța și partenerii săi asupra problemelor politice fundamentale precum atitudinea față de candidatura britanică și tipul legăturilor care urmau a fi stabilite cu Statele Unite ale Americii (Franța insistând asupra independenței Europei fată de aceștia).

Raportul Tindemans

După acest eșec, U.E. nu a mai apărut decât ca un proiect teoretic la care mai multe texte au făcut referire. Astfel la summit-ul de la Paris din octombrie 1972, șefii de stat sau de guvern și-au fixat ca obiectiv major – transformarea, înaintea sfarșitului deceniului, a relațiilor dintre statele membre într-o U.E.

Summit-ul de la Paris din decembrie 1974 a încredințat belgianului TINDEMANS misiunea de a stabili un raport asupra „Uniunii Europene“.

Raportul Tindemans prezentat în 1975 propunea ameliorarea anumitor mecanisme instituționale comunitare și transformarea progresivă a Cooperarii Politice Europene într-o politică externă comună. Acest raport nu a produs consecințe notabile.

Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983 a adoptat o „Declarație solemnă asupra Uniunii Europene“. Acest text conține declarații de intenție și câteva angajamente mai precise ale șefilor de stat sau de guvern, în special în ceea ce privește Parlamentul european care a primit confirmarea că dreptul său la informare va fi respectat de Consiliul european în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește cooperarea politică.

Declarația nu definește ceea ce este U.E., ci indică faptul că „uniunea europeană se realizează prin aprofundarea și extinderea câmpului de acțiune al activităților europene pentru a acoperi într-un mod coerent, cu toate că pe baze juridice diferite, o parte crescută a raporturilor dintre statele membre și relațiile lor externe“.

Raportul Davignon

Cooperarea Politică Europeană – un substituit elaborat pentru Comunitatea Politică. Cu prilejul summit-lui de la Haga din decembrie 1969, șefii de stat sau de guvern au decis „să studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul unificării politice“.

Misiunea a fost încredințată unui înalt functionar belgian E.DAVIGNON pentru a realiza un raport în acest scop. Raportul Davignon a fost adoptat de miniștrii de externe în octombrie 1970 și a fost completat de alte rapoarte. El a constituit baza Cooperării Politice Europene până la intrarea în vigoare a Actului Unic European. C.P.E. a funcționat bine în limitele sale și a devenit un element important al raporturilor dintre statele membre ale Comunității Europene.

Functiile Uniunii Europene

Funcția alocativă (pentru a stimula eficiența, abundența și dezvoltarea)

Unul dintre principalele obiective pe care UE le-a urmărit încă de la început este crearea Pieței Unice. Desăvârșirea ei duce la concluzionarea unui proces inițiat odată cu abolirea taxelor vamale (prin semnarea Tratatului de la Roma, din 1957); din decembrie 1992, aceleași bariere vamale au fost abolite; acest bariere constituiau un simbol al controlului statului asupra celor patru libertăți fundamentale: liberul tranzit al persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului.

Unul dintre principalele argumente în favoarea integrării europene se bazează pe avantajele deținerii unei piețe mai mari în comparație cu cea pe care ar avea-o altfel fiecare stat în parte. O piață de desfacere foarte mare poate susține un anumit număr de întreprinderi, inclusiv pe cele mari, care sunt supuse unei competiții mărite. Acest lucru exclude posibilitatea ca acestea să-și exploateze dimensiunile pentru dobândirea unei poziții dominante în cadrul pieței naționale a statului din care fac parte. Intervenția organismelor Uniunii sub diverse forme (sfaturi, indicații, avertismente și, în cele din urmă, sancționări penale) constituie o activitate politico-economică adecvată, care are ca scop să prevină următoarele: 

a) ca marile întreprinderi să stabilească acorduri de cooperare care ar reinstitui, într-o manieră mascată, frontierele vamale abolite de Piața Europeană Comună; 

b) ca orice întreprindere, în virtutea poziției ei naturale, să exploateze situația pentru a-și mări puterea economică în dezavantajul consumatorilor, al concurenței și al furnizorilor; 

c) ca statele individuale să subvenționeze întreprinderile cu unicul scop de a sprijini anumite companii naționale, creând astfel dificultăți pentru celelalte întreprinderi care sunt capabile să ofere, fără sprijin, aceleași produse sau servicii, la prețuri mai mici. 

Indiferent de latura concretă a fiecăruia dintre aspectele menționate și, în unele cazuri, de nesiguranța existentă în logica ce dictează luarea de măsuri, direcția indicată apare în mod evident: tot ceea ce stimulează eficiența și prosperitatea și nu contravine principiilor competiției poate, cel puțin teoretic, să fie reprodus de alții cu aceleași drepturi și ar trebui considerat benefic.

Tot ceea ce obstrucționează dreptul altora la inițiativă trebuie exclus sau refuzat.

Dacă ne referim la o comunitate care este foarte întinsă, aplicarea unui principiu permite, chiar dacă nu foarte ușor, identificarea și afirmarea aspectelor celor mai generale și mai semnificative, pe de o parte, și reconcilierea intereselor contradictorii, pe de altă parte.

Funcția de reglare și stabilizare

A doua funcție se concentrează pe căutarea unor inițiative potrivite pentru a garanta faptul că efectele oricărui șoc survenit în derularea normală a activităților economice se încadrează în anumite limite ce pot fi suportate, în mod colectiv și individual de către țările europene. 

La nivel comunitar, raționamentul care se află la baza acestei funcții nu vizează doar câștigarea sprijinului pentru realizarea stabilității care este în general răspândită în rândul oamenilor de afaceri europeni, ci corespunde convingerii că, fără un cadru de referință comun, realizarea individuală a stabilității este foarte dificilă. Adaptarea la noile circumstanțe ar putea genera cheltuieli suplimentare, uneori foarte mari. Deoarece fiecare stat european pune mare preț pe stabilitate, interpretarea greșită a unor schimbări ca fiind temporare, când în realitate ele sunt menite să fie permanente, ar putea provoca întârzierea adaptării inevitabile la noile circumstanțe, care mai târziu va trebui probabil să fie realizată cu cheltuieli mai mari decât prevedea coordonarea inițială a politicilor economice. 

Pe de altă parte, chiar dacă nu există solicitări externe, actualul nivel de integrare, nu numai între sistemele economice europene, ci între toate cele care au relații comerciale și financiare la scară internațională, face și mai dificilă realizarea individuală a stabilității. Un număr de schimbări economice sunt, în prezent, influențate de situații și procese de adaptare internă care interacționează cu condițiile externe predominante. Să luăm, de ex., rata dobânzii – mobilitatea ridicată a capitalului stabilește limite la valorile pe care le poate atinge fiecare țară. Alt exemplu îl constituie taxele de schimb: cândva erau considerate o metodă eficientă pentru politica economică a unei țări ce vroia să-și modifice rata comerțului cu alte țări. În prezent, este o metodă depășită, din cauza dependenței sale de fluxul financiar (ca factor dominant pentru determinarea cererii și ofertei monedei naționale), a nivelului ridicat de informație și a mai marii abilități de prevedere privind piața financiară a operatorilor și, din nou, din cauza strânsei interconexiuni între diversele sisteme economice privind organizarea proceselor de producție și comercializarea bunurilor și serviciilor, administrarea proprietăților și, în cele din urmă, din cauza acelorași criterii de distribuire a venitului național. 

Din acest punct de vedere, UE a acționat lent și atent, uneori chiar cu greu. Inițial, acordurile se limitau la trasarea unor obiective foarte generale, puțin mai mult decât niște simple recomandări pentru fiecare țară, pentru a sugera că fac tot posibilul pentru a păstra echilibrul balanței de plăți, pentru a proteja puterea de cumpărare internă și externă a monedei naționale și a menține un nivel ridicat de angajare. Metodele folosite la acea dată erau, de asemenea, de ordin general: coordonarea politicilor economice, mai ales în situații dificile, realizarea unor intervenții de sprijin reciproc, inclusiv un sistem de împrumuturi în cazul în care o țară avea probleme cu conturile externe.

Domeniile care necesită o mai mare precauție, de exemplu planurile strategice menite să fie implementate, sunt evidente. Exercitarea politicii economice este, de fapt, una dintre prerogativele puternic resimțite de fiecare națiune, și care este apărată cu înverșunare. Cea mai importantă sarcină este facilitarea conștientizării utilității analizării și discutării problemelor, în urma cărora va veni de la sine nevoia de a pune în practică strategiile comune și, în cele din urmă, o politică economică comună ca pivot esențial al programului de integrare politică. 

Funcția redistributivă

În toate statele membre există reglementări care prevăd intervenția guvernului pentru sprijinirea persoanelor dezavantajate sau a zonelor mai puțin favorizate. În Europa, unde fiecare națiune este compusă dintr-o mare varietate de realități, reducerea inegalităților existente în distribuirea veniturilor datorată abilităților diferite de exploatare a oportunităților sau datorată minimalizării pierderilor generate de dezvoltarea economică este percepută ca o îndatorire civilă. În timpul procesului de construire a UE, populația a devenit conștientă de faptul că tentativele de a crește eficiența producției și efectele vitezei expansiunii economice au generat consecințe dureroase și inacceptabile pentru anumite grupuri sociale din diverse țări.

Prin urmare, este normal să considerăm că cel puțin o parte din beneficiile obținute în urma integrării intense a piețelor de desfacere vor fi redistribuite acelor zone sau acelor țări care au rămas în urmă sau care nu sunt sigure cum să folosească potențialele beneficii asigurate de integrare și, de exemplu, anumitor sectoare ale forței de muncă ce au avut probleme din cauza accelerării procesului de adaptare necesar construirii pieței comune. 

Cu toate că s-a înregistrat o anumită întârziere, inevitabilă, dacă analizăm interacțiunile organizatorice, dificultățile întâmpinate în procesul învățării din propriile greșeli și rezistența, adesea non-explicită, și de aici eforturile de a media cererile politice, UE și-a implementat propriile măsuri pentru atingerea unui obiectiv de importanță majoră: extinderea “coeziunii”. Aceste măsuri cuprind două mari “seturi de metode”: politicile regionale și politicile sociale.  

În scopul de a urmări coeziunea economică și socială cu un sprijin concret, în urmă cu câțiva ani a fost creat un nou cadru de intervenții care să poată fi implementat prin intermediul a diferite tipuri de fonduri instituționale ad-hoc. În acest cadru, au fost identificate următoarele obiective 

Capitolul 2

Statele mici și echilibrul interior al UE: probleme instituționale

2.1. Statele mici si extinderea Uniunii

UE este o excepție. A elaborat un sistem în cadrul căruia influența statelor mici este garantată de tratate intemaționale și efectul direct al politicii puterilor europene este atenuat în favoarea lor.

Drumul către lărgirea UE este blocat de un obstacol important: nevoia de a reformula echilibrul intern ,,de o manieră care poate fi acceptată de toate statele membre”. După cum ne ajută să ilustrăm citatul din Henning Christophersen, aceste reforme pun problema statutului țărilor membre de dimensiuni mai mici din Uniune. Acest capitol va încerca să furnizeze o analiză mai complexă a implicațiilor acceptării mai multor state mici ca membri ai UE în cadrul procesului de extindere a acesteia. În primul rând se va detalia problema statelor mici în contextul unei uniuni în plin proces de extindere, iar în al doilea rând va fi examinată problema necesității modificării echilibrului intern al UE în condițiile aderării mai multor state de mici dimensiuni. Ceea ce devine pe zi ce trece mai clar, referitor la relatia dintre statele mici și echilibrul intern al UE, este faptul că reforma instituțională este o provocare reală la adresa stabilității multora dintre polurile de interese care au stat la baza constituirii UE. Se pare că se poate chiar afirma și faptul că fără o reformă substanțială extinderea UE nu poate avea loc.

Faptul că UE ia în considerare în vederea extinderii o serie de state mici nu mai este o noutate, dar întrebarea care se desprinde din prima secțiune este ,,de ce este acest lucru semnificativ, important?" UE a fost întotdeauna o grupare din care au făcut parte atât state mari (Franța, Germania, Italia) cât și state mici (Olanda, Belgia, Luxemburg), astfel încât semnele de întrebare referitoare la includerea în structura UE a unui număr destul de mare de state mici nu sunt justificate. În această secțiune se va pleda pentru demonstrarea faptului că motivul pentru care este importantă aderarea statelor mici nu se leagă exclusiv de dimensiunea lor, ci de un cumul de factori care amenință să distorsioneze echilibrul intern al UE: candidații la aderare sunt state mici, numărul lor este mare, aduc diversitate în Uniune și sunt mult mai sărace decât orice stat membru obișnuit. Acest capitol nu-și propune să decidă dacă această combinație de factori reprezintă puncte slabe în evaluarea acestor țări, ci vrea doar să explice de ce această rundă de extindere este importantă pentru schimbarea echilibrului intern al UE.

2.1.1. State mari și mici

După cum rezultă din documentele fondatoare ale UE, cei șase membri originali erau împărțiți în două categorii – state mari și mici – beneficiile mai mari vizând cea de-a doua categorie de membri. Pe măsură ce Comunitatea a evoluat, transformându-se în Uniune, aceeași împărțire a fost preluată în fiecare dintre cele trei instituții importante (Comisie, Consiliu și Parlament). Magnitudinea diferențierii este evidentă dacă ne gândim că un stat mare are, în medie, o populație de 5 până la 10 ori mai mare decât un stat mic, de două până la trei ori mai multe voturi în cadrul Consiliului de Miniștri și de 2 ori mai mulți reprezentanți în Comisie. După primele trei extinderi, Comunitatea a primit ca membri 2 state mari (Marea Britanie și Spania) și 4 state mici (Danemarca, Irlanda, Grecia și Portugalia).

Într-o anumită măsură, această schimbare de pondere de la 50% (1973) la 58% (după 1986) în favoarea statelor mici, nu a adus în discuție rediscutarea principiilor legate de ponderea reprezentării fiecărui stat. Singurele excepții la aceste observații au fost discuțiile legate de organizarea internă a Comisiei și dorința declarată a Spaniei de a fi pusă pe picior de egalitate cu celelalte patru state mari.Totuși, începând cu ultima extindere a Uniunii, în 1995, echilibrul dintre statele mici și cele mari s-a pierdut.

2.1.2. Multe state mici

UE este compusă în acest moment din 5 state mari, cu o populație de peste 38 de milioane locuitori și 10 state mai mici (populație sub 16 milioane), cele din urmă având o pondere de 67% în totalul statelor membre (cel mai mare procent de până acum). Din cele 12 state candidate cu care UE a început negocierile, 10 sunt tot state mici și unul (România are aproape 22,6 milioane locuitori) este considerat stat mediu. Pare evident că UE, după extindere, va fi formată dintr-o majoritate absolută de state mici, care ar reprezenta 70-74% din statele membre. Nu există nici o îndoială că viitorul pentru UE, din punct de vedere al dimensiunii membrilor săi, îl reprezintă statele mici. Așa cum au atras atenția mulți specialiști, există câteva preocupări referitoare la o UE formată din state mici, preocupări exagerate de echilibrul intern curent și de practicile instituționale.

După cum va fi discutat mai târziu în detaliu, neliniștile legate de numărul mare de state membre de dimensiuni mici se referă la reprezentarea în Comisie, votul în Consiliu, rolul Președinției și reprezentarea în Parlament.

Pe lângă aceste probleme instituționale, problema primirii atâtor cereri de aderare în același timp pune în discuție strategia de negociere a UE. În trecut, UE a optat pentru o strategie de negociere în valuri de 2-3 state (singura excepție fiind Grecia în 1981), deși și atunci discuțiile s-au purtat la nivel bilateral. Există puține îndoieli că UE va continua să aplice aceeași strategie pentru primul val de aderare, dar capacitatea Comisiei de a purta negocieri bilaterale și de a elabora rapoarte de evaluare este foarte flexibilă. După cum observa Chris Preston, problema numărului complet de membri potențiali a pus Uniunea în fața limitelor metodei clasice comunitare de aderare care se bazează pe ajustare incrementală.

2.1.3. Alte state mici

Al treilea factor care ar putea face din admiterea unui număr mare de state mici o problemă, este legat de diversitatea pe care acestea o aduc în UE. După cum susține A. Meyhew, „există temeri majore că eterogenitatea crescândă a Uniunii va duce la paralizie politică". Făcând legătura cu factorii anteriori, aceste temeri se leagă de fapt de probleme create de o creștere a numărului de parteneri de negociere și de gradul mai înalt de diversitate adus de următoarea extindere. Se poate spune că în anumite privințe următoarele extinderi sunt similare cu cele din anii 1980 când au aderat Grecia, Portugalia și Spania. Deși se pare că există similitudini in ceea ce privește nivelul de dezvoltare economică, problemele diferă atunci când observăm lipsa unei culturi democratice și o istorie a unor regimuri autoritare. Diversitatea adusă de viitoarele aderări va fi mult mai puternică decât în trecut. Se pot lua în discuție cel puțin doi factori pentru fundamentarea acestor teorii, care pun semne de întrebare: Primul factor este gradul redus de interacțiune (economică, politică și culturală) mai ales între fostele state socialiste și actualii membri. Aderările statelor din zona mediteraneană au apărut după perioade relativ îndelungate de contacte între țările membre și candidați (anii '60-'70) care au fost urmate de perioade la fel de lungi de negociere și tranziție (sfârșitul anilor '70, '80, '90). Prin contrast, perioada comparabilă de interacțiune dintre fostele țări socialiste și statele UE a fost redusă la câțiva ani, iar perioada de negociere și tranziție va dura, după toate probabilitățile, între 7-10 ani. Se pare că principalul obiectiv politic pentru noile state membre va fi adaptarea la mediul competitiv din cadrul UE și rezolvarea consecințelor sociale care decurg de aici. Al doilea factor care influențează creșterea eterogenității uniunii este dispunerea geopolitică aproximativ similară a țărilor din Europa Centrală și de Est. Extinderea UE va genera relații externe concentrate asupra statelor rămase în afara Uniunii, inclusiv cele ale CSI.

Noii membri vor aduce puține avantaje în domeniile considerate importante de UE. Deci, orientarea geopolitică a UE va fi schimbată către Est, într-o manieră nemaiîntâlnită la cele patru extinderi de până acum. Evident, putem trage concluzia că diversitatea adusă de aderarea statelor mediteraneene este esențialmente diferită de cea preconizată după încheierea acestui proces de extindere a UE. Într-adevăr, din punct de vedere al eterogenității, în cel mai rău caz ne-am putea confrunta cu o aderare in valuri succesive, alternative, a statelor foste socialiste și a statelor mediteraneene.

2.1.4. State mici și sărace

Ca și când introducerea eterogenițătii in UE prin proliferarea noilor state membre mici nu ar fi de ajuns, in ultimă instanță se poate sustine că exista un mare motiv de îngrijorare. În comparație cu statele membre, statele foste socialiste sunt subdezvoltate din punct de vedere economic, deși se poate face o paralelă cu situația economică a Irlandei, Greciei, Portugaliei și Spaniei din momentul aderării la UE. Volumul PIB pe locuitor din aceste state reprezintă in medie cam 32% din valoarea aceluiași indicator la nivelul UE. Comparațiile nu stau cu mult mai bine nici pentru statele din primul val al extinderii (Slovenia 59% din PIB/locuitor al UE, Polonia 31%, Estonia 23%). De dragul corectitudinii trebuie arătat că aceste cifre au la baza date din anul 1995, adică la numai doi ani după ce statele foste comuniste au înregistrat cel mai scăzut nivel al PIB-ului. Ratele de creștere de după '93 au avut o medie de 4-5%, dar e discutabil dacă ritmurile de creștere ale PIB pot fi menținute constante pe termen mediu. În eventualitatea realizării acestui deziderat, vor mai trece înca 10-15 ani până când primul val de candidați va atinge nivele comparative de dezvoltare economică cu statele membre. Statele foste socialiste sunt, cu siguranță, cele mai sărace state care au dorit să adere la UE (cu excepția Sloveniei și Republicii Cehe).

După cum s-a sugerat anterior, problema aderării statelor mici este de fapt doar unul din cei patru factori interconectați care pun sub semnul întrebării echilibrul interior existent în UE. Pasul înainte pentru extindere îl reprezintă aderarea unui număr mare de state mici, sărace și diverse în ansamblul lor. După cum se va demonstra in partea a doua a capitolului, echilibrul interior existent în UE se baza pe presupunerea că statele mari nu erau depășite numeric într-o manieră categorică de statele mici, nu negociau politici într-un mediu eterogen și nu contribuiau in exclusivitate la buget. După cum comenta Desmont Dinan, “dimensiunea și diversitatea unei asemenea uniuni fac imperative pentru membrii ei elaborarea anticipată a unui sistem instituțional potrivit și a unui cadru politic și decizional durabil" . Se va prezenta in continuare modul in care UE vine in întâmpinarea acestei necesități și încearcă să-și modifice echilibrul interior pentru a depăși impasul politic datorat unui sistem instituțional învechit.

2.2. Modificarea echilibrului interior

Țările mai mici beneficiază de mai mult decât dreptul lor de reprezentare dacă acesta ar fi conform unei distribuții strict proporționale … se poate argumenta că … situatia actuală reflectă poziția de mijloc a Uniunii între o organizație internațională și un stat federal.Nu este neobișnuit pentru un stat mic să se bucure de suprareprezentare într-un sistem federal. Nu este neobișnuit nici ca orice formă de aranjament politic într-un sistem federal să nu țină cont de relațiile politice existente.

Totuși, după cum a observat Neunreither anterior, ,,situația de mijloc" a UE pune statele mici in postura de a fi suprareprezentate in toate cele 3 mari instituții comunitare (Consiliul, Parlamentul și Comisia). Este evident ca orice schimbare a acestui echilibru interior trebuie să reflecte atât relațiile între statele mici și cele mari, cât și pe cele dintre instituții. Acest echilibru este unul incredibil de delicat și trebuie asigurat ca in ,nici una din legislaturile Uniunii drepturile legitime ale statelor mici să nu fie încălcate de reprezentanții statelor mari". Dupa cum s-a arătat in secțiunea anterioară, din diverse motive echilibrul intern necesită reevaluare și reformă, dar acest proces este unul foarte complex. Ce-a de-a doua parte a acestui capitol va discuta problema modificării echilibrului interior al Uniunii, abordând pe rând elemente legate de Comisie, Consiliu și Parlament. După cum vor sugera concluziile, analizarea individuală a fiecărei instituții este folositoare, dar este necesară și luarea in considerare a întregii structuri decizionale in cadrul Uniunii Europene pentru ca problema statelor mici și a influenței lor asupra echilibrului intern comunitar să fie înțeleasă.

2.2.1. Comisia

Din multe puncte de vedere, problema reformării Comisiei Europene nu ar trebui să se reducă numai la problema reprezentării ca factor de influență asupra echilibrului dintre statele mari și mici. Este un semn al importanței pe care statele mici și statele mari în aceeași măsură o dau desemnării reprezentanților în cadrul Comisiei pe care Tratatul de la Amsterdam nu a putut-o rezolva în totalitate atunci când s-a pus problema reformei instituționale. Reforma Comisiei s-a aflat pe ordinea de zi începând cu anul 1979 (raportul lui Dick Spierenburg) și cuprinde un număr de probleme interconectate privind rolul Președintelui, organizarea interioară a Comisiei și numărul de comisari . S-a sugerat, înaintea tratatului de la Amsterdam, că ar putea exista anumite solutii simple, reducerea în cadrul Comisiei a numărului de reprezentanți la unul pentru fiecare stat; introducerea unei distincții între diferitele categorii de reprezentanți; sau abandonarea sistemului nominalizărilor naționale și introducerea permisiunii ca Președintele Comisiei să aleagă o echipă pe baza criteriilor de competență și experiență în elaborarea politicilor .

Deși s-au făcut pași importanți în această direcție , soluțiile interimare par mai potrivite, mai ales dacă ne referim la statutul statelor mici: în acest context se consideră că Președintele Comisiei trebuie să se bucure de libertate deplină în împărțirea sarcinilor în cadrul Colegiului, precum și de redirecționarea acestora în cadrul unui mandat.

După cum ilustrează declarația anexată Tratatului de la Amsterdam, rolul Președintelui a fost consolidat, trecându-se de la “primul între egali" la o responsabilitate directă pentru alocarea și realocarea sarcinilor în cadrul Comisiei. Aceasta presupune faptul că Președintele are dreptul să suspende sau să înlăture orice comisar care nu-și îndeplinește atribuțiile. Helmut Kohl a insistat asupra acestei schimbări din statutul Președintelui încă de la întrunirea Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, iar consensul a fost atins înainte de Tratatul de la Amsterdam, la summitul de la Noordwijk.

Similar cu problema rolului Președintelui s-a manifestat un consens total și asupra necesității reorganizării sarcinilor date membrilor Comisiei, după cum se sugerează și în următorul extras din Tratatul de la Amsterdam: Conferinta reține intenția Comisiei de a pregăti o reorganizare a sarcinilor în cadrul Colegiului în timp util pentru Comisia care va prelua conducerea în 2000, pentru a se asigura o împărțire optimă între sarcinile specifice și portofoliul conventional.

După cum este din ce în ce mai clar, este puțin probabil ca o asemenea reorganizare să fie gata la timp pentru Comisia din 2000. Acordul de mai sus sugerează, de asemenea, că în cadrul unui colegiu viitor anumiți reprezentanți vor avea „portofolii convenționale", în timp ce alții vor rezolva „sarcini specifice", acest aspect introducând noțiunea de diferențiere între membrii comisari (deși, în realitate, aceasta este deja prezentă). După cum recomandase Spierenburg cu 18 ani înainte, obținerea acestei divizări optime a fost mult întârziată. Punctul de vedere de mai sus a fost recunoscut și de membrii grupului Patijn înainte de Amsterdam, când s-a recomandat ca „sarcini cuprinzătoare sau speciale să poată fi atribuite comisarilor care nu au portofoliu". Prin reuniunea de la Amsterdam a fost aprobat și planul Comisiei referitor la reorganizarea structurii sale interne: Conferința reține intenția Comisiei de a prelua în paralel o acțiune de reorganizare corespunzătoare a propriilor departamente. În mod particular, este reținută intenția de a trece relațiile externe ale Uniunii în responsabilitatea unui vicepreședinte.

La data intrării în vigoare a primului aranjament de extindere a Uniunii, conform prevederilor art. 157 alin. 1 al TEC (acum abrogat), comisia va fi formată dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru.

Problema reformării Comisiei nu ar trebui să se reducă la reprezentarea statelor, deoarece comisarii sunt direct răspunzători pentru activitatea lor în fața comunității, deci nu a statelor membre, a guvernelor sau partidelor politice. Problema reprezentării a fost de maximă importanță mai ales datorită intereselor diferite ale statelor. De aceea, numărul și statutul comisarilor a căpătat un sens simbolic, fiind un fel de măsură a statutului de competitor al statelor membre. Într-un regim politic în care Comisia reprezintă puterea executivă de guvernământ, reprezentanții ei ar trebui numiți în funcție de criterii de performanță, nu pe bază de apartenență națională. Compromisul la care s-a ajuns la Amsterdam, care presupune că s-a atins consensul privind distribuirea voturilor în Consiliu, vizează rezultate pe termen mediu și lung. Pe termen mediu, statele mai mari vor renunța de bună voie la un reprezentant în cadrul Comisiei pentru a câștiga voturi în Consiliu. Pe termen lung, tratatul de la Amsterdam pare să sugereze că se va introduce un plafon de facto de 20 de comisari, ceea ce într-o uniune cu mai mult de 20 de state va însemna pierderea dreptului la reprezentare națională. Rămâne încă o problemă deschisă dacă pe termen lung pierderea dreptului de reprezentare națională se va referi la toate statele membre sau numai la cele mai mici.

2.2.2 Consiliul de Miniștrii

Întrunirea Consiliului European de la Amsterdam a avut de ales între 2 alternative referitoare la reforma Consiliului de Miniștri. Deosebirile dintre aceste alternative lasă puțin loc pentru compromis în formatul în care ele au fost prezentate. Cele 2 opțiuni prezentate de Președinție se bazau pe o reponderare a voturilor deținute de statele membre în cadrul Consiliului sau pe introducerea sistemului dublei majorități, care favoriza în parte statele mari. Se poate spune că nici una dintre cele 2 alternative nu lasă loc de compromis, ceea ce explică de ce această problemă a fost una dintre cele mai dificile de rezolvat în cadrul reuniunii de la Amsterdam.

Prima opțiune, cea bazată pe reponderarea voturilor este varianta preferată de statele mari. Totuși, înainte și în timpul negocierilor de la Amsterdam, Marea Britanie și Franța au contestat puternic acest punct de vedere.

Discuția nu s-a referit numai la poziția statelor mari ca putere de decizie, deși s-a bazat pe sugestia conform căreia realocarea voturilor va avantaja cele 4 state mari care urmau să primească de 2 ori și jumătate mai multe voturi decât aveau până atunci. Acest fapt pare a fi o încercare de revenire la câtiva dintre algoritmii coalițiilor întâlnite înainte de extinderea din '95,prin reiterarea compromisului de la loannina care asigura menținerea minorițătii de blocaj prin voturile a 2 state mari și a unui stat mic. Înainte de 1995 acest lucru era posibil prin obținerea a 23 de voturi, o poziție la care Marea Britanie și Franța erau foarte dornice să se întoarcă. Totuși, în cazul în care această modalitate de realocare a voturilor era acceptată, coaliția formată din cele 2 state mari plus unul mic pentru blocarea unei decizii nu putea fi menținută după extindere, devenind întrucâtva un obiectiv limitat. Statele membre care și-au exprimat cele mai mari temeri legate de această opțiune au fost, cum era și normal, statele mici, mai ales Luxemburgul, care avea cel mai mult de pierdut în ceea ce privește puterea de votare. În aceeași ordine de idei, Belgia și-a exprimat îngrijorarea pentru că opțiunea în cauză aducea o diferență între numărul de voturi alocat Belgiei și cel alocat Olandei. Reprezentanții Spaniei au fost și mai vehemenți în a-și exprima îngrijorările cu privire la opțiunea de realocare, pentru că, considerau că va crește diferența de voturi dintre celelalte state mari și Spania. De aceea, delegația spaniolă a insistat pentru anexarea la Tratatul de la Amsterdam a unei declarații care să aducă clarificări asupra acestui punct până în momentul intrării in vigoare a primului aranjament referitor la extinderea Uniunii Europene se hotărăște ca decizia Consiliului de Miniștri din 29 martie 1994 (compromisul Ioannina) sa fie revizuită și, până la această dată, să se găsească o soluție in cazul Spaniei.

În mod cu totul interesant este recunoscut faptul că dintre toate cele 15 state membre ,Spaniei îi corespunde cel mai corect raport între numărul de voturi și populația totală". Spania are 10,6% din populatia Uniunii și 9,2% din numărul de voturi din cadrul Consiliului (-13%), care o favorizează în fata Marii Britanii, Franței și Italiei, care au fiecare dintre ele un număr de voturi redus cu aproape 25% față de ponderea populatiei. Germania reprezintă o excepție având un număr de voturi redus cu 47% fată de ponderea populației în total. Opțiunea realocării voturilor nu a fost adoptată mai ales datorită dorinței statelor mai mici de a introduce sistemul dublei majorități (opțiunea 2).

A doua variantă, sistemul dublei majorități, prezentată la Amsterdam, era privită de statele membre mai mici ca o modalitate de a-și menține capacitatea de a forma coaliții de blocaj fară însă să mai poată forma coaliții cu majoritate calificată. Jacques Chirac a observat că dubla majoritate va conduce inevitabil la un grad de risc mult mai ridicat prin dublarea ușurinței cu care legislația putea fi blocată. Din acest punct de vedere Chirac avea dreptate pentru că sistemul dublei majorități, bazat pe o majoritate calificată de voturi și o majoritate de 60% a populației, introducea două tipuri diferite de coaliții de blocaj: pe bază de voturi și pe bază de populație (caz în care se dă o putere disproporționată statelor mai mari). Totuși, sistemul dublei majorități aduce după sine și dezavantajul prin care două state mari și unul mic pot forma o coaliție de blocaj. În realitate, ideea că statele mici formează coaliții împotriva statelor mari este nefondată, observatorii find de acord că ,nu există minorități de blocaj printre subsistemele cunoscute ale Comunității Europene, find necesară și participarea altor țări mici din alte coaliții". După cum atrag atenția reprezentanții statului Luxemburg, ,nu au existat niciodată coaliții' ale statelor mici' împotriva tărilor mai mari, membre ale Uniunii". Impactul extinderii va fi semnificativ numai asupra unui singur subsistem cunoscut al Uniunii Europene care presupune relațiile economice Nord-Sud între statele contribuabile și cele beneficiare (statele de coeziune). Grupul statelor beneficiare se va mări indiferent de schema de extindere aleasă, dar chiar și aderarea a numai 5 state noi în primul val va fi teoretic suficientă pentru a da putere acestui grup. Noul grup poate deveni o minoritate de blocaj prin voturi, sub orice sistem, deși va avea o populație minoritară de 29% din Uniunea Europeană a celor 20. Rămâne, bineînțeles, de discutat dacă, un grup de 9 state beneficiare din sudul și estul Europei vor putea fi destul de unite ca să formeze o coaliție puternică de blocaj ca formă a mecanismului.

Înainte de reuniunea de la Amsterdam, propunerea delegației italiene de la Noordwijk ar fi putut oferi bazele unui compromis. Italienii au înaintat ideea de a oferi 2 voturi în plus Germaniei, Marii Britanii, Franței și Italiei și numai un singur vot Spaniei . Din multe motive, acest punct de vedere nu a fost luat în seamă și a dus la apariția celor 2 poziții polarizatoare care oferă mai multe voturi statelor mari, față de dubla majoritate statelor mici.

2.2.3. Parlamentul European

În timp ce summitul de la Amsterdam și dezbaterile legate de acesta au acordat o mare importanță problemei reprezentării și a numărului de voturi, reprezentarea statelor în cadrul Parlamentului European a fost privită cu minim interes. Dacă acesta ar fi fost cu adevărat un tip de adunare reprezentativă, atunci membrii săi ar fi trebuit să fie aleși pe baza unor criterii comparabile. S-ar putea ca în acest fel să se reflecte și lipsa de disponibilitate generală atât a statelor mari cât și a celor mici de a se implica în discutii referitoare la alterarea echilibrului interior al Uniunii. Bastionul tradițional al statelor mari ale Uniunii (Consiliul), și cel al statelor mici (Comisia), și-ar putea vedea autoritatea pusă la îndoială prin prisma lipsurilor democrației. Cel mai important acord la care s-a ajuns la Amsterdam viza plafonul membrilor din Parlamentul European: numărul membrilor Parlamentului European nu va depăși șapte sute.

Așa cum prevede sistemul actual de alocare a locurilor, după o primă extindere a Uniunii, numărul de membri din Parlamentul European va crește de la 626 la 755 și va ajunge, după toate probabilitățile, la 867 de membri în cazul unui al doilea val de extindere. Evident, din punct de vedere al eficienței și al numărului de locuri din Parlament, aceste cifre sunt problematice. Hotărârea referitoare la plafonul de 700 de membri rezolva problemele pe termen scurt. 'Totuși, în cazul în care Polonia aderă în primul val al extinderii, se va atinge limita celor 700, astfel încât va fi necesară o redistribuire a locurilor chiar înainte de alegerile parlamentare din 2004. Modalitățile de a rezolva problema reducerii numărului de membri din Parlamentul European și în același timp asigurarea unei reprezentări potrivite a cetățenilor din statele membre ale Comunității, reprezintă o altă temă de discuție la care nu s-a găsit încă un răspuns.

2.2.4. Statele mici si drumul spre aderare

Modificarea echilibrului interior al Uniunii Europene nu ar trebui să ridice probleme pentru că reprezintă numai o înșiruire logică de provocări aduse eficienței, răspunderii și reprezentării în cadrul Uniunii care fac parte din reforma instituțională în desfășurare. Aceste aspecte presupun îndepărtarea de la o viziune incrementală, orientată politic a reformelor, către o soluție mai cuprinzătoare. În mod similar, este nevoie de reformă pentru ca Uniunea să fie mai eficientă în executarea sarcinilor vechi și noi asumate. Toate aceste sugestii sunt rezonabile cu condiția să nu fie privite prin prisma unui interes pe termen scurt.

Problema statelor mici și influența lor asupra echilibrului intern al Uniunii Europene nu se leagă numai de faptul că Uniunea ,trebuie să-și recreeze echilibrul original după o altă aritmetică", după cum susține Ministrul Apărării din Marea Britanie, George Robertson, ci înseamnă și găsirea ,,modalităților de lărgire a atribuțiilor Uniunii Europene de a acționa", după o examinare în amănunt a structurii decizionale comunitare. Dacă acest deziderat nu se va realiza, drumul către extindere va include compromisuri prin aderarea unui număr mare de membri mici, eterogeni și săraci. În aceeași măsură, dacă echilibrul interior din cadrul Uniunii nu se modifică, atunci rezultatul ar însemna, probabil, deși de neimaginat, că o minoritate de cetățeni comunitari va decide într-o măsură din ce în ce mai mare viitorul majorității.

CAPITOLUL 3

Dinamica integrării

3.1. Efectele integrării

Integrarea nu este un fenomen static, ci dimpotrivă un fenomen dinamic, ce presupune doua efecte.

3.1.1 Efectul de spill-over

Presupune trecerea cvasi automată de la un stadiu la altul al integrării, integrarea sectorială tinzând la o integrare generală.

Realizarea unei zone de liber schimb face necesară realizarea unei uniuni vamale pentru că trebuie evitate deturnările traficului de mărfuri, uniunea vamală favorizand realizarea Pieței comune pentru că libera circulație a produselor și factorilor de producție stimulată de eliminarea obstacolelor tarifare impuse schimburilor, presupune stabilirea de reguli comune, armonizarea legislațiilor naționale, coordonarea politicilor economice.

Voința politică intervine puțin în acest proces. Logica internă a integrării este cea care permite depășirea progresivă a fiecărui stadiu și care conduce la uniunea politică (ultima etapă a integrării). Progresul pe calea integrării se efectuează cu toate acestea, impotriva diferitelor manifestări ale naționalismului și tentației întotdeauna puternică a protecționismului economic.

Construcția europeană depinde mult de tradițiile naționale pentru ca efectul de spill-over să-și poată manifesta pe deplin rolul său. Este evident de asemenea că, cu cât ne apropiem de ultimul grad al integrării cu atât ne apropiem de “nucleul dur” al suveranitătii naționale și statele sunt deci din ce în ce mai putin dispuse sî transfere o parte suplimentară din suveranitatea lor instituțiilor comunitare.

Însă, când există o voință politică în acest sens construcția europeană este relansată. Concret, aceasta se traduce prin convocarea unei conferințe interguvernamentale însărcinată cu redactarea unui nou tratat care le va modifica sau le va completa pe cele precedent A.U.E. semnat pe 28 februarie 1986 și intrat în vigoare pe 1 iulie 1987 a constituit prima revizuire de ansamblu a Tratatului de la Roma de la crearea C.E.E.. El a permis relansarea construcției europene într-o perioadă în care aceasta se afla în impas. Jacques Delors a avut inițiativa A.U.E.

Tratatul de la Maastricht, realizat prin voința lui Francois Mitterrand și a cancelarului german Helmuth Kohl, a constituit a doua revizuire de ansamblu a tratatelor comunitare. El a permis mai ales introducerea de noi modificări instituționale necesare în perspectiva noilor adeziuni.

Conferința interguvernamentală din 1996 prevazută prin tratatul de la Maastricht s-a terminat prin semnarea unui nou tratat la Amsterdam . Aceasta este a treia revizuire de ansamblu a tratatelor precedente.

S-a reexaminat sistemul instituțional și decizional al U.E., însă rezultatele au fost dezamăgitoare întrucât statele membre nu și-au manifestat în mod decisiv voința politică favorabilă unor eventuale adeziuni.

De aceea, s-a impus o nouă conferință interguvernamentală care a avut loc la Nisa în decembrie 2000, în perspectiva unei noi lărgiri a U.E. la Malta, Cipru și țările din Europa centrală și orientală (au fost vizate probleme relative la: numărul membrilor Comisiei, ponderea voturilor statelor membre în Consiliu și măsurile necesare pentru a facilita activitatea instituțiilor și a garanta funcționarea lor eficace).

3.1.2. Efectul de cliquet

Efectul de cliquet semnifica faptul că procesul de integrare este ireversibil,ca o întoarcere este puțin probabilă, întrucât costul economic și politic al întoarcerii este mult mai ridicat decât cel care ar rezulta dintr-un mers înainte.

Mai multe studii au demonstrat că acest cost ar fi exorbitant:Raportul Cecchini din 1988 al Comisiei,Raportul Catherwood din1988 al Parlamentului.Este abordată aici o problema delicată-a ireversibilității construcției europene.

Statele știu că orice progres pe calea integrării este ireversibil,că orice intoarcere este dificilă și de aceea nu se angajează mai mult pe această cale decât după o reflectare matură.

3.2. Europa cu mai multe viteze ?Cu geometrie variabilă ?

Problema care apare este că dacă anumite state doresc o vastă reformă a instituțiilor altele preferă o simplă rearanjare a Tratatului de la Maastricht .

În orice caz, perspectiva unei noi lărgiri a U.E. pune cu o necesitate crescută problema unei Europe cu geometrie variabilă. Această Europă exista deja în domeniul social,în privința monedei unice,apărării), dar viitoarea lărgire va trebui sa accentueze acest fenomen.

Țările care nu doresc sau nu pot să se integreze la fel de repede ca celelalte nu trebuie să blocheze pe cei care vor sa avanseze.

Mai multe formule de “integrare diferențiată” sunt posibile dintre care se poate cita: ”Europa cu mai multe viteze”- aceasta semnifică faptul că se preferă formarea unui “nucleu dur” de state membre care decid să progreseze pe calea integrării în domeniile în plină dezvoltare (moneda unica) sau în domenii încă embrionare (P.E.S.C.și J.A.I.).

Celelalte state membre subscriu dinainte la aceste obiective, dar ele vor prinde din urmă acest “nucleu dur “ mai târziu, când vor fi pregătite .

Integrarea diferențiată ocupa un loc important în cadrul sistemului comunitar, chiar înainte de tratatul de la Maastricht (de exemplu există perioade tranzitorii prevăzute de acordurile de adeziune și numeroase derogări introduse de A.U.E. referitor la obligațiile unor state membre în cadrul alinierii legislațiilor naționale).

Tratatul de la Maastricht a întărit fenomenul, astfel că integrarea diferențiată a devenit un element important al construcției europene .

In anumite cazuri ea este reglementată de tratat, astfel că statele membre care beneficiază de ea nu dispun de nici o influență asupra modalităților sale (cazul perioadelor tranzitorii sau U.E.M.); în alte ipoteze,integrarea diferențiată nu este reglementată și statele membre au facultatea de a pune capăt derogărilor de care dispun după voința lor.

Este evident că integrarea diferențiată derogă de la principiul acquis-ului comunitar .Astfel nu ar trebui acceptată decât cu condiția respectării obiectivelor Comunităților.De asemenea este clar că o integrare diferențiată durabilă riscă să aducă atingerea uniformității dreptului comunitar.

3.3 Antagonismul dintre aprofundarea și lărgirea U.E.

Construcția europeană ezită în permanență intre două logici: cea a aprofundării (o Europa tot mai integrată) și cea a lărgirii (problema adeziunii).Adesea s-a spus că cele două logici sunt ireconciliabile.

De fapt se poate remarca faptul că au alternat în istoria construcției europene perioade de aprofundare cu perioade de lărgire, cele doua tendințe completându-se și impunându-se succesiv pe scena europeană.

Aprofundarea a prevalat asupra lărgirii o primă dată când generalul de Gaulle a dat un termen negocierilor privind Marea Britanie în 1959 în cadrul O.E.C.E. pentru a îneca piața comună intr-o vastă zonă de liber schimb, apoi opunându-se de două ori consecutiv în 1963 și 1967 intrării Marii Britanii în Comunitate.

Apoi lărgirea a intervenit în urma summitului de la Haga din 1969 cu ocazia aderărilor succesive la C.E.E. a Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii pe 22 ianuarie 1972 .

Disputele asupra aprofundării și lărgirii s-au relansat la sfarșitul anilor 1980 cu ocazia căderii zidului Berlinului și a imploziei imperiului sovietic.

Din nou Marea Britanie sprijinită de Danemarca a susținut teza în favoarea unei lărgiri precipitate. Dar sub influența cuplului franco-german s-a decis că nici o cerere de adeziune nu va fi examinată cu excepția unor circumstanțe excepționale inaintea începutului lui 1993 și că între timp un acord vizând constituirea unui Spațiu Economic European va fi încheiat cu cele 7 țări ale A.E.L.S. și că acorduri de cooperare, zise “europene” (adică care nu exclud adeziunea) vor fi semnate cu fostele “democrații populare” îndeplinind anumite condiții.

Singura excepție a fost consimțită în profitul Germaniei de Est (fosta R.D.G.) în măsura în care fuziunea sa pe 3 octombrie 1990 cu R.F.G. a antrenat cu acordul partenerilor și a Parlamentului European integrarea sa în Comunitate, mărind populația acesteia la 340 milioane locuitori.

Cu toate acestea, o noua fază a lărgirii a inceput în 1993, Consiliul European decizând pe 11 și 12 decembrie 1992 la Edinburg să angajeze negocieri cu Austria, Suedia, Finlanda și Norvegia din ianuarie 1993.

Dar dialectica aprofundării și lărgrii nu se reduce numai la problema unei eventuale adeziuni a noilor membri la Comunitatea Europeana și eventual la U.E. Ea se întinde în mod egal la viitorul “Marii Europe”.

Grija manifestată după prăbușirea lumii comuniste de președintele Republicii Franceze, Francois Mitterrand și de cancelarul R.F.G. Helmut Kohl a fost de a nu lăsa să se transforme C.E. intr-o vastă zonă de liber schimb din punct de vedere economic, iar din punct de vedere politic într-o vagă Confederație a Statelor în favoarea unei lărgiri necontrolate.

Demonstrând prin aceasta o mare continuitate în raport cu politica externă a Franței și mai ales față de cea exprimată de generalul de Gaulle, Francois Mitterrand a dorit în special să evite ca singura politică de stabilitate în vestul continentului european să fie afectată de mișcarea de dezagregare produsă în Europa prin trezirea naționalismelor.

Intr-o conferință de presă acesta a afirmat: “Ce Europa îi va succede celei de la Yalta? Din fericire, Comunitatea celor doisprezece și CSCE există. Să le dăm mai multă putere, mai multe mijloace. Acelora dintre cei doisprezece care ezită, le cer să reflecteze la tensiunile care se vor naște din întoarcerea la luptele de influență, și de ce să nu spunem, la jocul alianțelor. Comunitatea nu le va rezista. Alegerea Franței este făcută.”

Pe baza acestei alegeri, diplomația franceză cu susținere germană și-a convins partenerii la sumitul de la Dublin să convoace la Roma, la jumătatea lui decembrie 1990, două conferințe interguvernamentale în loc de una însărcinate cu pregătirea respectiv a U.E.M. și a Uniunii Politice a Europei.

În acest spirit, a fost decisă reportarea oricărei negocieri în vederea aderării noilor membrii la Comunitate dupa 1 ianuarie 1993 pentru a-i constrânge să accepte și acquis-ul Comunității obținut după realizarea Marii Piețe interne și a Uniunii Europene așteptată de la viitorul tratat de la Maastricht.

Această alegere propusă de Franța și Germania a fost numită atunci preferința pentru aprofundare.

Dar, contrar a ceea ce a fost pretins uneori, aprofundarea pe termen scurt nu trebuia să înlăture eventualitatea lărgirii pe termen mediu sau lung. În acest timp, în cadrul comunitar a fost incheiat pe 2 mai 1992 la Porto acordul cu cele 7 țări A.E.L.S. asupra Spațiului Economic European în timp ce erau semnate cu Ungaria, Polonia, Cehia acorduri de asociere europene.

Și în afara acestui cadru, Francois Mitterrand a sugerat în mesajul său de anul nou – 31 decembrie 1990 – ideea unei vaste confederații europene pe care a reluat-o fară mare succes la Praga în prezența lui Vaclav Havel în iulie 1991.

Evenimentul marcant al evoluției Europei celor doisprezece a fost la începutul anilor 90 negocierea și semnarea tratatului de la Maastricht. Din punct de vedere geografic, unde trebuie trebuie să se oprească spațiul comunitar?

Tratatul de la Maastricht, în articolul O, prevede că orice stat european poate cere să devină membru a Uniunii Europene. Pe baza acestui criteriu a fost refuzată cererea de aderare a Marocului formulată pe 8 iulie 1987.

Inventată pentru a guverna în 6 “metoda comunitară” nu s-a putut adapta unei comunității de doisprezece țări decât cu condiția dezvoltării practicii în sânul Consiliului, a votului cu majoritatea modificată.

Șefii de stat și de guverne prevăzuseră convocarea unei noi conferințe interguvernamentale începând cu 1996, Francois Mitterrand declarând: ”Dacă dorim să construim Europa, trebuie să considerăm că această Europa are nevoie de apărarea sa proprie. Dacă rămâne dependentă de puterile externe, atunci ea nu este Europa însăși”.

Alternativa rămâne de a crea o Europa cu “carta” sau “cu mai multe viteze”, Marea Britanie și Danemarca deschizând calea altor țări dornice de a negocia noi excepții.

Ceea ce pune problema stabilirii unui sistem politic capabil să guverneze un spațiu public cu geometrie variabilă.

Ținând cont de fragilitatea echilibrului instituțional comunitar și a numeroaselor adeziuni intervenite în ultimii 20 de ani, o eventuală lărgire a U.E. la țările din Europa centrală și de est este greu de realizat .

În prezent mai multe state sunt candidate la adeziune:Turcia,Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, România, Bulgaria, țările baltice, Malta și Cipru. Nivelul de viață în aceste țări este inferior celui ce predomină în statele U.E.

Mai multe decenii de comunism au stopat dezvoltarea economică și au perturbat structurile aparatului de stat, astfel încât aderarea la U.E. a țărilor central și est europene ar necesita o sporire considerabilă a bugetului U.E. Aderarea prematură a acestor țări ar avea de asemenea ca efect agravarea eterogenizării U.E. atât pe plan economic, cât și pe plan politic, cultural sau religios.

Orice lărgire, compromite așadar eficacitatea U.E. dacă nu este insoțită de reforme instituționale care să permită a se evita ca plusul cantitativ să nu se traducă printr-un minus calitativ, printr-o paralizie a sistemului decizional.

Or, aceste reforme instituționale sunt întotdeauna dificil de negociat și rezultatele lor sunt destul de aleatorii, după cum o dovedește Tratatul de la Nisa.

Dinamica lărgirilor, în ciuda a ceea ce s-a proclamat se opune formării unui “actor”omogen din punct de vedere politic și aceasta din cauza complexităților tehnice de gestionare a unei U.E. cu mai mult de 25 de membri.

3.3.1 Candidatele Admise

În 1961 și din nou în 1967, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda și Norvegia și-au depus candidaturile la aderare. De fiecare dată, candidatura Marii Britanii a fost respinsă de Franța, iar celelalte trei țări și-au retras și ele candidaturile. În 1969 a avut loc o a treia încercare și s-au inceput noi negocieri cu cele patru solicitante, care au dus la semnarea tratatelor de aderare în 1972. Cele trei țări solicitante mai mici au supus aceste tratate unor referendumuri naționale, majoritatea populației votând pentru în Danemarca și Irlanda. Franța a organizat și ea un referendum care a demonstrat că majoritatea populației era favorabilă aderării, însă referendumul din Norvegia s-a soldat cu respingerea la limită a aderării la Comunitate (53:47%). Danemarca, Irlanda și Marea Britanie au devenit membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 1973, dar li s-a acordat o perioadă de tranziție de cinci ani pentru ajustarea tarifelor vamale și pentru implementarea eșalonată a altor prevederi din tratatele de aderare, cum ar fi cele privind agricultura și contributiile bugetare. Marea Britanie nu a organizat un referendum asupra aderării, însă ca urmare a alegerii în 1974 a unui guvern laburist, condițiile aderării au fost renegociate parțial, iar aderarea a fost ulterior confirmată cu o majoritate de peste 2 la 1 în cadrul unui referendum organizat pe 5 iunie 1975.

Grecia, Portugalia și Spania au fost efectiv excluse de la aderare în anii în care s-au complăcut sub guvernări dictatoriale. Grecia, care negociase deja asocierea la CE cu câtiva ani înaintea loviturii de stat militare care a răsturnat regimul democratic în 1967, nu a pierdut timpul în privința aceasta după reinstaurarea guvernării democratice în 1974. Cererea a fost înaintată în 1975, Grecia devenind cel de-al zecelea membru al Comunitătii la 1 ianuarie 1981. I s-a acordat o perioadă de tranziție de cinci ani pentru alinierea taxelor vamale de import și pentru implementarea majorității componentelor politicii agricole comunitare. In cazul piersicilor și al tomatelor, ca și în cel al circulației forței de muncă, perioada de tranziție era de șapte ani, urmând să se încheie la 1 ianuarie 1988.

Portugalia și Spania și-au depus și ele cererile de aderare într-un an sau doi de la revoluția portugheză din 1974, respectiv de la moartea generalului Franco în 1975. Negocierile de aderare duse cu aceste țări au fost cu mult mai lungi și mai complicate decât cele cu Grecia, în parte din cauza împotrivirii Franței, însă și deoarece aderarea Spaniei, în special, putea să producă noi probleme statelor membre din acel moment. S-a ajuns, în cele din urmă, la un acord în mai 1985, iar tratatele de aderare au fost semnate pe 12 iunie 1985, urmând să intre în vigoare după ratificarea lor de către toate statele membre, precum și de către Spania și Portugalia, la 1 ianuarie 1986. În acest caz, perioada de tranziție a fost de șapte ani, urmând să se încheie la 1 ianuarie 1993, însă pentru anumite produse agricole aceasta a durat zece ani, încheindu-se la 1 ianuarie 1996. Libera circulație a forței de muncă nu avea să se realizeze deplin decât după șapte ani, iar în cazul Luxemburgului (care avea deja un mare număr de lucrători portughezi imigranți), după zece ani.

3.3.2 Candidatele respinse

Turcia, care este recunoscută ca fiind un stat european, in ciuda faptului că 96% din teritoriul său se află in Asia, și care a semnat un acord de asociere in 1963, și-a depus oficial candidatura la aderare in aprilie 1987, iar Marocul, care făcuse o încercare neoficială cu trei ani in urmă, și-a depus candidatura in iulie 1987. Marocul pretindea că este un stat democratic cu legături organice cu Europa, însă i s-a spus in mod politicos că nu întrunea condițiile de aderare. Cererea turcă a fost înaintată oficial Comisiei, care urma să aprecieze dacă ea putea sau nu putea fi acceptată, așa cum prevede Tratatul de la Roma și cum se procedase cu toate cererile anterioare. În cazurile anterioare, verdictul Comisiei fusese întotdeauna favorabil, fiind urmat de demararea negocierilor de aderare. În acest caz însă, Comisia a raportat că Turcia nu era încă pregătită pentru aderare, atât pentru că economia sa era insuficent dezvoltată, cât și pentru că democrația nu fusese încă pe deplin instaurată. Turciei i s-a dat de înțeles în mod politicos că cererea sa va fi păstrată la dosar un termen nedeterminat. Acest refuz nu a oprit guvernul turc care, in noiembrie 1992, a anunțat că dorea să realizeze o uniune vamală deplină cu UE, așa cum se prevăzuse in acordul inițial de asociere. Termenul-limită pe care turcii și 1-au stabilit singuri a fost 1995.

În ciuda scepticismului și împotrivirii Parlamentului European, uniunea vamală a intrat in vigoare la 31 decembrie 1995. Acesta va constitui un test dur pentru industria Turciei, care va trebui să facă față concurenței venite din partea producătorilor din UE. Guvernul turc consideră însă binevenită această provocare deoarece crede că ea va contribui hotărâtor la creșterea eficienței întreprinderilor turce. Un raport provizoriu al Comisiei asupra funcționării uniunii vamale, întocmit in octombrie 1996, a subliniat faptul că deși era prea devreme pentru a evalua efectele pe termen lung ale acesteia, primele semne păreau promițătoare. Avusese loc o creștere semnificativă a exporturilor UE in Turcia in primele luni ale anului 1996, in timp ce exporturile Turciei către UE crescuseră de asemenea, dar nu atât de mult. Turcia a atras un volum considerabil de investiții vest-europene în ultimii ani și – de la sfârșitul Războiului Rece – este o importantă legătură comercială cu țările din fosta Uniune Sovietică și cu sateliții acesteia din Balcani, Caucaz și Asia Centrală. Turcii cred că, cu cât țara lor se integrează mai mult din punct de vedere economic în UE, cu atât mai greu îi va fi acesteia să le refuze calitatea de membru cu drepturi depline. În realitate însă, aderarea Turciei este improbabilă în viitorul apropiat și nu va avea loc dacă nu vor fi îndeplinite trei condiții:

1. O îmbunătățire reală a situației în domeniul drepturilor omului;

2. Soluționarea litigiului cu Cipru, prin retragerea trupelor turce;

3. Consolidarea democrației în Turcia.

Alte două țări mediteraneene care au acorduri de asociere cu UE – Malta și Cipru – și-au depus cererile de aderare în 1992. Ambele s-ar fi putut adapta probabil cu destulă ușurință cerințelor de aderare, însă nu li se dăduse până atunci ocazia de a face acest lucru. In ceea ce privește Cipru, exista opinia că apartenența sa la UE ar fi nepotrivită atâta vreme cât partea nordică a insulei continuă să se afle sub ocupare militară turcă. Ambele țări au avut de suferit și de pe urma îndoielilor UE referitoare la capacitatea lor de a-și asuma în mod real povara apartenenței la Uniune. Însă, cum Luxemburg, unul dintre membrii fondatori, are o populație comparabilă cu cea a Maltei și mult mai mică decât cea a Ciprului, era greu de avansat acest lucru ca argument împotriva admiterii lor. Întrunirea la vârf de la Copenhaga, din iunie 1993, a adoptat o atitudine mai încurajatoare și a aprobat ,trimiterea de semnale pozitive" către ambele țări. Aceste semnale spuneau că cererea de aderare a Ciprului va fi reexaminată în ianuarie 1995, în lumina progresului înregistrat în rezolvarea problemei turco-cipriote, și că se va desfășura un dialog intens cu Malta, care să contribuie la pregătirea acesteia pentru integrarea în UE. Mai târziu, ambele țări au primit asigurări că negocierile privind aderarea puteau începe în șase luni de la încheierea conferinței interguvernamentale din 1996-1997. Totuși, victoria Partidului Laburist Maltez, care se opune aderării, în alegerile generale din decembrie 1996 a pus probabil capăt candidaturii Maltei.

Două evenimente au dat un puternic avânt procesului de lărgire a UE, care părea să se fi stabilizat pentru multă vreme după aderarea Spaniei și Portugaliei în 1996: adoptarea programului 1992 de definitivare a pieței unice europene și căderea comunismului sovietic.

3.3.3. Negocierea cu țările din AELS

Lansarea programului 1992 a produs imediat agitație în rândul celor șapte țări membre ale AELS. Acestea negociaseră acorduri de liber schimb pentru produsele industriale cu CE în anii '60, însă se temeau că nu vor putea beneficia de șansele pe care le va oferi crearea unei piețe unice europene.

După doi ani de negociere s-a ajuns la un acord de formare a unui Spațiu Economic European (SEE), care avea să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993. Totuși, în timpul negocierilor, cele mai multe tări membre ale AELS au ajuns la concluzia că li se cerea să facă atât de multe concesii încât ar fi putut la fel de bine să meargă până la capăt și să candideze pentru statutul de membri cu drepturi depline. Austria decisese deja să facă acest lucru înaintea începerii negocierilor, iar Suedia și-a depus cererea de aderare în 1991. Finlanda și Elveția le-au urmat exemplul la începutul anului 1992. Norvegia avea încă amintiri neplăcute de la referendumul din 1972, când populația a respins la limită aderarea la Uniune, în același timp cu Danemarca, Irlanda și Marea Britanie. Guvernul norvegian, aflat în fața unei opinii publice puternic divizate, a ezitat înainte de a face pasul hotărâtor, însă și-a depus în cele din urmă cererea de aderare la sfârșitul anului 1992. Intre timp, electoratul elvețian a respins la limită aderarea la SEE în cadrul unui referendum organizat în decembrie 1992. Aceasta a dus la renegocierea câtorva dintre condițiile acordului care să permită intrarea în vigoare a acestuia după o amânare de un an, la 1 ianuarie 1994, fără participarea Elveției. In consecintă, analiza cererii de aderare a Elveției la UE a fost amânată, spre dezamăgirea industriei elvețiene, care credea că va avea mari dificultăți în a face față concurenței dacă Elveția rămâne pe dinafară.

Astfel au rămas numai două țări în AELS: Islanda și Lichtenstein. Ultima, cu o populație de 28.000 de locuitori (mai puțin de o zecime din cea a Luxemburgului), poate aspira cu greu la statutul de membru cu drepturi depline al UE deși, începând din aprilie 1995, este membră a SEE. Islanda este obsedată de necesitatea de a păstra controlul deplin asupra resurselor sale de pește și nu se gândește în prezent la aderare.

Negocierile cu Austria, Finlanda, Suedia și Norvegia au debutat la începutul anului 1993 și s-au încheiat cu succes în martie 1994. Ulterior s-au organizat referendumuri în Austria în iunie, în Finlanda în septembrie și în Suedia și Norvegia în noiembrie 1994. Primele trei s-au încheiat cu rezultate favorabile aderării, însă electoratul norvegian a respins pentru a doua oară aderarea la UE (cu 52,5% pentru și 47,5% împotrivă), astfel că numărul statelor membre a crescut de la 12 la 15 în ianuarie 1995.

În procesul de negociere nu au apărut probleme deosebite. Fiecare dintre cele patru țări candidate are venituri mari pe cap de locuitor și va deveni în cele din urmă un contribuabil net la fondurile UE. Principalele aspecte controversate se refereau la agricultură, mediul înconjurător, politică regională, transporturi (în principal circulația vehiculelor de marfă pe șoselele montane din Austria), monopolurile din industria alcoolului (în cele trei țări nordice) și, în cazul Norvegiei, pescuitul. S-a ajuns în cele din urmă la un acord pornindu-se de la ideea că statele candidate se vor conforma legislației UE, însă cu perioade de tranziție variabile și cu un număr mic de clauze speciale pentru depășirea anumitor dificultăți.

Problemele pe care le-ar fi putut ridica politicile tradiționale de neutralitate ale Austriei, Finlandei și Suediei au dispărut în mare parte o data cu sfârșitul Războiului Rece. În acest caz, fiecare dintre aceste state a declarat că, din momentul aderării, va fi ,,pregătit și apt să participe pe deplin și activ la Politica Externă și de Securitate Comună, așa cum este aceasta definită în Tratatul de constituire a Uniunii Europene" (Tratatul de la Maastricht).

3.3.4.Obstacole pentru noii membri

Noilor membri ai UE li se cere să accepte nu numai toate prevederile tratatelor , ci și întregul acquis communautaire (adică toată legislația secundară – directive, reglementări și decizii – care a fost deja adoptată conform tratatelor). Prin urmare, negocierile de aderare, care sunt de regulă exhaustive și lungi, se concentrează în principal asupra duratei și naturii perioadei de tranziție în care statul candidat va trebui să-și modifice legislația pentru a se conforma condițiilor de aderare, precum și asupra prevederilor care vor trebui incluse în astfel de aranjamente de tranziție. Dacă se încheie un tratat de aderare, atunci acesta trebuie ratificat de către parlamentele tuturor statelor membre înaintea intrării sale în vigoare. De când a intrat în vigoare Actul Unic European, în 1987, mai este necesar ca Parlamentul European să ratifice noile accederi prin votul cu majoritate absolută. Prima dată când s-a întâmplat acest lucru a fost pe 5 mai 1994, când s-au aprobat cu o largă majoritate cererile de aderare ale Austriei, Finlandei, Suediei și Norvegiei.

3.3.5. Europa Centrală și de Est

Imediat ce țările Europei Centrale și de Est s-au eliberat de sub jugul sovietic în 1989-1991, ele au și început să manifeste un mare interes pentru intrarea în Uniunea Europeană. Unele voci din UE s-au ridicat împotriva acestui lucru, însă în decembrie 1991 s-au încheiat acorduri de asociere cu Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, care precedau de fapt eventuala lor aderare. Acorduri similare s-au negociat mai târziu cu Albania, Bulgaria, Slovenia și statele baltice – Estonia, Letonia și Lituania. Acordul încheiat cu Cehoslovacia a fost înlocuit mai târziu cu acorduri separate încheiate cu Republica Cehă și Slovacia. Slovenia a negociat și ea un acord similar, în timp ce restul fostelor republici iugoslave, inclusiv ce a rămas din Bosnia-Herțegovina, vor putea beneficia de un tratament comparabil în viitor. Unele dintre ele sau toate pot aspira mai târziu la aderarea la UE.

La sesiunea la vârf din iunie 1993 de la Copenhaga s-a afirmat clar că orice țară din Europa Centrală sau de Est care dorește acest lucru poate să devină membră a UE ,,o dată ce poate îndeplini obligațiile derivând din calitatea de membru și condițiile economice și politice". Primele țări din regiune care și-au depus candidatura au fost Ungaria și Polonia în martie 1994; ele au fost urmate peste doi ani de Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia.

Comisia a răspuns prin elaborarea unei carte albe în mai 1995, cuprinzând măsurile preliminare pe care ar trebui să le ia țările candidate în vederea aderării. Acest document voluminos, care conținea sute de recomandări împărțite în 23 de capitole, se dorea a fi în mare o listă de verificare care să ajute țările candidate să-și pregătească administrațiile și să-și adapteze legislația. În același timp, prin programul Phare s-a acordat acestor țări un volum important de asistență tehnică, pentru a le ajuta să reducă la minimum greutățile pe care le va genera in mod inevitabil acest proces. S-a decis ulterior, la sesiunea la vârf din iunie 1996 de la Florența, că negocierile de aderare cu candidatele din Europa Centrală și de Est puteau începe, in același timp cu cele cu Cipru, la șase luni după încheierea conferinței interguvernamentale. Comisei i s-a cerut să-și formuleze opinia cu privire la oportunitatea și la gradul de pregătire al fiecăreia dintre candidate, imediat după încheierea CIG.

Prin urmare, în iulie 1997 Comisia și-a făcut cunoscută părerea privind gradul de pregătire al celor 11 țări candidate, trăgând concluzia că negocierile de aderare ar trebui să înceapă la începutul anului 1998 cu șase dintre țări și că celelalte cinci nu erau încă pregătite să accepte obligațiile presupuse de calitatea de membru. Opinia Comisiei a fost acceptată de șefii de guvem ai UE la întâlnirea la vârf de la Luxemburg din decembrie 1997, iar negocierile au lost inițiate cu Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia și Slovenia în luna martie a anului următor. Bulgaria, Letonia, Lituania, România și Slovacia au fost încurajate să-și continue pregătirile, fiind asigurate că acestea vor fi evaluate anual și că, dacă vor obține progrese satisfăcătoare, vor putea fi incluse în procesul de aderare. Între timp, țările respective au fost invitate să participe la conferința europeană anuală a statelor membre și candidate la aderarea la UE, prima astfel de conferintă având loc la Londra în martie 1998. Turcia a fost și ea invitată, dar s-a simțit ofensată deoarece nu i s-au dat aceleași asigurări ca și celorlalte candidate și a boicotat conferinta.

Negocieri separate, dar paralele, au început cu cele șase candidate favorite, însă este puțin probabil că toate negocierile se vor încheia în același timp sau că toate candidatele vor adera în același timp. Este clar că există mari discrepanțe între nivelurile de pregătire ale țărilor respective, Republica Cehă și Slovenia având probabil cele mai mari șanse să adere primele. Pe lângă posibilitatea aderării la date diferite, unele dintre țările candidate vor avea probabil nevoie de perioade de tranziție mai lungi înainte de a fi pregătite să accepte toate obligațiile impuse de aderare. Negocierile vor fi lungi și dificile, fiind puțin probabil ca vreuna dintre candidate să intre în UE înainte de 2003 sau 2004.

După statele din Europa Centrală și de Est pot urma șase republici foste sovietice din Europa – Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina – toate arătându-și deja interesul prin depunerea cererilor de admitere în Consiliul Europei. Deși este devreme să se vorbească despre acest lucru, dacă în primul deceniu al secolului al XXI-lea statele respective își vor fi consolidat democrațiile pi își vor fi dezvoltat economice – două condiții esențiale -, cel putin unele dintre ele vor putea bate la poarta UE. Mulți ruși ar dori și ei să-și vadă țara alăturându-se în cele din urmă UE, însă aceasta ridică deja mai multe probleme. Dimensiunile Rusiei, teritoriul vast pe care îl ocupă în Asia și fostul (și poate viitorul) său statut de mare putere militează împotriva acceptării sale ca membru al clubului. Este însă mult mai probabil ca, din acordul de parteneriat și cooperare semnat cu Rusia în 1994, să ia naștere o relație privilegiată, comparabilă cu cea pe care NATO încearcă să o stabilească în prezent cu Rusia. Incheierea unui acord de liber schimb cu Rusia este, de asemenea, posibilă în viitorul apropiat.

3.3.6. Implicațiile lărgirii

Implicațiile lărgirii UE către Est au constituit principala temă a discuțiilor purtate la conferinta interguvernamentală desfășurată in 1996-1997 și la întâlnirea la vârf de la Amsterdam. Din nefericire, nu există un punct de vedere comun asupra modificărilor cu caracter instituțional care vor trebui efectuate înaintea unei asemenea lărgiri, motiv pentru care se impune organizarea unei noi conferințe interguvernamentale înaintea admiterii de noi membri. Aceasta va trebui să rezolve problema distribuției numărului de voturi în cadrul Consiliului de Miniștri, a dreptului statelor membre de a numi fiecare câte un comisar, a dimensiunilor Parlamentului European și a numărului limbilor oficiale – 11 în prezent.

Comparativ cu procesele de lărgire anterioare, vor apărea mai multe probleme din cauza slabei dezvoltări economice a statelor candidate. Este posibil ca integrarea lor în UE în forma actuală a acesteia să nu se poată realiza fără a o supune la eforturi insuportabile. Iată un singur exemplu: pentru a absorbi numeroasa populație poloneză care lucrează în agricultură s-ar impune falimentarea.PAC așa cum este ea structurată în prezent. Deci, dacă s-ar pune problema unei aderări rapide, acesta s-ar putea realiza în baza existenței unei Europe cu două viteze, prin aderarea â la carte sau pe baza geometriei variabile, pentru a cita câteva dintre metaforele actuale. Aceasta înseamnă că nu se așteptă ca noii membri să accepte toate responsabilitățile, dar nici să se bucure de toate drepturile ca și membrii existenți.

Acest lucru nu va fi ceva extraordinar, cum se sugerează câteodată. Deja statele membre mai sărace – Grecia, Irlanda, Spania și Portugalia – beneficiază adesea de derogări de la propunerile legislative ale UE, care le acordă termene mai lungi pentru aplicarea acestora. Mai mult, derogările de la prevederile Tratatului de la Maastricht pe care le-a obținut guvernul britanic vor contribui la nașterea unei Europe cu două viteze în toate privințele cu excepția numelui. O asemenea atitudine nu îi va îndepărta pe noii candidați din Est. Aceștia caută acel sentiment al securității, al apartenenței la Occident, nu aplicarea pe de-a-ntregul a legilor UE. Va fi însă greu pentru multe dintre actualele state membre să accepte să acorde în bloc ceea ce a fost considerat până acum o excepție.

Comunitatea, care a început cu șase membri în 1958, are acum 15 membri și o populație de 370 milioane de locuitori. Perspectivele sunt ca, până prin 2002-2008, numărul membrilor să crească la 26, iar cel al locuitorilor la 450 milioane. Zece ani mai târziu, UE ar putea avea peste 40 de membri, cu excepția Rusiei, cuprinzând întreg continentul european și având o populație totală de 700 milioane de locuitori. Acest lucru poate părea puțin credibil și multi vor regreta fără îndoială schimbarea totală a naturii UE pe care o va implica o asemenea expansiune. Totuși, logica cu care a fost elaborat Tratatul de la Roma și maniera în care s-a comportat UE până acum indică in mod inexorabil o extindere treptată, dar accelerată.

3.4. O cale de viitor – depășirea noțiunii de stat națiune respectând identitățile naționale

U.E. este astăzi o construcție hibridă. Anumite domenii sunt puternic integrate (agricultura,moneda); altele sunt foarte puțin integrate (P.E.S.C. și J.A.I.) și nu implică deci un abandon de suveranitate în profitul unei puteri centrale.

In ceea ce privește Uniunea politică în versiunea tratatului de la Maastricht presupune riscul unei regresiuni a construcției europene de la federalism spre interguvernamentalism, de la integrare spre cooperare interstatală, întrucât al doilea și al treilea stâlp scapă mecanismelor instituționale și decizionale comunitare clasice și controlului judecătorului de la Luxembourg.

Se aștepta că Tratatul de la Amsterdam să aducă lămuriri noi în această problemă, însă putem constata ca statele membre au refuzat sa o facă.

Singura soluție rezonabilă consta în depășirea noțiunii de “stat națiune “respectând identitățile naționale.In acest scop Jaques Delors a propus crearea unei “federații de state naționale.

Germania a formulat până în prezent propunerile cele mai elaborate în ce privește vitorul construcției europene pronunțându-se în favoarea creării unui ansamblu federal dotat cu o constituție ce garantează cetățenilor protecția drepturilor lor fundamentale și prevăzând o repartizare clară a competențelor între U.E. și statele membre pe baza principiului subsidiarității.

Astfel, declarându-se public favorabil transformării Uniunii Europene într-o veritabilă federație, ministrul afacerilor externe Joschka Fischer care s-a exprimat desigur în nume personal pe 12 mai 2000 la universitatea Humboldt din Berlin,a avut cel puțin meritul de a pune în discuție o problemă esențială pentru viitorul Europei.

Ministrul francez al afacerilor europene Pierre Moscovici nu a ascuns niciodată că moneda unică nu va avea o adevărată semnificație decât în cadrul unei Europe federale, adăugând imediat că nu trebuie utilizat un asemenea cuvânt.

Aceste propuneri care se adresează cu prioritate Franței – partenerul privilegiat al Germaniei în Europa – și care nu par totuși să angajeze oficial guvernul federal, rămân relativ imprecise fără îndoială pentru a menaja marea majoritate a “sensibilităților” politice.

In Franța, reacțiile la acest discurs, per ansamblu, au fost favorabile cu excepția adepților suveranității sau a unor personalități care “au denunțat” tendința Germaniei de a imagina pentru Europa o structură federală care corespunde modelului său.

Calificată de Jacques Delors drept “obiect politic neidentificat”, Uniunea Europeană pare să ezite perpetuu în dorința de a se transforma intr-o veritabilă federație și continuă încă să fie marcată în anumite domenii de alte modele precum cel confederal.

Ideile ministrului german al afacerilor externe nu au totuși nimic foarte nou și se înscriu într-o anumită continuitate, aceea a tradițiiei europeiste care a precedat crearea primei Comunități Europene. Ele se situează în continuitatea declarației Schuman la care se referă de altfel în mod expres.

Textul său, dupa ce definește un federalism original, fundamentat pe statele națiuni, încearcă sa traseze conturul reformei instituționale care va trebui să îl însoțească.

Joschka Fischer considera că a devenit indispensabilă transformarea U.E. intr-o Federație fără a ajunge la dispariția statelor care o compun. Singurul mijloc pentru a evita o stagnare sau un recul a construcției europene este după Joschka Fischer imprimarea unei dimensiuni politice care lipsește U.E. pentru a perfecționa integrarea europeană.

Pentru Joschka Fischer, numei o Federație a statelor națiunii fondată pe un tratat constituție ar permite ieșirea din acest impas, dar cu condiția că totuși să se sprijine pe realitățile instituționale și culturale existente. În concepția sa, trebuie asociate cât mai mult posibil, instituțiile și tradițiile naționale acestui proces de integrare și de asemenea trebuia ținut cont de diferențele lingvistice sau istorice care constituie de altfel bogăția Europei.

Ministrul german preia astfel o veche idee dezvoltata acum 40 ani de ministrul francez Robert Schuman, dupa care “supranaționalul va fi fundamentat pe național”.

Această formulă de “Federația Statelor Națiuni” al cărui principal adept a fost Jacques Delors, pare totuși prea puțin realistă și mai degrabă destinată a liniști sau a nu îngrijora prea mult pe cei care au ramas adepții suveranității naționale – sau pentru a nu se lovi prea mult de susceptibilitățile britanice și daneze.

Are deci în realitate un conținut mult mai politic sau cultural decat în mod real juridic. Însă se întrevede cu dificultate posibilitatea ca o federație să nu conducă la dispariția statelor care o compun și de asemenea se întrevede cu greu care va fi soarta națiunilor europene, știut fiind faptul că nu poate exista stat fără națiune, chiar dacă uneori s-a întamplat ca statul să preceadă națiunea.

Joschka Fischer recunoaște de altfel că euro, care deja a determinat pierderea suveranității monetare a celor unsprezece în profitul Băncii Centrale europene, constituie deja o federație. Ce ar putea deveni în aceste condiții un stat privat de marea majoritate a atributelor suveranității naționale?

Acestei viziuni integraționiste a construcției europene, Marea Britanie opune o viziune suveranistă și minimalistă care privilegiază interguvernamentalismul și presupune o renaționalizare a politicii comunitare. Margaret Thatcher a încarnat mult timp această viziune. Franța manifesta multă neîncredere față de propunerile Germaniei, dorind întărirea eficacității procesului decizional comunitar.

3.4.1. Poate UE să devină o supraputere?

Când Paul Kennedy și-a publicat influenta lucrare intitulată ,Ascensiunea și decăderea marilor puteri" în 1988, el a inclus și un lung capitol final care se referea la secolul al XXI-lea. Nu vor fi, conchidea el, numai una sau două superputeri care vor domina scena mondială, ci, mai probabil, vor fi patru sau cinci puteri dominante nici una dintre acestea nefiind capabilă să se impună singură în fața celorlalte.

El nu avea nici o îndoială în privința identității a patru dintre aceste puteri. Era vorba atât de SUA, cât și de Uniunea Sovietică, deși fiecare dintre ele va fi mai puțin puternică decât în ultimii ani. China era amintită datorită populației și resurselor sale uriașe, iar Japonia datorită inventivității poporului său. Marele semn de întrebare, după opinia lui Kennedy, era dacă aceste patru puteri vor fi flancate de o a cincea: Comunitatea Europeană.

În ansamblu, Kennedy era de părere că acest lucru nu se va întâmpla. CE era prea divizată, prea puțin coerentă ca să poată sta pe propriile-i picioare. Concluzia sa era următoarea: „Dacă Comunitatea Europeană poate acționa ca un tot unitar, este posibil ca poziția sa în lume, atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere economic, să se îmbunătățească simțitor. Dacă nu poate face acest lucru ceea ce, dată fiind natura umană, este mai posibil să se întâmple – declinul său relativ va continua."

Nu suntem siguri că autorul respectiv ar fi fost la fel de sceptic în cazul în care și-ar fi scris cartea câțiva ani mai târziu. Căci o serie de evenimente ne determină să credem că CE își va împlini destinul de a deveni una dintre puterile politice și economice ale lumii, poate chiar și una dintre puterile militare. Două asemenea evenimente se referă la organizarea internă a CE. Programul de încheiere a procesului de creare a pieței unice în 1992 a fost realizat, în mare parte la timp, iar marea majoritate a obstacolelor interne care împiedicau CE să funcționeze ca o zonă de comerț unică au fost deja eliminate sau vor fi eliminate în viitorul apropiat. Apoi statele membre s-au angajat să creeze uniunea economică și monetară, iar la întâlnirea la vârf de la Maastricht din decembrie 1992 au adoptat o serie de amendamente la tratat cu scopul de a mări atât câmpul de acțiune, cât și puterea organizației, cunoscută acum sub numele de Uniunea Europeană.

Prin reacția sa față de evenimentele externe, UE a demonstrat că este pregătită să-și asume responsabilitățile de mare putere în devenire. Ea este cea care și-a asumat rolul principal în acordarea de sprijin moral și material noilor națiuni libere din Europa Centrală și de Est și, în mod evident, acționează ca un puternic magnet pentru acestea. UE a fost aceea care a luat inițiativa înființării Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare și a subscris peste jumătate din capitalul de 12 miliarde de dolari al acesteia. În măsura în care este vorba despre o continuare a Planului Marshall din perioada postbelică, plan care a readus la viață Europa Occidentală, UE și nu SUA este aceea care va oferi cea mai mare parte a sprijinului material.

3.4.2. Expansiunea este invetabilă

Expansiunea UE, care probabil că era o posibilitate îndepărtată atunci când Kennedy și-a scris cartea, este acum o certitudine, trei dintre statele AELS intrând în 1995 în UE și mai multe țări din Europa Centrală și de Est fiind așteptate să adere la începutul secolului următor. Privind în perspectivă, lucrurile sunt mai puțin sigure, dar nu este de neconceput ca, în jurul anului 2010, UE să aibă 42 de state membre, de pe întregul continent european, în afara Rusiei.

O Uniune mare este un lucru; o Uniune folositoare este altceva. Fără îndoială, una dintre șanse s-a ratat la conferința interguvernamentală din 1996-1997 și la întrunirea la vârf de la Amsterdam din iunie 1997, când nu s-a reușit să se ia alte decizii pe baza celor stabilite la Maastricht, mai ales cu privire la aplicarea unei politici externe și de securitate comune și la realizarea unui sistem de apărare comun. Reacția nesigură a UE față de dezintegrarea Iugoslaviei în 1991-1992, când combatanții au privit spre UE, mai degrabă decât spre Organizația pentru Securitate și Cooperare În Europa (OSCE, înainte CSCE), în speranța ca aceasta va media soluționarea pașnică a conflictului, a evidențiat cât de nepregătiți sunt UE și membrii săi pentru a-și asuma un asemenea rol. Atâta vreme cât politica externă comună a UE se bazează pe luarea deciziilor în unanimitate, nu cu majoritate de voturi, aceasta va continua probabil să fie lentă, ezitantă și ineficientă.

3.4.3. Nașterea Statelor Unite ale Europei este puțin probabilă

Cum va arăta Uniunea Europeana în viitor? Va fi, de exemplu, ales ,un președinte al Europei"?, așa cum a fost autorul întrebat într-o recentă emisiune de televiziune. „Da, însă acest lucru nu se va întâmpla probabil cel putin 20 de ani de-acum înainte", a răspuns aceasta și s-a întrebat imediat dacă nu dăduse în mod neintenționat, un răspuns greșit. Căci telespectatorii înțeleseseră probabil că reporterul se referise, fără îndoială, la un anumit lucru: alegeri prezidențiale după modelul din SUA, ceea ce ar fi ca UE să se transforme în Statele Unite al Europei, cu o separație a puterilor similară celei din SUA.

Aceasta nu pare să se întâmple și nici să fie de dorit. Cele 15 state membre ale UE (și chiar cele șase țări fondatoare, care au format o structură mai coerentă) se deosebesc mult de cele 13 colonii care s-au unit la Congresul Continental din Philadelphia în 1774. Pe lângă discrepanțele culturale și de limbă, ele sunt toate state independente, multe dintre ele cu sute de ani de independență în spate, cu sisteme politice, administrative și juridice distincte și cu trecuturi istorice mult diferite. Este înțelept să ne așteptăm ca in Europa Occidentală să apară, în cele din urmă, o administrație federală, sub o formă sau alta (și chiar de a vedea în actuala Comisie Europeana embrionul unei astfel de administrații'). Este nerealist să anticipăm însă că aceasta va avea puteri la fel de mari ca autoritățile federale din SUA sau că Franța, Italia și Spania s-ar putea compara cu Ohio, Pennsylvania sau Kansas.

• Este poate mai probabil ca acest rol să fie asumat de Consiliul European, alcătuit din șefii de guvern ai statelor membre.

3.4.4. Puterile trebuie echilibrate în mod adecvat

În comparație cu încercările anterioare de constituire a unei federații sau confederații și cu eforturile actuale de a strânge relațiile dintre țările învecinate în alte părți ale lumii, progresul înregistrat în cei 40 de ani de la crearea UE este remarcabil. Totuși, este evident că în următorii 40 de ani, trebuie să se meargă mai departe și mai repede dacă se dorește ca Europa să ocupe un loc de frunte într-o lume tot mai mică, dar din ce în ce mai dinamică. Categoric, aceasta nu înseamnă că puterea trebuie să se concentreze din ce în ce mai mult la Bruxelles numai de dragul de a spori autoritatea Uniunii Europene. O Europă excesiv de centralizată este chiar mai puțin de dorit decât un stat membru prea centralizat, așa cum sunt astăzi unele state din UE. Ceea ce se cere este o încercare lucidă de a identifica acele puteri care, pentru binele comun, pot fi exercitate la nivel european. Aceste puteri și numai acestea ar trebui delegate unei autorități europene. Toate celelalte (inclusiv probabil unele exercitate în prezent de la Bruxelles) ar trebui rezervate guvernelor naționale sau, în unele cazuri, autoritățtilor regionale sau locale. Acest fapt a fost stipulat în Tratatul de la Maastricht, care vorbește despre „o uniune tot mai strânsă… în care deciziile se iau pe cât posibil mai aproape de cetățeni".

Prezentarea puterilor și a nivelului adecvat de exercitare a acestora depășește obiectivul acestei cărți și, în mod sigur, cunoștințele autorului. Este însă evident faptul că echilibrul se va schimba în timp. Deja Uniunea a descoperit că atât forțele naturale, cât și cele create de om au făcut din suveranitatea națională un nonsens în domenii care inițial nu erau considerate ca fiind adecvate luării deciziilor la nivelul UE. Protejarea speciilor de pești din Marea Nordului este un exemplu elocvent, deoarece este imposibil să împiedici peștii să înoate din apele teritoriale ale unei țări în cele ale alteia. De-abia atunci când eringii aproape că au dispărut, națiunile UE au înțeles că protejarea resurselor naturale nu se poate face decât la scara întregii Comunități. Când copacii din Munții Pădurea Neagră au început să moară în număr mare, parțial din cauza emisiei de substanțe chimice din Marea Britanie, necesitatea adoptării unei politici comunitare în domeniul protecției mediului înconjurător – pentru care nu se stipulase nimic în Tratatul de la Roma – a revenit atât în atenția guvernelor naționale, cât și în cea a opiniei publice. Este evident că Uniunea Europeană, în forma sa actuală, nu este pusă de acord în problema asumării unor responsabilități care acum revin autorităților naționale, dar care ar putea fi exercitate cu siguranță mai bine la nivel european. Existența armatelor naționale în Europa Occidentală (și a așa-numitelor „amenințări nucleare independente") este în mod cert un anacronism, însă Tratatul de la Maastricht se referă cu prudență numai la ,eventuala concepere a unei politici comune de apărare care ar putea să ducă în timp la crearea unui sistem de apărare comun".

Elaborarea programului Eureka, ce reunește atât țările UE, cât și pe cele din afara acesteia în vederea promovării cercetării și dezvoltării tehnologice, precum și propunerile frecvente de creare a unei Europe cu două viteze sau cu geometrie variabilă (ceea ce ar însemna că în anumite programe sau actiuni ale UE s-ar putea implica numai acele state membre care doresc să participe) indică un posibil drum de urmat în domeniul militar. În majoritatea cazurilor însă, UE, care s-a dovedit a fi un organism adaptabil, ar trebui să întâmpine puține dificultăți în însușirea unor noi-mijloace de atingere a obiectivelor. Mergând dincolo de programul imediat stabilit la Maastricht, va fi necesară probabil realizarea unui transfer semnificativ de putere de la statele membre către instituțiile UE. Pentru ca acest lucru să se poată face, trebuie sporită responsabilitatea democratică a Uniunii. Aceasta înseamnă în ultimă instanță, alegerea prin vot direct a președintelui Comisiei Europene și poate și a celorlalți comisari. Prioritatea numărul unu însă este aceea de a extinde rolul Parlamentului European, care este prins în prezent într-un periculos vid de putere. Într-o anumită măsură, Actul Unic European și Tratatul de creare a Uniunii Europene merg împreună în această direcție, însă, dacă Parlamentului European nu i se acordă un rol mai mare în formularea legislației UE (în detrimentul Consiliului de Miniștri), totul riscă să degenereze într-o simplă vorbărie

3.4.5. Progresul va fi greu de realizat, însă este esențial

Dezvoltarea Uniunii Europene nu va fi ușoară. Vor trebui luate unele decizii dureroase de către Marea Britanie și de alte guverne naționale. Totuși, alegerea pe care trebuie să o facă acestea nu diferă de cea pe care liderii celor șase state fondatoare au facut-o, cu o profundă clarviziune, în urmă cu aproape 40 de ani. Ca state naționale separate, ele sunt condamnate astăzi să joace un rol limitat pe plan mondial; împreună pot face mai multe, nu numai pentru Comunitate, ci și pentru fiecare națiune în parte. Acest fapt va fi cu atât mai valabil în viitor cu cât celelalte țări, rămase cândva în urmă, își vor exploata tot mai mult propriul potențial. Chiar și Europa (sau Europa Occidentală) luată în ansamblu va constata ca importanța sa relativă în lume se va diminua (cele 15 state membre dețineau 6,5% din populația mondială în 1995; în anul 2020 această proporție va scădea la circa 4,8%; deși următoarea scădere este imposibil de prevăzut cu precizie, ea va fi probabil substanțială).

Realizările istorice ale popoarelor din Europa Occidentală, cultura, energia, calitățile și adaptabilitatea lot ar trebui să le asigure un rol considerabil chiar și într-o lume în care, pe bună dreptate, alte popoare și alte regiuni aspiră să joace un rol tot mai important. Însă, pentru a face tot ceea ce sunt în stare să facă, ele au nevoie de un cadru european (care ar fi ideal să cuprindă și popoarele din Europa de Est) care să le ofere posibilitatea de a-și demonstra calitățile de britanici, germani, italieni, olandezi ș.a.m.d. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Edmund Burke considera că Spania, tară cândva puternică, era „o balenă eșuată pe țărmul Europei". Dacă nu se manifestă suficientă voință pentru a extinde Uniunea Europeană în următoarele decenii, cândva un istoric ar putea asemui cu tristețe Europa cu o balenâ eșuată pe țărmul Asiei.

3.5. Redefinirea procesului de integrare

Dintr-un punct mort, la începutul anilor '80, construcția europeană a fost relansată în două etape:

a) la nivelul anilor '80, în perspectiva lui 1992, etapa bazată pe Actul Unic și instituirea Marii Piețe,

b) la sfârșitul anilor '80, prin proiectul de creare a U.E.M., pe baza Planului DELORS, a Tratatulului de la Maastricht – semnat în decembrie 1991 – și a Tratatului asupra Uniunii Europene – semnat în februarie 1992 – și ratificat de fiecare stat în parte.

Deciziile europenilor, la mijlocul anilor '80, care au luat forma Actului Unic, au implicat o reînnoire a problematicii economice, care trebuia însoțită și de o redesfășurare instituțională. În afara Cărții Albe, care prezintă măsurile de natură să elimine frontierele fizice, tehnice și fiscale, în vederea desăvârșirii pieței interne, două alte texte constituie baza reînnoirii problematicii comunitare:

a) Raportul Cecchini și diferitele studii care îl însoțesc (1992 – Noua economie europeană), care vizează numai dezvoltarea unei pledoarii pentru o piață internă prin evaluări micro- și macroeconomice ale efectelor instituirii unei asemenea piețe, dar fundamentează și contururile politicilor care trebuie realizate și

b) Raportul Padoa-Schioppa, care se axează pe problematica Iegăturii dintre eficacitatea economică și cea a echității și stabilității social-economice și politice.

Problematica tratată in aceste două materiale este diferită de demersurile inițiale din Tratatul de la Roma.

În primul rând, proiectul economic este așezat pe cuplul intern-extern. Realizarea marii piețe interne este concepută ca un mijloc de întărire a pozițiilor europene pe piața mondială, Construcția unei mari piețe trebuia să servească drept trambulină pentru reîntărirea întreprinderilor europene în fața concurentelor lor străine, in special americane și japoneze. Cuplul intern-extern îl implică și pe cel de-al doilea – ofertă-cerere. Crearea unei mari piețe este un șoc pentru intreprinderi, pentru ofertă, în vederea restructurării aparatului productiv european și a eliminării rămânerii în urmă, comparativ cu cel american și japonez.

În al doilea rând, Actul Unic urmărește să trezească Europa indivizilor, Europa cetățenilor. În esență este vorba de reactivarea unei componente a Pieței Comune, și anume a Pieței Europene a Muncii, pentru a dinamiza mobilitatea forței de muncă și a reînnoi adeziunea popoarelor la construcția europeană, după ani de criză.

In al treilea rând, Actul Unic deplasează centrul de greutate al integrării de la integrarea piețelor la integrarea politicilor. Un loc important în cadrul Actului Unic îl ocupă acțiunea pentru ocupare, care trebuia sa decurgă din stimularea creșterii.

Aceasta redesfășurare a obiectivelor este însoțită de o redefinire a procesului de integrare, care trebuie să se bazeze mai mult pe recunoașterea mutuală a deosebirilor, a problemelor, decât pe armonizarea prealabilă. Pâna la sfărșitul anilor '70, reglementarea europeană s-a axat pe armonizarea prealabilă a reglementărilor naționale, proces laborios și încet. Noul concept de recunoaștere mutuală nu pune în cauză, cel puțin teoretic, diferențele naționale. Acest concept presupune că statele naționale consideră măsurile străine sau comunitare echivalente celor naționale și pleacă de la principiul conform căruia "un bun legal produs și comercializat într-un stat membru trebuie să beneficieze de principiul liberei circulații a bunurilor". Conceptul recunoașterii mutuale corespunde de fapt conceptului recunoașterii diversității. Acest nou concept asupra integrării a insemnat pentru Planul DELORS luarea in considerarc a esenței democrației, acceptarea celuilalt, efortul reciproc, recunoașterea pluralismului, în speță a identităților naționale. Noul concept a insuflat construcției europene un dinamism deosebit, permițând conturarea surselor de frâna sau blocaj a deciziilor europene. De asemenea, a indus și o concurență între reglementări. În virtutea principiului, concurența se va desfășura nu numai între producătorii de bunuri și servicii, ci și între guverne, pentru elaborarea de reglementări privind desfășurarea producției și schimburilor (Raport PadoaSchioppa, pag. 77). În vederea eliminării pericolului elaborării de reglementări neconstrângătoare, s-a instituit principiul reglementărilor minimale. Acest principiu reglează, in final, mecanismul recunoașterii reciproce.

Adaptarea măsurilor de natură să creeze noua piață internă, pe baza noului concept asupra integrării, a fâcut necesară perfecționarea funcțiilor instituțiilor politice, in speță, a Consiliului care reunește reprezentanții tuturor guvernelor statelor membre. În acest sens s-a introdus principiul majorității in locul principiului unanimității, în luarea deciziilor in domeniile: liberei circulații a capitalurilor, libertății prestării de servicii, politicii comune în domeniul transporturilor maritime și aeriene și a politicilor de cercetare. Regula unanimității a rămas aplicabilă în domeniile legate de: libera circulație a persoanelor, dispozițiile relative la drepturile și interesele lucrătorilor, în ceea ce privește dispozițiile fiscale și în mod deosebit, în domeniul legislației fiscale.

Capitolul 4

PIAȚA COMUNĂ

4.1. De la uniunea vamală la piața unică

Piața comună – zona în care libertatea de circulație a bunurilor, serviciilor și factorilor de producție – capital și persoane – este deplină.

Realizarea unei piețe comune presupune ca:

Barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între țările respective să fie înlăturate, ceea ce se cunoaște sub denumirea de “integrare negativă”.

Sa fie elaborate reguli privind circulația liberă a celor patru componente ale pieței, un proces de armonizare a reglementărilor naționale și de stabilire si aplicare a unor politici comune, ceea ce se numeste “integrare pozitiva”. Acesta este un pas necesar pentru a merge mai departe si a realizea uniunea economică.

Permanenta ajustare si adaptare la schimbări.

Înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei duce la completa integrare a piețelor naționale, la formarea unei adevărate piețe interne/unice.

Piața unică înseamnă cel mai avansat proces de integrare în plan comercial.

Tratatul de la Roma se referă la:

Crearea unei piețe comune între statele semnatare ca modalitate de a atinge obiectivul mai înalt, acela al “unei dezvoltări economice armonioase si al creșterii standardului de viață al cetățenilor din statele semnatare”.

Pentru a realiza un asemenea obiectiv, așa cum se arată în art. 9 al tratatului, “Comunitatea se va baza pe o uniune vamală”, ceea ce este similar înlăturării taxelor vamale și tuturor măsurilor echivalente plus instituirea unui tarif vamal extern și a unei politici comerciale comune față de țările terțe.

Tratatul se referă și la două politici comune sectoriale – la politica în domeniul transportului și la aceea a agriculturii.

Prevederi referitoare la funcționarea regulilor de piață și ale concurenței în cadrul pieței comune.

Prin toate acestea, Tratatul de la Roma a creat premisele introducerii altor măsuri necesare realizării Comunității Economice Europene.

Evoluția integrării comerciale după Tratatul de la Roma

Conform Tratatului de la Roma, uniunea vamala urma să fie înfăptuită până cel mai târziu în 1970, deci în 12 ani.

Procesul de înlăturare a taxelor vamale și a barierelor echivalente a fost accelerat și s-a încheiat la 1 iulie 1968, când s-a instituit și un tarif extern comun. Au mai fost menținute câteva cote la nivel național pentru așa-numitele “bunuri sensibile”. De asemenea, politica agricolă comună a stabilit regulile pentru libera circulație a produselor agricole.

Între 1968-70, scurta perioadă de consolidare, urmată de încetinire și, uneori, chiar blocare.

Deceniul 1970 – 80 a adus multe evenimente si schimbări: în economia mondială: cele doua șocuri petroliere – 1973 si 1979/80 – și crizele economice mondiale induse de acestea; renunțarea în 1973 la sistemul Bretton Woods de cursuri fixe si trecerea la sistemul, cvasi-generalizat, de cursuri flotante; revenirea la anumite măsuri protecționiste în comerțul mondial etc. Impact puternic și asupra economiei europene. S-a instalat un fel de euro-pesimism. Principala realizare din aplicarea Tratatului de la Roma a rămas, în fapt, uniunea vamală. Punerea în aplicare a altor prevederi ale tratatului au fost fie amânate, fie “uitate”.

Crearea și consolidarea pieței comune/unice a necesitat înlăturarea barierelor care s-au mai menținut (impactul lor fiind evaluat în faimosul “Raport Cecchini”) precum și un nou cadru juridic.

În 1985, Comisia a publicat un document numit “Cartea Alba”, care conținea cca 300 de măsuri ce urmau a fi puse în practică pentru a realiza o adevarată piață internă europeană.

Actul Unic European, convenit la 2 decembrie 1985 la Luxembourg, semnat în februarie 1986, aducea mai multe amendamente Tratatului de la Roma și stipula măsuri pentru îmbunătățirea procesului de formare a pieței interne unificate și de desăvârșire a acesteia până la 1 ianuarie 1993.

Amendamente aduse prin Actul Unic:

prevederea referitoare la luarea deciziilor cu majoritate calificată (nu cu unanimitate), cu unele excepții (măsurile fiscale) în chestiuni care se referă la Piața Internă(Art.100A);
b) introducerea principiul subsidiarității, conform căruia vor fi transferate la nivel comunitar numai acele competențe care se referă la chestiuni ce pot fi mai bine soluționate la acest nivel. Introducerea principiului a oferit, de asemenea, o nouă perspectivă asupra repartizării puterii de decizie între nivelurile comunitar, național, regional/local.

4.2. Libera circulație a bunurilor

Liberalizarea circulației bunurilor a început cu formarea uniunii vamale. Alte bariere, altele decât cele vamale, numite generic “bariere netarifare” urmau a fi înlăturate. Printre acestea se află barierele tehnice, fiscale, administrative.

Barierele tehnice – se referă, în principal, la standarde.

Standardele de calitate:

Standardele de calitate au devenit una din barierele cele mai importante pentru produsele exportate în țările dezvoltate. Ce sunt standardele și de ce reprezintă acestea bariere tehnice?

Standardele sunt descrieri privind caracteristicile tehnice ale produselor, calitatea acestora (conținut, greutate, design, performanțe, durabilitate, consumul de energie, manipulare, adaptabilitate, impactul asupra mediului etc.).

Scopul standardelor: asigurarea securității lucrătorilor, protecția sănătății consumatorilor, protecția mediului, reducerea costurilor prin standardizare.

Standardele și normele tehnice devin bariere tehnice în calea comerțului numai dacă sunt diferite de la o țară la alta sau dacă nu sunt recunoscute în alte țări. Ca urmare, piața externă este mai îngustă sau mai largă, accesul mai ieftin sau mai costisitor, și în funcție de barierele de această natură. Modalitățile de a depăși barierele care decurg din existența unor standarde diferite în țările respective sunt fie de a se stabili standarde comune, fie de a se promova recunoașterea reciprocă a standardelor.

Cine elaborează astfel de standarde? Există organisme – de stat sau private – care elaborează standarde pentru produse și servicii. Organismele care produc standarde europene sunt: CEN (Comite Europeenne de Normalisation), CENELEC (Comite Europeene de Normalisation Electrotechnique) si ETSI (European Tele- communication and Standardisation Institute). Organismele naționale de standardizare și comitetele naționale pentru electrotehnice si telecomunicații sunt, în același timp, și membri ai organismelor europene de standarde.

Din punct de vedere legal, standardele nu sunt obligatorii, dar adoptarea și respectarea acestora face exportul mult mai ușor deoarece dovedește conformitatea produsului cu o calitate deja cunoscută și acceptată a bunurilor. Ca urmare, standardele devin “obligatorii” din punct de vedere comercial. Aceasta dovedește și că respectiva întreprindere a introdus sistemul de management al calității, care arată și cum operează compania în acest domeniu: cum asigură calitatea designului, producției, instalării, service-ului, controlului și testării. Sistemul trebuie să fie acreditat de către organisme recunoscute de acreditare și înregistrat. În multe cazuri, respectivele organisme vor proceda la o reacreditare periodica a sistemului. Așa se explică de ce se recomandă adoptarea Standardelor Internaționale ISO 9000 și a subsecțiunilor acestora.

Tratatul de la Roma cu privire la barierele tehnice: se referă la armonizarea legislației, ceea ce înseamnă elaborarea și impunerea de norme și standarde europene. Au apărut două probleme:

Stabilirea de standarde comune pentru toate bunurile ar fi fost o sarcină uriașă, imposibil de realizat într-un interval rezonabil, având în vedere marea varietate de produse și frecventele modificări, îmbunătățiri ale parametrilor.

Elaborarea unor standarde comune pentru toate produsele ar fi fost în bună măsura inutilă deoarece, fiind vorba de țări dezvoltate, nivelul tehnic și calitativ al produselor este apropiat.

Soluție de compromis – dubla abordare:

În cadrul așa numitei “abordări sectoriale” sau a “vechii abordări”, CEE a introdus Directive europene asupra specificațiilor privind prelucrarea și ambalarea unui anumit număr de produse cum sunt: securitatea jucăriilor, produsele de construcții, echipamentele de protectțe personală, articole medicale, materiale chimice, produse alimentare, medicamente de uz uman (unul dintre sectoarele reglementate cel mai sever), medicamentele de uz veterinar, echipamentele terminale pentru telecomunicații, toate articolele electrice, sistemul de autorizare standard pentru vehiculele cu motor și trailerele acestora care au devenit obligatorii pentru noile vehicule cu motor începând cu 1 ian. 1996, etc. Unele dintre acestea au fost deja introduse în legislațiile naționale. Un produs care este acoperit de o directivă comunitară trebuie să răspundă întocmai prevederilor respectivei directive pentru a fi vândut legal în CEE, iar respectivul produs poartă marca CE.

Pentru a vinde în UE produse din categoria celor menționate mai înainte, statele nemembre trebuie să creeze structuri naționale de autorizare și certificare, care să ateste că bunurile produse și oferite pieței răspund criteriilor comunitare privind calitatea, securitatea și efectele.

În cadrul “noii abordări” privind armonizarea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească produsele, numai cerințele esențiale precum nivelul de securitate pentru protecția sănătății consumatorilor și a mediului trebuie să fie armonizate la nivel comunitar. Pentru a înlătura interdicțiile la import ale produselor care nu corespundeau unor prescripții naționale, dar care respectau normele comunitare privind protecția sănătății consumatorilor sau/și a mediului, a fost adoptat principiul recunoașterii reciproce (mutual recognition) a standardelor. La această soluție s-a ajuns ca urmare a sentinței Curții Europene de Justiție în faimosul caz numit “Cassis de Dijon” din 1979, care se referea la interzicerea vânzării în Germania a unui anumit licheur franțuzesc, pe motiv că nu ar răspunde prescripțiilor germane privind gradul de alcool. Alte cazuri, devenite de referință, sunt cele ale berii germane, ciocolatei englezești și a pastelor italiene.

Recunoașterea reciprocă înseamnă, în practică, următoarele:

Regulile echivalente, specificațiile tehnice, certificatele de control, testare și analize eliberate de către laboratoare recunoscute oficial în una din țările membre trebuie să fie acceptate de către alte state ale UE (detalii, în Matiera, 1990).

O întreprindere care a obținut autorizarea de a produce în conformitate cu o procedură de evaluare din partea unor organisme abilitate, cele mai multe fiind private, va avea voie sa vândă bunul respectiv în întreaga UE.

Un bun care este produs și ambalat conform descrierii, având un conținut sau ambalaj care sunt legale în una din țările UE, nu poate fi interzis la import într-o altă țară a UE, invocându-se absența conformității cu prescripțiile existente în țara de destinație sau cu absența unui anumit conținut.

Introducerea principiului recunoașterii reciproce a contribuit substanțial la liberalizarea circulației bunurilor în cadrul Pieței Interne a UE. În același timp, a deschis noi oportunități de export în UE pentru nemembri, deoarece adoptarea standardelor existente în una din țările UE permite exportul bunurilor respective în oricare din celelalte țări ale Uniunii Europene.

Standarde ecologice:

Protecția mediului – problema globală.

Un produs de calitate trebuie să răspundă nevoilor consumatorilor dar fără a dăuna mediului. Paralel cu standardele de calitate, s-a dezvoltat un management ecologic.

Primele măsuri: Institutul Britanic de Standarde a elaborat primul standard în acest domeniu. În UE, o schemă Eco voluntară a fost recomandată și introdusă la 1 ianuarie 1993, dar cu intenția de a o face obligatorie fie sub presiunea pieței, fie prin includerea acesteia într-o directivă comunitară. La început, firmele au fost doar încurajate să producă și să vândă produse și servicii ecologice. Publicarea unei liste de onoare cu respectivele companii și utilizarea unui logo specific erau singurele stimulente acordate.

Includerea în reglementări comunitare stricte a unor domenii cu impact asupra mediului: emisiile în aer, radiațiile, zgomotul, furnizarea apei, deșeurile, ambalarea, utilizarea de materiale și energie, modificările urbanistice, securitatea publică, sănătatea și securitatea persoanelor angajate etc.

În contextul problematicii Pieței Interne, Comunitatea Europeană a elaborat reguli care se aplică peste tot în comunitate, indiferent de originea comunitară sau necomunitară a respectivelor companii, cu privire la protecția sănătății și securității la locul lor de muncă – acesta incluzându-se în noțiunea de mediu în sens larg – , la responsabilitatea patronatului.

Piața Internă Europeană conține următoarele tipuri de standarde tehnice si reglementări privind mediul:

Concluzie: Piața Internă a Uniunii Europene este o piață uriașă pentru firmele capabile să respecte cerințele – voluntare sau obligatorii – referitoare la calitate sau mediu.

Bariere fiscale: diferențele între țări privind sistemele de impozite, tipul și mărimea impozitelor pe consum sau indirecte, variatele accize etc.

Barierele fiscale distorsionează fluxul de bunuri si concurența: fluxurile de bunuri, ca urmare a diferențelor în impozitele pe consum; orientarea capitalului si alocarea resurselor, ca urmare a diferențelor în impozitarea firmelor; fluxul mișcării de bani, ca urmare a diferențelor în impozitarea economiilor populației; preferințele consumatorilor, mai ales în zonele frontaliere, privind cumpărarea anumitor bunuri supuse accizelor (băuturi, țigări, etc).

De ce s-au menținut asemenea diferențe până relativ târziu? Deoarece sistemul fiscal național și politica fiscală în fiecare țară a Uniunii Europene erau printre puținele instrumente de politică economică rămase în mâinile guvernelor după transferarea la nivel comunitar a competențelor în domeniul politicii comerciale, a celei agricole, a unor politici industriale, regionale, a transporturilor, iar, de curând, a politicii monetare;

Armonizări:

Impozitul pe consum, în toate țările UE este sistemul TVA, iar pentru a reduce diferențele de mărime a nivelului impunerii, s-a introdus un nivel minim de 15%. Disparitățile care mai există, cum sunt cele ale impozitării produselor energetice, urmează a fi înlăturate.

În ultimii ani, s-au făcut eforturi pentru o mai mare armonizare a impozitării afacerilor, pentru a introduce un nivel minim al impozitării veniturilor din dobânzi plătite nerezidenților și pentru armonizarea impozitării indirecte.

Diferențele cele mai mari între statele UE sub aspectul impozitării erau cele referitoare la accizele aplicate băuturilor alcoolice, țigărilor și produselor petroliere. În acest domeniu, gradul de armonizare trebuie să fie îmbunătățit.

Controlul la frontieră – un impediment important pentru libertatea de circulație a bunurilor.

Acest control a fost necesar chiar și după înlăturarea taxelor vamale, deoarece s-a menținut impozitarea cu TVA și accize.

Staționarea la frontieră provoca pierdere de timp și costuri mai ridicate ale transportului. Raportul Cecchini a făcut o evaluare a impactului economic al controlului la frontiera.

Desființarea controlului vamal între țările UE s-a pus în aplicare cu începere la 1 ianuarie 1993, așa cum fusese prevăzut în programul de completare a pieței interne.

Procesul de înlăturare a barierelor netarifare a durat o perioadă destul de lungă, dar urmarea a reprezentat-o crearea unor noi fluxuri comerciale, intensificarea comerțului intra-comunitar și sporirea ponderii comerțului intra-comunitar în PIB.

4.3. Libera circulație a capitalurilor

Forme ale mișcării capitalului:

investiții directe – construirea de întreprinderi în diferite ramuri;

plasamente de portofoliu (titluri: acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur);

depozite bancare în strainatate.

Tratatul de la Roma – liberalizarea circulației capitalului ca o componentă a viitoarei Piețe comune.

Procesul liberalizării capitalului a avut loc lent și treptat, prioritate acordându-se liberalizării comerțului cu bunuri.

Primele două directive asupra liberalizării capitalului, din 1960 și 1962, aveau în vedere mișcarea capitalului sub formă de: investiții directe, credite comerciale pe termen scurt, comerț cu acțiuni cotate la bursă.

Restricții: emiterea și plasarea de acțiuni, restricții pe motive de balanță de plăți.

Schimbări în sistemul monetar internațional: apariția “euromonedelor”, dezvoltarea pieței capitalului privat, trecerea de la sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri flotante, crearea Sistemului Monetar European.

Liberalizări ale capitalului: Germania, Olanda, Luxemburg și Belgia, urmate mai târziu de Regatul Unit (1979) și Danemarca (1985). Franța și Italia au invocat clauze de salvgardare pentru o perioadă mai lungă în timp ce noii veniți – Grecia, Portugalia și Spania – au menținut restricții în decursul unei perioade de tranziție.

Cartea Albă, 1985, privind măsurile pentru desăvârșirea Pieței unice, interne, se referă la înlăturarea restricțiilor care mai existau asupra mișcărilor de capital și crearea unei piețe unice a serviciilor financiare.

O directivă din iunie 1988, cu intrarea în vigoare la 1 iulie 1990, a introdus o listă revizuită de liberalizări necondiționate de capital în care s-au inclus noi tranzacții și transferuri. La 1 iulie 1990, circulația capitalului în Comunitatea Europeană a devenit liberă (mici excepții de liberalizări neobligatorii, pentru a proteja cursul valutar)

4.4. Libera prestație a serviciilor

Creșterea importanței serviciilor.

cca 60% din PIB, în țările dezvoltate;

cca 25% din volumul comerțului mondial;

factor de competitivitate.

Prestarea/livrarea serviciilor în relațiile dintre țări se realizează în funcție de natura acestora, după cum urmează:

Remarci:

varietate mare de servicii oferite pieței internaționale;

serviciile clasice plus servicii noi;

presupun mișcarea internațională a consumatorilor (ex. turiști) sau a furnizorilor de servicii (service, servicii medicale etc.);

prestarea unor servicii are legatură cu investițiile directe de capital sau/și cu regimul mobilității persoanelor (vize, drept de rezidență, de lucru);

unele dintre aceste servicii au constituit monopolul statului și erau oferite de către un singur furnizor, așa cum a fost în general cazul întreprinderilor din sectorul public (electricitate, apă, telecomunicații, transporturi feroviare), în absența oricărei concurențe;

unele servicii au fost, și sunt, în general, supuse unor reglementări foarte stricte, severe, datorită implicațiilor mari pe care acestea le au asupra credibilității anumitor sectoare (bancar, al asigurărilor etc.);

liberalizarea serviciilor și în cadrul GATT. S-a încheiat GATSs (General Agreement on Trade on Services – Acordul General asupra Comerțului cu Servicii).

Uniunea Europeană a început să liberalizeze serviciile în cadrul mai larg al integrării economice și al programului de realizare a Pieței interne, mai devreme decât s-a petrecut aceasta în cadrul GATT.Reguli comune au fost stabilite în mod gradual.

A) Transporturile:

Importanța transporturilor:

costul final al mărfurilor (cca 25% sunt cheltuieli de transport) și competitivitatea acestora: avantaje sau dezavantaje comparative;

contribuție la producerea PIB;

contribuție la ocuparea forței de muncă;

influența puternică asupra dezvoltării diferitelor sectoare;

prezintă externalități precum: impact ridicat asupra mediului (poluarea aerului, zgomot, aglomerare, impact asupra pământului), accidente.

Caracteristici:

consumator de capital și energie;

investiții mari și indivizibilitate ridicată;

intervenții publice sub forma de investiții, în stabilirea tarifelor și a eventualelor subvenții (mai ales în domeniul transporturilor feroviare), stabilirea condițiilor pentru operare (calificarea operatorilor, limite de viteză, standarde minime de lucru);

cererea dependentă de nivelul activității economice și de venituri;

oferta puțin elastică sau chiar inelastică, pe termen scurt;

permite două abordări:

a) comercială: transporturile sunt servicii care trebuie să permita concurența, pentru a avea calitate și prețuri mai mici;
b)socială.

Politica CEE în domeniul transporturilor

a) Tratatul de la Roma, în art. 78-84, a prevăzut politici comune. De ce?

Liberalizarea circulației mărfurilor trebuie însoțită de aplicarea simultană a unor politici comune de transport, care să servească piața.

Existența unor diferențe între țările membre (subvenții, tarife, impozitare, protecție etc.) distorsionează concurența.

b) Evoluția:

Prima perioadă (1957-1984) – absența măsurilor de politică în comun.

După 1985: măsuri de înlăturare a barierelor și mai multă liberalizare sub presiunea programelor de formare a Pieței interne.

Program cu cca 200 reglementări referitoare la dezvoltarea infrastructurii (TransEuropean roads, trenuri de mare viteză, integrarea zonelor periferice).

Definirea unor reguli pentru transportatorii comunitari în ceea ce privește accesul la profesiune, accesul pe piață, normele tehnice și controalele, securitatea, protecția mediului, condițiile sociale, problemele fiscale. Acestea au fost transpuse în legislațiile naționale ale statelor Uniunii Europene.

Fiecărei modalități de transport îi corespund, sub aspectele menționate, reglementări specifice: armonizări rapide în transporturi rutiere (relaxarea sistemului de cote, până la eliminarea acestora, în 1993, plus norme comune în domeniul circulației rutiere); în transportul feroviar: separarea gestionării infrastructurii de exploatare a căilor ferate; reglementările comunitare vizează acordarea unor licențe de exploatare a infrastructurii și taxele de utilizare ale acesteia; transporturile navale interne necesită armonizare numai în măsura în care acestea sunt direct legate cu navigația din interiorul Statelor Uniunii; transporturi maritime; transporturi aeriene, era tradițional de stat plus acorduri bilaterale; reglementări comunitare din 1987; companiile sunt libere să stabilească orice tarif, începând cu 1 ian. 1993.

În 1992, s-au fixat 7 obiective:

Înlăturarea restricțiilor în interior – cabotaj.

Concurența și complementaritate: utilizatorii trebuie să plăteasca întregul cost al serviciilor de transport.

Dezvoltarea unei rețele TransEuropene, cu contribuție sectorului privat (liberalizarea).

Protecția și conservarea mediului.

Securitatea transporturilor să sporească.

Aspectele sociale să fie luate în considerare conform Cartei Sociale.

Relațiile externe.

B) Serviciile financiare:

Importanța:

serviciile financiare – rol esențial în orice economie dezvoltată, în strânsă legatură cu alte sectoare de activitate economică (producție, comerț, alte servicii);

operațiuni tradiționale ale băncilor (atragerea economiilor populației, efectuarea de plăți, transferuri, acordarea de credite etc.) plus noi produse ale instituțiilor financiare – băncile, bursele de valori, fondurile de pensii, fondurile colective de plasament – pentru mediul de afaceri și populație;

capacitatea de a crea locuri de muncă;

contribuie cu un procent important la PIB al UE, de până la 7%;

contribuie hotărâtor la succesul întregii piețe interne.

Tratatul de la Roma – dezvoltarea unei piețe comune a capitalului și, implicit, a serviciilor financiare

Tratatul a stipulat și dreptul de stabilire și libertatea de a oferi servicii peste frontiera.

Liberalizarea capitalului – precondiție – întârzieri datorită restricțiilor privind circulația capitalului.

Realizarea pieței unice a serviciilor financiare presupune: prima, liberalizarea circulației capitalului; a doua, armonizarea regulilor naționale astfel încât să existe un cadru comun minim între țările UE (altfel, arbitraj); a treia, existența unor reglementări de bază cu privire la dreptul de stabilire și activitatea firmelor, contabilitate și audit, legislație asupra proprietății imobiliare și a creditului ipotecar, legislație privind emiterea și deținerea de titluri, asupra fondurilor comune de investiții și a fondurilor mutuale.

Contribuții legislative la formarea pieței financiare unice:

prima directivă bancară, emisă în 1977, formulează principiul dreptului de stabilire și al liberei prestări de servicii în cazul instituțiilor de credit, în principal al băncilor. Au fost stabilite condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca o asemenea instituție să fie autorizată (capitalul inițial minim al unei bănci; nivelul minim al fondurilor proprii; obligativitatea conducerii băncii de către cel puțin două persoane calificate și având experiență în domeniu și care să aibă o bună reputație);

începând cu 1979, domeniul valorilor mobiliare – bursa de valori și alte forme ale pieței titlurilor – a fost, de asemenea, reglementat prin mai multe directive care se referă la coordonarea condițiilor de editare și distribuire a prospectelor care se publică în cazul ofertei publice de valori de portofoliu transferabile, coordonarea condițiilor pentru titlurile care sunt cotate oficial la bursa de valori, obligația pentru emitentul de acțiuni și alte titluri de a publica, în mod regulat, informații asupra situației lor financiare;

directiva din 1985 cu privire la organismele de plasament colectiv în valori mobiliare transferabile: a introdus principiile pe baza cărora să se creeze cadrul pentru liberalizarea prestărilor transfrontaliere de servicii financiare, aplicabile atât instituțiilor de credit – băncile -, cât și societăților de investiții (armonizarea regulilor naționale privind autorizarea înființării de instituții financiare și a normelor prudențiale; controlul țării de origine; recunoașterea reciprocă a normelor referitoare la chestiuni privind monitorizarea);

directiva din 1989 cu privire la structura fondurilor instituțiilor de credit – capital de baza și capital complementar – și la obligativitatea depășirii capitalului complementar de către capitalul propriu; privind rata minimă de solvabilitate – element obligatoriu de prudență;

directiva din 1994 privind garantarea depozitelor până la un anumit plafon. În acest mod, se urmărește crearea condițiilor pentru garantarea securității operațiunilor financiare în întreaga zonă.

Ce rezultă din conținutul acestor directive? Importante sunt următoarele:

Numai instituțiile de credit autorizate pot primi depozite sau alte fonduri ale populației.

Nivelul capitalului inițial minim al unei bănci este de 5 milioane Ecu.

Înființarea de sucursale bancare se poate face pe baza unei singure licențe/autorizație obținută de către banca-mamă, în țara de origine.

Controlul îndeplinirii condițiilor de înființare și funcționare a unor sucursale se face de către țara de origine (principiul: home country control).

Supravegherea respectării condițiilor de funcționare se împarte între țara de origine și țara de destinație a sucursalei.

În mai 1999, Comisia elaborează un Plan de acțiune care să contribuie la îmbunătățirea funcționării Pieței Unice a serviciilor financiare (mediu economic și financiar stabil și sigur pentru tranzacțiile transfrontaliere și pentru comerțul cu titluri; înlăturarea tuturor barierelor pentru formarea de capital pe o “bază largă UE”; stabilirea unui cadru unic, viabil pentru toate activitățile financiare; programe de sprijinire a mobilizării capitalului pe bază europeană pentru a începe afaceri în întreprinderi de dimensiuni mai mici etc.).

Măsuri aplicate de către Comisie: sistem informațional viabil, transparent, sigur și posibil de adus la zi; sistemul de servicii financiare angro livrate peste frontiere să fie mai sigur și mai transparent; aplicarea echilibrată a legilor locale de protecție a consumatorilor; “pachet al impozitării”- de a coordona anumite aspecte ale sistemului de impunere (ex. Venituri din dobânzi).

Comisia intenționează să înlocuiască un număr mare de directive bancare prin una singură care să cuprindă autorizarea unică și controlul financiar de către țara în care respectiva instituție este înregistrată.

C) Piața unică pentru asigurări

Asigurarea contra variatelor tipuri de riscuri – economic, comercial, financiar sau de viață – o caracteristică a economiei moderne

Coordonare a reglementărilor naționale

A început încă din 1973.

Au urmat, trei generații de directive comunitare care au stabilit reguli armonizate, dar s-au menținut anumite exigențe naționale specifice (autorizarea, activitatea și supravegherea).

Legislația care să ducă la o piață unică în acest domeniu a fost introdusă abia în 1992 (înființarea de societăți de asigurare și deschiderea de sucursale pe baza unei singure licențe (home country control), abolirea controlului asupra produselor și tarifelor, protecția asiguraților și reducerea riscurilor de concurența incorectă).

Anumite diferențe între țările UE mai există (costurile despăgubirilor, în speranța de viață, tradiții și stil de viață).

4.5. Libera circulație a persoanelor

Respectul drepturilor -stipulate de către Convenția privind drepturile omului și protecția libertăților fundamentale

Conceptele de coeziune economică și socială și de cetățenie europeană oferă cadrul legal pentru libertatea de deplasare în oricare țară a Uniunii Europene. Rezultă:

Pot călători în oricare dintre țările UE așa cum ar călători în propria lor țară (fără controlul pașaportului, fără declarație vamală sau control vamal, fără a fi nevoiți să treacă prin biroul de imigrări.).

Pot opta pentru a-și stabili rezidența și pentru a munci în oricare din țările UE.

Au dreptul de a vota și de a candida în alegerile municipale în țara în care și-au stabilit rezidența.

Interesele lor, când se află în străinătate, sunt apărate de ambasada oricărei țări a UE.

Orice cetățean european are dreptul de a adresa plângeri instituției numite avocatul poporului (ombudsman) din cadrul Parlamentului european, dacă acesta consideră că nu a fost tratat corespunzător de către autoritățile naționale sau comunitare.

Libertatea de mișcare a persoanelor în calitate de forță de muncă și de factor de producție – componentă a Pieței Interne. Se referă la:

libertatea de mișcare a lucrătorilor, inclusiv a liber-profesioniștilor;

o anumită politică a ocupării forței de muncă;

calificarea profesională;

condițiile de muncă;

protecția sănătății și a securității la locul de muncă;

libertatea de asociere, de informare, consultarea și participarea angajaților la procesul de luare a deciziilor;

la tratamentul egal al bărbaților și femeilor

la protecția socială.

Cadrul legal constă, pe lângă art. 49 al Tratatului asupra CEE, din mai multe legi și directive asupra aspectelor menționate.

Mobilitatea lucrătorilor înseamnă următoarele:

înlăturarea controlului la frontiere în interiorul comunității;

înlăturarea altor bariere care se referă la accesul la locuri de muncă în țara gazdă, la schema de securitate socială de care vor beneficia atunci când migrează (recunoașterea diplomelor și a calificărilor profesionale, egalitate de tratament în domeniul securității sociale).

Rezolvarea: aplicarea principiului recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale, după cum urmează:

a) Recunoașterea experienței profesionale în cazul practicării meseriei respective un anumit număr de ani în țara de origine, la care se pot adăuga cerințe privind caracterul, sănătatea fizică și mentală a persoanei, situația financiară etc.
b) Recunoașterea automată a calificărilor profesionale, ceea ce presupune fie o coordonare minimă a sistemelor educaționale și de calificare (ceea ce se aplică farmaciștilor, doctorilor), fie stabilirea unor criterii de recunoaștere (care se aplică numai arhitecților);
c) Recunoașterea calificărilor persoanei care migrează într-un alt stat al comunității pe baza diplomelor de învățământ superior, a certificatelor și titlurilor acordate după cel puțin trei ani de învățământ superior. În anumite cazuri de diferențe substanțiale în comparație cu țara-gazdă, poate fi necesară o perioadă de adaptare sau pot fi cerute anumite teste de aptitudini.

În privința securității sociale, aspectele esențiale pot fi sintetizate după cum urmează:

Persoanele care migrează au aceleași drepturi și obligații pe care le au cetățenii țării gazdă.

Persoanele care migrează plătesc contribuții la asigurările sociale numai în unul din statele membre.

Drepturile dobândite în țara de origine sunt menținute și vor beneficia de ele în țara gazdă.

Dacă pentru a beneficia de un anumit drept se cere o vechime în muncă de un anumit număr de ani, va fi luată în calcul și perioada de muncă în țara de origine.

În ceea ce privește sănătatea și securitatea locului de muncă, reglementările comunitare impun următoarele:

Întreprinderile sunt obligate să creeze condiții corespunzătoare la locul de muncă.

Să-i instruiască pe angajați privind normele de protecție și securitate.

Autoritățile trebuie să înființeze organisme de control asupra aplicării legislației.

Este obligatoriu pentru patronat să informeze și să consulte angajații sau reprezentanții acestora în legătură cu concedierile.

CAPITOLUL 5

România și Uniunea Europeană

5.1. Acquis-ul comunitar

Aquis-ul comunitar sau patrimonial comunitar este corpul drepturilor si obligațiilor comune care trebuie respectate de toate Statele Membre ale Uniunii Europene și cuprinde:

conținutul, principiile și obiectivele politice ale tratatelor;

legislația adoptată pentru aplicarea tratatelor și jurisprudența Curții de Justiție;

declarațiile și rezoluțiile adoptate de Uniune;

măsurile referitoare la politica externă și de securitate comună;

măsurile referitoare la justiție și afaceri interne;

incheiate de Comunitate și cele incheiate de Statele Membre între ele în domeniul ·       acorduri internaționale activităților Uniunii.

Astfel, aquis-ul comunitar conține atât legislația comunitară în sens strict, cât și toate actele adoptate în cadrul pilonilor doi și trei ale Uniunii Europene, precum și obiectivele comune ale Tratatelor.

Țările candidate trebuie să accepte aquis-ul comunitar înainte să adere la Uniunea Europeană. Scutirile și derogările de la aquis-ul comunitar sunt acordate în circumstanțe excepționale și sunt limitate ca arie de acoperire. Uniunea Europeană s-a angajat să mențină aquis-ul în integralitatea sa și să o dezvolte.

În cadrul pregătirilor pentru aderarea noilor State Membre, Comisia examinează conformitatea legislației țărilor candidate cu aquis-ul comunitar.

5.1.1. Criterii Politice

România continuă să îndeplinească criteriile politice.Există voința politică de a realize reforma în justiție și administrație și au fost lansate, în ultimul an, o serie de inițiative pozitive de reformare a administrației publice și justiției.De exemplu, Statutul Funcționarului Public a fost revizuit și a fost inițiată o reorganizare majoră a sistemului instanțelor de judecată. Cu toate acestea, procesul de reformă este doar în faza de început.

Administrația publică românească continuă să se caracterizeze prin procedurigreoaie,grad

limitat de transparență și o capacitate limitată de punere în aplicare a politicilor publice.

În sistemul judiciar trebuie să se realizeze atât o îmbunătățire a gestiunii cazurilor și consistenței deciziilor, cât și o creștere a gradului de independență al justiției.Aceste probleme cheie trebuie rezolvate urgent.România trebuie, în continuare, să elaboreze o strategie având ca scop reforma politicilor și procesului legislativ. S-a înregistrat un oarecare progres prin restrângerea utilizării ordonanțelor de urgență. Adoptarea legilor pentru libertatea accesului la informație și transparența procesului legislativ reprezintă de asemenea o evoluție pozitivă, însă aceste legi nu au fost decât parțial puse în aplicare. Reforma constituțională a sistemului parlamentar trebuie însoțită de măsuri care să mărească capacitatea Parlamentului de a examina în mod efectiv proiectele de legi. În România, corupția continuă să fie un fenomen larg răspândit și să afecteze societatea sub toate aspectele sale. O serie de măsuri importante au fost lansate în decursul perioadei de raportare, dar punerea în practică, pe ansamblu, a politicii de combatere a corupției a fost limitată. Măsurile luate mai trebuie și să aibă efect și, în acest sens, sunt necesare eforturi substanțial sporite. România continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale. Ea a înregistrat progrese apreciabile într-o serie de sectoare importante. Au fost create structuri pentru aplicarea legislației în domeniul antidiscriminării și au fost sancționate o serie de cazuri de discriminare. A fost consolidată capacitatea instituțională a Avocatului Poporului. Progresele deosebite în domeniul reformei sistemului de protecție a copilului, consemnate în raportul de anul trecut, au continuat și în acest an și s-au înregistrat noi inițiative pentru consolidarea drepturilor minorităților naționale. A continuat aplicarea strategiei pentru comunitatea romă, deși lipsa resurselor a dus la rezultate limitate. În mod similar, deși procesul de restituire a proprietăților a continuat, el este departe de a fi finalizat. Au fost inițiate reforme și în alte domenii, precum: modernizarea poliției, îmbunătățirea asistenței acordate persoanelor cu handicap, reducerea excluderii sociale, ameliorarea dialogului social. Până în prezent, activitățile principale din aceste domenii au constat în elaborarea de strategii și pregătirea cadrului legislativ. Provocarea pentru viitor o constituie aplicarea eficientă a acestor inițiative. Chiar dacă propunerile de reformă a Codului penal reprezintă un pas înainte, sunt necesare în continuare eforturi sporite pentru a consolida libertatea de exprimare. Sunt de asemenea necesare măsuri suplimentare pentru a reduce suprapopularea în închisori.

5.1.2. Criteriile Economice

România poate fi considerată o economie de piață funcțională din momentul în care rogresele deosebite înregistrate până acum vor fi continuate în mod decisiv. În plus, se impune punerea în practică energică și susținută a programului de reformă structurală, pentru ca România să fie capabilă să facă față, în viitorul apropiat, atât presiunii concurențiale, cât și forțelor de piață din interiorul Uniunii Europene. Au fost făcute în continuare progrese în ceea ce privește stabilitatea macroeconomică, dat fiind că rata inflației și-a menținut tendința de scădere de la nivelul relativ înalt înregistrat anterior, în ciuda efectuării de ajustări a prețurilor controlate. Poziția externă a rămas în continuare sustenabilă, iar politica fiscală prudentă. Măsurile de îmbunătățire a administrației fiscale sunt progresiv puse în aplicare. Angajamentele de a controla fondul de salarii în sectorul public au fost respectate, pe ansamblu, și au fost inițiate o serie de acțiuni pentru întărirea disciplinei financiare a întreprinderilor; concretizate în special prin relativa accentuare a disponibilității de a deconecta utilizatorii cu restanțe de plată la consumul de energie. Privatizarea și restructurarea întreprinderilor de stat s-a accelerat. Proprietatea de stat a scăzut și în sectorul bancar, care a continuat să-și dezvolte rolul său de intermediere. Măsuri administrative de îmbunătățire a mecanismelor de intrare și ieșire de pe piață au fost inițiate, concomitant cu diverse inițiative de îmbunătățire a mediului de afaceri. Autoritățile trebuie acum să consolideze progresele înregistrate în aceste domenii, și în același timp să abordeze cu hotărâre domeniile unde progresele au fost insuficiente. Pentru menținerea trendului de creștere a stabilității macroeconomice, măsurile recente de întărire a caracterului restrictiv al politicii monetare trebuie să fie însoțite de politici fiscale și salariale prudente, precum și de reducerea în continuarea a deficitului cvasifiscal. Previziunile fiscale pe termen mediu trebuie de asemenea să fie consolidate prin înregistrarea de progrese în domeniul reformei cheltuielilor și prin îmbunătățirea gradului de respectare a sistemului de taxe. Acestea vor contribui la consolidarea disciplinei financiare a întreprinderilor, care rămâne una din problemele cheie nerezolvate. Măsurile trebuie să se concentreze pe cauzele care stau la baza acumulării continue a arieratelor la bugetul de stat și în sectorul energetic. Eforturile de ameliorare a funcționării mecanismelor de piață trebuie să fie însoțite de o mai mare disponibilitate către închiderea întreprinderilor cu pierderi și către stabilirea unor prețuri pentru gazele naturale care să reflecte mai bine costurile pe termen scurt și lung. După ce a depășit faza inițială, restructurarea și privatizarea sectoarelor cheie, cum ar fi cel energetic, minier și de transport, trebuie continuate.

Acesta vor contribui substanțial la dezvoltarea unei economii de piață funcționale și la dezvoltarea capacității României de a face față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din interiorul Uniunii.

5.1.3. Acquis

România a înregistrat progrese constante în ceea ce privește adoptarea legislației

comunitare și va reuși să transpună acquis-ul înainte de data planificată pentru aderare, cu condiția menținerii ritmului actual. Punctele slabe în procesul legislativ se referă la calitatea inegală a legislației adoptate și la faptul că, în unele cazuri, vor fi necesare revizuiri înainte ca legile să poată fi aplicate. În domeniul pieței interne, România a continuat să facă progrese în ceea ce privește transpunerea legislației specifice referitoare la libera circulație a mărfurilor și achiziții publice. O atenție deosebită trebuie acordată dezvoltării capacității de administrare a acquis-ului pe achiziții publice, produse alimentare și siguranță alimentară. România trebuie, de asemenea, să continue analiza măsurilor care ar putea fi incompatibile cu principiul liberei circulații a mărfurilor. Progresul înregistrat în domeniul liberei circulații a persoanelor este limitat, iar eforturile suplimentare trebuie concentrate acum pe pregătirea punerii în practică a acquis-ului din domeniul recunoașterii reciproce a calificării profesionale. Activitatea de identificare a barierelor din calea liberei circulații a serviciilor a continuat, deși au fost îndepărtate doar câteva dintre restricții. În timp ce alinierea cu acquis-ul referitor la libera circulație a capitalului s-a îmbunătățit în mod constant, eforturi sporite sunt necesare pentru îmbunătățirea sistemelor de plăți și intensificarea luptei împotriva spălării banilor.

România a făcut progrese in domeniul legislației companiilor comerciale. Punerea în practică a noilor reglementări din domeniul contabilității și auditului financiar trebuie să aibă prioritate. Este nevoie de eforturi suplimentare pentru protejarea proprietății industriale și intelectuale. În domeniul concurenței, în timp ce legislația anti-trust este în mare parte aliniată la reglementările europene relevante, în ceea ce privește ajutoarele de stat nu există încă suficient control asupra lor. În sectorul siderurgic, obligațiile României referitoare la transparență în ceea ce privește acordarea ajutoarelor de stat directe și indirecte trebuie să fie respectate în continuare.

Au fost înregistrate progrese și în transpunerea acquisului pe agricultură și restructurarea sectorului agricol. Punerea în aplicare a legislației din domeniu este obstacolată de capacitatea de administrare și conducere limitată. De aceea, o atenție deosebită trebuie acordată consolidării capacității administrative de punere în practică și aplicare a acquis-ului, în special în sectorul veterinar și fitosanitar. În sectorul pisciculturii, s-a înregistrat doar un progres limitat, precum și întârzieri în transpunerea acquis-ului, în special cel referitor la Registrul Vaselor de Pescuit.

Capacitatea administrativă trebuie consolidată în mod considerabil. România a continuat să progreseze, în domeniul transportului, atât în ceea ce privește alinierea legislației cu acquis-ul comunitar, cât și crearea structurilor administrative necesare, însă aplicarea măsurilor de siguranță maritimă rămâne un motiv de preocupare. Trebuie acordată prioritate dezvoltării instituțiilor care să aplice noua legislație, cât și obținerii finanțărilor necesare pentru investițiile serioase necesare în domeniu. România a înregistrat progrese în alinierea cu acquis-ul din domeniul politicii fiscale, iar acum trebuie să acorde o atenție deosebită modernizării administrației fiscale și îmbunătățirii sistemelor IT. Adoptarea noului Cod al Muncii a fost un pas important înainte în alinierea la acquisul din domeniul politicii sociale și de ocupare a forței de muncă. Eforturile viitoare trebuie să se concentreze pe asigurarea aplicării diferitelor inițiative luate și pe consolidarea capacității administrative. Progresul legislativ realizat în sectorul energetic este necesar să fie acompaniat de crearea de structuri pentru punerea în practică efectivă, care să ducă la reforma structurală și la îmbunătățirea pieței interne a energiei. Bazele legislative ale unei politici industriale moderne au fost puse, iar principala provocare este acum punerea ei în practică, având în vedere că slăbiciunile structurale limitează capacitatea de aplicare și respectare a legilor.

Eforturi considerabile au fost făcute pentru îmbunătățirea mediului de afaceri, deși situația sectorului întreprinderilor mici și mijlocii rămâne dificilă. România a înregistrat progrese importante în domeniul telecomunicațiilor, prin crearea unei autorități de reglementare, prin liberalizarea pieței telecomunicațiilor și alinierea legislației cu noul acquis din domeniu. Cadrul instituțional pentru politica regională și pentru coordonarea instrumentelor structurale nu este încă clar definit și trebuie puse în practică reglementări specifice referitoare la administrare și control financiar.

Eforturi considerabile sunt necesare, în continuare, pentru a aduce capacitatea administrativă la nivelul cerut. În domeniul protecției mediului, deși România a transpus

o parte considerabilă din legislația comunitară, capacitatea administrativă și resursele financiare dedicate sectorului rămân necorespunzătoare. Alinierea legislativă în domeniul sănătății și protecției consumatorului a continuat, și România a înregistrat progrese în ceea ce privește activitatea de supraveghere a pieței și coordonarea activităților de control între ministerele și autoritățile relevante. S-a înregistrat progress legislativ în cele mai multe sectoare din domeniul justiției și afacerilor interne, și în special în ceea ce privește migrația, combaterea crimei organizate, lupta contra spălării banilor și cooperarea judiciară în cauze civile. Totuși, capacitatea de punere în aplicare rămâne scăzută în aproape toate sectoarele și România trebuie să depună eforturi sporite în vederea dezvoltării capacității administrative și de cooperare interinstituțională. S-au înregistrat progrese și în domeniul politicii vamale, deși mai trebuie depuse eforturi pentru a combate corupția din cadrul Administrației Vămilor și pentru a se pregăti din timp pentru aplicarea măsurilor ce vor fi introduse în momentul aderării.

Progrese considerabile s-au înregistrat domeniul controlului financiar. Eforturile din domeniu vor trebui să se concentreze, în perioada următoare, pe punerea în practică a unor sisteme riguroase de control financiar, pe finalizarea procesului de armonizare legislativă și pe consolidarea capacității administrative. S-au înregistrat și continuă să se înregistreze progrese constante în ceea ce privește celelalte capitole de acquis. Într-un număr de sectoare importante, continuă să existe un decalaj serios între progresele înregistrate în domeniul armonizării legislative și capacitatea limitată, pe ansamblul ei, a administrației publice de a aplica și pune în practică legislația nou adoptată. Acest lucru reprezintă o constrângere majoră în ceea ce privește pregătirile pentru aderare ale României, iar soluționarea sa depinde de realizarea unei reforme structurale atotcuprinzătoare atât a administrației publice, cât și a sistemului judiciar. Problemele în cauză depășesc cadrul procesului de adoptare a acquis-ului și se răsfrâng asupra modului de gestionare a asistenței financiare din partea UE.

S-au înregistrat progrese și în crearea structurilor instituționale necesitate de acquis, deși ele au fost inegale. În cadrul negocierilor de aderare, au fost închise provizoriu 20 de capitole. Angajamentele luate în cadrul procesului de negociere au ca dată de referință pentru aderare anul 2007. Ele sunt îndeplinite la timp în general, deși s-au înregistrat și o serie de întârzieri în anumite domenii.

5.2. Problema accelerării aderării României la Uniunea Europeană

În prezent, în București și în alte capitale europene au loc discuții în jurul problemei privind aderarea României și Bulgariei la UE, simultan cu aderarea grupului celor zece țări candidate programate pentru anul 2004. Dezbateri interesante și propuneri în această direcție au avut loc și în cadrul forumului Asociației pentru dezvoltarea economică a României (ADER), la 11 iunie 2002.

Din punct de vedere sentimental sunt alături de toți cei ce susțin această idee menită să nu producă nici insatisfacții mediului de afaceri și nici efecte negative asupra influxului de investiții directe străine. Însă din punct de vedere științific și al realităților românești și europene ideile mele nu coincid cu ale celor menționați întrucât nici economia României și nici instituțiile sale nu sunt încă pregătite pentru aderare și nici regulile europene de primire a noilor țări candidate nu permit acest lucru atât timp cât nu sunt îndeplinite criteriile stabilite. În sprijinul acestei poziții voi aduce câteva argumente reieșite din cercetările efectuate în cadrul programului de cercetare fundamental al Academiei Române – ESEN-2. Ca tematică, acest program acoperă un număr de peste 15 capitole de negociere, iar cele peste 150 de studii realizate până în prezent la Academia Română oferă un volum apreciabil de date și informații lămuritoare și argumente puternice pentru a tempera unele dorințe ne realiste sau acțiuni volitive privind aderarea la UE.

5.2.1. Durata perioadei de preaderare

România și Bulgaria nu ar fi singurele țări europene care ar avea o perioadă de preaderare (comerț liber bilateral + negociere) atât de îndelungată – 14 ani (1993-2007). Spania a avut o perioadă de preaderare de 16 ani, Portugalia 13 ani, Grecia, Austria, Finlanda și Suedia câte 20 de ani. Faptul că alte țări în tranziție – Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia ș. a. – vor avea o perioadă de preaderare ceva mai scurtă – 11- 12 ani – se explică, în cea mai mare parte, prin două fapte semnificative: 1) unele dintre aceste țări au demarat reformele economice și instituționale cu mult înainte de 1990; 2) aceste țări fiind situate în imediata vecinătate a UE, au făcut parte, încă de la începutul deceniului 90`, din sfera țărilor aparținând primului cerc de aderare, cărora de multe ori și în mod tacit li s-a acordat un sprijin mult mai puternic decât celorlalte țări din zonă .

5.2.2. Regulile de negociere

Aici există anumite lucruri specifice. În primul rând, în domeniul aderării, Uniunea Europeană urmează și impune reguli de negociere care, așa cum subliniază Andras Inotai, diferă în mod substanțial de cele tradiționale folosite în diplomație. La negocierile cu UE punctul de pornire este Acquis-ul Comunitar care înseamnă un corp de politici Comunitare conținute în cele circa 90.000 de pagini pe care toate țările candidate trebuie să le accepte, să le preia ca atare nu să le negocieze. Procesul de negociere propriu zis se limitează la a cere să se cadă de acord asupra exceptării temporare de la aplicarea regulilor comunitare sau amânării aplicării acestora. El (procesul de negociere) include două elemente:

1) domeniul concret pentru care este cerută exceptarea temporară sau amânarea de la aplicarea unor directive;

2) timpul în care țara candidată urmează să realizeze pe deplin acquis-ul prin cele două momente: transpunerea legislativă și implementarea deplină a acestora în practică.

De exemplu, conform unor variante de programe, autoritățile române au făcut propuneri de implementare deplină a directivelor UE în domeniul protecției factorilor de mediu cu următoarele termene de realizare: anul 2010 pentru directiva cadru privind calitatea aerului; anul 2015 pentru directivele privind apa potabilă, apa de suprafață pentru pregătirea apei potabile și poluanți periculoși în apa subterană; anul 2022 pentru directivele privind apa uzată urbană și poluanții periculoși în apa de suprafață. Față de un domeniu atât de sensibil apare îndoielnic faptul că UE va accepta asemenea termene și că prin aceste propuneri nu cumva oferim argumente mai degrabă de a amâna acceptarea aderării României în UE după anul 2010.

În al doilea rând, negocierile au loc între părți cu totul inegale: pe de o parte UE elaborează politicile, iar pe de altă parte, țările candidate individuale preiau politicile. Chiar dacă țările negociază în același timp, UE niciodată nu negociază cu toate acestea deodată, ci în mod individual.

În al treilea rând, țara candidată întotdeauna trebuie să prezinte prima poziția sa, în timp ce poziția UE urmează mai târziu. Așa cum relevă economistul maghiar Andras Inotai, din experiența țării sale, chiar și la capitolele cele mai importante, ca cele care privesc transferurile financiare, bugetul, agricultura, mediul ș. a., UE își prezintă cu întârziere punctele de vedere sau amână discuțiile de fond.

În al patrulea rând, după negocieri capitolele sunt doar temporar închise, ele urmând să fie oricând deschise pentru noi negocieri.

Trebuie subliniat că țările candidate au un câmp de manevră foarte limitat în perioada de negociere. O tratare superficială a problemelor și impunerea unei viteze prea mari negocierilor și aderării pot aduce mari prejudicii economiei naționale sau argumente că țara respectivă nu este încă pregătită pentru aderare.

5.2.3. Construcția și funcționarea instituțiilor

De cele mai multe ori instituțiile din România, inclusiv cele nou create nu sunt încă armonizate cu cele europene și chiar dacă formal sunt armonizate, ele nu funcționează fie din lipsă de personal calificat, fie din obiceiul nostru de a nu respecta regulile, sau de a le modifica pe parcurs. Cele mai flagrante neajunsuri sunt în domeniile dezvoltării regionale, protecției mediului, agriculturii și dezvoltării rurale și ele se manifestă cel mai mult la nivel local ținând seama că majoritatea sarcinilor și problemelor se transferă de la nivelul central la cel local.

Toate aceste neajunsuri sunt semnalate de Comisia Europeană atât în rapoartele anuale cât și în evaluările făcute în legătură cu elaborarea de către partea română a unor documente importante.

5.2.4. Efectele aderării și a adoptării acquis-ului comunitar în domeniul comercial.

Aderarea României la UE atrage după sine mai multe categorii de măsuri pe linie comercială cu efecte importante, care nu pledează în favoarea grăbirii aderării:

a) prima categorie de măsuri se referă la înlăturarea barierelor tarifare și netarifare. În comerțul cu produse industriale aderarea nu va produce nici un șoc întrucât taxele vamale au fost abolite la începutul acestui an iar ritmul desființării celorlalte bariere numite netarifare (standarde, certificate de conformitate etc.) se desfășoară normal. La produsele agroalimentare însă, la care protecția vamală continuă să se păstreze relativ ridicată și în perioada de preaderare, momentul aderării va produce un puternic șoc sectorului agricol românesc ținând seama, de exemplu, că în 1999 taxele vamale la importul de produse agricole din UE erau de 5 ori mai mari decât la produsele industriale.

b) A doua categorie de măsuri se referă la adoptarea tarifului comun extern al UE. Evident, România va trebui să-și alinieze sistemul și nivelul său de protecție vamală la cele ale UE. Din acțiunea de aliniere va avea loc însă o diminuare substanțială a protecției vamale a producției naționale românești în raporturile comerciale cu terțe țări întrucât și aici se păstrează o diferențiere netă în ce privește nivelul de protecție vamală din România față de UE în raport cu alte țări atât la produsele industriale cât și la cele agroalimentare. De exemplu, în anul 1999, media simplă a taxelor vamale de import din terțe țări a produselor industriale prin aplicarea Clauzei națiunii celei mai favorizate a reprezentat pentru România 16,2%, în timp ce pentru UE 4,5% cu tendința de scădere sub 3%. La produsele agroalimentare media simplă a taxelor vamale la importul din terțe țări a fost în România de 33% iar în UE de 17,3%.

c) A treia categorie de măsuri se referă la acordarea unui regim vamal preferențial unor țări sau grupuri de țări terțe în virtutea unor acorduri de asociere, de comerț liber, a unor aranjamente și sisteme vamale preferențiale convenite între UE și țările sau grupurile respective. Și cest fapt va afecta negativ protecția unei game largi de produse naționale.

d) A patra categorie de măsuri se referă la adoptarea politicilor comerciale ale Comunității pe plan multilateral, interregional, regional și bilateral, ceea ce va atrage după sine schimbări în politica comercială a țării și în statutul său și anume: alinierea României la aranjamentele UE față de Organizația Mondială a Comerțului, ieșirea României din grupul țărilor în curs de dezvoltare (din sistemul OMC și ONU), ceea ce va avea ca efect stingerea unor avantaje ce îi conferă acest statut, transformarea României dintr-o țară beneficiară într-una donatoare în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe, scăderea surselor de venituri bugetare. De exemplu, în virtutea acestui sistem, o gamă largă de produse românești exportate în terțe țări dezvoltate nu vor mai beneficia de reduceri sau de exceptări de taxe vamale de import, ca de exemplu, produsele metalurgice exportate astăzi în SUA.

5.2.5. Capacitatea financiară a României de a suporta costurile aplicării acquis-ului Comunitar.

Punerea în practică a acquis-ului Comunitar antrenează costuri foarte mari în domeniile mediului, agriculturii, transporturilor, politicilor regionale, dezvoltării economice și armonizării legislative. Potrivit estimărilor efectuate, numai în domeniul protecției mediului sumele necesare se ridică la 20-25 miliarde Euro. Evident, aceste costuri vor antrena însemnate cheltuieli de producție, cheltuieli bugetare care vor trebui eșalonate pe un număr apreciabil de ani. Potrivit experienței Ungariei, peste 50% din fondurile necesare sunt alimentate de la buget și numai circa 25% sunt suportate din fondurile UE. Se pune întrebarea dacă România va putea avea capacitatea de a susține asemenea cheltuieli într-un timp foarte scurt.

Acestea sunt doar câteva date și argumente luate ca exemple care pledează pentru a nu mai susține ideea de a formula cererea de aderare în anul 2004.

Un fapt mult mai rezonabil ar fi acela de a formula un program realist de preluare a acquis-ului comunitar, de a estima cât mai riguros costurile antrenate de realizarea acestui program, de a pune în funcțiune toate instituțiile care să fie capabile să aplice acquis-ul comunitar și, nu în ultimul rând, de a convinge UE să sporească fondurile acordate României pentru perioada de preaderare, garantând că tot ce se prevede în programele de lucru se va realiza.

Înțelegem neliniștea pe care a exprimat-o Asociația pentru dezvoltarea economică a României (ADER), precum și alte componente ale societății civile din România la forumul din 11 iunie a.c. în legătură cu neajunsurile existente în economia României datorită rămânerii ei în urmă și sărăciei, precum și în legătură cu greutățile cu care se confruntă firmele românești datorită fiscalității excesive, arieratelor, birocrației și corupției. Conform opiniei multor participanți la forum , accelerarea aderării României la UE ar fi calea cea mai sigură de înlăturare a neajunsurilor menționate întrucât economia României ar intra într-un sistem riguros și echilibrat de reguli competiționale ale Pieței unice europene, precum și într-un sistem consistent de sprijinire financiară a agriculturii, a dezvoltării regiunilor sărace, a întreprinderilor mici și mijlocii și a infrastructurii.

Așa cum arătam mai sus, potrivit reglementărilor și practicilor de până în prezent, UE exclude ab initio ideea de a primi în rândul ei o țară dacă ea nu este pregătită, dacă ea nu îndeplinește criteriile prestabilite, indiferent de nivelul ei de dezvoltare, iar neajunsurile interne ale acesteia nu pot fi transferate Uniunii. Totuși, reprezentanții UE trebuie să înțeleagă faptul că țările în tranziție mai puțin dezvoltate reprezintă cazuri speciale care nu trebuie tratate cu aceleași unități de măsură cu care sunt tratate țările dezvoltate.

Fără a face vreo concesie la aderare pe linia bunei lor pregătiri, UE ar trebui totuși să elaboreze și să aplice pentru țările mai puțin dezvoltate o strategie de preaderare specială. Ce puncte mai importante ar trebui să cuprindă această strategie?

În primul rând, ar trebui precizat că procesul de lărgire trebuie să rămână deschis pentru țările candidate în prezent, precum și pentru cele care probabil vor deveni candidate în viitorul previzibil. În felul acesta se evită orice tentativă de divizare, chiar și temporară, a continentului european care ar genera tensiuni și surse de destabilizare.

În al doilea rând, ar trebui ca strategia de aderare a fiecărei țări candidate să facă parte integrantă din strategia generală de lărgire a UE prin care să se precizeze orizontul de timp pentru pregătire înăuntrul căreia să se planifice și să se monitorizeze, la fiecare dintre cele 31 de capitole de negociere, următoarele elemente:

– transpunerea acquis-ului comunitar în reglementări juridice;

– transpunerea în practică a acquis-ului comunitar la nivel național și local cu precizarea etapelor de desfășurare a operațiunilor și estimarea cât mai riguroasă a cheltuielilor antrenate și a efectelor produse;

– identificarea surselor de finanțare interne și externe.

În al treilea rând, țările candidate mai puțin dezvoltate care avansează în procesul de negociere și de aderare ar trebui să aibă acces la resurse financiare suplimentare care să acopere într-o proporție mult mai mare decât până în prezent costurile aplicării acquis-ului comunitar. Fără un sprijin substanțial venit din partea UE oricâte eforturi ar face aceste țări ele nu vor putea ajunge la starea de convergență necesară întrucât decalajele sunt mult prea mari iar puterea lor economică este mult prea redusă în raport cu cerințele.

În al patrulea rând, ar trebui ca marile proiecte privind infrastructura, protecția mediului, dezvoltarea regională etc. din țările care fac parte din valul următor de aderare cu o situație geografică periferică să se bucure din partea UE de un interes cel puțin echivalent cu cel de care se bucură marile proiecte din țările din Centrul Europei.

Cred că asemenea mesaj adresat UE ar fi mai potrivit întrucât el ar corespunde mai bine intereselor României și ale Comunităților Europene decât mesajul de a accelera negocierile pentru a realiza aderarea în 2004 alături de grupul celor 10 țări indiferent de gradul de pregătire.

CAPITOLUL 6

CONCLUZII

Realizarea reformei și dezvoltarea României pe principiile economiei de piață impun, printre altele, o largă deschidere în economia mondiala.

Relațiile economice externe ale țării noastre se circumscriu prioritar în spațiul geopolitic european în care ne situăm.Cea mai mare parte a comerțului exterior se realizează cu țări din această parte a lumii, dar se dezvoltă, desigur, și relațiile economice cu celelalte state.Din mulțimea acordurilor economice încheiate de-a lungul anilor cu diferite țări, o importanță deosebită o au : Acordul Interimar de Asociere a României la Uniunea Europeana, Acordul de Comerț Liber cu țările Asociației Economice a Liberului Schimb (din Europa), Acordul cu S.U.A. , precum și obținerea de preferințe vamale generalizate din partea S.U.A. și a Federației Ruse.

Condițiile proprii României în lumea de azi o determină să facă din integrarea în structurile europene obiectivul fundamental al relațiilor sale externe, întrucat aceasta este singura cale pentru a-și asigura stabilitatea și integritatea națională.

Structurile europene sunt formate din mai multe instituții, care s-au constituit prin acorduri între statele europene interesate și în care acestea sunt reprezentate.Obiectul acestor instituții îl formează problemele economice, sociale, militare și politice considerate pe ansamblul statelor participante, dezvoltarea și rezolvarea problemelor fiecarui stat realizându-se în acest context. Scopul major al structurilor europene îl reprezintă dezvoltarea armonioasă, echilibrată, la un înalt nivel, a țărilor membre, precum și crearea celor mai adecvate mijloace pentru protejarea și apărarea securității naționale a fiecarei țări în parte și a tuturor împreună.

Integrarea înseamnă, în primul rând, aderarea la structurile europene, ceea ce se realizează prin acorduri bilaterale între România și instituțiile respective reprezentând statele membre. Acestei deschideri îi urmează integrarea efectivă – un proces complex, care are la bază principiile compatibilității și complementaritții și care constă în :

adaptarea economiei și a celorlalte domenii – social, militar și politic, la contextul realităților proprii țărilor integrate deja și împreuna cu care va evolua ulterior ;

dezvoltarea relatiilor a cooperarii cu institutiile europene si parte-neri din tarile membre.

Prin integrare, economiile tarilor participante devin compatibile intre ele si, totodata complementare, conditii absolut necesare pentru dezvolta-rea lor armonioasa.

In cadrul structurilor economice europene create, locul cel mai important il are Uniunea Europena.

Uniunea Europena a fost constituita in anul 1957 prin semnarea Tratatului de la Roma (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958), la data respectiva numindu-se Comunitatea Economica Europena (C.E.E., tran-sformata recent in Uniunea Europena).Membrii fondatori au fost : Franta, R.F a Germaniei, Belgia, Luxemburg, Italia si Olanda.In prezent, aceasta cuprinde 15 tari, cu perspectiva ca in orizontul anilor 2000 sa mai adere Bulgaria, Cehia, Polonia, Romania, Slovacia.

Inca de la infiintare, Uniunea Europena (fosta C.E.E.) a anuntat intentia de a crea o piata comuna (unica) si de apropiere progresiva a politicilor economice ale statelor membre, astfel incat sa se asigure dez-voltarea armonioasa a activitatii economice, expansiunea continua a acesteia, cresterea stabilitatii sale, sporirea standardului de viata, precum si relatii mai stranse intre tarile participante.Pentru finalizarea acestui scop s-au urmarit in mod prioritar realizarea uniunii vamale, liberalizarea circulatiei capitalurilor si a fortei de munca, formarea pietei comune agricole, constituirea uniunii economice si monetare.Cele mai multe obiective au fost, pana in prezent indeplinite.

In ceea ce o priveste, Romania si-a manifestat in mod expres optiu-nea pentru integrarea deplina in Uniunea Europena si hotararea de a-si indeplini toate angajamentele asumate prin Acordul de asociere, semnat in 1993 si devenit efectiv din 1995.Romania are in vedere, in prezent, realizarea adaptarilor necesare in planul mecanismelor economice, care sa-i permita trecerea de la statutul de asociat la cel de membru al Uniunii Europene.

Acordul de asociere reprezinta, in acelasi timp, un instrument efectiv de impulsionare a reformei economice din tara noastra.Prin indeplinirea prevederilor sale, economia Romaniei va ajunge la un nivel de dezvoltare care-i va permite sa concureze cu parteneri straini atat pe propria piata, cat si in exterior, fara a fi supusa unor discriminari

Parcurgerea perioadei de tranzitie, in concordanta cu angajamentele asumate prin Acordul de asociere, precum si eventuala accelerare a dinamicii acestui proces vor avea un rol hotarator in pregatirea corespun-zatoare a Romaniei pentru atingerea obiectivului final – aderarea la Uniunea Europena.

BIBLIOGRAFIE

1. Dick Leonard, “Ghidul Uniunii Europene”, Ed.Teora, București 2001, paginile 184-190 &196-199

2. Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept institutional comunitar”, Actami, Bucuresti 2000, pagina 9.

4. Jackie Gower&John Redmond, “Largirea Uniunii Europene. Perspective”, Ed.Club Europa, București 2001 paginile 123-135

5. Jean Louis Quermmone, Montchrestien, E.J.A. 1994, pagina 143.

6. Louis Cartou – Uniunea Europeana, “Tratatele de la Paris, Roma, Maastricht”, Dalloz – Paris, 1996, pagina 45.

7. Philippe Moreau Defarges, “Institutii europene”, Armand Colin Paris, 1995, pagina 5.

8. Silași Grigore, „Uniunea Europeană sau noua comedie divină”, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara 2004, paginile 222-226

9. Silași Grigore,“Integrarea monetară europeană – Intre Teorie și politică“, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara 2004, paginile 105-107

www.ccina.ro

www.euractiv.ro

www.gov.ro

www.ier.ro

www.mie.ro