Dinamica Sezoniera a Comunitatilor Bentonice din Paraul Apa Mare Aflat In Rezervatia Naturala Mlastinile Satchinez

CAP. 1. INTRODUCERE

În prezent macronevertebratele sunt cele mai folosite organisme în determinarea diferiților indici biotici care reflectă calitatea apelor. Structura comunităților de macronevertebrate reprezintă subiectul a numeroase cercetări privind râurile, aceste organisme fiind considerate cei mai buni indicatori ai calității apei curgătoare.

Aceste organisme sunt buni indicatori ai mediului datorită vieții larvare relativ lungi (minim un an) și pentru că nu se pot deplasa destul de repede pentru a evita o zonă poluată precum peștii. Acestea ajută la descifrarea gradului și tipului de poluare prin schimbările lor comportamentale și mai ales prin dispariția speciilor sensibile și înlocuirea lor de către cele rezistente (Petrovici, 2009).

Acest studiu a fost realizat pe durata celor patru sezoane ale unui an (2013 – 2014), având ca scop principal aducerea unor informații noi privind evidențierea dinamicii sezoniere și calitatea apei din Rezervația Naturală Mlaștinile Satchinez.

Mulțumiri:

Le mulțumesc familiei pentru înțelegerea și sprijinul acordat de-a lungul perioadei în care am lucrat la acest studiu, doamnei Lect. Dr. Milca Petrovici pentru coordonarea lucrării de licență și ajutorul acordat în laborator.

Doresc să-i mulțumesc studentului Dain Claudiu pentru ajutorul acordat în colectarea probelor pe teren și studenților Adumitroie Alexandru, Boroș Bianca, Glișici Xenia, Karcsi Gabriel, Kutasi Ramona, Lungu Diana, Rădac Alexandru, Rișteiu Luminița, Slejiuc Ionela, Ursu Darius, Zimța Andreea, Zogorean Roxana pentru suportul moral acordat în timpul recoltării probelor.

CAP. 2. ZONA DE STUDIU

Mlaștinile din zona Satchinez până în urmă cu două secole au fost singurele rămășițe ale mlaștinilor arhaice care acopereau partea de vest a României. Rezervația Naturală Mlaștinile Satchinez este cunoscută din secolul XIX ca un loc de refugiu și cuibărire a păsărilor acvatice.

Situl se află în arealul Mărășești – Râtu Lișului (Râtu Duțin), situate între localitățile Satchinez și Bărăteaz, unde se află o colonie mixtă de stârci și egrete și se caracterizează prin existența unor mlaștini permanente ce alternează cu suprafețe ocupate de stuf, bălți, fânețe și pâlcuri de sălcii (Kiss, 2002).

2.1. Așezarea geografică

Rezervația Naturală Mlaștinile Satchinez se află în județul Timiș, la circa 25 km nord – vest de Timișoara, în imediata apropiere a localității Satchinez (Figura 1).

Accesul în regiune fiind asigurat de existența drumurilor modernizate și a căii ferate Timișoara – Lovrin.

Din punct de vedere geomorfologic, ea se află la contactul a trei câmpii cu caractere morfologice diferite: Câmpia Vingăi, Câmpia Jimboliei (Torontalului) și Câmpia Timișului, fapt care înlătură într-o oarecare măsură monotonia specifică regiunilor de câmpie (Stănescu, 2005).

Pe o lungime de cca. 30 km, între localitățile Vinga (județul Arad) și Biled (județul Timiș), de o parte și de alta a pârâului Ier (Apa Mare) se întinde Valea Ierului. Lățimea albiei majore variază între 200-1200 m, fiind mărginită de versanți scurți, cu înclinații de 12-15 grade. În interiorul albiei majore șerpuiește firul văii (albia minoră), a cărei capacitate nu făcea față debitelor maxime ale apelor ce se acumulau în perioadele ploioase ale anului, provocând divagări, băltiri și chiar inundând întreaga suprafață a albiei majore (Kiss, 2002).

Actuala rezervație se află în arealul Mărăști – Râtu Lișului (Râtu Duțin), situate între localitățile Satchinez și Bărăteaz (Stănescu, 2005).

2.2. Caracterizarea climatică

Zona se află la interferența unor manifestări climatice majore. Cea continentală se manifestă mai pregnant în perioada rece a anului. La noi, ea favorizează apariția aerului polar continental, datorită anticiclonului Siberian, în alternanță cu ciclonii nord – atlantici, care aduc aer rece și umed din zonele polare maritime. Cea maritimă produce efectele cele mai importante, primăvara și toamna, având influența cea mai mare asupra climei. Aduce dinspre Oceanul Atlantic mase de aer cu grad ridicat de umiditate și ploi, prin anticiclonul Azorelor. Cea mediteraneană menține iernile blânde, efectele subtropicale și ploile calde în lunile de vară, prin ciclonii mediteraneeni (Kiss, 2002).

Pe fondul acestor influențe climatice, temperatura aerului, precipitațiile, evapotranspirația, presiunea și umiditatea atmosferică primesc caracterele lor predominante, devenind componentele unei clime temperate, cu un grad de continentalism moderat, cu influențe subtropicale, mai mult sau mai puțin accentuate (Kiss, 2002).

2.3. Rețeaua hidrografică

Rezervația este amplasată în bazinul hidrografic Timiș – Bega (Figura 2), pe albia majoră a pârâului Ier (Apa Mare), între km 3 + 800 și 21 + 400, în aval de satul Bărăteaz și în dreptul comunei Satchinez (Kiss, 2002).

În câmpie râurile și pârâurile se caracterizează prin cursuri sinuoase, meander, despletiri, divagări și sunt însoțite de întinse lunci inundabile, de suprafețe înmlăștinite sau sărăturate. Pârâurile ce alimentează Valea Ierului, corespund întru totul acestei descrieri. Ele aparțin bazinului hidrografic Bega Veche (Beghei), care reprezintă vechiul curs al râului Bega, în aval de Timișoara. În prezent, între traseul vechiului curs și cel actual nu mai există nici o legătură, datorită colmatării terenurilor intercalate cu sediment. Bega Veche are un bazin de colectare de cca. 1500 km pătrați. Principalul său afluent este pârâul Beregsău, care izvorește din Dealurile Lipovei. Afluenții din partea dreaptă a Beregsăului sunt pârâurile Niarad, Măgheruș și Ier (Apa Mare). În Apa Mare se revarsă un pârâu din partea stângă, Valea Adelenilor, numită de localnici Canal, și alte pâraie mici temporare, în aval de localitatea Vinga (Kiss, 2002).

2.4. Biodiversitatea

În ceea ce privește diversitatea biologică întâlnită în Rezervația Naturală Mlaștinile Satchinez se poate spune că este una foarte vastă, iar datorită numeroaselor specii întâlnite în această arie protejată, rezervația mai este și supranumită Mica Deltă din Banat.

Flora

Cercetările efectuate în intervalul 1997-2004, au dus la inventarierea a 161 de specii de plante superioare (cormofite), ce aparțin la 58 de familii botanice (Stănescu, 2005).

Cele mai bine reprezentate familii sunt: Poaceae (21 de specii, 11,35 %), Asteraceae (20 de specii, 10,8 %), Polygonaceae (10 specii, 5,4 %), Cyperaceae și Lamiaceae cu câte 9 specii fiecare (4,86 %). În biotopurile acvatice și palustre predomină speciile aparținătoare familiilor: Cyperaceae, Poaceae, Typhaceae, Lemnaceae, Haloragaceae și Hydrocharitaceae. Constatăm reducerea numărului speciilor de cormofite de la 280, număr menționat de Cocora-Tietz și Spinner în anul 1967. Rezervația prezintă așadar biodiversitate floristică actuală mai redusă decât cea de acum patru decenii (Stănescu, 2005).

Sub aspectul compoziției formelor biologice, se constată dominarea ca număr de specii a hemicriptofitelor – specii de plante a căror perenitate este asigurată de mugurii de la suprafața solului sau situați la mică adâncime în sol – (79 de specii, 42,7 %), însoțite de terofite – specii de plante anuale sau bienale, care trec peste iarnă în stadiul de sămânță – (41 de specii, 22,16 %), helohidatofite – plantele acvatice propriu-zise – (38 de specii, 20,5 %). În număr redus se întâlnesc: geofitele (plante cu rizomi, bulbi sau alte organe subterane), chamefitele (subarbuștii) și fanerofitclc (arbuștii și arborii) (Stănescu, 2005).

Analiza fitogeografică a florei arată participarea largă a elementului eurasiatic (96 de specii, 51,86 %). Dintre speciile eurasiatice cu efective populaționale mari sunt: sălciile (Salix alba, Salix cinerea), pălăria vacii (Calystegia sepium), gălbenelele (Lysimachia vulgaris), tătăneasa (Symphytum officinale), piciorul lupului (Lycopus europaeus), crăpușnicul (Cirsium palustre), izmă de apă (Mentha aquatica), iarba broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae), crinul de baltă (Butomus umbelatus), trestia de câmp (Calamagrostis epigeios), pipirigurile (Juncus articulatus), rogozurile (Carex riparia), etc. Alături de aceste specii, în număr crescut se întâlnesc elementele cosmopolite (27 de specii, 14,59 %), europene (22 de specii, 11,89 %) și circumpolare (21 de specii, 11,35 %). Slab reprezentate numeric sunt elementele mediteraneene, balcanice, pontice și adventive. Analiza floristică a rezervației relevă apartenența la regiunea floristică eurosiberiană, provincia central – europeană, circumscripția Banat (Stănescu, 2005).

Vegetația acvatică este edificată de: lintiță (Lemna gibba, Lemna trisulca), buzdugan (Sparganium erectum, Sparganium ramosum), papură (Typha latifiloia, Typha angustifolia), piciorul cocoșului-de-apă (Batrachium divaricatum, Ranunculus trichophylus), plutică (Nymphoides peltata), iarba broaștei (Hydrocharis morsus-ranae), broscăriță (Potamogeton crispus, Potamogeton pectinalus), pătlagină de apă (Alisma plantago-aquatica), etc. (Stănescu, 2005).

Vegetația palustră este formată din populații de sălcii (Salix alba, Salix cinerea), turiță de apă (Galium palustre), gălbinele (Lysimachia vulgaris), izmă de apă (Mentha aquatica), pipirig (Juncus efusus, Juncus articulatus), lăcrămiță (Catabrosa aquatica), rourică (Glyceria fluitans), mana apei (Glyceria maxima), rogozuri (Carex gracilis, Carex vulpina), pipiriguț (Eleocharis palustris) etc. (Stănescu, 2005).

Vegetația

Aspectul general al covorului vegetal din rezervație este acela al unui mozaic erbaceu punctat de pâlcuri de sălcii. Vegetația erbacee este compusă din comunități acvatice, palustre, dar și (mezo) xerofile (cu pretenții medii spre mici pentru apă) și chiar halofile (de sărături), precum și din variabile porțiuni de întrepătrundere a acestora (zone de ecoton).

După Stănescu (2005) în zona Satchinez există 11 asociații vegetale, acestea fiind enumerate și descrise în cele ce urmează.

Phragmitetum australis (AII. 1922) Pign. 1953 – asociația de stuf/ trestie

O mare parte a rezervației este ocupată de trestiișuri a căror populație este reprezentată de un număr mare de tulpini (stuful se înmulțește prin rizomi și constituie în mod natural clone) Prezența lor este în strânsă legătură cu factorul hidric, cea mai bună stare de vegetație a acestora fiind asociată zonelor mlăștinoase dar permanent aprovizionate cu apă. Aici ele au de fapt și înălțimea cea mai mare (aproximativ 3 m). Stratul de apă de aici nu depășește 50 cm, iar asemenea zonelor cu adâncime redusă a apei, tind să câștige tot mai mult teren. Deși dominanța populației de Phragmites este mai mult decât evidentă, totuși apar destul de constant și alte specii: tătăneasă (Symphytum officinale), la limita dintre apă și uscat, rogozul (Carex riparia), răchitan (Lythrum salicaria) iar sporadic și altele.

Schoenoplectetum lacustris Eggler 1933 – asociația de pipirig

Este edificată aproape în întregime de specia Schoenoplectus lacustris. Poate fi considerată ca fiind o asociație de tranziție între stufăriș și zonele cu luciu de apă, dar poate fi întâlnită în același timp și în zone cu vegetație tipic acvatică. Prezența cea mai consistentă este înregistrată pentru această populație acolo unde adâncimea apei depășește cu puțin 50-60 cm. Ca specii însoțitoare amintim rogozurile (Carex riparia, Carex hirta), menta de apă (Mentha aquatica).

Typhaetum angustifoliae (AII. 1922) Pign. 1953 – asociația de papură îngustă

Specia dominantă, Typha angustifolia, este întâlnită aproape în toate zonele rezervației, atât pe canale cât și în ochiurile de apă. Pe canale numărul de indivizi ce constituie populația de Typha este mai mare în comparație cu zonele ochiurilor de apă unde apare ca o bordură la limita dintre stufăriș și mal. Ea a putut fi observată și în biotopurile care au fost nu cu mult timp înainte inundate. Pe lângă specia edificatoare asociației, într-un număr redus, mai găsim: mana apei (Glyceria maxima), menta de apă (Mentha aquatica), pipirigul (Scirpus palustris) și destul de frecvent tătăneasa (Symphytum officinale).

Glycerietum maxime Hueck 1931 – asociația de mana apei

Atât în aval de rezervație dar și în perimetrul acesteia apare, fiind reprezentată printr-un număr mare de indivizi, ce constituie populația de Gliceria maxima. Ea formează un strat vegetal de aproximativ 1,8 – 2 metri în care se interpun specii higrofile: Agrostis stolonifera, Mentha aquatica, Lycopus europae și Stachis palustris. Adâncimea apei din zona unde vegetează populația Glyceria este cuprinsă între 30 și 50 de cm. În zonele unde apare în contact cu rogozișurile poate fi valorificată prin cosit, furajul obținut fiind de slabă calitate. Deși nu poate fi considerată ca o sursă importantă de hrană, ea e utilă prin adăpostul pe care îl oferă păsărilor care cuibăresc pe sol.

Lemnetum minoris (Oberd 1957) Miiller și Gros 1960 – asociația de lintiță

Asociația este întâlnită cu preponderență în zonele de canal (canal de devărsare al barajului de acumulare – respectiv canalul de drenaj din jurul rezervației). În asociație apar ca dominante fie Lemna trisulca (unde apa e curată), fie Lemna minor (indicator de eutrofizare). Prezența în număr mare a indivizilor de Lemna trisulca face ca alte specii de plante să lipsească cu desăvârșire din apă. Reprezentanții acestei asociații apar, într-un procent mai redus și în alte zone ale rezervației și anume la limita dintre stuf și mal. Dintre speciile care însoțesc această asociație amintim: mâna apei (Glyceria maxima), papura (Typha angustifolia) și stuful (Phragmites australis). Asociația este o sursă de hrană pentru unele specii de păsări dar, în ultimii ani ea ocupă o suprafață din ce în ce mai redusă ca urmare a lucrărilor de drenare.

Ceratophyllo – Hydrocharitetum Pop 1962 – asociația de floare broștească

Această asociație de tip natanto – submers este specifică canalelor unde adâncimea apei este de 40 – 50 cm. Specia dominantă este cosorul (Ceratophyllum demersum) și alături de ea, având o prezență semnificativă, vegetează iarba (sau floarea) broaștei (Hydrochans morsus-ranae) iar pe suprafața apei, lintița (Lemna minor). Mai pot apărea sporadic mâna apei (Glyceria maxima), o altă specie de lintiță (Lemna trisulca), papura îngustă (Typha angustifolia) etc.. Prezența acestei asociații indică un grad de eutrofizare ridicat în apă. Ca și asociația anterioară, prezintă tendințe de restrângere ca urmare a lucrărilor de desecare.

Caricetum acutiformis – riparie (Soo 1927) 1930 – rogozișurile

Asociația se dezvoltă pe terenuri mlăștinoase. Asociația a fost identificată într-o porțiune înconjurată de trestiișuri și tufe de salcie. Dominanța speciei de Carex riparia este foarte evidentă. Apar sporadic și alte specii ca: tătăneasa (Symphytum officinale), răchitanul (Lythrum salicaria), pălămidă (Cirsium palustre), stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). Deși nu oferă vană de calitate păsărilor, asociația este importantă ca loc de cuibărit.

Iretum pseudacori Eggler 1933 – asociația de stânjenei de baltă

Asociația a fost întâlnită în interiorul rezervației pe o suprafață de 25 m pătrați unde specia Iris pseudacorus este dominantă. În restul rezervației respectiv pe canalele de drenaj ea apare în mod sporadic. Ca specii însoțitoare apar: piciorul cocoșului (Ranunculus sardous), bălbisa (Stachys ralustris), turița de apă (Galium palustre), rogozul (Carex gracilis), sălcuța (Polygonum amphibium) etc.

Sambucetum ebuli (Kaiser 1926) Felf. 1942 – buruienișurile de boz

Prezența asociației este semnalată în imediata apropiere a zonei cu sălcii din perimetrul rezervației. Fitocenozele asociației sunt exclusiv dominate de boz (Sambucus ebulus), alte specii de tip higrofil fiind eliminate. Totuși la periferia asociației se întâlnesc specii ca: urzica (Urtica dioica), turița (Galium aparine), tătăneasa (Symphytum officinale). În prezent asociația indică tendința de ruderalizare.

Prunus spinosa Hueck 1931- tufișurile de porumbar

Tufișurile de porumbar au fost identificate la marginea rezervației într-o stațiune bine drenată, cu expoziție sudică, la contactul cu terenurile agricole. Tufișurile au înălțime redusă fiind probabil anterior defrișate, dar gradul de închegare a stratului arbustiv este foarte mare. Numărul speciilor de plante lemnoase este redus la specia dominantă, alături de care a fost identificat verigariul (Rhamnus catharctica), foarte puțin frecvent. În covorul erbaceu se remarcă murul de miriște (Rubus caesisus) și urzica (Urtica dioica), iar în perioada de primăvară și turița (Galium aparine). Această asociație oferă loc de cuibărit pentru unele specii de păsări din rezervație și zonele limitrofe.

Rubo – Salicetum cinereae Sonasak 1963 – zăvoaiele și tufișurile

Este o asociație de tip lemnos întâlnită foarte frecvent în perimetrul rezervației. Specia edificatoare este Salix cinerea care formează un etaj de 3 – 4 metri înălțime deasupra căruia pot să apară exemplare izolate de Salix alba sau plop alb (Populus alba). Covorul erbaceu este reprezentat de specii higrofile ca: tătăneasa (Symphytum officinale), rogozul (Carex riparia) și stuful (Phragmites australis), acesta din urmă ocupând 5 – 15 % din suprafața fitocenozei. Asociația se întâlnește atât la marginea rezervației cât și în interiorul ei, pe suprafețe extinse. Este foarte importantă pentru satisfacerea obiectivului de rezervație ornitologică întrucât oferă locuri de adăpost și cuibărit pentru cea mai mare parte a speciilor de păsări de aici.

Este de asemenea important să menționăm că în cadrul zonei de studiu există conform formularului standard al sitului ROSCI0115 Mlaștina Satchinez, un habitat rar cu caracter prioritar în desemnarea siturilor Natura 2000, și anume habitatul 1530* ce cuprinde Pajiști mlăștinoase sărăturate panonice și ponto-sarmatice (M. Of. 615/2007).

Fauna

Diversitatea specifică a faunei este mare în zona de studiu, aici găsindu-se 9 specii de moluște, 10 specii de crustacee, 90 de specii de arahnide, 33 de specii de libelule, 611 specii de lepidoptere, 168 specii de coleoptere, 9 specii de pești, 8 specii de amfibieni, 4 specii de reptile, 150 de specii de păsări și 18 specii de mamifere (Stănescu, 2005).

Dintre speciile mai importante menționate în formularul standard al sitului ROSCI0115 Mlaștina Satchinez și în Directiva Habitate 92/43/EEC, enumerăm: dintre mamifere Lutra lutra (vidra) și Spermophilus citellus (popândău); dintre amfibieni Bombina bombina (buhaiul de baltă cu burtă roșie) și Triturus dobrogicus (triton dobrogean) iar reptilele protejate fiind reprezentate prin Emys orbicularis (țestoasa de apă). Dintre peștii menționați în Directiva Habitate 92/43/EEC anexa 2, în zona Satchinez se regăsesc Cobitis taenia (zvârluga) și Misgurnus fossilis (vârlan, țipar). Nevertebratele protejate fiind reprezentate de Lycaena dispar (fluturele roșu de mlaștină), Arytruta musculus (fluture), Carabus hungaricus (carab), Gortyna borelii lunata (molie) (Formularul standard al sitului, publicat în M.O. 615/2007).

Zona de studiu fiind în primă fază declarată rezervație ornitologică, avifauna din zona mlaștinilor Satchinez a fost studiată intens de biologii din vestul României. Astfel au fost identificate așa cum am mai menționat, 150 de specii de păsări. Treizeci și două dintre acestea fiind situate în anexa I a Directivei Păsări 49/409/ EEC, și anume: Acrocephalus melanopogon (privighetoare de baltă), Ardea purpurea (stârc purpuriu), Ardeola ralloides (stârcul galben), Alcedo atthis (pescăruș albastru), Aythya nyroca (rața roție), Botaurus stellaris (buhaiul de baltă), Ciconia ciconia (barza albă), Ciconia nigra (barza neagră), Chlidonias niger (chirighiță neagră), Chlidonias hybridus (chirighiță cu obraji albi), Circus cyaneus (erete de câmp), Circus pygargus (erete sur), Circus aeruginosus (eretele de stuf), Coracias garrulus (dumbrăveanca), Crex crex (cristel de câmp), Dendrocopos syriacus (ciocănitoarea pestriță de grădină), Egretta garzetta (egreta mică), Casmerodius albus (egreta mare), Falco peregrinus (șoim călător), Falco vespertinus (vânturel de seară), Gyps fulvus (vulture pleșuv sur), Himantopus himantopus (piciorongul), Ixobrychus minutus (stârcul pitic), Lanius collurio (sfrâncioc roșiatic), Lanius minor (sfrâncioc cu frunte neagră), Nycticorax nycticorax (stârcul de noapte), Phalacrocorax pygmaeus (cormoran mic), Philomachus pugnax (bătăușul), Platalea leucorodia (lopătarul), Plegadis falcinellus (țigănușul), Recurvirostra avosetta (cioc întors) și Tringa glareola (fluierar de mlaștină) (M. Of. 615/2007).

CAP. 3. NEVERTEBRATE BENTONICE ȘI IMPORANȚA LOR ÎN ECOSISTEMELE ACVATICE

3.1. Diversitatea comunitătilor bentonice

Încrengătura Nematoda

Nematodele sunt nematelminte cilindrice, lungi, adesea subțiri, filamentoase, de dimensiuni foarte variate, unele microscopice, altele ajungând până la 1 -2 m lungime (Radu și Radu, 1972).

Nematodele sunt viermi lungi ce au ambele capete ascuțite. Sunt paraziți interni, feriți de lumină, nu sunt pigmentați și au o culoare albă – lăptoasă. Sexele sunt separate, cu dimorfism sexual, femela fiind mai mare decât masculul. O altă deosebire constă în forma extremității posterioare a corpului, care la femelă este dreaptă, ca și extremitatea anterioară, pe când la mascul este îndoită ca un cârlig (Radu și Radu, 1972).

La extremitatea anterioară a corpului, în poziție terminală, se găsește gura, iar la extremitatea posterioară, subterminal, pe fața ventrală, se găsește orificiul anal. La mascul, orificiul anal este de fapt și orificiu cloacal, din cauză că în partea terminală a intestinului se deschide canalul deferent, prin el se văd, uneori proeminând în afară cei doi țepi peniali cuticulari care se găsesc situați în cloacă. Mica porțiune conică a coprului, care se găsește în urma orificiului anal, se numește coadă (Radu și Radu, 1972).

Pe fața ventrală a corpului, aproape de extremitatea anterioară, se găsește orificiul excretor, iar la femelă, tot pe fața ventrală, însă mai departe de extrmitatea anterioară, cam la o treime din lungimea corpului, se găsește orificiul genital femel (Radu și Radu, 1972).

Orificiul bucal este înconjurat de trei buze proeminente, o buză dorsală și două buze ventrale (Radu și Radu, 1972).

Încrengătura Mollusca

Clasa Gastropoda

Spre deosebire de celelalte Gasteropode, Prosobranhiatele au multe caractere care explică legătura lor filogenetică cu unele genuri de moluște inferioare (Chiton și Neomenia) sau chiar cu viermii (Grossu, 1956).

Acest Gasteropod ipotetic prezintă un picior mai larg cu niște prelungiri tentaculiforme pe margini, de jur împrejur. În partea anterioară, are o pereche de tentacule mai dezvoltate, lângă care se găsesc ochii pedunculați sau dispuși la baza tentaculelor. Mantaua care îmbracă partea superioară a corpului are în porțiunea posterioară o întrerupere unde se găsește și deschiderea anală. În dreapta și în stânga, simetric, se găsesc cele 2 branhii. Comisura viscerală a sistemului nervos se găsește circular, în apropiere de marginea mantalei (Grossu, 1956).

Prosobranhiatele inferioare au o înfățișare mult asemănătoare acestui tip ipotetic. Corpul animalului a suferit o torsiunea de 180°, comisura nervoasă viscerală a căpătat o încrucișare ca un 8, iar branhiile sunt orientate înainte. Piciorul a devenit mai îngust, iar cavitatea abdominală a suferit de asemenea o torsiunea în spiral. Odată cu branhiile, și deschiderea anală este îndreptată anterior. În partea aceasta mantaua are un șanț adânc, în dreptul cavității paleale (Grossu, 1956).

În ceea ce privește cochilia, Prosobranhiatele sunt foarte dferite ca formă. Fie că prezintă înfățișarea unei farfurii mai mult sau mai puțin conice, fie că este tubulară. Această cochilie tubulară poate fi cilindrică, dreaptă sau puțin curbată, anfractele rămânând complet independente. Anfractele care formează spira se măresc regulat, ultimul anfract acoperindu-le pe celelalte și fiind foarte vizibil. Ultimul anfract prezentând foarte multe ornamentații, prelungiri, țepi. Presobranhiatele au o cochilie dură, rezistentă. Apertura are dimensiuni variate, iar peristomul în general este neîntrerupt și bine întărit cu bordură, dinți sau lamele. Suprafața cochiliei este netedă, lucioasă. Prezintă o colorație vie și intensă, prezentând dungi sau pete roșii, galbene, brune. Apertura este acoperită cu un opercul. Acest opercul, așezat pe partea dorsală a piciorului, este de natură cornoasă sau calcaroasă, rezistent format din mai multe ture de spiră (Grossu, 1956).

Capul Prosobranhiatelor primitive este foarte puțin diferențiat de cel al Loricatelor, cu un bot scurt și retezat la capăt, în mijlocul căruia se găsește deschiderea bucală. La cele mai superioare însă, se formează o adevărată trompă prelungită, contractilă, cu o musculature specială, care îi permite diferite mișcări (Grossu, 1956).

Piciorul este folosit pentru târâre sau fixare. La formele primitive acest picior este simplu, oval, în timp ce la cele superioare este de obicei mai lărgit în partea anterioară și mai îngustat în partea sa posterioară. Aceste două părți, separate de un șanț, au căpătat denumiri separate: propodium cel din partea anterioară, prevăzut cu o serie de prelungiri tentaculiforme și metapodium cel din partea posterioară pe care se găsește de obicei operculul (Grossu, 1956).

Clasa Bivalvia

Bivalvele pot fi considerate ca find niște gasteropode izopleure. Valvele, branhiile și piciorul, deși acestea fiecare dintre ele foarte redusă, sunt totuși prezente și dau caracteristica acestei clase. În partea dinspre apex (în partea superioară) a corpului se disting două regiuni: partea solidă, compactă, dorsală și partea abdominală, subțire, lamelară, goală. Partea masivă dorsală, de cele mai multe ori cuprinde aparatul digestive cu anexele sale, inima, aparatul excretor și aparatul de reproducere. Din acest corp masiv pornește, în regiunea ventral piciorul, care de la marginile sale laterale, pornesc curbat în formă de sac două răsfrângeri ce formează în interior o cavitate în formă de clopot numită camera paleală (sau mai denumită și scaphium). Ca limită între cele două zone se consideră linia ce unește cele două extremități, trecând prin partea ventral a mușchilor adductori. Partea superioară este corpul masiv (corpul propriu-zis), iar partea inferioară este scaphium, în interiorul căruia se găsesc piciorul, branhiile și palpii labiali sau bucali (Grossu, 1962).

Piciorul este reprezentat din masa viscerală care este acoperită de manta . Acesta prezintă modificări și caractere diferite în funcție de modul de viață al animalului. Cu ajutorul acestui organ ele pot săpa în mâl sau în nisip, pentru îngroparea scoicii sau să efectueze deplasări pe suprafața fundului. În general piciorul bivalvelor variază foarte mult ca formă și dimensiune, în funcție de felul de viață al animalului și de prezența sau absența bissusului. Glanda care produce byssus este caracteristică piciorului bivalvelor această glandă secretă un produs lichid care în contact cu apa se solidifică, dând naștere la așa zisul „byssus”. Acesta este o substanță polimorfă, cu aspect cornos ce se prezintă fie sub formă de filament fine, mătăsoase și lungi, fie sub formă de perișori mai groși, fie sub forma unui ax calcaros, care fixează scoica de substrat (Grossu, 1962).

Dezvoltarea sifoanelor este strâns legată de felul de viață al animalului. Sifoanele au de obicei, deschiderea lor franjurată sau prevăzută cu numeroase rânduri de papile, tentacule, tuberculi, care servesc la filtrarea apei care pătrunde în interiorul camerei paleale (Grossu, 1962).

Cochilia Bivalvelor spre deosebire de cele ale gasteropodelor, este formată din două piese simetrice, care au căpătat denumirea de valve, unite între ele printr-o regiune de articulație numită „platou cardinal” și printr-un ligament. Spre deosebire de brachiopode, bivalvele au o valvă dreaptă și una stângă, așezate simetric de o parte și de alta a animalului, în timp ce la brachiopode se găsește o valvă ventral și o alta dorsală. Orientarea cochiliei însă joacă un rol foarte important în sistematică. Cochilia prezintă o diversitate mare în ceea ce privește dimensiunile, forma sau ornamentațiile (Grossu, 1962).

Încrengătura Annelidae

Clasa Oligochaeta

De aici fac parte râmele, bine cunoscute de toată lumea, între care și Lumbricus terrestris, una dintre cele mai răspândite râme. Sunt organisme aproape cilindrice, puțin turtit dorso – ventral, mai ales în partea posterioară. Lungimea întregului corp variază după vârstă, ajungând până la 30 cm. Numărul segmentelor, care sunt bune delimitate pe dinafară prin șanțuri circulare, poate ajunge până la 180 (Radu și Radu, 1972).

Segmentația corpului este homonomă, caracter general pentru toate oligochetele, datorită în special faptului că, indiferent de mediul în care se găsesc (acvatic, tericol sau arboricol), ee se mișcă activ, prin ondulațiile corpului (Radu și Radu, 1972).

În treimea sa anterioară, viermele adult are o îngroșare numită clitellum, care cuprinde părțile dorsală și laterale a șase segmente (32 – 37). Această îngroșare se remarcă atât prin culoare cât și prin dimensiunile ei. Ambele extremități ale corpului sunt ascuțite, de aceea este greu să se distingă, la prima vedere, partea cefalică de cea dorsală, capul fiind slab dezvoltat (Radu și Radu, 1972).

Prostomiul sau lobul cefalic este foarte redus, lipsit de ochi și de orice fel de prelungiri tentaculare sau palpiforme. Peristomiul, de asemenea, nu are nici un fel de prelungiri. În partea sa anterioară se deschide orificiul bucal, care este mărginit deasupra de prostomiu (Radu și Radu, 1972).

Toate segmentele corpului sunt lipsite de parapode, dar au câte opt peri dispuși în patru perechi: două perechi latero – dorsale și două perechi perechi latero – ventrale. Acești peri sunt simpli, mici, scurți, fiecare îndreptat de obicei cu vârful înapoi. Ei servesc foarte bine ca puncte de sprijin în înaintarea prin galeriile din pământ (Radu și Radu, 1972).

La speciile acvatice, care înoată în apă, din contră, perii sunt adesea foarte lungi ca de exemplu, la Stylaria. Uneori perii sunt mai numeroși și cu dispoziții variate (Radu și Radu, 1972).

Pe părțile latero – ventrale ale segmentelor, în afară de primele 3 – 4 segmente și ultimul segment, se găseștte câte un por excretor, situat puțin mai lateral și mai înainte de părul extern al perechilor de peri latero – ventrali (Radu și Radu, 1972).

Pe fața ventrală, între segmentele IX și XV, există două perechi de orificii ale receptaculelor seminale, apoi orificiile genitale femele și cele mascule. Pe linia medio – dorsală a fiecărui segment începând de la segmentul al II – lea în urmă, se găsește câte un mic por dorsal, prin care cavitatea generală a segmentelor comunică cu exteriorul. Când pielea animalului este excitată de diferiți agenți ca uscăciunea, substanțe chimice, se produce o contracție puternică și, prin porii dorsali se elimină o cantitate de lichid celomic, care udă și spală tegumentul. Lichidul celomic are și o acțiune bactericidă. Este o adaptare protectoare (Radu și Radu, 1972).

Clasa Hirudinea

Hirudineele au multe din caracterele oligochetelor de care sunt strâns legate filogenetic, însă au și pronunțate caractere proprii, ca urmare a modului lor de viață răpitor, sau mai mult parazit.Astfel au corpul puternic turtit dorso – ventral, sunt prevăzute cu o ventuză de fizare la extremitatea posterioară, în cele mai dese cazuri și cu o ventuză sugătoare la extremitatea anterioară, au corpul parenchimos, datorită unei musculaturi foarte puternice și bogată, necesitată de mișcările foarte vioaie pe care le fac aceste animale (Radu și Radu, 1972).

Cea mai comună lipitoare este Hirudo medicinalis. Lipitoarea în stare de repaus are lungimea de 6 – 10 și chiar 15 cm, însă ea se poate întinde sau contracta foarte mult. Este puternic turtită dorso – ventral, cu fața ventrală plată, iar cea dorsală convexă. Extremitatea anterioară, mai îngustă, se termină cu ventuza bucală sau anterioară, care este îndreptată spre fața ventrală și în mijlocul căreia se găsește gura. La extremitatea posterioară, mai lată, se găsește a doua ventuză, mai mare, sub formă de disc, îndreptat de asemenea spre fața ventrală. Pe fața ei dorsală se găsește orificiul anal (Radu și Radu, 1972).

Lipitoarea are culoare brună – verzuie – închisă pe fața dorsală, întoarsă spre lumină. Mai clară și brună – gălbuie pe fața ventrală, întoarsă spre fundul întunecos al apei. Pe fața dorsală prezintă desene foarte fine, care pot fi rezumate la șase șiruri de pete galben – roșcate, ca niște lanțuri (Radu și Radu, 1972).

Metameria corpului este parțial mascată de foarte multe inele, de care este brăzdat tegumentul, caracter general pentru toate lipitorile. La Hirudo medicinalis sunt 101 inele. Numărul total al segmentelor este de 34 la toate lipitorile, exceptând pe Acanthobdella, care are numai 30 (Radu și Radu, 1972).

Pe fața dorsală se găsesc cinci perechi de ochi, situați pe primele cinci segmente care urmează prostomiului. Cu o lupă se poate distinge, de asemenea, câte un șir circular de papile senzitive, situate pe inelul mijlociu al fiecărui segment (Radu și Radu, 1972).

Pe fața ventrală mai sunt de semnalat orificiul genital mascul, situat pe segmentul X, între inelele 30 și 31, orificiul femel, situat pe segmentul XI, între inelele 35 – 36 și 17 perechi de orificii excretoare, nefridiene, situate pe segmentele VII – XXIII (Radu și Radu, 1972).

Hirudineele sunt lipsite de parapode ca și oligochetele. Ele sunt lipsite însă și de peri, caracter diferențial important între oligohete și hirudinee (Radu și Radu, 1972).

Încrengătura Arthropoda

Subîncrengătura Chelicerata

Una dintre particularitățile esențiale ale cheliceratelor este prezența chelicerelor prima pereche de apendice, situată înaintea gurii. Sunt apendice constituite dintr-un număr redus de articole, ultimele două distale formând în general clește de apucat prada. Asemenea clește poartă denumirea științifică de chelă, de unde și numele de Chelicerata. Alte apendice anterioare chelicerelor nu există, deci la chelicerate lipsesc antenele primitive (Radu și Radu, 1967).

A doua pereche de apendice la chelicerate, numită pedipalpi sau palpi maxilari, situată pstoral, servește în general ca antene, deseori însă ultimele două articole formează puternice clește de apucat, cum sunt de exemplu la scorpioni (Radu și Radu, 1967).

Corpul cheliceratelor are o puternică tagmă anterioară, numită prosoma, care cuprinde capul și segmentele toracice contopite la un loc, deci este un cefalotorace. Restul corpului, denuit opistosoma, este constituit dintr-un număr variabil de segmente, uneori libere, alteori contopite, rareori purtătoare de apendice (Radu și Radu, 1967).

Uneori opistosoma este diferențiată în două regiuni una anterioară numită mezosoma, de unii autori abdomen, alta posterioară, numită metasoma sau postabdomen. Prosoma are 6 prechi de apendice (Radu și Radu, 1967).

Orificiul genital este situat întotdeauna pe segmentul 8, luând la număr și segmentele somatice contopite în tagma prosomei (Radu și Radu, 1967).

Clasa Arachnida

Ordinul Acarina (Hydrachnidia)

Acarienii sunt animale cu corpul împărțit în segmente puține, având abdomenul strâns unit cu cefalotoracele, rareori abdomenul prezintă o segmentație. Partea anterioară a corpului este separată și mobilă față de restul corpului. Astfel corpul acarienilor cuprinde 3 regiuni: Gnathosoma sau capitulum, care poartă primele două perechi de apendice, grupate în jurul orificiului bucal și anume: mandibulele sau cheliceratele și palpii maxilari; Podosoma, fomată din propodosoma, care poartă primele două perechi de picioare și metapodosoma care poartă ultimele două perechi de picioare; Opistosoma, cuprinde abdomenul apod (Feider, 1955).

Cefalotoracele are o dezvoltare mai mare pe partea ventrală decât pe partea dorsală a corpului. Suprafața corpului prezintă câteodată îngroșări ale tegumentului în formă de scuturi. În afară de acestea se mai pot găsi peri rari sau deși, de aceeași dimensiune sau de dimensiuni diferite. Perii pot fi netezi, spiniformi, penați sau de formă complicată (papile) (Feider, 1955).

Picioarele sunt în număr de 4 perechi. La adult picioarele sunt formate din 7 articole: coxa, liberă sau fixată pe suprafașa ventrală, trohanterul, femurul, care poate fi împărțit în bazifemur și telofemur, genualul, tibia și tarsul. Extremitatea tarsului poartă de obicei două gheare. Între cele două gheare se dezvoltă o piesă mediană, numită empodiu, care are forma de gheară sau forma diferită. Alteori, între cele două gheare se află o formație pereche cu aspect de pieptene dublu, numită pulvili (Feider, 1955).

La partea anterioară a corpului se găsește gura. Orificiul anal este situat pe partea inferioară a abdomenului. Orificiul genital este așezat la nivelul perechii a 4 – a de coxe, sau între acestea și orificiul anal (Feider, 1955).

Încrengătura Arthropoda

Subîncrengătura Crustacea

Clasa Ostracoda

Sunt specii de dimensiuni mici, în medie de 1 mm lungime, învelite într-o carapace bivalvă, care îmbracă tot corpul ca și la concostracee și care este închisă de un mușchi adductor. Carapacea este adesea puternic calficiată, uneori cu suprafața netedă, alteori prevăzută cu peri sau cu diferite sculturi (Radu și Radu, 1967).

O particularitate a acestui grup o constituie dimensiunile relativ mari ale capului, care este cam tot atât de mare cât și restul corpului. Aceasta, din cauză că animalul folosește, pentru necesitățile sale în relațiile cu mediul extern, aproape exclusiv apendicele cefalice. Apendiele toracice, nefolosite, regresează în unele cazuri complet, în alte cazuri mai rămân două perechi, astfel că numărul total al apendicelor la ostracode este de cel mult șapte, cuprinzând aici și antenele (Radu și Radu, 1967).

La mișcare prin înot servește mai mult antena a 2 – a. Mandibulele, maxilele și picioarele, acestea din urmă când există, pot servi și la mers. Piciorul al doilea servește ca organ de curățat corpul și fața internă a carapacei.Abdomenul se termină cu o furcă uneori regresată (Radu și Radu, 1967).

Organele de simț sunt în parte reduse, în special ochii compuși, care nu mai există decât la cipridide, forme marine. Persistă de regulă ochiul nauplian. În schimb, perii senzitivi, în special tactili și olfactivi, sunt bine reprezentați. Un nou organ special de simț este organul frontal, o prelungire baciliformă a ochiului nauplian, uneori foarte dezvoltată și formată din mai multe articole (Radu și Radu, 1967).

Glandele genitale sunt perechi. Reproducerea se face prin împerechere, adesea există partenogeneză. Segmentația totală, larva este nauplius (Radu și Radu, 1967).

Clasa Brachiopoda

Ordinul Cladocera

Cladocerii cuprind specii de talie variabilă, de la 0,2 la 4,0 mm. Masculul, comparativ cu femela, e mult mai mic. Corpul, neclar segmentat este alcătuit din cap și trunchi. Nu se poate preciza numărul metamerelor, însă se admite că în total, corpul cladocerilor este alcătuit din 10 – 15 metamere. La formele filtratoare, de obicei capul nu este distinct separat de trunchi. Forma generală este diferită. De cele mai multe ori corpul se înscrie într-un oval și este comprimat lateral. Culoare animalelor variază în funcție de mediul de trai și de pigmentul sanguin (Negrea, 1983).

Majoritatea cladocerilor au trunchiul protejat de o carapace cu aspect bivalv. Valvele pot prezenta carene, gurguie, reticulații, striații, spinuli, peri marginali și pot fi colorate, translucide sau chiar transparente ca sticla (Negrea, 1983).

Capul este mai mult sau mai puțin aplecat ventral, adesea prevăzut cu un rostru proeminent îndreptat în jos sau spre înapoi. Capsula cefalică îl protejează lăsându-i partea rostrală liberă. Se observă la cap ochiul și ocelul vizibili prin transparență, porii cefalici, placa nucală și organul nucal situate dorsal pe linia mediană a scutului cefalic, prima și a doua pereche de antene și piesele bucale (Negrea, 1983).

Organul nucal sau mai numit și glanda cefei, organ adeziv sau organ dorsal, este o formație situată aproape de linia de inserție cu valvele carapacei. Această glandă secretă o substanță vâscoasă care servește la aderarea animalului pe substratele submerse (Negrea, 1983).

Prima pereche de antene sau antenule sunt de obicei mai mici, uniramate și uniarticulate, prinse în zona rostrală a capului. La femele sunt fixe sau mobile ce prezintă papile sensitive hialine. La mascul antenulele sunt de regulă mai lungi. Uneori antenulele având un aspect de trompă. A doua pereche de antene sau antenele înotătoare sunt de regulă mult mai dezvoltate ca antenulele, inserate pe laturile corpului lângă marginea posterioară a scutului cefalic. Sunt biramate, alcătuite dintr-un segment bazal puternic și două ramuri: un exopodit dorsal din 4 sau 3 articole și un endopodit ventral din 3 articole (Negrea, 1983).

Partea anterioară a trunchiului este prevăzută cu 4 – 6 perechi de apendici denumite de obicei picioare toracice. Există două tipuri de picioare: foliacee sunt lățite, lobate, înzestrate cu numeroși peri alcătuind piepteni și cilindrice dotate cu articulații veritabile și peri rigizi pentru a apuca lesne prada (Negrea, 1983).

Partea posterioară a trunchiului nu constituie un adevărat abdomen, ci un mare postabdomen, turtit lateral și mobil în plan dorso – ventral. Forma, înarmarea și anexele sale (prelungirile abdominale) prezintă o mare importanță în determinare (Negrea, 1983).

Clasa Maxillopoda

Ordinul Copepoda

Copepodele au corpul împărțit într-un număr de segmente circulare, metamere sau somite. Cercetările embriologice și morfologice au stabilit că numărul lor trebuie să fie 16, însă aparent acest număr este mai mic din cauza contopirii metamerelor (Damian – Georgescu, 1970).

Corpul este net segmentat, însă format din segmente puține: 5 cefalice, 6 toracice și 5 abdominale. În general, primul segment toracic, adesea și al doilea și chiar mai multe, sunt contopite cu capul, constituind astfel, pentru prima dată în evoluția crustaceelor, o tagmă nouă, cefalotoracele (Radu și Radu, 1967).

Contopiri de segmente se petrec și în regiunea abdominală, în special la femelă segmentele anterioare. Abdomenul se termină cu o furcă. De obicei segementele abdominale sunt mult mai înguste decât cele toracice, astfel că forma generală a corpului este aceea de măciucă. Nu există carapace (Radu și Radu, 1967).

Se deplasează lent, prin mișcării vibratorii, sau sărind cu ajutorul apendicelor toracice, sau prin mișcări de îndoire a corpului, aceste mișcări fiind îmbinate. Apendicele corpului prezintă și ele modificări importante în legătură cu deplasarea. Dintre antene, antenulele sunt cele mai dezvoltate, ele jucând un rol important în locomoție, în coordonare cu mișcările picioarelor. Acestea sunt biramate, scurte, turtite în plan transversal și cu o bogată garnitură de peri (Radu și Radu, 1967).

Copepodele se pot mișca în apă și printr-o alunecare înceată și lină, datorită mișcărilor vibratorii ale anetenlor, mandibulelor și maxilelor 1, mișcări de mare frecvență, 50 pe secundă, care nu se pot înregistra decât cu aparate speciale. Când se târâie pe fundul apei, corpul ia aspect vermiform (Radu și Radu, 1967).

În privința organelor de simț avem de remarcat absență ochilor compuși. Nu există decât ochii de nauplius, cunoscuți și sub numele de ochi de ciclop (Radu și Radu, 1967).

Subîncrengătura Malacostraca

Clasa Amphipoda

Amfipodele variază în limite foarte mari în funcție de specie. Corpul celor mai multe amfipode este curbat, cu convexitatea spre partea dorsală, datorită plăcilor coxale și epidermale, care iau uneori o mare dezvoltare, el apare turtit lateral la Gamaridae. Deseori pe suprafața corpului se găsesc creste, zimți, spini sau peri cu rol important în clasificare. Culoarea amfipodelor este în general unicoloră: roșie, verde, albăstruie, galbenă. Corpul la exterior prezintă o cuticulă chitinizată, puțin transparentă secretată de un epiteliu chitinogen prevăzut cu glande. Această cuticulă poate să fie împregnată mai mult sau mai puțin cu carbonat de calciu. Glandele tegumentare sunt prezente la toate amfipodele și secreția lor este folosită de animal în mai multe feluri (Cărăușu și colaboratorii, 1955).

Amfipodele au corpul împărțit în 3 regiuni bine distincte: cap, torace și abdomen.

Capul este în general mic față de restul corpului. Urmărind dezvoltarea embriologică se constată că segmentul cefalic este format din 7 segmente libere, care se contoesc mai târziu. Uneori primul și rareori al doilea segment toracic aderă la cap, alcătuind astfel o singură piesă denumită și cefalosom sau cefalotorace. Pe laturile scutului cefalic și pe marginea lui anterioară se observă, de cele mai multe ori, niște prelungiri de forme dferite, situate între bazele antenelor superioare și inferioare și denumite lobi laterali sau lobi oculari, deoarece pe ei se găsesc situați ochii. Pe fața ventrală se află orificiul bucal sau gura, în vecinătatea căreia se găsesc piesele bucale (Cărăușu și colaboratorii, 1955).

Regiunea toracică, denumită și mesosom sau pereion este formată din 6 – 7 segmente libere numite toracomere. La cele mai multe gamaride suprafața dorsală a segmentelor toracice este netedă, dar se întâlnesc și numeroase forme ale căror toracomere prezintă atât dorsal cât și lateral diverse prelungiri spinoase și ghebrui. Pe partea ventrala a toracelui se deschid și orificiile genitale, și anume: la mascul pe ultimul segment toracic, iar la femelă pe antepenultimul. De tarcomere se prind lateroventral apendicele toracice (Cărăușu și colaboratorii, 1955).

Abdomenul (pleonul), bine dezvoltat la majoritatea amfipodelor, este foarte redus și aproape complet lipsit de segmentație. El este format din două regiuni bine distincte: metasom și urosom. Metasomul cuprinde primele 3 segmente care urmează după cele toracice. Aceste segmente sunt bine dezvoltate și prelungite latero – ventral în niște plăci numite epimere sau plăci epimerale. Pe fața dorsală, segmentele metasomului se prelungesc deseori în proeminențe ascuțite ca la Paramphithoe, Nototropis, Melita sau rotunjite la Gammarellus. Urosomul, format de asemenea din 3 segmente mai mici decât cele precedente, nu este niciodată prevăzut cu epimere. Câteodată segmentele sale sunt parțial sau total contopite. Pe fața dorsală, urosomul poartă deseori spini, țepi sau peri așezați de cele mai multe ori în grupe caracteristice. Pe ultimul segment se deschide orificiul anal. Telsonul se prezintă ca o placă fixată pe ultimul segment abdominal. El poartă de obicei peri sau spini, atât pe margini cât și în vârf. Numărul apendicelor articulare este în marea majoritate de 19 perechi: 6 cefalice, 7 toracice și 6 abdominale (Cărăușu și colaboratorii, 1955).

Clasa Isopoda

Izopodele marine au dimensiuni variate și comparabile cu cele ale insectelor obișnuite, între 2 și 32 mm. Corpul izopodelor privit de deasupra are în general forma unui oval mai mult sau mai puțin alungit, în mod obișnuit de 2,5 ori mai lung decât lat. Morofologic, între cele două extremități primitive, acronul și pigidiul sau telsonul, corpul izopodelor cuprinde, ca de regulă la malacostracee, 20 – 21 de segmente, repartizate în 3 regiuni: capul 6 – 7 segmente la care s-a asociat și s-a contopit și primul segment toracic, toracele rămânând astfel numai cu 6 segmente și abdomenul cu 6 segmente (Radu, 1983).

Capul în constituția arătată mai sus, reprezintă morfologic un cefalotorace. El este mobil față de torace, ca și la insecte, și i s-a dat denumirea de cefalon. Apendicele segmentului respectiv care i s-a alipit devin maxilipede, de unde și denumirea segmentului respectiv de segment maxiliped (Radu, 1983).

Toracele, după cum am văzut mai sus, rămâne constituit din 7 segmente articulate mobil între ele. I s-a dat denumirea de pereion, iar segmentelor denumirea de pereionite sau pereiomere. La mascul orificiile genitale se găsesc pe fața ventrală, la marginea posterioară a pereionitului VII, iar la femelă, tot pe fața ventrală, orificiile genitale se găsesc spre marginea posterioară a pereionitului V (Radu, 1983).

Abdomenul, numit și pleon, este constituit morfologic din 6 segmente numite pleionite sau pleomere. Pleonitul 6 este contopit la telson, constituind așa numitul pleotelson. Ca dimensiuni, pleonul este mult mai mic decât pereionul (Radu, 1983).

Pleotelsonul, văzut dorsal, se compune dintr-o porțiune bazală tot aât de largă cât și distanța dintre marginile mediate ale epimerelor ultimului segment pleonal de care se articulează și dintr-o prelungire mediană posterioară care poate avea diferite forme: triunghi, semicerc, apofiză lungă și ascuțită cu țep sau rotunjită la extremitate. Marginile sale laterale pot fi drepte, scobite în unghi sau circular. Forma și detaliile de conformație ale pleotelsonului au adesea valoare taxonomică importantă. Pe fața ventrală a pleotelsonului este situat orificiul anal (Radu, 1983).

Subîncrengătura Hexapoda

Clasa Insecta

Ordinul Ephemeroptera

Sunt insecte amfibii cu caractere primitive. Dezvoltarea prin metamorfoză necompletă. Imago are corpul delicat, cu tegumentul moale, lunecos și lipsit de peri sau spini. Antenele scurte setiforme, alcătuite din două articole bazale și un fir conic nearticulat, 2 ochi compuși, mari, laterali și 3 oceli în regiunea frontală (Bogoescu, 1958).

Aparatul bucal nefuncțional. Din lipsa unui aprat bucal dezvoltat acest ordin a fost denumit Agnatha. Adultții nu se hrănesc, masculii trăiesc numai până după împerechere, iar femelele mor imediat după ce au depus ouăle (Bogoescu, 1958).

Toracele robust, este format din cele 3 segmente, dintre care mesotoracele este cel mai dezvoltat și puternic bombat dorsal față de pro- și metatorace. Protoracele este îngust ca un inel și separat de mesotorace printr-un șanț bine pronunțat, iar metatoracele mai dezvoltat decât protoracele se găsește strâns unit cu mesotoracele, linia de separare fiind slab vizibilă (Bogoescu, 1958).

Picioarele sunt în general lungi și subțiri. Prima pereche, de obicei mai lungă decât următoarele, este ținută în aer în timpul repausului, servind ca organ tactil. Tibia și tarsele nu prezintă spini sau pinteni. Tarsul este format din 4 – 5 articole. La formele tetraarticulate (Baëtidae) primul articol tarsal este unit cu tibia. Ultimul articol al tarsului poartă două ghiare (Bogoescu, 1958).

Aripile fine, membranoase, lipsite de perișori necutate, neegale și prevăzute cu numeroase nervuri transversale și transparente. Cele posterioare mai mici, câteodată foarte reduse sau lipsesc. În repaus, aripile au o poziție în plan vertical, lipite una de alta, picioarele prevăzute cu două gheare neegale. Abdomenul, lung și subțire, este format din 11 segmente, dintre care primele 10 subegale. Abdomenul terminat cu 3 apendice setiforme multiarticulate: 2 cerci laterali și 1 apendice nepereche median numit paracerc sau metacerc. Acest apendice nepereche la multe genuri și specii este foarte redus sau poate lipsi complet (Bogoescu, 1958).

Larva este acvatică, cu aparat bucal triturator funcțional. Aparatul respirator reprezentat prin expansiuni tegumentare numite branhii traheene, situate perechi pe părțile laterale ale primelor segmente abdominale. Posterior abdomenul se termină cu 2 cerci și 1 metacerc sau paracerc. Metacercul (paracercul) în general este mai scurt sau poate lipsi. Picioarele au tarsele uniarticulate și terminate cu câte o singură ghiară.

Nimfă este socotit ultimul stadiu larvar. Ea se caracterizează prin tecile aripilor (pteroteca) foarte dezvoltate și închise la culoare, sub exuvia larvară se observă conturată forma aripată (Bogoescu, 1958).

Între nimfă și imago există un stadiu înaripat intermediar numit subimago, care are înfățișarea adultului, numai că aripile sale sunt opalescente și mărginile cu perișori fini, iar corpul prezintă un colorit mai șters (Bogoescu, 1958).

Ordinul Plecoptera

Plecopterele sunt insecte primitive cu corpul alungit, ușor turtit dorso – ventral. Aspectul lor general este caracterizat prin antene lungi, prin segmente toracice bine limitate și de mărimi aproape egale, prin aripi membranoase mari, cele posterioare fiind mai late, și prin picioare omonome. Majoritatea speciilor fiind de talie mijlocie, la acestea lungimea corpului variază între 5 și 12 mm. Culoarea corpului, de obicei este brună sau negricioasă, dar există și forme gălbui, cu nuanțe brune, cenușii sau verzui. La unele grupe se observă un desen deschis sau închis specific pe cap și torace. Aripile sunt transparente, uneori în întregime sau parțial fumurii. Tegumentul este destul de moale și fin păros (Kis, 1974).

Capul este prognat, mai mult sau mai puțin turtit dorso – ventral, are o formă aproximativ triunghiulară sau trapezoidală. Diferitele regiuni ale capului sunt destul de bine limtate prin suturi. Clipeusul este despărțit de frunte prin sutura epistomială, care poate să fie aproape dreaptă sau puternic curbată, formând așa – numita linie „M”. Pe frunte la unele grupe, se găsesc două proeminențe ovale: tuberculii frontali. Lateral, pe cap, se găsesc ochii compuși, destul de mari și globuloși. Ocelii, bine dezvoltați, sunt situați pe frunte, cel anterior, nepereche, lângă sutura epistomială, iar cei posteriori, pereche, lângă sutura postfrontală (Kis, 1974).

Antenele sunt lungi, multiarticulate, filiforme sau setiforme și se articulează lateral, înaintea ochilor cimpuși. Primul articol antenal, scapul, este foarte mare, al doilea pedicelul, este mai mic, iar articolele flagelului sunt și mai mici. Flagelul se îngustează treptat spre vârf, articolele proximale fiind mai scurte decât cele distale (Kis, 1974).

Toracele este format din trei segmente distincte, de mărimi aproximativ egale. Protoracele se caracterizează printr-un pronot mare și plat, de formă dreptunghiulară, trapezoidală sau eliptică. Prosternul este fragmentat în prestern, bazistern, furcastern și postfurcastern. Elementele chitinizate ale pleurelor: anapleuritul și catapleuritul sunt mici. Mezo- și metatoracele sunt uniforme și au o structură primitivă. Mezo- și metanotul se divid în prescut, scut, scutel și postscutel. Mezo- și metasternul sunt divizate în elementele amintite la prostern. Deasupra articulației picioarelor se găsesc episternul și epimeritul, bine dezvoltate la aceste segmente. Episternul se divide în anepistern și catepistern (Kis, 1974).

Picioarele, adaptate la mers, sunt aproape omonome, prima pereche este puțin mai scurtă, iar ultima puțin mai lungă decât cea mijlocie. Coxa și trohanterul sunt scurte, femurul și tibia lungi și deseori turtite. Trasul este format din 3 articole. Pretarsul se termină cu două gheare mici, între care se găsește un aroliu membranos. Aripile sunt membranoase. Aripa anterioară este alungită, cea posterioară mai scurtă și mai lățită. În poziție de repaus aripile acoperă abdomenul. Abdomenul este alungit, cilindric, mai mult sau mai puțin turtit dorso – ventral. Este format din 11 segmente aproape omonome (Kis, 1974).

Ordinul Odonata

Corpul odonatelor prezintă cele trei părți caracteristice tuturor insectelor: cap, torace și abdomen, care sunt bine distincte (Cîrdei și Bulimar, 1965).

Capul este foarte mobil și legat de torace numai printr-un gât îngust. El se poate roti, dând posibilitate libelulelor să observe la distanță mare insectele cu care se hrănesc. La speciile din subordinul Zygoptera, capul este alungit în direcție transversală și poartă la extremități ochii compuși, care sunt mari și rotunzi. Ochii compuși iau o dezvoltare foarte mare la speciile subordinului Anisoptera, dând un caracter cu totul particular capului lor. Spațiul cel mai mare de pe cap îl ocupă piesele bucale și ochii. Dintre piesele bucale o mare parte îl ocupă labium. Suprafețele anterioare ale capului, cuprinse între ochii compuși și mandibule, poartă numele de obraji. Obrajii împreună cu clipeul și piesele bucale, alcătuiesc fața. Ochii compuși sunt mari, semisferici, mult ieșiți în afară, conformație legată de felul de viață al odonatelor. Întrucât la odonate ochii sunt foarte bine dezvoltați, antenele sunt mai puțin dezvoltate, ele se compun din 6 – 7 articole șu sunt așezate la limita dintre ochi și frunte (Cîrdei și Bulimar, 1965).

Toracele este foarte puternic dezvoltat, pentru că pe el sunt prinse principalele oragane de mișcare, aripile. Toracele prezintă specializări. Protoracele este un segment mic și legat mobil de restul toracelui. Pronotul este divizat în trei lobi, dintre care cel mijlociu este mult mai mare și poartă la unele specii un ghimpe lung. Partea caracteristică a toracelui odonatelor este sintoracele, alcătuit din fuzionarea mezotoracelui și a metatoracelui. Tergitele și sternitele sunt puțin dezvoltate, în schimb iau mare dezvoltare pleurele, care sunt compuse din două sclerite dreptunghiulare (episternul și epimerul), cu o poziție oblică. Cele trei perechi de picioare ale libelulelor se aseamănă ca formă, sunt îndreptate înainte și sunt mici, dar puternice și înarmate. Ele sunt puțin folosite la mers, dar permit insectei să se agațe foarte ușor de ramuri. Primele două perechi de picioare pot ține în timpul zborului prada. Conformația picioarelor este omogenă la toate grupele. Ele sunt alcătuite din: coxă scurtă, trohanter împărțit în două piese, femur înarmat cu două rânduri de țepi, tibie, tarsul alcătuit din trei articole subțiri, ultimul terminat cu două gheare dințate de obicei dedesubt (Cîrdei și Bulimar, 1965).

Odonatele prezintă două perechi de aripi membranoase, glabre, iridiscente, care nu se înfășuresc. În timp de repaus, aripile sunt așezate pe corp perpendicular sau oblic la speciile subordinului Zygoptera și orizontal sau perpendicular la speciile subordinului Anisoptera. La majoritatea speciilor aripile sunt incolore (Cîrdei și Bulimar, 1965).

Abdomenul este întotdeauna sesil, cilindric, drept și foarte zvelt. El este alcătuit din 11 segmente libere și mobile unul față de altul. Fiind mai îngust decât toracele, în timpul zborului nu opune rezistență, pentru că aerul se lovește de torace. Pe pleurele segmentelor abdominale 1 – 8 se deschid opt perechi de stigme respiratorii. Unic în lumea insectelor este alcătuit oraganul copulator mascul al odonatelor. El nu se află în raza urosternitului 9, unde se deschid glandele genitale prin orificiul genital mascul, ci este așezat pe partea ventrală a segmentului abdominal 2, fiind construit din formațiuni foarte complicate care provin din urosternitele 2 și 3. La partea terminală a abdomenului libelulelor se află organele de prins numite apendici (Cîrdei și Bulimar, 1965).

Ordinul Trichoptera

Larvele de trichoptere prezintă două apendice caracteristice, cu un singur croșet distal. Acest apendice purtător de croșet are denumiri diferite la trichoptere: unii îl numesc „pigopod” alții îlnumesc „anal proleg” (Ghețeu, 2008).

Lungimea corpului este de 2-3 mm până la 50 – 60 mm lungime. Au aparat bucal pentru rupt și mestecat foarte bine dezvoltat. Toate cele 3 segmente sunt bine definite, uneori capul și protoracele sunt mai mult sau mai puțin unite sau capul este retractil în protorace (Ghețeu, 2008).

Subordinul Annulipalpia are larve campodeiforme cu cap prognat, constricții adânci între segmentele toracice și abdominale, de obicei apendice anale lungi, prevăzute cu gheare încovoiate și îndreptate înapoi. Larvele sunt libere sau construiesc adăposturi, camere, plase, galerii, etc. (Ghețeu, 2008).

Larvele de trichoptere trec printr-un număr variabil de stadii, de la patru la șapte. Stadiile I – II nu se cunosc decât la o parte din larve, cu toate că acestea se poate observa că în aceste stadii larvele, care sunt toate libere și fără căsuță sau înveliș, au capul și apendicii relativ mai dezvoltați. Antenele sunt vizibile, apendice lungi, câteodată cu structura mai primitivă decăt cea descrisă mai sus, și s-a observat de asemenea o modificare a mandibulei (hydroptilidae) (Bertrand, 1954).

Spinii sunt puternic chitinizați și au rol de protecție, rar de filtrare sau curățare. Spinii și spinulii pot fi divizați, ramificați, bifizi, în formă de perie, stelați sau cu aspect de pană. Setele sunt organe de simț situate în aleveolele ale tegumentului, conectate cu celule nervoase. Antenele, cu excepția câtorva cazuri, sunt în general puțin dezvoltate, adesea seamănă cu un ac sau cu pete purtând bastonașe și au numai trei articole (Ghețeu, 2008).

Toracele este prevăzut cu trei perechi de picioare bine dezvoltate alcătuite din șase segmente. Trohanterul poate fi mai mult sau mai puțin divizat, unica gheară având un păr gros la baza sa (Bertrand, 1954).

La numeroase larve coleofore se evidenșiază un apendice membranos digitiform, legat de prosternum, între picioarele protoracice, numit corn prosternal, la extremitatea căruia se deschide un conduct sau canal glandular, în concordanță cu edificarea învelișurilor larvare și/sau pupale (Bertrand, 1954).

Extremitatea abdomenului poartă întotdeauna apendicele careacteristice, foarte bine dezvoltate și lungi la larvele libere, foarte scurte la larvele coleofore. În cazul tipic acesta ar fi constituit din trei articole, croșetul simplu sau prevăzut cu anexe fiind considerat ca ultimul din cele trei articole. Abdomenul foarte rar prevăzut cu plăci chitinoase tergale este în întregime membranos, segmentele fiind separate prin șanțuri intersegmentare, puțin marcate la larvele coleofore, dar mari și profunde la larvele libere și nude (Ghețeu, 2008).

Traheobranhiile filamentoase, simple sau în tufe, ca regulă generală, lipsesc de pe primul segment abdominal, se întind de la aldoilea la al optulea (Ghețeu, 2008).

Ordinul Coleoptera

Familia Hydrophilidae

Genul Hydrophilus

Sunt unele dintre cele mai cunoscute ale acestei familii, comune și în fauna noastră. La prima vedere s-ar părea că este un ditiscid, dar este mai mare, cu spatele bombat și adaptat la un regim fitofag. Pentru respirație, adulții ies la suprafață unde, prin mijlocirea unui sistem complicat de dispozitive păroase și cu ajutorul mișcării antenelor, introduce o cantitate de aer într-o cavitate de sub elitre, care servește ca rezervor de aer. De aici, aerul trece, după necesități, în stigmele din apropiere. Hidrofilidele mici se mulțumesc și cu bulele de oxigen elaborate de plante în procesul asimilației clorofiliene (Radu și Radu, 1967).

Ordinul Coleoptera

Familia Haliplidae

Genul Haliplus

Prezintă puține specii, forme mici acvatice. Au corpul oval, oarecum ascuțit anterior și posterior și convex. Au înfățișarea generală de ditiscide, dar se disting de acestea prin: antene aparent din 10 articole; corseletul și elitrele cu punctuații mari, punctele adesea de formă patrulateră, dispuse deseori neregulat; coxele posterioare prezintă câte o prelungire atât de mare, încât acoperă totdeauna primele trei sternite abdominale și jumătatea bazală a femurelor respective. Scutelul nu este vizibil (Ionescu, 1962).

Trăiesc în apă, dar înoată rău, de regulă se țin de plantele de la marginea apelor. Larvele lor sunt acvatice și trăiesc în aceleași locuri ca și adulții. Ele au corpul alungit și subțiat și poartă pe toate segmentele, dorsal, niște lobi cu forma de spini (Ionescu, 1962).

Ordinul Diptera

Familia Ceratopogonidae

Cuprinde diptere mici, cele mai multe de 1 – 2 mm, puține forme fiind de 4 – 5 mm. Masculul și femela au antena din 13 articole. La mascul adesea antena la bază este plumoasă. Femelele depun ouă în bălți, mlaștini, vase cu apă, găuri, trunchiuri de arbori, chiar sub scoarță putredă a trunchiurilor (Ionescu, 1962).

Larvele sunt acvatice sau terestre. Ele sunt vermiforme, cu tegumentul gol si aproape transparente. Nimfele seamănă cu cele de la culicide și au două tuburi respiratorii pe torace (Ionescu, 1962).

Ordinul Diptera

Familia Chironomidae

Lungimea larvelor de stadiul IV variază între 2 mm (Corynoneura) și peste 20 mm (Chironomus plumosus).

Larvele sunt alcătuite din cap și de obicei 13 segmente, dintre care 3 toracice și 10 abdominale. Abdomenul este de obicei cilindric, dar la unele Tonypodinae este mai turtit dorsoventral. Pe corp există perișori, de obicei în număr limitat și greu de observat. Perii larvelor pot fi de mai multe tipuri: simpli, bifizi sau în tufe. Atunci când sunt mai mari, ramificați, dispuși în benzi etc. oferă caractere bune pentru identificarea formelor. Culoarea larvelor este un character specific, dar se poate schimba în cursul dezvoltării. De cele mai multe ori este albicioasă sau gălbuie (Albu, 1980).

Capul este acoperit cu o capsulă chitinoasă, la a cărei extremitate anterioară se găsesc antenele și piesele bucale. Raportul dintre lungimea și lățimea capului reprezintă indexul cefalic, care constituie un important character sistematic (Albu, 1980).

Toracele are în partea inferioară a primului său segment o pereche de picioare false numite pseudopode, ale căror baze sunt contopite. Extremitățile libere sunt prevăzute cu numeroase cârlige chitinoase, a căror margine internă poate fi dințată. La larvele terestre, pernele distale cu gheare se reduc până la niște umflături acoperite cu spinișori (Albu, 1980).

Abdomenul are o serie de apendici. La mulți reprezentanți ai tribului Chironomini și la toți ai tribului Tanytarsini, care trăiesc în tuburi, pe laturile primelor 7 segmente există niște protuberanțe cilindrice (Albu, 1980).

La extremitatea posterioară a segmentului IX dorsal se află, de cele mai multe ori, o pereche de smocuri de peri dispuse pe socluri (suporturi). Soclurile, imobile, pot fi foarte înalte la Tanypodinae și Podonominae, și pot avea excrescențe, țepi sau câte un dinte chitinos. Pe suprafața lor laterală există aproape totdeauna doi perișori: unul îndreptat înainte, altul lateral. La larvele de Diamesa și la Telmatogetoninae smocurile de peri pot fi fixate direct pe corpul larvei (Albu, 1980).

Segmentul X, care de cele mai multe ori este mai îngust decât segmental IX, poartă în regiunea posteroventrală o pereche de propulsori, de dimensiuni variate, între care se deschide orificiul anal, înconjurat de obicei de 4 papile anale cu rol osmoreglator. Capetele propulsorilor sunt prevăzute cu cârlige chitinoase turtite, dispuse în coroană. Colorația cârligelor, repartizarea forma și mărimea lor pot servi la identificarea unor specii (Albu, 1980).

Ordinul Diptera

Familia Tipulidae

Diptere cu corp subțire și lung, aripi mari, la multe forme picioarele sunt lungi. Au caracteristic articolul apical al anetenei, care are forma unui flagel și este mai lung decât celelalte articole bazale ale antenei luate împreună. Antenele la mascul sunt pectinate, iar la femelă simple la subfamilia Ctenophorine și nepectinate sau dințate care ferăstrăul la subfamilia Dolichopezinae și Tipulinae (Ionescu și Lăcătușul, 1971).

Ctenophora festiva are o pată caracteristică pe vârful aripii și pete transversale galbene pe partea dorsală a abdomenului. Picioarele sunt scurte în comparație cu picioarele foarte lungi ale celorlalte forme din celelalte două subfamilii (Ionescu și Lăcătușul, 1971).

Pachyrhina are numeroase specii ce se recunosc după culoarea lor galbenă cu negru. Sunt forme comune în păduri umede (Ionescu și Lăcătușul, 1971).

Tipula este genul cu cele mai multe specii. Corpul este uniform, galben – brun, cu nervația aripii caracteristică. Adulții zboară prin locuri umede sau umbroase. Larvele de regulă, dăunează plantelor din grădinării. Numeroasele specii ale acestui gen se pot grupa în forme cu aripile pătate și forme cu aripile nepătate (Ionescu și Lăcătușul, 1971).

Încrengătura Cnidaria

Subîncrengătura Medusozoa

Clasa Leptolida

Ordinul Capitata

Familia Hydridae

Genul Hydra

Reprezentanții ai acestui gen sunt numiți hidre de apă dulce. Aceștia trăiesc în bălți populate cu plante acvatice și cu apă nu prea stagnantă (Radu & Radu, 1972).

Hydra viridis are forma unui mic săculeț îngust, lung de 10 – 15 mm, fixat cu un capăt pe plantele submerse. La extremitatea liberă posedă o coroană de 8 tentacule lungi și subțiri, dispuse radiar. În mijlocul coroanei de tentacule se găsește o ridicătură scurtă, conică, ca o prelungire a sacului, numită con bucal sau hipostom, în vârful căreia se află un orificiu (Radu și Radu, 1972).

Extremitatea aborală a hidrei este din ce în ce mai îngustată, ca un peduncul, iar capătul cu care ea stă fixată de suport este lățit, din care cazuă se numește disc bazal sau disc adeziv. El secretă o substanță lipicioasă care fixează mai bine hidra de suport (Radu și Radu, 1972).

Importanța nevertebratelor bentonice în studiile ecologice

Macronervetebratele bentonice sunt animale nevertebrate, în cea mai mare parte insecte, care trăiesc pe/sau în substratul râurilor și al lacurilor și nu numai.

Organismele bentonice sunt foarte importante pentru mediul acvatic deoarece reprezintă o verigă în transferul materiei și energiei prin faptul că transformă detritusul de origine alohoră în compuși ce pot fi utilizați și de animalele din nivelele superioare ale lanțului trofic. Multe dintre acestea prezintă o nutriție microfagă reducând detritusul, însă stadiile larvare pot reprezenta hrana pentru pești (Aioanei și colaboratorii, 2010).

Orientarea către metodele biologice de determinare a calității apei în dauna celor fizico – chimice, este motivată prin faptul că acestea furnizează date de calitate a apei mai mare, care reflectă evoluția calității apei în timp și spațiu, în timp ce metodele clasice, fizico – chimice, oferă doar o imagine instantanee a calității apei, acestea din urmă fiind mai costisitoare și nu decelează întotdeauna poluanții decât în anumite concentrații (Neagu și colaboratorii, 2004; Ghețeu și colaboratorii, 2005).

În prezent macronevertebratele sunt cele mai folosite organisme în determinarea diferiților indici biotici care reflectă calitatea apelor. Structura comunităților de macronevertebrate reprezintă subiectul a numeroase cercetări privind râurile, aceste organisme fiind considerate cei mai buni indicatori ai calității apei curgătoare (Verneaux, 1973, 1976; Beisel și colaboratorii, 1988, Verneaux și colaboratorii, 2003).

Avantajele metodelor biologice constau în următoarele (Miron, 2005):

macronevetebratele sunt receptori permanenți ai mediului, devenind astfel „organisme santinelă” sau specii indicatoare;

integrează calitatea apei și a sedimentelor pe perioade îndelungate;

se comportă ca receptori cumulativi, concentrând poluanții în țesuturile lor;

sunt abundente și diverse în diferite ecosisteme acvatice; au un spectru de sensibilitate adecvat variațiilor din mediu;

pot fi sensibile, indiferente, dar și tolerante la formele de poluare;

sunt relativ ușor de colectat și de determinat taxonomic;

sunt relativ sedentare.

Aceste organisme sunt buni indicatori ai mediului datorită vieții larvare relativ lungă (minim un an) și pentru că nu se pot deplasa destul de repede pentru a evita o zonă poluată precum peștii. Acestea ajută la descifrarea gradului și tipului de poluare (metale grele, detergenți, pesticide, etc.) prin schimbările lor comportamentale și mai ales prin dispariția speciilor sensibile și înlocuirea lor de către cele rezistente (Petrovici, 2009).

Cum biotopul bental este foarte divers, fie că este vorba de un lac sau râu, aici sunt întâlnite foarte multe tipuri de nevertebrate, cum ar fi: protozoare, larve de insecte, gasteropode, lamellibranchiate, crustacei, viermi. Acestea se pot forma și dezvolta foarte bine pe substratul unui râu sau lac reprezentat de nisip, pietre, pietriș, mâl în care se găsesc condiții optime de viață pentru fiecare grup în parte (Ardelean și colaboratorii, 2011).

CAP. 4. MATERIALE ȘI METODE

4.1. Descrierea stației de prelevare a probelor

Pentru colectarea probelor a fost selectată o singură stație, aceasta aflându-se pe pârâul Apa Mare (Figura 3, Figura 4, Figura 5 și Figura 6), care se încadrează în marele bazin al râului Bega. Această stație având următoarele coordonate GPS: 45⁰57’33.28” latitudine N și 21⁰03’02.89” longitudine E, fiind situată la o altitudine de 203,60 m.

Pe lângă prelevarea probelor, în caietul de teren a stației au fost notate și observații privind habitatul, deoarece reconstruirea acestor informații în laborator nu este posibilă. Acestea sunt:

Dimensiunile aproximative ale cursului de apă (lățimea și lungimea, minimă și maxima a albiei, adâncimea minimă și maximă a apei);

Viteza de curgere (lentă, moderată, rapidă, puternică, exprimată în m/s);

Tipul de substrat (nisip, mâl, pietre, pietriș);

Aprecierea gradului de acoperire al albiei minore (exprimată în procente) și vegetația ripariană.

Toate aceste date complete sunt trecute în tabelul nr. 1.

Metoda de determinare a vitezei de curgere a apei a fost metoda obiectului plutitor. Ea constă în:

se pune un obiect plutitor într-un punct A și se dă drumul pe o distanță de 50 m și se cronometrează până în punctul B;

se fac 3 astfel cronometrări, urmând ca apoi să se facă o medie între cele 3 cronometrări;

media obținută se folosește în ecuația v = (m/s) și astfel se află viteza de curgere (unde v – viteza de curgere, – media celor 3 cronometrări).

4.2. Colectarea probelor biologice

Probele au fost colectate din pârâul Apa Mare aflat în Rezervația Naturală Mlaștinile Satchinez. Recoltarea probelor de bentos a fost făcută cantitativ. Pentru prelevarea probelor a fost ales bentometrul Surber (Figura.7).

Acest tip de aparat destinat prelevării de probe pe râurile mici a fost descris de Surber (1937) și constă dintr-un cadran ce izolează o arie de dimensiuni cunoscute din substrat, în cazul de față 1,06 m având la una din laturi sudată o ramă verticală pe care este montată o sită fină cu ochiurile de 250 μm. Prelevarea probelor din pârâu se face din aval spre amonte, astfel încât să nu distrugem sau să modificăm starea biocenozei pentru recoltarea următoarelor probe. Aparatul se fixează bine în substrat cu deschiderea plasei orientată astfel încât apa să circule liber prin plasă. Apa nu trebuie să depășească în înălțime aparatul, deoarece se pot pierde odată cu apa ce trece pe deasupra aparatului și unele organisme. Pietrele din cadran se spală cu mâna la deschiderea plasei (Figura 8) și se răscolește bine substratul în curentul de apă ce poartă nevertebratele în plasă, după care aparatul este ridicat și proba este transferată într-un recipient de plastic cu două capace (Figura 9) unde se adaugă formaldehida 8% (aldehidă formică).

Deși este aproape universal folosit azi în studiile de limnologie, eficiența acestui tip de aparat variază în primul rând în funcție de nivelul apei, dar și de alți factori cum ar fi: viteza apei, cantitatea de detritus din sediment, tipul de granulometrie a substratului, heterogenitatea acestuia, etc. (Petrovici, 2009).

Astfel au fost colectate un număr de 18 probe din 4 sezoane diferite după cum se poate observa în tabelul nr. 2. Numărul mai mic de probe în sezonul de primăvară se datorează faptului că la momentul prelevării acelor probe nivelul apei era maxim, reducându-se astfel suprafața potențială de pe care s-au putut preleva aceste probe, cu bentometrul de tip Surber.

Alte materiale folosite în teren sunt (Figura 10):

GPS Garmin;

recipiente ermetice, din material plastic;

pungi ermetice;

hârtie de calc pentru etichete;

aparat foto (Fujifilm FinePix S4000);

formaldehida 8%;

sfoară măsurată la 50 m;

obiect plutitor (portocală);

cizme;

caiet de teren, marker, creion.

4.3. Prelucrarea probelor de bentos în laborator

Probele colectate în teren au fost aduse pentru triat în laboratorul de cercetare al Departamentului de Chimie – Biologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

Pentru prelucrarea probelor în laborator s-au folosit următoarele instrumente (Figura 11):

stereomicroscop (OPTIKA SZM-2);

site (250 μm);

pense fine;

ace și seringi de insulină;

cristalizatoare;

tubușoare Eppendorf (1 ml);

pahare Berselius (250 ml și 500 ml);

borcane;

linguriță de plastic;

pungi;

caiet de laborator;

alcool etilic (96%);

hârtie de calc;

lame, lamele;

creion, pix;

stativ.

În prima fază probele au fost spălate (Figura 12) conform protocolului de lucru, printr-o sită de 250 μm, pentru a îndepărta formolul dar și mâlul împreună cu alți factori ce ar putea îngreuna viziblitatea, însă cu mare atenție și spălate sub jet puternic de apă ca nu cumva să se piardă vreun organism, apoi proba fiind transferată într-un pahar Berzelius. În următoarea fază, proba a fost triată la stereomicroscop (Figura 13). Prin procesul de triere se înțelege segregarea organismelor de resturile de pietriș, detritus, frunze, alge, etc. Pentru fiecare probă s-a întocmit o fișă aferentă, unde au fost notate următoarele date: denumirea stației, locația, data de recoltare a probei, numărul probei, categoriile taxonomice identificate și numărul indivizilor aparținători fiecărui rang taxonomic. Indivizii care aparțin aceleiași grupe taxonomice au fost puși în tubușoare Eppendorf, în care ulterior s-a pus alcool etilic 96% iar la sfârșit a fost introdusă o hârtie de calc pe care s-a scris cu creionul următoarele date: localitatea, denumirea stației, numărul probei, data de prelevare a probei și categoria taxonomică a organismelor din tubușor.

4.4. Indici utilizați

Pentru buna interpretare a datelor, în urma trierii probeblor în laborator s-au folosit indici ecologici, aceștia fiind selectați în funcție de obiectivul urmărit în această lucrare. Indicii folosiți sunt următorii: densitatea numerică, abundența relativă, frecvența și EPT.

Densitatea numerică

Reprezintă numărul de indivizi raportați la unitatea de suprafață, exprimându-se în general în indivizi pe metru pătrat în cazul probelor de bentos. Reprezintă numărul mediu de specimene capturate cu aceeași metodă, pe unitatea de captură (Edsman și Söderbäck, 1999).

D =

unde: = numărul total de indivizi pentru grupul taxonomic „i”;

S = suprafața studiată.

Acest număr se poate modifica în timp (fluctuații anuale, sezoniere, accidentale) sau în spațiu (de la o biocenoză la alta) și se află sub acțiunea direct sau chiar simultană a factorilor ecologici (biotici și abiotici), a factorilor antropici și a particularităților speciei (dimensiune, fertilitate, cerințe față de mediu). Estimarea densității este importantă pentru marcarea rolului și ponderii speciei în ecosistemul respectiv și chiar pentru posibilitatea de predicție (Stan, 1995).

Abundența numerică relativă

Reprezintă exprimarea în procente (%) sau în probabilități a participării fiecărei specii în populația sau biocenoza studiată (Stan, 1995). Se calculează după formula:

A = * 100

unde: = numărul de indivizi ai specie I, găsiți în probă/probele studiate;

N = numărul total de indivizi, ai tuturor speciilor, din proba sau probele studiate.

Frecvența

Reprezintă numărul de probe în care se găsește un grup taxonomic în cadrul tuturor probelor prelucrate. Se exprimă procentual și se calulează după relația:

F = * 100

unde: = numărul de probe în care apare specia i;

= numărul total de probe analizate (Stan, 1995).

Frecvența se află în relație direct cu densitatea, fără a corespunde întotdeauna cu o densitate mare. La o densitate mare există și o frecvență mare, pe când la densitatea mijlocie frecvența poate fi în unele cazuri mare, iar în altele mică, fiind dependentă de uniformitatea repartiției speciei pe suprafața ocupată de biocenoză.

EPT

Este un indice biotic ce ia în calcul numărul total de indivizi din ordinele Ephemeroptera, Plecoptera și Trichoptera prezenți în bentosul unei stații, având relevanță datorită faptului că aceste grupe sunt cunoscute din literatura de specialitate ca fiind organisme indicatoare de apă curată. Exprimarea acestuia este procentuală, sumele obținute fiind raportate la numărul total de indivizi prezenți în probă, evidențiindu-se astfel contribuția acestor taxoni la totalul faunei bentonice a stației investigate (Navis și Gillies, 2001).

CAP. 5. REZULTATE ȘI DISCUȚII

5.1. Principalele grupe de nevertebrate macrozoobentonice identificate

Așa cum s-a observat anterior, în probele prelevate sezonier pe pârâul Apa Mare, au fost identificate în total 22 grupe taxonomice.

Au fost identificați indivizi ai grupului EPT constituit din ordinele Ephemeroptera, Plecoptera și Trichoptera, foarte importanți în determinarea calității apei și starea de sănătate a acelui ecosistem în urma intervențiilor antropice.

Alături de acest grup, s-au mai identificat indivizi ai grupelor Gasteropoda, Lamellibranchiata, Amphipoda, Odoanta, Acarina ce pot fi indicatori de apă curată, dar care se pot adapta și la o apă afectată de diverși poluanți. În probe s-au găsit și indivizi ce fac parte din zooplancton, cum sunt crustaceii din clasa Copepoda.

Grupele ce indică o poluare a apei prin numărul lor mai ridicat decât al celor bioindicatoare, fac parte Nematoda, Annelida (Oligochaeta, Hirudinea), indivizi din ordinul Diptera (familiile Ceratopogonidae, Chironomidae și Tipulidae).

Astfel, mai jos vor fi prezentate toate grupele de macronevetebrate identificate în probele colectate în decursul celor 4 sezoane.

Regnul Animalia

Încrengătura Nematoda (Figura 14)

Încrengătura Mollusca

Clasa Gasteropoda (Figura 15)

Clasa Lamellibranchiata (Figura 16)

Încrengătura Annelida

Clasa Oligochaeta (Figura 17)

Clasa Hirudinea (Figura 18a și figura 18b)

Încrengătura Arthropoda

Subîncrengătura Chelicerata

Clasa Arachnida

Subclasa Acari (Figura 19)

Subîncrengătura Crustacea

Clasa Ostracoda (Figura 20)

Clasa Cladocera (Brachiopoda) (Figura 21)

Clasa Copepoda (Maxillopoda) (Figura 22)

Subîncrengătura Malacostraca

Clasa Amphipoda

Familia Gammaridae (Figura 23)

Clasa Isopoda (Figura 24)

Subîncrengătura Hexapoda

Clasa Insecta

Ordinul Ephemeroptera (Figura 25a și figura 25b)

Ordinul Plecoptera (Figura 26a și figura 26b)

Ordinul Odonata (Figura 27)

Ordinul Trichoptera (Figura 28)

Ordinul Coleoptera

Familia Haliplidae (Figura 29)

Familia Hydrophilidae (Figura 30a și figura 30b)

Ordinul Diptera

Familia Ceratopogonidae (Figura 31)

Familia Chironomidae (Figura 32)

Familia Tipulidae (Figura 33)

Încrengătura Cnidari

Subîncrengătura Medusozoa

Clasa Leptolida

Ordinul Capitata

Familia Hydridae (Figura 34)

Indici ecologici

Denistatea numerică

În continuare vor fi prezentate valorile densității numerice a organismelor bentonice identificate în sezoanele studiate.

Sezonul de primăvară (sezonul I)

În ceea ce privește densitatea numerică procentuală, în sezonul de primăvară cea mai mare densitate o au amfipodele (269,5 ind/m2), urmată apoi de izopode cu o densitate înjumătățită față de cea anterioară (125,79 ind/m2) și copepodele cu o densitate relativ ridicată (90,88 ind/m2). Cea mai scăzută densitate este reprezentată de către efemeroptere și coleopterele din familia Hydrophilidae (0,31 ind/m2).

Restul grupelor de macronevertebrate (Figura 35) prezintă o densitate relativ mică ajungând în cazul bivalvelor să fie de doar 0,94 ind/m2 iar al efemeropterelor, cum am precizat mai sus, să fie de doar 0,31 ind/m2.

Sezonul de vară (sezonul II)

În cel de-al doilea sezon, nu există variații semnificative ale densității organismelor prezente. Cele mai mari valori sunt reprezentate prin chironomide cu 61,51 ind/m2, urmate apoi de amfipode cu o densitate de 48,30 ind/m2, iar cele mai mici sunt în cazul gastropodelor, hirudineelor, plecopterelor și ceratopogonidelor, toate aceste grupe având densitatea de 0,38 ind/m2.

Se poate observa o diferență mare a densității chironomidelor și amfipodelor (Figura 36) în comparație cu restul grupelor.

Indicatori ai apelor curate, grupele Trichoptera (9,06 ind/m2), Ephemeroptera (6,60 ind/m2) și Plecoptera (0,38 ind/m2) se află la mare distanță de primele două grupe, cu densități totuși considerabile.

Sezonul de toamnă (sezonul III)

În acest sezon, de remarcat este faptul că densitatea chironomidelor de 62,26 ind/m2 este cea mai mare, urmată apoi de oligochete cu aproximativ jumătate din valoare densității grupei anterioare (32,83 ind/m2). Cele mai scăzute valori ale densității s-au înregistrat în cadrul grupelor de gastropode, izopode și coleopterele din familia Hydrophilidae (0,19 ind/m2).

Indicatorii de apă curată, trihopterele (12,26) și efemeropterele (0,75 ind/m2) se află o distanță mare față primul grup (Figura 37). De remarcat, este absența plecopterelor în acest sezon.

Și în acest sezon se poate observa diferența mare între valoare densității chironomidelor și celelalte grupe.

Sezonul de iarnă (sezonul IV)

În sezonul rece, densitatea maximă persistă în cadrul grupului de chironomide (55,09 ind/m2), urmată apoi de oligochete (14,53 ind/m2) și ampfipode (14,34 ind/m2). Cele mai mici densități au fost înregistrate la grupele Chelicerata și Acarina, ambele având valoarea densității de 0,19 ind/m2.

Grupele de organisme sensibile la poluare, Plecoptera (3,40 ind/m2), Ephemeroptera (3,21 ind/m2) și Trichoptera (2,45 ind/m2) se află din nou la mare distanță față de chironomidae.

După cum se poate observa în figura 38, chironomidele se situează la o distanță ridicată față de celelalte grupe.

Abundența numerică procentuală

Vor fi prezentate în continuare valorile legate de abundența numerică procentuală a organismelor bentonice identificate în decursul celor 4 sezoane.

Sezonul de primăvară (sezonul I)

Din punct de vedere al abundenței, macrozoobentosul în primul sezon este dominat categoric de amfipode, acestea întrunind aproape jumătate din totalul abundenței (46,3%), urmate apoi de izopode (21,61 %) și copepode (15,61 %) (Figura 39). Cea mai mică abundență numerică este întâlnită la efemeroptere și coleoptere, ambele prezentând o abundență de 0,05 %.

Grupul de organisme sensiblie la poluare EPT, prezintă o abundență scăzută de 2,38 %, distribuită pe fiecare grup în parte astfel: Trichoptera 1,89 %, Plecoptera 0,43 % și Ephemeroptera 0,05 %.

Ar mai fi de spus faptul că în acest sezon au fost găsite hidre în număr foarte mare, încât nu s-a putut determina numărul lor. De remarcat mai este și faptul că acest grup s-a găsit doar în acest sezon, astfel că în celelalte sezoane a lipsit complet.

Sezonul de vară (sezonul II)

După cum se observă (Figura 40), în sezonul cald domină chironomidele cu 39,95 %, urmate de amfipode cu 31,37 %. Cea mai scăzută abundență de 0,25 % s-a înregistrat la următoarele grupe: Gastropoda, Plecoptera, Hirudinea și Ceratopogonidea.

Indicatorii de apă curată, grupul EPT, prezintă o abundență scăzută în comparație cu primul grup. Distribuția abundenței pe fiecare grup în parte este următoarea: Trichoptera 5,88 %, Ephemeroptera 4,29 % și Plecoptera 0,25 %.

Tot indicatori de apă curată sunt considerate și bivalvele, prezentați ca buni filtratori, acestea având și ele o abundență numerică de 2,57 %.

Sezonul de toamnă (sezonul III)

Abundența chironomidelor (46,94 %) din acest sezon (Figura 41) le domină pe a celorlalte macronevertebrate. Astfel, Oligochaeta prezintă o abundență de 24,75 %, Amphipoda (7,4 %), Copepoda (4,13 %), Bivalvia (3,98 %), altele (2,56 %) și Coleoptera (0,43 %). Cea mai scăzută valoare a abundenței este întâlnită la grupele Gasteropoda și Isopoda, ambele având o valoare de 0,14 %.

Deși adunând laolaltă abundența primelor două grupe de indicatori ai apelor de o calitate scăzută (Chironomidae și Oligochaeta, 71,69 %), prin prezența ordinelor Trichoptera (9,25 %) și Ephemeroptera (0,57 %) ne reiese faptul că apa este una de bună calitate.

Sezonul de iarnă (sezonul IV)

În sezonul rece au fost găsite cele mai multe organisme ca făcând parte din familia Chironomidae cu o abundență de 45,7 %, urmează apoi o scădere bruscă a abundenței până la 12,05 % în cazul oligochetelor (Figura 42). Însă cea mai mică abundență numerică (0,16 %) este întâlnită în cadrul grupelor Chelicerata și Acarina.

Grupul de macronevertebrate indicatoare ale apelor de o calitate bună EPT, are o abundență de 7,51 %, distribuită pe fiecare ordin în parte astfel: Plecoptera 2,82 %, Ephemeroptera 2,66% și Trichoptera 2,03 %.

Dinamica sezonieră

În ceea ce privește dinamica sezonieră s-a observat că în primăvara anului 2013 (sezonul I), cele mai multe organisme au avut un număr mare comparativ cu celelalte anotimpuri (Figura 43)..

Vara, efectivele populațiilor scad destul de mult, excepție făcând chironomidele, care prezintă o creștere.

Cel de-al treilea sezon se continuă din nou cu o ușoară scădere, excepție făcând oligochetele care prezintă o creștere iar chironomidele care stagnează la aceeași medie.

Iarna, majoritate grupelor prezintă o ușoară creștere, excepție făcând bivalvele și oligochetele care au o ușoară scădere.

Indicele EPT

În ceea ce privește indicele EPT, se poate observa în tabelul nr. 3, că valoarea cea mai mare este întâlnită în sezonul de vară.

Astfel, în privința indicelui EPT, se pot observa diferențe relativ scăzute de la un sezon la altul, sezonul de vară fiind cel care domină cu 85 de indivizi. De remarcat este și diferența mare dintre cele trei ordine, excepție făcând ultimul sezon unde valorile sunt apropiate (Figura 44). În restul sezoanelor trichopterele dominând clar celelalte ordine.

Frecvența

În ceea ce privește frecvența organismelor bentonice, se poate observa că grupele Oligochaeta și Chironomidae au o frecvență de 100 % (Figura 45) în toate cele 18 probe prelevate de-a lungul celor 4 sezoane. Urmează apoi grupele Copepoda și Trichoptera, fiecare cu o frecvență de 94,44 %, Amphipoda 83,33 %, Bivalvia, Ephemeroptera și Odonata cu o frecvență de 61,11 % fiecare.

Cel mai puțin întâlnite în probe sunt grupele Acarina și coleopterele din familia Haliplidae cu o frecvență de 5,56 %, acestea fiind observate doar într-o singură probă.

CAP. 6. CONCLUZII

Acest studiu a fost făcut cu scopul de a pune în evidență dinamica sezonieră și de a aduce informații noi referitoare la calitatea apei din pârâul Apa Mare. Pentru prelevarea probelor s-a ales o singură stație. Astfel, au fost colectate un număr total de 18 probe, acestea fiind colectate sezonier în intervalul 29 aprilie 2013 – 20 ianuarie 2014 și triate în laborator.

Diversitatea grupelor de macronevertebrate bentonice a fost mare în fiecare sezon în stația de prelevare a probelor.

Au fost colectați și identificați până la nivele taxonomice diferite, un număr total de 4009 indivizi. În total, au fost identificate 22 grupe taxonomice diferite.

Densitatea maximă a fost înregistrată de către amfipode (295,51 ind/m2) în sezonul de primăvară, iar densitatea cea mai mică a fost înregistrată la grupul Acarina în sezonul de iarnă.

Abundența numerică procentuală maximă a fost atinsă tot de către amfipode (46,30 %) în primul sezon, iar celelalte sezoane au fost dominate de către chironomide .

În ceea ce privește frecvența maximă (100 %), aceasta a fost atinse doar de către două grupuri taxonomice diferite și anume: Clasa Oligochaeta și Familia Chironomidae.

Au fost prezente comunitățile zoobentonice Ordinele Ephemeroptera, Plecoptera și Trichoptera, fapt ce indică o oxigenare bună a apei.

În ceea ce privește dinamica sezonieră s-a observat că în primăvara anului 2013 (sezonul I), cele mai multe organisme au avut un număr mare comparativ cu celelalte anotimpuri.

Ca o concluzie generală putem afirma că diversitatea organsimelor a fost mare iar în privința dinamicii sezoniere, macronevertebratele au prezentat efective mari în primul sezon.

Toate acestea, arată calitatea bună a apei din acest ecosistem acvatic, iar în cele patru sezoane investigate nu au fost înregistrate modificări în acest calificativ.

CAP. 7. BIBLIOGRAFIE

AIOANEI F. T., PETROVICI M., MANCI C. O., 2009, Analiza macronevertebratelor bentice din apele de suprafață (râuri și lacuri naturale), Suport de curs. Ed. Asociația Green Project, Cluj – Napoca.

ALBU P., 1980, Diptera, Fam. Chironomidae, Subfam. Chironominae, Fauna Republicii Socialiste România, Insecta, Vol. XI, fasc. 13, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

ARDELEAN A., BREZEANU G., CIOBOIU O., 2011, Ecologie acvatică, Hidrobiologie, Ed. Universității „Vasile Goldiș”, Arad.

BEISEL J.-N., USSEGLIO – POLATERA P., THOMAS S., MORETEANU J.-C., 1988, Influence de l’échantillonnage des communautes macrobenthique sur l’évaluation de la qualité biologique d’un cours d’eau, Annls Limnal. 34 (4):445 – 454.

BERTRAND H., 1954, Les insects aquatiques d’Europe, Vol. II, Paris.

BOGOESCU C., 1958, Ephemeroptera, Fauna Republicii Populare Romîne, Insecta, Vol. VII, fasc. 3, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

CĂRĂUȘU S., DOBREANU E., MANOLACHE C., 1955, Amphipoda Forme salmastre și de apă dulce, Fauna Republicii Populare Romîne, Crustacea, Vol. IV, fasc. 4, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

CÎRDEI F. & BULIMAR F., 1965, Odonata, Fauna Republicii Populare Române, Insecta, Vol. VII, fasc. 5, Ed. Academiei Republicii Populare Române, București.

CLIFFORD H. F., STEPHENSON W., 1975, An introduction to numerical classification, Ed. Academic Press Inc., London.

DAMIAN – GEAORGESCU A., 1970, , Copepoda, Harpacticoida, Fauna Republicii Populare România, Crustacea, Vol. IV, fasc. 11, Ed. Academiei Republicii Populare România, București.

EDSMAN L., SÖDERBÄCK B., 1999, Standardised sampling methodology for crayfish – the Swedish protocol. Freshewater Crayfish 12: 705-713.

FEIDER Z., 1955, Acarina, Trombidoidea, Fauna Republicii Populare Romîne, Arachnida, Vol. V, fasc. 1, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

FREUDE H., HARDE K. W., LOHSE G. A., 1971, Die Käfer Mitteleuropas, Ed. Goecke & Evers, Krefeld.

GHEȚEU D., NEAGU A. N., MIRON I., 2005, The use bioindicators in the assessment of water quality in the catchement area of Bicaz Reservoir for the lake ecological diagnosis, Sustainability for humanity & Environment in the extendeal connection fields Science – Economy – Policy, Timișoara.

GHEȚEU D., 2008, Determinator ilustrat pentru larvele de trichoptere (Insecta: Trichoptera) din bazinul superior al râului Bistrița, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

GÎDEI P., 2005, Coleoptera Romaniae, Ed. PIM, Iași.

GOMOIU M. T., ARDELEAN A., ARDELEAN G., ARDELEAN D. I., ONCIU T. M., HÁJEK J., 2007, Folia Heyrovskyana. Coleoptera. Sphaeriusidae, Gyrinidae, Halipidae, Noteridae, Paleobiide. Icones insectorum Europae centralis, Nr. 9, Ed. Kabourek, Zlin.

GROSSU A. V., 1956, Gastropoda, Prosobranchia și Opisthobranchia, Fauna Republicii Populare Romîne, Mollusca, Vol. III, fasc. 2, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

GROSSU A. V., 1962, Bivalvia, Fauna Republicii Populare Romîne, Mollusca, Vol. III, fasc. 3, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

HÁJEK J., 2009, Folia Heyrovskyana. Coleoptera. Dytyscidae. Icones insectorum Europae centralis, Nr. 11, Ed. Kabourek, Zlin.

KIS B., 1974, Plecoptera, Fauna Republicii Socialiste România, Insecta, Vol. VIII, fasc. 7, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

KISS A., 2002, Rezervația ornitologică Satchinez, Ed. Excelsior, Timișoara.

IONESCU M. A., 1962, Entomologie, Ed. de Stat Didactică și Pedagogică, București.

IONESCU M. A., LĂCĂTUȘU M., 1971, Entomologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

MELLANBY H., 1975, Animal Life in Fresh Water, Ed. Sixth, Olanda.

MIRON I., 2005, Utilizarea bioindicatorilor în managementul calității apei din bazinul versant al lacului Bicaz în vederea staboilirii diagnozei ecologice a acestuia, Proiect de cercetare CNCSIS A 641.

NAVIS N., GILLIES N., 2001, A comparation of a professional method and a volunteer method for assesing stream health, inluding discussion of an improved volunteer method, Science and Society Series, Number 2, Ed. Institute Cacapon, West Virginia.

NEAGU A., 2004, The effect of sampling protocol on the I.B.G.N. (Standardized Global Biological Index) notes for the assesment of running water quality, Studii și cercetări de Biologie, nr. 9, Ed. Universitatea din Bacău, Bacău.

NEGREA Ș., 1983, Cladocera, Fauna Republicii Socialiste România, Crustacea, Vol. IV, fasc. 12, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

PETROVICI M., 2009, Evaluarea calității apei râului Crișul Repede utilizând larvele de efemeroptere (Insecta: Ephemeroptera) ca bioindicatori, Ed. Universitatea din Oradea, Oradea.

RADU G. V., 1983, Isopoda, Subordinul Oniscoidea, Oniscoidee inferioare, Fauna Republicii Socialiste România, Crustacea, Vol. IV, fasc. 13, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

RADU V. V., RADU G. V., 1972, Zoologia nevertebratelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

RADU V. V., RADU G. V., 1967, Zoologia nevertebratelor, Vol. 2, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

RICHOUX P., 1982, Coleopteres aquatiques, Vol. IV, fasc. 8 și 9, Ed. Association Française de Limnologie, Lyon.

STAN G., 1995, Metode statistice cu aplicații în cercetări entomologice (VII), Bul. Inf. Soc. Lepid. Rom. 6: 67-96.

STĂNESCU D., 2005, Mlaștinile de la Satchinez, Ed. Artpress, Timișoara.

SLOLKA M., KARACSONYI K., 2009, Zonele umede – Abordare ecologică, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

SURBER E. W., 1937, Rainbow trout and bottom fauna production in one mile stream.Trans Amer. Fish. Soc. 66.

VERNEAUX J., 1973, Cours d’eau de Franche – Comté (massif du Jura). Recherches écologiques sur le réseau hydrographique du Doubs. Essai de biotypologie. Ann. Sci. Univ. Besançon, Biol. Anim., 3 (9): 260p.

VERNEAUX J., 1976, Fondements biologiques et écologiques de l’étude de la qualité des aux continentales – Principales méthodes biologiques, La Pollution des eaux continentales, incidence sur les biocénoses aquatiques, Ed. Géologie Ecologie Aménahement: 229 – 285.

VERNEAUX J., SCHMITT A., VERNEAUX V., PROUTEAU C., 2003, Benthic insects and fish of the Doubs River system: typological traits in the development of a species continuum in a theoretically extrapolated watercourse. Hydrobiologia, 490: 63 – 74, Ed. Kluwer Academic Publisher, Netherlands.

ACTE NORMATIVE

Directiva Păsări 79/409/ EEC

http://www.natura2000.ro/cms/file/download.php?object_id=431&file_id=346

Directiva Habitate 92/43/EEC

http://www.batlife.ro/wp-content/uploads/2010/03/doc_03_92_43_EEC.pdf

(Formularul standard al sitului, publicat în M.O. 615/2007)

Formularele standard ale siturilor:

ROSCI0115, denumire Mlaștinile Satchinez

Disponibile online la:

http://biodiversitate.mmediu.ro/rio/natura2000/static/pdf/rosci0115.pdf

ROSPA0078, denumire Mlaștina Satchinez

Disponibile online la

http://biodiversitate.mmediu.ro/rio/natura2000/static/pdf/rospa0078.pdf

Alte programe folosite în prelucrarea lucrării de licență

Microsoft Excel

Mircosoft Word

Inkscape

Photo Gallery

Paint

Adobe Photoshop

Photo copertă: http://www.discoverlife.org/mp/20p?res=80&img=I_DSC55

. BIBLIOGRAFIE

AIOANEI F. T., PETROVICI M., MANCI C. O., 2009, Analiza macronevertebratelor bentice din apele de suprafață (râuri și lacuri naturale), Suport de curs. Ed. Asociația Green Project, Cluj – Napoca.

ALBU P., 1980, Diptera, Fam. Chironomidae, Subfam. Chironominae, Fauna Republicii Socialiste România, Insecta, Vol. XI, fasc. 13, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

ARDELEAN A., BREZEANU G., CIOBOIU O., 2011, Ecologie acvatică, Hidrobiologie, Ed. Universității „Vasile Goldiș”, Arad.

BEISEL J.-N., USSEGLIO – POLATERA P., THOMAS S., MORETEANU J.-C., 1988, Influence de l’échantillonnage des communautes macrobenthique sur l’évaluation de la qualité biologique d’un cours d’eau, Annls Limnal. 34 (4):445 – 454.

BERTRAND H., 1954, Les insects aquatiques d’Europe, Vol. II, Paris.

BOGOESCU C., 1958, Ephemeroptera, Fauna Republicii Populare Romîne, Insecta, Vol. VII, fasc. 3, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

CĂRĂUȘU S., DOBREANU E., MANOLACHE C., 1955, Amphipoda Forme salmastre și de apă dulce, Fauna Republicii Populare Romîne, Crustacea, Vol. IV, fasc. 4, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

CÎRDEI F. & BULIMAR F., 1965, Odonata, Fauna Republicii Populare Române, Insecta, Vol. VII, fasc. 5, Ed. Academiei Republicii Populare Române, București.

CLIFFORD H. F., STEPHENSON W., 1975, An introduction to numerical classification, Ed. Academic Press Inc., London.

DAMIAN – GEAORGESCU A., 1970, , Copepoda, Harpacticoida, Fauna Republicii Populare România, Crustacea, Vol. IV, fasc. 11, Ed. Academiei Republicii Populare România, București.

EDSMAN L., SÖDERBÄCK B., 1999, Standardised sampling methodology for crayfish – the Swedish protocol. Freshewater Crayfish 12: 705-713.

FEIDER Z., 1955, Acarina, Trombidoidea, Fauna Republicii Populare Romîne, Arachnida, Vol. V, fasc. 1, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

FREUDE H., HARDE K. W., LOHSE G. A., 1971, Die Käfer Mitteleuropas, Ed. Goecke & Evers, Krefeld.

GHEȚEU D., NEAGU A. N., MIRON I., 2005, The use bioindicators in the assessment of water quality in the catchement area of Bicaz Reservoir for the lake ecological diagnosis, Sustainability for humanity & Environment in the extendeal connection fields Science – Economy – Policy, Timișoara.

GHEȚEU D., 2008, Determinator ilustrat pentru larvele de trichoptere (Insecta: Trichoptera) din bazinul superior al râului Bistrița, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

GÎDEI P., 2005, Coleoptera Romaniae, Ed. PIM, Iași.

GOMOIU M. T., ARDELEAN A., ARDELEAN G., ARDELEAN D. I., ONCIU T. M., HÁJEK J., 2007, Folia Heyrovskyana. Coleoptera. Sphaeriusidae, Gyrinidae, Halipidae, Noteridae, Paleobiide. Icones insectorum Europae centralis, Nr. 9, Ed. Kabourek, Zlin.

GROSSU A. V., 1956, Gastropoda, Prosobranchia și Opisthobranchia, Fauna Republicii Populare Romîne, Mollusca, Vol. III, fasc. 2, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

GROSSU A. V., 1962, Bivalvia, Fauna Republicii Populare Romîne, Mollusca, Vol. III, fasc. 3, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București.

HÁJEK J., 2009, Folia Heyrovskyana. Coleoptera. Dytyscidae. Icones insectorum Europae centralis, Nr. 11, Ed. Kabourek, Zlin.

KIS B., 1974, Plecoptera, Fauna Republicii Socialiste România, Insecta, Vol. VIII, fasc. 7, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

KISS A., 2002, Rezervația ornitologică Satchinez, Ed. Excelsior, Timișoara.

IONESCU M. A., 1962, Entomologie, Ed. de Stat Didactică și Pedagogică, București.

IONESCU M. A., LĂCĂTUȘU M., 1971, Entomologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

MELLANBY H., 1975, Animal Life in Fresh Water, Ed. Sixth, Olanda.

MIRON I., 2005, Utilizarea bioindicatorilor în managementul calității apei din bazinul versant al lacului Bicaz în vederea staboilirii diagnozei ecologice a acestuia, Proiect de cercetare CNCSIS A 641.

NAVIS N., GILLIES N., 2001, A comparation of a professional method and a volunteer method for assesing stream health, inluding discussion of an improved volunteer method, Science and Society Series, Number 2, Ed. Institute Cacapon, West Virginia.

NEAGU A., 2004, The effect of sampling protocol on the I.B.G.N. (Standardized Global Biological Index) notes for the assesment of running water quality, Studii și cercetări de Biologie, nr. 9, Ed. Universitatea din Bacău, Bacău.

NEGREA Ș., 1983, Cladocera, Fauna Republicii Socialiste România, Crustacea, Vol. IV, fasc. 12, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

PETROVICI M., 2009, Evaluarea calității apei râului Crișul Repede utilizând larvele de efemeroptere (Insecta: Ephemeroptera) ca bioindicatori, Ed. Universitatea din Oradea, Oradea.

RADU G. V., 1983, Isopoda, Subordinul Oniscoidea, Oniscoidee inferioare, Fauna Republicii Socialiste România, Crustacea, Vol. IV, fasc. 13, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

RADU V. V., RADU G. V., 1972, Zoologia nevertebratelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

RADU V. V., RADU G. V., 1967, Zoologia nevertebratelor, Vol. 2, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

RICHOUX P., 1982, Coleopteres aquatiques, Vol. IV, fasc. 8 și 9, Ed. Association Française de Limnologie, Lyon.

STAN G., 1995, Metode statistice cu aplicații în cercetări entomologice (VII), Bul. Inf. Soc. Lepid. Rom. 6: 67-96.

STĂNESCU D., 2005, Mlaștinile de la Satchinez, Ed. Artpress, Timișoara.

SLOLKA M., KARACSONYI K., 2009, Zonele umede – Abordare ecologică, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

SURBER E. W., 1937, Rainbow trout and bottom fauna production in one mile stream.Trans Amer. Fish. Soc. 66.

VERNEAUX J., 1973, Cours d’eau de Franche – Comté (massif du Jura). Recherches écologiques sur le réseau hydrographique du Doubs. Essai de biotypologie. Ann. Sci. Univ. Besançon, Biol. Anim., 3 (9): 260p.

VERNEAUX J., 1976, Fondements biologiques et écologiques de l’étude de la qualité des aux continentales – Principales méthodes biologiques, La Pollution des eaux continentales, incidence sur les biocénoses aquatiques, Ed. Géologie Ecologie Aménahement: 229 – 285.

VERNEAUX J., SCHMITT A., VERNEAUX V., PROUTEAU C., 2003, Benthic insects and fish of the Doubs River system: typological traits in the development of a species continuum in a theoretically extrapolated watercourse. Hydrobiologia, 490: 63 – 74, Ed. Kluwer Academic Publisher, Netherlands.

ACTE NORMATIVE

Directiva Păsări 79/409/ EEC

http://www.natura2000.ro/cms/file/download.php?object_id=431&file_id=346

Directiva Habitate 92/43/EEC

http://www.batlife.ro/wp-content/uploads/2010/03/doc_03_92_43_EEC.pdf

(Formularul standard al sitului, publicat în M.O. 615/2007)

Formularele standard ale siturilor:

ROSCI0115, denumire Mlaștinile Satchinez

Disponibile online la:

http://biodiversitate.mmediu.ro/rio/natura2000/static/pdf/rosci0115.pdf

ROSPA0078, denumire Mlaștina Satchinez

Disponibile online la

http://biodiversitate.mmediu.ro/rio/natura2000/static/pdf/rospa0078.pdf

Alte programe folosite în prelucrarea lucrării de licență

Microsoft Excel

Mircosoft Word

Inkscape

Photo Gallery

Paint

Adobe Photoshop

Photo copertă: http://www.discoverlife.org/mp/20p?res=80&img=I_DSC55