Dinamica Riscurilor Si Amenitarilor la Frontiera de Est a Nato Si Ue In Contextul Accelerarii Procesului Globalizarii

INTRODUCERE

Tema aleasă pentru cercetare, „ Dinamica riscurilor și amenințărilor la frontiera de est a NATO și UE în contextul accelerării procesului globalizării” are ca motivație și implicit obiective evidențierea riscurilor regionale, a evoluției acestora în contextul amenințărilor globale, raportat la caracteristicile mediului de securitate internațional, a implicațiilor terorismului contemporan și ale crimei organizate transfrontaliere, sub toate formele ei de manifestare.

La început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază de evoluție, marcată de coexistența și confruntarea unor tendințe pozitive majore cu altele care generează riscuri și amenințări. Vechea ordine mondială – caracterizată de rivalitate și capacitate de anihilare reciprocă a unor state și blocuri politico-militare – a dispărut, în timp ce germenii construcției unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul preocupărilor comunității internaționale, care însă pe fond poate avea aceleași caracteristici, prin prisma creșterii numărului actorilor globali.

Mediul de securitate internațional se află într-o rapidă schimbare. Unele schimbări sunt lineare și previzibile, fie că decurg din evoluția obiectivă a mediului de securitate, fie că sunt rezultatul unor strategii și programe. Altele au caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică și sunt însoțite de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare și durată.

Proliferarea noilor riscuri și amenințări amplifică aspectele de insecuritate ale mediului global, astfel că, în perspectiva următorilor ani, ordinea mondială va arăta sensibil diferit, în condițiile în care noua dinamică a relațiilor internaționale afectează secvențial eforturile comunității euroatlantice care vizează construcția unui nou echilibru internațional, capabil să asigure expansiunea și consolidarea libertății și democrației.

Mediul de securitate este caracterizat, în principal, de următoarele tendințe majore: accelerarea proceselor de globalizare și de integrare regională, concomitent cu persistența unor acțiuni având ca finalitate: fragmentarea statală; convergența rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenței lor în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor nestatali în evoluția acestor relații.

Aceste caracteristici ale mediului de securitate internațional determină cerința de a răspunde eficient amenințărilor globale generate de terorismul internațional și crima organizată transfrontalieră, sub toate formele ei de manifestare. Globalizarea a determinat ca statele să resimtă aceleași nevoi de securitate la frontieră. Din acest punct de vedere, dinamica extinderii Uniunii Europene constituie o provocare în ceea ce privește asigurarea securității globale. Diversitatea și specificul național în abordarea conceptelor de securitate sunt unite, în cadrul UE, de crezul și țelul comun al statelor membre, exprimate în stabilirea obiectivului fundamental de a asigura un spațiu de largă afirmare a libertății, justiției și securității.

Statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice, din 2004 și al Uniunii Europene, din ianuarie 2007, face ca frontiera sa de est să fie, concomitent, granița de răsărit a celor două organizații. Într-un anume fel, frontiera de est a NATO nu ridică probleme deosebite, această organizație fiind de tip politico-militar și, deci, aspectul teritorial concret contează numai în ceea ce privește securitatea și apărarea membrilor săi în cazul unei agresiuni militare externe de către alt stat sau grup de state. În schimb, granița răsăriteană a UE relevă unele particularități de care România trebuie să țină cont în demersurile sale de apărare și securizare a acestui spațiu, generate de faptul că, practic, UE posedă toate caracteristicile unui teritoriu statal, unic și unitar, ca spațiu al vieții și activității în comun a țărilor membre, a cetățenilor săi.

De fapt, Uniunea este o construcție fără echivalent în istorie și se susține prin valori pe care cele 27 de state membre le recunosc prin semnarea, la Roma, în octombrie 2004, a tratatului ce stabilește o Constituție pentru Europa, respectiv a Tratatului de la Lisabona, ce a intrat în vigoare 01 decembrie 2009.

Sfidarea esențială căreia trebuie să-i facă față Uniunea Europeană este aceea de a se asigura că valorile pe care le promovează permanent și consecvent sunt viabile într-o lume în care ele sunt în permanență contestate sau amenințate: pericolul terorist contra libertății, globalizarea schimburilor împotriva progresului social, concurența vizavi de coeziune. Este vorba, pentru Uniune, de a găsi calea de a materializa valorile sale răspunzând la o triplă provocare și anume: a democrației și a drepturilor omului, a economiei sociale de piață, respectiv a coeziunii sociale și teritoriale.

De aceea, ea are concret, în mod fizic, o frontieră de răsărit prin care intră în contact cu cei din vecinătatea sa și nu numai. La această graniță se manifestă riscuri și amenințări la adresa securității și apărării sale, ca entitate economică, politică, socială, culturală și militară. În acest sens, România, ca stat „proprietar” al frontierei de est a Uniunii Europene, are o serie de drepturi și obligații în domeniul securității și apărării acestei granițe.

Altfel spus, România, pe lângă răspunsul la provocările integrării europene, trebuie să facă față și riscurilor și amenințărilor de la frontiera sa de răsărit, ca hotar al Uniunii Europene. În principal, este vorba de riscuri și amenințări cum sunt: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, migrația ilegală, traficul de arme, cel de persoane, criminalitatea transfrontalieră și cea cibernetică etc.

CAPITOLUL I

STRUCTURA PROCESELOR GLOBALE ÎN CADRUL NOII ORDINI MONDIALE ȘI IMPACTUL ACESTORA ASUPRA FRONTIERELOR DE STAT

Afectarea percepției pozitive a procesului de globalizare poate fi declanșată și de manifestarea unor tendințe de extindere geografică forțată, datorate dorințelor de dominare și de ștergere a diferențelor naționale, prin orientarea spre scopuri care aparțin în exclusivitate celor puternici și realizarea unei super ierarhizări, în contrast cu interesele celor mulți pasibili de a fi plasați la o periferie din ce în ce mai îndepărtată de centru. În același timp sunt opinii care susțin că procesul globalizării este afectat și are mult de pierdut tocmai datorită rezultantei a milioane de decizii și acțiuni necoordonate. În orice caz, toate opiniile, atât ale adepților, cât și ale potrivnicilor globalizării, susțin importanța promovării proceselor de menținere a păcii și a prevenirii conflictelor violente simetrice sau asimetrice.

În ultimii ani s-a schimbat abordarea subiectului referitor la globalizare, punându-se accent pe promovarea aspectelor pozitive ale fenomenului, care să estompeze confruntarea de idei referitoare la extinderea geografică a procesului de globalizare, idei care sunt percepute negativ de unii dintre cei care sunt potențiale ținte ale procesului de globalizare. Astfel, s-a trecut la focalizarea pe aspectele pozitive și progresiste, specifice națiunilor globalizate: susținerea și generalizarea egalității; cea mai robustă politică de protejare a resurselor naturale; cele mai cuprinzătoare sisteme politice; cel mai scăzut nivel al corupției; cea mai mare speranță de viață; cel mai sănătos stil de viață.

Cu toate acestea, globalizarea a deschis involuntar și noi posibilități de materializare a crimei organizate. Unii apreciază că fenomenul crimei organizate este reversul globalizării. Este posibil, dar nu se poate afirma că nu ar exista fenomenul crimei organizate dacă nu s-ar manifesta procesul de globalizare. În schimb, cu siguranță, se poate aprecia că fenomenul crimei organizate transfrontaliere este o manifestare reziduală a procesului globalizării.

Acțiunile crimei organizate transfrontaliere consolidează unitatea indestructibilă dintre tensiunile globalizante și cele localizante, specifică glocalizării (proces de concentrare a capitalului și a libertății de mișcare).

Dacă prin anii 1992 – 1995, crima organizată era considerată drept o nouă amenințare, atipică, neconvențională, în prezent s-a impus ca o necesitatea cooperarea între statele lumii pentru combaterea fenomenului internațional al crimei organizate, în fapt a crimei organizate transfrontaliere și se prefigurează o dezvoltare și o consolidare accelerată a fenomenului și o convergență a unora dintre cele mai importante forme de manifestare: traficul de droguri, spălarea banilor, activități comerciale ilegale, traficul ilegal de produse supuse controlului destinației finale și terorismul. Atât convergența acestor tipuri de acțiuni, cât și intensificarea lor prin utilizarea celor mai noi mijloace ale tehnologiei, au condus la apariția unei noi noțiuni de criminalitate globală.

1.1. Globalizarea la începutul secolului XXI

Deși procesul de globalizare este tot mai des adus în discuție iar pașii făcuți în acest sens nu sunt de neglijat, mileniul al treilea a debutat deja cu o societate umană complexă, greu de gestionat, în a cărei memorie sunt încă vii rezultatele puțin satisfăcătoare ale deciziilor politice de intervenție în plan social în cea mai mare parte a lumii, precum și eșecurile înregistrate în unele zone sau regiuni în încercarea de a direcționa procesele sociale în favoarea principalilor acționari pe piețele de capital, concretizate în milioane de victime omenești, de drame umane și reacții tot mai violente de respingere, în creșterea criminalității organizate, în sporirea rezistenței comunităților la dezorganizarea socială care se produce prin regionalizare sau reinventare a statelor.

Acestei stări de fapt i se opune realitatea europeană care evidențiază nu numai rezultatele unei politici coerente de dezvoltare durabilă, de asigurare a păcii și stabilității în zonă dar și o politică consistentă de unificare, acceptată și sprijinită de națiunile care o compun, proiectul de globalizare fiind un demers al cetățenilor acestei zone.

Dacă Europa la începutul mileniului trei se găsește în plin proces de integrare economică și la finalizarea, din punct de vedere politic, a propriei identități și este beneficiară de instituții și instrumente comune pentru promovarea și apărarea intereselor europene în relațiile cu celelalte centre de putere, același lucru se poate spune și despre alte zone ale lumii unde, deși nu au fost create instrumente comune similare celor din UE, s-au materializat în ultimile decenii soluții privitoare la viitor, cum sunt Organizația de Cooperare de la Shanghai și Grupul BRIC.

1.1.1. Determinările și factorii globalizării

Societatea omenească actuală, prin evoluția ei, scoate la iveală o serie de elemente specifice fenomenului globalizării. O analiză atentă, oricât de optimistă ar fi ea, nu poate să nu evidențieze atât factorii care confirmă tendința spre globalizare, aceștia manifestându-se cu preponderență, cât și factorii care frânează procesul, unii dintre aceștia confundându-se cu veritabile ziduri între civilizații.

Privit prin altă prismă, fenomenul globalizării este supus atât factorilor subiectivi cât și celor obiectivi, care se manifestă cu intensități diferite, mulți dintre aceștia capabili să netezească drumul abordării și rezolvării problematicilor în mod realist iar alții, dimpotrivă, considerându-se cel puțin pentru o bună perioadă de timp în factori de frânare.

Dintre cei mai importanți factori ai globalizării pot fi menționați: bazele de date, capitalul, decizia, informația, mișcarea, polarizarea, proprietatea, revoluția tehnologică, spațiul, știrea.

În aceeași ecuație și pe aceeași scenă a globalizării se manifestă o serie de factori de frânare a procesului care, în opinia specialiștilor, chiar dacă nu au o influență determinată pe termen scurt împiedică transpunerea în viața socială a măsurilor capabile s-o modernizeze, iar pe termen lung nu fac altceva decât să întârzie procesul de globalizare. Printre aceștia pot fi enumerați: marile decalaje economice și sociale, ce separă Vestul de Est și Nordul de Sud; agresiunea informațională, desfășurată între diverși actori ai lumii internaționale, în scopul obținerii de avantaje proprii; lupta pentru resurse și redistribuire a accesului și controlului acestora; frica pierderii identității culturale și naționale; înțelegerea eronată a procesului globalizării prin prisma posibilității pierderii protecției sociale asigurate de statele națiuni.

1.1.2. Dimensiunile și caracteristicile globalizării

Reprezentând un fenomen complex ce cuprinde realități și tendințe, care vizează toate domeniile vieții sociale, globalizarea se caracterizează nu numai prin multidimensionalitate, dar și printr-o dinamică accentuată a coordonatelor care o definesc.

Efectele globalizării, sau așa cum sunt denumite în mediul strategilor globalizării, țintele acesteia, sunt reprezentate în special de domeniile economic, social, cultural și de securitate.

1.2. Tendințe și orientări în cadrul noii ordini mondiale și impactul

acestora asupra frontierei de stat

Începutul mileniului al treilea a conturat schimbări de proporții în devenirea istorică a marilor puteri ale lumii, securitatea fiind abordată azi din perspectiva sistemică, ca fiind un concept multidimensional. Evenimentele geopolitice din ultimii ani reliefează că direcțiile și tendințele de edificare ale noii ordini mondiale au fost stabilite și afirmate. În urmă cu 20 de ani, dintr-o țară divizată, Germania s-a reunificat, redevenind „motorul" economic al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmașul său, Federația Rusă, a fost "degradat" din rangul de superputere la cel de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur și pur, China a devenit o țară comunisto-capitalistă, iar marile puteri europene, ca Marea Britanie, Franța și Germania, au renunțat, într-o formă sau alta, la statutul lor, în favoarea structurii continentale – Uniunea Europeană – care se dorește să joace un rol capital în ierarhia puterii mondiale; Japonia, chiar dacă aproape a traversat perioada de recesiune economică, ca de altfel și alte state ale lumii, încearcă prin capacitățile pe care le dezvoltă, să se afirme și ca mare putere militară. În ceea ce privește SUA, beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic funcțional și pragmatic, de o economie dezvoltată, chiar dacă sunt puternic afectate de criza economică mondială, datorită resurselor financiare și militare impresionante pe care le au, s-au afirmat până în prezent ca o superputere mondială reală -megaputere – în accepțiunea unor cunoscuți politologi.

1.2.1.Afirmarea noilor centre de putere în condițiile uni-multipolarității

În prezent, din punct de vedere structural, balanța de putere globală, cu alte cuvinte fundația pe care se susține rolul națiunilor în lume, se reconfigurează.

Ne aflăm, de fapt, între momente structurale – undeva între unipolaritate și multipolaritate. Dacă din punct de vedere al deținerii puterii militare SUA încă reprezintă singura superputere ( prin prisma arsenalului, dar și al sumelor alocate anual – 45% din cheltuielile mondiale ), din punct de vedere economic la nivel global sunt recunoscute și se confruntă pentru supremație în prezent mai multe superputeri economice: SUA, Uniunea Europeană, Japonia, la care se adaugă statele BRIC – China, Rusia, India și Brazilia – și Organizația de Cooperare de la Shanghai – Rusia, China, Kazahstan, Kirghistan, Tadijikistan și Uzbekistan, plus patru țări cu statut de observator, India, Iran, Pakistan și Mongolia, grupul devenind la momentul actual principalul furnizor mondial de hidrocarburi.

În consecință, tot mai multe voci mondiale vorbesc deja de mai mulți ani despre sfârșitul momentului unipolar al Vestului, pe măsură ce, spre exemplu, economiile BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) au depășit dinamismul și vitalitatea lumii euro-atlantice.

1.2.2.Dinamica schimbărilor și impactul asupra noilor frontiere

în perioada următorilor ani Uniunea Europeană va continua să se afirme din ce în ce mai clar, ca forță politică, economică, culturală și chiar militară, ca factor de stabilitate și de progres care să-și poată promova propriile opțiuni și interese. Extinderea NATO, prin aderarea celor șapte state din centrul și sud-estul Europei, a consolidat mediul strategic de securitate oferind oportunități pentru creșterea capacităților Alianței Nord-Atlantice de a gestiona situațiile de criză din orice zonă a globului. Deschiderea UE spre Est, care a avut loc aproape în paralel cu demersul similar al NATO, a asigurat pentru prima dată în istorie cele mai favorabile condiții pentru crearea unei Europe Unite.

CAPITOLUL 2

IMPACTUL PROCESELOR GLOBALE ASUPRA FRONTIEREI DE EST A UNIUNII EUROPENE

Pregătirea pentru extindere a început, așa după cum este cunoscut, cu peste 15 ani în urmă, când statele membre au procedat, în plan legislativ și în cel operațional pentru implementarea și consolidarea unui sistem funcțional care să permită lărgirea treptată a Uniunii. Cel mai bun exemplu în acest sens este lansarea, la începutul anului 1999, a monedei unice europene, adoptată inițial de 12 state, care au îndeplinit criteriile necesare de convergență. Punerea efectivă în circulație a monedei euro s-a făcut la 01 ianuarie 2002 și se poate vorbi de succesul acestei operațiuni de unificare monetară a Europei. Apoi, s-a adoptat cadrul financiar de dezvoltare și extindere a Uniunii Europene, pentru anii 2000-2007, și el structurat pe mai multe etape, iar la 01 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale. Documentul modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE (fără a le înlocui) și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Uniunea Europeană, conform Tratatului de la Maastricht din 02.10.1997 se sprijină pe trei piloni: comunitățile Europene; politica externă și de securitate comună; cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne.

După atacurile teroriste din S.U.A. de la 11 septembrie 2001, dar și cele care au urmat, mai cu seamă, după atacurile de la 11 martie 2004 din Spania, s-a apreciat că cel mai important lucru pentru Europa Unită este asigurarea stabilității, păcii securității și libertății de mișcare a cetățenilor.

2.1. Considerații privind frontierele europene

Uniunea Europeană nu și-a stabilit limitele geografice finale, dar fiecare stat candidat trebuie să îndeplinească criteriile enunțate de Consiliul European de la Copenhaga, menționate mai sus.

Astfel, se așteaptă ca toate statele membre să adopte euro ca monedă unică, atunci când sunt pregătite să o facă, dar nu imediat după aderare. Adoptarea monedei comune de către un stat, ca urmare a aderării, cere respectarea anumitor condiții, bine definite și etapizate. Eliminarea controlului persoanelor la "frontierele interne" ale statelor membre nu se aplică chiar din momentul aderării, renunțarea la control așa cum este cazul statelor din spațiul Schengen, poate fi aplicată numai când toate pre-condițiile sunt îndeplinite pentru a demonstra că nu va conduce la scăderea nivelului de securitate al cetățenilor. Una dintre cele mai importante condiții este ca viitoarele frontiere externe ale Uniunii să fie monitorizate de către noii membri ai UE la fel de eficient ca și actualele frontiere de către statele din zona Schengen.

2.2.Constituirea Agenției Europene pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale statelor membre ale UE(FRONTEX)

Agenția Europeana FRONTEX a luat ființă în anul 2005 (a devenit operațională), în baza prevederilor articolului 2 din Regulamentul Consiliului Europei nr. 2007/2004. Agenția este principala instituție a Uniunii Europene pentru managementul frontierelor externe, asigurând coordonarea acțiunilor statelor membre în implementarea măsurilor comunitare din acest domeniu, intermediază legăturile dintre instituțiile naționale ale statelor membre și instituțiile comunitare cu atribuții în controlul și supravegherea frontierelor.

Operațiunile FRONTEX au ca principal obiectiv combaterea migrației ilegale la nivelul Uniunii Europene, în baza analizelor de risc, fapt ce atrage încrederea, suportul și participarea activă a tuturor statelor membre.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeana, Poliția de Frontieră Română a devenit membru cu drepturi depline în cadrul FRONTEX.

Agenția acordă asistență operativă rapidă pentru o perioadă limitată de timp, sub forma unor echipe de intervenție rapidă la frontieră la solicitarea unui stat membru, care se confruntă cu "situații de presiune urgentă și excepțională", în special în cazul sosirii, în puncte ale frontierelor externe, a unui număr mare de resortisanți ai unor țări terțe, care încearcă să intre ilegal pe teritoriul respectivului stat membru.

Riscuri și amenințări la frontiera de est a Uniunii Europene

România resimte din ce în ce mai mult, la frontierele sale presiuni ale criminalității transfrontaliere organizate, dintre care mai evidente sunt: migrația (imigrația și emigrația); traficul de droguri; traficul de carne vie; traficul cu autoturisme de lux furate; contrabanda cu produse contrafăcute, alcool, țigări și multe altele.

Riscurile transfrontaliere vizează în principal: extinderea ariei de atragere a infractorilor; constituirea rețelelor internaționale organizate cu modalități de operare și întrebuințare de tehnici și tehnologii dintre cele mai perfecționate; dezvoltarea pieței interne de droguri, precursori și materiale interzise; tranzitarea unor mărfuri pe teritoriul național pentru piața neagră a Occidentului și nu numai; eludarea sub diverse forme a regimului vamal comercial; spălarea banilor și valuta falsă; acțiuni de incitare la extremism, intoleranță, separatism și xenofobie; proliferarea și dezvoltarea terorismului internațional etc.

Activitatea grupurilor de crimă organizată cunoaște o evoluție constantă, iar efectele generate sunt devastatoare, mai ales pe fondul actualei crize economico-financiare mondiale.

2.4. Rolul și importanța României ca stat de frontieră estică a UE

România, ca stat „proprietar" al frontierei de est a UE, are o serie de drepturi și obligații, inclusiv în domeniul securității și apărării acestei granițe. A trebuit să își modernizeze sistemul de supraveghere la frontierele de stat, astfel încât să se alinieze standardelor europene în materie. Libera circulație pe teritoriul UE comportă și problematica asigurării securității, o chestiune asumată în comun de toate statele membre. Cum nu toate statele membre UE au frontiere externe, managementul frontierelor este o activitate coordonată la nivel comunitar pentru care se aplică principiul împărțirii responsabilităților între state. În România, liniile directoare ale reformei sistemului de control al frontierei au fost trasate inițial de Strategia de Securizare a Frontierei pentru 2004-2006 și ulterior de Strategia privind Managementul Integrat al Frontierei de Stat pentru perioada 2010-2012.

CAPITOLUL 3

PRINCIPALELE AMENINȚĂRI TRANSFRONTALIERE LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂ A NATO ȘI UE

Istoria tumultuoasă a continentului european în ultimul secol arată de ce astăzi, la 20 de ani de la sfârșitul Războiului Rece și desființarea Tratatului de la Varșovia, există încă un mare decalaj economic între statele Europei Occidentale și statele Europei Centrale și de Răsărit. De fapt, rădăcinile în istorie sunt mult mai adânci și explică dezvoltarea lentă a zonei centrale și de est a Europei, în același timp apărând mai evidentă importanța geostrategică a acestor teritorii.

La începutul secolului al XXI-lea, caracteristica generală a mediului de securitate european constă în diminuarea riscurilor convenționale și, ca urmare, în eliminarea premiselor apariției unui conflict armat de amploare continentală sau regională, concomitent cu amplificarea riscurilor și amenințărilor neconvenționale care au dus, printre altele, la revigorarea alarmantă a naționalismului etnic și religios și la adâncirea decalajelor economice și sociale, cu efecte negative asupra securității. Spațiul de interes geopolitic și geostrategic reprezentat de zona centrală și sud-est europeană, a fost și rămâne atât sub influența evoluțiilor din Europa și din Asia, cât și a celor transatlantice, ceea ce face ca schimbările care au loc în această parte de lume, în special evenimentele legate de securitate, să aibă cauze multiple și diverse, de cele mai multe ori originare în interesele unor actori globali de securitate. Fragilitatea echilibrului și a securității acestei zone, sporește efectele evoluțiilor din mediul global și regional de securitate și favorizează acțiunea factorilor de risc și a pericolelor de orice natură. Perpetuarea, de mai mulți ani, a conflictelor din spațiul ex-sovietic, soluțiile temporare și limitate aduse unora dintre acestea, au determinat consumarea și, uneori, epuizarea eforturilor și posibilităților, respectiv a capacităților comunității internaționale de a soluționa aceste conflicte, și au creat condiții favorabile apariției altora, cum a fost cel ex-iugoslav, cu o plajă largă de cauze și forme de manifestare, precum și proliferării unor noi riscuri, amenințări și pericole la adresa securității interne și internaționale a statelor și popoarelor din această parte a Europei. Extinderea rapidă, în ultimul deceniu, a UE și NATO către est, a demonstrat că acest spațiu, care nu se bucura nici de protecție economică, nici de umbrelă de securitate, trebuie și merită să facă parte dintr-o Europă unită și sigură.

3.1. Factori de risc la frontiera de est a NATO și UE

În actuala realitate geopolitică, determinantele principale de securitate în zona Europei Centrale și de Sud-Est se pot descrie astfel: menținerea și extinderea unor zone cu grad ridicat de risc; existența unor crize negestionate suficient, fapt ce amplifică pericolul reizbucnirii acestora sau al apariției altora; persistența sau escaladarea unor dispute interne care pot degenera în conflicte cu tendințe de internaționalizare; perpetuarea și încurajarea unor revendicări teritoriale și a curentelor de autonomie a unor comunități etnice, religioase sau culturale; extinderea ariei de influență și de existență a fundamentalismului islamic, cu componenta sa radicală, ceea ce amplifică instabilitatea ariei balcanice, zonă în care locuiesc cu forme legale ori ilegale o bună parte din cei aproximativ 23 de milioane de musulmani estimați că se află în Europa în prezent ( cca. 5% din populație ); pentru perspectiva anilor 2050 se previzionează că vor ajunge la 20% din populația continentului european; tendințe de refacere a vechilor sfere de influență sau de a deveni lideri zonali, manifestate de unele state din zona ori din aria adiacentă; existența, în apropiere, a unor zone de instabilitate, ca Orientul Mijlociu, Caucazul, Transnistria, dar și spațiul ex-iugoslav; apariția riscurilor și amenințărilor non-militare, cu efecte negative asupra securității naționale, cum sunt crima organizată, traficul cu droguri, armament ori materiale strategice, migrația ilegală de persoane; lărgirea, amplificarea și diversificarea eforturilor unor state din zona de integrare în structurile europene și euroatlantice de securitate și economice.

Acestea trebuie coroborate cu riscuri și amenințări noi apreciate ca atare la nivelul Alianței Nord Atlantice: existența și dezvoltarea unor puternice forțe nucleare în exteriorul alianței; proliferarea armelor NBC; diseminarea tehnologiilor ce pot servi la producerea unor noi sisteme de armamente; atacurile informaționale; actele teroriste și de sabotaj; proliferarea crimei organizate; blocaje ale aprovizionării cu resurse vitale și migrații de populații necontrolate.

3.2. Relațiile NATO cu statele din estul Europei

Problematica factorilor de risc la frontiera de est a NATO și UE nu poate fi evaluată dacă nu este coroborat și subiectul sensibil al relațiilor pe care cele două organizații, dar în special NATO, le au cu principalele state vecine în est, îndeosebi cu Rusia, dar și cu Ucraina, Georgia și alte state din zona Caucazului.

Relația NATO – Rusia- deoarece Rusia are un rol important în sistemul de securitate europeană, după încheierea războiului rece, NATO a acordat o atenție aparte relațiilor de cooperare cu această țară. Astfel, la 27 mai 1997, s-a semnat actul ce stabilește normele care guvernează relațiile reciproce, cooperarea și securitatea între NATO și Federația Rusă.

Relația NATO-Ucraina- considerente geostrategice majore, cum este și acela că Ucraina reprezintă, în spațiul sud-est european, un al doilea actor important ca mărime pentru comunitatea euro-atlantică, au stat la baza semnării, la Madrid, în 1997, a Cartei cu privire la un Parteneriat distinctiv între NATO și Ucraina.

Relația NATO-Georgia – în prezent, NATO are legături strânse cu Georgia și cu alte state din zona Caucazului, se preocupă de stabilitatea și securitatea întregii regiuni. Țările respective sunt incluse în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, pot schimba puncte de vedere și acționa împreună. Relațiile Alianței Nord-Atlantice cu Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turkmenistan, Kazahstan, Uzbekistan, Kirghizstan și Tadjikistan capătă o importanță remarcabilă, mai ales acum, când statele respective se află "la noua graniță a noului NATO” și pe noua axă geopolitică Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană, datorită potențialului uriaș de energie al regiunii, a accesului la sursele energetice din zona caspică.

3.3. Factori de risc în regiunea Mării Negre

Atât pentru România cât și pentru celelalte state care au această graniță naturală, construirea unui regim de securitate și prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcție distinctă de acțiune a acestei strategii. Localizată la interferența a trei zone de importanță deosebită – Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală – regiunea Mării Negre este o zonă principală de tranzit pentru resurse energetice și, totodată, un spațiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, având un impact semnificativ asupra securității euroatlantice. Departe de posibilitatea de a fi considerată o simplă zonă-tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un conector de importanță primordială, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (în calitate de furnizor de securitate și consumator de energie) de arealul strategic Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie și consumator de securitate).

Din punct de vedere al provocărilor de securitate, regiunea este o oglindă fidelă a noilor riscuri și amenințări și un virtual poligon pentru experimentarea lor: terorismul, proliferarea ADM, conflictele latente (înghețate), traficul ilegal de armament, muniții și explozivi, traficul de droguri și de ființe umane, migrația ilegală și alte forme ale criminalității transfrontaliere organizate.

3.4. Statutul României în S-E Europei și rolul îndeplinit de statul român

Statutul internațional al unei țări, ca ansamblu al așteptărilor acesteia față de comunitatea mondială, poate fi descris printr-un sistem coerent de trăsături definitorii. În cazul României, statutul său actual prezintă următoarele caracteristici: apartenența la NATO, aderarea la UE, este un contributor de securitate, în regiune și în lume. România se manifestă ca pilon de stabilitate în Europa de Sud-Est.

Statutul României se materializează prin rolurile (aliat, partener, participant activ etc.) pe care aceasta și le asumă, în mod responsabil, activ și voluntar, atât în activitățile gestionate de Alianța Nord-Atlantică și de structuri ale Uniunii Europene, cât și în acțiuni ale altor organizații regionale și internaționale în care statul român este parte. În esență, rolurile asumate de țara noastră sunt caracterizate prin realism, responsabilitate și multidimensionalitate.

În deplin consens cu statutul său actual principalele expresii ale rolului îndeplinit de statul român în zonă sunt: umană, organizatorică, materială, militară, normativă, politică, psihosocială, culturală, științifică.

CAPITOLUL 4

DINAMICA RISCURILOR ȘI AMENINȚĂRILOR LA ADRESA SECURITĂȚII ÎN ZONA FRONTIEREI DE EST A NATO ȘI UE

Amenințările asimetrice la adresa climatului de securitate din Europa de Est și de Sud-Est, îndeosebi la adresa statelor angajate fără rezerve în lupta împotriva terorismului internațional, crimei organizate și proliferării armelor de distrugere în masă se vor manifesta cu intensitate și în următori ani, fiind determinate de discrepanțele de ordin logistic dintre state în ceea ce privește securizarea granițelor, lacunele legislative sau imperfecțiunile în aplicarea cadrului juridic din domeniul combaterii criminalității transfrontaliere; insuficienței măsurilor adoptate pentru blocarea finanțării terorismului și a accesului grupărilor radical-extremiste la substanțe chimice, dispozitive și tehnologii nucleare, mijloace de comunicare moderne.

Contracararea amenințărilor la adresa securității în Europa de Est și de Sud-Est presupune demonstrarea solidarității politice și a voinței ferme de a acționa în comun împotriva tuturor structurilor teroriste și ale crimei organizate, identificarea cauzelor care pot genera atitudini extremist-teroriste, precum și a factorilor care favorizează dezvoltarea criminalității transfrontaliere, în toate formele de manifestare a acesteia și, mai ales, asigurarea consensualității, unității și complementarității măsurilor adoptate de comunitatea internațională în combaterea acestor fenomene.

4.1. Principalele riscuri și amenințări la frontiera de est a NATO și UE

Strategia Europeană de Securitate “A Secure Europe in a Better World”, realizată de Javier Solana și adoptată de Consiliul European în decembrie 2003, este primul document de acest fel elaborat la nivelul UE. Conform documentului, crearea și dezvoltarea Uniunii Europene au constituit și vor constitui elemente centrale în dinamizarea noului mediu de securitate. Europa continuă să se confrunte cu o serie de provocări la adresa securității. În acest sens, principalele amenințări identificate de Strategie sunt : terorismul – Europa este ținta și baza unei asemenea amenințări; proliferarea armelor de distrugere în masă – este riscul potențial cel mai serios la adresa securității europene; conflictele regionale din imediata vecinătate (Caucaz, Transnistria), dar și cele din zone îndepărtate (Orientul Mijlociu), pot duce la violență, extremism, pierderi de vieți omenești și distrugeri de infrastructură; amenință minoritățile etnice, drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor, stabilitatea instituțiilor statale; creează oportunități pentru crima organizată; stimulează cererea pentru arme de distrugere în masă și armament convențional; instabilitatea statală – ( proasta guvernare, corupția, abuzul de putere, instituțiile slabe, lipsa de răspundere, conflictele civile) corodează autoritatea statală din interior și poate duce la colapsul statelor; crima organizată – Europa constituie un obiectiv principal pentru crima organizată, mai ales prin dimensiunea externă a acesteia: traficul transfrontalier de droguri, ființe umane, arme și bani; migrația ilegală, criminalitatea informatică.

Strategia de securitate națională a României preia aceste concepte, riscuri și amenințări, de natură politică, economică, socială și militară, capabile să pună în pericol siguranța cetățeanului și securitatea națională a statului român.

4.1.1. Terorismul internațional

Terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și altor valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice. Infiltrarea actorilor terorismului internațional și transnațional în România s-a produs începând cu anii ’90, constatându-se în prezent, tendința de structurare a unor adevărate rețele și filiale autonome. Acestea acționează ilegal sub diferite acoperiri în vederea colectării de fonduri pentru organizațiile teroriste, a culegerii de informații despre potențialele ținte de pe teritoriul țării noastre și organizării unor structuri logistice capabile să sponsorizeze viitoarele atacuri.

4.1.2. Conflictele regionale înghețate din spațiul ex-sovietic

Conflictele regionale au puternice implicații pentru pacea și securitatea regională și europeană. Produs al dezmembrării, mai mult sau mai puțin violente, a unor state multinaționale din zonă, aceste conflicte interetnice sau religioase au un puternic substrat politic și reprezintă o amenințare gravă la adresa securității regionale, chiar dacă, în urma unor importante eforturi ale comunității internaționale, majoritatea acestora sunt ținute sub control. Prin numărul lor mare, aceste conflicte – alături de alte stări tensionate, mișcări separatiste, dispute teritoriale și situații de instabilitate prezente în proximitatea României – generează incertitudine, determină irosirea resurselor și perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte forme de violență și criminalitate și favorizează terorismul.

4.1.3. Criminalitatea transnațională organizată

Conform Strategiei de securitate națională a României, criminalitatea transnațională organizată reprezintă o formă de infracționalitate foarte gravă, care a dobândit capacitatea de a influența politica statelor și activitatea instituțiilor democratice. Spațiul de interes strategic în care se află România a devenit o veritabilă sursă, zonă de tranzit și destinație a unor activități infracționale grave ce constau mai ales în trafic ilegal de armament, muniții și explozivi, trafic de stupefiante, migrație ilegală și trafic de ființe umane, trafic de produse contrafăcute, activități de spălare a banilor sau alte forme de criminalitate economico-financiară.

4.1.4. Proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM)

Proliferarea armelor de distrugere în masă: nucleare, chimice, biologice și radiologice constituie o amenințare deosebit de gravă sub raportul potențialului de distrugere, în condițiile în care accesul la astfel de mijloace devine tot mai ușor, iar tentația dobândirii și folosirii lor sporește amenințător. Pentru statele NATO și UE problema neproliferării armelor de distrugere în masă și prevenirea folosirii acestora de către grupările teroriste sunt deosebit de importante și se află menționate pe agendele de lucru ale majorității guvernelor lumii.

4.1.5. Criminalitatea informatică

În ultimii ani a fost semnalată o intensă activitate a rețelelor de crimă organizată specializate în infracțiuni informatice: skimming, clonare de carduri bancare, extrageri de numerar de la ATM-uri folosind carduri clonate, comerț cu date necesare inscripționării de carduri etc. În multe evaluări ale agențiilor internaționale de aplicare a legii hackerii români sunt plasați la loc de frunte (n.n.: în general locul 3 după China și Rusia) în ceea ce privește impactul/daunele/prejudiciul asupra sistemelor informatice atacate.

4.1.6. Guvernarea ineficientă și corupția

Un rol important în procesul de consolidare a stabilității și securității noilor democrații din Europa centrală, de est și de sud-est revine capacității statelor și a societăților de a promova o gestiune eficientă a intereselor publice, adică o bună guvernare. Prin prisma contracarării fenomenelor de crimă organizată se poate afirma, fără teama de a greși, că acestea sunt întreținute și dezvoltate de către guvernările necorespunzătoare, dominate de corupție.

4.2. Responsabilități ale României, pe frontiera de est, privind riscurile și amenințările de securitate la adresa UE

Intrarea României în rândul statelor membre ale UE, printre alte urmări imediate, implică și asumarea unor responsabilități în ceea ce privește diminuarea și/sau eliminarea efectelor pe care le pot genera riscurile și amenințările din spațiul aflat în vecinătatea frontierei sale estice.

Cele mai importante obligații sunt: securizarea frontierei răsăritene, formarea și motivarea personalului cu competențe privind paza și apărarea frontierei, implicarea activă a instituțiilor naționale competente în cooperarea regională și internațională cu structuri similare angajate în lupta împotriva crimei organizate, intensificarea activității diplomatice, inclusiv a diplomației militare, pentru soluționarea, potrivit normelor internaționale, a conflictelor înghețate din vecinătatea frontierei de est.

4.3. Strategii ale mediului de securitate la frontiera răsăriteană

a NATO și UE

Uniunea Europeană se află în acest moment într-un amplu proces de adaptare la nivelul căruia dezvoltarea componentei de securitate și apărare este orientată în susținerea profilului său strategic, în conformitate cu obiectivele Strategiei de Securitate asumate de statele membre în decembrie 2003.

Securitatea este un proces în continuă evoluție, iar aceasta poate fi cel mai bine garantată într-un mediu de securitate cooperativă, ce are ca elemente centrale integrarea economică și politică și extinderea comunității de state democratice. Evaluarea periodică a atingerii scopului și obiectivelor unei strategii de securitate pentru Europa de sud-est presupune un sistem coerent și consistent de indicatori analitici, dintre care putem propune și enumera doar câțiva: evoluția pe cale democratică și stabilitatea politică internă a statului; potențial de securitate adecvat și activ; politica de bună vecinătate și cooperare; opțiunea pentru integrare și manifestarea activă în structurile europene și euroatlantice de securitate, încrederea și afirmarea regională și zonală; valorificarea în interes internațional a poziției geostrategice a statului etc.

CAPITOLUL 5

PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA REALIZAREA SECURITĂȚII EUROPENE

Participarea României la promovarea și realizarea securității regionale este un atribut principal al politicii sale de apărare, fiind proiectată în vederea promovării intereselor și obiectivelor politico-militare și strategice naționale. Astfel, politica externă a României are drept obiectiv fundamental protejarea intereselor sociale și economice ale cetățenilor români, precum și promovarea și protejarea intereselor economice, politice și militare ale României, în relația cu actorii internaționali. Ea se aplică în concordanță cu poziția geostrategică și profilul României ca membru activ și responsabil al comunității internaționale în cadrul oferit de structurile euroatlantice.

Prin participarea activă la gestionarea și rezolvarea situațiilor de criză, România dovedește că este un real factor de stabilitate și securitate. În noua configurare a zonelor de interes major pentru organizațiile internaționale de securitate României i s-a recunoscut valoarea geostrategică și, ca urmare, i se va atribui un rol deosebit ca „punct de control strategic” al spațiului situat la est de Marea Neagră, denumit de altfel „punctul zero” al politicii pentru următoarele decenii.

5.1. Mediul de securitate european în contextul dinamicii arhitecturii internaționale de securitate

Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esențiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziția către sistemul internațional multipolar, competiția între puteri în spațiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în U.E.; preocupările Federației Ruse de a dobândi statutul de mare putere pe arena mondială și de a ocupa poziții cheie în structurile europene de securitate. Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar și pe cea militară, acestea fiind condiționări complementare.

Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică și economică și extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democratice. Riscurile apariției unei confruntări militare majore pe continent s-au diminuat semnificativ. Totuși, persistă fenomene de instabilitate și criză la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. O provocare serioasă la adresa sistemului internațional este reprezentată de numărul în creștere al “societăților fragile” și, implicit, de inabilitatea acestora de a controla evoluțiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm astfel la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale, bazate pe prevenirea conflictelor, creșterea rolului modalităților diplomatice și a capacităților civile de management al crizelor.

5.1.1.Caracterizarea mediului de securitate european în context

internațional

La începutul secolului XXI, caracteristica generală a mediului de securitate european consta în diminuarea riscurilor convenționale și eliminarea premiselor apariției unui conflict armat de amploare continentală sau regională, care duce implicit la amplificarea riscurilor și amenințărilor neconvenționale, la revigorarea alarmantă a naționalismului etnic și religios și la adâncirea decalajelor economice și sociale cu efecte negative asupra securității. Ca urmare a acestor procese, printre altele, Europa s-a îmbogățit cu noi concepte de securitate, mai diferite prin eficiența lor și mai exigente. Dialogul activ între state a dus la apropierea dintre ele și la cooperare foarte strânsă.

Evoluția situației politico-strategice în centrul și estul Europei în condițiile dispariției divizării continentului prin "cortina de fier" a favorizat în bună parte diversificarea și amplificarea riscurilor, influențând în mod direct configurația și condițiile de manifestare a acestora.

5.1.2. Răspunsul UE la noile provocări. Strategia de Securitate Europeană

Un moment crucial pentru securitatea europeană l-a constituit Strategia de Securitate a UE care a impulsionat gândirea Uniunii în domeniul aspectelor de securitate. Viziunea acestui document, aprobat de Consiliul European în decembrie 2003 și elaborat sub auspiciile lui Javier Solana, Înaltul Reprezentant al UE pentru Common Foreign and Security Policy (CFSP) în perioada respectivă, presupune că în politica externă a UE puterea trebuie să joace un rol atât „gentil", cât și „dur".

Strategia de Securitate Europeană subliniază faptul că UE „a făcut progrese spre o politică externă coerentă și o gestionare eficientă a crizelor, prin mijloace pregătite să fie folosite efectiv, în zona Balcanilor și în alte regiuni, precum și necesitatea unor abordări viitoare mai active, mai coerente și mai capabile, conform principiilor cooperării, statele Uniunii propunându-și, în acest sens, „să lucreze împreună cu alții”.

Pe acest palier se înscrie și crearea, în decembrie 2004, a Agenției Europene de Apărare (AEA), structură menită să contribuie la optimizarea și, în egală măsură, la armonizarea politicilor statelor membre în domeniul industriei de apărare dar și în planul dezvoltării capabilităților de apărare. În acest cadru se înscrie adoptarea la nivelul statelor membre a Viziunii pe Termen Lung, document prin care AEA , în cooperare cu alte agenții și structuri ale UE oferă paradigmele strategice prin intermediul cărora Uniunea va putea să-și dezvolte profilul strategic în susținerea obiectivelor Strategiei de Securitate.

Existența politicii europene de securitate și apărare nu înseamnă că apărarea și securitatea statelor membre revine în totalitate UE. Aceasta nu-și propune, și momentan nici nu are cum, să se substituie politicii de apărare și securitate naționale, care continuă să existe și să fie de competența fiecărui stat membru. La momentul actual politica de apărare europeană este marcată de schimbările pe care le-a adus Tratatul reformator de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 01 decembrie 2009, menit să impulsioneze modernizarea și aprofundarea mecanismelor de funcționare a Uniunii.

5.1.3. Strategia Națională a României privind mediul

de securitate internațional și european

România participă la definirea politicii defensive comune a Alianței, dar are și obligația de a participa cu efective la punerea în practică a acestei politici.

Începând cu luna mai 2005, România a pus la dispoziția Uniunii Europene, pentru participarea la "grupurile tactice de luptă", un pachet de forțe care include o companie de infanterie, un pluton de decontaminare NBC, un pluton de specialiști în relațiile civili-militari, două echipe tactice de operațiuni psihologice, precum și ofițeri de stat major, în baza hotărârii CSAT.

Participarea forțelor armate române la misiuni în afara teritoriului național este o componentă importantă a configurării profilului strategic al României ca membru responsabil al comunității internaționale. Evoluția mediului internațional de securitate, diversificarea și amplificarea riscurilor și amenințărilor asimetrice la adresa securității au determinat trecerea de la apărarea strict teritorială la cea colectivă, precum și multiplicarea tipurilor de misiuni și operații în care pot fi angajate forțe militare.

România acordă o importanță deosebită angajării politico-militare în susținerea proceselor de stabilizare și democratizare în spațiile adiacente, considerând acest fapt ca o parte intrinsecă a securității sale naționale.

În plan regional, România promovează stabilitatea prin: dezvoltarea inițiativelor complementare din sud – estul Europei; participarea la operațiile multinaționale în sprijinul păcii; cooperarea militară bilaterală și multilaterală; îndeplinirea angajamentelor și obligațiilor internaționale asumate în domeniul controlului armamentelor, dezarmării și neproliferării armelor de distrugere în masă.

5.2. Repere ale participării României la realizarea securității europene

Prin participarea activă la gestionarea și rezolvarea situațiilor de criză, România dovedește că este un real factor de stabilitate și securitate, contribuția ei la gestionarea situațiilor de criză căpătând amploare și diversitate, forțele noastre armate dovedind capacități reale pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni al Alianței. Pentru promovarea stabilității regionale și globale, inclusiv prin utilizarea diplomației apărării, România participă cu forțe militare la operațiuni sub egida ONU și conduse de NATO, UE și OSCE.

Continua remodelare și reconfigurare a forțelor armate naționale vizează adaptarea la nevoile de apărare specifice României, derivate din contextul geostrategic subregional și regional, precum și realizarea, inclusiv în acest plan, a interoperabilității cu structurile militare europene și euroatlantice. România contribuie la toate misiunile și operațiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului euro- atlantic.

5.2.1.Integrarea României în dimensiunea de securitate și apărare

UE-PESA

În mediul de securitate actual, caracterizat de schimbări în natura și complexitatea amenințărilor, statele membre UE au decis să creeze un instrument specific de acțiune interguvernamentală în domeniu – Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), subsumat Politicii Europene de Securitate Comună (PESC).

PESA s-a născut, pe de o parte, din nevoia acută de a avea un concept european, complementar celui euroatlantic de securitate și apărare și, pe de altă parte, din necesitatea conferirii unui statut internațional și în materie de apărare și securitate, absolut necesar în procesul de aprofundare a integrării europene. Practic, nu poate exista o unitate deplină a continentului fără un concept de securitate și apărare pe măsură, adică fără cel de al treilea pilon, alături de cel economic și de cel politic, pe care să se sprijine un astfel de edificiu supranațional.

Scopul PESA constă în abordarea eficientă a managementului crizelor, inclusiv în ceea ce privește utilizarea forței pe continentul european, și recurgerea la capacitățile operaționale ale NATO, în cazurile în care se impune. Contribuția națională a României, alături de a celorlalte state membre, acoperă atât palierul civil cât și cel militar.

5.2.2. Participarea României la realizarea construcției unei noi identități europene și euroatlantice

Participarea țării noastre la operațiunile și misiunile NATO oferă o susținere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianței, amplificându-i credibilitatea de aliat.

Principalele misiuni ale NATO la care participă forțe românești în prezent sunt: Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF), Misiunea NATO de Pregătire – Irak (NTM-I), Operațiunea KFOR, Operațiunea Active Endeavour.

CONCLUZII

Lucrarea se dorește a fi o radiografie a riscurilor și amenințărilor la granița estică a NATO și UE, respectiv implicațiile mutațiilor din mediul internațional de securitate asupra celui european și regional, rolul și responsabilitățile României pe aceste coordonate.

Din perspectiva securității europene, parteneriatul cu SUA implică două aspecte: Europa trebuie să-și adapteze propriile standarde la realitățile secolului XXI și să vorbească cu o singură voce pe scena internațională, iar această voce trebuie dublată de capacități militare credibile. Statele Unite au nevoie de un puternic parteneriat democratic pentru a-și realiza obiectivele de securitate globală. Unele voci afirmă că este necesară o nouă Cartă transatlantică, prin care America să își reînnoiască angajamentul de a rămâne o putere în Europa, iar Europa trebuie să își asume responsabilitatea menținerii spațiului Euro-Atlantic ca o sferă a stabilității, democrației și progresului.

Pentru ca o relație de securitate NATO-UE solidă să ia naștere din actuala criză mondială, ar trebui luate în considerație următoarele trei linii directoare:

1. în primul rând, este o singură modalitate prin care Europa poate câștiga influență față de SUA și anume prin deținerea unor capacități de securitate și apărare cu adevărat relevante. Asta înseamnă ca europenii să se concentreze asupra acelor capacități, ca de exemplu supravegherea de la sol și transportul aerian, de care SUA au maximă nevoie atunci când conduc mai multe operațiuni simultane. În acest scop NATO ar trebui să aibă o nouă abordare în planificarea forțelor. Problema nu este însă planificarea unor capacități care copiază mai mult sau mai puțin capacitățile americane, dar la o scara mai redusă, ci identificarea punctelor slabe și a minusurilor americane și planificarea pentru capacități care să reducă aceste slăbiciuni (dezvoltarea capacităților de nișă). Astfel, UE ar putea să devină un partener militar indispensabil pentru SUA, cu un NATO operațional la nivel global, diminuând sau chiar stopând astfel tentația Americii de a acționa singură;

2. în al doilea rând, voinței europene de a începe un program de modernizare, ar trebui să i se răspundă cu o mai mare creștere a disponibilității americane de a împărtăși partenerilor europeni tehnologie;

3. în al treilea și cel mai important rând, toate aceste bune intenții vor fi în van dacă Washington-ul își va menține preferința pentru coalițiile ad-hoc, și un NATO a-la-carte. Desigur, Europa la rândul ei trebuie să-și îmbunătățească credibilitatea politică dacă vrea să-și consolideze statutul de actor global. Parisul ar trebui să renunțe la aroganță, Londra ar trebui să intre în zona Euro, iar Berlinul ar trebui să își exprime deschis prioritățile strategice și obiectivele de politică externă, acceptând consecințele militare și de securitate.

În altă ordine de idei este posibil ca SUA să nu mai vadă NATO ca pe un pilon esențial al sistemului lor de securitate, care însă nu va însemna desființarea organizației. Pentru încă 5-10 ani, NATO va rămâne o voce importantă în securitatea internațională, dacă nu pentru alte rațiuni, măcar din motive de inerție instituțională. Organizația și-ar putea însă pierde valențele de alianță militară defensivă, transformându-se într-o instituție de securitate colectivă (gen ONU, OSCE) sau un club politic din care este bine să faci parte, dar care nu este esențial pentru garantarea securității.

Analiza principalelor organizații și instituții internaționale ne indică faptul că putem vorbi de o inflație a acestora, unele dintre ele existând în virtutea inerției, și a dorinței birocrației diplomatice de a se perpetua. OSCE se află în căutarea relevanței politice, într-un spațiu de la Vancouver la Vladivostok. Acest spațiu este însă prea divers, cu surse multiple de conflict, pentru a putea fi gestionat de o singură organizație internațională. OSCE a urmat un proces similar cu al altor organizații, încercând să se democratizeze prin constituirea unei Adunări Parlamentare.

Căutarea rolului OSCE în arhitectura de securitate europeană este îngreunată de avansul spre Est a unor organizații și instituții mult mai puternice, care au și componenta de apărare, nu doar pe cea de securitate:

• lărgirea Uniunii Europene a determinat includerea în rândurile sale a unor state care au folosit OSCE ca o metodă de a se apropia de Occident, dar care acum nu mai au nevoie de un asemenea vehicul. Politica de vecinătate a UE este un mijloc-alternativă la OSCE, prin intermediul relațiilor bilaterale cu statele din Estul Europei și bazinul Mării Negre. Simpla apartenență la OSCE a unui stat nu poate fi imediat o anticameră a UE, deoarece Uniunea încearcă să implementeze politici și mecanisme proprii, într-un cadru bilateral, nu multilateral;

• NATO s-a extins foarte mult în ultimul deceniu, iar lărgirea și mai mare este privită de numeroși analiști ca un mijloc de disoluție. De aceea, se dorește utilizarea Parteneriatului pentru Pace în relațiile cu statele din zona Caucaziană. Delocalizarea unor baze militare americane în România și Bulgaria este considerată, în acest moment, ca rezultatul unui acord tacit între SUA și Federația Rusă pentru încetinirea extinderii NATO și în Caucazul de Sud. De asemenea, la insistența SUA, în cadrul conceptului de securitate al NATO din 1999 s-a inclus posibilitatea intervenției și în afara granițelor statelor membre. Astfel încât gestionarea potențialelor conflicte militare din spațiul de la Vancouver la Vladivostok poate fi realizată prin intermediul așa numitelor „coaliții de voință", din rândul statelor NATO (de ex. Afganistan și Irak). OSCE este importantă pentru Federația Rusă, deoarece este o instituție în care are drept de veto. Întrebarea esențială este dacă existența unor instituții în care marile puteri au drept de veto fundamentează premisele unei reorganizări pe baze multipolare a sistemului internațional? Vom vedea acest lucru în funcție de evoluția raporturilor mondiale de putere reală, militară și economică.

OSCE nu va putea deveni o instituție considerată cu adevărat relevantă de către statele occidentale atâta timp cât nici un conflict nu a fost soluționat prin intermediul acesteia. Rămâne de văzut dacă rolul OSCE de instituție care menține status-quo-ul, prin formatele de negocieri multilaterale, în conflictele înghețate este suficient pentru a o menține în funcțiune. Cazul conflictelor înghețate din Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, Transnistria, sunt exemple ale eșecului OSCE în soluționarea unor tensiuni locale.

Pe de altă parte, noile realități ale vieții interne și internaționale, derivate din mutațiile structurale de ordin politic, militar, economic, cultural, social și ecologic, situațiile create în plan strategic care au avut loc la nivel mondial, european și regional, solicită măsuri adecvate de gestionare a amenințărilor, tensiunilor și crizelor care pot afecta securitatea.

Așa cum am menționat pe parcursul lucrării, vulnerabilitățile, riscurile și amenințările ce afectează securitatea națională a României nu sunt neapărat specifice țării noastre, ci sunt reprezentative și se regăsesc, bineînțeles în cote diferite de manifestare, și în alte state europene și nu numai. Acestea sunt datorate unui complex de factori de tip neconvențional, inclusiv reactivarea unor focare de instabilitate, care au un potențial mare de pericol pentru societățile locale, regionale și globală. Ca urmare, frontiera răsăriteană a Uniunii Europene este supusă unor riscuri și amenințări diverse, ca natură și intensitate, de factură economică, socială, militară și ecologică.

Consecință a globalizării piețelor, criminalitatea depășește frontierele naționale. Datorită rețelelor moderne ale sistemelor bancare, financiare, de telecomunicații și de transport care acoperă planeta, criminalii dispun acum de instrumente necesare pentru a trece peste frontiere, cu bani și bunuri, mult mai ușor ca în trecut. De aceea, organizațiile criminale internaționale de astăzi sunt suple și complexe putând desfășura fără probleme întreaga gamă de activități legale și ilegale, acestea din urmă îmbrăcând diverse forme, cum sunt : spălarea de bani, imigrația clandestină, fraudele în plata taxelor, epuizarea resurselor naturale, crimele ecologice, corupția și frauda în asigurări la nivel mare.

Organizațiile criminale transnaționale nu se tem să lucreze la nivel regional, continental și mondial, mai ales atunci când într-o țară sau alta, descoperă fisuri în sistemele juridic și cel guvernamental/administrativ ce le permit să profite de acestea, fac adesea schimburi de informații și oameni pentru avantajul reciproc, încheie înțelegeri pe termen lung, în conformitate cu nevoile activității lor.

De aceea, așa cum am mai spus, România are multiple responsabilități și obligații ce țin de asigurarea securității frontierei răsăritene europene, iar continua adoptare de măsuri complexe în direcția optimizării managementului integrat al frontierei produce efecte benefice asupra întregii Uniuni Europene și implicit creșterea importanței cetățeanului și prevenirea criminalității organizate transfrontaliere. Trebuie întărit însă faptul că nu va putea face față singură acestei responsabilități, ci numai în cooperare cu ceilalți membrii ai Uniunii, schimbul permanent de informații și tehnologie performantă constituind elemente vitale în asigurarea succesului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

I. Legislație națională și internațională.

Națională – Legi, Hotărâri și Ordonanțe de Guvern

Constituția României;

Codul Penal și Codul de procedură penală;

Codul Vamal – Legea nr. 86/10.04.2006;

Codul Fiscal-Legea nr. 571/22.12.2003;

Codul de procedură fiscală – OG nr. 92/24.12.2003 (republicată).

Strategia Națională de Securitate a României, București 2006

Legea nr. 51/29.07.1991 privind Siguranța Națională a României;

Legea nr. 14/24.02.1992 de organizare și funcționare a Serviciului Român de Informații.

Legea nr. 374/22.09.2003 pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere dintre Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație privind cooperarea în domeniul repatrierii voluntare umanitare asistate, semnat la București la 28 iunie 2002;

Legea nr. 39/21.01.2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;

Legea nr. 565/16.10.2002 pentru ratificarea Convenției ONU împotriva criminalității transnaționale organizate;

Legea nr. 678/21.11.2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 103/19.06.2000 pentru aderarea României la Convenția internațională privind armonizarea controalelor mărfurilor la frontieră, semnată la Geneva la 21 octombrie 1982;

Legea nr. 111/10.10.1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare (republicată în M.O. nr. 552 din 27.06.2006);

Legea nr. 17/02.04.1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor;

Legea nr. 122/04.05.2006 privind azilul in România;

Legea nr. 535/25.11.2004 privind prevenirea si combaterea terorismului.

HG nr. 639/20.06.2007 privind structura și atribuțiile Oficiului Roman pentru Imigrări;

HG nr. 299/13.03.2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane;

Internațională:

Tratatul privind Uniunea Europeană

Strategia de Securitate a Uniunii Europene, 2003

Tratatul de la Nisa.

Tratatul de la Lisabona, 2009.

Carta O.N.U.

Strategia de Securitate a SUA , 2006

II. Lucrări din literatura română

III. Lucrări din literatura străină

IV. Articole și comunicări științifice

V. Publicații periodice

Jane's Intelligence Digest, august 2008

Revista Foreign Policy România, 2007- 2010

Revista Frontiera 2007-2010

Revista Geopolitica 2008-2009

Revista Impact Strategic, nr. 3/2006, 2007-2009

Revista Intelligence, 2008-2010

Revista Lumea, 2007- 2010

Revista Observatorul Militar 2008 – 2009

Revista Psihosociologia & Mass-Media nr. 3-4/2007, 2008-2009

Europe Report nr.195, 22 August 2008

Intelligence Online, nr.577, septembrie 2008

Janes Defence, 25 octombrie 2008

Southeast European Politics, nr. 2-3, noiembrie 2002

The Economist, 16-22.06.2002

VI. Surse internet

eurlex.europe.eu

www.balkantimes.com

www.consilium.europa.eu

www.dpfiasi.ro

www.europa.eu

www.europa.eu.int

www.europarl.europa.eu

www.europepolycentrique.org

www.europol.eu.int

www.g7.utoronto.ca

www.geopolitis.net

www.gov.ro

www.iabp-moldova.org

www.infoeuropa.ro

www.ladocumentationfrancaise.fr

www.presidency.ro

www.project-syndicate.org

www.rocai.ro

www.stabilitypact.org

www.mae.ro

www.ue.int

www.sri.ro