Dinamica Mediului European DE Securitate.dileme In Gestionarea Securitatii
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………….3
Capitolul 1. Conceptul de „securitate”
Secțiunea 1 Definirea termenului de „securitate” și evoluția lui…………………………7
Secțiunea 2 Securitate națională, interes național, amenințări la adresa securității naționale……………………………………………………………………14
Secțiunea 3 Principalele teorii instituționale…………………………………………….19
Secțiunea 4 Neoliberalismul…………………………………………………………….27
Capitolul 2. Rolul Organizațiilor Internaționale în asigurarea securității
Secțiunea 1 Apariția organizațiilor internaționale………………………………………30
Secțiunea 2 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)……………………..33
Secțiunea 3 Uniunea Europeană (UE)…………………………………………………..42
Secțiunea 4 Securitate națională vs. securitate individuală………………………………50
Capitolul 3. Studiu de caz
Rolul Legii nr.298/2008 în asigurarea securității……………………………………..55
Concluzie………………………………………………………………………………………………..65
Bibliografie……………………………………………………………………………………………..68
=== DINAMICA MEDIULUI EUROPEAN DE SECURITATE.DILEME IN GESTIONAREA SECURITATII ===
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………….3
Capitolul 1. Conceptul de „securitate”
Secțiunea 1 Definirea termenului de „securitate” și evoluția lui…………………………7
Secțiunea 2 Securitate națională, interes național, amenințări la adresa securității naționale……………………………………………………………………14
Secțiunea 3 Principalele teorii instituționale…………………………………………….19
Secțiunea 4 Neoliberalismul…………………………………………………………….27
Capitolul 2. Rolul Organizațiilor Internaționale în asigurarea securității
Secțiunea 1 Apariția organizațiilor internaționale………………………………………30
Secțiunea 2 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)……………………..33
Secțiunea 3 Uniunea Europeană (UE)…………………………………………………..42
Secțiunea 4 Securitate națională vs. securitate individuală………………………………50
Capitolul 3. Studiu de caz
Rolul Legii nr.298/2008 în asigurarea securității……………………………………..55
Concluzie………………………………………………………………………………………………..65
Bibliografie……………………………………………………………………………………………..68
Anexă…………………………………………………………………………………….72
Introducere
Securitatea este o noțiune complexă și controversată. Majoritatea oamenilor sunt de acord că o problemă de securitate apare atunci când cineva – persoană, grup, stat – amenință viața, integritatea fizică sau mijloacele de subzistență ale altcuiva. Puțini ar contesta unele exemple de amenințări la adresa securității cum ar fi războiul, terorismul, criminalitatea organizată. Mulți alții vor extinde semnificația securității spre alte valori sau interese. Aceștia vor aplica termenul în cazul prejudiciilor ecologice cauzate de încălzirea globală, al protecției drepturilor omului împotriva încarcerării pe nedrept, a torturii, al luptei pentru subzistență a miliarde de oameni.
Lucrarea de față își propune să urmărească felul în care este gestionată securitatea, în special la nivel național, dar și la nivel internațional. Problematica studiată este în continuă schimbare, instituțiile statelor naționale și ale organizațiilor de securitate urmând dinamica acesteia, fiind supuse unei permanente adaptări. Lucrarea încearcă să înțeleagă această continuă schimbare și să răspundă în acest fel mai multor întrebări.
A fost necesar, în primul rând, să se analizeze problematica conceptului de „securitate”. Am urmărit să răspund în Capitolul 1 unor întrebări fundamentale în înțelegerea acesteia. Cum se definea la începutul studiilor Relațiilor Internaționale securitatea și ce se înțelege acum prin acest concept? Care sunt diferențele de sensuri ale securității și ce anume a determinat această schimbare? Extinderea noțiunii a avut implicații pe scena internațională, și dacă da, în ce mod? Discuția este organizată în trei părți importante. Pentru a analiza termenul în discuție, am în vedere în prima secțiune definirea lui, multiplele accepții date de specialiști, precum și evoluția conceptului în contextul unei lumi a globalizării, cu schimbări politice și economice profunde, în care riscurile și amenințările la adresa securității s-au amplificat la nivel global, regional, național și zonal.
În acest demers teoretic, punctul de plecare a fost concepția tradițională/clasică cu privire la securitate, în accepțiunea căreia, termenul de „securitate” se referă la efortul de apărare a integrității teritoriului național, la protejarea populației țării, la protecția independenței politice și a suveranității naționale, împotriva exercitărilor de forță din exterior. Principalul actor responsabil pe acest palier este statul-națiune iar modalitatea de asigurare a securității este, predominant, cea militară. Rolul privilegiat al forțelor armate era dat de capacitatea acestora de a apăra sau impune interesele statelor într-un mediu anarhic și polarizat, în care actorii sunt competitori în lupta pentru putere. Definiția clasică dată conceptului era clară și general acceptată de toți cercetătorii din domeniul Relațiilor Internaționale. Însă schimbările ce aveau loc pe scena internațională și evoluția domeniului aduce cu sine o reconsiderare a sferei și conținutului noțiunii.
În contextul Războiului Rece, confruntarea militară Est-Vest și cursa înarmării nucleare au dat naștere unei dileme de securitate greu de depășit. În dorința de a asigura capacitățile militare necesare unui răspuns potrivit amenințării provenind din partea cealaltă a Cortinei, administrațiile și-au asumat riscuri majore la adresa securității propriilor populații. Gândirea Relațiilor Internaționale în termenii conflictului armat a devenit astfel insuficientă pentru a explica atitudinea statelor unul față de altul. Concepția tradiției realiste a formulat întrebarea „Cum poate fi depășită dilema securității ?” În plus, poziția statului ca unic actor internațional și ca singur obiect de referință al securității a fost contestată de felurite perspective teoretice. Mai ales după sfârșitul Războiului Rece, reconsiderarea statului a antrenat o repunere în discuție a problemei securității, ridicându-se întrebarea „Cine/ce este, de fapt, amenințat?”
Barry Buzan rămâne în interiorul unei concepții statocentrice, însă identifică cinci sectoare ale securității, cu obiecte de referință diferite, în funcție de ceea ce este amenințat.
Declarația de la Roma din 1991 a Alianței Nord-Atlantice, principala organizație de apărare și securitate colectivă, consacră angajamentul NATO pentru „o abordare largă a stabilității și securității cuprinzând aspectele politice, economice, sociale și ecologice, împreună cu indispensabila dimensiune militară”.
Amenințările nu mai provin de la un adversar bine definit. Terorismul reprezintă numai una dintre amenințările la adresa securității lumii moderne, alături de accentuarea sărăciei, tranziții economice dificile care duc la creșterea inegalităților Nord – Sud, crima organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă, dislocări masive de populație, dezastre naturale, degradarea ecosistemelor și competiția în creștere pentru resurse naturale. Prin urmare, și modul de abordare și soluționare a noilor riscuri de securitate trebuie să depășească decizia de creștere a cheltuielilor militare și dislocare de forțe armate deoarece deținerea de armament și de forțe armate nu mai reprezintă o garanție pentru asigurarea securității individului și societății.
În abordarea problematicii securității nu am pretenția realizării unui studiu exhaustiv al conceptului. În fapt, în cea de-a doua secțiune mă voi opri asupra studiului securității naționale și voi încerca să răspund unor probleme legate de obiectivul acesteia urmărind definirea ei și a conceptelor adiacente: interes național, amenințare, vulnerabilitate.
Ca termen generic, „securitatea” unui stat se referă în primul rând la lipsa amenințărilor la adresa unor valori și interese, precum și la capacitatea sa de a le apăra cu succes în caz de pericol. Temele legate de securitatea națională „vor fi privite cu o grijă deosebită în orice dezbatere politică”. Statul ocupă așadar prim-planul discutării securității, tocmai datorită suveranității sale. El „devine principalul obiect de referință al securității, în sensul că se vorbește de securitatea statului ca entitate politică, nu despre securitatea indivizilor, a grupurilor sociale etc.”
Tratând această problematică a securității, în cea de-a treia secțiune sunt discutate două abordări dominante în Relațiile Internaționale, și anume idealismul și realismul. Foarte sumar, se confruntă două concepții fundamentale. Pe de o parte, cea realistă, unde se pune accentul pe conceptul de putere, balanța de putere și echilibrul de putere într-un mediu internațional anarhic, iar pe de altă parte, avem concepția idealistă, în cadrul căreia accentul e pus pe conceptul de pace, războiul fiind considerat o amenințare majoră derivată din problema securității naționale.
Miza lucrării este înțelegerea mediului actual de securitate. De aceea, în ultima secțiune a acestui prim capitol voi adopta un punct de vedere pe care îl voi folosi ulterior în lucrare. Acesta este reprezentat de teoriile neoliberale, care au ca temă fundamentală cooperarea internațională. Instituțiile sunt cele ce atenuează anarhia internațională făcând posibilă cooperarea între state. În opinia mea, teoriile neoliberale descriu și trasează cel mai bine direcțiile de pe scena internațională actuală.
Acest punct de vedere îl voi folosi în următorul capitol unde voi discuta rolul organizațiilor internaționale în asigurarea securității. Am considerat că, pentru a putea vorbi despre organizații internaționale și rolul lor, este necesară întâi o trecere în revistă a momentelor cheie în care s-a vorbit de organizații internaționale, a motivelor care au dus la înființarea acestora, precum și o clasificare a lor. Cea de-a doua parte, precum și cea de-a treia a acestui capitol constă într-o analiză a principalelor organizații menite să asigure securitatea existente la nivel european, cu focus asupra organizațiilor în care este România membră, NATO, respectiv UE. Motivul pentru care am ales să vorbesc doar despre cele două este că, pe lângă faptul că România are o poziție clar definită în cadrul celor două, Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord constituie întruchiparea concretă a instituțiilor descrise de teoriile neoliberale. Voi discuta pe scurt modul de constituire al Alianței Nord Atlantice și rolul acesteia ca organizație politico-militară în asigurarea securității, iar în secțiunea alocată Uniunii Europene, am ca obiectiv evidențierea rolului Uniunii în asigurarea efectivă a securității, evaluarea capacității de apărare în mod deosebit cu Statele Unite, cadrul instituțional al securității Uniunii Europene, prevenirea conflictelor. În această secțiune sunt prezentate eforturile europene de constituire a unei structuri de securitate care să reflecte identitatea europeană în materie de apărare, dezbaterea de idei în legătură cu eficacitatea unui asemenea demers și nevoia de a evita duplicarea eforturilor inițiate în acest sens. În ultima secțiune a capitolului al doilea a fost necesară menționarea unor dificultăți în asigurarea securității naționale, care, de multe ori îngrădește securitatea și libertatea individuală. Relevantă pentru aceasta secțiune este concepția lui Kenneth Waltz, conform căreia, nu putem avea securitate maximă și libertate maximă.
Ultima parte a lucrării, Capitolul 3, constituie un studiu de caz, și anume analiza Legii nr.298/2008. Miza acestuia este încercarea de a demonstra că, în ciuda multor ani de Studii de securitate, a înființării unor organizații internaționale care au în componența lor și rezolvarea problemelor de securitate, a măsurilor suplimentare luate pe plan național în acest domeniu, dilema de securitate nu a putut fi soluționată. Cu cât se dorește mai multă securitate, cu atât libertatea altor oameni este suprimată.
Capitolul 1
Conceptul de „securitate”
Secțiunea 1 Definirea termenului de „securitate” și evoluția lui
Etimologic, „securitate” vine din latinescul „securitas, securitatis” iar în Dex-ul limbii române este definită ca fiind faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol.. Tot în Dex întâlnim si termenul de securitate colectivă care face referire la starea relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni.
Etimologia noțiunii își are rădăcinile în Imperiul Roman, în perioada domniei împăratului Hostilian – 250 d.Hr. Zeița care asigura protecția și bunăstarea imperiului se numea Securitas, înțeleasă ca "libertate în fața amenințării".
Studiul Relațiilor Internaționale ca disciplină academică își are originea încă din perioada de după Primul Război Mondial, când teoreticieni din diferite domenii au încercat să explice cauzele dezastrului. Declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial a constituit momentul în care Relațiile Internaționale se îmbogățesc și, implicit și domeniul Studiilor de Securitate, iar perioada sfârșitului Războiului Rece a coincis în câmpul academic cu o creștere tot mai mare a cercetărilor în acest domeniu. Este vorba de o știință a identificării riscurilor, amenințărilor la adresa unui (unor) obiecte de referință și a găsirii de remedii. Securitatea se definește prin cei doi parametri logici – pentru cine (beneficiarul) și contra cui/ce (factorul perturbator). Spre a putea formula asemenea politici ale securității este nevoie întâi de toate de a identifica cine va fi beneficiarul lor. De regulă se indică „statul”, apoi „comunitatea” și „individul” dar și valorile și principiile de la care o grupare umană se revendică.
Cei mai importanți teoreticieni în definirea securității sunt Barry Buzan, Ole Waever, Morten Kelstrup, Pierre Lemaitre. Aceștia consideră că securitatea este un concept contestat, uneori ambiguu, alteori confuz, adesea supralicitat sau sublicitat. Există un consens în ceea ce privește existența sentimentului de siguranță față de amenințări la adresa unor valori fundamentale (atât pentru indivizi, cât și pentru grupuri), dar și un dezacord major în privința cui ar trebui să i se acorde o atenție prioritară: securității individuale, naționale sau internaționale. Securitatea este unul dintre acele concepte care capătă un conținut diferit în fiecare epocă istorică.
În sensul tradițional, securitatea a fost asociată cu puterea militară. După 1990 și 11 septembrie 2001, securitatea este extinsă către domeniile politic, economic și societal. Se trece astfel de la amenințări la vulnerabilități și riscuri de securitate și rezultă un domeniu larg, complex, ce trebuie definit, sistematizat și operaționalizat.
Abordarea tradițională a studiilor de securitate în cursul sec. XIX-XX pune un accent deosebit pe puterea militară a statului. Securitatea este înțeleasă ca artă militară, pentru că războiul este, la rândul său, înțeles ca o funcție principală și permanentă a statului. Pacea este percepută ca o stare intermediară între războaie, starea “naturală” fiind cea de război.
O astfel de definiție a securității este dată de Stephen Walt, unul dintre teoreticienii realiști. Ea accentuează capabilitățile militare, folosirea și controlul forțelor armate de către state. Conform lui, securitatea este echivalentă cu pacea și prevenirea conflictului prin mijloace militare ( politici de descurajare, apărare, non-ofensivă etc.). potrivit definiției dată de Walt, este articulată o poziție stat-centrică și este restricționată aplicarea securității la domeniul militar.
Așadar, în abordarea tradițională a secolului al XIX-lea, securitatea unui stat se putea obține numai printr-o pregătire permanentă pentru război. Faptul că educația militară se adresa îndeosebi elitei iar o bună parte a elitei se ocupa numai de administrarea chestiunilor legate de război și pregătirea războiului, domeniul a fost denumit artă militară. Practic, educația specifică, inspirația marilor comandanți, devotamentul și disciplina trupelor, conducerea operațiilor concurau la punerea în aplicare a principiilor artei militare pentru obținerea victoriei în război și asigurarea, în acest fel, a securității.
Mai târziu, când tehnologia avansată și managementul au pătruns în afacerile militare, victoria în război a depins mai puțin de educația și inspirația comandanților și mai mult de planificarea statelor majore și precizia echipamentelor.
În secolul al XX-lea, securitatea este subsumată domeniului studiilor strategice îndeosebi după 1945. În contextul Războiului Rece, a confruntării Est – Vest și a cursei înarmărilor, în care înarmarea nucleară a jucat rolul principal, securitatea a fost înțeleasă ca echilibrul fragil al arsenalelor militare ale celor două părți.
Perioada 1945-1990 poate fi considerată perioada de apogeu a securității înțeleasă ca putere militară. Nivelul arsenalelor militare atins de cele două superputeri – Uniunea Sovietica și Statele Unite – a fost atât de ridicat, încât, în caz de război, putea duce la distrugerea întregii omeniri.
Pentru managementul Războiului Rece, perioada în care dimensiunea militară este dominantă, a fost dezvoltat domeniul studiilor strategice. Barry Buzan definește studiile strategice ca ocupându-se “în mod esențial de impactul tehnologiei militare asupra relațiilor dintre state”. Acest prim plasament al studiilor strategice ne arată apartenența lor la școala realistă a relațiilor internaționale, ale cărei premise teoretice sunt construite pe ipoteza sistemului internațional anarhic, așa cum voi arăta în Secțiunea 3.
Robert Osgood (1967), unul dintre reprezentanții școlii realiste spune că în sistemul internațional, “forța trebuie să fie un instrument esențial al politicii internaționale în condiții de anarhie, așa cum alegerile sunt pentru politica internă in condițiile unei democrații organizate”.
De asemenea, Michael Howard (1970), argumentează că “forța este un element ineluctabil în relațiile internaționale, nu din cauza unei tendințe umane inerente de a o utiliza, ci pentru că există posibilitatea utilizării ei. De aceea, forța trebuie descurajată, controlată și, dacă orice altceva eșuează, utilizată cu măsură și restrângere”. Howard definește chiar una dintre chestiunile cele mai spinoase ale relațiilor internaționale, anume “cei care renunță la utilizarea forței, ajung la mila celor care nu renunță la ea”.
Acesta viziune se încadrează în unul dintre curentele filosofiei occidentale, cu rădăcini încă în Evul Mediu având în vedere una dintre maximele filosofului Spinoza care spune “Fiecare are atâta dreptate în lume după câtă forță are”.
Caracteristicile mediului, precum anarhia sau competitivitatea, fac din asigurarea securității o prioritate absolută pentru orice stat, care caută să-și maximizeze șansele de a face față unei eventuale amenințări. În abordarea tradițională a securității, creșterea securității unui actor înseamnă, de multe ori, diminuarea securității altuia. În perioada Războiului Rece, dezvoltarea unei tehnologii militare avansate de către una dintre superputeri genera o stare de inferioritate militară celeilalte superputeri. Acesta situație a fost descrisă în studiile de securitate ca “dilema securității”. Robert Jervis, dă o definiție a dilemei securității și spune că aceasta se produce atunci când “multe dintre mijloacele prin care un stat încearcă să-și sporească securitatea conduc la diminuarea securității altor state”. Aceeași definiție o dă și John Hertz. Pentru el, dilema constă în faptul că încercările de asigurare a securității unui stat generează insecuritate pentru alți actori, care, la rândul lor, își caută propria securitate.
În sistemul internațional, statele se confruntă cu o stare de nesiguranță greu de evitat datorită pregătirilor militare făcute de către alte state. Este greu de stabilit dacă toate aceste pregătiri sunt întreprinse pur și simplu pentru propria lor apărare sau dacă ele fac parte dintr-un proiect mult mai agresiv. Deoarece această incertitudine este de nerezolvat, statele rămân cel mai adesea neîncrezătoare în relațiile dintre ele. La rădăcina dilemei de securitate stau, neîncrederea și teama. În schimb, dacă neîncrederea este reciprocă, poate rezulta foarte bine un ciclu dinamic „acțiune-reacțiune“, apt să ridice temerile ambelor părți la cote mai înalte. Statele își vor pregăti instrumentul militar pentru protejarea propriilor interese. Înarmarea unui stat antrenează astfel înarmarea celorlalte. Ca urmare, insecuritatea va alimenta viitoarea insecuritate, cu posibilitatea mereu actuală ca lucrurile să degenereze într-un conflict armat.
Are loc astfel ceea ce specialiștii relațiilor internaționale denumesc „fenomenul de spirală”/ „spirala înarmărilor”: cu cât un stat se orientează mai mult către creșterea securității, cu atât celelalte state se simt mai amenințate și iau masuri proprii de creștere a securității.
Am vorbit mai sus de definiția tradițională dată securității. Abordarea clasică, tradițională, în termenii strict militari ai securității devine incompletă și uneori contraproductivă într-o lume în continuă schimbare. Ea nu recunoaște că cele mai mari amenințări la adresa supraviețuirii statelor nu sunt cele militare, ci cele ambientale, sociale și economice. Sfârșitul Războiului Rece a însemnat încetarea amenințărilor clasice în perimetrul european. Lărgirea sferei de cuprindere a termenului de “securitate” propusă în anii ’90 evidențiază în primul rând dimensiunea non-militară a securității. Riscurile ecologice, crima organizată internațională, traficul de droguri, terorismul, migrația internațională, încălcarea drepturilor omului, epidemiile și sărăcia sunt considerate cele mai importante amenințări ale securității statelor și societății internaționale. Aceasta perspectivă poate fi caracterizată drept trecerea de la “securitatea națională” la “securitatea umană”.
Barry Buzan, în studiul său , Popoarele, statele și teama, marchează cea mai pregnantă regândire a problematicii securității. El afirmă că abordarea securității doar din punct de vedere al dimensiunii militare, promovată în timpul Războiului Rece, nu a făcut altceva decât să prejudicieze dezvoltarea conceptului. Din acest motiv, sfera sa de cuprindere a fost lărgită prin introducerea în analiză a noi dimensiuni ale securității. El identifică cinci sectoare ale securității, cu obiecte de referință diferite, în funcție de ceea ce este amenințat. Alături de sectorul militar, ce are în vedere statul, se mai află unul economic (ce privește firme, economii naționale sau chiar mai largi), politic (cu privire la regim sau la principiul constitutiv al statului), societal (identitatea comunităților) și al mediului. Securitatea militară privește jocul la două nivele al capabilităților ofensive și defensive ale statelor și percepția statelor relativ la percepțiile fiecăruia. Securitatea politică vizează stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernare și a ideologiilor care le conferă legitimitate. Securitatea economică privește accesul la resurse, piețe și capital necesare pentru a susține nivele acceptabile de bunăstare și putere a statului. Securitatea societală privește sustenabilitatea, în condiții de evoluție acceptabile, a pattern-urilor tradiționale ale limbii, culturii și religiei, precum și a obiceiurilor și identității naționale. Securitatea mediului privește menținerea biosferei locale și globale ca suport esențial de care depind toate celelalte activități umane. Aceste cinci sectoare nu operează separat unele de altele. Fiecare definește un aspect important în cadrul problemei securității și o cale de ordonare a priorităților, dar toate sunt legate împreună printr-o rețea puternică de legături”
Toate cele cinci dimensiuni sunt la fel de importante pentru realizarea stării de securitate și, mai mult, ele interrelaționează. Astfel, dimensiunea politică vizează atât relația dintre stat și cetățenii săi, cât și relațiile internaționale ale statului respectiv. Dimensiunea economică are în vedere fundamentarea economică a puterii militare, dar și componenta pur economică a securității la toate nivelurile sale, cu accent pe cel individual. Acest ultim nivel este și cel vizat de dimensiunea socială a securității: securitatea statului este extrem de importantă, însă nu poate fi realizată fără a avea la bază securitatea indivizilor. În fine, dimensiunea ecologică, o problemă mai nou aflată în studiu, include trei aspecte ce nu pot fi ignorate: problemele de mediu cauzate de război, resursele naturale a căror posesie sau control poate naște dispute internaționale și catastrofele naturale.
Buzan face parte din Școala de la Copenhaga care s-a remarcat dintre numeroasele curente de gândire care s-au aplecat, de-a lungul timpului, asupra studiului securității. Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde sunt adepții lărgirii sferei de definire a securității. Răspunzând acuzațiilor aduse de tradiționaliști, care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanții Școlii oferă o metodă operațională constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiționaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate și economie și propunerea unor noi modalități de studiu a interrelaționării domeniilor vieții sociale. Securitatea este definită în funcție de perceperea amenințării la adresa existenței unui obiect de referință ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulțime vastă, ce poate include: actori nonstatali, principii abstracte și chiar natura, în sine. De asemenea, sursa amenințării poate fi identificată în statele agresive, tendințele sociale negative sau în diversitatea culturală.
În consecință, în concepția Școlii de la Copenhaga, amenințările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii ale vieții: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia specialiștilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea și evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” inițiate de actorii principali ai vieții sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât și în cele nonmilitare ale securității, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securității, fiecare fiind identificată în funcție de patru variabile: caracteristica spațială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizații internaționale) și natura obiectului de referință (state, națiuni, principii, mediul înconjurător).
După 1990 s-a încercat să se răspundă întrebării „Securitate pentru cine?”. Cu alte cuvinte a cui securitate este amenințată? A indivizilor, a grupurilor sociale, a națiunii, etc? Este necesară aici distincția pe care Barry Buzan o face între dimensiunea obiectivă a securității (protejarea de pericol) și dimensiunea subiectivă (senzația de siguranță). Suprapunând dimensiunea subiectivă a securității cu dimensiunea obiectivă putem considera securitatea ca un proces dinamic ce încearcă să aloce resursele pentru scopul ultim, care este securitatea tuturor.
În contextul globalizării, o serie de actori noi își fac simțită prezența pe scena internațională. Acești actori sunt de natură suprastatală (organizațiile internaționale, guvernamentale, interguvernamentale și nonguvernamentale), multinațională (mari companii) sau transnațională (uniuni politice sau alte organizații sau companii fără o "identitate” națională definită). În ciuda sporirii numărului și rolului actorilor internaționali, alții decât statele, literatura de specialitate, de toate orientările doctrinare (de la cele neorealiste la cele postmoderniste, cu diferite grade de acceptare), este unanimă în a aprecia că statele rămân pentru o perioadă nedefinită de timp principalii actori internaționali. Lumea se globalizează, dar în structura și funcțiile ei se păstrează caracterul inter-național.
Și în viziunea școlii realiste, viziune dominantă în Relațiile Internaționale, securitatea este securitate națională. Barry Buzan arată că "statul este central întregului concept al securității, motiv pentru care statul trebuie examinat ca obiectul referențial al termenului" Din aceste motive, am considerat că în cele ce urmează, este necesară definirea securității naționale, precum și conceptelor legate de aceasta.
Secțiunea 2 Securitatea națională, interes național, amenințări la adresa securității naționale
Concepția cu privire la securitatea națională are menirea să definească interesele naționale fundamentale pentru un stat, care trebuie apărate și promovate, precum și instituțiile, resursele, căile și modalitățile (strategiile) de prezervare a intereselor respective împotriva agresiunilor, pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice natură.
Elemente premergătoare ale conceptului de securitate națională au apărut încă din secolul al XVII-lea. La încheierea Păcii de la Westfalia, în 1648, cardinalul francez Richelieu a introdus o noțiune care, ulterior, va defini o valoare supremă pentru orice stat: interesul național.
Sintagma „securitate națională” și-a făcut tot mai des apariția în discursurile politice de după cel de-al doilea război mondial, în 1947, Statele Unite ale Americii fiind țara care a adoptat prima Lege privind securitatea națională, prin aceasta demonstrând înțelegerea acestui concept ce va defini, ulterior, întreaga arhitectură de relații între state.
Prin definirea conceptului de securitate națională de către fiecare stat în parte și prin adoptarea de documente programatice pentru asigurarea acesteia, statele au ajuns să privească securitatea nu numai ca un deziderat al vieții internaționale, ci și ca pe o valoare națională de importanță crucială.
În România există puține documente oficiale care definesc conceptul de securitate națională. Un document relevant în acest domeniu este Doctrina națională a informațiilor pentru securitate și societate civilă, aprobat în ședința CSAT din 23 iunie 2003, care stipulează: "securitatea națională este starea națiunii, a comunităților sociale, a cetățenilor și a statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru și stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept și asigurată prin acțiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informațională și de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești, manifestarea deplină a libertății de decizie și de acțiune a statului, a atributelor sale fundamentale și a calității de subiect de drept internațional".
Și în Strategia de Securitatea Națională a României, este definit conceptul de „securitate națională”, reprezentând „condiția fundamentală a existenței națiunii și a statului, precum și un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale. Securitatea națională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul construcției europene, cooperării euroatlantice și al evoluțiilor globale”.
Securitatea națională, exprimând un multiplu caracter – de stare a sistemului social, de proces complex, de funcție a statului etc. – reprezintă gradul de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale unei țări, precum și ansamblul de măsuri luate, în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea intereselor respective și apărarea lor împotriva agresiunilor, pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice natură.
Este necesară astfel definirea „interesului național”. Conceptul în discuție este fundamental pentru orientarea politicii externe. El reprezintă călăuza principală a întregii activități externe desfășurate de un stat. În același timp, în ciuda utilizării lui frecvente, el este totuși un concept relativ vag, deoarece exprimă mai degrabă aspirații care, pentru a căpăta valoare practică, trebuie operaționalizate.
Conceptul se definește printr-o serie de parametri: primul îl constituie gradul său de generalitate – nu orice interes îngust intră în categoria interesului național, ci numai cele care au o acoperire foarte largă. Al doilea parametru îl constituie gradul de perenitate – căci nu este vorba de interese conjuncturale, ci de cele cu adevărat durabile, care nu sunt alterate de trecerea timpului. Trebuie să avem în vedere și capacitatea unor asemenea interese de a fi traduse în practica politică, căci, fără aceasta, ele rămân doar în stadiul aspirațiilor imposibil de atins.
Când vorbim de interes național, nu avem în vedere un interes anume, bine definit, ci o sumă de interese, care converg spre asigurarea, pe de o parte, a securității, iar pe de alta a bunăstării actorului dat.
Samuel Huntington spune că "Un interes național este un bun public care preocupă pe toți, sau pe cei mai mulți cetățeni; un interes național vital este acel interes pentru care ei sunt gata să-și verse sângele și să-și cheltuiască bogăția pentru a-l apăra. Interesele naționale combină, de regulă, securitatea cu preocupările materiale, pe de o parte, și preocupările morale și etice, pe de altă parte."
Interesele care intră în categoria interesului național se exprimă prin valori, care se traduc apoi în obiective palpabile, pe care actorul trebuie să le îndeplinească. Odată stabilit obiectivul, trebuie alese mijloacele de atingere a acestuia, precum și modalitățile concrete prin care se procedează. Acest lucru este valabil atunci când actorul este cel ce lansează o inițiativă de politică externă. Însă, atunci când trebuie să răspundă la o inițiativă lansată de alt actor, el trebuie să identifice răspunsul (urmărind aceeași secvență: obiectiv – modalitate – mijloc) care îi asigură satisfacerea în cel mai înalt grad al propriului său interes național.
În ceea ce privește clasificarea intereselor, în esență există trei categorii mari:
* cele care exprimă valori fundamentale – integritate teritorială, independență, suveranitate etc. – asupra cărora nu se negociază;
* cele asupra cărora, deși importante, se poate negocia (vezi acorduri de control al armamentelor și/sau dezarmare), atât timp cât, prin negociere, se menține echilibrul inițial;
* cele care fac obiectul curent al negocierilor – de pildă, drepturi de navigație pe Dunăre etc.
În ceea ce privește purtătorii intereselor respective, distingem un evantai larg, care merge de la individ, prin intermediul unor forme de asociere crescător complexe (grupuri, clase, partide), până la națiune. În acest sens, o problemă fundamentală este cea a raportului corect dintre realitate și percepție: Cine îmi garantează mie că ceea ce îmi prezinți tu, guvernant, ca fiind un interes major, care face parte cu siguranță din interesul național, este într-adevăr un asemenea interes ? Cum pot eu, guvernant, să am siguranța că interpretarea pe care o dau eu interesului național este cea conformă cu realitatea ? În acest domeniu nu există deținători ai adevărului absolut. Tocmai de aceea, convergența opiniilor, chiar a celor inițial contrare – realizată pe calea compromisului politic -, sau, cu alte cuvinte, rezultanta lor poate fi cea mai apropiată de realitatea obiectivă.
Starea de securitate sau de insecuritate se poate defini în urma analizei amenințărilor, vulnerabilităților și riscurilor. Amenințarea reprezintă o sursă de pericol, un avertisment în legătură cu iminența unui eveniment neplăcut, declararea unei intenții sau hotărâri de a vătăma pe cineva sau ceva; teroare – o persoană sau un lucru care inspiră teamă. Vulnerabilitatea este o caracteristică externă a securității (breșe ale sistemului de securitate care pot fi exploatate de cineva sau de ceva), pe când riscul este una internă (include atât probabilitatea existenței unor amenințări iminente sau a unui atac exploatând vulnerabilitățile unuia sau mai multor actori, precum și gravitatea sau impactul lor potențial). Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea este pasivă, este un „dat” ce ține de așezarea geografică, mărimea teritoriului, populație, în timp ce riscul este partea activă, o vulnerabilitate „activată” și percepută ca atare. Așadar, politica de securitate națională poate fi orientată către interior, pentru a reduce vulnerabilitățile și către exterior, pentru a reduce riscurile și a evita amenințările.
Voi încerca în continuare să fac pe scurt o trecere în revistă a principalelor amenințări la adresa securității naționale: amenințările sociale, economice, militare și de natură politică.
În ceea ce privește amenințările sociale, majoritatea își au sursa în interiorul statelor. Ele se produc pe fondul nemulțumirilor sociale de orice natură. Nerezolvarea sau tergiversarea soluționării conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie tot atâtea surse de amenințare la adresa securității naționale. În condițiile în care securitatea socială depinde de capacitatea statelor de susținere a structurilor tradiționale de limbă, cultură, identitate etnică și religioasă, amenințările acestor valori provin, în cea mai mare parte, din exteriorul statului.
Și amenințările economice au o deosebită importanță. Ele pot îmbrăca diferite forme din care cele mai multe dintre ele nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale.
Relația de dependență a capacității militare de cea economică decurge din legile și principiile luptei armate. Din această perspectivă, în situația în care materiile prime strategice depind de import, amenințarea securității aprovizionării poate fi considerată drept o problemă a securității naționale a statului implicat.
Puterea politică este dependentă de baza economică a statului și influențează sistemul de relații cu ceilalți parteneri. Declinul economic se poate datora atât unor cauze interne precum incompetența managerială, cât și unor cauze externe precum apariția unor noi puteri economice rivale. Prin implicațiile politice și militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale poate fi percepută ca o amenințare la adresa securității naționale.
Pe de altă parte, abordarea problemelor sociale la scară globală ține de drepturile și libertățile cetățenești, de valorile democrației. Există o legătură directă între democrație și dezvoltarea economică și socială a unei națiuni. Nu poate exista o democrație dezvoltată într-o țară săracă.
O altă categorie de amenințări o reprezintă amenințările militare. Până nu demult amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare la adresa securității naționale. Situația este ușor de înțeles deoarece acțiunea de forță era singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizațională a statului vizat, cât și pentru existența populației acestuia. Efectul multiplu, distructiv și de cele mai multe ori ireparabil al consecințelor amenințărilor militare este situat în centrul preocupărilor specialiștilor în securitate.
De asemenea, cursele înarmărilor sunt surse de amenințare generate de competiția militară. Amenințările directe au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea persoanelor și bunurilor care aparțin unor state aflate în afara frontierelor naționale la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocadă și zone de interdicției aeriană sau navală la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și a celor de cercetare-diversiune în interiorul statului țintă.
Lucrările de specialitate prezintă și uneori analizează amenințările de natură politică existente la nivel național. Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un stat. Aceasta se poate realiza prin: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism internațional; favorizarea și impunerea secesionismului; distrugerea structurii politice; izolarea politică; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, desființarea organismului de securitate ș.a.
Amenințările la adresa identității naționale implică încercările unui stat „mamă” de a întări identitățile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieși din contextul național specific acestora. Scopul propus ar putea fi: sporirea dificultăților guvernului statului-țintă de a guverna; federalizarea împotriva voinței naționale; încurajarea secesionismului; pregătirea terenului pentru anexarea de către statul vecin a unor teritorii.
În ceea ce privește modalitățile concrete de asigurare a securității, practica istorică înregistrează, în linii mari, două tipuri: primul îl reprezintă metoda creării "imperiului universal" – prin intermediul căruia, prin înglobarea unui actor de un altul, acesta din urmă preia și sarcina asigurării securității primului actor, ea fiind, de acum o probleme internă a sa (ex: NATO funcționează după aceleași principii) -, iar al doilea îl constituie metoda asigurării "echilibrului de putere". La nivel micro, de regulă, mijloacele concrete prin care un actor își asigură "securitatea" depind, în mare măsură, atât de domeniul în care aceasta este amenințată, cât și de tipul de amenințare utilizat de atentator/agresor.
De aceea, în secțiunea ce urmează voi vorbi despre principalele teorii instituționale, referindu-mă la cele ce au dominat sistemul internațional până la sfârșitul Războiului Rece, și anume idealismul și realismul.
Secțiunea 3 Principalele teorii instituționale
Două perspective ( școli de gândire ) au dominat agenda internațională până în 1990, cea realistă, unde accentul este pus pe conceptul de putere și echilibrul de putere pe de o parte, și idealistă pe de altă parte, unde accentul e pus pe conceptul de pace, războiul fiind considerat o amenințare majoră derivată din problema securității naționale, eliminarea războiului și instaurarea păcii conduce la eliminarea problemei.. După această dată, are loc o perioadă de redefinire a securității în contextul prăbușirii comunismului în Europa de Est, al dispariției URSS, al lărgirii NATO și UE, al redefinirii ONU, iar fenomenul 11 septembrie 2001 a accelerat procesul de redefinire a securității.
Dezbaterea între idealism și realism este considerată prima dezbatere din Relațiile Internaționale. Dar ea înseamnă mai mult decât atât: realismul își derivă logica internă din opoziția constantă față de idealism. R.N.Berki (1981) și Martin Griffiths (1992) merg chiar până la a susține că realismul constă pur și simplu în susțineri negative.
Cât privește idealismul, mai este numit și liberalism utopic și are ca precursori pe John Locke – „The Treaties of Government”, 1689, Immanuel Kant – „Pacea perpetuă”, Norman Angell – „The Great Illusion”, 1909, în care iluzia era aceea că multe state încă mai considerau că succesul e profitabil pentru învingător.
Idealismul a apărut odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, atunci când, după cum afirmă Steffano Guzzini, rolul diplomației și al războiului au fost reconsiderate din temelii. Noua politică avea ca scop găsirea cauzelor care au dus la începerea războiului, precum și evitarea acestora pe viitor.
Cel mai important reprezentant al liberalismului utopic este Woodrow Wilson, profesor de științe politice și președinte SUA în timpul Primului Război Mondial. Wilson considera ca o misiune răspândirea ideilor liberale. În acest scop a prezentat în fața Congresului american din ianuarie 1918 celebrele 14 puncte de reconstrucție a lumii după război. Aceste 14 puncte au influențat Conferința de Pace de la Paris. Dintre cele 14 puncte, opt au fost considerate absolut indispensabile păcii:
a. abolirea tratatelor secrete dintre state – „nu vor mai exista acorduri internaționale private de nici un fel, ci doar convenții de pace publice, încheiate deschis”; „ orice tratat secret tinde să submineze soliditatea întregii structuri a convențiilor internaționale, care este propusă să fie construită”;
b. libertatea navigației – de fapt, libertatea în timp de pace și supravegherea de către Liga Națiunilor în timp de război; acest punct de vedere contravenea intereselor Marii Britanii și a fost respins de acest stat;
c. înlăturarea barierelor economice între națiunile pașnice;
d. reducerea arsenalelor militare la cel mai mic nivel necesar apărării interne și asigurării securității;
e. Belgia „trebuia evacuată și restaurată fără nicio tentativă de limitare a suveranității de care ea se bucura împreună cu alte națiuni libere;
f. promovarea democrației – convingerea lui că națiunile democratice nu vor dori să poarte război;
g. adoptarea principiului autodeterminării în scopul rezolvării problemei coloniilor;
h. necesitatea înființării unei „asociații generale a națiunilor” cu scopul garantării mutuale a independenței politice și a integrității teritoriale atât a marilor cât și a micilor națiuni – Liga Națiunilor a fost creată de Conferința de Pace de la Paris din 1919.
Ceea ce s-a numit idealism în perioada interbelică s-a bazat pe trei dogme majore. Prima spune că natura umană nu este reductibilă la motivații egoiste și la nevoi materiale. Înțelegerea naturii umane necesită așadar referirea la o serie de țeluri specifice și la felul în care idealurile influențează aceste țeluri.
A doua dogmă este cea conform căreia aceste idealuri, care afectează profund țelurile umane și astfel și comportamentul uman, ar putea fi universale, în sensul că ele reprezintă interesele reale pe termen lung ale indivizilor, ale statelor și ale întregii comunități mondiale. Cu alte cuvinte, există o armonie potențială de interese, deci conflictele ireconciliabile de interese nu sunt inevitabile.
Rațiunea și comunicarea rațională vor fi așadar centrale în această filozofie politică, ele fiind cele care pot garanta că această armonie a intereselor va fi atinsă.
Pe scurt, idealismul susține că pentru a depăși starea de natură în relațiile interstatale, omul nu are nevoie decât de rațiune. Cu ajutorul rațiunii, principiile universale pot fi înțelese și transformate în norme, legi și comportamente individule, sau ale autorităților. Politica trebuie astfel să încurajeze educarea oamenilor, pentru ca ei să fie capabili să-și înțeleagă propriile interese, dar trebuie să încurajeze și democratizarea sferei politice.
Astfel, ideea centrală a idealismului este convingerea că prin intermediul unei organizații internaționale, rațional și inteligent creată, este posibilă excluderea războiului dintre mijloacele de rezolvare a conflictelor apărute între state și atingerea păcii permanente.
Practic, în viziunea idealiștilor războiul trebuia contracarat prin orice mijloc, redefinind astfel înțelesul și scopul politicii externe, ba chiar și modalitatea de a concepe relațiile externe. Ei vizau crearea unui mediu internațional în care un război să fie imposibil de realizat, acest lucru putând fi făcut prin înlocuirea politicii puterii cu un sistem al securității colective, în care comunitatea internațională în întregul ei trebuia să se opună și să împiedice într-un mod mai eficient folosirea ilegitimă a violenței. Pentru realizarea acestui obiectiv era necesar crearea unui organism internațional , din care să facă parte toate statele democratice, care urma să devină instrumentul diplomației internaționale. Referitor la război, idealiștii au ajuns la concluzia că există două tipuri de cauze care au stat la baza izbucnirii războiului: obiective și subiective. Cea mai importantă dintre primele este aceea că nu sistemul, ci guvernul unui stat este principalul vinovat în apariția unui conflict, deoarece nu țin cont de interesele propriilor cetățeni. Cele vizate sunt în special guvernele nedemocratice, împotriva cărora trebuiesc luate măsuri. Principala cauză subiectivă este legată de activitatea vechii diplomații, condamnându-se faptul că deciziile se luau peste capul populației, criticându-se de asemenea diplomația secretă, aceasta fiind considerată una din principalele cauze ale izbucnirii Primului Război Mondial, cele două blocuri combatante fiind constituite în acest fel, în urma unor tratate secrete.
Liberalismul utopic susține că politica de putere tradițională – realpolitik – este o „junglă” în care cei puternici fac legea – în timp ce o Ligă a Națiunilor poate asigura un echilibru între cei puternici și cei slabi prin transformarea junglei într-o „grădină zoologică”. O mare realizare a liberalismului a fost semnarea pactului Briand-Kellogg în 1928, acest pact fiind o înțelegere internațională de abolire a războiului, acesta rămânând justificabil doar de autoapărare.
Eșecul Societății Națiunilor și cel de Al Doilea Război Mondial au marginalizat liberalismul pentru o bună perioadă de timp. Abia după prăbușirea comunismului și a sistemului bipolar, teoriile liberale concurează serios pe cele realiste.
Primele critici realiste asupra acestui tip de politică au apărut încă din acea perioadă, însă lucrările care au stat la baza creării acestui curent au apărut imediat după sfârșitul războiului. Cei doi analiști considerați a fi întemeietorii realismului clasic au fost Edward Hallet Carr și Hans Morgenthau, iar lucrările lor de referință au fost The Twenty Year’s Crisis (Carr) și Politica între națiuni (Morgenthau).
Realismul politic are ca precursori pe Thucydide, Machiavelli, Hobbes și este o perspectivă teoretică dominantă în disciplina Relațiilor Internaționale. Realismul ca teorie a Relațiilor Internaționale a fost dezvoltat preponderent între anii 1930-1950. Școala realistă a Relațiilor Internaționale își are originea în perioada dintre cele două Războaie Mondiale, însă maxima influență a realismului s-a consumat în timpul Războiului Rece, fiind într-o permanentă luptă de idei cu liberalismul. Principalii exponenți ai realismului au fost pe lângă Edward Hallet Carr și Hans Morgenthau menționați mai sus, și Henry Kissinger, Kenneth Waltz, Raymond Aron, John Hertz ș.a.
Realismul politic se întemeiază pe anarhia existentă în sistem, ca urmare a absenței unei autorități centrale și care face ca să fie în natura actorilor/statelor să caute să obțină cât mai multă putere. Funcția realismului politic a fost, de la început, dublă: pe de o parte, se punea problema înțelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului internațional, pe de alta, cea a orientării propriului comportament în funcție de cel al altora.
Unul din conceptele fundamentale pe care realiștii pun accentul este „balanța de putere”. Acesta are rolul de a conduce și reglementa relația dintre entitățile statale ce au ca principală caracteristică suveranitatea. Balanța de putere poate fi descrisă succint astfel: într-un sistem internațional în care există o configurație bipolară sau multipolară, când una dintre marile puteri se dezvoltă, devine o amenințare la adresa securității și statusului tuturor celorlalte mari puteri ale sistemului. Din această cauză, acestea se coalizează împotriva ei astfel încât puterile lor relative să o echilibreze pe cea a statului revizionist din sistem, scăzând astfel riscurile și probabilitatea unui atac al acesteia.
La începuturile sale, teoria realistă se rezuma la a critica organizarea sistemului mondial din perioada interbelică, precum și curentul care influența atunci gândirea factorilor de decizie, numit idealism, sau utopism conform lui E.H.Carr. De altfel, acest realism clasic s-a născut practic din anti-idealism.
Prima contradicție între cele două curente a fost legată de rolul războiului în sistemul internațional. În gândirea lor, idealiștii considerau că, pentru ca evenimentele din 1914 să nu se mai repete, războiul trebuia eliminat, militând pentru rezolvarea pașnică a oricărui conflict. În schimb realiștii, deși erau și ei motivați la acea vreme de limitarea conflagrațiilor, susțineau că războiul este un mijloc necesar, care nu trebuie neglijat. Mai mult, realismul mergea până acolo încât considera că politica internațională trebuia să se adapteze războiului total, pacea nefiind altceva decât o prelungire a acestuia.
Cel dintâi care a atacat idealismul a fost Edward Hallet Carr care a afirmat în cartea sa, The Tweenty Year’s Crisis 1919-1939, apărută în 1946, că liberalismul a interpretat greșit faptele istorice și au înțeles greșit natura relațiilor internaționale crezând că asemenea relații pot fi bazate pe armonizarea intereselor între oameni și între state. El e de părere că idealismul are trei mari defecte: faptul că motivația este considerată prioritară față de interese, etica față de politică și teoria față de practică, iar realismul este exact opusul acestor concepte. Cu alte cuvinte, realismul este o cercetare a consecințelor, este empiric și sceptic, adică analizează întâi urmările acțiunilor pe care urmează să le desfășoare, apoi restul. De asemenea, nu judecă politica pe baza unui proiect teoretic anterior, ci se raportează la situația din prezent. Realismul se raportează la principiul de ce este lumea, nu ce este ea.
Autorul menționat a preluat faimosul său concept de „armonie a intereselor” din gândirea economică liberală. Conceptul corespunde, în mare, principiului mâinii invizibile din economiile de piață. Principalul defect al ideii de armoniei a intereselor, după Carr, este faptul că ea atribuie rațiunii un rol esențial.
Carr argumentează în continuare că valorile sunt derivate din putere, iar etica din politică. Din moment ce lumea contemporană nu dă nici un semn că ar exista o armonie a intereselor, acest concept nu are nici un sens, ca premisă universală a gândirii politice. De vreme ce etica derivă din politică și nu invers, susținerea unor armonii a intereselor nu este altceva decât rezultatul unei configurații specifice a puterii, care este îndeajuns de capabilă să-și impună dictatul propriilor interese și să facă în așa fel încât aceste interese să pară universale.
Aplicată politicii internaționale, armonia intereselor corespunde de fapt ideologiei status quo-ului a celor puternici care „ajută politicienii și gânditorii politici de pretutindeni să se eschiveze în fața neplăcutului fapt al unei divergențe fundamentale între națiunile care doresc să mențină status quo-ul și cele care doresc să-l schimbe” E.H. Carr a mai criticat vehement comportamentul națiunilor învingătoare în Primul Război Mondial, care vedeau în orice schimbare (indiferent dacă era făcută prin mijloace pașnice sau nu) o perturbare a păcii. Totuși, dacă pacea ar fi însemnat doar menținerea stării existente a beneficiilor și puterii, ea ar fi fost sortită eșecului. Carr consideră că, dimpotrivă, politica externă trebuie să se bazeze pe schimbări pașnice preventive, ori de câte ori este posibil, și pe gestionarea militară a conflictelor, ori de câte ori este necesar.
Astfel, Carr este de părere că trebuie să asumăm, de fapt, că există conflicte de interese profunde atât între oameni, cât și între state. De aceea Relațiile Internaționale sunt o disciplină a conflictelor, nu a cooperării.
Tonul pe care Hans Morgenthau îl adoptă în celebra sa lucrare Politica între națiuni, precum și perspectiva adoptată îl deosebesc în mod evident de Carr. În timp ce Carr a avut puține de spus despre natura puterii, Morgenthau a accentuat brutalul, vagul și „inevitabilul fapt al politicii puterii”. Ceea ce impresionează la Morgenthau este insistența sa asupra luptei pentru putere. El a creat și a insistat asupra unui set de axiome care trebuie urmate. Aceste „necesități” trebuiau să fie temelia oricărei politici externe „cu adevărat raționale”. El a dat astfel impresia că există certitudini în cercetarea și practica politicii internaționale.
Morgenthau este un autor de referință al teoriei realiste pentru că pe baza a șase principii, el este cel ce definește realismul:
1. Politica – la fel ca societatea – este guvernată de legi obiective, care își au rădăcina în natura umană;
2. Călăuza realistului politic este interesul național definit ca putere. Acest concept este văzut ca nodul ce leagă rațiunea, care încearcă să înțeleagă politica internațională de faptele care trebuie înțelese;
3. Interesul național, deși este o categorie universală, nu este dat o dată pentru totdeauna. Este așadar tot un principiu legat de interes, acesta fiind considerat esența politicii, și nefiind afectat de circumstanțe de loc sau de timp. În emiterea acestui principiu Morghentau s-a inspirat din activitatea diplomaților din secolul XIX, chiar el recunoscând asta, citându-l pe lordul Salisbury care afirma că singura legătură de uniune care rezistă între națiuni este absența oricăror interese conflictuale;
4. Realistul politic, deși conștient de importanța morală a actului politic, este treaz la tensiunea dintre ele ( în acest scop, fraza a lui Machiavelli e relevantă: "scopul scuză mijloacele"). Realismul consideră că principiile morale universale nu pot fi aplicate acțiunii statelor, ci trebuie trecute prin filtrul circumstanțelor concrete ale timpului și spațiului;
5. Drept urmare, el refuză să identifice aspirațiile morale ale unei națiuni cu legile morale care guvernează universul (respectă moralitatea pana la punctul de la care aceasta devine o piedică în calea actului politic);
6. Diferența dintre realismul politic și alte scoli este reală și profundă, realismul susține autonomia sferei politice, din punct de vedere intelectual .
Odată cu prăbușirea U.R.S.S., realismul a încetat să mai aibă o influență puternică asupra relațiilor internaționale, lăsând locul școlilor alternative, cum ar fi constructivismul sau postmodernismul.
Pentru a înțelege felul în care interacționează statele, fiecare curent teoretic din domeniu a studiat mediul de securitate internațional în conformitate cu ipotezele sale fundamentale. Consider că mediul actual de securitate este descris cel mai bine de teoriile neoliberale. Din aceste motive, în secțiunea ce urmează voi face o prezentare a acestora în termeni generali, încercând să scot în evidență actualitatea neoliberalismului.
Secțiunea 4 Neoliberalismul
Acest curent de idei s-a conturat începând cu anii ‚80 pe fondul nevoii de reconsiderare și reconfigurare a teoriilor liberale și instituționaliste, a căror influență intraseră într-un aparent declin. Deteriorarea raporturilor dintre superputeri păreau a justifica adoptarea unei viziuni realiste asupra lumii. Teoriile de influență realistă, prin accentul pus pe securitatea militară a statelor într-un mediu anarhic și competitiv, nu puteau răspunde decât parțial la explicarea relațiilor internaționale. Totuși, în această lume „realistă”, exista un grad semnificativ de cooperare între state. Domeniul Relațiilor Internaționale avea nevoie de o teorie care să abordeze fenomenul cooperării., imperativ ce a servit drept liant al programului neoliberal de cercetare.
În viziunea neoliberalilor, sistemul internațional este anarhic, în absența unui guvernământ la nivel mondial. Acest mediu, caracterizat de autoajutorare, structurează preferințele și comportamentele statelor. Anarhia nu exclude existența unor niveluri ridicate de interdependență, cel puțin între anumite state. Într-un astfel de mediu, statele pot coopera atunci când sesizează un interes comun.
Teoria cea mai influentă din cele considerate „neoliberale” este în genere considerată a fi cea a „instituționalismului” , care este în particular atașată implicațiilor generate de interacțiunea reglementată dintre state. Tema cooperării internațională este fundamentală pentru teoriile neoliberale. Cooperarea este definită de Keohane drept „un proces prin care politicile urmate în fapt de guverne ajung să fie privite de partenerii acestora ca facilitând realizarea propriilor obiective, ca rezultat al coordonării la nivel de politici.” Instituțiile atenuează anarhia internațională și facilitează cooperarea.
În accepția neoliberalilor, statele sunt actorii cheie în Relațiile internaționale, deși recunosc și existența altor actori. Statul este privit ca un actor unitar și rațional care încearcă să-și maximizeze beneficiile în toate ariile tematice ale politicii internaționale și să-și minimizeze pierderile, accentul căzând astfel pe câștigurile absolute apărute în urma cooperării. Principalul obstacol în calea succesului cooperării îl reprezintă nerespectarea angajamentelor de către unul sau mai mulți parteneri. De aceea, pentru a spori șansele cooperării, statele creează instituții și regimuri instituționale.
Pentru Robert Keohane și Joseph Nye, trăsătura fundamentală a sistemului internațional este interdependența dintre actori, adică situațiile caracterizate de efecte reciproce între țări sau între actori din diferite țări. În mod evident, situația de interdependență duce la efecte diferite asupra actorilor, fiind o importantă sursă de putere. Keohane și Nye aduc în discuție mai multe tipuri de actori, interdependența aducând în contact entități diferite, de la corporațiile multinaționale la guvernele diferitelor state.
Neoliberaliștii observă natura distinctă a instituțiilor în funcție de natura problemelor cărora li se adresează. ei constată o diferență din ce în ce mai mare între instituțiile hard și cele ale soft politics. Deprecierea puterii hard, sau materiale, așa cum o numesc teoreticienii, și a forței deschide calea de stabilire a relațiilor interstatale în termenii altor interese și forme diferite ale puterii. Aspectele economice, de mediu și ecologice sunt identificate ca fiind domenii de o importanță deosebită pentru preocupările statului. Ele nu pot fi reduse la concentrarea realistă asupra forței și amenințărilor. Sunt mai relevante alte forme de cooperare și putere pentru soluționarea acestor probleme de acțiune colectivă decât afirmarea puterilor coercitive ale statelor.
În ceea ce privește modul în care cooperarea influențează natura relațiilor internaționale, neoliberalii au beneficiat de cercetările făcute asupra condițiilor și consecințelor proceselor integrării, studii făcute încă de la jumătatea secolului trecut în cazul Europei. Dacă statele încalcă o regulă, riscă să întâmpine o reacție contracarantă și costisitoare din partea altor state care le-ar putea prejudicia interesele: sancțiune, creștere tarifară pentru anumite produse, boicot etc. Standardele de monitorizare a respectării regulilor și sancțiunilor pentru penalizarea celor ce greșesc pot fi incluse în instituțiile care modelează comportamentul statelor.
NATO și UE constituie întruchiparea concretă a acestor structuri instituționale și a proceselor decizionale în evoluție. Dovada importanței acestor instituții o constituie resursele vaste, statutul privilegiat și dimensiunile luării multilaterale a deciziilor, care sunt canalizate prin aceste instituții. O altă dovadă a importanței instituțiilor o constituie creșterea, începând cu cel de Al Doilea Război Mondiala numărului de organizații interguvernamentale, ajungând în prezent la peste o mie. Stimulentele reprezentate de o transparență mai mare, de câștigurile absolute, incertitudinea scăzută și costurile scăzute ale tranzacțiilor, fac ca instituțiile să fie tentante, cu adevărat necesare și tot mai importante pentru reglarea comportamentului statului prin cooperarea voluntară între egoiștii raționali.
Ca poziție generală, exponenții curentului neoliberali, acceptă, pe de o parte, limitele influenței instituțiilor în modelarea comportamentelor statelor. Pe de altă parte însă, ei le văd drept un ingredient necesar al oricărei păci durabile: „A pretinde prea mult de la instituțiile internaționale ar fi, într-adevăr, o «falsă promisiune». Dar într-o politică mondială constrânsă de puterea statelor și în care nu este probabil să fie experimentată o guvernare ierarhică efectivă, instituțiile internaționale care operează pe bază de reciprocitate vor fi componente ale oricărei păci durabile.”
Capitolul 2
Rolul Organizațiilor Internaționale în asigurarea securității
Secțiunea 1 Apariția organizațiilor internaționale
Studiul organizațiilor internaționale, ca unități de analiză, furnizează o altfel de perspectivă asupra mediului de securitate, lărgind sfera de cercetare și conferind noi dimensiuni unor fenomene, precum globalizarea sau terorismul. Ele au devenit un element important al sistemului internațional, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, când numărul lor a început să crească semnificativ. Astfel, activitatea acestor organizații este diversă, iar analiza tuturor este complexă, dacă nu chiar dificilă, deoarece numărul lor mare implică și existența unor tipologii variate.
Organizațiile internaționale reprezintă cele mai importante forțe în coordonarea acțiunilor și cooperare în domenii precum cel politic, economic, social, militar sau cultural. Exceptând statele-națiune, ce stau la baza sistemului mondial, organizațiile internaționale constituie cei mai însemnați participanți în cadrul acestuia. Creșterea numărului organizațiilor internaționale a fost favorizată de sporirea rețelelor politice, economice și financiare de state-națiune, în special în perioada de început a Europei moderne. Diviziunea sistemului internațional din anii 1910 și 1930 și distrugerile cauzate de cele două Războaie Mondiale au convins comunitatea internațională de necesitatea stabilirii unei noi ordini universale bazate pe cooperare.
Războiul Rece a întrerupt visul noii ordini mondiale prin cooperare, urmând peste patru decenii de diviziune bipolară. Totuși, începând cu anii ’70, s-a înregistrat o revigorare a multilateralismului, sub forma procesului de la Helsinki (1975), despre care se afirmă că a contribuit la dezintegrarea Cortinei de Fier. Ulterior acestui moment, organizațiile internaționale și-au recăpătat rolul de forumuri de consultare, mediere și arbitrare, simultan cu dezvoltarea unei lumi mult mai fragmentate din punct de vedere politic și cultural, caracterizate atât de cursa pentru înarmare, cât și de accentuarea globalizării. Sfârșitul conflictului Est – Vest și realinierea graduală a Europei Estice la cea Occidentală au condus la formarea unor noi organizații și instituții internaționale.
Termenul de „organizații internaționale” a intrat relativ recent atât în limbajul comun, cât și în cel științific. În ultima parte a secolului XIX, în literatura de specialitate erau folosite adesea concepte precum „sindicatul public internațional”, „biroul internațional” sau „comisia internațională”. Consacrarea termenului este datorată lucrării lui Walter Schücking „Organizațiile lumii”, publicată în anul 1908, și a ghidului „Uniunile internaționale publice” al lui Paul S. Reinsch, din 1911.
Convenția Ligii Națiunilor, semnată în anul 1924, recunoaște indirect existența organizațiilor internaționale în Art.23, care sugerează crearea unor organizații internaționale specializate, pentru promovarea cooperării internaționale.
Mai târziu, după cel de Al Doilea Război Mondial, în Preambulul Cartei Națiunilor Unite, este recunoscută existența unei organizații internaționale propriu-zise: semnatarii „stabilesc în acest fel o organizație internațională numită Națiunile Unite”.
Începând cu această perioadă de cristalizare conceptuală, au fost dezvoltate trei principale curente ce definesc rolul organizațiilor internaționale ca instrumente, ca arene și ca actori. Adesea, organizațiile internaționale sunt văzute ca instrumente prin care statele își urmăresc propriile interese, iar procesul decizional reflectă, în primul rând, interesele celor mai puternici membri. Ca arenă, organizațiile internaționale sunt similare unui „loc de joacă”, și nu unui instrument al politicii statale, iar ca instituții, sunt forme ale unei diplomații de conferință, unde statele pot face schimb de informații, pot condamna sau justifica anumite acțiuni și își pot coordona strategiile politice naționale. Spre deosebire de precedentele două abordări, cea de-a treia nu mai privește statele membre ca principali actori implicați, ci consideră că statele au delegat propria suveranitate, astfel încât organizația internațională respectivă dobândește caracteristicile unui actor colectiv, deciziile fiind luate, în cadrul sau prin intermediul organizațiilor internaționale, de către o colectivitate de state.
Organizațiile internaționale de securitate se disting de celelalte organizații prin aceea că își au originile în consensul statelor de a coopera în probleme de reducere a violenței și realizare a păcii și securității, prin folosirea unei largi game de acorduri și mecanisme. Există cel puțin patru seturi de sarcini pe care organizațiile internaționale de securitate le pot îndeplini:
1. promovarea dialogului de securitate și gestionarea crizelor ca sarcini de bază destinate stabilirii și/sau menținerii păcii;
2. crearea de sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce, destinate reducerii pericolelor ce decurg din activitățile militare, sau pe capacități comune pentru misiuni de pace;
3. promovarea standardelor democratice și respectarea drepturilor omului ca scopuri în sine;
4. promovarea securității prin mecanisme economice, întărind atât prosperitatea, cât și interdependența actorilor, și prin abordări cooperative ale riscurilor și provocărilor, inclusiv terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă.
Securitatea europeană de după Războiul Rece ar putea părea, la prima vedere, un joc între doi actori instituționali, UE și NATO. În realitate, nu se rezumă doar la atât. Actorii securității europene sunt mult mai diverși, însă Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană ies mai puternic în relief în gestionarea crizei balcanice și în proiectarea unor soluții pe termen mediu și lung vizând arhitectura de ansamblu a securității europene și în special relațiile cu actorii din vecinătatea acestor instituții. NATO și UE apar ca exponenții a două soluții de management al crizelor, una militară și una civilă sau cum ar spune teoreticieni precum Joseph Nye, hard și soft. Această lucrare semnalează faptul că cele două opțiuni sunt cel mai adesea complementare, dar că, pe termen lung, managementul civil al conflictului – văzut și ca o stare de insecuritate – nu se poate realiza decât într-un cadru civil, democratic, bazat pe valori universale împărtășite de o întreagă comunitate de securitate, în care trebuie să se integreze foști și actuali adversari.
Secțiunea 2. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
Necesitatea stabilirii unei forme instituționalizate de cooperare între state s-a făcut puternic simțită mai ales în perioada 1945-1949, când, deși țările din Europa Occidentală și-au diminuat sistemele de apărare, conform înțelegerilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, URSS-ul ducea o politică expansionistă și nu dădea niciun semn că ar intenționa să reducă puterea forțelor sale armate. În plus, impunerea unor regimuri nedemocratice, mai ales, în centrul și estul Europei, amenințările la adresa suveranității Norvegiei, Greciei și Turciei, blocada Berlinului, ca și violarea drepturilor și libertăților omului în multe dintre țările lumii au constituit un motiv întemeiat pentru luarea unor decizii în acest sens.
La 17 martie 1948, Benelux, Franța și Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles, denumit și Tratatul Uniunii Occidentale care cuprinde un angajament de asistență automată împotriva oricărei agresiuni. Organizația care a rezultat din Tratatul de la Bruxelles o evoca deja pe cea a Tratatului Atlanticului de Nord. URSS și statele aliate ei au format Pactul de la Varșovia în 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizații au fost forțe oponente în Războiul Rece. După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varșovia s-a dezintegrat.
Organizația politico-militară a Atlanticului de Nord (NATO) s-a creat la 4 aprilie 1949, când, la Washington, a fost semnat actul său de constituire de către reprezentanții guvernelor a 12 țări, respectiv miniștrii afacerilor externe din Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia și SUA. La 24 august 1949, a intrat în vigoare, după ce toate țările membre semnatare au ratificat tratatul și au depus instrumentele de ratificare la depozitar, care este Guvernul SUA.
Definit ca organizație de autoapărare și securitate pentru a se încadra în prevederile normelor dreptului internațional, Tratatul, în articolul 1 prevedea că “părțile se obligă, așa cum este stipulat în Carta Națiunilor Unite, să soluționeze prin mijloace pașnice orice diferende internaționale, în care ar putea fi implicate, în așa fel, încât pacea și securitatea internațională, precum și dreptatea, să nu fie primejduite și să se abțină în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea sau folosirea forței, în orice mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.
Primul secretar general al NATO, lordul Ismay, referindu-se la scopul creării acestei noi alianțe militare în Europa, spunea că aceasta asigură “a-i păstra pe americani înăuntru, pe ruși afară și pe germani la pământ”. Într-adevăr, aceasta ne dă un sumar al principalelor trei obiective pentru NATO. Mai întâi, pentru a forma o poziție de apărare comună și unită a Occidentului împotriva Uniunii Sovietice. În al doilea rând, pentru a restructura peisajul militar occidental după căderea Germaniei naziste și, în al treilea rând, pentru a încuraja America, putere care, de la avertismentul lui Jefferson împotriva „alianței dificile”, a rămas în mod tradițional bănuitoare față de asociațiile internaționale și de a fi parte a unei organizații de securitate care este materializată printr-un tratat. Scopurile s-au mai cosmetizat în timp, astfel că Grecia și Turcia s-au alăturat Alianței la 18 februarie 1952. În 1955, la 10 ani de la capitulare, Germania a aderat ca Germania de Vest, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria). Ultimele țări care au aderat la NATO sunt Albania și Croația, la 1 aprilie 2009.
Astăzi, există în esență trei școli de gândire care își dispută întâietatea asupra moștenirii Alianței Atlantice și viitorul relațiilor transatlantice, în general. Prima școală de gândire argumentează că nu există probleme fundamentale în relațiile SUA – Europa și afirmă că pilonii principali ai acestei relații sunt puternici. Adepții acestei școli pretind că SUA și guvernele europene au multe interese comune și ei insistă că NATO este și va continua să fie centrul relațiilor SUA – Europa. De înțeles, aceștia sunt, în general, reprezentanți ai guvernelor europene și ai NATO. A doua școală de gândire argumentează că Statele Unite și Europa au orientări diferite și sunt pe punctul de a se separa, deoarece peisajul strategic s-a schimbat și Statele Unite și Europa vor acționa împreună, nu pentru mult timp, în fața unei amenințări comune pentru menținerea supraviețuirii lor. Ca rezultat, NATO a devenit nerelevant, și ei cred că NATO, cel mai probabil, va dispărea . A treia școală de gândire este undeva în mijlocul celor două, argumentând că problemele nu sunt așa de grave, la urma urmei, și că voința NATO întrucâtva și-a pierdut relevanța, dar va rămâne un factor important în relațiile transatlantice.
Alianța Nord Atlantică a fost creată în temeiul Art. 51 al Cartei Națiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil la apărare individuală sau colectivă. Tratatul sprijină drepturile individuale precum și obligațiile internaționale pe care le au statele conform Cartei Națiunilor Unite. Fiecare țară membră este obligată să își asume atât riscurile și responsabilitățile, cât și avantajele securității colective angajându-se să nu ia parte la niciun alt acord internațional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului.
Astfel, primele articole ale tratatului reiterează principalele prevederi ale Cartei Națiunilor Unite care stau la baza înțelegerii; reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale; abținerea de la folosirea forței și amenințarea cu forța în rezolvarea neînțelegerilor precum și modalitățile de acțiune pentru dezvoltarea relațiilor internaționale și încurajarea colaborării economice între membrii tratatului.
Ca preambul la poziția Tratatului, scopul aliaților este acela „de a promova relații de pace și prietenie în Zona Nord-Atlantică”. Cu toate acestea, în momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost să își apere membrii de o potențială amenințare care ar fi putut rezulta în urma politicii și sporirii capacității militare ale fostei Uniuni Sovietice.
Tratatul Atlanticului de Nord a pus bazele unei alianțe de țări independente având ca principiu fundamental un angajament comun față de cooperarea mutuală între statele membre bazat pe indivizibilitatea securității acestora, menținerea păcii și apărarea libertății lor prin solidaritate politică, coeziune și apărare militară pentru a împiedica și respinge, dacă este necesar, toate formele posibile de agresiune împotriva lor. Solidaritatea în interiorul Alianței asigură faptul că nicio țară membră nu este nevoită să se bazeze doar pe propriile eforturi naționale în abordarea provocărilor fundamentale legate de securitate. Fără a priva statele membre de dreptul și datoria lor de a-și asuma responsabilitățile suverane ce le revin în domeniul apărării, Alianța le dă posibilitatea de a-și realiza obiectivele esențiale de securitate națională prin efort comun.
În scopul înfăptuirii eficiente a obiectivelor tratatului, părțile acționează individual sau colectiv pentru întărirea capacității lor individuale și colective de apărare. Orice măsură ce va fi luată în domeniul securității se va lua după o consultare între părți.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord asigură structura care permite implementarea obiectivelor Alianței, au loc consultări în urma cărora țările membre iau decizii în probleme politice și militare care le pot afecta securitatea. NATO oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor și cooperării între țările membre, în domenii militare, politice și economice, precum și științifice sau în afara sferei militare. Astfel, ideea de securitate împărtășită de către membrii Alianței, indiferent de diferențele specifice sau de capacitățile militare naționale, contribuie la stabilitatea din zona Euro-Atlantică. Se creează condiții care favorizează extinderea cooperării între membrii Alianței, precum și între membrii Alianței și alte țări.
În domeniul militar părțile își asigură sprijin reciproc, acționând și în alte domenii, inclusiv prin solicitarea intervenției Consiliului de Securitate încât să se asigure măsurile necesare pentru restabilirea și menținerea păcii și securității internaționale. Totodată, în tratat se delimitează zona sa geografică în care se aplică prevederile tratatului: teritoriile statelor semnatare, insulele aflate sub jurisdicția acestora în Zona Atlanticului de Nord, la Nord de Tropicul Racului, precum și forțele supuse protecției: forțele terestre, navale și aeronavale ale părților aflate în aceste teritorii sau în raioane de staționare în orice altă regiune a Europei, în Marea Mediterană sau Atlantic, la Nord de Tropicul Racului.
Prin prevederile tratatului părțile s-au angajat să nu aducă prejudicii drepturilor și obligațiilor ce decurg din Carta Națiunilor Unite și îndeplinirii responsabilităților ce le revin în Consiliul de Securitate, în domeniul menținerii păcii și securității internaționale sau din angajamentele internaționale în vigoare.
În vederea întăririi securității și stabilității spațiului euroatlantic, Alianța este pregătită să contribuie, de la caz la caz și prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor, la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operații de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din spațiul euroatlantic, în scopul creșterii transparenței, încrederii reciproce și a capacității de acțiune comune cu Alianța.
Scopul esențial al NATO este acela de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare. Încă de la începuturile sale, Alianța a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste și durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democrației, drepturile omului și în conformitate cu litera legii. Acest obiectiv al Alianței a dobândit o nouă semnificație odată cu sfârșitul Războiului Rece, deoarece, pentru prima dată în istoria europeană de după război, perspectiva îndeplinirii lui a devenit o realitate.
NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susținerea intereselor lor comune în problema securității.
Sarcinile fundamentale de securitate vizează:
● asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituții democratice;
● soluționarea pașnică a diferendelor;
● servirea ca forum de consultări între aliați pe orice problemă care ar afecta interesele lor vitale;
● descurajarea și apărarea împotriva oricărei amenințări de agresiune la adresa oricărui stat membru NATO.
Țelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuțiile Alianței la securitatea și stabilitatea spațiului euroatlantic și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare și se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euroatlantice cât și prin gestionarea crizelor.
Alianța încearcă să întărească securitatea și stabilitatea euroatlantică prin:
● păstrarea legăturii transatlantice;
● menținerea unor capabilități militare eficace și suficiente pentru descurajare și apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO;
● dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare în cadrul Alianței, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor;
● continuarea procesului de deschidere față de noi membri;
● urmărirea constantă a relațiilor de parteneriat, cooperare și dialog cu celelalte țări ca parte a abordării problemelor de securitate euro – atlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor și dezarmării.
Structurile create în cadrul NATO permit țărilor membre să-și coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare și cooperare în domeniul politic, economic, ca și în alte domenii non-militare, precum și formularea de planuri comune de apărare: stabilirea infrastructurii, a echipamentelor și facilităților de bază necesare operațiunilor forțelor militare; și aranjamentele pentru programe și exerciții comune de instrucție. La baza acestor activități se află o structură militară și civilă complexă, care implică un personal administrativ, bugetar și de planificare, precum și agenții desemnate de țările membre ale Alianței, în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate – de exemplu, sistemul de comunicații necesar în facilitarea consultării politice, comanda și controlul forțelor militare și suportul logistic în susținerea acestora.
Emblema NATO a fost adoptată ca simbol al Alianței Nord-Atlantice de către Consiliul Nord-Atlantic, în octombrie 1953. Cercul este simbolul unității și cooperării iar roza vânturilor, înscrisă în acesta, sugerează calea spre pace pe care s-au angajat cele 14 state, membre, în acel moment, ale Alianței, iar fondul albastru reprezintă Oceanul Atlantic.
Așa cum am afirmat, NATO este o alianță politică și de apărare: capacitatea sa de apărare are drept scop descurajarea agresiunii sau oricărei alte forme de presiune, iar dispozitivul său militar se bazează pe principiul că țările membre trebuie să mențină colectiv o apărare adecvată pentru descurajarea agresiunii și pentru a-și păstra integritatea teritorială și a restabili pacea.
La sfârșitul Războiului Rece, a devenit evident că, deși nu mai exista pericolul unei invazii militare la scară largă, s-au dezvoltat noi riscuri legate de posibila instabilitate a anumitor părți ale Europei.
Statele membre NATO au înțeles că evoluțiile militare și non-militare în afara zonei Alianței ar putea afecta puternic securitatea acesteia și a regiunii transatlantice. NATO a trebuit să se centreze pe noi riscuri la adresa stabilității, precum tensiunile etnice și religioase, instabilitatea politică, fragilitatea economică, dezastrele ecologice și proliferarea armelor de distrugere în masă. O privire de ansamblu asupra securității euro-atlantice și posibilitatea ca NATO să o realizeze și să o apere au fost incluse în Noul Concept Strategic al Alianței din 1991. NATO a început, într-o anumită măsură, să se axeze pe problematica cooperării, managementului crizelor și a prevenirii conflictelor.
În 1994, NATO a folosit forța militară, pentru prima dată în istoria sa, nu pentru realizarea apărării colective, ci în sprijinul forțelor ONU în Bosnia-Herțegovina. Aceasta, împreună cu desfășurarea ulterioară a IFOR, a semnalat un moment de cumpănă. În următorii cinci ani, politica sa de menținere a păcii a fost revizuită de două ori pentru a deveni practicabilă și pentru a ține cont de învățămintele din Bosnia-Herțegovina și Kosovo. Momente semnificative le oferă și participarea sa la ISAF în Afganistan sau cooperarea mai strânsă cu UE, pe baza aranjamentelor Berlin Plus, sau cu statele Europei, Caucazului și Asiei Centrale, ale Dialogului Mediteranean, Orientului Mijlociu lărgit (misiunea de formare din Irak sau Inițiativa de Cooperare de la Istanbul), ori acțiunile de parteneriat contra terorismului (PAP-T), însă și preocupările transformaționale post-Riga.
O previzionare corectă a viitorilor 10 – 15 ani ai organizației euro-atlantice realizează Directiva politică globală adoptată de șefii de stat și de guvern ai celor 26 de state membre, la Summit-ul NATO din noiembrie 2006, de la Riga, care conturează reperele strategice ale transformării sale militare de perspectivă.
Studiind cu atenție orientările în materie de capacități ale Alianței, limitele în care se execută transformarea organizației, a mijloacelor și capacităților sale, restructurarea planificării apărării, se poate concluziona că documentul respectiv impulsionează și dă o
orientare mai pregnantă programului de transformare a NATO, ce a fost lansat la Praga, în 2002.
Analiza pe care, uzând de probabilități, o întreprinde noua Directivă politică globală asupra viitorului mediu de securitate așază transformarea NATO în următorii 10 -15 ani pe primul loc în preocupările oficialilor. Opțiunea respectivă se sprijină pe argumente care cuprind:
– complexitatea mediului în schimbare;
– extensia în viitor a terorismului și a armelor de distrugere în masă la nivel mondial;
– instabilitatea generată de statele eșuate sau în curs de eșuare;
– crizele și conflictele regionale, cauzele și efectele lor;
– răspândirea din ce în ce mai mare a armamentului convențional sofisticat;
– folosirea greșită a tehnologiilor emergente;
– influențarea negativă a fluxului de resurse vitale, considerată a fi unul din principalele riscuri și provocări probabile la adresa Alianței în această perioadă.
Aliații au făcut un angajament pentru a construi capabilitățile necesare în vederea desfășurării operațiilor în afara zonei de responsabilitate. S-a decis să se realizeze o Forță de Răspuns NATO (NRF) de 20000 militari, pentru o „introducere” rapidă în scena operațiilor. NRF se compune din unități de luptă extrem de instruite ale statelor membre, care pot fi folosite pentru lupta împotriva terorismului. Adițional, aliații au fost de acord cu o listă redusă de noi capabilități, denumite Angajamentul Capabilităților de la Praga (PCC), în vederea asigurării finanțării acestora din bugetele europene de apărare reduse. În condițiile PCC, anumiți aliați au consimțit să ,dezvolte un consorțiu pentru a finanța împreună asemenea sisteme, ca transportul aerian strategic și realimentarea aeriană cu combustibil, destinate pentru a furniza mobilitate operațiilor de luptă la mare depărtare de Europa sau capabilități specializate „de nișă”, ca, de exemplu, forțele sau unitățile speciale pentru detectarea agenților chimici sau biologici. În ciuda înțelegerilor transatlantice asupra noilor amenințări comune, există diferențe semnificative între Statele Unite și aliații săi în ceea ce privește răspunsurile corespunzătoare. Cu toate aceste eforturi, există o mare teamă printre experți că majoritatea guvernelor aliate nu va fi capabilă să răspundă așteptărilor, din cauza altor priorități bugetare naționale (ca, de exemplu, planificarea pensiilor) care concurează cu fondurile pentru apărare. Pentru anumiți observatori, Forța de Reacție NATO este ultimul prilej pentru Statele Unite de a împărți capabilitățile cu aliații, pentru a permite alianței de a fi un pic mai mult interoperabilă. Așa cum un cercetător asociat în afacerile europene, de la Institutul Davis, John C. Hulsman, a estimat, „dacă un asemenea efort, un scop foarte modest și realizabil, nu este rezolvat, e timpul să se strângă corturile și să se recunoască faptul că, în cele din urmă, căsătoria s-a destrămat”.
În perimetrul capacităților, se proiectează ca linii directoare:
– nevoia de agilitate și suplețe, pentru a înlătura pericolele complexe și imprevizibile ce pot să survină departe de frontierele statelor membre și după un scurt preaviz;
– aranjamente eficace pentru împărțirea surselor de informații și a informațiilor;
– capabilitate de a lansa și purta simultan operații interarme de mare anvergură și operații de mică amploare, pentru apărarea colectivă și răspunsul la crize, pe teritoriul său, la periferie și la distanță strategică;
– capacitate conservată de a duce operații la scară mare și de mare intensitate;
– structură de comandament și control permițând planificarea și ducerea unei campanii cu realizarea unui obiectiv strategic sau operațional, prin combinarea corespunzătoare a elementelor aeriene, terestre și maritime;
– forțe structurate, echipate, dotate și antrenate pentru operații expediționare;
– nevoia de a avea suficiente forțe terestre în întregime desfășurabile și sustenabile, ca și elemente aeriene și maritime corespunzătoare, precum și o angajare suficientă a resurselor, cu creșterea investițiilor în capacități esențiale.
Viitoarele forțe NATO vor trebui să dețină un set de capacități și aptitudini importante care să le permită: ducerea unor operații expediționare interarme multinaționale departe de teritoriul național, pe perioade prelungite, cu un sprijin redus sau nul din partea țării gazdă. Ca proces complex, multidirecțional, strict necesar, transformarea va asigura conservarea capacității NATO de a îndeplini un evantai complet de misiuni, de la cele de înaltă la cele de joasă intensitate, concentrându-se asupra operațiilor cele mai probabile, răspunzând nevoilor operaționale actuale și viitoare și fiind capabilă să execute operațiile cele mai pretențioase. Pe de altă parte, liderii Alianței, analizând viitorul acesteia, apreciază că organizația euro-atlantică trebuie să se afirme mai degrabă ca instanță ce permite schimbul de vederi asupra amenințărilor și provocărilor viitoare, decât ca instrument de constituire a forțelor.
Secțiunea 3. Uniunea Europeană (UE)
Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul unor comunități. La 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris de către cele șase state fondatoare: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA/CECO) și a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, propunându-și să asigure o pace durabilă. Prin Tratatele semnate la Roma la 25 martie 1957 de aceleași state fondatoare și intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958, s-a constituit, pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană (CEE), care viza crearea unei piețe comune generalizate și, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM).
Obiectivele urmărite prin crearea noilor comunități, bazate pe integrarea economică a statelor membre, vizau îmbunătățirea utilizării capacităților lor economice și tehnice în scopul creșterii eficienței, în condițiile cerute de evoluția societății.
În dezvoltarea lor, Comunitățile europene (CE) au cunoscut o serie de elemente unificatoare, care au condus în final la unificarea instituțională la nivel comunitar. Apoi, evoluția Comunităților europene a fost marcată de lărgirea lor prin aderarea de noi membri și de preocupările de revizuire a Tratatelor institutive, în vederea flexibilizării și urgentării atingerii obiectivelor propuse.
Ideea creării unei entități unice care să se substituie celor trei Comunități europene, materializată prin "Proiectul de Uniune Europeană" adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, s-a lovit de reticența statelor membre, care au preferat ca, prin semnarea Actului Unic European, să revizuiască Tratatele institutive decât să le înlocuiască cu un nou tratat.
Colapsul comunismului și destrămarea Uniunii Sovietice, dar mai ales unificarea Germaniei au relansat ideea creării Uniunii Europene, liderii statelor membre CE subliniind necesitatea "accelerării construcției politice a Europei" și transformarea ansamblului relațiilor dintre statele lor într-o "Uniune Europeană dotată cu mijloacele necesare de acțiune".
Adoptarea Tratatului de la Maastricht a reprezentat un pas decisiv în vederea integrării europene, continue și ireversibile, din acest moment statele membre formând o singură Comunitate europeană.
Uniunea Europeană, cu cele 27 de state membre ale sale, acoperă o parte însemnată a Europei și are o populație de aproximativ 500 milioane de locuitori, adică mai mult decât SUA și Rusia la un loc. Din acest punct de vedere, ea constituie o forță demnă de luat în seamă. În același timp, ca organizație interguvernamentală internațională, Uniunea Europeană „vizează să edifice o societate echitabilă, în interiorul său, și să joace un rol activ și responsabil pe scena mondială.” Aceste aspirații au un temei real în progresele sale din domeniul economic, care i-au permis să atingă, începând cu anii 1990, un anumit nivel de integrare și să dezvolte puternice relații comerciale cu numeroase țări și regiuni, în termeni de cooperare în dezvoltare, de asistență umanitară și de ajutor la reconstrucție.
Reprezentând o forță economică, dar și demografică, Uniunea Europeană tinde să-și dezvolte și o componentă militară, care să-i permită să-și sporească rolul activ pe arena internațională, îndeosebi în ceea ce privește prevenirea crizelor și conflictelor, a asigurării păcii și stabilității, pe propriul continent, dar și în lume.
E important de remarcat că dimensiunea de securitate și apărare a Uniunii Europene a luat, practic, naștere, în cadrul NATO. După ce, în decursul a mai bine de patruzeci de ani, Uniunea s-a transformat într-un adevărat gigant economic, reușind să realizeze un proces de integrare economică unic, la începutul anilor '90 ea nu-și dezvoltase încă și o dimensiune politică care să completeze succesul înregistrat în domeniul economic. A început să se vorbească, astfel, din ce în ce mai des, despre necesitatea afirmării UE pe scena politică internațională, despre transformarea sa într-un actor important în domeniul relațiilor internaționale. Așa s-a conturat obiectivul UE de a crea o politică externă și de securitate comună (PESC), concretizat prin Tratatul de la Maastricht (1992/1993), care făcea din PESC al doilea pilon al Uniunii și completat prin Tratatele de la Amsterdam (1997/1999) și Nisa (2001/2003). „Pe lângă faptul de a îmbunătăți securitatea Uniunii pe toate planurile, PESC mai are drept scop și menținerea păcii și întărirea securității internaționale. Astfel de obiective semnalează faptul că Uniunea dorește să-și manifeste identitatea pe scena internațională. Pentru a putea realiza acest lucru, Uniunea a decis să dezvolte propriile forțe militare în ultimii ani. Cu alte cuvinte, dimensiunea de securitate a PESC a fost introdusă în agendă cu scopul de a construi treptat o politică de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună.”
Pentru a atinge acest obiectiv, la începutul anilor '90 s-a încercat dezvoltarea în cadrul NATO a unei Identități de Securitate și Apărare Europene (European Security and Defence Identity – ESDI), cu scopul de a îmbunătăți contribuția europeană la operațiunile desfășurate sub egida NATO, dar oferind, în același timp UE posibilitatea de a acționa acolo unde NATO ca organizație nu urma să intervină. Cum această întărire a blocului european din cadrul NATO presupunea un nou cadru de cooperare între cele două organizații, tratatul de la Maastricht desemna Uniunea Europei Occidentale (UEO – Western European Union, WEO) drept componenta de apărare a UE, aceasta urmând să beneficieze de posibilitatea de a utiliza instrumentele NATO. Totuși, încă de la început, una dintre grijile majore a fost aceea de a nu submina rolul NATO, care continua să rămână principala sursă de securitate pentru UE. Acest fapt s-a făcut remarcat prin tratatele ulterioare adoptate în cadrul Uniunii, în care era întotdeauna subliniată compatibilitatea PESC cu NATO, care s-a tradus în practică prin desemnarea UEO drept organismul care urma să elaboreze și să implementeze deciziile și acțiunile UE în domeniul apărării. Aceste acțiuni se limitau la sfera misiunilor Petersberg, adică misiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii.
Aceasta a fost direcția urmată până în 1998, cu NATO drept for al securității europene. Declarația comună asupra apărării europene făcută în cadrul summitului franco-britanic de la St. Malo din 3-4 decembrie 1998, a marcat, însă, o nouă etapă în relațiile UE-NATO, pe de o parte și în procesul construcției europene, pe de alta. Declarația anunța că pentru a putea juca un rol important pe scena internațională, UE trebuie să dispună de o capacitate de acțiune autonomă, susținută de forțe militare. Liderii francezi și britanici propuneau, deci, pentru prima dată, dezvoltarea unei capacități militare europeane, în afara NATO. În urma summiturilor de la Cologne și Helsinki, din 1999, termenul de ESDI a fost înlocuit cu cel de ESDP (European Security and Defence Policy – Politica Europeană de Securitate și Apărare – PESA), semnalând astfel faptul că „problemele legate de securitate și apărare nu vor mai constitui simple subiecte pentru dezbateri teoretice în Europa. Schimbarea în planul limbajului corespundea unei treceri de la analiză conceptuală la aplicarea politicilor cu implicații în domeniul securității și apărării.” În acest sens, summitul de la Helsinki stabilea că „statele membre ce cooperează în mod voluntar la misiunile UE trebuie să fie capabile până în 2003 să strângă în 60 de zile și să susțină pentru cel puțin un an un efectiv de 50 000 – 60 000 de persoane capabile să îndeplinească toată gama de misiuni Petersberg”. De asemenea, tot la Helsinki s-a hotărât și dezvoltarea unui mecanism non-militar de gestionare a crizelor, optându-se pentru întărirea aspectelor civile în patru arii ale acesteia: poliție, întărirea supremației legii, a administrației civile și a protecției civile.
Totuși, toate aceste măsuri și structuri instituționale noi au dat naștere unor semne de întrebare în rândul statelor europene care nu făceau parte din UE, pentru că ele nu mai puteau lua parte la mecanismele Uniunii de luare a deciziilor. Atunci când UEO a fost desemnată prin Tratatul de la Maastricht drept organismul însărcinat cu problemele de apărare ale UE, se aștepta ca aceasta să funcționeze drept o punte între UE și NATO. Cum statutul de membru al UEO era rezervat numai statelor membre UE, au fost concepute și relații de asociere și parteneriat (associate membership, associate partnership) pentru statele care nu făceau parte din UE. Astfel, țări europene, membre ale NATO, dar nu și ale UE, precum Turcia, Islanda și Norvegia au devenit state asociate UEO în 1992, la fel ca și Ungaria, Polonia și Cehia, atunci când au aderat la NATO în 1999. Danemarca și Irlanda au preferat să aibă statutul de observator în 1992, la fel cum au făcut Austria, Finlanda și Suedia în 1995, când au fost admise în Uniune. Estonia, Lituania, Letonia, Bulgaria, Slovenia, Slovacia și România au primit statutul de state partenere în 1994. „Acest sistem de grade diferite de integrare al UEO a transformat-o într-un mare forum de dialog, în care toți participanții puteau avea un impact asupra procesului de luare a deciziilor, indiferent de faptul dacă dețineau un statut de membru deplin sau nu. Această abordare a reprezentat o oportunitate pentru statele non-UE de a avea un cuvânt de spus în ceea ce privește problemele de securitate și apărare. La fel, pentru UE a devenit un mod sănătos de a încorpora state europene membre NATO, dar nu și UE – mai ales Turcia, Islanda și Norvegia – al căror accept era necesar în viitoarele operațiuni UE care urmau să folosească instrumente proprii NATO.”
Când, însă, la summitul de la Cologne, s-a hotărât trecerea anumitor funcții ale UEO în cadrul UE, statele care nu făceau parte din UE nu au fost deloc mulțumite. În acest context, Uniunea a subliniat că va exista o structură în care toate cele 15 țări interesate (cuprinzând statele europene, membre NATO, dar nu și UE plus statele candidate la aderarea în UE) vor putea să poată purta un dialog, să se consulte și să coopereze cu UE, dar că autonomia procesului decizional european și cadrul instituțional stabilite vor fi respectate. În urma summitului de la Laeken din decembrie 2001, PESC a fost declarată, în cele din urmă, ca fiind funcțională, iar procesul de constituire a unei dimensiuni de securitate și apărare europene, inițiat în cadrul NATO, a căpătat o altă traiectorie, permițând UE să-și dezvolte propria capacitate militară.
Trebuie observat, însă, că toate documentele oficiale legate de această temă au avut grijă să evidențieze faptul că Uniunea Europeană nu intenționează să creeze o armată europeană. Aceasta pentru că, dacă PESA evoluează într-o asemenea manieră încât să intre în competiție cu NATO și să excludă, în acest fel, SUA din problemele legate de securitatea europeană, este foarte posibil ca guvernul american să-și modifice poziția față de UE și să adopte o atitudine de izolare, ceea ce constituie un adevărat pericol, având în vedere că „niciunul dintre războaiele secolului XXI din Europa nu ar fi putut lua sfârșit fără intervenția americană.” Tocmai acesta este motivul pentru care liderii europeni au avut întotdeauna grijă să accentueze importanța NATO, iar PESA a fost inițiată ca o încercare de întărire a pilonului european din cadrul Alianței. De asemenea, trebuie evidențiat faptul că PESA rămâne, deocamdată, ancorată în sfera misiunilor Petersberg și nu dispune încă de instrumentele necesare pentru a putea asigura apărarea europeană, doar NATO având forțele necesare pentru a putea face față unor misiuni diverse, inclusiv pe timp de război.
Din această cauză putem afirma faptul că Uniunea Europeană reprezintă o putere soft, fiind implicată mai mult în prevenirea conflictelor. Uniunea Europeană dorește însă dezvoltarea unei identități de hard power pe plan global, dar, în același timp, dorește să pună în aplicare și în acest domeniu valorile pentru care militează: democrație, independență și cooperare pașnică. Prin caracterul preventiv al politicii PESA, UE urmărește implementarea acestor valori prin intervențiile civile, precum și câștigarea rolului de partener complementar al NATO, cunoscut pentru latura sa militară.
În momentul de față există un consens în rândul liderilor politici europeni în ceea ce privește siguranța Europei, și anume că aceasta nu constă în capacitatea de a rezista la o invazie, ci în a aborda crizele externe ce ar putea deveni zone propice pentru apariția și dezvoltarea terorismului, a traficului ilegal de oameni și arme și a unui flux de imigrație ce ar putea fi greu de ținut sub control. Având în vedere climatul confruntațional instaurat în ultimii 20 de ani la nivel global, rezolvarea conflictelor prin mijloacele tradiționale, caracteristice începutului de secol XX, se face din ce în ce mai greu. Confruntările asimetrice au creat necesitatea dezvoltării unui nou tip de strategie, mai precis, crearea unei „structuri de cooperare permanentă” proprie statelor membre UE.
Pentru mulți europeni, Iranul și Afghanistanul au constituit o lecție în ceea ce privește neputința forțelor armate în confruntarea cu terorismul. Războaiele din Balcani și sfârșitul războiului din Kosovo au pus în evidență slăbiciunea militară a UE în contrast cu NATO, precum și puterea politico-diplomatică de a lansa inițiative de cooperare regională. Astfel, PESA trebuie sa devină cea mai importantă politică europeană, pentru a se putea acționa înainte de izbucnirea unui război de dimensiuni largi prin misiuni diplomatice și de păstrare a păcii deoarece e mult mai ușor să previi decât să tratezi.
Stabilirea unei politici de securitate și apărare comune ar facilita, de asemenea, emergența unui nucleu de state „ale căror capacități militare pot îndeplini criteriile” de
buget, personal și echipament. Obiectivul final este de a îmbunătăți capacitățile de apărare de dincolo de granițele Europei și crearea mai multor forțe operaționale. Președinția franceză a UE a declarat „l’Europe de la Defense” o prioritate. Noutatea caracterului de prevenire a conflictelor și reconstrucție a făcut ca această prioritate să fie aprobată de majoritatea cetățenilor europeni. Conform unui sondaj realizat de Transatlantic Trends, din europenii care sprijină inițiativa de implicare în rezolvarea riscurilor globale, 84% sprijină investiția în ajutoarele pentru dezvoltare și 68% sunt de acord cu trimiterea de mai multe trupe în misiuni de păstrare a păcii. Doar 20% au sprijinit trimiterea de trupe în misiuni combative.
Luând în calcul caracterul sarcinilor Petersberg, natura intervențiilor europene de
până acum, capacitățile de personal și armament, existența Agenției de Apărare Europeană precum și sprijinul populației, putem susține că PESA are un potențial încă neexplorat, care, o dată dezvoltat ar putea contribui la imaginea și securitatea Europei, transmițând mesajul unui partener serios, eficient, interesat de consacrarea democrației.
Este important de reținut că UE intenționează să conducă misiuni umanitare și de menținere a păcii, misiuni de recuperare și de management al crizelor. Aceste sarcini Petersberg nu au nimic de a face cu apărarea colectivă, deoarece PESA încă nu are o dimensiune legată de acest aspect. Astfel, NATO continuă să fie piatra de hotar a securității europene, fiindcă poate susține activități din întregul spectru militar.
Totuși, pentru ca această relație să fie funcțională, este nevoie de o planificare foarte bine pusă la punct, bazată pe comunicarea permanentă între NATO și UE pentru a preveni o „dublare” costisitoare a forțelor și efectivelor armate. Se pare că NATO a înțeles inițiativa europeană; în urma summitului de la București din 2008, s-a emis un comunicat care a urat bun-venit „apărării europene” pe care o încurajează. Trebuie înțeles, însă, că Europa nu poate construi decât o capacitate militară modestă, dacă e să luam în considerare micșorarea continuă a bugetelor de apărare. Liantul de securitate al țărilor membre ale UE este dat de garantarea rolului indispensabil al NATO (“relația transatlantică este de neînlocuit”) iar parteneriatul cu SUA este dorit “eficient și echilibrat.”
UE este îndreptățită să aibă o “strategie de ansamblu” (grand strategy) care să îi garanteze supraviețuirea și dezvoltarea armonioasă. În ciuda voinței afirmate de a deveni un actor global, UE rămâne pe mai departe un actor regional, apt de misiuni de peace-keeping, diplomație preventivă sau capacitate de reconstrucție post-conflict, dar fără capacitatea de descurajare credibilă dată de forța militară și de decizia de a o folosi în cazurile menționate. În pofida acestor neajunsuri, nu trebuie renunțat la lucrarea începută, deoarece PESA poate consolida imaginea Uniunii Europene de hard power.
Relația NATO cu Uniunea Europeană astăzi poate fi sintetizată cel mai bine prin formula de „parteneriat strategic”, cele două organizații colaborând „pentru a preveni și a rezolva crizele și conflictele armate din Europa și nu numai.” Ele „împărtășesc interese strategice comune și cooperează într-un spirit de complementaritate și parteneriat.”
Prin urmare, cooperarea și dezvoltarea unui parteneriat între cele două organizații, EU și NATO, a apărut în trecut și constituie încă soluția cea mai viabilă, fapt dovedit de misiunile din Macedonia (operațiunea Concordia), Bosnia și Herțegovina (operațiunea Althea), Kosovo, Darfur. Liderii NATO și UE se întâlnesc astăzi în mod regulat la diferite niveluri pentru a discuta probleme de interes comun, menținându-se un contact permanent între staff-ul NATO și cel din Secretariatul Consiliului UE, precum și cel din Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency, EDA).
Amenințările la adresa securității emană din surse diferite și e imposibil ca un stat să le facă față pe cont propriu. Probleme precum terorismul, conflictele etnice, crima organizată, dezastrele ecologice sau fundamentalismul religios sunt de ordin transnațional și cer un răspuns concretizat printr-o acțiune internațională. Atacurile teroriste de la 11 septembrie din SUA au dovedit gravitatea acestora și faptul că atunci când este vorba de securitatea europeană, nu există un grup de state inamice împotriva cărora trebuie menținută apărarea colectivă, ci mai degrabă mai multe riscuri care trebuie luate în considerare. Într-un astfel de context internațional, UE a încercat sa dezvolte o politică de securitate și apărare pentru a deveni o putere importantă pe plan mondial.
Având reputația de a fi unul dintre cei mai importanți actori economici în relațiile internaționale, pasul următor este de a câștiga greutate politică, prin activități de management și prevenire a eventualelor crize, înainte ca acestea sa amenințe securitatea Europei ca întreg. Crearea unei securități mai mari duce la dezvoltarea în general a societății, motiv pentru care Politica Europeană de Securitate și Apărare ar trebui să fie cea mai importantă politică europeană, aceasta atingând obiectivul dezvoltării Uniunii Europene.
Secțiunea 4 Securitate națională vs. securitate individuală
Securitatea se adresează tuturor nivelurilor de organizare a societății, de la sistemul internațional, la stat, până la individ. Așa cum Buzan afirmă în opera sa, „individul reprezintă unitatea de bază ireductibilă căreia îi poate fi aplicat conceptul de securitate.” Relevanța securității individuale pentru această cercetare constă în contradicțiile dintre securitatea personală și securitatea statului. Statul nu este doar un furnizor de securitate, este și o sursă majoră de amenințări.
În cadrul filozofiei politice au existat numeroase încercări de a dezbate problema originii vieții în comunitate, a raportului dintre individ și societate, a raportului dintre individ și instituțiile organizate ale statului. Astfel, filosofi contractualiști precum Hegel, Locke, J.J. Rousseau, referindu-se la primele momente din existența omului, scot în evidență faptul că acesta se găsea într-o stare naturală, în care, fiind proprietarul propriei sale persoane, avea dreptul de a-și face singur dreptate. Odată cu apariția statului, prin semnarea „contractului social”, oamenii pun în comun voințele și forțele lor, își limitează voluntar libertatea, care era suverană până atunci, și obțin în schimb securitatea. Astfel, dreptul moral al oamenilor de a-și face dreptate se transferă instituțiilor statului.
Când ne referim la securitatea individuală, trebuie avut în vedere faptul că majoritatea amenințărilor la adresa oamenilor își au originea în mediul în care aceștia trăiesc și se concretizează în presiunile de ordin social, economic și politic. Spre exemplu, amenințările sociale, deși se manifestă într-o largă varietate de forme, se pot evidenția în patru tipuri: amenințările fizice, exprimate prin durere sau rănire, amenințările economice, care se pot materializa prin îngrădirea accesului la muncă și resurse sau distrugerea proprietății, amenințările drepturilor, care presupun încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și amenințările la poziția socială sau a statutului omului, care înseamnă atingerea demnității și onoarei acestuia prin umilire publică sau desconsiderarea și discreditarea individului.
Prin urmare, în interesul propriei sale securități, individul, ca membru al societății organizate politic, trebuie să se supună autorității puterii politice reprezentată prin instituțiile statului. Statul devine mecanismul prin care oamenii caută să-și asigure securitatea împotriva amenințărilor sociale. Paradoxul pe care îl remarcă Buzan este că, pe măsură ce puterea statului crește, libertatea individuală este mai mică, statul devine și el o sursă de amenințare la adresa individului.
În aceste circumstanțe, în pofida intervenției energice a statului democratic, legitim, de a instaura liniștea, ordinea și armonia în societate, trebuie admisă și posibilitatea că acest demers al statului este limitat, deoarece, așa cum se exprimă și Kenneth Waltz, "insecuritatea statelor, ca și a popoarelor și indivizilor, este direct proporțională cu întinderea libertății lor. Dacă se dorește libertatea, insecuritatea trebuie acceptată”. Extrapolând, putem afirma reversul și anume că, dacă se dorește securitate, îngrădirea libertății trebuie acceptată. Nu putem avea libertate maximă și securitate maximă.
Existența acestor amenințări individuale în cadrul societății subliniază dilema de la baza unei răspândite filosofii politice: cum să echilibrezi libertatea de acțiune a individului cu amenințările individuale și potențiale pe care această libertate le aduce celorlalți. Astfel spus, această dilemă poate fi formulată astfel: într-o societate cu un grad ridicat de complexitate a sistemelor de producție și distribuție, a modului de locuire, a sistemelor de transport, de comunicații etc., care este ea însăși generatoare de insecuritate, cum să accentuezi libertatea unei comunități fără să amplifici oprimarea ei de către autorități.
Aceasta este teza principală a teoriei societății riscului. Dezbaterea pe această temă a fost deschisă încă din anii '80 de către sociologul german Ulrich Beck. În anii '90, teoria lui Beck a fost asimilată studiilor de securitate. Modernizarea induce, așadar, insecuritate. Cu cât o societate este mai sofisticată, cu atât (poate deveni) devine mai nesigură. Argumentul sociologului german este următorul: "dacă în societatea industrială clasică, „logica” producției de bunuri domină „logica” producției de riscuri, în societatea riscului relația se inversează". Forțele productive și-au pierdut "inocența" de odinioară. Surplusul de putere pe care societatea l-a obținut prin "progresul" tehno-economic este anulat de producția de riscuri. În perioada de copilărie a industrialismului, riscurile intrau la categoria "efectelor secundare". Diferența este relativ simplă: în industrialismul timpuriu, efectele secundare aveau un impact local. Pe măsură ce industrialismul se globalizează, efectele secundare se globalizează și ele și se transformă din riscuri locale în riscuri globale. Globalizarea riscurilor implică prezența subiectului pe agenda dezbaterii publice motiv pentru care capătă, în acest fel, importanță socială și politică. Funcția principală a statului ar fi, în acest caz, gestionarea securității. Managementul acestor riscuri foarte probabil că va impune o reorganizare a sistemului de putere și de autoritate pe plan național și internațional. Societatea riscului, ne previne Ulrich Beck, este o societate catastrofică.
Teoria societății riscului, aplicată la domeniul securității, generează o certă dezvoltare a conceptului și a practicii securității. Deși teoria lui Ulrich Beck a fost elaborată în urmă cu mai bine de 20 de ani, abordări ulterioare confirmă cea mai mare parte a prevederilor acestei teorii. În lucrarea "Military and Society in 21st Century Europe. A Comparative Analysis", Martin Shaw prezintă o evaluare la zi a teoriei societății riscului. Amenințările, în sensul tradițional, s-au diminuat. Securitatea se definește mai mult ca securitate în condiții de risc. Securitatea în secolul XXI este securitatea societății riscului. Practic, evenimentele cu consecințe neprevăzute sunt cele care determină agenda de securitate a viitorului.
Nu sunt de acord însă ca, pe măsură ce societatea se dezvoltă tot mai mult în jurul statului, trebuie acceptată ideea că, orice amenințare ar veni din partea acestuia asupra individului, este de preferat față de alte amenințări mult mai grave și mai imprevizibile pe care le presupune lipsa statului. Consider că trebuie să existe un echilibru între nivelul de securitate națională și drepturile individuale la care se renunță. Balanța optimă este dată de o cât mai mare libertate individuală și un nivel crescut al securității naționale.
În ceea ce privește România, se consideră că acest raport poate fi menținut prin dezvoltarea și eficientizarea pârghiilor de control parlamentar asupra sectorului de securitate, și în mod special asupra serviciilor secrete. Conform depoziției din 2006 a deputatului Mihai Stânișoară, președintele Comisiei de Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională, structurile parlamentare și guvernamentale care asigură controlul democratic și transparența sectorului de securitate trebuie să se asigure că nu sunt folosite practici care contravin în mod flagrant convențiilor internaționale cu privire la drepturile fundamentale ale omului. El își exprimă poziția și față de lupta împotriva terorismului, care "trebuie să se facă cu mijloace atât legale cât și legitime, măsura legitimității fiind dată de interesul național. Folosirea unor mijloace similare nu vor face altceva decât să trivializeze noțiunea de stat democratic. Societățile deschise sunt ținta terorismului structurat. Tocmai această deschidere a societății, libertatea individuală a cetățeanului sunt ceea ce nu trebuie sacrificat în numele luptei împotriva terorismului. Dar, în același timp, trebuie ca societatea civilă a statelor democratice să dea răspunsurile necesare asigurării securității naționale. Nu trebuie ca statul să recurgă la mijloace menite să submineze valorile fundamentale pe care urmărește să le protejeze. Tocmai situațiile de criză sunt cele care relevă capacitatea de răspuns a unui stat și dau măsura democrației sale.”
Așadar, restrângerea unor drepturi cetățenești prin adoptarea în plan legislativ a unor reglementări cu caracter restrictiv atinge însăși esența societății democratice. În capitolul ce urmează voi prezenta o lege adoptată de Parlamentul României în scopul combaterii terorismului, crimei organizate și infracțiunilor împotriva statului și voi analiza relevanța adoptării ei din perspectiva atingerii obiectivelor preconizate, precum și a modului în care aceasta a fost adoptată, dacă este într-adevăr legitimă sau nu.
Capitolul 3
Studiu de caz:
Rolul Legii nr.298/2008 în asigurarea securității
După cum am arătat în Secțiunea 2 din primul capitol, există numeroase amenințări la adresa securității naționale. Fiecare stat are dreptul și totodată responsabilitatea de a contracara aceste amenințări, de a impune cetățenilor săi legi, de a adopta măsuri necesare asigurării securități statului.
În acest sens, România, pe lângă obligațiile pe care le are în calitate de membru și stat furnizor de securitate pentru NATO și UE, a adoptat la nivel național legi pentru contracararea amenințărilor la adresa securității.
O astfel de lege este Legea nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice. Această lege transpune Directiva nr. 2006/24/CE privind reținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice destinate publicului și de modificare a Directivei nr. 2002/58/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L105/13 aprilie 2006.
Conform legii mai sus menționate, furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice sunt obligați să rețină anumite date necesare pentru urmărirea și identificarea sursei unei comunicări. Legea 298/2008 a fost adoptată "în scopul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale". Aceste date sunt puse la dispoziția „autorităților competente în scopul utilizării în cadrul activităților de cercetare, de descoperire și de urmărire a infracțiunilor grave, pentru prevenirea și combaterea criminalității organizate, prevenirea și combaterea terorismului, precum și infracțiunile contra siguranței statului’’.
În cazul rețelelor de telefonie fixă și mobilă se rețin următoarele: „numărul de telefon apelant, numele și adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat, precum și numărul de telefon, numele și adresa celui apelat, data și ora inițierii și încheierii unei comunicări, informații privind serviciul de telefonie utilizat” iar în cazul serviciilor de acces la Internet, poștă electronică și telefonie prin Internet se rețin „identificatorul/identificatorii alocați utilizatorilor; identificatorul de utilizator și numărul de telefon alocate pentru efectuarea oricărei comunicări prin rețeaua publică de telefonie; numele și adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat, căruia i s-a alocat o adresă Internet Protocol (IP), un identificator de utilizator sau un număr de telefon, la momentul comunicării, data și ora conectării la și ale deconectării de la serviciul de acces la Internet, adresa IP alocată dinamic sau static unei comunicări de furnizorul de servicii de acces la Internet, precum și identificatorul abonatului sau al utilizatorului înregistrat; data și ora conectării la și ale deconectării de la serviciul de poștă electronică sau de telefonie prin Internet, informații privind serviciul de acces la Internet utilizat.”
Trebuie reținut faptul că legea impune să fie înregistrate doar detaliile tehnice ale conversațiilor, nu și conținutul acestora conform Art.11, alineatul 1 din Cap.2: „În aplicarea prevederilor prezentei legi este interzisă interceptarea și reținerea conținutului comunicării sau a informațiilor consultate în timpul utilizării unei rețele de comunicații electronice.”
Durata de reținere a acestor date este de șase luni de la momentul efectuării comunicării. După această perioadă, datele reținute, cu excepția datelor puse la dispoziția autorităților competente, potrivit legii, și care au fost păstrate de către acestea, trebuie să fie distruse prin proceduri automatizate, ireversibil.
În demersul meu de a analiza această lege, voi porni chiar de la Directiva nr. 2006/24/CE privind reținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice destinate publicului, modificatoare a Directivei nr. 2002/58/CE, directivă ce este transpusă în legislația națională în Legea nr.298/2008. Trebuie menționat faptul că Irlanda, susținută de Slovacia, a solicitat Curții de Justiție anularea directivei pentru motivul că nu a fost adoptată pe baza unui temei juridic adecvat. Acest stat susține că directiva nu poate fi întemeiată pe articolul 95 CE deoarece aceasta nu vizează în mod preponderent funcționarea pieței interne, așa cum precizează scopul directivei, ci descoperirea și urmărirea penală a infracțiunilor și, în consecință, ar fi trebuit adoptată în temeiul articolelor din Tratatul UE privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.
Cu titlu preliminar, Curtea precizează că acțiunea introdusă de Irlanda se referă în exclusivitate la alegerea temeiului juridic, iar nu la o eventuală încălcare a drepturilor fundamentale. Curtea de Justiție răspunde în acest caz că a fost necesar ca directiva să fie adoptată în temeiul articolului 95 CE, întrucât dispozițiile directivei se limitează, în esență, la activitățile furnizorilor de servicii și nu reglementează nici accesul la date, nici utilizarea acestora de către autoritățile polițienești sau judiciare ale statelor membre. Măsurile prevăzute prin directivă nu implică, prin ele însele, o intervenție represivă din partea autorităților statelor membre. Aceste chestiuni, care intră, în principiu, în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, au fost excluse din dispozițiile directivei. În consecință, Curtea concluzionează că directiva vizează în mod preponderent funcționarea pieței interne. Această directivă nu dă dreptul autorităților să utilizeze sau să aibă acces la aceste date.
Prin comparație cu Legea nr.298/2008 existentă în România, putem observa faptul că directiva a fost transpusă în plan național, la un nivel mult mai extins, neconcordant cu directiva europeană. În legea națională este prevăzut în Capitolul 1, Art.1, (1) că datele sunt puse la dispoziția autorităților competente în scopul utilizării în cadrul activităților de cercetare, de descoperire și de urmărire a infracțiunilor grave, iar în Art. 14 (1), din Cap.2 privitor la reținerea datelor, sunt menționate autoritățile competente: Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Ministerul Public, Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe.
În legătură cu această situație, senatorul Urban Iulian, Vicepreședinte al Comisiei Juridice din Senat, afirmă următoarele: „În 2006, când a fost adoptată directiva, data la care Irlanda și Slovacia au votat împotriva acesteia, România nu era membră a UE ; așadar, o nouă acțiune la Curtea de Justiție pe tema faptului că de exemplu în România, această directivă a fost transpusă în legislația națională, la un nivel diferit față de cel cuprins în norma europeană, este mai mult decât posibilă”. Cu toate acestea, nu s-a luat nicio măsură în acest sens.
Personal, nu sunt de acord cu legea adoptată de Parlamentul României. Pe lângă faptul că a fost transpusă directiva europeană la un nivel extins în legea națională, consider că aceasta are și multe deficiențe.
Datele generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice pot conduce eventuala anchetă la rezultate eronate. Spre exemplu, dacă o persoană sustrage un telefon și apoi comite alte infracțiuni grave, persoana trasă la răspundere ar putea fi proprietarul telefonului, întrucât sunt reținute și date referitoare la locația de unde este inițiat apelul. Sau ce se întâmplă dacă cel ce ți-a furat telefonul vorbește apoi cu un interlop? Cel mai probabil cel păgubit ajunge să fie acuzat de complicitate. Chiar dacă se poate dovedi nevinovăția persoanei păgubite, aceasta tot are de suferit dacă ținem seama de procedurile ce trebuiesc parcurse până la stabilirea vinovaților. Și se pot face nenumărate astfel de posibile scenarii.
Privită dintr-un alt punct de vedere, consider că Legea 298/2008 încalcă drepturile fundamentale ale omului. Prin această lege este încălcat Articolul 30, (1) din Libertatea de exprimare, din Constituție care menționează următoarele: ” Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Chiar dacă nu este ascultat conținutul convorbirilor telefonice, al SMS-urilor, al e-mailurilor etc , simpla păstrare a detaliilor referitoare la efectuarea acestor operațiuni o consider o violare a intimității personale luând în considerare definiția dată în Dicționarul Explicativ al Limbii Române care atribuie cuvântului „inviolabil’ și sensul de „urmărit”: „De neviolat; care nu poate fi încălcat, atins; care se află în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere, de orice încălcare sau de orice pedepsire”.
În aceeași manieră, Articolul 28 din Constituție, „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”. Chiar dacă nu este reținut și conținutul apelului telefonic, al e-mailului etc, consider că secretă este și ora la care sun, secret este interlocutorul meu, ora la care intru pe Internet sau la care mă deconectez și din această cauză și acestea sunt inviolabile.
Conform Art.13 (2) din Capitolul 2, reținerea datelor se poate face și de un terț în urma unei înțelegeri contractuale. Cu cât sunt implicate mai multe companii în stocarea informațiilor prevăzute în Legea 298/2008, cu atât e mai mare posibilitatea ca aceste date să nu mai rămână confidențiale, să se divulge. Nu putem avea certitudinea și garanția că datele reținute cu privire la comunicare efectuată sunt utilizate doar în momentul începerii eventualei urmăriri penale. Există posibilitatea ca din interiorul companiilor furnizoare de servicii și rețele publice de comunicații electronice să se desecretizeze anumite informații. Această ipotetică scurgere de informații poate avea multiple consecințe la mai multe nivele. În primul rând nu este moral ca să se facă cunoscute datele despre o convorbire telefonică: când ai sunat, pe cine, locația de unde a fost inițiat apelul telefonic, durata convorbirii; la fel în cazul serviciilor de acces la Internet și poștă electronică: de unde trimitem e-mailul, data și ora la care ne conectăm la Internet, cui trimitem e-mailul (adresa Internet Protocol – IP , numele și adresa fizică a abonatului), data și ora la care ne deconectăm de la Internet; asemenea stocării datelor despre SMS-urile pe care le trimitem: de unde, cui și când trimitem respectivele SMS-uri.
Și în sfera politică, informațiile divulgate pot afecta atât imaginea, cât și cariera în sine a unui politician. Cel ce are acces la aceste date reținute poate face abuz de putere și le poate vinde mass mediei sau altor opozanți politici care pot recurge la șantaj pentru a obține anumite beneficii.
Și în plan economico-financiar pot exista consecințe grave în urma încălcării confidențialității cu privire la aceste date. Spre exemplu, o firmă care deține anumite numerele de telefon pe care o altă firmă le efectuează în scop de afaceri cu alte companii, precum și adresele de email ale acestora, îi poate face concurență sau poate vinde anumite informații și astfel pot fi generate anumite pierderi materiale ale firmei ale cărei date reținute de compania de telefonie mobilă sau fixă, respectiv de providerul de Internet au fost desecretizate. Așadar, într-o economie bazată pe principiul competiției, nu există nimeni care să garanteze că o persoană cu o mare influență politică sau economică nu va folosi orice mijloc la îndemână pentru a obține avantaje economice folosind accesul la informații private ale concurenței.
Mai mult decât atât, putem afirma că Legea 298/2008 din România intră în contradicție cu Rezoluția cu privire la confidențialitatea surselor jurnaliștilor, adoptată de Parlamentul European la 18 ianuarie 1994, în Jurnalul Oficial al Comunității Europene nr. C 44/34 deoarece sunt reținute adresele de e-mail cu care mass media comunică, la fel numerele de telefon, SMS-urile, etc. Nu este afectată doar exercitarea meseriei de jurnalist, ci există mai multe profesii care presupun confidențialitatea informațiilor: psihologi, avocați, brokeri, medici etc. Este cunoscut cazul avocatului Mihai Rapcea care dă în judecată S.C. Vodafone România S.A. În plângerea înaintată către Judecătoria Sectorului 1 București, avocatul menționează că are datoria sacră de a menține secretul profesional, confidențialitatea comunicațiilor și a informațiilor furnizate de către clienți.
Conform Art. 8.(1) din Statutul profesiei de avocat, “Secretul profesional este de ordine publică.”, avocatul fiind dator să „păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințată.” (Art. 8.2), iar conform Art. 10 (1), “Orice comunicare sau corespondență profesională între avocați, între avocat și client, între avocat și organele profesiei, indiferent de forma în care a fost făcută este confidențială.”
Mai mult, Art. 34 din Legea 51/1995 prevede că „Contactul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului.”
Întrucât avocatul Rapcea Mihai deține de mai mulți ani același număr de telefon mobil aflat în rețeaua Vodafone pentru comunicarea cu clienții săi, iar aceasta aplică dispozițiile Legii nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, el apreciază că i se încalcă în mod grav dreptul la menținerea secretului profesional, a confidențialității comunicării cu clienții.
Avocatul invocă în plângerea sa și Art. 28 din Constituția României care garantează în mod expres că „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.” El apreciază că secretul corespondenței protejează inclusiv informațiile referitoare la sursa comunicărilor telefonice, mesaje text și date, destinația comunicărilor, data, ora și durata comunicării, datele necesare pentru identificarea tipului de comunicare, identificarea echipamentului de comunicație al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc comunicării, identificarea locației echipamentului de comunicații mobile, aceste date neavând un caracter general, putând furniza indicii și elemente referitoare la informațiile comunicate.
Pentru aceste considerente, avocatul solicită obligarea firmei Vodafone să nu efectueze activitățile enumerate mai sus.
Citind cu atenție legea și comparând-o cu directiva europeană, putem constata faptul că însăși justificare acestei legi nu este credibilă. Consider că aceste date ce sunt reținute – de unde vorbim la telefon (numărul de telefon, numele și adresa abonatului), cu cine, locația celui care este apelat, când și cât vorbim, de unde trimitem mesaje scrise, cui și când trimitem, precum și date despre e-mailurile noastre (de unde le trimitem, data, ora, IP-ul, numele și adresa fizică celui căruia i-am trimis e-mailul), data și ora la care ne conectăm și ne deconectăm de la Internet – nu sunt relevante pentru prevenirea și combaterea terorismului și crimei organizate sau pentru combaterea amenințărilor la adresa securității naționale. Pentru ca această justificare să fie plauzibilă, ar trebui să fie interceptat și reținut și conținutul convorbirilor, al mesajelor, al e-mailurilor. Ori, acest lucru este clar menționat că este interzis în Art 11 (1) :” În aplicarea prevederilor prezentei legi este interzisă interceptarea și reținerea conținutului comunicării sau a informațiilor consultate în timpul utilizării unei rețele de comunicații electronice.”
În plus, legea este de multe ori neaplicabilă. Spre exemplu, în Art.2 din primul capitol, litera b) sunt definite datele ca fiind „informațiile privind traficul, localizarea și alte date legate de acestea, necesare pentru identificarea unui abonat sau utilizator". Lucrurile nu stau însă atât de simplu. În cazul unui telefon mobil, dacă se vorbește de pe o cartelă prepaid, utilizatorul nu poate fi identificat. Astfel, am putea spune că legea nu tratează toți oamenii la fel, că există discriminări în acest sens. Tot referitor la acest articol, se poate realiza pe baza celulei zona unde se găsește persoana respectivă, eventual clădirea, dar nimic mai mult. Aceste date nu sunt destul de concludente pentru prinderea cuiva sau preîntâmpinarea unei infracțiuni. Fără stocarea conținutului mesajelor de telefonie și Internet și studierea efectivă a acestora, legea devine inutilă, lipsită de sens. Nu se pot emite acuzații împotriva cuiva pe baza unor indici temporali și a altor repere irelevante pentru că, de fapt, întregul conținut al legilor se activează la săvârșirea unei fapte. Iar fapta nu se poate deduce și demonstra decât după ce a fost produsă în dimensiunea reală.
În cazul prevenirii anumitor infracțiuni și a identificării anumitor indivizi, probele se strâng inițial prin procedee clasice care duc la o anumita ipoteză, prezumție, în urma căreia, pe baza indiciilor clare, se da undă verde la astfel de urmăriri în spațiul virtual. În cazul de față însă, nu poate nimeni să strângă probe în virtual deoarece nu se știe cine este infractorul. Așadar, datele referitoare la adresă, nume, IP, etc. nu au relevanță atât timp cât acestea nu reprezintă infracțiuni.
În plus, sub pretextul asigurării securității, se face o gravă eroare. Legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, obligă furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice să rețină anumite date pentru a le pune la dispoziția autorităților competente în scopul utilizării în cadrul activităților de cercetare, de descoperire și de urmărire a infracțiunilor grave. Infracțiunile grave sunt enumerate „la art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate săvârșite sau nu de un grup infracțional organizat, dintre cele prevăzute în Capitolul IV din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, precum și dintre infracțiunile contra siguranței statului prevăzute în Titlul I din Partea specială a Legii nr. 15/1968 – Codului Penal al României. Vătămarea corporală gravă, violul, tâlhăria, pedofilia, amenințarea, evadarea sunt doar câteva dintre infracțiunile care nu sunt enumerate în legile mai sus menționate și, pe cale de consecință, nu intră sub incidența Legii 298/2008.
Însuși președintele Comisiei IT din Camera Deputaților, Varujan Pambuccian, cel ce a trimis legea în plen, este convins de inutilitatea legii. “Nu folosește la nimic. Eu am trecut-o abia când am primit steguleț roșu din partea Comisiei Europene. Am ținut-o timp de doi ani și am ignorat stegulețele galbene. Abia când am primit steguleț roșu am adoptat-o“, a declarat pentru ziarul Evenimentul Zilei. Acesta a mai spus că legea e redactată astfel încât să fie “aproape inaplicabilă“. „ De la bun început am fost împotriva adoptării unei asemenea aiureli.” El o cataloghează astfel în primul rând deoarece „din datele de trafic nimeni nu poate dovedi că eu am fost cel care a utilizat telefonul. La fel și dacă vorbim de Internet.” Varujan Pambuccian declară că nu a putut amenda din directiva europeană ce era absolut obligatoriu, adică ce se reține. Deputatul afirmă faptul că nu se stochează informații esențiale, dar recunoaște totuși că această acțiune de reținere a datelor este neplăcută pentru fiecare dintre noi și costisitoare pentru operatorii de comunicații.
Conform legii în discuție, „furnizorii de rețele publice de comunicații și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația de a asigura, pe cheltuială proprie, crearea și administrarea unei baze de date, în format electronic, în vederea reținerii următoarelor categorii de date, în măsura în care sunt generate sau prelucrate de aceștia”. Tot în lege e prevăzut în alineatul 3 din Art.3 privitor la reținerea datelor „Cheltuielile legate de crearea și administrarea bazei de date sunt deductibile fiscal”. Așadar, ni se spune că activitatea de reținere a datelor se face pe cheltuiala furnizorilor de servicii, dar aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal, ceea ce înseamnă că, în contul lor, firmele primesc diverse facilități, li se face reducere de taxe și impozite, care tot bani înseamnă până la urmă, bani proveniți din bugetul statului, la care contribuie cetățenii țării. Pe de altă parte, costurile privind crearea și administrarea bazelor de date pe care le suportă operatorii de comunicații se reflectă în scumpirea serviciilor furnizate către cetățeni. Rezultă așadar că, pentru aplicarea unei legi lipsite de utilitate și aplicabilitate, costurile sunt suportate, indirect, de cetățeni.
Din cele prezentate mai sus și din lipsurile pe care le-am identificat la nivelul Legii nr.298/2008 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, precum și din declarația dată de Varujan Pambuccian, președintele Comisiei IT din Camera Deputaților, putem afirma faptul că legea nu respectă prevederile directivei europene, că este imorală, neconstituțională, lipsită de aplicabilitate, în consecință, lipsită de utilitate.
Totuși, trebuie să existe un răspuns pentru motivația adoptării acestei legi. Din explicația dată președintele Comisiei IT, Pambuccian, a fost absolut necesar ca România să se alinieze cerințelor Uniunii Europene și să transpună directiva în legislația națională. După afirmațiile acestuia, el a ținut în Comisie legea de aprobare a ordonanței dată de Guvern pentru transpunerea ei în legislația românească aproximativ doi ani. A luat stegulețul galben și a sperat ca până la urmă să se țină cont de faptul că propria lor Curte Europeană pentru Drepturile Omului o consideră neadecvată. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar România a primit și stegulețul roșu. De aceea Pambuccian a trebuit să dea drumul legii spre plen. Cu alte cuvinte, între un steguleț roșu urmat de pierderile ce decurg din el, în special materiale, și a adapta în cel mai inaplicabil mod cu putință o directivă europeană, el a ales varianta a doua.
În ceea ce mă privește, consider că legea este clar un prim pas spre globalizare, sau, mai bine spus, spre un control total al cetățenilor, și asta sub umbrela pretinsei asigurări a securității naționale, a combaterii terorismului și criminalității organizate. Cred că se încearcă prin această lege ca oamenii să se obișnuiască cu ideea de „Big Brother”. Deși am arătat că Legea 298/2008 teoretic nu afectează direct cetățeanul de rând, ci doar furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice, consider că se realizează un precedent. Atunci când va fi posibil, când România și alte state europene vor dispune de capacitățile logistice necesare, de soft-uri și baze de date capabile de a înregistra și conținutul convorbirilor, al mesajelor, al e-mailurilor, etc., acest lucru se va întâmpla prin obligativitatea adoptării unei legi asemenea Legii nr.298/2008.
Concluzie
Dincolo de interesul academic pe care îl suscită în rândul cercetătorilor, securitatea este o problemă de permanentă actualitate și pentru decidenții politici și pentru orice cetățean al lumii.
În acest demers, chiar dacă nu am reușit să dau o definiție general acceptată a conceptului de „securitate” după cum este cazul și pentru alte noțiuni din Științele Sociale, înțelesul termenului a fost găsit ca aflându-se în acele chestiuni relevante la nivel social care sunt considerate amenințate și care trebuie din acest motiv puse la adăpost.
În dezbaterea cu privire la înțelesul conceptului de „securitate”, am folosit o perspectivă lărgită, pornind de la abordările tradiționale, care iau în considerare doar o dimensiune militară și nivelul statal de analiză, care sunt văzute drept insuficiente. Am arătat că există mai multe sectoare de analiză în afara celor militare – politic, societal, economic și al mediului, în funcție de amenințările existente.
Noțiunea conține o dimensiune obiectivă și una subiectivă, înțelesurile sale fiind cele determinate de către actori. Statul este de regulă actorul privilegiat în Relațiile Internaționale. De aceea într-una din secțiunile lucrării a fost discutată securitatea națională care reprezintă unul din interese naționale fundamentale, alături de bunăstarea materială. În cadrul analizei acestui tip de securitate, s-a făcut distincția între vulnerabilități și amenințări, arătând faptul că vulnerabilitatea este pasivă, este un dat, este o parte a sistemului de securitate ce poate fi exploatat de cineva, pe când amenințările reprezintă o sursă de pericol, țin de exterior, pot fi evitate prin diferite mijloace. A fost necesară ulterior și o trecere în revistă a principalelor amenințări existente la nivel național: amenințări sociale, economice, militare, și de natură politică.
Scopul lucrării s-a dorit a fi urmărirea dinamicii securității într-un mediu internațional schimbător. Astfel, la apariția unor noi amenințări pe scena internațională, statul nu mai este capabil să le facă față, de aceea apelează la instituții supranaționale care se ocupă de gestionarea securității. Pentru a aduce discuția către aceste instituții de securitate, am apelat la perspectivele pe care cele mai importante curente teoretice le acordă acestor forme de coagulare a acțiunii actorilor la nivel internațional: realismul și liberalismul. Realismul refuză un rol identificabil instituțiilor. În domeniile hard ale politicului, cooperarea statelor în aceste mecanisme este împiedicată chiar de condițiile anarhiei, actorii suverani fiind în particular atenți la a nu contribui la o redistribuire dezavantajoasă pentru ei a puterii în sistem. La polul opus se află idealiștii, care pun accentul pe securitatea colectivă, pe echilibrul de putere dintre state, care au încrederea în perfectibilitatea oamenilor, în capacitatea lor de a învăța și de a se adapta. Punctul de vedere pe care l-am adoptat pentru a continua analiza a fost cel al teoriilor neoliberale. Partizanii acestor teorii sunt de acord cu neorealiștii asupra raționalității actorilor, acceptându-i însă și pe cei nonstatali. În problema cooperării, ei afirmă că instituțiile sunt create pentru beneficiile pe care acestea le aduc, fiind o consecință a urmăririi de către state a propriilor interese.
Am ajuns astfel la discuția despre organizațiile internaționale și am văzut că abia la sfârșitul secolului al XIX-lea are loc o cristalizare conceptuală în jurul acestora. Tot atunci se dezvoltă și principalele curente care definesc rolul organizațiilor internaționale – instrumente prin care statele își urmăresc propriile interese; arene unde au loc confruntări ale intereselor statelor; instituții unde statele pot face schimb de informații, își pot coordona strategiile politice naționale, pot condamna sau justifica anumite acțiuni.
Organizațiile despre care am vorbit au fost UE și NATO și am arătat cum contribuie acestea la asigurarea securității statelor lor membre. Dacă NATO este o putere hard și dispune mai mult de capacități militare în gestionarea conflictelor, Uniunea Europeană reprezintă o putere soft, punând mai mult accentul pe prevenirea conflictelor, este mai bine pregătită pentru a împiedica, de la bun început, izbucnirea conflictelor, este mai mult proactivă decât reactivă.
În final, am considerat că este necesar să amintesc și de efortul pe care statele îl depun în asigurarea securității lor, independent de obligațiile pe care le au ca membre ale unor organizații internaționale. România a constituit studiul meu de caz, prin adoptarea Legii nr.298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice destinate publicului. În studiul de caz am arătat că dilema de securitate rămâne o problema încă nerezolvată, că prin încercarea de asigurarea a securității, de multe ori libertatea individuală este îngrădită.
Noile vulnerabilități, riscuri și amenințări cu care se confruntă astăzi omenirea impun, la începutul acestui secol, ca, în mod obligatoriu, conceptul de securitate să se articuleze în jurul principiilor securității internaționale, al securității naționale și al securității umane. Această relație va permite satisfacerea simultană a nevoilor globale, statale, ale popoarelor și ale persoanelor.
Am arătat, de asemenea, că informațiile reprezintă un instrument forte în mâinile instituțiilor publice în asigurarea securității. Ele pot fi folosite atât în cel mai bun mod, cât și în cel mai rău: ele pot constitui mijlocul de a depista preventiv și de a controla situațiile periculoase pentru societate, dar ele pot fi de asemenea deturnate de la rolul lor și pot servi ca mijloc de șantaj secret. Este, deci, evident că e necesară o serie de elemente care să contrabalanseze acest risc în cadrul societății democratice contemporane, care să garanteze respectarea legilor ce reglementează existența și activitatea structurilor de informații.
Informațiile pe care le vor stoca furnizorii de servicii de comunicații nu vor putea, din păcate, să prevină războiul, terorismul și alte amenințări. Ele se vor limita, în principal, la elaborarea de scenarii și la evaluarea lor sub un anumit grad de probabilitate. În orice societate deschisă și liberă, populația are tendința de a privi cu suspiciune măsurile ce privesc înregistrarea unor informații personale, fapt ce poate fi evitat, prin organizarea de dezbateri publice, pentru asigurarea cetățenilor că obiectivele urmărite sunt legale și democratice. Este esențial ca cetățenii să fie convinși că aceste servicii operează numai în baza legii, că respectă prevederile legale și că sunt supuse controlului democratic. Doar în acest mod nu va avea loc suprimarea libertății și securității individuale.
Bibliografie
Cărți:
● Alexandrescu, Grigore Amenințări la adresa securității, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004
● Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, Chișinău, 2000
● Çayhan, Esra, Towards a European Security and Defense Policy: With or Without Turkey?, în Çarkoğlu, Ali, Barry Rubin (ed.), Turkey and the European Union – Domestic Politics, Economic Integration and International Dynamics, Frank Cass and Company Limited, London, 2003
● Duna, Dacian Integrare contra fragmentare. Studii de securitate europeană (2000-2005), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006
● Duțu, Petre; Dinu, Mihai-Ștefan, PESA-Cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2007
● Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2006
● Guzzini, Steffano. – Realism și relații internaționale, Iași, Institutul European, 2000
● Miroiu, Andrei; Ungureanu, Radu-Sebastian, (coord); Biró, Daniel; Dîrdală, Lucian-Dumitru; Toderean, Olivia; Apahideanu, Ionuț; Soare, Simona; Secrieru, Stanislav, Manual de Relații Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006
● Morgenthau, Hans Politica între națiuni, trad. de Oana Andreea Bosoi, Alina Dragolea, Mihai Vladmir Zodian, Editura Polirom, Iași, 2007
● Moștoflei, Constantin ; Sarcinschi, Alexandra ; Duțu, Petre Studii de securitate și apărare, Vol. II, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005
● Popa, Vasile ; Sarcinschi, Alexandra, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Națională de Apărare „Carol I”, București, 2007
● Sarcinschi, Alexandra, Vulnerabilitate, risc, amenințare, Editura Militară, București, 2007
● Sarcinschi, Alexandra, Dimensiunile nonmilitare ale securității, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005
● Smith, Karen, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, București, 2004
● Waltz, Kenneth N. – Omul, statul și războiul, Iași, Institutul European, 2000
Alte resurse:
● Constantin, Petre. Teoria Generală a Relațiilor Internaționale, suport de curs pentru Universitatea din București, Facultatea de Litere, Relații Internaționale și Studii Europene
● Constituția României, Editura Best Publishing , București 2003.
● Cornea, Andrei, Filosofia politicului, Note de curs pentru Universitatea din București, Facultatea de Litere, Relații Internaționale și Studii Europene
● Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975
● Pașcu, Ioan Mircea; Vintilă, Sergiu Nicolae Teoria Relațiilor Internaționale, Note de curs, Școala Națională de Studii politice, Facultatea De Științe Politice
● Repciuc, Teodor Colecția studii de securitate, nr. 34, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București, august 1998
● Sava, Ionel Nicu Teoria și practica securității, suport de curs pentru Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială
● Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007
● Ungureanu, Radu-Sebastian Dinamica instituțiilor securității internaționale în perioada post-Război Rece. Impactul crizelor sud-est europene din anii ’1990 – Teză de doctorat
● Winkler, Richmond, Viitorul NATO, in Europaische Sichererheit, RFG, an 44, nr.1, ianuarie 1995
Resurse online:
● Asmus, Ronald D., Rebuilding the Atlantic Alliance, Foreign Affairs, septembrie/octombrie 2003, consultat în mai 2009 la
http://www.foreignaffairs.com/articles/59180/ronald-d-asmus/rebuilding-the-atlantic-alliance –
● Cioculescu, Șerban, The Sphere of Politics (Sfera Politicii), număr: 107 / 2004, Bruxelles 2003 – Strategia de Securitate a Uniunii Europene, consultat în mai 2009 la
http://www.ceeol.com
● Bucharest Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Bucharest on 3 April 2008, consultat în mai 2009 la
http://www.summitbucharest.ro/en/doc_202.html
● Directive politique globale entérinée par les chefs d’État et de gouvernement de l’OTAN, Riga, Letonia, 29 nov. 2006, consultat în aprilie 2009 la
http://www.nato.int/docu/basictxt/b061129f.htm
● Kagan, Robert, Power and Weakness, Policy Review, iunie 2002, consultat în martie 2009 la
http://www.hoover.org/publications/policyreview/3460246.html
● Legea nr. 298/2008, consultat în aprilie 2009 la
http://www.cdep.ro/proiecte/2008/400/30/9/pr439_08.pdf
● Lăcătuș, Ștefan, Securitatea…, în Centrul de Promovare a Culturii de Securitate, consultat la 10.02.2009 în
http://www.cpcs.ro/articol-securitate.php
● NATO Handbook, Information and Press Office, NATO HQ, Bruxelles, 2001 aceesat în februarie 2009 la
http://www.nato.int/docu/handbook/2001/hb1008.htm
● Stânișoară, Mihai , Controlul parlamentar asupra serviciilor secrete- vector de eficientizare a sectorului de securitate din România , accesat în iunie 2009 la
http://securitate.audieripublice.ro/UserFiles/File/securitatenationala/Depozitii/Depozitie_Mihai%20Stanisoara_deputat.pdf
● The Covenant of the League of Nations, 1924, http://www.yale.edu/lawweb/avalon/leagcov.htm#art23.
● The Charter of the United Nations, 1945,
http://www.un.org/aboutun/charter.
● Transatlantic Trends, Key Findings ,2007 accesat în aprilie 2009 la http://transatlantictrends.org/trends/doc/Transatlantic%20Trends_all_0920.pdf
● Valasek, Tomas, The Fight against Terrorism: Where’s NATO?, World Policy Journal, Winter 2001/02 accesat în decembrie 2008 la
http://www.worldpolicy.org/journal/articles/wpj01-4/Valasek.pdf
● Witney, Nick, Re-energising Europe’s Security and Defence Policy, The European Council on Foreign Relations, consutat în martie 2009 la http://www.ecfr.eu/content/entry/european_security_and_defence_policy –
● http://europa.eu.int
● http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/836379/Urmarirea-telefoanelor–quoto porcariequot-/
● http://www.infoeuropa.ro
● http://www.iss-eu.org
● http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=27924
● http://www.mapn.ro
● http://www.nato.int
● http://www.securitatenationala.ro
● http://www.strategikon.ro
● http://www.un.org
● http://www.wordnet.princeton.edu
ANEXĂ
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dinamica Mediului European DE Securitate.dileme In Gestionarea Securitatii (ID: 134807)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.