Dinamica Lexico Semantic In Versiuni Biblice Romanesti

INTRODUCERE

Obiectul cercetării

Prin titlul tezei noastre, Dinamica lexico-semantic in versiuni biblice romanesti, înțelegem substituțiile lexicale operate de traducători sau de revizori în textul biblic, explicabile, în general, prin: variație lingvistică, sinonimie, aplicarea anumitor procedee de traducere literală sau literară, raportarea la surse diferite.

Metode de lucru

O primă metodă de lucru este analiza lexicografică. Chiar dacă corpusul nostru nu este extras direct din dicționare, ci din versiuni biblice, un demers obligatoriu rămâne apelul la definiția lexicografică. Analiza definițiilor de dicționar are un rol auxiliar în analiza semică/componențială, contextuală și stilistică. Astfel, se întrepătrund trei subdomenii lingvistice: lexicografia, lexicologia și semantica, neputând eluda raportul de interdependență dintre ele. Întrucât analiza semică, de altfel controversată în literatura de specialitate, nu constituie un punct de interes al investigației noastre, ne oprim atenția asupra analizei contextuale și stilistice a cuvintelor.

Prin analiza contextuală se ajunge la mai multe rezultate ce clarifică sensul cuvintelor: se dezambiguizează sensul cuvintelor polisemantice într-un context, se inventariază contextele în care acestea pot apărea, se verifică (im)posibilitățile de substituție cu alte cuvinte și, de asemenea, (in)compatibilitățile combinatorii. Dicționarele oferă, de multe ori, contexte ilustrative și indicații privind restricțiile contextuale. Contextul are un rol foarte important pentru dezambiguizarea semantică, o etapă preliminară care presupune limitarea la un anumit sens în cazul cuvintelor polisemantice caracterizate prin ambiguitate în absența unui context. Uneori însă, chiar dacă două cuvinte sunt sinonime, ele nu pot fi substituite în anumite contexte deoarece au preferințe combinatorii diferite. Identitatea de referent a sinonimelor se poate verifica, de asemenea, prin substituția lor în același context, însă identitatea de referent nu implică întotdeauna identitate de sens.

Analiza stilistică se corelează cu analiza contextuală. Selecția într-un context a unui cuvânt dintr-o serie sinonimică depinde atât de sensul cuvântului, cât și de valoarea lui stilistică. Mărcile diastratice/de uzaj/stilistice din dicționare oferă informații despre uzul unui cuvânt în funcție de diverse criterii: din perspectivă diacronică, sunt semnalate arhaismele lexicale sau semantice prin indicațiile învechit sau ieșit din uz; dacă ținem cont de repartiția teritorială, apare marca regional; având în vedere criteriul stilistico-funcțional (apartenența la un stil, limbaj sau la un registru stilistic), se precizează domeniul căruia aparține termenul – de exemplu, medical, bisericesc – sau apar indicații de tipul literar, popular, familiar (în funcție de registrul stilistic), figurativ, eufemistic, peiorativ, ironic (ținând cont de atitudinea vorbitorului), argotic (după criteriul stratificării sociale), rar (după criteriul frecvenței) etc. (v. FORĂSCU 2007: 9). Mărcile diastratice impun, de regulă, restricții privind utilizarea în același context a unor sinonime. Este însă posibil transferul unui cuvânt dintr-un limbaj în altul, de cele mai multe ori, cu o anumită intenție stilistică sau din neglijență/neștiință. Inadecvarea stilistică este, așadar, fie căutată, pentru reliefarea unei idei sau pentru a frapa, fie o greșeală de limbă.

Analiza este, în același timp, una comparativ-constrastivă, deoarece ne propunem să observăm și corespondențele lexico-semantice dintre cuvintele din limba română și cele din limbile latină și greacă excerptate din corpusul nostru. Pe lângă modalitățile de lexicalizare în limba română literară a unor concepte prezente în versiunile biblice latinești și grecești, punem în evidență specificul semantic al limbilor luate în discuție, și anume diferențele semantice dintre cuvintele corespondente în limbi diferite și evoluția semantică în diacronie a cuvintelor în interiorul limbii române. Astfel, influența originalelor străine asupra traducerii sau revizuirii textelor biblice este demonstrată, prin juxtapunerea textelor, de anumite calcuri sau împrumuturi lexicale.

Corpus

Vom aborda, mai întâi, variația lexico-semantică manifestată în sincronie, la nivelul unei singure versiuni biblice, având drept corpus perechile de tip cuvânt glosat/glosă sinonimică din Noul Testament de la Bălgrad. Vom clasifica perechile de sinonime cuvânt glosat/glosă din NT 1648 în funcție de tipurile de variație lingvistică (diacronică, diatopică, diastratică și diafazică), observând stratificarea lexicală existentă în limba română literară veche, la mijlocul secolului al XVII-lea. Vom semnala și situațiile de sinonimie pe baza unei figuri de stil, cele de sinonimie parțială, cele în care se observă legătura dintre sinonimie și polisemie sau sinonimie și hiponimie/hiperonimie. În același timp, vom ilustra cazurile în care perechile cuvânt glosat/glosă indică o raportare la textul-sursă prin procedee de traducere diferite.

Pentru a studia dinamica lexico-semantică în diacronie, vom recurge la compararea a zece versiuni parțiale sau integrale ale Sfintei Scripturi: Tetraevanghelul coresian (TETRAEV. 1561), Noul Testament de la Bălgrad (NT 1648), Biblia de la București (BIBLIA 1688), Vulgata de la Blaj (BIBLIA 1760), Biblia de la Blaj (BIBLIA 1795), Biblia Șaguna (BIBLIA 1858), Biblia sinodală (BIBLIA 1914), Biblia Cornilescu (BIBLIA 1921), Biblia Radu-Galaction (BIBLIA 1939), Biblia Anania (BIBLIA 2001). Pentru fiecare versiune biblică românească, vom face o prezentare de ansamblu referitoare la contextul istoric și cultural în care a apărut, traducători sau revizori, principiile de traducere, textele de bază și cele de control, probleme de filiație.

Un studiu exhaustiv al textului Noului Testament ar fi prea complex, de aceea ne vom opri atenția asupra unor fragmente alese de noi din Evanghelia după Luca: Parabola samarineanului milostiv (Ev. Luca 10: 25-37), Parabola fiului risipitor (Ev. Luca 15: 11-32) și Parabola vameșului și a fariseului (Ev. Luca 18: 9-14). Cele trei parabole se întâlnesc doar în Evanghelia după Luca, nu și în celelalte trei Evanghelii, ceea ce a constituit un argument în privința selecției noastre, întrucât acest fapt nu necesită compararea fragmentului în cele patru Evanghelii. Alte argumente se referă la unitatea textuală a parabolei, la semnificațiile alegorice ale cuvintelor parabolei, așa cum sunt descifrate ele în hermeneutica biblică, și, nu în ultimul rând, la importanța teologică a textelor alese de noi.

În urma acestui studiu aplicativ va fi evidentă o anumită dinamică lexico-semantică manifestată prin substituții lexicale, însă, pe lângă aceste puncte de divergență, vor exista și numeroase coincidențe lexicale care vor oferi indicii privind filiația textelor. Prin investigația lingvistică asupra textului biblic urmărim două aspecte: surprinderea evoluției limbii române literare și descrierea limbajului bisericesc. Vom recurge și la o investigație comparativă interlingvistică, observând corespondențele lexico-semantice dintre limba română și limbile latină și greacă, implicate în procesul de traducere sau de revizuire.

Argument

Interesul față de studiul versiunilor biblice românești l-am dobândit în momentul în care am observat unele diferențe lexicale dintre ele și faptul că versiunile mai vechi au un farmec aparte, adus de frumusețea limbii române vechi, de cuvinte și expresii sau sensuri pierdute astăzi, care însă sunt fundamentale pentru specificul limbii române și pentru spiritualitatea românească. Urmărind corespondențele lexicale din versiunile studiate, am constatat că multe cuvinte au nevoie, pentru cititorul de azi, de reconstituirea evoluției lor semantice, de explicații pornind de la dicționarele etimologice și istorice, pentru că doar în acest mod este pusă în valoare bogăția și profunzimea lor semantică.

În primul rând, demersul nostru este motivat de interesul de a cunoaște limbajul bisericesc în vederea traducerii în limba română a unor texte religioase din limbile latină sau greacă. În al doilea rând, considerăm că textele bisericești reprezintă un domeniu încă neexplorat suficient, întrucât pentru multe dintre acestea nu există ediții critice sau studii de specialitate.

PRELIMINARII TEORETICE

Dinamica limbii

Trecerea timpului are consecințe și asupra limbii, de aceea limba se află într-o permanentă schimbare care poate fi observată nu numai de către lingviști. Dinamica limbii a fost explicată prin așa-zisele metafore vitaliste împrumutate din domeniul biologiei. În special în secolul al XIX-lea, în dezbaterile lingviștilor și ale filologilor, evoluția limbii era privită ca dezvoltarea unui organism: limba, de fapt, este un organism care se naște, se dezvoltă și moare. Schimbarea lingvistică era, de asemenea, apreciată în termeni de progres sau decadență, majoritatea teoreticienilor fiind de părere că limba nu evoluează, ci involuează. Noțiunea de entropie se aplica așadar și în privința evoluției lingvistice.

Conform DSL, dinamica limbii reprezintă „variația unei limbi atât în diacronie, deci în evoluția ei de la o etapă istorică la alta, cât și în sincronie, adică în manifestările ei sincronic diversificate”. Dinamica limbii în diacronie presupune „transformările ei succesive, determinate fie de evoluția internă, deci de evoluția propriului sistem lingvistic, fie de factori externi, de factori istorici sau culturali, cum ar fi: unificarea sau dezmembrarea teritorială, contactul dintre limbi, direct sau indirect, contribuția expresă a unor personalități culturale, în condiții istorice date, la impunerea unei norme lingvistice”. În sincronie, dinamica limbii se referă la diversele manifestări ale unei limbi la un anumit moment din evoluția ei, sub influența unor factori geografici, spațiali (variația diatopică), factori socio-culturali (variația diastratică), factori de expresivitate și factori pragmatici (variația diafazică) (DSL: 180).

Dinamică lexico-semantică

Dintre numeroasele aspecte ale dinamicii limbii, ne vom opri asupra dinamicii lexico-semantice. Se știe că lexicul este partea cea mai dinamică a unei limbi, pentru că este supus unor influențe extralingvistice, ilustrând astfel interdependența dintre limbă și societate. Schimbarea semantică este, de multe ori, mai rapidă decât schimbarea lexicală. O anumită dinamică se manifestă și în celelalte paliere ale limbii: palierul lexico-semantic este urmat de cel fonologic, morfologic și, în cele din urmă, de cel sintactic.

În limba română actuală se manifestă tendința de a utiliza, poate chiar în exces, neologisme, în general, împrumuturi din engleza americană, cu riscul de a desconsidera vocabulele moștenite din latină sau împrumuturile vechi. Spre deosebire de tendințele actuale de modernizare a limbii române, limbajul bisericesc se caracterizează prin simplitate, accesibilitate și conservatorism, de aceea dinamica lexicului nu cunoaște o amploare pe care o putem întâlni în alte domenii. Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului dinamicii lexico-semantice în versiuni succesive ale Bibliei, privit din punct de vedere diacronic, vom face referire la factorii extralingvistici, istorici și culturali care au determinat apariția versiunilor biblice luate în discuție.

Cele două tendințe antagonice, conservatorismul și modernizarea, se manifestă în orice moment al evoluției unei limbi, însă cu o pondere diferită în funcție de factori istorici și socio-culturali. Conservatorismul lingvistic, cu alte cuvinte, rezistența față de schimbare, are drept consecință constituirea unei componente relativ stabile a lexicului unei limbi: ne referim la fondul lexical principal/vocabularul fundamental al limbii. Modernizarea, înnoirea caracterizează mai ales masa vocabularului care alcătuiește astfel componenta dinamică a lexicului. Anumite etape din istoria unei limbi literare sunt dominate de purism lingvistic, ceea ce presupune respingerea elementelor de noutate, în special a împrumuturilor, sub pretextul conservării limbii naționale. De asemenea, unele compartimente ale limbii sunt mai conservatoare decât altele: de exemplu, limbajul bisericesc este mai reticent la schimbare decât alte tipuri de limbaj datorită unor factori extralingvistici.

Adoptarea unor împrumuturi din diverse limbi de contact constituie un aspect important al modernizării lexicale. Limba română a fost supusă, de-a lungul timpului, unor numeroase influențe străine: slavă veche, slavonă, maghiară, turcă, greacă, latino-romanică etc. Împrumuturile s-au dovedit a fi necesare sau, din contră, nenecesare. Unele rămân la statutul de xenisme, fără să se adapteze la normele limbii în care au fost preluate și fără să aibă o circulație foarte amplă în timp sau în spațiu. Xenismele reprezintă un exemplu de code-switching, o abilitate specifică bilingvilor de a utiliza într-un cod lingvistic elemente care aparțin altui cod lingvistic. Apariția unui xenism într-un text este marcată prin semne grafice (italice, ghilimele) sau printr-o glosă. Alte împrumuturi lexicale sunt asimilate în limbă, fiind utilizate și de vorbitori care nu sunt bilingvi. Cu timpul, acestea nu mai sunt considerate elemente străine, ci se integrează în sistem prin adaptare fonetică, morfosintactică și semantică.

De multe ori, vorbitorii apelează la împrumuturi din strictă necesitate, pentru a acoperi o lacună lexicală: în limbă nu există un cuvânt care să desemneze un anumit concept sau un obiect specific altei culturi (Horatius: verba res sequuntur). Însă împrumuturile pot să se suprapună peste alte cuvinte mai vechi din limbă și chiar să le elimine din uz din motive de prestigiu. Unele limbi sunt resimțite ca fiind mai prestigioase (de exemplu, limbile sacre sau limbile cu o tradiție literară mai îndelungată) decât altele, de aceea limbile aflate în dezvoltare au tendința de a prelua cuvinte din aceste surse, poate chiar dintr-o anumită modă lingvistică. În unele cazuri, împrumuturile sunt diferențiate semantic de echivalentele lor deja existente într-o limbă și continuă să coexiste, cel mai adesea în condițiile unei repartiții stilistice. Așadar, apelul la împrumuturi se poate face și din motive stilistice, pentru a căuta o anumită expresivitate sau anumite nuanțe semantice pe care cuvintele foarte cunoscute și frecvent utilizate le pierd.

În categoria împrumuturilor lexicale intră, în opinia unor lingviști (v. GUILBERT 1975: 58), și interferențele stilistice: împrumuturile/trecerile dintr-un stil sau registru stilistic în altul, terminologizarea sau, din contră, determinologizarea. Alături de acestea, sunt posibile și treceri din fondul activ al limbii în fondul pasiv sau invers. Schimbarea lexicală se dovedește a nu fi cu totul ireversibilă, de vreme ce arhaisme lexicale sau semantice sunt utilizate uneori pentru evocarea unei epoci.

Chiar dacă ne-am referit mai pe larg doar la împrumut ca modalitate de modernizare lexicală, avem în vedere că dinamica lexicală se manifestă și prin mijloace interne de îmbogățire a vocabularului (formarea unor cuvinte prin derivare, compunere, conversiune) sau printr-un mijloc, considerat în același timp intern și extern – calcul lingvistic.

Împrumuturile nu epuizează nevoile vorbitorilor de a denumi obiecte și concepte noi sau de a exprima cele mai subtile nuanțe. În orice caz, numărul împrumuturilor, la fel ca numărul cuvintelor dintr-o limbă, este limitat în raport cu realitatea înconjurătoare. Acest dezechilibru își găsește rezolvarea prin polisemie, la care se ajunge în urma unor mutații semantice. Așadar, dinamica semantică este altă modalitate de modernizare a unei limbi, cea mai rapidă și cea mai imperceptibilă. În ceea ce privește dinamica sensului, în termenii lui Michel Bréal, avem în vedere procedeele de lărgire/extindere/generalizare a sensului sau de restrângere/specializare a sensului, înnobilările, respectiv, deprecierile de sens, schimbările semantice prin metaforă, metonimie etc.

Potrivit lui Stephen Ullmann (ULLMANN 1962: 213 și urm.), schimbările semantice provin dintr-o asemănare a sensurilor (metafora), dintr-o contiguitate semantică (metonimia), dintr-o asemănare a formelor (etimologia populară) sau dintr-o contiguitate a formelor (elipsa). Dintre acestea, cele mai frecvente mecanisme sunt metafora/metaforizarea și metonimia/metonimizarea. Pornind de la asemănarea sensurilor, printr-o relație analogică, își pot face apariția metafore antropomorfice, animaliere, sinestezice etc.: se realizează astfel un transfer între două domenii conceptuale cu totul diferite. Metonimia, incluzând și sinecdoca, se bazează pe o relație de contiguitate semantică de tipul: parte – întreg, gen – specie, singular – plural, nume comun – nume propriu, abstract – concret, efect – cauză, material – obiect, posesor – obiect posedat etc..

Există numeroase cauze ale schimbării semantice (v. ULLMANN 1962: 198-210): lingvistice, istorice, sociale, psihologice. Prin cauze lingvistice se explică dobândirea unui sens în urma unor asocieri contextuale ale unui cuvânt: de exemplu, gramaticalizarea. Unele cuvinte își schimbă sensul într-un anumit context istoric: astfel, cauzele istorice stau la baza necesității de a denumi unele elemente de cultură și civilizație. Cauzele sociale se referă la specializarea semantică a unui cuvânt utilizat în interiorul unui grup social (terminologizare) sau la procesul invers, de generalizare semantică, manifestat prin trecerea din lexicul specializat în lexicul comun (determinologizare). Prin cauze psihologice sunt explicate mutațiile semantice realizate prin figuri de stil, prin eufemism, tabu etc..

Limbaj bisericesc

În lingvistica românească au existat mai multe încercări de a delimita un limbaj bisericesc (religios sau ecleziastic) sau un stil religios. Terminologia diferă de la un autor la altul, ceea ce denotă faptul că nu este încă definit complet sau recunoscut în unanimitate. În cele ce urmează, trecem în revistă opiniile câtorva cercetători, într-o ordine cronologică a apariției studiilor.

Ion Coteanu, referindu-se la stilurile limbii române (COTEANU 1961: 55-56), neagă existența unui „stil al cărților bisericești” în secolele al XVI-lea – al XVII-lea, despre care vorbea Dimitrie Macrea. Motivația este următoarea: dintre cărțile bisericești, Evangheliarele și Psaltirile aparțin stilului artistic, Cazaniile – stilului științific, iar cele care cuprind indicațiile de slujbă religioasă, tipicul, altui stil. Așadar, cărțile religioase „nu au în totalitatea lor un stil, ci mai multe, după cum se încadrează în literatura artistică, în exegeza teologică sau în administrația bisericească”. Același autor, douăzeci de ani mai târziu, scriind despre evoluția stilurilor între secolul al XVI-lea și începutul secolului al XIX-lea (COTEANU 1981: 140-145), delimitează limbajul teologico-filozofic de limbajul juridico-administrativ, de limbajul artei literare și de limbajul științific. Afirmă că „obligația principală a limbajului teologico-filozofic este exegeza textului biblic” (COTEANU 1981: 140).

Lidia Sfîrlea, pornind de la Biblia, adică dumnezeiasca scriptură a vechiului și a noului Testament, București, 1938, prin comparație cu alte texte literare, identifică o variantă biblică a limbii române, pe care o caracterizează la nivel lexico-semantic, morfo-sintactic, fonetic și prozodic. Pe plan lexical, autoarea remarcă „posibilitatea utilizării unor forme și sensuri învechite, precum și folosirea frecventă a unor nume proprii specifice” (SFÎRLEA 1972: 201). Varianta biblică este una dintre variantele neartistice ale limbii, alături de varianta familiară, cea telegrafică și cea epistolară. Aceste variante neartistice, împreună cu cele artistice, se încadrează într-o variantă neoficială (opusă celei oficiale) a diasistemului stilistic literar (SFÎRLEA 1972: 205).

În Civilizație și cultură. Considerații asupra limbajului bisericesc actual (CHIVU 1997: 5), Gheorghe Chivu consideră că limbajul bisericesc este ignorat din cauza „caracterului exclusiv laic al culturii noastre moderne”. Examinând mai multe tipuri de texte bisericești (Biblia, Catehism, Liturghier, Molitfelnic, Calendar creștin-ortodox), autorul identifică numeroase particularități lingvistice ale limbajului bisericesc. La nivel lexical, semnalează prezența în texte a numeroase arhaisme: împrumuturi din slavă sau neogreacă sau cuvinte vechi de origine latină, derivate cu sufixe, forme etimologice neprefixate sau calcuri de structură neobișnuite (CHIVU 1997: 11-12). Identifică apoi o serie de arhaisme semantice. O terminologie de specialitate, alcătuită din vechi împrumuturi sau calcuri slavone sau neogrecești, este prezentă mai ales în Liturghier, dar și în Catehism (CHIVU 1997: 14). Concluzia sa este că „în limba literară modernă există o variantă funcțională specifică scrisului bisericesc”, individualizată prin numeroase particularități de tip arhaic. Prezența arhaismelor se explică în special prin „respectarea, potrivit tradiției, a literei și spiritului textului sacru”. Limbajul religios nu este considerat „un simplu stil al românei literare actuale (prin definiție laică)”, ci „o variantă funcțională paralelă și echivalentă cu ceea ce am putea numi limbaj laic”. Limbajul bisericesc, la fel ca cel laic, cuprinde scrieri beletristice, scrieri de tip tehnic și științific sau juridico-administrativ, și chiar o variantă vorbită (CHIVU 1997: 15). Gheorghe Chivu (v. și CHIVU 2000: 25-26) explică faptul că diferențele, mai ales la nivelul lexicului, dintre domeniul laic și cel religios încep să apară în secolul al XVIII-lea, separarea lor făcându-se în secolul al XIX-lea, când „textele de cult, conservatoare, au continuat să promoveze normele lingvistice și stilistice ale vechii române literare, în vreme ce scrisul laic s-a înnoit și s-a modernizat, prin evoluție internă (și apropiere de limba vorbită), respectiv prin acceptarea unor puternice influențe ale limbilor romanice de cultură”. Autorul remarcă și prezența unor neologisme în textul biblic (într-o ediție din 1968) în comparație cu Biblia de la București (1688) și unele substituții lexicale datorate evoluției semantice a unor cuvinte (CHIVU 1997: 16).

Marcu Mihail Deleanu, în articolul Stilul religios al limbii române literare, pornește de la ideea, susținută de unii autori, că lista stilurilor funcționale ale limbii române rămâne deschisă, chiar dacă s-a convenit că există doar patru stiluri: beletristic, științific, juridic-administrativ și publicistic. Cercetătorul consideră că, pe nedrept, nu s-a conferit statutul de stil religios nici măcar scrierilor din epoca veche a limbii române literare, când caracterul religios al acestora era evident (DELEANU 1997: 28). O primă caracteristică a stilului religios, la nivel lexical, o constituie „limitarea libertății de alegere a termenilor”, sinonimia având o acțiune limitată, apropiind stilul religios de cel științific. Reticența față de neologisme și preponderența termenilor cu semnificație morală sunt alte trăsături importante (DELEANU 1997: 35-36). În finalul articolului său, Deleanu motivează alegerea denumirii de stil religios, după ce a avut de optat între stil și limbaj și între atributele religios, bisericesc sau ecleziastic. Identifică apoi mai multe variante ale stilului religios în textele teologice fundamentale (Biblia și scrierile Sfinților Părinți), în cărțile de strană, în cărțile pentru preot, în pravile/canoane, în vorbirea preoților, în limbajul revistelor bisericești, în lucrările didactice, de exegeză religioasă și de istorie bisericească. Autorul conchide că ignorarea sau negarea stilului religios în lingvistica românească poate fi explicată și prin modelul lingvisticii sovietice sau prin faptul că în teoria stilurilor limbilor moderne din Occident nu există un stil religios, întrucât limbile moderne aveau o prezență prea puțin importantă în biserică (DELEANU 1997: 38).

În contextul unor articole despre Diversitate stilistică în româna actuală, Rodica Zafiu are în vedere și o temă legată de Arhaism și inovație în limbajul religios (ZAFIU 2001: 161-169). Consideră că stilul religios se distinge prin mai multe trăsături universale: caracter arhaic, monumentalitate, distanță față de vorbirea curentă, echilibru între tradiție și modernitate, sacralitate și accesibilitate (ZAFIU 2001: 161). Remarcă faptul că pentru limba română sunt specifice problemele referitoare la concurența dintre slavonisme, grecisme și neologisme romanice și la concurența dintre opțiunile lexicale făcute de confesiunile creștine. Autoarea este de părere că există mai multe variante ale limbajului bisericesc: limbajul textelor sacre, limbajul predicii, limbajul rugăciunii, terminologia „tehnică”, stilul scrierilor teologice, chiar și variante publicistice și stiluri individuale, cum ar fi cel al lui Nicolae Steinhardt (ZAFIU 2001: 161-162). Titlul articolului se explică prin următoarea afirmație: „nu e ușor de găsit raportul ideal dintre conservatorism, – deci arhaicitate, respectare a dogmei și a unei terminologii specifice, riguroase – , și inovație, apropiere de stiluri moderne ale limbii, accesibilitate” (ZAFIU 2001: 162). Ca model de echilibru este dat stilul lui Nicolae Steinhardt.

Variație lingvistică

Variația lingvistică distinge, în primul rând, variația diacronică de variația sincronică, cele două aspecte fiind considerate complementare de unii cercetători: este binecunoscută afirmația lui Eugen Coșeriu: „limba funcționează sincronic și se constituie diacronic” (COȘERIU 1997: 238). În al doilea rând, în plan sincronic, se vorbește despre trei tipuri de variație: diatopică, diastratică și diafazică (COȘERIU 1994: 142, COȘERIU 2000: 250). Diferențele din interiorul unei limbi istorice pot fi: diatopice (diferențe în spațiul geografic), diastratice (diferențe între straturile socio-culturale ale comunității lingvistice) și diafazice (diferențe între tipurile de modalități expresive în funcție de situația de comunicare). Acestor tipuri de diferențe le corespund: unitățile sintopice (sau dialectele), unitățile sinstratice (sau nivelurile de limbă, „dialectele sociale”) și unitățile sinfazice (unitățile de modalitate expresivă sau stilurile de limbă: familiar, literar etc.). „În acest sens se poate spune că o limbă istorică nu este niciodată un singur sistem lingvistic, ci un diasistem, un ansamblu mai mult sau mai puțin complex de «dialecte», de «niveluri» și «stiluri de limbă»” (COȘERIU 2000: 266). Cele trei discipline care studiază tipurile de unități enumerate mai sus sunt dialectologia, sociolingvistica și stilistica limbii.

Există, în literatura de specialitate, o încercare de a defini stilul religios (în termenii autoarei, v. OBROCEA 2004: 241-248) prin prisma conceptelor fundamentale din lingvistica lui Eugen Coșeriu. Utilizând conceptele de sincronie și diacronie, autoarea reevaluează relația dintre stilul religios și limba literară: „într-o limbă literară, într-o limbă de cultură, de cultură scrisă, chiar și diacronia reală poate fi sincronică, adică poate fi prezentă în orice moment, fiindcă aceste texte mai vechi se cunosc și pot fi reluate, nu numai ca texte, ci și ca funcțiuni elementare, adică pentru acele limbi există un fel de coprezență a diacroniei în sincronie” (COȘERIU 2000: 56-57, apud OBROCEA 2004: 246-247). În acest sens, Nadia Obrocea susține că „«limba» de cult se bazează pe repetarea unor texte care provin dintr-o română mai veche, texte care trebuie reproduse, în utilizarea cărora creativitatea nu este permisă (orice modificare a acestor texte se realizează după o metodologie riguroasă – diortosire – și implică aprobarea Sfântului Sinod)”, acesta fiind un caz de diacronie în starea actuală a limbii române care nu mai poate fi raportat la limba română actuală, ci funcționează ca o variantă paralelă. De asemenea, norma stilului religios nu este identică cu norma limbii române, ci reprezintă o variantă a acesteia, iar ceea ce conferă specificitate stilului religios reprezintă norma acestui stil (OBROCEA 2004: 247).

Sinonimie

În prezentarea problemelor teoretice referitoare la sinonimie, ne vom referi la mai multe aspecte: definirea sinonimiei, relațiile sinonimie – polisemie și sinonimie – hiponimie/ hiperonimie, precizarea condițiilor de sinonimie și clasificarea tipurilor de sinonime.

O definiție a sinonimiei, general acceptată, este următoarea: „Sinonimia este un tip de relație semantică (o legătură de sens) ce se stabilește între cuvinte care au semnificații atât de apropiate, încât le considerăm identice. Prin aceasta, ea constituie o modalitate de organizare a vocabularului.” (FORĂSCU 2007: 33).

Sinonimia nu poate fi studiată exclusiv, în afara raportului cu alte relații semantice, de exemplu, fără a ține cont de polisemie sau de hiponimie/hiperonimie. În ceea ce privește relația dintre sinonimie și polisemie, un cuvânt polisemantic poate avea mai multe serii sinonimice pornind de la fiecare dintre sensurile sale. Aceste serii sinonimice reunite se numesc câmp de expansiune sinonimică (v. FORĂSCU 2007: 54). Trebuie precizat faptul că nu toate cuvintele din acest câmp de expansiune sinonimică sunt sinonime între ele, ci ele se grupează în serii. De aceea, sinonimia nu are în vedere întreaga sferă semantică a unui cuvânt, ci se realizează la nivelul unui singur sens, ba chiar mai mult decât atât, uneori, la nivelul unui anumit context, ceea ce, în termeni de specialitate, se numește dezambiguizare semantică și contextuală. Narcisa Forăscu precizează faptul că sinonimia este înțeleasă ca o relație de echivalență la nivelul fiecărui sens ca unitate funcțională (FORĂSCU 2007: 46).

Dacă avem în vedere raportul dintre sinonimie și hiponimie/hiperonimie (hiponimul fiind termenul mai restrâns semantic față de un hiperonim care are un sens mai general, v. relația specie – gen), John Lyons (LYONS: 1970: 348, apud FORĂSCU 2007: 16) definește sinonimia ca o hiponimie simetrică: „dacă x este hiponimul lui y și, în același timp, y este hiponimul lui x (adică relația este reciprocă și simetrică), atunci x și y sunt sinonime”. Hiponimia/hiperonimia este relevantă în formularea definițiilor lexicografice în precizarea genului proxim și a diferențelor specifice. Definițiile lexicografice conțin uneori și sinonime ale cuvântului-titlu care sunt hiponime în raport cu acesta.

John Lyons (LYONS 1970: 343-344, apud FORĂSCU 2007: 43) stabilește condițiile de realizare a sinonimiei perfecte: sinonimele să fie substituibile în toate contextele și să manifeste identitate în prezența încărcăturii cognitive și afective. În alți termeni, condițiile de sinonimie sunt: identitate de referent demonstrabilă prin analiza semică (condiție necesară și obligatorie); identitate sub aspectul comportamentului contextual; identitate sub aspectul mărcilor stilistice (a tipului de limbaj).

În literatura de specialitate se vorbește despre sinonime în sens restrâns și sinonime în sens larg sau, în alți termeni: sinonime perfecte și sinonime imperfecte, sinonime absolute și sinonime relative, sinonime totale și sinonime parțiale.

Sinonimele perfecte sunt cele care îndeplinesc toate cele trei condiții de sinonimie enumerate mai sus, însă aceasta se întâmplă foarte rar, de obicei în cadrul unei terminologii, în limbajul tehnico-științific, datorită monosemantismului termenilor. Pentru că de foarte puține ori se poate vorbi de sinonimie perfectă, se consideră uneori că nu există sinonimie. În limbajul artistic, în special, pot fi sinonime prin intermediul tropilor – metaforă, metonimie, sinecdocă etc. – cuvinte care în mod obișnuit nu se află în relație de sinonimie, această relație semantică fiind posibilă în condițiile substituției în același context a cuvintelor.

Substituția într-un context a sinonimelor este proba identității de sens, dar ceea ce interesează, în cazul sinonimelor, este mai ales diferențierea semantică și contextuală, pentru că de aceasta depinde utilizarea corectă a cuvintelor într-un context în urma unei selecții și, mai mult decât atât, ilustrarea bogăției lexico-semantice a unei limbi.

Există numeroase diferențe între sinonime, cum ar fi: un cuvânt este mai general decât celălalt (v. relația hiperonim/hiponim); un cuvânt exprimă un grad de intensitate mai mare decât celălalt (sinonimele graduale); un cuvânt are o valoare afectivă mai mare decât celălalt; unul dintre cuvinte poartă marca diastratică: regional, poetic, arhaic, literar, colocvial, familiar, argotic, neutru sau face parte dintr-un jargon: medical, tehnic, bisericesc etc. Dacă avem în vedere etimologia cuvintelor care alcătuiesc perechi sinonimice, constatăm că împrumuturile au, în general, un caracter abstract, cult, științific, spre deosebire de echivalentele lor formate prin mijloace interne de îmbogățire a vocabularului, care au mai degrabă un caracter concret, popular și aparțin altor registre stilistice.

Combinațiile de sinonime reprezintă o sursă de expresivitate în exprimarea scrisă și orală din mai multe motive: contribuie la evitarea repetiției unui cuvânt în aceeași frază sau în același text, la mică distanță (însă uneori tocmai repetiția este căutată de un scriitor, din intenții stilistice); reliefează o idee, prin repetarea ei sub o altă formă; înlătură ambiguitatea contextuală a unui cuvânt polisemantic; asigură coeziunea textului; ajută la echivalarea unui cuvânt mai puțin accesibil; creează un efect de gradare, când sinonimele, având diverse grade de intensitate, apar într-o anumită ordine (climax sau anticlimax), creează un efect de contrast (unele proverbe, zicători, jocuri de cuvinte se bazează pe contexte adversative care evidențiază tocmai nuanțele semantice ale sinonimelor) (v. FORĂSCU 2007: 101; ULLMANN 1962: 152-155).

În ceea ce ne privește, interesul nostru se oprește asupra jocului sinonimelor la nivelul unui singur text, prin fenomenul glosării, și la nivelul mai multor versiuni biblice succesive, prin juxtapunerea aceluiași fragment de text.

Traducere

Traducerea își găsește explicația în mitul biblic al Turnului Babel: oamenii au vorbit cândva aceeași limbă, apoi, pedepsiți de Dumnezeu, au ajuns să vorbească limbi diferite; astfel a apărut necesitatea traducerii dintr-o limbă în alta.

„Pământul întreg avea pe-atunci o singură limbă și aceleași cuvinte. Și a fost că, pornind din părțile Răsăritului, oamenii au găsit un șes în țara Șinear și s-au așezat acolo. Și au zis unul către altul: «Hai să facem cărămizi și să le ardem în foc!». Și au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. Și au zis: «Hai să ne clădim un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer, și să ne facem un nume, ca să nu mai fim împrăștiați pe fața întregului pământ!». Și s-a pogorât Domnul să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Și a zis Domnul: «Iată că ei sunt un singur popor și au toți o singură limbă; și acesta-i doar începutul a ceea ce vor face; de-acum nu se vor mai opri de la tot ceea ce și-au pus în gând să facă. Hai să ne pogorâm și acolo să le încâlcim graiul, pentru ca unul altuia să nu-și mai înțeleagă limba!». Și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe fața întregului pământ și ei au încetat să mai zidească cetatea și turnul. E pricina pentru care cetatea aceea s-a numit Babilon, pentru că acolo a încâlcit Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Domnul Dumnezeu pe toată fața pământului” (BIBLIA 2001: Facerea 11: 1-9).

S-a pus întrebarea dacă traducerea este sau nu posibilă. Răspunsurile la această întrebare au fost diferite și au stârnit numeroase controverse. Experiența umană este pretutindeni aproape aceeași, chiar dacă oamenii vorbesc limbi diferite, de aceea traducerea este posibilă. Eugene Nida pledează pentru o traductibilitate relativă (NIDA 2004: 20, 31), Paul Ricoeur consideră că traductibilitatea este o condiție a priori a comunicării, numind-o principiul traductibilității universale (RICOEUR 2005: 48). Georges Mounin susține, dimpotrivă, că traducerea este imposibilă, invocând argumentul diversității experienței umane (MOUNIN 1963: 53, 59). Traducerea este posibilă tocmai pentru că inițial oamenii au vorbit aceeași limbă.

Știința numită traductologie (engl. translation studies) a devenit un domeniu de sine stătător abia spre sfârșitul secolului al XX-lea (anii 1970-1980), chiar dacă încercări de teoretizare a activității de traducere au existat încă din Antichitatea greco-latină. Traductologia se află la confluența mai multor științe printre care și lingvistica contrastivă: J.-P. Vinay și J. Darbelnet, pornind de la comparația dintre limbile engleză și franceză, enumeră și exemplifică șapte procedee de traducere: împrumutul, calcul, parafraza literală, transpoziția, modularea, echivalența și adaptarea (VINAY – DARBELNET 1958: 47-55).

Printre cele mai cunoscute teorii ale traducerii se numără: teoria finalității sau a funcționalității (skopos theory, Reiss – Vermeer, 1986; Reiss, 2002), teoria sociolingvistică a traducerii (Nida), teoria lingvistică a traducerii (Catford), „polisistemul” (Even-Zohar, Toury) (v. LUNGU BADEA 2012: 140).

Dacă avem în vedere o tipologie mai amplă a traducerii (ECO 2008: 228), urmându-l pe Roman Jakobson (JAKOBSON 1959: 233), ne referim la traducerea intralinguală, traducerea interlinguală (traducerea propriu-zisă) și traducerea intersemiotică. La nivelul aceleiași limbi, este întotdeauna posibilă reformularea, parafrazarea bazată pe relația de sinonimie. Și la nivel interlingual, mutatis mutandis, se poate vorbi despre o relație de sinonimie, numită, în general, echivalență. Traducerea intersemiotică presupune interpretarea unor semne verbale prin intermediul unui sistem de semne nonverbale, cum ar fi, de exemplu, ecranizarea unui roman.

Există mai multe definiții ale traducerii:

„translation may be defined in the following: the replacement of textual material in one language (SL) by equivalent textual material in another language (TL)” (CATFORD 1965: 20);

„translating consists in reproducing in the receptor language the closest natural equivalent of the source-language message, first in terms of meaning and secondly in terms of style” (NIDA – TABER 1969: 12);

„rendering the meaning of a text into another language in the way the author intended the text” (NEWMARK 1981: 5).

Pornind de la noțiunea de echivalență întâlnită în definițiile traducerii, s-a constatat că nu este posibilă o echivalență completă la nivel interlingvistic, așa cum nu există, decât în cazuri excepționale, nici sinonimie absolută la nivel intralingvistic. În procesul de traducere dintr-o limbă-sursă într-o limbă-țintă există întotdeauna entropie, idee subliniată și în proverbul italian traduttore tradittore. Talentul traducătorului constă în reducerea la minimum a entropiei, adesea concretizată în glose și note marginale care să compenseze informațiile pierdute în urma traducerii.

Traducătorii au recurs la diverse tehnici menite să asigure eficiența activității de traducere. În acest sens, în traductologie au existat îndelungi dezbateri despre conceptul de fidelitate vs. infidelitate față de textul din limba-sursă. Celebra expresie din timpul Renașterii les belles infidèles ilustrează binomul fidelitate/infidelitate: traducerile sunt ca femeile: cele care sunt fidele soților nu sunt frumoase, iar cele care sunt frumoase nu sunt fidele soților (v. NIDA 2004: 83). Acuratețea unei traduceri este dovada respectării originalului cu riscul unor inadecvări la limba-țintă, pe când o traducere desprinsă de textul-sursă riscă să falsifice mesajul autorului textului original. Opera tradusă este o operă de rangul al doilea în raport cu literatura originală pentru că se află mereu într-o relație de dependență față de un alt text.

Cicero poate fi considerat unul dintre întemeietorii științei traducerii. În opera sa De optimo genere oratorum, se referă la modul în care a tradus din limba greacă în limba latină texte aparținând oratorilor Aeschines și Demosthenes: non converti ut interpres, sed ut orator. Cicero se declară adeptul unei traduceri literare/libere (sensus de senso), și nu literale (verbum e verbo). Horatius, în Ars poetica, îl numește fidus interpres pe traducătorul care respectă litera textului-sursă și desconsideră traducerea literală. Ieronim însă este de părere că traducerea sensus de senso se pretează multor tipuri de texte cu excepția celui biblic pentru care el însuși adoptă tehnica verbum e verbo (v. NOSS 2007: 31-33).

Dihotomia traducere literară vs. traducere literală, semnalată pentru prima dată de Ieronim, se întâlnește, în alți termeni, și în traductologia modernă: domestication vs. foreignizing (Friedrich Schleimacher), dynamic equivalence vs. formal equivalence (Eugene Nida), meaning-based translation vs. form-based translation (Mildred Larson), communicative translation vs. semantic translation (Peter Newmark) (v. NOSS 2007: 13; NEWMARK 1981: 39).

Tehnica utilizată într-o traducere depinde de tipul de text supus acestui proces. Katharina Reiss și H. J. Vermeer, promotorii teoriei finalității (skopos theory), susțin că fiecare tip de text are nevoie de o anumită strategie traductivă. Katharina Reiss împarte textele în mai multe clase, ținând cont de funcția limbajului care predomină: textele informative sunt caracterizate de funcția reprezentativă, textele expresive – de funcția expresivă, iar textele incitative – de funcția de apel (REISS 2002: 30-60, apud RICOEUR 2005: 7). Peter Newmark (NEWMARK 1981: 53) consideră că traducerea semantică se recomandă în cazul textelor filosofice, religioase, politice etc. Astfel, stabilirea tipului de text de tradus și a publicului cititor este o etapă preliminară a procesului de traducere.

Există numeroase dificultăți de traducere datorate elementelor specifice de cultură și civilizație vehiculate de limba-sursă, respectiv de limba-țintă. De fapt, știința traducerii își propune, prin apelul la noi tehnici și principii, să transgreseze aceste dificultăți. Atât opera originală, cât și traducerea ei fac parte dintr-un anumit context social, cultural, istoric, literar etc., ceea ce poate presupune diferențe insurmontabile. Există diferențe majore între culturi, ceea ce conduce la non-echivalențe lingvistice. Orice limbă este un vehicul al unei culturi, de aceea nu poate fi neglijată această interdependență limbă-cultură. Mai mult decât atât, contează impactul unei opere traduse în cultura limbii-țintă, mai ales când se realizează pentru prima dată traducerea unei opere de o importanță capitală, cum ar fi Biblia.

Una dintre cele mai dificile încercări în traducerea pentru prima oară a Bibliei constă în inexistența în limba-țintă a unor termeni sau a unor cuvinte (lacune lexicale) care să denumească realități specifice pentru cultura limbii-sursă. Anumite probleme de sinonimie interlinguală se întâlnesc în cazul găsirii unor corespondențe lexicale pentru denumiri din domeniul faunei și al florei specifice unei zone geografice. De asemenea, termenii care desemnează unități de măsură, elemente tehnice etc. nu pot fi ușor echivalați. Mai mult decât atât, conotațiile cuvintelor diferă uneori de la o limbă la alta, dat fiind că nu au același background cultural. Într-un text tradus trebuie evitate anacronismele care apar din cauză că nu se ține cont de încadrarea textului-sursă în contextul său istoric specific: sunt utilizate cuvinte din limba contemporană sau din altă perioadă istorică pentru a denumi realități specifice unui context mai îndepărtat în timp. De obicei, aceste dificultăți de echivalare interlingvistică sunt depășite cu ajutorul gloselor/notelor marginale sau al glosarelor prezente în unele versiuni biblice. Altă soluție ar fi apelul la hiperonime care sunt cunoscute într-un grad mai mare de către cititori.

Trecem în revistă în continuare procedeele de traducere stabilite inițial de către Jean-Paul Vinay și Jean Darbelnet (v. CRISTEA 2007: 103-106). Acestea se împart în două mari categorii: traducere directă (împrumutul, calcul, parafraza literală) și traducere indirectă/oblică (transpoziția, modularea, echivalența și adaptarea).

Împrumutul este un procedeu prin care un cuvânt din limba-sursă este preluat ca atare în limba-țintă. Acesta apare adesea ca o necesitate de a acoperi o lacună lexicală din limba-țintă. Însă, de multe ori, apelul la împrumut se face din rațiuni subiective care țin de opțiunile traducătorului, de exemplu, vrea să păstreze litera textului original pentru a reda specificul cultural al acestuia. Prezența împrumutului nu este întotdeauna justificată într-o traducere, ci doar atunci când nu există un echivalent în limba-țintă. Însă, chiar dacă există un echivalent în limba-țintă, suprapunerea dintre cuvântul împrumutat și cuvântul autohton nu este perfectă. De aceea, împrumutul este cunoscut ca un mijloc extern de îmbogățire a vocabularului unei limbi, dar, în cazul traducerii, este vorba doar despre un împrumut indirect, pe filieră cultă. Cuvântul împrumutat are aproape mereu o aură de prestigiu, însă utilitatea lui se dovedește în timp prin gradul de asimilare și prin vitalitate. Excesul de cuvinte împrumutate într-un text tradus a fost contestat pentru că denotă adesea snobismul lingvistic sau necunoașterea de către traducător a limbii-țintă. În unele cazuri, pentru a face textul accesibil cititorilor, împrumutul este însoțit de o glosă care conține un cuvânt echivalent sau o perifrază explicativă.

Calcul este un procedeu de traducere care presupune redarea mot-à-mot a unui tipar lingvistic din limba-sursă (calc structural) sau transferul semantic operat asupra unui cuvânt din limba-țintă sub influența directă a modelului străin (calc semantic). La fel ca împrumutul, este perceput diferit, fie ca o greșeală de limbă/o greșeală de traducere (este cazul falșilor prieteni), fie ca alt mijloc de îmbogățire a vocabularului, considerat în același timp extern și intern. Calcul apare, în general, pentru a denumi un obiect sau un concept nou în limba-țintă.

Sunt mai multe clasificări ale calcului lingvistic. Dintre acestea, cea mai riguroasă, realizată pe baza criteriului lingvistic, pare să fie următoarea (STANCIU ISTRATE 2006: 65).

calc lexical:

de structură morfematică;

de structură semantică;

calc gramatical:

morfologic;

sintactic;

combinat;

calc frazeologic;

forme mixte de calc:

lexico-frazeologic;

lexico-gramatical;

frazeologico-gramatical.

Parafraza literală este definită ca „un procedeu de traducere directă, constând în traducerea fiecărui cuvânt din textul-sursă prin corespondentul său lexical” (LUNGU BADEA 2012: 111). Există mai multe tipuri: parafrază literală simplă, parafrază directă prin permutare și parafrază prin reorganizarea schemei actanțiale. Parafraza literală se realizează la nivel frastic și afectează înțelegerea mesajului din textul-sursă, de aceea nu este recomandată ca strategie traductivă, ci este considerată o soluție inadecvată de traducere.

Transpoziția constituie o parafrază sintactică, mai este numită recategorizare gramaticală pentru că se referă la schimbări de clasă sau de categorie gramaticală (LUNGU BADEA 2012: 173).

Modularea constă într-o schimbare de natură semantică față de limba-sursă a unui punct de vedere, a unei clasificări sau a unei categorii de gândire (LUNGU BADEA 2012: 102-103). Modularea se aplică în traducerea expresiilor idiomatice și a figurilor de stil: metaforă, metonimie, sinecdocă, hipalagă.

Echivalența, într-un sens restrâns, este procedeul de traducere prin care o expresie fixă din limba-sursă este redată printr-o expresie cu totul diferită în limba-țintă, care însă corespunde aceleiași realități (LUNGU BADEA 2012: 65).

Adaptarea, ca procedeu de traducere, se referă la înlocuirea unei realități socio-culturale din limba-sursă cu una specifică pentru limba-țintă (LUNGU BADEA 2012: 16). Adaptarea culturală este necesară mai ales în cazul în care există diferențe majore între cultura vehiculată de limba-sursă și cea vehiculată de limba-țintă, întrucât conotațiile de natură socio-culturală ale cuvintelor considerate echivalente pot să difere. De asemenea, dificultăți legate de corespondența dintre unele cuvinte care aparțin anumitor stiluri și registre stilistice ale celor două limbi sunt rezolvate prin acest procedeu.

Chiar dacă teoretizarea procedeelor de traducere este făcută târziu, în secolul al XX-lea, acestea au fost cunoscute și aplicate dintotdeauna. În prefețele operelor traduse apar, de obicei, referiri la tehnicile de traducere și sursele utilizate, alături de anumite principii și motivații care susțin traducerea.

În traductologie se discută și despre greșelile de traducere. Acestea sunt cauzate de neînțelegerea mesajului textului-sursă, de cunoașterea insuficientă de către traducător a limbii-sursă și/sau a limbii-țintă, de interpretări subiective ale traducătorului care nu reflectă intenția autorului textului original. Pot fi greșeli la oricare dintre palierele limbii, detectate prin dublă raportare: la limba-sursă și la limba-țintă. Nu întotdeauna orice schimbare, omisiune sau adăugire față de original constituie o eroare, ci acestea sunt uneori chiar cele mai adecvate soluții pentru redarea sensului textului.

La nivelul limbii-țintă pot apărea greșeli de limbă cum ar fi: barbarismele, solecismele, interferențele, improprietățile, snobismele lexicale etc. (LUNGU BADEA 2012: 77-78). Dancette (DANCETTE 1998: 83-94, apud LUNGU BADEA 144-145) realizează o tipologie a greșelilor de traducere:

la nivel lexical:

necunoașterea unui termen de specialitate, a unui neologism etc.;

descompunerea unei expresii idiomatice în părțile ei componente;

nerecunoașterea sensului contextual al unui cuvânt polisemantic;

asocieri false;

interpretarea greșită a unui cuvânt ambiguu;

confundarea unor cuvinte care aparțin aceluiași câmp lexico-semantic;

decodarea greșită a unei sintagme lexicalizate etc.;

la nivel morfologic:

dificultăți de reconstituire a unor elipse și de înțelegere a lexiilor complexe;

la nivel sintactic:

dificultăți de reperare sintactică, de determinare a limitelor unei lexii, de identificare a categoriei gramaticale;

la nivel textual:

dificultăți de determinare a raporturilor sintactice la nivelul frazei; nesesizarea referințelor intratextuale și intertextuale etc.

la nivel pragmatico-lingvistic:

dificultăți legate de semantica enunțării, transferul metaforelor, cunoștințe extralingvistice și pragmatice etc.

Ne vom referi, în cele ce urmează, și la traducător: acesta este unul prin excelență bilingv, i se impune să cunoască foarte bine atât limba-sursă, cât și limba-țintă. Multe dintre greșelile de traducere se datorează, așa cum am văzut, insuficientei stăpâniri a limbii-sursă, iar greșelile de limbă – insuficientei cunoașteri a limbii-țintă. De obicei, limba-țintă este chiar limba sa maternă, dar, cu toate acestea, este nevoie ca traducătorul să aibă o sensibilitate lingvistică aparte pentru a sesiza subtilitățile de limbaj, sensurile contextuale ale cuvintelor, nuanțele de sens, trăsăturile stilistice ale textului. Dincolo de competența lingvistică a traducătorului se situează și competența sa metodologică: traducătorul trebuie să se documenteze asupra autorului și asupra textului pe care îl traduce, să cunoască terminologia specifică domeniului în care se încadrează textul-sursă și, nu în ultimul rând, să utilizeze cele mai eficiente instrumente de traducere: dicționare, lexicoane, baze de date, alte opere ale aceluiași autor sau alte versiuni ale aceluiași text etc. Cunoștințele enciclopedice vaste sunt, de asemenea, o cerință obligatorie pentru un traducător, alături de cunoștințele de specialitate. De regulă, traducătorii se specializează într-un anumit domeniu: traduceri ale unor texte literare, tehnice, comerciale, religioase, juridice etc.

Traducerea Bibliei

Biblia este cea mai tradusă carte, în cele mai multe limbi, iar traducerea ei a constituit punctul de plecare pentru numeroase teorii din traductologie. Fiind un text religios, traducerea Bibliei ridică anumite probleme specifice acestui tip de text. În primul rând, se pune întrebarea dacă un text religios ar putea fi tradus, ținând cont că există convingerea că textul este revelat într-o anumită limbă numită limbă sacră. Arbitrarul semnului lingvistic reprezintă însă un argument pentru posibilitatea traducerii textului biblic în limbile vernaculare. În al doilea rând, se pune problema diferențelor de ordin cultural dintre limba-sursă și limba-țintă și a impactului cultural al operei traduse asupra limbii-țintă, mai ales când se traduce pentru prima dată textul sacru. Nu în ultimul rând, contează contextul istoric, literar, religios în care se face traducerea.

În continuarea acestor considerații generale asupra traducerii textului biblic, prezentăm un scurt istoric al traducerilor biblice (v. BAKER 1998: 23; NOSS 2007), pentru a înțelege contextul mai larg în care se încadrează versiunile biblice românești. Au fost delimitate patru mari perioade ale traducerii Bibliei.

Prima perioadă, numită greco-romană, este cuprinsă între anii 200 a. Chr. și 700 p. Chr.. Prima traducere a unui text biblic este reprezentată de Septuaginta, versiunea grecească a Bibliei ebraice realizată între secolele III-I a. Chr. În aceeași perioadă sunt datate traduceri în arameică (sec. I p. Chr.), siriacă (sec. II-III p. Chr.), coptă (sec. III p. Chr.), gotică (sec. IV p. Chr.), armeană (sec. V p. Chr.), georgiană (sec. V p. Chr.) etc. Primele traduceri în limba latină aparțin secolului al II-lea p. Chr., acestea fiind mai târziu revizuite de către Ieronim la sfârșitul sec. al IV-lea p. Chr. (în sec. al XVI-lea traducerea lui Ieronim a fost numită Vulgata).

Din a doua perioadă, medievală, 700 p. Chr. – 1500 p. Chr., sunt reprezentative traducerea în arabă (sec. VIII p. Chr.) în slavonă (sec. IX p. Chr.), în franceză și în spaniolă (începutul sec. XIII p. Chr.). Traducerea în slavonă nu a supraviețuit. În spațiul slavon, prima Biblie a fost tipărită în anul 1581 la Ostrog.

În perioada Reformei (sec. XVI-XVIII), Biblia a fost tradusă în multe limbi europene: germană (Martin Luther, 1522), engleză (William Tyndale, 1526; Miles Coverdale, 1535; King James Version, 1611), franceză, spaniolă, olandeză, română etc.. Un impact major asupra versiunilor biblice viitoare îl au traducerea în latină a lui Erasmus (1516) și cea a lui Beza (1556), care conțin interpretări protestante. Difuzarea Bibliei este înlesnită datorită inventării tiparului de către Johannes Gutenberg (1456).

În perioada modernă (din sec. XIX până în prezent) numărul traducerilor și al revizuirilor a crescut foarte mult, în special datorită misiunii creștine susținute de către societățile biblice neoprotestante chiar și în rândul popoarelor necreștine. Doar în secolul al XIX-lea, Biblia a fost tradusă în peste 60 de limbi prin contribuția Societății Biblice Britanice și a Societății Biblice Americane. Pentru spațiul anglo-american, se remarcă revizuirile succesive ale Bibliei: the English Revised version (1885), American Standard Version (1901), Revised Standard Bible (1952), New Revised Standard Bible (1989), the New American Bible (1970) și the New English Bible (1970).

În privința traducerii autorizate a textului biblic și a celui liturgic, trebuie amintită poziția Bisericii Catolice, care abia în anul 1963 permite înlocuirea limbii latine cu limbile vernaculare în cadrul slujbei religioase, însă cu reguli de traducere foarte stricte:

„…it ist o be kept in mind from the beginning that the translation of the liturgical texts of the Roman Liturgy is not so much a work of creative innovation as it is of rendering the original texts faithfully and accurately into vernacular languages. While it is permissible to arrange the wording, the syntax and the style in such a way as to prepare a flowing vernacular text suitable to the rhythm of popular prayer, the original text, in so far as possible, must be translated integrally and in the most exact manner, without omissions or additions in terms of their content, and without paraphrases or glosses. Any adaptation to the characteristics or the nature of the various vernacular languages ist o be sober and discreet.” (Liturgicam Authenticam, apud LONG 2005: 6).

Indicațiile din acest document au constituit însă tendința generală urmată de-a lungul timpului în traducerea textului biblic, deoarece încă de la Ieronim a fost aplicat principiul traducerii literale (verbum e verbo). Literalitatea a fost adoptată având în vedere caracterul revelat al textului biblic. Eugene Nida a fost cel care a înlocuit literalitatea/echivalența formală cu echivalența dinamică, desprinzându-se de textul-sursă.

Altă tendință manifestată în traducerea Bibliei este conservatorismul. După ce textul biblic este tradus pentru prima dată într-o limbă vernaculară, versiunile ce îi vor urma se vor raporta la prima traducere. Orice tradiție biblică impune revizuirea textului și reticența la inovație pentru că altfel există suspiciuni asupra opțiunilor traducătorilor, a căror miză este mare mai ales sub aspect confesional. Din acest punct de vedere, se observă că în limbile slavonă și greacă textele biblice și liturgice au fost conservate cu strictețe până astăzi. În cazul limbilor slavonă și greacă, tendința este pusă în legătură cu conservatorismul Bisericii Ortodoxe. Însă, din contră, în cazul limbii engleze contemporane, ca vehicul al neoprotestantismului, se manifestă un aggiornamento permis și de aplicarea echivalenței funcționale în traducerile biblice. Modernizarea textului biblic este justificată acolo unde semantica unor cuvinte vechi mai puțin cunoscute astăzi, însă păstrate în urma revizuirii, ar pune probleme de înțelegere a mesajului.

În opoziție cu modern și modernizare, discutăm și noțiunile de arhaic și arhaizare. Dacă o traducere biblică din secolul al XVI-lea este arhaică prin raportare la limba contemporană, o traducere contemporană este mai degrabă conservatoare, și nu arhaizantă. Totuși, atunci când prezența arhaismelor nu se datorează conservării lor în procesul de revizuire a unei versiuni anterioare, ci intenției traducătorului de a propune un limbaj specific unei perioade mai îndepărtate, se poate vorbi despre o tendință de arhaizare.

Observăm că traducerea Bibliei depinde și de încadrarea ei într-un context religios, confesional: „a traduce Biblia înseamnă a face teologie” (NOSS 2007: 343). Mai mult decât atât, chiar Eugene Nida recunoaște că traducerea Bibliei nu se face în afara unei orientări politice, sociale sau, mai ales, religioase, ceea ce aduce după sine unele modificări ale mesajului original: „at times a translator has purposely and consciously attempted to change a message in order to make it conform to his own political, social or religious predilections” (NIDA 1964: 154-155).

Un aspect important de luat în seamă este legătura dintre textul biblic și exegeza biblică. Dacă în cadrul Bisericii Ortodoxe și a celei Catolice raportarea se face la Sfinții Părinți și la scriitorii bisericești, în cadrul Bisericilor (Neo)protestante nu mai există raportarea la Tradiție, fiind urmat principiul Sola Scriptura.

În secolul al XVI-lea, Biserica Catolică arunca anatema asupra lui Martin Luther din pricina învățăturilor sale protestante ilustrate și în traducerea Bibliei. I-au fost interzise și arse cărțile deoarece a fost considerat eretic. Luther a aplicat atât traducerea liberă, cât și traducerea literală, aceasta din urmă din rațiuni doctrinale. Beza, succesor al lui Calvin, realizează o nouă traducere în latină a Bibliei cu intenția de a corecta greșelile întâlnite în Vulgata, însă introduce, la rândul lui, interpretări protestante. Acestea sunt prezente în glose, care constituie maniera sa exegetică specifică. Reforma își propunea să asigure laicilor accesul la textul sacru pentru ca fiecare să poată citi și interpreta singur textul, fără să mai fie nevoie de mijlocirea clerului. Astfel, era subminată autoritatea clericală a Bisericii Catolice. Ideile noi aduse de Reformă se reflectau în traducerile biblice prin anumite opțiuni lexicale cu miză teologică: de exemplu, echivalarea gr. ἐκκλησια prin adunare mai degrabă decât prin biserică și a gr. πρεσβυτηρος prin bătrân și nu prin preot.

Concepția lui Eugene Nida despre traducere

Traducerea și știința traducerii au avut în centrul atenției lor, până nu de mult, textul biblic. Eugene Nida, cel care încă este o autoritate în acest domeniu, consideră că traducerea este, în același timp, „o abilitate, o artă și o tehnologie, în sensul unui set de tehnici care au legătură între ele și derivă din științele comportamentului uman” (NIDA 2004: 51). Ne propunem să prezentăm pe scurt concepția lui Nida despre traducere, în general, și despre traducerile biblice, în special.

Contribuția lui la traducerea interculturală a Bibliei este remarcabilă, iar echivalența dinamică/funcțională, conceptul novator pe care îl propune (NIDA 1964, NIDA – TABER 1969), este soluția sa de a depăși barierele ridicate de culturi cu totul diferite. Însă Nida avea nevoie de această ieșire de sub influența originalului pentru a putea introduce în textul biblic interpretări neoprotestante. Teoria lui Nida pornește de la noțiunile de structură de suprafață și de adâncime din lingvistica lui Chomsky (modelul propus în anul 1957 și modificat de multe ori de atunci, v. ROGERSON 2006: 199-200).

Teoria sa este de natură sociosemiotică, pornind de la o abordare lingvistică și comunicativă din care nu lipsesc analiza componențială și analiza contextuală a sensurilor cuvintelor. Dincolo de contextul lingvistic, Nida ține seama de contextul cultural, fiind de părere că schimbările la nivel cultural determină mutații lingvistice. Se inversează astfel raportul dintre limbă și cultură propus de Whorf-Sapir și de Humboldt în care evoluția limbii influența evoluția culturală. Nida definește cultura drept „totalitatea credințelor și a practicilor dintr-o societate” (NIDA 2004: 11-13).

Nida (v. NIDA – TABER 1969: 12) pune accentul pe răspunsul echivalent, fiind de părere că răspunsul receptorului textului tradus trebuie să fie comparabil cu răspunsul receptorului textului original. Sistemul de priorități propus de Nida este următorul: conținutul mesajului este mai important decât forma lui sau, cu alte cuvinte, echivalența dinamică, numită și funcțională, are întâietate față de echivalența formală (corespunzătoare traducerii literale): „a traduce sensuri înseamnă a traduce semnificația totală a unui mesaj atât în ceea ce privește conținutul lexical sau propozițional, cât și semnificația sa retorică” (NIDA 2004: 34). Traducătorul trebuie să găsească în limba-țintă cel mai apropiat echivalent natural pentru mesajul din limba-sursă, în special în ceea ce privește semnificația și abia apoi în privința stilului.

Unul dintre reproșurile aduse teoriei lui Nida constă în gradul prea mare de independență a textului tradus în raport cu originalul său. Chiar dacă Nida susține că o traducere nu trebuie să pară o traducere, este importantă și acuratețea ei, în sensul că trebuie să fie respectată corespondența dintre cele două texte. În studiile sale de caz (NIDA – TABER 1969: 135-157), Nida compară doar texte paralele din limba-țintă, fără să le alăture și textul original din care au fost traduse. Se distanțează astfel de analiza contrastivă (studiul a două limbi în contrast), fără de care însă nu se poate face o evaluare pertinentă a textului tradus. Nida intuiește reproșul care i se aduce și se apără: „…persons may insist that by its very nature a dynamic equivalent translation is a less accurate translation, for it departs further from the forms of the original… but accuracy can only be rightly determined by judging the extent to which the response of the receptor is substantially equivalent to the response of the original receptor” (NIDA – TABER 1969: 28).

În momentul juxtapunerii textului tradus și a textului original, ar trebui să se observe imediat corespondențele lexicale și, în cea mai mare parte, aceasta ar trebui să fie de unu la unu (unui cuvânt din textul original să-i corespundă un cuvânt din textul tradus). Echivalența funcțională presupune ca de fiecare dată când textul pare dificil sau neclar pentru un cititor contemporan traducătorul să recurgă la o explicație, la o parafrază, cu scopul de a înlesni cititorului înțelegerea textului tradus. Dispare noțiunea de responsabilitate față de original și obligația de a respecta cuvintele autorului textului-sursă. Astfel, traducerile realizate în această manieră sunt mai degrabă niște comentarii ale textului sau amestecă ideile din textul original cu interpretările personale ale traducătorului, ceea ce nu este de dorit. Traducerea unui text diferă de interpretarea lui, deși, în acest sens, Gadamer (GADAMER 1960: 342, apud ECO 2008: 233) susține ideea că orice traducere este o interpretare. Cititorul nu poate verifica unde se termină traducerea propriu-zisă a cuvintelor din original și unde începe comentariul subiectiv al traducătorului. De aceea, traducătorul nu are libertatea de a se distanța de textul-sursă decât atât cât să nu îl denatureze. Una dintre probe ar fi retraducerea textului din limba-țintă în urma căreia ar trebui să fie obținut același text din limba-sursă supus inițial procesului de traducere. Alta ar fi juxtapunerea unui pasaj tradus prin echivalență funcțională și a aceluiași pasaj tradus pe baza echivalenței formale. S-ar putea astfel observa ușor că doar prin traducerea literală textul original este transparent cititorului.

Alt reproș adus teoriei lui Nida se referă la abandonarea unui limbaj de specialitate, teologic în favoarea unui limbaj comun: de fiecare dată când apare un termen care ar putea ridica probleme de înțelegere cititorului fără cultură teologică, Nida recomandă înlocuirea lui cu un cuvânt mai accesibil, chiar unul colocvial. Nida propune, de asemenea, renunțarea la cuvinte și sensuri mai vechi care sunt necunoscute cititorului contemporan și decodarea figurilor de stil prezente în textul-sursă, ceea ce aduce modificări substanțiale textului original. Riscul este mare, pentru că traducerea poate deveni ridicolă. În acest fel, Nida nu mai impune cititorilor săi nici măcar minime cunoștințe de specialitate, ci scoate textul biblic din contextul său ecleziastic, punându-l la dispoziția oamenilor simpli și traducând pe înțelesul tuturor. De-a lungul timpului, traducerea Bibliei în limbile vernaculare a avut o contribuție majoră la evoluția limbii literare, limbajul biblic fiind considerat unul nu foarte tehnic, dar, în orice caz, unul elevat.

TRADUCEREA TEXTELOR BIBLICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

În acest capitol schițăm un istoric al versiunilor biblice românești pentru a putea selecta, în urma unei analize comparative, cele mai reprezentative versiuni în vederea cercetării dinamicii lexico-semantice.

Primele traduceri în limba română din Biblie

Începuturile limbii noastre literare sunt legate de primele traduceri biblice în limba română, acestea reprezentând cu precădere Psaltirea și Evanghelia (Tetraevanghelul). Pe parcursul secolului al XVI-lea, pe teritoriul țării noastre se tipăresc texte religioase atât în slavonă, limba de cult în acea vreme în spațiul românesc, cât și în română, sursele textelor românești fiind, în special, slavone. Liturghia slavă pătrunsese în spațiul românesc din secolele X-XI probabil în aceeași perioadă cu textul biblic în limba slavonă.

Prima traducere în limba română a textului biblic descoperită până astăzi este reprezentată de Psaltirea Hurmuzaki, datată, în urma cercetărilor recente, la sfârșitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea (1491-1515). Celelalte texte (Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Codicele Voronețean) cunoscute, alături de Psaltirea Hurmuzaki, sub denumirea de „texte rotacizante” datorită unei particularități fonetice, și anume trecerea lui n intervocalic la r, au fost plasate la mijlocul secolului al XVI-lea. Textele rotacizante reprezintă niște copii manuscrise ale căror originale nu s-au păstrat. Apariția lor a fost determinată de influența catolică, reformată sau husită (v. P HURMUZAKI 2005: 19, GHEȚIE – MAREȘ 1985: 127-176).

Primele traduceri din textul Evangheliilor în limba română s-au păstrat în Tetraevanghelul (presupunând că la început conținea toate cele patru Evanghelii) tipărit de Filip Moldoveanul (Mahler) în 1551-1553 cunoscut sub denumirea de Evangheliarul slavo-român de la Sibiu sau Evangheliarul de la Petersburg și păstrat fragmentar (doar începutul Evangheliei de la Matei: cap. 3, v. 17 – cap. 27, v. 55) (GHEȚIE – MAREȘ 1985: 336). Traducerea, realizată în contextul Reformei protestante, are ca punct de plecare o versiune slavonă, dar și Biblia lui Luther, o versiune husită cehească (Biblia Olomoucká) și versiuni vechi germane de la sfârșitul secolului al XV-lea editate de Johannes Mentelin.

În Codicele Bratul, de asemenea, sunt traduse câteva pericope evanghelice în limba română (pericopele 18-26, 108 din Evanghelia după Matei și pericopele 44-45 din Evanghelia după Ioan), textul fiind copiat în 1559-1560 (GHEȚIE – MAREȘ 1985: 342-344). Manuscrisul miscelaneu conține, însă, în cea mai mare parte, Apostolul (Faptele apostolilor și fragmente din epistolele apostolice).

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, o mare contribuție în traducerea și tipărirea textului sacru o are diaconul Coresi, care, dintre cele aproximativ 35 de titluri editate, publică o serie de cărți de cult în limba română: Tetraevangheliar (1561), Lucrul Sfinților Apostoli (1566), Psaltire (1570), Psaltire slavo-română (1577). Intenția lui Coresi, sub imboldul Reformei, era de a introduce limba română ca limbă de cult în locul celei slavone. Versiunea Tetraevanghelului lui Coresi, tipărită la Brașov în perioada 1560-1561, având o sursă slavonă, a fost copiată în insula Rhodos de Radu de la Mănicești în Tetraevanghelul din 1574 (GHEȚIE – MAREȘ 1985: 353).

În 1582, la Orăștie, Șerban Coresi, fiul diaconului Coresi, tipărește Palia (v. gr. παλαιός „vechi”), care cuprinde primele două capitole din Vechiul Testament, Facerea și Ieșirea. Acestea au fost traduse în limba română după un izvor maghiar, Pentateuhul lui Gáspár Heltai, tipărit la Cluj-Napoca în anul 1551, și probabil, după o ediție a Vulgatei. Apariția Paliei denotă intenția reformaților maghiari de a atrage la calvinism, în concurență cu catolicii, populația românească ortodoxă din Ardeal.

Noul Testament de la Bălgrad (1648)

În Transilvania, la Alba Iulia – Bălgrad, s-a tipărit, în 1648, prima traducere integrală a Noului Testament, cunoscută cu titlul de Noul Testament de la Bălgrad, la inițiativa Mitropolitului Simion Ștefan. În același context cultural, la Bălgrad au apărut Catehismul Calvinesc, în 1642, și Psaltirea, în 1651.

În privința surselor utilizate au existat unele controverse, pornind de la cele mărturisite de traducători în Predoslovia cătră cetitori:

„Acest Testament l-au început a-l izvodi eromonah Selivestru, din porunca și chelșugul Măriei-sale, și el s-au ustenit cît s-au putut și curănd îi s-au tîmplat lui moarte, iară noi, socotind și luînd aminte, găsit-am multă lipsă și greșeale în scriptura lui pentru neînțelesul limbei și cărții grecești. Pentr-aceaea noi am început dintîiu a-l posledui și unde n-au fost bine am isprăvit și am împlut și am tocmit din cît am putut. Ce numai aceasta să știți că noi n-am socotit numai pre un izvod, ce toate cîte am putut afla, grecești și sîrbești și lătinești, carele au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători la carte grecească, le-am cetit și le-am socotit; ce mai vîrtos ne-am ținut de izvodu grecescu și am socotit și pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit dintîiu din limba grecească lătineaște, și am socotit și izvodul slonevescu (subl. n., D. V.) carele-i izvodit sloveneaște din grecească și e tipărit în Țara Moscului. Și socotind aceastea toate, varecarea au îmblat mai aproape de cartea grecească, de pre aceaia am socotit, însă de cea grecească nu ne-am depărtat, știind că Duhul Sfînt au îndemnat evanghelistii și apostolii a scrie în limbă grecească Testamîntul cel nou, și cartea grecească iaste izvorul celorlalte” (NT 1648: 115-116).

Gabriel Țepelea (ȚEPELEA 1970: 7-51, text reluat în ȚEPELEA 1994: 81-134), având în vedere relația dintre glosele NT 1648 și izvoarele traducerii, este de părere că glosele marginale confirmă utilizarea surselor indicate de traducători în Predoslovia către cititori. Noul Testament în limba greacă are cea mai mare autoritate, de aceea traducătorii urmează versiunea grecească atunci când sunt diferențe față de alte versiuni. Confruntarea cu textul grecesc este marcată în glose (de 11 ori) prin expresii ca „greceaște așea-i cest verș” (I Petru 3, 8: După aceaia, fiți toți depreună, răbdînd supărările cu dragostea fîrtăției, smeriți și plecați) sau „la greceaște nu era” (I Corinteni 8, 6: și noi pentru El și un Duh Sfînt, pentru carele-s toate, și noi întru El) și este argumentată prin neologismele de origine greacă prezente în text și de numele proprii grecești. Următorul izvor utilizat de traducători este considerat Noul Testament tradus în limba latină de Ieronim (Vulgata) și este pus în legătură cu neologismele de origine latină glosate. Celelalte surse ale NT 1648 demonstrabile prin glose sunt un text slavon, un text ebraic (termenii ebraici și arameici glosați nefiind o dovadă a traducerii directe, ci doar a consultării textului ebraic), unul maghiar (chiar dacă acesta nu este amintit în Predoslovie) și „întorsura cea de mult”, identificată în Praxiul lui Coresi.

În ceea ce privește versiunile biblice românești consultate de traducătorii NT 1648, Florica Dimitrescu (DIMITRESCU 1988: 87-90) consideră că „Noul Testament a beneficiat, pentru o întinsă parte a sa, de o serie de modele, de texte deja traduse în limba română, în secolul precedent și, unele, mai puține, chiar în secolul al XVII-lea, texte «contemporane» deci. Într-adevăr, aproape în întregime «scheletul» traducerii este constituit din texte românești tălmăcite anterior, «umbra» acestora fiind prezentă pretutindeni”. Textele biblice din secolul al XVI-lea care puteau fi valorificate de traducători sunt: pentru Evanghelii – Tetraevanghelul lui Coresi (1560-1561) și poate chiar Evangheliarul de la Sibiu (1551-1553), iar pentru Faptele Apostolilor – Codicele Voronețean și Apostolul/Praxiul lui Coresi – Lucrul Sfinților Apostoli (1566).

În privința gloselor NT 1648, Florica Dimitrescu (NT 1648: 93) observă că acestea „dovedesc efortul conștient al cărturarilor traducători, pe de o parte, de a îmbogăți limba prin neologisme și, pe de altă parte, de a le explica pe înțelesul tuturor […]. Ele constituie începutul unui dicționar de sinonime, în special, și al unuia explicativ, în general, cu unele etimologii ale limbii române.”. Sunt glosate în special neologismele, dar și unele arhaisme și regionalisme. De asemenea, unii termeni literari sunt explicați prin termeni populari sau invers, cuvinte sau sensuri populare sau regionale sunt glosate prin cuvinte care au o răspândire mai largă. Autoarea constată, de asemenea, că unele sinonime din glose sunt la fel de cunoscute ca termenii glosați și că unele glose sunt mai expresive decât corespondentele lor din text.

Eugen Pavel (PAVEL 2001: 163-164) nuanțează problema surselor NT 1648, susținând că afirmația din Predoslovie „mai vîrtos ne-am ținut de izvodul grecescu” nu este întru totul adevărată. Explicația se datorează faptului că la traducerea NT 1648 au contribuit mai mulți traducători care și-au repartizat textul. Traducerea ieromonahului Silvestru s-a făcut cel mai probabil după un text de bază grecesc dintr-o ediție poliglotă, având ca texte de control o versiune biblică slavonă și „vechea întorsură” a lui Coresi. Dar ieromonahul Silvestru nu a finalizat traducerea Noului Testament, munca sa fiind continuată de alți cărturari, așa cum se afirmă și în Predoslovie. Eugen Pavel observă că Evangheliile au fost traduse după textul grecesc, pentru că în glose trimiterile la sursa grecească nu apar decât începând cu Faptele Apostolilor. Autorul (PAVEL 2001: 166-172) susține ideea că traducerea NT 1648 s-a făcut după o ediție poliglotă din 1611 (NTGL 1611) cu textul dispus pe trei coloane ce cuprind versiunea în limba greacă, versiunea latină a Vulgatei lui Ieronim și noua versiune latină a lui Théodore de Bèze (Beza). În principal, a fost urmată versiunea latină a lui Beza, și nu versiunea grecească sau cea latină a Vulgatei. Textele de control ale traducerii Noului Testament de la Bălgrad sunt: Biblia de la Ostrog (1581), Biblia calvină a lui Heltai Gáspár (1562), o versiune germană (Biblia lui Luther) și versiuni românești mai vechi.

Liana Lupaș, fără să cunoască cercetarea lui Eugen Pavel referitoare la sursele NT 1648, ajunge la concluzii similare. Consideră că „încercarea de a descoperi în traducerea românească particularitățile unei ediții anume a textului grec sau latin promite să fie anevoioasă și fără prea mari șanse de succes. Mai ușor și mai sigur este să examinăm nu textul însuși, ci elementele de natură editorială adăugate textului pentru a-l face mai ușor de înțeles: împărțirea în versete, prefețele, notele marginale și sumarele capitolelor. […] Prezența sistemului Stephanus în Noul Testament de la Bălgrad ne îndreptățește să considerăm anul 1551 ca un terminus post quem pentru sursele acestei traduceri” (LUPAȘ 2004: 249). Referitor la „suma capetelor”, adică rezumatele plasate la începutul fiecărui capitol din NT 1648, Liana Lupaș demonstrează că acestea au fost traduse din latină, iar autorul lor este Théodore de Bèze, cel care le-a inclus pentru prima dată într-o ediție în limba latină din anul 1580. Așadar, o sursă a NT 1648 este reprezentată de ediția Beza din 1580 sau de o retipărire a acesteia, întrucât edițiile Beza erau cele mai apreciate la vremea respectivă și pentru că acestea erau accesibile cărturarilor ardeleni. Liana Lupaș precizează că nu a putut fi consultat textul ebraic al Evangheliei după Matei, deoarece, dacă a existat, s-a pierdut încă din Antichitate.

Alexandru Gafton (GAFTON 2009: 130) este de părere că traducerea NT 1648 a avut la bază în primul rând Vulgata și că nu pot fi susținute argumentele care pledează pentru primordialitatea sursei grecești și pentru existența unei surse slavone. Așadar, textul de bază propus este cel latin, iar textele de control sunt cel grecesc, cel maghiar și cel german, autorul considerând că s-a acordat o prea mare încredere declarațiilor din Predoslovia cătră cetitori de către Florica Dimitrescu.

Abordând problema gloselor în vechile texte românești, printre care și NT 1648, Alexandru Gafton (GAFTON 2005: 196-276) identifică numeroase tipuri de glose, sub aspectul conținutului, dar și diferite funcții pe care acestea le dețin: glose care cuprind citate din alte limbi, glose impuse de lămurirea textului din cauza unei traduceri literale din text, glose care conțin traducerea literală, glose printr-o completare impusă de limba română, glose în care se explică valoarea contextuală a unui cuvânt, glose care reflectă variația diacronică, diatopică și diastratică, glose explicative pentru termeni necunoscuți publicului român, glose care conțin opțiuni de traducere provenite din surse diferite etc.

În ceea ce privește filiația dintre NT 1648 și versiunile neotestamentare ulterioare, s-a constatat că Noul Testament din BIBLIA 1688 reprezintă o revizuire a textului ediției de la Bălgrad din 1648 (GAFTON 2001; GAFTON 2009: 128).

Dragoș Șesan, într-o teză de doctorat referitoare la NT 1648 (ȘESAN 1999), abordează, printre alte aspecte, glosele marginale și problema seriilor sinonimice, propunând clasificarea lor în funcție de apartenența la o anumită terminologie (botanică: auă/poamă, mintă/izmă, chemin/molotru, isop/trestie, mur/rug; medicină: gubav/stricat, rânză/stomah, mortăciune/sugrumat; ocupații sau profesiuni omenești: mândru/filosof/mag/ghicitor, publican/vameș/mitarnic, urător/grăitor/procator, faur/zlătar, rotar/cioplitor; religie: sinagogă/biserică/săbor, prezbiter/crâsnic/țârcovnic etc.) și descriind pentru fiecare unitate lexicală etimologia, atestarea în alte texte și circulația în teritoriu.

Biblia de la București (1688)

Prima traducere integrală a Bibliei în limba română a fost tipărită la București în anul 1688. Biblia de la București, numită și Biblia lui Șerban Cantacuzino, este considerată una dintre cele mai bune traduceri biblice din lume, la acea vreme (DGLR: 515).

Biblia de la București a avut un impact foarte mare asupra versiunilor ce i-au urmat, a reprezentat timp de un secol și jumătate cartea de căpătâi a românilor, în vreme ce multe alte ediții, cum sunt cele de pe parcursul secolului al XX-lea s-au succedat la intervale foarte scurte, de câteva decenii sau de câțiva ani (ANANIA 2009: 28). Virgil Cândea a arătat că Biblia de la București a devenit textus receptus pentru toate versiunile ulterioare ale Bibliei în limba română, chiar dacă acest fapt nu este recunoscut de către toți autorii acestor versiuni (CÂNDEA 1987: 20-30, apud ANANIA 2009: 27).

Mitropolitul Andrei Șaguna afirma în Prefața la Biblia de la Sibiu (BIBLIA 1858: VI) că:

„limba Bibliei pentru un popor numai o dată se poate face. Dacă s-au învins piedeca cea mare a traducerii credincioase și înțelese, și dacă poporul au primit limba aceia, așa zicînd în însăși ființa sa, atunci următorii n-au de a mai face alta, ci numai a o reînnoi și îndrepta, așa după cum ar fi reînnoit și îndreptat traducătorul cel dintîi al Bibliei, dacă ar fi trăit pînă în veacurile lor”.

Vechiul Testament are la bază traducerea lui Nicolae Milescu, revizuită, iar Noul Testament reprezintă o revizuire a textului ediției de la Bălgrad (Alba Iulia) din 1648, ultima revizuire, a întregii Scripturi, este făcută de cărturarii munteni Radu și Șerban Greceanu (PĂCURARIU 1994, II: 137, MUNTEANU 2012a: 167). Astfel, pot fi detectate, în textul Bibliei de la 1688, cercetând oricare dintre palierele limbii (fonetic, morfologic, sintactic, lexical) mai multe straturi: din perspectivă diatopică – elemente regionale moldovenești, muntenești sau ardelenești, din perspectivă diacronică – arhaisme și neologisme (raportate la limba română din secolul al XVII-lea), iar din perspectivă diastratică – elemente din diverse registre ale limbii. Privită din cele trei perspective, Biblia de la București a contribuit la unificarea limbii române literare, prin impunerea ca normă a subdialectului muntenesc, la modernizarea limbii române din secolul al XVII-lea, în special prin împrumuturi de origine greacă, latină sau romanică, și la o diferențiere stilistică între registrul cult și cel popular al limbii (MOLDOVANU 2003: 65-100).

I. Chițimia argumentează că în Biblia de la București „elementul fundamental de reînnoire l-a constituit lexicul”. S-a renunțat la arhaisme, cele mai multe fiind slavonisme, s-au păstrat doar cele viabile și s-au adoptat, în general, latinisme sau termeni romanici. Elementele inovatoare s-au integrat foarte bine în lexicul limbii române, astfel încât s-au dovedit foarte stabile. Glosarul ediției jubiliare din 1988 numără 1200 de cuvinte, iar procentul cuvintelor uzate din Biblia de la București este de 6,6% în trei secole, adică o medie de 2% într-un secol, ceea ce denotă actualitatea lexicului (CHIȚIMIA 1988: 978).

Pentru Vechiul Testament, Nicolae Milescu, marele umanist moldovean (1636-1708), a utilizat ca text de bază o versiune de prestigiu, cea a Septuagintei protestante apărută la Frankfurt am Main în 1597, și l-a confruntat cu Biblia slavonă tipărită la Ostrog în 1581 și cu unele ediții ale Bibliei Vulgata. Traducerea lui Milescu după un original grecesc reprezintă o încercare de desprindere a culturii române de sfera de influență a culturii slavone manifestată cu precădere în secolul al XVI-lea. Manuscrisul original al traducerii sale, datând dintr-o perioadă foarte scurtă pentru amploarea proiectului său, 1661-1664, când a fost reprezentant diplomatic al domnitorului Grigore Ghica al Țării Românești la Constantinopol, nu a fost păstrat. Copia revizuită a acesteia este însă păstrată în ms. 45 de la Filiala Cluj a Academiei Române și a fost realizată pentru mitropolitul Teodosie Veștemeanul. Autorul acestei revizii a traducerii lui Milescu pare să fi fost Dosoftei, în opinia lui N. A. Ursu, deoarece textul conține numeroase particularității moldovenești. Împreună cu colaboratorii săi, Dosoftei a îmbunătățit textul spătarului Milescu. Meritul lui Dosoftei este foarte mare, ceea ce reiese din comparația dintre textul din ms. 45 și cel din BIBLIA 1688, revizorii munteni nefăcând decât o ultimă corectură superficială.

Ms. 4389 al Bibliotecii Academiei Române, Filiala București, cuprinde traducerea Vechiului Testament atribuită de N. A. Ursu lui Daniil Andrean Panoneanul, cel care a mai tradus și Îndreptarea legii, de la Târgoviște, din 1652. Acesta are ca text de bază Biblia de la Ostrog și utilizează ca versiuni de control Vulgata într-o ediție de la Anvers și traducerea lui Nicolae Milescu. Editorii de la București, frații Radu și Șerban Greceanu, ajutați de stolnicul Constantin Cantacuzino, au preluat versiunea cuprinsă în ms. 45, căreia i-au adus unele modificări minore, confruntând-o din nou cu originalul grecesc preluat din ediția de la Frankfurt și utilizând, probabil, și versiunea din ms. 4389 (MUNTEANU 2008: 24-25). Au mai contribuit arhiepiscopul grec Ghermanos Nyssis, în calitate de consultant în materie de limbă și dogmă, și Mitrofan, fostul episcop al Hușilor, stabilit în Țara Românească, în calitate de supraveghetor tehnic al ediției.

Atât Nicolae Milescu, cât și revizorii săi au fost adepții unei transpuneri literale a textului original. Dificultatea traducerii și textele de bază sunt mărturisite de editori în prefață (BIBLIA 1688: XXIII):

„…la tălmăcirea aceștii Sfinte Scripturi, făcînd multă nevoință și destulă cheltuială, despre o parte puind dascali știuți foarte den limba elinească, pe preaînțeleptul cel dentru dascali ales și arhiereu Ghermano Nisis și, după petrecerea lui, pre alții care s-au întîmplat, și, despre altă parte, ai noștri oameni ai locului, nu numai pedepsiți întru a noastră limbă, ce și de limba elinească avînd știință ca să o tălmăcească, carii, luînd lumină și dentr-alte izvoade vechi și alăturîndu-le cu cel elinesc al celor 70 de dascali, cu vrearea lui Dumnezău o au săvîrșit, precum să veade. Și măcară că la unele cuvinte să fie fost foarte cu nevoie tălmăcitorilor, pentru strimtarea limbii românești, iară încăș avînd pildă pre tălmăcitorii latinilor și sloveanilor, precum aceia, așa și ai noștri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”.

Versiuni ale Psaltirii în limba română

Psaltirea este cea mai cunoscută carte a Vechiului Testament datorită uzului ei liturgic, astfel explicându-se și tipărirea ei frecventă. Din secolul al XVI-lea s-au păstrat opt versiuni ale Psaltirii: trei în limba română – Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki (cu o datare în intervalul 1491-1515), Psaltirea (Coresi, 1570) – și cinci bilingve (în română și slavonă) – Psaltirea Voronețeană, Psaltirea slavo-română (Coresi, 1577 și cea atribuită lui Șerban Coresi, 1589), Psaltirea Iorga și Psaltirea Ciobanu (în manuscris).

Secolul al XVII-lea este marcat de câteva ediții în limba română ale Psaltirii. Psaltirea tipărită la Bălgrad în 1651 ocupă un loc aparte întrucât a fost tradusă din ebraică (sau dintr-o ediție bilingvă, în ebraică și latină), utilizându-se ca texte de control Vulgata, Septuaginta și o versiune slavonă, Biblia de la Ostrog din 1581. Textul Psaltirii din 1651 se caracterizează prin „fidelitatea față de originalul ebraic și claritatea textului românesc” (MORARU 2001: 44). În 1673, la Uniev, Dosoftei publică Psaltirea în versuri, un exercițiu literar, o versificare a psalmilor lui David destinată lecturii particulare. În 1680, la Iași, Dosoftei tipărește Psaltirea de-nțăles, în scopul utilizării ei la slujbele bisericești, traducerea în proză fiind realizată după Biblia de la Ostrog din 1581.

Psaltirile din secolul al XVI-lea au fost valorificate în traducerile Psaltirii din secolul al XVII-lea. Urmărind probleme de filiație, N. A. Ursu compară cele două Psaltiri ale lui Dosoftei cu Psaltirea din ms. 45 BAR Cluj-Napoca, cu Psaltirea din Biblia 1688, Psaltirea moldovenească de la mijlocul secolului al XVII-lea (din ms. 170 și 540 BAR), Psaltirea de la Bălgrad, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki și altele. Concordanțele lingvistice identificate confirmă ipotezele cercetătorilor: de exemplu, faptul că Dosoftei a contribuit la revizia din ms. 45 a traducerii Vechiului Testament de către Nicolae Milescu sau faptul că există o legătură între Psaltirea moldovenească de la mijlocul secolului al XVII-lea și Psaltirea de la Bălgrad (1651). Se confirmă, de asemenea, că Dosoftei, în Psaltirea de-nțăles, reia în mare măsură o Psaltire moldovenească amintită, dar utilizează și Psaltirea Hurmuzaki și Psaltirea din ms. 45 (URSU 2003: 145, 156).

Psaltirea din Biblia 1688 a fost tipărită separat de către Antim Ivireanul în ediția din 1694 de la București. Textul din ediția de la Târgoviște din 1710 a fost retipărit de foarte multe ori pe parcursul secolului al XVIII-lea, în mai multe centre: Râmnic, București, Buzău, Iași, Blaj, Sibiu (URSU 2003: 156).

Ediții ale Evangheliei în limba română

În 1682, la București se publică, sub patronajul lui Șerban Cantacuzino, Evanghelia, iar în 1683, Apostolul. Acesta este momentul acceptării Evangheliei ca o carte liturgică și are drept urmare introducerea ei în slujbă (PAVEL 2012b: 33). Ediția din 1682 este reluată în Evanghelia greco-română tipărită de Antim Ivireanul la București în 1693 și, într-o versiune diortosită, în ediția de la Snagov din 1697. Acest text din 1697 este reeditat de foarte multe ori pe parcursul secolului al XVIII-lea (1723, 1742, 1750, 1760), înlesnind astfel adoptarea limbii române ca limbă liturgică.

Evanghelia de la Râmnic din 1746, editată de ieromonahul Lavrentie de la Mănăstirea Hurez (reeditată tot la Râmnic în 1784, 1794, apoi la Sibiu în 1806 și la Buda în 1812), reprezintă un alt moment important din istoria Evangheliei în limba română, întrucât a contribuit, alături de ediția din 1723 la unificarea limbii române literare declanșată în jurul anului 1750 (cele două ediții de referință, din 1723 și 1746, se află și la baza edițiilor de la Blaj din 1765, 1776 și 1718).

Noul Testament tipărit de Antim Ivireanul la București, în 1703, a fost retipărit în 1723, 1742, 1750, 1760, 1775, la Râmnic în 1784, la Iași în 1762, 1794, la Blaj în 1765, 1776; tot din Noul Testament s-au tipărit separat Faptele Apostolilor și Epistolele.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, cărțile bisericești în limba română devin din ce în ce mai numeroase, prin intermediul unor adevărate centre de cultură ca: București, Snagov, Iași, Neamț, Râmnic, Buzău, Blaj. Astfel, se ajunge la adoptarea limbii române ca limbă de cult în întreg spațiul românesc și la conturarea unei variante unice a limbii române literare vechi.

Vulgata de la Blaj (1760)

Mai puțin cunoscută publicului, până de curând (2005) păstrată doar în manuscris, este Biblia lui Petru Pavel Aaron, cunoscută și sub denumirea de Vulgata de la Blaj (1760-1761), întrucât această nouă versiune integrală a textului sacru în limba română s-a făcut după textul latinesc al Vulgatei, nu după Septuaginta, fiind singura de acest tip în cultura românească veche. Probabil acesta și este motivul principal al netipăririi textului și al ignorării lui. Vulgata publicată la Roma în 1592, cunoscută sub denumirea Sixto-Clementina și devenită textus receptus al Bisericii Catolice, a fost consultată în ediția Biblia Sacra Vulgatae editionis, Veneția, 1690.

La fel ca Biblia lui Samuil Micu, Vulgata coordonată de Petru Pavel Aaron apare la Blaj, devenit centrul cultural al românilor în contextul începuturilor Bisericii Greco-Catolice (1698-1700). Episcopul greco-catolic Petru Pavel Aaron (1709-1764) a coordonat activitatea de traducere a unui grup de intelectuali blăjeni, precursori ai Școlii Ardelene: Grigore Maior, Gherontie Cotorea, Atanasie Rednic, Silvestru Caliani, Petru Pop de Daia, Ioan Săcădate (v. CHINDRIȘ 2006: LXV-LXX).

Biblia de la Blaj (1795)

Biblia de la Blaj, cunoscută și sub titlul Biblia lui Samuil Micu sau Biblia lui Bob, reprezintă un alt moment de referință în tradiția biblică românească. S-a tipărit la Blaj, în anul 1795, cu ajutorul noii tiparnițe a Episcopiei unite, prin contribuția primului reprezentant al Școlii Ardelene – Samuil Micu (1745-1806), pe atunci ieromonah în mănăstirea Sfânta Treime din Blaj.

La sugestia lui Ignatie Darabant, vicar general la Blaj, Samuil Micu începe să lucreze la o nouă versiune biblică în 1783, pe când era prefect de studii la Colegiul Sf. Barbara din Viena, iar în 1787, munca fiind încheiată, Micu intenționează să o publice. Diortositorul este ieromonahul Gherman, cunoscut sub numele de Gherman Peterlachi sau Petru Gherman de Peterlaca, cel care semnează și epilogul. Episcopul Ioan Bob a facilitat tipărirea la Blaj a textului biblic.

În Cuvântul său către cititor (BIBLIA 1795: 17), Samuil Micu declară că era nevoie de o nouă tălmăcire a Scripturii, deoarece ediția din 1688 era greu de înțeles pentru contemporanii săi:

„Scriptura Sfântă, carea cu cuvânt elinesc și Bibliia să zice, de pre limba elinească, din izvodul celor șeaptezeci de dascali, româneaște tălmăcită, la anul 1688 în București s-au tipărit, dar cu foarte întunecată și încurcată așezare și întocmire a graiului românesc și mult osibit de vorba cea de acum obicinuită, și mai ales de graiul și de stilul cel din cărțile besericești, care în toate besearicile românești să cetesc, și pentru aceaea pretutindeni tuturor și de toți easte cunoscut și înțeles, cât acea tălmăcire aceii Biblii mai pre multe locuri neplăcută urechilor auzitorilor easte și foarte cu anevoie de înțeles, ba pre altele locuri tocma fără de înțeles easte, care lucru cu mare pagubă sufletească era neamului și besearicii românilor”.

De fapt, Biblia lui Samuil Micu reprezintă o revizuire a Bibliei de la București, nu o nouă traducere: lămurește pasajele obscure, elimină regionalisme, renunță la unele grecisme sau slavonisme în favoarea unor cuvinte create pe teren românesc (MUNTEANU 2012a: 171).

În privința literalității traducerii, scrie:

„Iar, o, iubite, cucearnice cetitoriu, am voit a-ți aduce aminte că doară și acum întru unele locuri ți să va părea întunecat graiul, ci pentru aceaea să nu te smintești, nici să te pripești a vinovăți și a defăima lucrul, că întunecarea aceasta și dintru aceasta vine, că noi nici pentru mai luminat înțeles nu am vrut de la noi nici măcar un cuvânt cât de mic să băgăm în S. Scriptură, ci ne-au fost voia ca întru toate să rămâie întru curățeniia sa și întru tot adevărul său, după cum easte în cea elinească. Aceasta easte pricina întunecării întru unele locuri, că foarte anevoie easte luminat și chiiar înțeles de pre o limbă a tălmăci pre altă limbă, nici un cuvânt adăogând și țiind idiotismii limbii ceii dintâiu, că fieștecare limbă are osibiți ai săi idiotismi” (subl. n., D. V.) (BIBLIA 1795: 17).

Versiunea de prestigiu utilizată de Samuil Micu este Septuaginta, în ediția critică a lui Lambert Bos (1670-1717), Η ΠΑΛΑΙΑ ΔΙΑΘHΚΗ ΚΑΤΑ ΤΟΙΣ ΕΒΔΟΜΗΚΟΝΤΑ. Vetus Testamentum ex versione Septuaginta interpretum, secundum exemplar Vaticanum Romae editum, Franequerae, Excudit Franciscus Halma, 1709, reeditată la Amsterdam în 1725, cu un bogat aparat critic. Samuil Micu se referă în notele de subsol la diferențele de traducere față de Biblia de la București și face trimitere la izvoare: Biblia de la Alexandria, cea de la Complutum, textul masoretic, Vulgata sau o versiune din arameică, apelând la aparatul critic al ediției utilizate, dar probabil și la o ediție a unei Biblii poliglote. Se pare că a consultat și un izvor slavon, o ediție de la Moscova din 1663 ce reprezintă o retipărire a Bibliei de la Ostrog din 1580-1581. În numeroase note sunt consemnate echivalențe ale unor termeni din latină și greacă, toate acestea demonstrând erudiția traducătorului (PAVEL 2000: 3-5).

Biblia lui Micu ilustrează, la fel ca Biblia de la București, tendința de unificare a limbii române literare. Perpessicius scria:

„o lectură comparativă a celor două Biblii, de la 1688 și de la 1795, apleacă cumpăna în favoarea celei de a doua. Și nu e la Clain numai grija unei clarități cât mai explicite, dovadă argumentele inițiale ale capitolelor, glosele, explicațiile cuvintelor, cu cari e înlesnită lectura unui text bogat în arcane, dar este mai cu seamă grija unei continui rotunjiri a frazei, a expresiei, a topicei” (PERPESSICIUS 1986: 71, apud PAVEL 2000: 17).

Ediții biblice din secolul al XIX-lea

Edițiile apărute pe tot parcursul secolului al XIX-lea în mediul ortodox reprezintă reproduceri ale Bibliei lui Micu, intervențiile asupra textului efectuate de către diortositori fiind foarte puține și având în vedere mai ales palierele fonetic, morfologic și sintactic, nu cel lexical.

Biblia de la Sankt Petersburg a fost tipărită în 1819 pentru românii din Basarabia și a apărut din inițiativa „Societății Biblice Rusești”, o filială a „Societății Biblice Britanice” înființate la Londra în 1804, de orientare neoprotestantă, care urmărea răspândirea mesajului evanghelic în toată lumea. Mitropolitul Chișinăului, Gavriil Bănulescu, a recomandat „Societății Biblice” să fie tipărită Biblia de la Blaj, al cărei text a fost modificat foarte puțin, din cauza presiunii timpului. În 1817 se tipărise Noul Testament din inițiativa aceleiași societăți.

Ediția cunoscută sub denumirea Biblia Filotei a fost tipărită la Buzău în cinci volume în perioada 1854-1856 de către episcopul Filotei al Buzăului. Acesta a considerat Biblia de la Blaj „mai bine tălmăcită și mai luminată la înțeles”, de aceea a recurs la retipărirea ei.

Biblia Șaguna a apărut la Sibiu între 1856 și 1858 la inițiativa mitropolitului Andrei Șaguna (1809-1873). În prefață nu se precizează faptul că este o reluare a Bibliei lui Micu prin intermediul ediției de la Sankt Petersburg, pentru că, fiind tipărită în Transilvania, în mediul ortodox, nu trebuia să fie observată filiația cu un text biblic revizuit în cadrul Bisericii greco-catolice. Ioan Chindriș consideră că „nu s-a lucrat după Biblia din 1819, ci pur și simplu după cea de la Blaj” (CHINDRIȘ 2000: 67).

Biblia sinodală (1914)

Biblia lui Micu se află, în parte, și la baza ediției sinodale din 1914, prima versiune biblică tipărită cu alfabet latin, autorizată oficial de către Biserica Ortodoxă Română și apărută sub patronajul regelui Carol I. La inițiativa mitropolitului Iosif Gheorghian, încă din anul 1895, mai multe comisii alcătuite din membri ai Sfântului Sinod au lucrat în vederea publicării unei noi ediții a Bibliei. În perioada 1908-1914 comisiile au fost coordonate de mitropoliții Partenie Clinceni, Pimen Georgescu și Athanasie Mironescu. Pentru Vechiul Testament, s-au utilizat Biblia de la București, Biblia lui Micu și cele trei ediții-fiică ale acesteia apărute în secolul al XIX-lea. Noul Testament din Biblia de la 1914 reprezintă o reluare a ediției neotestamentare din 1905, la rândul ei, o revizuire a Noului Testament de la Neamț din 1818 (CONȚAC 2011a: 61-62).

„Bibliile britanice”

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea încep să apară și în spațiul românesc edițiile de mare tiraj, tipărite sub egida „Societății biblice britanice și pentru străinătate”, a cărei activitate se intensifică. „Bibliile britanice”, lipsite de autoritatea Bisericii Ortodoxe, dar acceptate de cultele neoprotestante, sunt:

Biblia Aristia (București, 1859-1860) – Constantin Aristia (1800-1880) a publicat în 1859 Genesa și Psalmii, iar în 1860 Isaia, având un text de bază neogrec și un text de control masoretic, lexicul fiind neologic, latino-romanic;

Biblia de la Iași (1874) precedată de apariția în 1871 a Noului Testament;

Noul Testament Nitzulescu (1897, retipărit în 1904, 1906, 1910 și precedat de Evanghelii (1895)) – traducerea lui N. Nitzulescu, profesor de teologie ortodoxă la București, nu a fost acceptată de Biserica Ortodoxă Română pentru că nu utiliza ca sursă ediția critică impusă și pentru că recurgea la numeroase inovații lexicale;

Biblia britanică (1911) – Noul Testament reprezintă revizuirea traducerii lui Nitzulescu, iar Vechiul Testament – revizuirea textului corespunzător din Biblia de la Iași (1874).

Biblia Cornilescu (1921)

Traducerea Bibliei publicată de Dumitru Cornilescu pentru prima dată în 1921 s-a răspândit în rândul confesiunilor protestante și neoprotestante din România, nefiind autorizată de către Biserica Ortodoxă. Biblia lui Cornilescu din 1921, la fel ca Noul Testament din 1920, a apărut sub auspiciile „Societății Evanghelice Române”, finanțate de prințesa Ralu Callimachi. De altfel, Dumitru Cornilescu (1891-1975), absolvent al Institutului Teologic Ortodox din București, a devenit unul dintre fondatorii Bisericii Evanghelice Române și a fost declarat persona non grata, de aceea a și plecat în exil în 1923. Biserica Ortodoxă Română a interzis în 1924 utilizarea traducerii Cornilescu de către clerici.

Traducerea sa a fost frecvent reeditată în tiraje foarte mari pe tot parcursul secolului al XX-lea, sub egida „Societății Biblice Britanice”, Cornilescu operând numeroase revizuiri (1924, 1926 etc.). Biblia Cornilescu 1931 constituie o revizuire a Bibliei britanice din 1911.

Traducerea lui Cornilescu are ca text de bază, nedeclarat, versiunea protestantă a biblistului elvețian Louis Segond, apărută în limba franceză (ediție princeps 1874), fapt dovedit de notele explicative (în jur de 700 de note, în general istorice și geografice) și nu numai. După publicarea Noului Testament în 1921, Gala Galaction remarca deja faptul că Dumitru Cornilescu a tradus, de fapt, versiunea Segond, încercând să introducă în text ideile neoprotestante (CONȚAC 2011b: 121-145).

Biblia Galaction-Radu-Nicodim (1936)

În 1936 se publică o traducere a Bibliei „după textul grecesc al Septuagintei confruntat cu cel ebraic”, însă tocmai această împletire a surselor a fost considerată o eroare metodologică, întrucât diferențele dintre textul masoretic și cel grecesc sunt mari. Este pentru prima dată în tradiția biblică românească când se face apel la textul masoretic (însă doar pentru a lămuri anumite pasaje), ceea ce arată că nu se mai respectă textus receptus al Bisericii Ortodoxe – Septuaginta. Traducerea este realizată de către Nicodim Munteanu, Vasile Radu și Gala Galaction și constituie punctul de pornire pentru „edițiile sinodale” ulterioare. Textul din 1936 este reeditat în 1944, 1968, 1975, 1982, 1988, 1990, 1993, 2006, 2008.

Biblia Radu-Galaction (1938, 1939)

În anul 1938, la 250 de ani de la apariția Bibliei de la București, apare o nouă versiune a textului sacru, realizată de către Vasile Radu și Gala Galaction, după textele originale ebraice și grecești (ediția a II-a, 1939). Textul de bază este cel masoretic (ed. Kittel), confruntat cu Septuaginta, editată de R. Rahlfs (I, II, 1935), și cu textul lui A. Merck (Roma, 1935). Din cauza surselor folosite (în principal textul masoretic), Biblia Radu-Galaction a fost primită cu reticență în mediul ortodox.

În Prefața ediției (BIBLIA 1939: VI), autorii motivează această alegere prin faptul că, în contextul apariției răspândirii sectelor neoprotestante în perioada interbelică, „Biblia retipărită de Biserică (tradusă după Septuaginta) va fi prea puțin folosită, întrucât sectanții nu primesc cercetări și discuții decât pe baza textului biblic tălmăcit din originalul ebraic, iar misionarii sunt constrânși să se slujească tot de textul sectanților”.

Biblia Anania (2001)

Biblia 2001 este „o versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli”. Autorul, care întrunește multe calități – teolog, scriitor, dramaturg, poet, eseist, memorialist –, nu și-a propus o nouă traducere, ci o revizuire, o diortosire a textului biblic, asemenea lui Ieronim. Este considerată, de fapt, „o nouă versiune stilistică de autor” (MUNTEANU 2012b: 43), orientată către „expresivitatea literară” și către limba vorbită. Nu reprezintă noua ediție sinodală a Bisericii Ortodoxe Române, ci este numită „ediție jubiliară a Sfântului Sinod”.

În Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi (BIBLIA 2001: 10-11), mitropolitul Bartolomeu Anania se referă, la cele mai importante ediții ale Bibliei în limba română. Notează că, în limba română, traducerea s-a făcut în principal după Septuaginta, textul revelat al Răsăritului ortodox. Singura ediție a Sfântului Sinod, Biblia din anul 1914, este ultima din seria versiunilor care au ca text de bază Septuaginta. În anul 1936 apare ediția lui Gala Galaction, Vasile Radu și Nicodim Munteanu, toate celelalte ediții de pe parcursul secolului al XX-lea nu se îndepărtează prea mult de cea din 1936. Marii traducători din Sfinții Părinți Dumitru Fecioru și Dumitru Stăniloae au apelat la ediția din 1914, întrucât au observat că literatura patristică nu poate fi corelată cu versiunile ulterioare ale Bibliei. De altfel, Dumitru Fecioru a fost inițiatorul proiectului de traducere a Bibliei după Septuaginta, însă a murit înainte de a începe munca alături de mitropolitul Bartolomeu Anania. Așa se explică necesitatea de a reînnoda tradiția Bisericii Ortodoxe prin revenirea la textul grecesc al Vechiului Testament.

Biblistul se simte obligat, pentru a pune la dispoziția cititorului modern un aparat critic complet, să recurgă la remarcarea deosebirilor semnificative dintre Septuaginta și textul masoretic. Versiunea ebraică, aflată la baza unor traduceri occidentale de prestigiu (La Bible de Jérusalem, Traduction Oecuménique de la Bible – TOB, La Bible traduite par Emile Osty, King James Version, Revised Standard Version și Today’s English Version), a fost comparată cu versiunea grecească, din ediția critică a lui Alfred Rahlfs și din edițiile românești (metoda fiind numită comparatistă: „ediția din 1975 a fost confruntată cu treisprezece versiuni reprezentative, românești și străine, și, la nevoie, cu textul original”). Astfel, mitropolitul Bartolomeu Anania răspunde controverselor de natură confesională printr-o poziție mediană, considerând complementare cele două versiuni (BIBLIA 2001: 11).

În ceea ce privește Noul Testament, nu există texte de bază diferite pentru versiunile românești anterioare, întrucât traducerea s-a făcut de fiecare dată după textul grecesc. Mitropolitul Bartolomeu Anania a utilizat ediția critică a lui Kurt Aland, The Greek New Testament (BIBLIA 2001: 11).

La fel ca predecesorii săi, și-a pus problema literalității, având de optat între o traducere literală sau una literară a textului. Declară că s-a străduit să alcătuiască un text „care să evite, pe de-o parte, literaturizarea și, pe de alta, juxtalinearitatea, adică unul suficient de fidel spre a permite exegeza și suficient de frumos spre a fi citit cu plăcere” (BIBLIA 2001: 2118).

Proiectul Septuaginta (2004-2011)

În general, traducerea textului sacru a fost realizată în spațiul teologic, de aceea de-a lungul timpului au existat reticențe sau obiecții față de versiunile traduse în afara acestuia. În această situație se află și amplul proiect Septuaginta (vol. I-VI, 2004-2011) realizat sub egida Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleșu: „Trei sunt noutățile: oferim prima traducere propriu-zisă a Septuagintei, după aceea realizată în 1688, și nu o diortosire; oferim adnotare abundentă; este opera unei comunități științifice laice.” (SEPTUAGINTA NEC I: 6-7). Traducerea este realizată de un colectiv de filologi clasiciști după cele mai recente ediții ale Septuagintei (Rahlfs și Ziegler) și se remarcă prin aparatul critic care conține numeroase note și comentarii ale textului sacru (note lingvistice, comparative – informații despre diferențele dintre Septuaginta și textul masoretic – și exegetice – interpretarea Sfinților Părinți și a scriitorilor bisericești).

Noua Traducere Românească (2007)

Proiectul intitulat Noua Traducere Românească, realizat într-un cadru confesional neoprotestant și coordonat de Sorin Sabou (1994-1999), Silviu Tatu (2000-2003) și Ioan Giosan (2004-2007), a fost precedat de apariția în România a Noului Testament (1984, 1991) tradus după versiunea Living Bible, care a avut în Statele Unite ale Americii un succes enorm. Traducerea în limba română a Noului Testament a fost privită cu suspiciune chiar în cadrul cultelor neoprotestante, din cauza unor inadecvări de registru stilistic. Noua Traducere Românească s-a dorit a fi o traducere din limba greacă, nu din engleza americană, după principiul echivalenței dinamice, iar ulterior, s-a recurs la îmbinarea echivalenței formale cu cea dinamică. Această versiune se caracterizează însă tot prin inadecvare de registru stilistic provenită dintr-o inovare lexicală excesivă, de aceea nu reușește să ajungă, în spațiul neoprotestant, la prestigiul versiunii Cornilescu.

Concluzii parțiale

Cercetarea dinamicii lexico-semantice în versiuni biblice românești nu se poate face fără a realiza, în prealabil, un istoric și o prezentare de ansamblu a acestora.

Raportul de filiație între versiunile biblice românești are implicații în cercetarea dinamicii lexico-semantice. Filiația devine evidentă prin aplicarea metodei coincidențelor lexicale, pe când substituțiile lexicale dau mărturie asupra revizuirii textului. Filiația dintre cele mai importante versiuni biblice românești este următoarea: Noul Testament de la Bălgrad (1648), sub formă revizuită este integrat în Biblia de la București (1688); Vechiul Testament din Biblia de la București reprezintă revizuirea ms. 45; Biblia de la Blaj (1795), la rândul ei, o revizuire a Bibliei de la București, stă la baza mai multor ediții-fiică de pe parcursul secolului al XIX-lea (Biblia de la Sankt Petersburg (1819), Biblia Filotei (Buzău, 1854-1856), Biblia Șaguna (Sibiu, 1856-1858)), dar și la baza Bibliei sinodale (1914); Biblia Galaction-Radu-Nicodim (1936) este punctul de plecare pentru edițiile biblice apărute pe parcursul secolului al XX-lea sau chiar în secolul al XXI-lea: 1944, 1968, 1975, 1982, 1988, 1990, 1993, 2006, 2008.

O altă problemă ce se impunea a fi elucidată este cea a surselor, texte de bază și texte de control. Se observă faptul că, de-a lungul timpului, relația cu textul-sursă evoluează, în sensul trecerii de la literalism, supunerea limbii române unor constrângeri ale limbii-sursă care îi dau o notă de artificialitate, la traducere liberă/literară, în care limba română iese de sub influența covârșitoare a limbii-sursă, găsindu-și expresia firească prin renunțarea la un număr mare de calcuri lingvistice sau împrumuturi. Chiar dacă de multe ori sursele nu sunt declarate în predoslovii sau prefețe, la fel cum nu se recunoaște faptul că o versiune este o traducere sau o revizuire, cercetătorii au identificat, în majoritatea cazurilor, textele de bază și cele de control pe baza unei comparații interlingvistice. Surse în limba slavonă au următoarele versiuni biblice: „textele rotacizante”, textele coresiene, ms. 4389 (copia revizuită de către Daniil Panoneanul a versiunii Nicolae Milescu). Septuaginta este textul de bază pentru ms. 45 (copia revizuită de către Dosoftei a versiunii Nicolae Milescu), Biblia de la București, Biblia de la Blaj, proiectul Septuaginta. Vulgata de la Blaj (1760-1761) este singura versiune biblică românească care pornește de la o sursă latină, și nu de la textul grecesc al Septuagintei. Textul masoretic reprezintă principala sursă pentru Biblia Radu-Galaction (1938, 1939). Ediții biblice în limbi moderne se află la baza „Bibliilor britanice” (Biblia Aristia (1859-1860), Biblia de la Iași (1874), Noul Testament Nitzulescu (1897), Biblia britanică (1911)) și a Bibliei Cornilescu (1921 și urm.).

Chiar dacă nu ne propunem să urmărim, asemenea lui Emanuel Conțac, „condiționări culturale și teologice în traducerea Bibliei”, nu putem face abstracție de ele. De aceea, un aspect important îl constituie identificarea cadrului istoric, cultural și confesional care determină apariția unei versiuni biblice în limba română. Considerăm că studiul lingvistic și filologic al cărților bisericești și, în special, al textelor biblice, din perspectiva limbii române literare, trebuie să țină cont și de istoria bisericii, întrucât altfel diferențele confesionale pot fi trecute cu vederea. De altfel, traducerea Bibliei în limbi vernaculare se datorează Reformei din secolele XV-XVI, iar răspândirea ei în perioada modernă și contemporană este urmărită, în special, de societățile biblice neoprotestante.

Se poate observa, de asemenea, și legătura dintre traducerea textelor biblice în limba română și istoria limbii române literare. În secolul al XVI-lea, limba slavonă era limba de cult și de cultură în spațiul românesc, dar, sub influența Reformei protestante, se tipăresc primele traduceri biblice în limba română: sunt versiuni parțiale ale Bibliei, mai ales Psaltiri și Evangheliare, traduse în principal din slavonă. În secolul al XVII-lea, încercarea de a înlocui slavona ca limbă de cult cu limba română a fost susținută de ierarhi ca Varlaam și Dosoftei. Sursa traducerilor se schimbă treptat: în locul surselor slavone se face apel la surse grecești. Acest secol este marcat de prima ediție integrală a Noului Testament (1648) și prima ediție integrală a Bibliei (1688) în limba română. În secolul al XVIII-lea, difuzarea cărților de cult în întreg spațiul românesc, prin efortul lui Antim Ivireanul și al altor ierarhi, duce la înlocuirea definitivă a limbii slavone ca limbă de cult cu limba română și la unificarea limbii române literare. Sfârșitul secolului al XVIII-lea este marcat de apariția Bibliei de la Blaj (1795) – în această perioadă este plasat și începutul epocii moderne (1780). Secolul al XIX-lea este o perioadă în care are loc renunțarea la vechile modele culturale (slavona, greaca) și adoptarea modelelor latino-romanice. În acest secol limbajul bisericesc, conservând un stadiu mai vechi din evoluția limbii române literare, se separă de limbajul laic, caracterizat printr-o modernizare după modele occidentale. Remarcăm apariția în spațiul românesc a „Bibliilor britanice”, adoptate de cultele neoprotestante. „Bibliile britanice” aduc cu sine un număr mare de inovații lexicale, împrumuturi neologice din limbi moderne, din care, de regulă, sunt traduse. Secolul al XX-lea este marcat de prima ediție sinodală și, în același timp, prima ediție cu alfabet latin a Bibliei (1914), de Biblia Galaction-Radu-Nicodim (1936) și de numeroase ediții-fiică ale acesteia. La începutul secolului al XXI-lea, la tradiția biblică românească se adaugă două mari realizări: Biblia Anania, care nu este însă declarată ediție sinodală a Bisericii Ortodoxe Române, ci doar ediție jubiliară a Sfântului Sinod, și proiectul Septuaginta al unui grup de filologi clasiciști reuniți sub auspiciile Colegiului Noua Europă.

Așadar, dintre versiunile biblice românești prezentate mai sus, am selectat, în vederea cercetării aplicative a dinamicii lexico-semantice, zece texte reprezentative:

Tetraevanghelul coresian (TETRAEV. 1561) – prima traducere păstrată a celor patru Evanghelii; sursa traducerii este slavonă;

Noul Testament de la Bălgrad (NT 1648) – prima traducere integrală a Noului Testament în limba română; sursa este o ediție poliglotă din 1611 (NTGL 1611, cu textul publicat pe trei coloane: în limba greacă, în latină – Vulgata și tot în latină – versiunea lui Théodore de Bèze), fiind urmată în principal noua versiune latină a lui Théodore de Bèze; probabil au fost consultate și traducerile anterioare, dintre care și TETRAEV. 1561;

Biblia de la București (BIBLIA 1688) – prima traducere integrală a Bibliei în limba română; Noul Testament fiind o revizuire a NT 1648;

Vulgata de la Blaj (BIBLIA 1760) – traducerea Bibliei după textul latinesc al Vulgatei din ediția Biblia sacra tipărită la Veneția în anul 1690;

Biblia de la Blaj (BIBLIA 1795) – revizuirea Bibliei de la București de către Samuil Micu;

Biblia Șaguna (BIBLIA 1858) – una dintre revizuirile de pe parcursul secolului al XIX-lea ale Bibliei de la Blaj;

Biblia sinodală (BIBLIA 1914) – ultima versiune din seria revizuirilor Bibliei de la Blaj;

Biblia Cornilescu (BIBLIA 1921) – traducerea realizată de către Dumitru Cornilescu după versiunea protestantă a biblistului elvețian Louis Segond, apărută în limba franceză (ediție princeps 1874);

Biblia Radu-Galaction (BIBLIA 1939) – traducerea realizată de preoții Vasile Radu și Gala Galaction după textul masoretic (ed. Kittel), confruntat cu Septuaginta, editată de R. Rahlfs (1935), și cu textul lui A. Merck (Roma, 1935);

Biblia Anania (BIBLIA 2001) – o versiune diortosită după Septuaginta de către mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania.

DINAMICĂ LEXICO-SEMANTICĂ ÎN VERSIUNI BIBLICE ROMÂNEȘTI

Variație lexico-semantică în sincronie

Subcapitolul abordează problema sinonimiei lexicale, având drept corpus perechile de tip cuvânt glosat/glosă din NT 1648. Demersul nostru este într-o primă fază descriptiv, iar apoi analitic, iar perspectiva abordată este de tip lexico-semantic. Recurgem mai întâi la o descriere a perechilor de sinonime, în ordinea lor alfabetică, indicând contextul în care se întâlnesc, corespondențele lexicale din BIBLIA 1688 și din NTGL 1611, sensul contextual, etimologia și prezența în dicționarele sau în bazele de date privind limba română literară veche.

În urma unei analize lexicografice, stilistice și contextuale a perechilor sinonimice, distingem mai multe tipuri de sinonime în funcție de variația lingvistică: diacronice, diatopice, diastratice și diafazice. Funcțiile gloselor sinonimice din NT 1648 diferă, ținând cont de tipurile de sinonime enumerate mai sus și de principiile exprimate de traducători în Predoslovie: promovarea cuvintelor cu largă circulație și a neologismelor.

Semnalăm, de asemenea, modul în care unele perechi de tip cuvânt glosat/glosă ilustrează sinonimia parțială, legătura dintre sinonimie și polisemie și cea dintre sinonimie și hiponimie/hiperonimie. Alte perechi de sinonime sunt realizate pe baza unei figuri de stil (metaforă, metonimie).

În același timp, recurgem la o analiză comparativ-contrastivă, observând corespondențele lexico-semantice dintre perechile sinonimice din NT 1648 și echivalentele lor din limbile latină și greacă excerptate din textul de bază al traducerii (NTGL 1611). În acest sens, indicăm prezența traducerii literale în text și a traducerii literare în glosă sau invers. În anumite cazuri comparația cu originalul reflectă prezența unor variante textuale.

Corpus alfabetic: glosele sinonimice din NT 1648

(Se) aduna/(se) închina: Fapt. Ap. 25,13 – pogorîră în Chesariia să să adune cu Fist – (g. să să închine) – cf. BB: să să adune; B: salutaturi Festum; V: ad salutandum Festum; G: ἀσπασάμενοι τὸν Φῆστον; (lat. saluto,-are și gr. ἀσπάζομαι „to greet, salute”);

A se aduna „a se strânge, a veni la un loc, a se întruni” < lat. adunare (DA), at. Cod. Vor. (MDA);

A se închina „a-și pleca capul sau a se înclina cu partea de sus a corpului în semn de reverență, p. ext. a saluta” (DA), at. Cod. Vor., < lat. inclinare (MDA);

sinonime parțiale

Adurmi/muri: Ep. I Corinteni 11,30 – au adurmit – (g. au murit) – cf. BB: adorm; V: dormiunt; G: κοιμῶνται; Adormi/muri: Ep. I Tesaloniceni 4,13 – au adormit – (g. murit) – cf. BB: au murit; V: de dormientibus; G: περὶ τῶν κοιμωμένων; (atât lat. dormio,-ire, cât și gr. κοιμάομαι au sensul propriu „to sleep, to fall asleep”, dar și sensul figurat „to die”);

Adurmi (învechit) – v. adormi – (poetic) „a muri” (eufemism) (DA), at. Psalt. Sch., < lat. addormire (MDA);

Muri „a înceta să mai trăiască, a nu mai fi în viață” < lat. moriri (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

sinonime pe baza unei figuri de stil, sinonime diastratice

Agru/holdă: Matei 13,31 – Asemănată iaste Împărățiia ceriurilor grăunțului de muștariu carele-l ia omul și-l samănă în agrul – (g. holda) – cf. BB: țarina; B: in agro suo; V: in agro suo; G: ἐν τῷ ἀγρῷ αὐτοῦ;

Agru „țarină, ogor, arătură, holdă, câmp, ținut” (DA), at. Cod. Vor., < lat. ager (MDA), (Olt., Ban., Trans. SV) „câmp, ogor, țarină” (DTR); face parte din vocabularul fundamental al limbii române vechi, întâlnindu-se doar în texte din secolul al XVI-lea (TUDOSE 1970: 127);

Holdă „câmp (lucrat), fâșie de pământ (prin Ardeal, cam de un iugăr de mare) lungă cât ține moșia, pe care se seamănă un singur fel de bucate), mai ales la pl. – semănăturile de pe un astfel de câmp lucrat” (DA), at. Varlaam, < magh. hold (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diatopice, sinonime parțiale

Aprins/amorțit: Ep. I Timotei 4,2 – întru fățăriia grăitorilor minciuni aprinși fiind în știința lor – (g. au amorțiți) – cf. BB: întru fățărnicia celor mincinoși la cuvinte, arși fiind cu a lor știință; V: cauteriatam habentium suam conscientiam; G: κεκαυστηριασμένων τὴν ἰδίαν συνείδησιν; (lat. cauterio „to burn, to mark with a branding-iron, to brand”, gr. καυστηριάζω „to sear, mark by branding”);

Aprins – sens figurat „a se înflăcăra, a se face foc și pară, a-și ieși din cumpăt, a se întărâta, a se irita, a se înfuria” (DA), at. Cod. Vor., < lat. appre(he)ndere (MDA);

Amorțit – sens figurat „a-și pierde vioiciunea sau puterea, a deveni nesimțitor, a se slăbi” (DA), at. 1669, < lat. *ammortire (MDA);

sinonime pe baza unei figuri de stil

Arvună/zălog: Ep. II Corinteni 1,22 – Care ne-au și sămnat pre noi și deade arvuna Duhului întru inimile noastre – (g. zălogul) – cf. BB: arvuna; V: pignus Spiritus; G: δοὺς τὸν ἀρραβῶνα τοῦ πνεύματος; Arvună/zălog: Ep. II Corinteni 5,5 – au și dat noao arvuna Duhului – (g. sau zălogul) – cf. BB: au și dat noao arvona Duhului; V: pignus Spiritus; G: ὁ δοὺς ἡμῖν τὸν ἀρραβῶνα τοῦ πνεύματος;

Arvună – sens figurat – „(la încheierea unui contract verbal de cumpărare, de tocmire sau de închiriere a ceva) partea (din prețul total) care se dă de cumpărător sau de închirietor, înainte, ca obligație reciprocă pentru părțile contractante”, p. ext. „chezășie, zălog, amanet” < gr. ἀῤῥαβών (DA), at. N. TEST. (MDA);

Zălog (învechit și popular) „garanție (pentru plata unei datorii)” < slv. (DLR), at. Coresi Ev. (MDA); este semnalat în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 243);

sinonime diacronice, sinonime diafazice, traducere literală/traducere literară

Auă/poamă: Apocalipsa 14,18 – s-au copt aua – (g. poama) – cf. BB: s-au copt poamele ei (viei); V: maturae sunt uvae eius; G: ἤκμασαν αἱ σταφυλαὶ αὐτῆς;

Auă – (DA face precizarea că a circulat numai în cele mai vechi texte și că era deja considerat arhaism în NT 1648, de aceea a fost explicat într-o notă marginală) „strugure, (Mold.) poamă” (DA), at. Psalt. Hur., < lat. uva (MDA), (ȚR, Trans. SV) „strugure” (DTR);

Poamă – „rodul comestibil al arborilor fructiferi; p. gener. fruct al oricărei plante, spec. (învechit și regional, mai ales în Mold.) strugure” < lat. poma (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA); (Mold., ȚR) „strugure” (DTR);

sinonime diacronice, sinonime diatopice

Băga (samă)/lua (samă): Matei 18,23 – vru să bage samă cu slugile lui – (g. să le ia) – cf. BB: vru să ia samă cu slugile lui; B: voluit conferre rationem cum servis suis; V: voluit rationem ponere cum servis suis; G: ἠθέλησεν συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων αὐτοῦ; (gr. συναίρω „to settle accounts”);

A băga s(e)amă (cu cineva) – „a ajunge la o înțelegere cu cineva asupra unei datorii, a unei obligații etc., a se socoti cu cineva” (DA), băga – at. Cod. Vor., et. nec. cf. ngr. βάζω (v. gr. βάλλω) "a pune" (MDA);

A lua s(e)amă – (învechit și regional) „a pretinde ca cineva să se justifice pentru cele făcute; a trage la răspundere (pe cineva), a cere (cuiva) socoteală” , a lua din lat. levare (DLR);

traducere literală/traducere literară

Besearecă/adunare: Fapt. Ap. 5,11 – să scorni frică mare spre toată beseareca – (g. adunarea) – cf. BB: adunarea; B: timor magnus toti ecclesiae; V: in universa ecclesia; G: ἐφ᾽ ὅλην τὴν ἐκκλησίαν; Beseareca/adunarea credincioșilor: Fapt. Ap. 20,28 – să pașteți beseareca lui Dumnezău – (g. adunarea credincioșilor iaste beseareca) – cf. BB: Beseareca; B: ad pascendam ecclesiam; V: regere ecclesiam Dei; G: ποιμαίνειν τὴν ἐκκλησίαν τοῦ θεου;

Besearecă/săbor: Ep. Romani 16,16 – închină-vă-să toate besearecile lui Hristos – (g. săboarăle) – cf. BB: Besearecile; V: ecclesiae Christi; G: αἱ ἐκκλησίαι πᾶσαι τοῦ Χριστοῦ; Besearecă/săbor: Ep. Coloseni 1,18 – cap trupului besearecei – (g. săborului) – capul trupului besearicii, V: caput corporis ecclesiae; G: ἡ κεφαλὴ τοῦ σώματος τῆς ἐκκλησίας; Besearecă/săbor: Ep. Filimon 1,2 – besearecii – (g. au săborului) – cf. BB: beserici; V: ecclesiae; G: κατ᾽ οἶκόν σου ἐκκλησίᾳ; cf. o singură dată se întâlnește situația inversă: Săbor/besearecă: Ep. I Corinteni 14,4 – iară acela ce proroceaște, săborul zideaște – (g. besearecei) – cf. BB: besearecă; V: ecclesiam aedificat; G: ἐκκλησίαν οἰκοδομεῖ;

Besearecă – v. biserică – nu are în context sensul concret de „clădire zidită anume pentru celebrarea unui cult creștin, prin extindere, a oricărui cult religios”, ci „adunarea celor care adoră pe Dumnezeul creștinilor; adunare, mulțime (de creștini, cf. lat. ecclesia)” < lat. basilica (DA); în textul latinesc și în cel grecesc apar ecclesia, respectiv ἐκκλησία cu sensul „an assembly (of people); a religious assembly of Christians, the Church”;

Adunare – „întrunire, sobor” (DA), at. Dosoftei, aduna (MDA);

Săbor (învechit) – v. sobor, sens contextual: „sinod, prin extindere – clerul unei biserici ori al unei mănăstiri care participă la oficierea unei slujbe religioase”, (învechit) „sfat, prin analogie, întrunire, prin extindere, mulțime de oameni adunați laolaltă” < slv. , (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

sinonime diastratice, cuvânt polisemantic/sens contextual

Beteji/nebuni: Ep. I Timotei 6,4 – Făleaște-să neștiind nemică, ce betejeaște întrebări și în cuvinte de price – (g. nebuneaște) – cf. BB: bolnăvindu-se întru întrebări; V: languens circa quaestiones et pugnas verborum; G: ἀλλὰ νοσῶν περὶ ζητήσεις καὶ λογομαχίας;

Beteji – (refl.) „a deveni beteag” (mai ales prin Trans. și Banat) „a se îmbolnăvi, a cădea în vreo boală” (DA), v. betegi at. Coresi, der. (MDA);

Nebuni – v. a înnebuni (popular) „a face să-și piardă dreapta judecată, a scoate din minți; a strica din punct de vedere moral, a corupe; a prosti, a năuci; a înnebuni”, der. de la nebun (DLR), at. Coresi Ev. (MDA);

sinonime diatopice

Blagoslovi/ruga: Ep. I Corinteni 14,16 – de veri blagoslovi cu sufletul în săbor – (g. ruga) – cf. BB: de vei binecuvînta cu duhul; V: benedixeris spiritu; G: ἐὰν εὐλογῇς [ἐν] πνεύματι; (lat. benedico,-ěre și gr. εὐλογέω au sensul „to bless”);

Blagoslovi – „a binecuvânta” (DA); at. Cod. Vor., v. sl. (MDA);

Ruga – sensul „a binecuvânta” nu apare în DLR < lat. rogare (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice

Cale/leage, știință: Fapt. Ap. 22,4 – carele această cale goniiu pînă la moarte, legînd și dînd în temniță bărbați și mueri – (g. leage, știință) – cf. BB: cale; B: hanc sectam persequutus sum; V: hanc viam persecutus sum; G: ταύτην τὴν ὁδὸν ἐδίωξα; (lat. secta,-ae „a trodden or beaten way, a path; mode of life”, via,-ae „a way, road, path; method, mode, manner”, gr. ὁδός,-ου „a way, road, journey”);

Cale – polisemantic, în context: „fel, chip (de a purcede), procedere, metodă, mijloc” < lat. callis „potecă prin munți sau păduri” (DA); MDA

Leage – v. lege (în limbajul bisericesc) „ansamblu de precepte, de norme religioase (consemnate în scris), considerate ca emanând de la divinitate” (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

Știință – polisemantic, sensul contextual: „faptul de a fi inițiat în ceva”, der. de la a ști cu sufixul –ință (DLR);

traducere literală/traducere literară

Călător/suruman: Ep. I Timotei 5,10 – pre călători au priimit – (g. au surumani) – cf. BB: au priimit striini; V: hospitio recepit; G: ἐξενοδόχησεν;

Călător – „(cel) care călătorește, care face o călătorie, care e în călătorie, la drum, drumeț, drumaș” (DA), at. Prav. 121, der. (MDA);

Suruman – (învechit) v. sărman „(om) lipsit de avere sau de bunurile necesare vieții, sărac, nevoiaș” < v. sl. (DLR), at. PO (MDA), (Mold., Ban., Trans.) „(om) lipsit de bunuri materiale; sărac” (DTR);

sinonime diatopice, sinonime parțiale, sinonime pe baza unei figure de stil

Călca/împresura: Marcu 3,9 – Și zise ucenicilor Lui să fie corabiia gata, pentru mulțimea ca să nu-L calce pre El – (g. împresoare) – cf. BB: ca să nu-l împresoare pre El; B: ne ipsum opprimerent; V: ne comprimerent eum; G: ἵνα μὴ θλίβωσιν αὐτόν; (lat. opprimo,-ěre „to press down”, lat. comprimo,-ěre „to press or squeeze together, compress”, gr. θλίβω „to press, oppress”);

A călca – polisemantic, sensul contextual figurat „a ajunge” (DA) este precizat de glosă: „a împresura”, at. Coresi, < lat. calcare (MDA);

A împresura – polisemantic, sens contextual: „a se aduna împrejurul cuiva, a înconjura din toate părțile pe cineva”, „a încercui pentru a prinde” (DA), at. Varlaam, în- + lat. pressuro,-are (MDA);

sinonime pe baza unei figuri de stil

Chemin/molotru: Matei 23,23 – cimbrul și cheminul – (g. molotrul, ce-i ca mărariul) – cf. BB: chimenul; B: et anethum et cuminum; V: et anethum et cyminum; G: καὶ τὸ ἄνηθον καὶ τὸ κύμινον;

Chemin „plantă ierboasă, cu flori albe și roșietice, cu fructe aromatice, care se întrebuințează în medicină și la bucătărie; se mai numește și chimion-de-câmp, chimion-sălbatic”, „(specializat) fructul acestei plante” (DA), at. Biblia 1688, bg. kimix, rs. kimix, tc. kimun, magh. kömény (MDA);

Molotru – (Transilvania) „numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor: chimen și molură” < slv. (DLR), at. Filimon (MDA);

sinonime diatopice, traducere literală/traducere literară

Chimvol/canon, harfă (cu strune): Ep. I Corinteni 13,1 – fire-aș ca o arame răsunătoare și ca un un chimvol nerăsunînd – (g. chimvol, canon sau harfă cu strune) – cf. BB: tîmpănă; V: cymbalum tinniens; G: κύμβαλον ἀλαλάζον; (lat. cymbalum,-i și gr. κύμβαλον,-ου „a cymbal, an instrument consisting of two hollow plates of brass, whitch emit a ringing sound when struck together”);

Chimvol – v. chimval (învechit) „la cei vechi, instrument muzical compus din două jumătăți de glob de aramă care se loveau una cu alta” < v. sl. (< gr. κύμβαλον) (DA), at. Dosoftei, v. sl. (MDA);

Canon – (muz.) „instrument muzical de origine orientală, format dintr-o ladă sonoră de formă trapezoidă, cu coarde, dispuse în vibrațiune de amândouă mâinile” < v. sl. (gr. κανών) (DA), at. Prav., vsl. , ngr. κανών (MDA);

Harfă (muz.) „instrument muzical de formă triunghiulară, cu strune neegal de lungi în poziție verticală și puse în vibrație cu degetele de la amândouă mâinile” < germ. (DA), v. harpă, at. Anon. Car., fr. harpe, ger. Harfe (MDA);

hiponime în raport cu un hiperonim neexprimat, traducere literală/traducere literară

Colibă/cort: Matei 17,3 – să facem trei colibi – (g. corturi) – cf. BB: colibi; B: tria tabernacula; V: tria tabernacula; G: τρεῖς σκηνάς; Colibă/cort: Marcu 9,5 – să facem trei colibi – (g. corturi) – cf. BB: colibi; B: tabernacula tria; V: tria tabernacula; G: τρεῖς σκηνάς; (lat. tabernaculum,-i „a tent”, gr. σκηνή,-ῆς „a tent, tabernacle”);

Colibă – „adăpost pentru oameni făcut din bârne, crengi de brad sau din nuiele etc., acoperit cu paie, ramuri, scânduri și cu șindrilă” (DA), at. Tetraev. 1574, bg. și srb. (MDA);

Cort – sensul contextual „(prin extensie) sălaș, adăpost” (DA), at. Cod. Vor., ngr. κόρτη (MDA);

sinonime parțiale, traducere literară/traducere literală

Cort/trup: Ep. II Petru 1,14 – știind că curund mi-i a pune cortul mieu – (g. cortul iaste trupul, înțăleage că va muri) – cf. BB: iute iaste lepădarea sălașului mieu; V: depositio tabernaculi mei; G: ἡ ἀπόθεσις τοῦ σκηνώματός μου; (lat. tabernaculum,-i și gr. σκήνωμα,-τος „a tent, dwelling”);

Cort – sens figurat/metaforic pornind de la „sălaș, adăpost” (DA), at. Cod. Vor., ngr. κόρτη (MDA);

Trup (popular) „corp (al unei ființe)” < v. sl. (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

sinonime pe baza unei figuri de stil

Cruce/chin: Ep. Galateni 6,14 – iară de mine departe fie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos – (g. chinul) – cf. BB: iar mie, să nu fie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos; V: in cruce; G: ἐν τῷ σταυρῷ; (lat. crux,-cis și gr. σταυρός,-ου „a cross”);

Cruce – (figurat) „durere sau suferință adâncă ce o poartă cineva în suflet în drumul vieții” (DA), at. Tetraev. 1574, < lat. crux (MDA);

Chin „suferință fizică (crudă), caznă, muncă, tortură, supliciu, patimă” (DA), at. Cod. Vor., magh. kin (MDA);

sinonime diastratice, sinonime pe baza unei figuri de stil

Cu răsipeală/curveaște: Luca 15,13 – viețuind cu răsipeală – (g. curveaște) – cf. BB: viețuind; B: profuse vivendo; V: vivendo luxuriose; G: ζῶν ἀσώτως; (lat. profuse „in disorder, confusedly; immoderately, excessively”, lat. luxuriose „luxuriously, voluptously”, gr. ἀσώτως „wastefully, recklessly”);

Cu răsipeală – v. risipeală (învechit) „faptul de a (se) risipi, risipire”, der. de la a risipi (din bg., srb-cr.) cu sufixul –eală (DLR), at. Polizu (MDA);

Curveaște – (popular) „în chip curvesc, ca o curvă, în mod desfrânat, înșelător, fraudulos” (DA), at. Coresi Ev., der. (MDA);

hiperonim/hiponim

Cunoaște/cinsti: Ep. I Tesaloniceni 5,12 – să cunoașteți pre carii să ostenesc întru voi – (g. cinstiți) – cf. BB: să stiț; V: ut noveritis; G: εἰδέναι; (lat. nosco,-ěre și gr. οἶδα au sensul „to know”);

Cunoaște – arhaism semantic „a recunoaște, a accepta autoritatea cuiva, a cinsti, a respecta”, (Trans.) „a prețui (pe cineva)” după germ. (DA), at. Cod. Vor., < lat. cognoscere (MDA);

Cinsti – „a onora, a respecta, a da cuiva cinstea, onoarea cuvenită” (DA), at. Cod. Vor., < v. sl. (MDA);

traducere literală/traducere literară

Dar/rugăciune: Ep. II Corinteni 1,11 – Agiutorînd și voi pre noi, cu rugăciunea, că darul de la feațe multe-i dat noao – (g. darul e rugăciunia) – cf. BB: împreună slujind și voi pentru noi cu ruga, ca, dentru multe obraze, cel ce e la noi dar; V: adiuvantibus et vobis in oratione pro nobis ut ex multis personis eius quae in nobis est donationis per multos gratiae agantur pro nobis; G: υνυπουργούντων καὶ ὑμῶν ὑπὲρ ἡμῶν τῇ δεήσει, ἵνα ἐκ πολλῶν προσώπων τὸ εἰς ἡμᾶς χάρισμα διὰ πολλῶν εὐχαριστηθῇ ὑπὲρ ἡμῶν; (cf. în BIBLIA 2001: dacă și voi ne veți ajuta prin rugăciune, pentru ca darul acesta primit de noi din partea multora, multora să le fie prilej de mulțumire pentru noi);

Dar – (bis.) „ceea ce se oferă unei divinități, unui sfânt etc. (în semn de venerație, de mulțumire pentru împlinirea unei dorințe, pentru realizarea unui scop etc.)” < v. sl. (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

Rugăciune – „cerere, mulțumire sau laudă adresată de credincioși divinității” < lat. rogatio,-onis (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

sinonime diastratice, cuvânt polisemantic/sens contextual, sinonime pe baza unei figuri de stil

De nou/de iznoavă: Ep. Galateni 4,9 – de nou veți să le slujiți – (g. de iznoavă) – cf. BB: de iznoavă; V: denuo; G: πάλιν;

De nou (învechit) – v. din nou „încă o dată, iarăși, iar” loc. adv. < lat. novus (DLR), at. Psalt. 298 (MDA);

De iznoavă „din nou, iarăși” (DA), at. Varlaam, < v. sl. „din nou” (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diafazice

Desfătare/buecie: Ep. I Timotei 5,6 – carea petreace în desfătare – (g. au buecie) – cf. BB: iară cea ce să desfătează de vie au murit; V: in deliciis; G: ἡ δὲ σπαταλῶσα ζῶσα;

Desfătare – „faptul de a (se) desfăta; bucurie mare, plăcere, încântare, delectare”, der. de la a desfăta (DLR), at. 1643 (MDA);

Buecie – „starea în care cineva nu-și mai încape în piele, îmbuibare, îngâmfare, zburdălnicie”, „viață îndestulată, ușoară; petrecere, p. ext. desfrâu, stricăciune” (DA), v. buiecie, at. Varlaam, der. (MDA); v. buiecie (Mold., Criș., Trans. SV, Trans. N) „îngâmfare, sminteală, nechibzuință” (DTR);

sinonime diatopice, sinonime parțiale

Duh/nălucă: Luca 24,37 – le părea că văd un duh – (g. nălucă) – cf. BB: un duh; B: putabant se spiritum conspicere; V: existimabant se spiritum videre; G: ἐδόκουν πνεῦμα θεωρεῖν;

Duh – polisemantic, în context: „substanță imaterială, de sine stătătoare, considerată ca esență a vieții umane, de origine divină și existență veșnică, care sălășluiește în corpul omului în timpul vieții; suflet; spirit” < slv. (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

Nălucă – „ființă fantastică, imaginară, arătare, vedenie, fantomă, nălucire” postverbal de la a năluci (DLR), at. Coresi (MDA);

cuvânt polisemantic/sens contextual

Episcop/preot: Ep. I Timotei 3,2 – să cuvine episcopului nevinovat a fi – (g. sau preotului) – cf. BB: trebuie episcopul fără prihană să fie; V: oportet ergo episcopum inreprehensibilem esse; G: δεῖ οὖν τὸν ἐπίσκοπον ἀνεπίλημπτον εἶναι;

Episcop – „rang înalt în ierarhia bisericii creștine, imediat inferior mitropolitului sau arhiepiscopului; persoană care deține acest rang și care conduce, de obicei, o eparhie” < slv. , ngr. ἐπίσκοπος, lat. episcopus (DLR), at. cca 1580 (MDA);

Preot – spec. (în biserica creștină) „persoană din cler care oficiază serviciile religioase și îndeplinește toate formele cultului creștin” < lat. praesbiter (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice, traducere literală/traducere literară

Faur/zlătariu (de aramă): Ep. II Timotei 4,14 – Alexandru faurul – (g. zlătariu de aramă) – cf. BB: Alexandru, faurul; V: Alexander aerarius; G: Ἀλέξανδρος ὁ χαλκεὺς;

Faur – (în Trans., în România învechit și înlocuit cu fierar) „meșter care lucrează metalele; spec. (azi aproape exclusiv) meșter care lucrează, cu ajutorul focului și al ciocanului, fierul” (DA), at. 1580, < lat. faber (MDA);

Zlătariu (de aramă) – v. zlătar „meșter (țigan) care se ocupa cu extragerea aurului din rocile aurifere ale apelor curgătoare sau cu prelucrarea aurului, a argintului și care vindea obiecte din aceste metale” < slv. (DLR), at. Prav. 77 (MDA);

hiponime în raport cu un hiperonim neexprimat

Fierbând/încins: Fapt. Ap. 18,25 – acesta era învățat în calea Domnului și, fierbînd în duh, grăiia și învăța – (g. încins) – cf. BB: fierbîndu-să cu duhul; B: fervens spiritu; V: fervens spiritu; G: ζέων τῷ πνεύματι; (lat. fervens „hot, heated, inflamed, impetuous”, gr. ζέω „to be fervent, to be hot”);

Fierbând (în duh) – (sens figurat) „a fi într-o mare agitație sufletească” (DA), at. PO, < lat. fervere (MDA);

Încins – „aprins, cuprins de căldură, înfierbântat foarte tare” – a încinge – polisemantic, „a (se) aprinde, a (se) înfierbânta ” (DA), at. Calendariu 1814, încinge (MDA);

sinonime pe baza unei figuri de stil

Filosof/vâlhvă: Predoslovia Matei – aduce înainte mărturiile îngerilor den ceriu și a filosofilor despre răsărit – (g. vălsvilor);

Filosof < gr. φιλόσοφος, sensul specializat, extins de la „astrolog” (popular), întâlnit în acest context este de „cei trei crai (magi) de la răsărit” (DA), at. Varlaam (MDA);

Vâlhvă – v. vâlvă „(în textele bisericești) astrolog; mag, vrăjitor; spec. (la pl.) cei trei regi care au venit la Betleem să se închine pruncului Iisus” (primele ilustrări din Coresi) < slv. , at. 1574 DDRF (MDA); apare în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 241);

sinonime diacronice

Giolgiu/bogasie: Marcu 15,46 – Iară el cumpără giolgiu și luînd pre El, înfășură-l cu giolgiul; și-l puse pre El în mormînt – (g. bogasie) – cf. BB: giulgiul; B: emit sidonem; V: mercatus sindonem; G: ἀγοράσας σινδόνα;

Giulgiu – (specializat) „pânza în care se înfășoară trupul unui mort” (DA), at. Anon. Car., magh. gyoles (MDA);

Bogasie – v. bogasiu (învechit) „stofă sau pânză colorată și lustruită, importată din Orient, întrebuințată mai ales la căptușală” (DA), at. 1588, tc. bogasi (MDA);

hiponime în raport cu un hiperonim neexprimat

Gonit/pribeag: Matei 5,10 – ferice de cei goniți – (g. au pribeagii) – cf. BB: fericiți cei goniți; B: beati quos persequantur homines; V: qui persecutionem patiuntur; G: οἱ δεδιωγμένοι; (lat. persequor „to follow perseveringly, pursue, to persecute”, gr. διώκω „to pursue, persecute”);

Gonit < der. de la a goni cu sensul „a persecuta, a prigoni” întâlnit în textele vechi (DA), at. Cod. Vor., v. sl. (MDA);

Pribeag < v. sl. pr „refugiat, emigrant, exilat” (DLR), at. Moxa (MDA);

sinonime parțiale, sinonime pe baza unei figuri de stil, traducere literală/traducere literară

Grăitoriu/împăcător: Ep. I Ioan 2,1 – cine va greși, grăitoriu avăm la Părintele, pre Iisus Hristos cel derept – (g. împăcător) – cf. BB: mîngîitoriu; V: advocatum habemus; G: παράκλητον ἔχομεν; (lat. advocatus,-i „a legal assistant, counsellor”, gr. παράκλητος,-ου „helper, advocate”);

Grăitoriu – sensul contextual („avocat”, după cum apare în altă glosă: urătoriu/grăitor, procatăr) nu apare în DA (DA), at. Psalt. Sch., der. (MDA); calc de structură semantică

Împăcător – „care împacă, care aduce pace și liniște”, der. de la împăca (lat. paco,-are) cu sufixul –tor (DA), at. Biblia 1688 (MDA);

sinonime parțiale, traducere literală/traducere literară

Hrană/grâu: Fapt. Ap. 27,38 – aruncînd hrana în mare – (g. au grîul) – cf. BB: hrana; B: proiicientes frumentum in mare; V: iactantes triticum in mare; G: ἐκβαλλόμενοι τὸν σῖτον εἰς τὴν θάλασσαν; (lat. frumentum,-i „corn, grain”, lat. triticum,-i „wheat”, gr. σῖτος,-ου „wheat”);

Hrană – „mâncare, bucate, alimente” (DA), at. Cod. Vor., < v. sl. (MDA);

Grâu – „plantă ierboasă din familia gramineelor cu spicul lung și îngust, cu mustăți (țepi) mai scurte decât cele de secară, conținând grăunțe din care se face făină; p. ext. grăunțele acestei plante” (DA), at. Cod. Vor., < lat. granum (MDA);

traducere literară/traducere literală

Hrăbori/smeri: Ep. I Ioan 3,19 – înaintea Lui hrăborim inimile noastre – (g. smerim) – cf. BB: înaintea Lui să ne plecăm inimile noastre; V: suademus corda nostra; G: πείσομεν τὴν καρδίαν ἡμῶν;

Hrăbori – (arhaism) „a îmbărbăta”, der. de la hrăbor „viteaz, curajos, bărbat” < v. sl., at. Coresi Ps., der. (MDA), (Ban., Criș., Trans. SV) „a îmbărbăta” (DTR) – pentru a fi sinonim contextual cu a smeri, ar trebui ca sensul să fie altul, unul neconsemnat în dicționare;

Smeri – „tranz. (învechit) a umili, p. ext. a înfrânge” < slv. (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

variante textuale

Ieșire/moarte: Luca 9,31 – Carii să văzură în slavă grăiia la eșirea Lui carea era a împlea în Ierosalim – (g. ce să zice de moartea Lui) – cf. BB: ieșirea Lui; B: dicebant istius exitum; V: dicebant excessum eius; G: ἔλεγον τὴν ἔξοδον αὐτοῦ; (lat. exitus,-us „a going out of forth, egress, departure”, lat. excessus,-us „a departure”, gr. ἔξοδος-ου „a departure, exodus”);

Ieșire – (învechit) (figurat) „sfârșit, dispariție” (DA), at. Psalt. Sch., der. (MDA);

Moarte – „încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale” < lat. mors,-tis (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

sinonime diastratice, sinonime pe baza unei figuri de stil

Iotă/certă, slovă: Matei 5,18 – iotă una nu va trece din leage, pînă nu vor fi toate – (g. au certă sau slovă, carea-i mai mică) – cf. BB: iotă; B: iota; V: iota; G: ἰῶτα;

Iotă < gr. ἰῶτα, nicio iota – sensul „nimic” (DA), at. Vlahuță, ngr. ἰῶτα (MDA);

Certă – v. cirtă – „semn mic; ceva foarte mic, neînsemnat” (DA), at. Cantemir, < v. sl. „accent sau semn deasupra unui cuvânt” (MDA);

Slovă – (învechit și popular) „literă (chirilică)” < slv. (DLR), at. Dosoftei (MDA);

sinonime diacronice, sinonime parțiale, traducere literală/traducere literară

Isop/trestie: Ioan 19,29 – iară el împlură bureatele de oțăt, cu isop rădicară-l la gura Lui – (g. trestie) – cf. BB: isop; B: hyssopo circumdatam admoverunt ori eius; V: hysopo circumponentes obtulerunt ori eius; G: ὑσσώπῳ περιθέντες προσήνεγκαν αὐτοῦ τῷ στόματι;

Isop „nume de plante pătrunse în grai prin cărțile bisericești: a) mic arbust cu florile albastru închis, mai rar albe. Originar din Orient, se cultivă la noi adesea prin grădini ca plantă ornamentală. b) odogaci; buruiană ce spală, curăță petele; săpunioară, săpunel” < v. sl. isopu (< gr. ὕσσωπον) (DA), at. Psalt. 99/24, v. sl. (MDA); apare în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 165);

Trestie „numele a două plante erbacee din familia gramineelor: a) plantă erbacee care crește până la 4 sau 5 m înălțime, cu tulpina rigidă având numeroase noduri, cu frunze verzi-albăstrui și cu flori verzi-gălbui, pătate cu violet, dispuse în spice; crește pe marginea lacurilor sau în ape liniștite și se întrebuințează la împletituri, îngrădituri etc.; b) stuf; (învechit, rar) așchie ascuțită din tulpina de trestie, folosită ca instrument de tortură; (regional) papură” < v. sl. , (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA); este întâlnit în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 233).

sinonime diacronice, sinonime diafazice, sinonime parțiale, traducere literală/traducere literară

Îmbla/(se) ține: Ep. I Timotei 5,10 – au de au îmblat după tot lucrul bun – (g. s-au ținut) – cf. BB: au la tot lucrul bun au urmat; V: si omne opus bonum subsecuta est; G: εἰ παντὶ ἔργῳ ἀγαθῷ ἐπηκολούθησεν;

Îmbla (învechit și regional) – v. a umbla polisemantic, „a se mișca deplasându-se dintr-un loc în altul; a merge” < lat. ambulare (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

(Se) ține – polisemantic, „a merge în urma cuiva sau a ceva, (pășind) cât mai aproape, a urma pe cineva sau ceva” < lat. tenere (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

sinonime parțiale

Îmbucătură/pâine: Ioan 13,30 – Iară el luînd îmbucătura aceaia – (g. pîinea) – cf. BB: pîinea; B: accepta offula; V: accepisset ille buccellam; G: λαβὼν οὖν τὸ ψωμίον ἐκεῖνος; (lat. offula „a little bit, a small piece”, lat. buccella „a small mouthful, morsel”, gr. ψωμίον „a fragment, morsel, small piece of bread”);

Îmbucătură – „bucată de mâncare, cât se poate îmbuca deodată, bucata de mâncare din gură” (DA), at. Anon. Car., der. (MDA);

Pâine – „aliment preparat dintr-un aluat de făină (de grâu, de secară etc.), dospit și copt în cuptor” < lat. panis (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

hiperonim/hiponim, traducere literală/traducere literară

Împărțire/dar: Ep. Evrei 2,4 – Mărturisindu-le lor Dumnezău, cu seamne și cu ciudesi și cu multe fealiuri de puteri și cu împărțirile Duhului Sfînt, după voia Lui – (g. darurile) – cf. BB: și cu ale Duhului Svînt împărțeale; V: Spiritus Sancti distributionibus; G: πνεύματος ἁγίου μερισμοῖς; (lat. distributio,-onis și gr. μερισμός „a division, distribution”);

Împărțire – der. de la a împărți „a distribui, a da la alții” < lat. impartire (DA), at. Coresi Ev., der. (MDA);

Dar – polisemantic, în context: (în concepțiile religiei creștine; adesea cu determinarea Duhului Sfânt sau lui Dumnezeu) „har divin dat oamenilor prin cea de a treia ipostază a Trinității, Duhul Sfânt” < v. sl. (DLR);

sinonime parțiale, traducere literală/traducere literară

(Se) închina/zice zua bună: Marcu 9,15 – alerga să să închine – (g. să-i zică zua bună) – cf. BB: da mîna cu El, B: salutaverunt eum; V: adcurrentes salutabant eum; G: προστρέχοντες ἠσπάζοντο αὐτόν;

A se închina – polisemantic, sensul contextual: „a-și pleca capul sau a se înclina cu partea de sus a corpului în semn de reverență, (prin extindere) a saluta” (DA), at. Cod. Vor., < lat. inclinare (MDA);

A zice bună ziua – (loc. vb.) „a saluta pe cineva” (DLR);

cuvânt polisemantic/sens contextual

Înger/preut: Apocalipsa 2,1 – îngerului besearecii Efesului scrie-i – (g. preutului) – cf. BB: îngerului Besearicii Efesului; V: angelo Ephesi; G: Τῷ ἀγγέλῳ τῆς ἐν Ἐφέσῳ; (lat. angelus,-i și gr. ἄγγελος,-ου „messenger, envoy, angel”);

Înger – (în religia creștină) „ființă spirituală superioară omului, închipuită ca mijlocitor între Dumnezeu și om” < lat. angelus „trimis, mesager (al lui Dumnezeu)” (DA), at. Cod. Vor., < lat. *angelus (MDA);

Preut (învechit) – v. preot – spec. (în biserica creștină) „persoană din cler care oficiază serviciile religioase și îndeplinește toate formele cultului creștin” < lat. praesbiter (DLR);

sinonime diastratice, sinonime pe baza unei figuri de stil

Înger/vâltur: Apocalipsa 8,13 – auziiu un înger zburînd – (g. vîltur) – cf. BB: auziiu un înger zburînd; V: vocem unius aquilae volantis; G: ἤκουσα ἑνὸς ἀετοῦ πετομένου; (lat. aquila,-ae și gr. ἀετός,-ου au sensul „an eagle”);

Înger – (în religia creștină) „ființă spirituală superioară omului, închipuită ca mijlocitor între Dumnezeu și om” (DA), at. Cod. Vor., < lat. *angelus (MDA);

Vâltur (învechit și regional) – v. vultur „numele mai multor păsări răpitoare de zi, mari, cu ciocul masiv, tăios și coroiat, cu aripile lungi, cu picioarele puternice, cu ghearele tari, cu privirea ageră și scrutătoare, care se hrănesc cu animale vii și cu stârvuri” < lat. vultur (DLR), at. Psalt. Sch. (MDA);

variante textuale

(Se) întoarce/(se) lepăda: Ep. II Timotei 1,15 – s-au întorsu de la mine – (g. s-au lepădat de mine) – cf. BB: s-au înturnat de la mine; V: aversi sunt a me; G: ἀπεστράφησάν με; (lat. averto,-ěre „to turn away from”, gr. ἀποστρέψω „to turn away, turn back”);

(Se) întoarce – polisemantic, în context: „a se îndepărta de, a se despărți de” (DA), at. Cod. Vor,, < lat. intorquere (MDA);

(Se) lepăda – „a se desface de cineva, a rupe orice legături cu cineva, a nu mai voi să știi de cineva, a se dezbăra, a nu recunoaște autoritatea cuiva sau legăturile naturale cu cineva” (DA), at. Cod. Vor., probabil < lat. lapidare (MDA);

traducere literală/traducere literară

Într-alean/împrotivă: Ep. Coloseni 2,14 – ne era într-alean – (g. împrotivă) – cf. BB: carea era împotrivă noao; V: adversum nos erat; G: ὑπεναντίον ἡμῖν;

Într-alean/în alean – loc. adv. (în Trans.) „contra, împotrivă” (DA), at. Cod. Vor., magh. ellen (MDA); loc. adv. de la alean „pică, necaz, dușmănie” (Ban., Criș., Trans. SV) (DTR);

Împrotivă (mai ales în Mold.) – v. împotrivă „în opoziție, în dușmănie unul cu altul, contra” – compus din prep. în și subst. potrivă (DA);

sinonime diatopice

Întru tăceare/în taină: Ep. I Timotei 2,11 – muiarea întru tăceare să să înveațe cu toată plecarea – (g. sau în taină) – cf. BB: muiarea întru linește să să înveațe cu toată ascultarea; V: in silentio; G: ἐν ἡσυχίᾳ; (lat. silentium,-ii și gr. ἡσυχία „stillness, silence, rest”);

Întru tăceare – loc adv. (învechit) în tăcere – „în liniște, încet”, der. de la tăcea (DLR), at. Coresi (MDA);

În taină – „discret” < v. sl. (DLR), at. Coresi Ev. (MDA);

traducere literală/traducere literară

Jărtvi/măcena: Ep. Filipeni 2,17 – să m-aș și jărtvi – (g. au măcena) – cf. BB: măcară că mă și jîrtvuiescu spre jărtva și slujba credinții voastre; V: si immolor; G: εἰ καὶ σπένδομαι; (lat. immolo,-are „to bring as an offering, to offer, sacrifice, immolate”, gr. σπένδομαι „to pour out (as a drink offering)”);

Jărtvi – v. jertfi „a (se) sacrifica, a se devota, a se consacra” derivat de la jertfă (< v. sl.) (DA), at. Psalt. Bălgrad (MDA);

Măcena – v. muceni „a martiriza” derivat regresiv de la mucenie (< slv.) (DLR), at. M. Costin, < lat. machinari (MDA);

sinonime diastratice, traducere literală/traducere literară

Jitniță/șură: Matei 6,26 – adună în jitniță – (g. în șură) – cf. BB: jicniță; B: in horrea; V: in horrea; G: εἰς ἀποθήκας;

Jitniță „magazie de grâu, grânar, hambar” < v. sl. (DLR), at. Tetraev. 1574 (MDA);

Șură – (popular) „clădire anexă într-o gospodărie (rurală), de obicei cu multe încăperi, care servește mai ales la depozitarea nutrețului, a cerealelor, a uneltelor agricole etc. sau la adăpostirea vitelor și a cailor, (prin restrângere) șopron; hambar, grajd, magazie” (DLR), at. 1551 D. Bogdan, germ. dial. Schur, săs. Schyren (MDA); (Mold., Ban., Trans. SV) „șopron” (DTR);

sinonime diatopice, sinonime diafazice, sinonime parțiale

Judecată/bătaie: Ep. I Petru 4,17 – vreame iaste să înceapă judecata din casa lui Dumnezău – (g. au bătaia) – cf. BB: judecata; V: iudicium; G: τὸ κρίμα; (lat. iudicium,-ii „a judgement, a judicial investigation, trial; a judicial sentence”, gr. κρίμα,-τος judgement”);

Judecată – polisemantic, în context: „(jur.) acțiunea sau faptul de a judeca, judecare; p. ext. osândă, condamnare, pedeapsă” (DA), at. Coresi Ev., lat. iudicata (MDA);

Bătaia (lui Dumnezeu) „pedeapsă, nenorocire” (DA), at. Prav. Mold., lat. batalia (MDA);

sinonime parțiale, traducere literală/traducere literară

Lămpaș/fănar: Matei 25,1 – luară lămpașăle lor – (g. fănărele) – cf. BB: făcliile; B: sumptis lampadibus suis; V: accipientes lampadas suas, G: λαβοῦσαι τὰς λαμπάδας ἑαυτῶν;

Lămpaș s.n. – (regional) lămpașă „dispozitiv pentru iluminat”, (regional) „opaiț” < magh. lámpás (DLR), at. N. TEST. 1688 (MDA); (Ban., Trans. SV) „felinar” (DTR);

Fănar – (Moldova) „felinar” (DA), fanar, at. M. Costin, ngr. φανάρι (MDA);

sinonime diatopice

Leage/stihie: Ep. Galateni 4,3 – supt leagea lumiei eram puși supt slujbă – (g. stihiia) – cf. BB: supt Leage; V: sub elementis mundi; G: ὑπὸ τὰ στοιχεῖα τοῦ κόσμου; cf. situația inversă: Stihie/leage: Ep. Galateni 4,9 – cum vă întoarceți iară la acealea slabe și proaste stihii – (g. Leagea) – cf. BB: cum vă întoarceț iar spre ceale slabe și sărace stihii; V: ad infirma et egena elementa; G: ἐπὶ τὰ ἀσθενῆ καὶ πτωχὰ στοιχεῖα; (lat. elementum,-i „a first principle, element”, gr. στοιχεῖον „elementary principles, elements”);

Lege – polisemantic, în context: „însușire inerentă (și determinantă); factor director” (DLR);

Stihie – (învechit și popular) „fiecare dintre cele patru elemente (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea în antichitate că stau la baza tuturor corpurilor și a fenomenelor naturii” < slv. , ngr. στοιχεῖον (DLR), at. Dosoftei (MDA);

traducere literară/traducere literală

Lege/Testament: Matei 26,28 – acesta-i sîngele mieu, a Legii noao – (g. Testament Nou) – cf. BB: al legii noao; B: novi pacti; V: novi testamenti; G: τῆς διαθήκης;

Legea nouă – sens contextual specializat „Noul Testament” (bis.) (DA), at. Cod. Vor., < lat. lex,gis (MDA);

(Noul) testament – (învechit) „lege” < lat. testamentum (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, traducere literară/traducere literală

Limbi/păgâni: Matei 4,15 – Galilea limbilor – (g. ce să zice păgînilor) – cf. BB: Galilea limbilor; B: Galilaeae gentium; V: Galilaeae gentium, G: Γαλιλαία τῶν ἐθνῶν; (lat. gens,-ntis „a race, nation, people; Gentes, pagan nations, heathen, gentiles”, gr. ἔθνος „a nation; Gentiles (pl.)”);

Limbă – cuvânt polisemantic, sensul contextual este calchiat din v. sl. „grai, popor” (v. lat. gentes, gr. ἔθνος): „colectivitate de oameni care vorbesc același grai (mai ales străin), care au aceeași origine etnică și aceeași credință (păgână)” (DA), at. Psalt. Hur., < lat. lingua (MDA); calc de structură semantică

Păgân – „persoană care se închină la zei sau la idoli, idolatru, politeist; (în opoziție cu creștin) persoană care este de altă religie decât cea creștină”, < lat. paganus (DLR);

traducere literală/traducere literară

Lin/blând: Ep. I Tesaloniceni 2,7 – ce fum lini întru voi – (g. blînzi) – cf. BB: ce ne-am făcut blînzi în mijlocul vostru; V: facti sumus lenes; G: ἐγενήθημεν νήπιοι; (lat. lenis,-e „soft, smooth, mild, gentle, easy, calm”, gr. νήπιος „an infant, child”);

Lin – polisemantic, în context (despre firea omului, în opoziție cu crud, aprig, violent, aspru) „blând, delicat” (DA), at. Coresi L., < lat. lenus (MDA);

Blând – polisemantic (despre ființe, în opoziție cu violent, aprig, aspru, sever, mânios) „care nu-ți face nici un rău, ci se poartă astfel cu tine încât te simți bine cu el” (DA), at. Cod. Vor., < lat. blandus (MDA);

traducere literală/traducere literară

Litră/font: Ioan 12, 3 – Iară Mariia, luînd o litră de nardos topit – (g. un font) – cf. BB: o litră; B: accepta libra unguenti nardi; V: accepit libram unguenti nardi; G: λαβοῦσα λίτραν μύρου νάρδου;

Litră – „măsură de capacitate egală într-o vreme cu a patruzecea parte dintr-o vadră sau a patra parte dintr-o ocă, în alte timpuri și în alte părți cu a șase sau a patra parte dintr-un litru; prin extindere, vasul care are capacitatea de o litră”, at. 1642, ngr. λίτρα (MDA);

Font – v. funt (rar) (germanism) „unitate de măsură de greutate, de aproximativ ½ kg” (DA), Pfund at. 1667 (regional) font, funt, germ. Pfund (MDA);

sinonime diatopice, traducere literală/traducere literară

Lua/omorî: Fapt. Ap. 21,35 – ia-l pre el – (g. omoară-l pre el) – cf. BB: rădică-l pre el; B: tolle ipsum; V: tolle eum; G: αἶρε αὐτόν; (lat. tollo „to lift or take up, to rise”, gr. αἴρω „to take up, take away”);

A lua (pe cineva) – polisemantic, (învechit) „a face să dispară” < lat. (DLR); calc de structură semantică

A omorî „a pricinui (cu sau fără intenție) moartea unei ființe, a lua viața cuiva, a ucide” < sl. v. (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

traducere literală/traducere literară

(Se) lupta/(se) viteji: Ep. II Timotei 2,5 – de să va și lupta cineva, nu să va curuna, de nu va lupta cu de-adinsu – (g. au viteji) – cf. BB: săvai de va și birui neștine; V: certat in agone; G: ἀθλῇ;

(Se) lupta – polisemantic, sensul contextual (refl. intranz.) fig. (despre oameni) „a se strădui să învingă, să depășească situații dificile, piedici (fizice sau morale), greutăți, lipsuri etc.; a rezista în confruntarea cu ceva, a face față” < lat. luctare (DLR), at. Psalt. 107 (MDA);

Viteji (învechit) – „a se lupta cu vitejie, cu eroism; a da dovadă de bărbăție”, der. de la viteaz (DLR), at. Mardarie (MDA);

cuvânt polisemantic/sens contextual

Mag/filosof: Matei 2,7 – Atuncea Irod, pre ascuns, chiemă pre maghi – (g. filosofii) – cf. BB: vrăjitorii; B: vocatis magis; V: vocatis magis, G: καλέσας τοὺς μάγους;

Mag/gâcitor: Matei 2,16 – Atunci Irod, văzînd că fu batgiocurit de maghi, să mînie foarte – (g. gîcitor) – cf. BB: vrăjitori; B: a magis; V: a magis iratus est, G: ἐνεπαίχθη ὑπὸ τῶν μάγων;

Mândru/filosof: Matei 2,1 – mîndrii veniră de să închinară lui Hristos și adusără darure – (g. filosofii) – cf. BB: vrăjitorii; B: magi; V: magi, G: μάγοι;

Gâcitor – sensul contextual nu apare în DA, derivat de la a ghici cu sufixul –tor (DA), at. Biblia 1688, ghici + -itor (MDA);

Mag < v. sl. , sensul contextual este de „cei trei regi despre care legenda spune că au venit la Betleem să se închine lui Hristos” (DLR), at. N. TEST. 1648;

Mândru < v. sl., substantivat, are sensul de „mag” (DLR), at. Coresi (MDA); se întâlnește în textele secolului al XVI-lea cu sensul de „înțelept”, având multe ocurențe în Cazania a II-a a lui Coresi și în Palia de la Orăștie (DIMITRESCU 1973: 186);

Filosof – sensul specializat, extins de la „astrolog” (popular), întâlnit în acest context este de „cei trei crai (magi) de la răsărit” (DA), at. Varlaam, ngr. φιλόσοφος (φιλεῖν „a iubi” și σοφία „înțelepciune”) (MDA); este consemnat în DÎLR cu sensul de „filozof, gânditor”, cu un etimon latin (philosophus) și unul grecesc; în secolul al XVI-lea este întâlnit în Tetraevanghelul lui Coresi (DIMITRESCU 1973: 156);

sinonime diacronice, sinonime diafazice

Mânule (pune)/popi: Ep. I Timotei 5,22 – mînule curund nu-ți pune pre nime – (g. sau nu popi pre nime) – cf. BB: mînile degrab pre nimenea nu le pune; V: manus cito nemini imposueris; G: χεῖρας ταχέως μηδενὶ ἐπιτίθει;

Pune mânule (mâinile) – nu apare în DLR, sensul este cel precizat de glosă; calc frazeologic

Popi – (popular și familiar) „a (se) preoți, a (se) hirotonisi” derivat de la popă (DLR), at. Anon. Car. (MDA);

sinonime diastratice, traducere literală/traducere literară

Mintă/izmă: Matei 23,23 – zeciuiți minta – (g. izma) – cf. BB: izma; B: decimatis mentam; V: decimatis mentam; G: ἀποδεκατοῦτε τὸ ἡδύοσμον; Mintă/izmă: Luca 11,42 – minta – (g. izma) – cf. BB: izma; B: decimatis mentham; V: decimatis mentam; G: ἀποδεκατοῦτε τὸ ἡδύοσμον;

Minta – v. mentă „numele a două specii de plante erbacee din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare, izmă”< v. sl. (v. lat. mentha) (DLR), at. Alecsandri (MDA);

Izmă – „plantă ierboasă, cu miros tare și plăcut și cu gust răcoritor, care se întrebuințează ca un condiment apreciat și care, fiartă, dă un ceai întrebuințat adesea în medicina casnică; mentă” (DA), at. Tetraev., magh. izmat (MDA);

sinonime diacronice

Moisi/Leagea: Ep. II Corinteni 3,15 – Ce pînă astăzi, cînd să ceteaște Moisi, acoperemîntu-i pus spre inima lor. – (g. Leagea) – cf. BB: cînd să citeaște Moisi; V: cum legitur Moses; G: ἂν ἀναγινώσκηται Μωϋσῆς;

Leagea – v. legea veche sau legea lui Moise „Vechiul Testament; religia mozaică” (DLR);

sinonime diastratice, sinonime pe baza unei figuri de stil (metonimie)

Mortăciune/jărtvă: Fapt. Ap. 15,20 – să să ferească de spurcăciunea idolilor și de curvie și de mortăciuni și de sînge – (g. au jărtvelor, ce să zice, carele sînt sugrumate și nu le slobod sînge) – cf. BB: sugrumat; B: et suffocatis rebus; V: ut abstineant se a contaminationibus simulacrorum et fornicatione et suffocatis et sanguine; G: τοῦ ἀπέχεσθαι τῶν ἀλισγημάτων τῶν εἰδώλων καὶ τῆς πορνείας καὶ τοῦ πνικτοῦ καὶ τοῦ αἵματος;

Mortăciune – polisemantic, în context: (în credințe religioase) „carne de animal care n-a fost tăiat după ritual” < lat. morticina (DLR), at. Biblia 1688 (MDA);

Jertfă – „prinos (constând de obicei dintr-un animal înjunghiat sau din bucate și roade) pe care popoarele păgâne le aduceau divinității” < sl. v. (DA), at. Coresi Ev. (MDA);

sinonime diastratice, cuvânt polisemantic/sens contextual

Mut/fără înțeles: Ep. I Corinteni 14,10 – Că de cîte feliure de glasuri sunt în lume, și nece unul nu-i mut – (g. fără înțeles) – cf. BB: niciuna dentru eale iaste fără de înțeles; V: sine voce est; G: ἄφωνον; (gr. ἄφωνος,-ον „speechless, mute, silent”);

Mut – „care se face, se petrece în tăcere, fără cuvinte; care nu se exprimă prin vorbe” < lat. mutus (DLR), at. Psalt. 57 (MDA);

Fără înțeles – „fără noimă, absurd” (DA), at. TDRG, înțelege (MDA);

sinonime pe baza unei figuri de stil

Năroi/volbură: Fapt. Ap. 27,17 – Carea trăgîndu-o în corabie, cu măestrie agiutorase împregiurînd corabiia, temîndu-se să nu cază în vreun loc cu năroiu, sloboziră veatrile și așia mergea. – (g. volbură) – cf. BB: sorbu; B: in Syrtin exciderent; V: ne in Syrtim inciderent; G: μὴ εἰς τὴν Σύρτιν ἐκπέσωσιν; (Syrtis „quicksands; these sandbanks, off the northern coast of Africa, have from early times been regarded as a sourse of danger to mariners”);

Năroi – (învechit și popular) – v. noroi „pământ (adus de ape și) depus pe fundul, pe marginea apelor sau pe terenuri inundabile; mâl” < bulg. (DLR), at. Anon. Car. (MDA);

Volbură – polisemantic, în context: „vârtej; bulboană, vâltoare; agitație violentă (și zgomotoasă) a apei” < lat. *volvula (<volvere) (DLR, MDA);

echivalență funcțională

Nu fi/fi omorât: Matei 2,18 – Rahiil plîngea coconii săi și nu vrea să să mîngîie că nu era – (g. că era omorîți) – cf. BB: căci nu era; B: quod non sint; V: quia non sunt; G: ὅτι οὐκ εἰσίν;

Fi – polisemantic, sensul contextual: „a trăi, a viețui, a o duce”, < lat. sum, fui, *fire (fieri în loc de esse) (DA, MDA);

Omorî – „a pricinui (cu sau fără intenție) moartea unei ființe, a lua viața cuiva; a ucide”, din v. sl. (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

traducere literală/traducere literară

Opăci/săblăzni: Matei 5,29 – să te va opăci ochiul tău cel drept, scoate-l – (g. săblăzni) – cf. BB: blăzni; B: facit ut tu offendas; V: scandalizat; G: σκανδαλίζει;

Opăci – (învechit) „a ispiti” < bg. , scr. opaciti (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA), (Criș., Trans. SV) „a ispiti” (DTR);

Săblăzni – învechit, „a (se) abate de la calea morală, a duce sau a cădea în ispită, în păcat” < slv. (DLR), at. Coresi Tetraev. (MDA);

sinonime diatopice, sinonime diastratice

Ploaie/povoiu: Fapt. Ap. 28,2 – ploaia ce ne plooa – (g. povoiu) – cf. BB: pentru ploaia ce era; B: propter imbrem urgentem; V: propter imbrem; G: διὰ τὸν ὑετὸν; (lat. imber,-bris „rain, heavy or violent rain, a rain-storm etc.”, gr. ὑετός,-ου „rain”);

Ploaie – „precipitație atmosferică sub formă de picături de apă provenite din condensarea vaporilor de apă din atmosferă și unirea picăturilor mai mici sau din topirea fulgilor de zăpadă și a cristalelor de gheață care trec printr-o pătură de aer mai cald și cad pe suprafața pământului” < lat. *plovia (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

Povoiu (învechit și regional) – v. puhoi „cantitate foarte mare de apă (formată de ploi sau de zăpezile topite) care curge cu repeziciune și forță” < v. sl. (DLR), at. Ureche (MDA);

hiperonim/hiponim

(Cu) poticneală/îndoire: Ep. Romani 14,20 – mănîncu cu poticneală – (g. sau îndoire) – cf. BB: pren poticneală; V: per offendiculum; G: τῷ διὰ προσκόμματος ἐσθίοντι; (lat. offendiculum,-i „a stumbling-block, obstacle, hinderance, cause of offence”, gr. προσκόμμα,-τος „a stumbling, an occasion of stumbling, offense”);

(Cu) poticneală – „faptul de a (se) poticni; împiedicare, poticnire” < derivat de la poticni (v. sl.) cu sufixul –eală (DLR), at. Coresi (MDA);

Îndoire – der. abstract de la îndoi (der. de la loc. adv. în două) – în expresia învechită cu îndoire „cu îndoială, îndoielnic” (DA), at. Dosoftei (MDA);

sinonime parțiale

Povară/tărhat: Fapt. Ap. 27,10 – Văz că cu dosadă și cu multă pagubă, nu numai a povăriei și a corabiei ce și a capetelor noastre – (g. tărhatului) – cf. BB: a povării; B: non solum oneris; V: non solum oneris; G: οὐ μόνον τοῦ φορτίου;

Povară – „sarcină, încărcătură, greutate” < v. sl. (DLR), at. Cuv. Den B. (MDA);

Tărhat – „greutate, sarcină, povară” < magh. terhet (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA); (Ban., Criș., Trans. SV) „greutate sarcină, povară” (DTR);

sinonime diacronice, sinonime diatopice

Preazviter/bătrân: Ep. III Ioan 1,1 – preazviterul, iubitul său, lui Gaie, pre carele eu cu adevăru-l iubesc – (g. bătrînul) – cf. BB: cel mai bătrîn; V: senior Gaio carissimo; G: Ὁ πρεσβύτερος Γαΐῳ τῷ ἀγαπητῷ;

Bătrân – sensul lui prezviter calchiat după greacă < lat. veteranus (DA), at. Cod. Vor., < lat. betranus (veteranus) (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice

Preazviter/cârstnic, țârcovnic: Ep. II Ioan 1,1 – preazviter a aleaseei giupunease și feciorilor ei – (g. cîrstnic au țîrcovnic) – cf. BB: cel mai bătrîn; V: senior electae dominae et natis eius; G: Ὁ πρεσβύτερος ἐκλεκτῇ κυρίᾳ καὶ τοῖς τέκνοις αὐτῆς;

Preazviter „titlu (onorific) pentru o persoană care face parte din cinul bisericesc; persoană care face parte din acest cin; (spec.) preot” < ngr. πρεσβύτερος (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA);

Cârstnic – v. crâsnic (bis., Trans. și Buc.) „paraclisier, pălămar, târcovnic, dascăl” (DA), at. 1739, v. sl. „cruce” (MDA);

Țârcovnic (popular) „paracliser; (p. ext.) cântăreț, dascăl de biserică” < slv. (DLR), at. Eustratie Prav. (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice, sinonime parțiale, traducere literală/traducere literară

Preoție/episcupie: Ep. I Timotei 3,1 – să pohtește cineva preoție – (g. sau episcupie) – cf. BB: orice episcupie pohteaște; V: episcopatum desiderat; G: ἐπισκοπῆς ὀρέγεται;

Preoție – „calitate, demnitate de preot; funcție pe care o îndeplinește un preot; darul cu care este învestit un preot” derivat de la preot cu sufixul –ie (DLR), at. Prav. Gov. (MDA);

Episcupie (învechit) – v. episcopie „funcția, titlul de episcop; episcopat” < slv. (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

sinonime diastratice, sinonime diafazice, sinonime parțiale

Preut/episcup: Ep. Tit 1,7 – să cuvine preutului – (g. au episcupului) – cf. BB: trebuie episcopul nevinovat să fie; V: episcopum; G: τὸν ἐπίσκοπον;

Preut – v. preot – spec. (în biserica creștină) „persoană din cler care oficiază serviciile religioase și îndeplinește toate formele cultului creștin” < lat. praesbiter (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

Episcop – „rang înalt în ierarhia bisericii creștine, imediat inferior mitropolitului sau arhiepiscopului; persoană care deține acest rang și care conduce, de obicei, o eparhie” < slv. , ngr. ἐπίσκοπος, lat. episcopus (DLR), at. cca 1580 (MDA); este frecvent întâlnit în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 153);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice, sinonime parțiale, traducere literară/traducere literal

Prinde (cu cuvântul)/amăgi: Marcu 12,13 – Și trimeasără la El unii din farisei și din irodiiani, ca să-L prinză cu cuvîntul. – (g. să-l amăgească) – cf. BB: să-L prinză cu cuvîntul; B: ut eum irretirent captum sermone; V: ut caperent în verbo; G: ἵνα αὐτὸν ἀγρεύσωσιν λόγῳ; (lat. capio,-ěre „to cheat, seduce, deceive, catch”, gr. ἀγρεύω „to catch unawares, to trap”);

A prinde (cu cuvântul) – v. a prinde – polisemantic, sensul contextual „a pune într-o situație dificilă, fără ieșire” < lat. pre(he)ndere (DLR), at. 1521 (MDA); calc frazeologic

A amăgi – „a prinde pe cineva cu vorbe înșelătoare” (DA), at. 1594 HEM 1005, < lat. *ammagire (MDA);

traducere literală/traducere literară

Publican/mitarnic: Marcu 2,15-16 – mulți publicani – (g. mitarnici) – cf. BB: vameși; B: publicani; V: publicani; G: τελῶναι;

Publican/vameș: Matei 5,46 – Au nu și publicanii fac aceaia? – (g. ce era atunci vameși) – cf. BB: vameșii; B: publicani; V: publicani; G: οἱ τελῶναι;

Mitarnic – „persoană care avea în arendă încasarea impozitelor; vameș”, der. de la mită (< slv.) cu sufixul –arnic (DLR), at. Neagoe (MDA); se întâlnește în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 186);

Publican „persoană care strângea impozitele la vechii romani” < lat. publicanus (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA);

Vameș „persoană care încasa taxele, impozitele” < magh. vámos (DLR), at. 1415 (MDA); apare în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 238);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, traducere literală/traducere literară

Pune/băga în samă: Ep. Romani 4,8 – Fericit bărbatul căruia nu-i pune Domnul păcatul – (g. nu i-l bagă în samă) – cf. BB: nu-i va socoti Domnul păcatul; V: vir cui non imputabit Dominus peccatum; G: ἀνὴρ οὗ οὐ μὴ λογίσηται κύριος ἁμαρτίαν;

Pune –polisemantic, sensul contextual: (învechit) „a socoti, a considera” < lat. ponere (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

Băga în samă „a ține seama sau socoteala de ceva”, etim. nec. (DA);

cuvânt polisemantic/sens contextual

Pune/întări: Ep. I Timotei 2,7 – fuiu pus eu propoveadnic și apostol – (g. sau întărit) – cf. BB: spre carea m-am pus eu propoveduitoriu și apostol; V: positus sum ego praedicator et apostolus; G: ἐτέθην ἐγὼ κῆρυξ καὶ ἀπόστολος; (lat. pono,-ěre „to put, place, set, lay etc.”, gr. τίθημι „to place”);

Pune – polisemantic, în context „a numi, a desemna, a alege într-o funcție, într-o demnitate, pe o treaptă într-o ierarhie etc.” < lat. ponere (DLR);

Întări – polisemantic, sens contextual „a confirma, a adeveri” (DA), at. Cod. Vor., der. (MDA);

traducere literală/traducere literară

Pune/meni: Ep. II Corinteni 5,19 – nepuind lor greșalele lor – (g. nemenind) – cf. BB: nesocotind lor greșealele lor; V: non reputans illis delicta ipsorum; G: μὴ λογιζόμενος αὐτοῖς τὰ παραπτώματα αὐτῶν;

Pune – polisemantic, sensul contextual: (învechit) „a socoti, a considera” < lat. ponere (DLR);

Meni (învechit) „a lua în considerare, a socoti” < v. sl. (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

cuvânt polisemantic/sens contextual

Puteare/înțeles: Ep. I Corinteni 14,11 – iară de nu voiu ști putearea glasului – (g. înțelesul) – cf. BB: putearea glasului; V: nesciero virtutem vocis; G: μὴ εἰδῶ τὴν δύναμιν τῆς φωνῆς; (lat. virtus,-utis „goodness, worth, value, power, strength”, gr. δύναμις „power”);

Puteare – v. putere „însușirea de a acționa puternic asupra cuiva (impresionându-l, influențându-l, convingându-l); forță de influențare, de convingere”, der. de la a putea (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

Înțeles – polisemantic, în context: „sens, însemnare, semnificație, conținut semantic” (DA), at. TDRG, înțelege (MDA);

sinonime pe baza unei figuri de stil

Ravvi/învățător: Marcu 9,5 – Ravvi bine-i noao să fim aicea – (g. învățătoare) – cf. BB: Ravvi; B: rabbi; V: rabbi; G: ῥαββί;

Ravvi – v. rabin „conducător religios al unei comunități mozaice”, învechit ravi < slv. (DLR), at. Cat. Man. (MDA); (în NT 1648 ar putea fi preluat direct din latină sau greacă);

Învățător – adesea, în limba veche, un atribut dat lui Iisus Hristos, cu sensul „cel care dă învățătură, care învață sau instruiește pe altul (în credința adevărată a religiei creștine), magistru, preceptor, instructor, maestru, dascăl” (DA), at. Cod. Vor., der. (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice

Răstigni/beli: Ep. Evrei 11,35 – unii s-au răstignit, nevrînd a să izbăvi, ca să dobîndească mai scumpă înviiare – (g. au i-au belit) – cf. BB: iară alții s-au muncit; V: alii autem distenti sunt; G: ἐτυμπανίσθησαν;

Răstigni – „a chinui, a tortura” < slv. (DLR), at. Coresi (MDA);

Beli – (popular) „a desface sau a lua (toată) pielea de pe o vietate sau de pe un întreg membru al corpului” (DA), at. Dosoftei, v. sl. (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diafazice

Rod/învățătură: Matei 7,16 – Den rodul lor îi veți cunoaște pre ei. – (g. din învățătura lor) – cf. BB: rodul; B: a fructibus; V: a fructibus eorum cognoscetis eos; G: ἀπὸ τῶν καρπῶν αὐτῶν ἐπιγνώσεσθε αὐτούς; (lat. fructus,-us „proceeds, produce, product, fruit, profit, income”, gr. καρπός „fruit”);

Rod – sens figurat „urmare, rezultat, efect (al unei acțiuni, al unei munci), folos, avantaj” < v. sl. (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

Învățătură – „precept (mai ales, al legii creștine)” (DA), at. Cod. Vor., der. (MDA);

sinonime pe baza unei figuri de stil

Rotariu/cioplitoriu: Matei 13,55 – Au nu e feciorul cela al rotariului – (g. cioplitoriului) – cf. BB: teslariului; B: fabri filius; V: fabri filius; G: ὁ τοῦ τέκτονος υἱός; Rotariu/cioplitor: Marcu 6,3 – Au nu iaste Acesta acel rotariu – (g. cioplitor) – cf. BB: teslariul; B: faber; V: faber; G: ὁ τέκτων; (lat. faber,-bri „a worker in wood, stone, metal etc., a forgerm smith, artificer, carpenter, joiner”, gr. τέκτων,-ονος „a builder, carpenter”);

Rotariu – „meseriaș care face roți, care, căruțe etc.” < der. de la roată (< lat.) (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA);

Cioplitoriu – „(cel) care cioplește, lemnar, dulgher, bărdaș, cioplaș” < derivat de la a ciopli (< sl.) (DA), at. Biblia 1688 (MDA);

hiponim/hiperonim

Sabie/hangeriu: Marcu 14,47 – scoase sabiia – (g. hangeriul) – cf. BB: sabia; B: stricto gladio; V: gladium percussit; G: σπασάμενος τὴν μάχαιραν;

Sabie – „armă alcătuită dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită la vârf și pe una dintre laturi și fixată într-un mâner” < slv. (DLR), at. Prav. 108 (MDA);

Hangeriu – „pumnal încovoiat ce se purta odată la brâu ca armă” (DA), hanger at. Moxa, tc. hanger (MDA);

hiponime în raport cu un hiperonim

Săruta/spune: Ep. Filipeni 4,21 – sărutați toți sfinții, întru Hristos Iisus – (g. ce să zice, spuneți) – cf. BB: închinați-vă la tot sfîntul în Hristos Iisus; V: salutate omnem sanctum; G: Ασπάσασθε πάντα ἅγιον; (v. și BIBLIA 2001: Îmbrățișați-l pe fiecare dintre sfinții întru Hristos Iisus); (lat. saluto,-are ; gr. ἀσπάζομαι are sensul „take leave of, take a last farewell (as a formula in closing letters)” sau „(from the modes of salutation in use) kiss, embrace”);

Săruta (învechit) „a saluta” < lat. salutare (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

Spune – nu apare sensul din context în DLR < lat. exponere (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

variante textuale

Scaun/podnojie: Fapt. Ap. 2,35 – pînă voiu pune pizmașii Tăi scaun picioarelor Tale – (g. podnojie) – cf. BB: razim; B: statuero inimicos tuos scabellum pedum tuorum; V: ponam inimicos tuos scabillum pedum tuorum; G: ἕως ἂν θῶ τοὺς ἐχθρούς σου ὑποπόδιον τῶν ποδῶν σου;

Scaun – polisemantic, sensul din context „podnojie” nu apare în DLR < lat. scamnum (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

Podnojie – (învechit, în limbajul bisericesc) „scăunel rotund folosit de obicei ca sprijin pentru picioare” < slv. (DLR), at. Psalt. 204/V (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice, hiperonim/hiponim

Sfânt/jărtăvnic: Ep. Evrei 8,2 – noi avem preut ca acela carele șiade de-a dereapta scaunului mărimei Lui în ceriuri, sluga sfinților și a cortului celui adevărat – (g. a jărtăvnicului) – cf. BB: sfinților poslușnic; V: sanctorum minister; G: τῶν ἁγίων λειτουργὸς; (lat. sanctus,-i și gr. ἅγιος,-α,-ον – „holy; saints (plural noun)”, dar la plural lat. sancta sanctorum și gr. τὰ ἅγια τῶν ἁγίων – „Holy of Holies”); (pentru lămurirea pasajului am apelat la versiuni românești mai recente ale Bibliei: BIBLIA 1914: slujitor sfintelor și cortului celui adevărat, BIBLIA 2001: slujitor al altarului și al cortului celui adevărat);

Sfânt – cuvânt polisemantic, sens contextual: (învechit) „prima încăpere a templului evreiesc, în care se află jertfelnicul, sfeșnicul cu șapte brațe, candele etc. și în care se oficiază ritualul religios; (învechit) sfințenie” < v. sl. (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA); calc de structură semantică

Jărtăvnic – v. jertfelnic – spec. (bis.) „masa din altar, așezată în colț, în dreptul ușii din stânga, pe care se pregătesc sfintele daruri” < v. sl. (DLR), at. Coresi Ev. (MDA);

sinonime diastratice, traducere literală/traducere literară

Sfinție/jărtăvnic: Ep. Evrei 9,12 – prin sîngele Său întră odată în sfinție – (g. ce să zice jărtăvnic) – cf. BB: prentr-al Său sînge intră de o dată la ceale sfinte; V: in sancta; G: εἰς τὰ ἅγια; (lat. sancta sanctorum și gr. τὰ ἅγια τῶν ἁγίων „Holy of Holies”);

Sfinție – v. sfinția sfinților „sfânta sfintelor”, (învechit) „biserică, templu” derivat de la sfânt cu sufixul –ie (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

Jărtăvnic – v. jertfelnic – spec. (bis.) „masa din altar, așezată în colț, în dreptul ușii din stânga, pe care se pregătesc sfintele daruri” < v. sl. (DLR); at. Coresi Ev. (MDA);

sinonime diastratice, traducere literală/traducere literară

Sicar/lotru, tâlhar: Fapt. Ap. 21,38 – ai scos în pustie patru mie de sicari – (g. sicarii sînt lotri, tîlhari) – cf. BB: bărbați den Chesarii; B: quatuor millia sicariorum; V: quatuor milia virorum sicariorum; G: τετρακισχιλίους ἄνδρας τῶν σικαρίων;

Sicar – (învechit, astăzi livresc) „ucigaș plătit” < slv. , lat. sicarius (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

Lotru – (învechit și popular) „persoană care fură (la drumul mare), hoț, tâlhar”; (învechit) „om ticălos, nemernic; răufăcător” < pol. łotr (DLR), at. 1521 (MDA), (ȚR, Ban., Criș., Trans. S) „hoț, tâlhar” sl. lotrŭ, ceh., pol. lotr, scr. lotar (DTR);

Tâlhar – „persoană care fură, pradă, jefuiește; hoț, bandit” etim. nec. (DLR), at. Coresi Ev. (MDA);

hiponime în raport cu un hiperonim

Sili/lua cu putearea, răpi: Matei 11,12 – Împărățiia ceriului silescu și îndemnătorii vor apuca pre ia – (g. o iau cu putearea, o răpescu) – cf. BB: sileaște-să; B: rapiunt; V: rapiunt; G: βιάζεται; (lat. rapio,-ěre „to carry off by force; to seize, rob, ravish etc.”, gr. βιάζομαι „to force, dominate”);

A sili < v. sl. , „a forța” (DLR), at. Coresi. Ev. (MDA);

A lua cu puterea „a pune stăpânire cu de-a sila, a obține ceva cu forța” (a lua < lat. levare) (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

A răpi „a apuca cu forța, a lua cu sila și a duce cu sila, a fura” < lat. rapire (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

traducere literară/traducere literală

Sinagogă/besearecă: Matei 4,23 – Și încungiură pre Iisus toată Galilea, învățînd în sinagoga lor – (g. unde să strîngea jidovii, să auză cuvîntul lui Dumnedzeu, noi zicem beseareca) – cf. BB: adunările; B: in synagogis; V: in synagogis, G: ἐν ταῖς συναγωγαῖς;

Sinagogă < lat. synagoga, gr. συναγωγή, sensul contextual: „clădire destinată celebrării cultului mozaic” (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA);

Biserica – at. Cod. Vor., < lat. basilica (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice, hiponime în raport cu un hiperonim neexprimat, traducere literală/traducere literară

Sinagogă/săbor: Marcu 5,22 – mai marii sinagoghei – (g. a săborului) – cf. BB: mai marii sinagogului; B: ex profectis synagogae; V: quidam de archisynagogis, G: εἷς τῶν ἀρχισυναγώγων;

Sinagogă < lat. synagoga, gr. συναγωγή, sensul contextual: „organizație religioasă la mozaici asemănătoare parohiilor creștine, apărută în condițiile diasporei” (DLR); at. N. TEST. 1648 (MDA);

Sobor – (învechit) săbor, sens contextual: „sinod, prin extindere – clerul unei biserici ori al unei mănăstiri care participă la oficierea unei slujbe religioase”, (învechit) „sfat, prin analogie, întrunire, prin extindere, mulțime de oameni adunați laolaltă” < slv. , , at. Psalt. Hur. (MDA); este frecvent în textele secolului al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 217);

sinonimie diacronice, sinonimie diastratice

Slovă/Leage: Ep. II Corinteni 3,6 – a fi destoinici slugi Legii ceii noao, nu slovelor, ce sufletului – (g. slova, să zice Leagea) – cf. BB: ne-au învrednicit pre noi cu poslușnicii cei Noao Făgăduințe, nu a scrisorii, ce a duhului; V: non litterae sed spiritus; G: οὐ γράμματος ἀλλὰ πνεύματος; (lat. littera,-ae „a letter, a written sign or mark signifying a sound”, gr. γράμμα,- τος „a letter”);

Slovă – (învechit și popular) „literă (chirilică)” < slv. (DLR) – sens figurat, at. Dosoftei (MDA);

Leage – v. lege (în limbajul bisericesc) „ansamblu de precepte, de norme religioase (consemnate în scris), considerate ca emanând de la divinitate”, < lat. lex (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

sinonime diastratice, traducere literală/traducere literară

Smochin/mur: Luca 19,4 – să sui într-un smochin – (g. alții zic că-i mur) – cf. BB: smochin, B: ascendit in sycomorum; V: ascendit in arborem sycomorum; G: ἀνέβη ἐπὶ συκομορέαν;

Smochin – „arbore fructifer, din familia moraceelor, înalt de 2-10 m, cu frunze mari lobate, flori închise în cupe, care la maturitate devin fructe cărnoase, dulci, comestibile”, derivat regresiv de la smochină (< slv.) (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

Mur – (învechit și regional) „dud”, (învechit, rar) „sicomor” < lat. morus (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA);

sinonime diatopice, hiponime în raport cu un hiperonim, variante textuale

Stadie/alergătură: Ioan 11,18 – Și era Vitania aproape de Ierosalim, ca cincisprăzece stadii – (g. alergături) – cf. BB: stadii; B: fere stadiis quindecim; V: quasi stadiis quindecim; G: ὡς ἀπὸ σταδίων δεκαπέντε;

Stadie – (Mold., Criș.) „unitate de măsură pentru distanță la greci, echivalând cu 147-192 m” din lat. stadium (DTR); „veche unitate de măsură pentru lungime egală cu aproximativ 125 de pași; distanță care corespunde acestei lungimi” (< ngr. στάδια, pl. lui στάδιον) (DLR); at. N. TEST. 1648 (MDA);

Alergătură – „alergare”, sensul contextual nu apare în DA, derivat de la a alerga cu sufixul -ătură (DA), at. Dosoftei (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diafazice, sinonime parțiale, traducere literală/traducere literară

Statir/ban, aspru: Matei 17,27 – vei afla un statir – (g. ban sau aspru) – cf. BB: statir; B: invenies staterem; V: invenies staterem; G: εὑρήσεις στατῆρα;

Statir – v. stater – „veche monedă grecească sau macedoneană de aur ori de argint, a cărei valoare varia între 2 și 20 de drahme” stater < lat. stater, statir < ngr. στατήρ (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA);

Ban „(generic) orice monedă” (DA), at. N. TEST. 1648, etim. nec. (MDA); este frecvent întâlnit în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 130);

Aspru „cea mai mică monedă turcească de argint de pe vremuri, valorând în țările românești (în secolul al XVII-lea) a șasea parte dintr-un potronic de argint și a douăsprezecea dintr-un florint de argint” (DA), at. 1471 apud HEM 1882, ngr. ἄσπρον (MDA);

sinonime diacronice, sinonime parțiale, hiponim/hiperonim, traducere literală/traducere literară

Stăpân/domn: Ep. I Timotei 6,1 – slugile pre stăpînii lor să-i cinstească – (g. sau domnii lor) – cf. BB: pre ai lor stăpîni; V: servi dominos suos omni honore dignos arbitrentur; G: τοὺς ἰδίους δεσπότας πάσης τιμῆς ἀξίους ἡγείσθωσαν; (lat. dominus „a master, possessor, ruler, lord, proprietor, owner”, gr. δεσπότης,-ου „a master, lord”);

Stăpân – polisemantic, sens contextual: „persoană care dispune în fapt sau de drept de anumite puteri asupra unor oameni (sclavi, iobagi, muncitori etc.), pe care îi exploatează, considerată în raport cu aceștia; persoană care are posibilitatea de a fi servită, considerată în raport cu cei aflați în serviciul său (pe lângă gospodărie, în treburile casnice etc.), (învechit) domn” < slv. (DLR), at. Coresi Ev. (MDA);

Domn – polisemantic, în context: (învechit, adesea determinat de un adj. pos.) „stăpân” < lat. dominus (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

traducere literară/traducere literală

Stomah/rânză: Ep. I Timotei 5,23 – nu bea numai apă, ce și cîte cu puținel vin trăiaște pentru stomahul tău – (g. au rînza) – cf. BB: pentru stomahul tău; V: propter stomachum tuum; G: διὰ τὸν στόμαχον;

Stomah – v. stomac „segment în formă de pungă a tubului digestiv, situat între esofag și duoden, în care se face digestia” < ngr. στομάχι, lat. stomachus, v. sl. (DLR), at. 1652 (MDA);

Rânză (popular) „stomac” < cf. alb. rrëndës „cheag” (DLR), at. 1652 (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diafazice, traducere literală/traducere literară

Stricat/gubav: Matei 26,6 – Simon stricatul – (g. gubavul) – cf. BB: stricatul; B: Simonis leprosi; V: in domo Simonis leprosi; G: ἐν οἰκίᾳ Σίμωνος τοῦ λεπροῦ; (lat. leprosus,-a,-um și gr. λεπρός,-οῦ „scaly, leprous”);

Stricat – cuvânt polisemantic, sensul contextual (specializat) „lepros” extins din „bolnav, invalid, slăbit” (învechit și popular) (DLR), at. Dosoftei (MDA);

Gubav – (arhaism) „lepros” (DA), at. Dosoftei, srb. gubav (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diafazice

Sugrumare/morteciune: Fapt. Ap. 21,25 – să să ferească ei de carele-s jărtvile jidovilor și de sînge și de sugrumări și de curvie – (g. morteciuni) – cf. BB: sugrumat; B: rebus suffocatis; V: suffocato; G: πνικτὸν; (lat. suffoco,-are „to choke, stifle, strangle, suffocate by compressing the throat”, gr. πνικτός,-ή,-όν „strangled”);

Sugrumare – polisemantic – sensul de bază: „presare a gâtului unei ființe, mai ales al unei persoane, cu mâinile, cu labele etc. sau cu un obiect, blocând căile respiratorii și sufocând (pentru a omorî)”, derivat de la a sugruma (sub+grumaz), în context „(învechit) sugrumat; ființă (de obicei animal sau pasăre domestică) ucisă (ca jertfă, în ritual) prin sugrumare” (DLR), at. N. TEST. 1648, der. sugruma (MDA);

Mortăciune – polisemantic, în context: (în credințe religioase) „carne de animal care n-a fost tăiat după ritual” < lat. morticina (DLR), at. Biblia 1688 (MDA);

sinonime pe baza unei figuri de stil, traducere literală/traducere literară

Suna/mânca urechile: Ep. II Timotei 4,3 – Că va fi vreame cînd învățătura sănătoasă nu o vor răbda, ce după poftele sale aduna-și-vor șie învățători, sunîndu-le urechile – (g. mîncîndu-i urechile) – cf. BB: scărpinîndu-se cu auzul; V: prurientes auribus; G: κνηθόμενοι τὴν ἀκοὴν; (pentru lămurirea pasajului am apelat la traducerile moderne: BIBLIA 1914: Că va fi vreme când învățătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor își vor alege loruși învățători, gâdilându-i la urechi; și dela adevăr auzul își vor întoarce, iar la basne se vor pleca; BIBLIA 2001: Că va veni vremea când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci după poftele lor își vor îngrămădi învățători să le răsfețe auzul și auzul și-l vor întoarce de la adevăr și către basme se vor abate);

Suna – v. expresia a-i suna (cuiva) bine la (învechit, în) ureche/urechi „a-i produce o impresie auditivă plăcută, agreabilă; a-i plăcea sau a-i conveni vorbele pe care le aude” < lat. sonare (DLR), at. Coresi Ev. (MDA);

Mânca – (despre corp sau părți ale corpului) „a produce o senzație de mâncărime, însoțită de nevoia de a se scărpina” < lat. manducare (DLR); at. Psalt. Hur. (MDA);

traducere literară/traducere literală

Surceale/hrasture: Fapt. Ap. 28,3 – strîngînd Pavel ceva surceale și puind pre foc – (g. hrasture) – cf. BB: gătejii; B: sarmentorum; V: sarmentorum aliquantam multitudinem; G: φρυγάνων τι πλῆθος;

Surcea – „bucată de lemn, mică, subțire și uscată, gătej, uscătură, vreasc” < lat. *surcellus (surculus) (DLR), at. Coresi (MDA);

Hrasture (învechit hreast) – v. vreasc (mai ales la pl.) „creangă, ramură subțire, uscată, desprinsă de pe un copac; gătej, surcea, uscătură” < v. sl. (DLR), at. Mardarie (MDA);

sinonime parțiale

Șterc/gunoi: Ep. I Corinteni 4,13 – Huliți fiind, rugămu-ne; ca ștercii fum lumii, și tuturor călcare pînă acum. – (g. ca gunoiul ce-l mătură den casă) – cf. BB: ca niște necurății ale lumii ne-am făcut; V: tamquam purgamenta; G: ὡς περικαθάρματα;

Șterc (învechit) „gunoi, impuritate” < lat. stercus (DLR), at. cca 1550 (MDA); este întâlnit frecvent în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 229);

Gunoi „necurățenie, murdărie; (p. restr.) fir de pai sau de orice alt obiect care se depune pe haine, în lichide, care-ți intră în ochi, etc.” (DA), at. Canta, v. sl. (MDA); mai puțin frecvent decât șterc în textele din secolul al XVI-lea (DIMITRESCU 1973: 160);

sinonime diacronice

Tare/fără milă: Matei 25,24 – știutu-te-am om tare, seceri unde n-ai sămănat – (g. fără milă) – cf. BB: nesilnic; B: hominem durum; V: homo durus; G: σκληρὸς εἶ ἄνθρωπος;

Tare – cuvânt polisemantic, sensul contextual „aspru” este precizat în glosă (DLR), at. Psalt. Hur., ml. talis (MDA);

Fără milă – (loc. adj.) „crud, nemilos, neîndurător”, milă < sl. v. (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

cuvânt polisemantic/sens contextual

Târg/piață: Matei 11,16 – Asemenea este porobocilor cărora șăd în tîrg – (g. piață) – cf. BB: tîrguri; B: in foris; V: in foro; G: ἐν ταῖς ἀγοραῖς; Târg/piaț: Fapt. Ap. 28,15 – pînă la tîrgul Apiei – (g. piaț) – cf. BB: Tîrgul lui Apie; B: ad Appii forum; V: ad Appii Forum; G: ἄχρι Ἀππίου φόρου;

Târg – (popular) „centrul orașului, partea unde se află prăvăliile” < v. sl. (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

Piață < it. piazza „1. loc, spațiu deschis și întins dintr-o localitate, unde se întâlnesc sau se întretaie mai multe străzi, adesea amenajat cu spații verzi, monumente etc.”, „2. loc special amenajat (în interiorul sau la marginea unei localități) unde se face comerț cu diverse produse, mai ales agroalimentare”, (învechit și regional) – piaț (DLR), at. Anon. Car. (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diatopice, sinonime diafazice

Testament/Lege: Marcu 14,24 – Acesta-i sîngele Mieu, a celui Testament nou carele pentru mulți să va vărsa – (g. ce să zice a Legii Noao) – cf. BB: al legii ceii noao; B: novi pacti; V: novi testameni; G: τῆς διαθήκης;

Legea nouă – sens contextual specializat „Noul Testament” (bis.) (DA), at. Cod. Vor., < lat. lex,gis (MDA);

(Noul) testament – (învechit) „lege” < lat. testamentum (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice, traducere literară/traducere literală

Treapte/grădice, stepene: Fapt. Ap. 21,35 – sosind la treapte, tîmplă-să a-l duce nește viteaji pentru năvala mulțimei – (g. grădice, stepene, pre carele să sue sus, au în foișor, au în besearecă) – cf. BB: scări; B: ad gradus evenit; V: cum venisset ad gradus; G: ὅτε δὲ ἐγένετο ἐπὶ τοὺς ἀναβαθμούς;

Treaptă – polisemantic, în context: (mai ales la pl.) „fiecare dintre suprafețele orizontale, cu lățime relativ mică, situate la înălțimi diferite față de sol, care alcătuiesc o scară; (învechit) stepenă” < lat. traiecta (DLR), at. Coresi Ev. (MDA);

Grădice – nu este consemnat în DLR, MDA;

Stepenă – (învechit) „treaptă” < slv. (DLR), at. Prav. 106 (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diafazice

Trist/mâhnit: Matei 6,16 – cînd postiți, nu fireți, ca cei fățarnici, triști, că-și smolesc fața lor – (g. mîhniți) – cf. BB: posomorîți; B: tetrico vultu; V: tristes; G: σκυθρωποί; (lat. taetricus,-a,-um „forbidding, harsh, crabbed, gloomy, sour, stern, severe”, lat. tristis,-e „sad, sorrowful, mournful etc.”, gr. σκυθρωπός,-ή,-όν „sad, gloomy”);

Trist < lat. tristis, „supărat, necăjit, abătut, deprimat, mâhnit” (DLR), at. Psalt. 72, < lat. tristis (MDA);

Mâhnit < der. de la a mâhni (etim. nec.) „supărat, amărât, întristat, trist, abătut, deprimat” (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

traducere literală/traducere literară

Ura/blagoslovi: Ep. I Corinteni 10,16 – păharul blagoslovenii, carele urăm – (g. blagoslovim) – cf. BB: păharul blagosloveniei, carele blagoslovim; V: calicem benedictionis cui benedicimus; G: Τὸ ποτήριον τῆς εὐλογίας ὃ εὐλογοῦμεν;

Ura – polisemantic, „(învechit și regional; subiectul este preotul, construit adesea cu dativul; și determinat prin bine) a cere ocrotirea divină pentru cineva sau pentru ceva; a binecuvânta”, „(învechit, construit cu dativul) a aduce (prin vorbe) laudă cuiva”, „a închina un pahar în sănătatea cuiva, pentru succesul sau fericirea cuiva” < lat. orare (DLR), at. Moxa (MDA);

Blagoslovi „a binecuvânta” (DA), at. Cod. Vor., v. sl. (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diastratice, sinonime diafazice

Urătoriu/grăitor, procatăr: Fapt. Ap. 24,1 – pogorî popa cel mai mare, Anania, cu bătrînii și cu un urătoriu – (g. carele e grăitor sau procatăr) – cf. BB: meșter de graiu; B: quodam oratore; V: quodam oratore; G: ῥήτορος;

Urătoriu – v. urător (învechit) „persoană care are talentul de a vorbi frumos în public, orator” derivat de la a ura cu sufixul –ător (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA); (Trans. SV) „avocat” (DTR);

Grăitor – at. Psalt. Sch., der. (MDA);

Procatăr (învechit) – v. procator „(Transilvania) avocat” < magh. prókátor (DLR), at. N. TEST. 1648 (MDA); (Ban., Trans. S) „avocat” (DTR);

sinonime diacronice, sinonime diatopice, sinonime diafazice, traducere literală/traducere literară

Usebire/pritce: Ep. I Corinteni 1,10 – toți să grăiți un cuvînt și să nu fie întru voi usebire – (g. pritce) – cf. BB: împărecheri; V: non sint in vobis scismata; G: μὴ ᾖ ἐν ὑμῖν σχίσματα;

Usebire – v. osebire (învechit și popular) „deosebire, diferență”, der. de la osebi (< slv.) (DLR), at. 1683, der. (MDA);

Pritce – v. price (învechit și regional) „ceartă, neînțelegere, dispută” < slv. (DLR), at. Coresi (MDA);

sinonime diatopice, sinonime parțiale

Varvar/prost: Fapt. Ap. 28,2 – iară varvarii făcea omenie multă cu noi – (g. proștii să chiamă varvari) – cf. BB: varvarii; B: barbari; V: barbari; G: οἵ τε βάρβαροι;

Varvar (învechit) „(adesea depreciativ) (la pl.) nume dat de vechii greci și de romani popoarelor și populațiilor străine; (și la sg.) (persoană) de altă origine decât elenă sau latină; p. ext. (persoană) de altă origine etnică; (persoană) de altă religie; (persoană) fără nicio religie” < slv. , neogr. βάρβαρος (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

Prost – polisemantic, (învechit și popular; despre oameni) „care provine ori face parte dintr-o pătură socială inferioară, de origine, de condiție umilă, de rând, de jos; care aparține poporului (de rând), din popor; care ocupă în societate un rang umil, inferior” < v. sl. (DLR), at. Coresi Ev. (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diafazice, sinonime parțiale

Vas/urcior: Marcu 14,13 – un om purtînd un vas – (g. urcior) – cf. BB: un vas cu apă; B: quidam portans amphoram aquae; V: laguenam aquae baiulans; G: κεράμιον ὕδατος βαστάζων; (lat. amphora,-ae „a vessel, usually made of clay, with two handles or ears”, lat. lagoena,-ae „a large earthen vessel with a neck and handles, a flask, flagon, bottle”, gr. κεράμιον,-ου „an earthen vessel, jar”);

Vas – sens contextual: „recipient (de lut, de metal, de sticlă etc.) de diferite forme și mărimi care servește mai ales la păstrarea lichidelor sau care folosește ca obiect de ornament, de cult etc.” < lat. vasum (DLR), at. Psalt. Hur. (MDA);

Urcior – „vas de lut (smălțuit), de obicei cu pântece larg și cu gâtul strâmt, cu una sau două toarte (și având și un gurgui), folosit pentru transportarea sau pentru păstrarea unor lichide (mai ales apă) și din care se poate bea”, (învechit și regional) „vas de lut sau de metal (cu gura mai largă)” < lat. urceolus (DLR), at. Psalt. 36 (MDA);

hiperonim/hiponim

Vânsli/înota: Fapt. Ap. 21,3 – vînslăm în Siriia – (g. întorsura cea demult zice înotăm, iară noi am scris vînslăm, căci vînsla cu corabiia pre apă) – cf. BB: mergeam; B: navigavimus; V: navigabamus; G: ἐπλέομεν εἰς Συρίαν; (lat. navigo,-are și gr. πλέω „to sail; to swim, float”);

A vînsla, a vînsli (învechit și regional) – v. a vâsli (învechit) „a se deplasa plutind pe apă, a pluti, a naviga”, derivat de la vâslă < v. sl. (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

A înota – arhaism semantic, specializat: (despre vase plutitoare, p. ext. despre cei ce le conduc) „a naviga, a merge cu corabia, a pluti, a vâsli” (DA), at. Coresi, < lat. *(in)notare (MDA);

sinonime parțiale, variante textuale

Vergur/deavestăvnic: Apocalipsa 14,4 – aceștia sînt carii nu s-au spurcat cu mueri, că-s verguri – (g. deavestăvnici) – cf. BB: aceștea sunt carii cu muieri nu s-au pîngărit, pentru că verguri sunt, V: virgines; G: παρθένοι;

Vergur (adj.) (învechit și regional) „virgin” < lat. virgula (dim. al lui virgo) (DLR), at. Cod. Vor. (MDA);

Deavestăvnic – v. devestăvnic (învechit) „(tânăr) neînsurat, neprihănit, cast” < slv. (DLR), at. 1642 (MDA);

sinonime diacronice, sinonime diafazice

Zdâria/încrunta: Marcu 5,5 – să zdîrîia cu pietri – (g. încruntîndu-să) – cf. BB: tăindu-se cu pietri pre sine, B: concidens seipsum lapidibus; V: concidens se lapidibus; G: κατακόπτων ἑαυτὸν λίθοις;

Zdârâia – v. zgâria „a-și produce o rana superficiala pe piele cu unghiile, cu ghearele sau cu un obiect ascuțit”, at. Dosoftei, < lat. *scaberare (scaber) (MDA);

Încrunta – (învechit) „a umple de sânge, (popular) a sângera din cauza unei răni”, at. Prav. Gov., în- + crunta (MDA);

sinonime parțiale

Analiză lexico-semantică

Sinonime din perspectivă diacronică

În categoria sinonimelor diacronice am integrat perechile sinonimice de tip cuvânt glosat/glosă care reflectă concurența termenilor în evoluția limbii române literare vechi. Prin concurența termenilor înțelegem suprapunerea straturilor etimologice (cuvinte din substratul traco-dac, cuvinte moștenite din latină, formații pe teren românesc, împrumuturi din diverse limbi), ceea ce duce la o dinamică lexicală prin înlocuirea definitivă a unora dintre cuvintele mai vechi sau la o repartiție stilistică, asistând astfel la o îmbogățire a mijloacelor de expresie și a posibilităților de nuanțare a exprimării.

Am făcut distincția între perechile de sinonime în care cuvântul mai nou se află în glosă și cele în care cuvântul mai nou este glosat, observând că glosele conțin, în special, cuvinte mai vechi, așadar mai cunoscute, mai accesibile. Suntem de părere că glosa reprezintă un text de rangul al doilea ca importanță față de cuvântul glosat, pentru că, fără a-i diminua rolul, glosa ar putea lipsi. Traducătorii NT 1648 își exprimă în Predoslovia cătră cititori intenția de a promova neologisme cu circulație internațională pe care le plasează, de regulă, în text, și nu în glosă. Astfel, glosarea neologismelor are funcția de a face textul accesibil, pe când glosarea printr-un cuvânt mai nou/neologism are funcția de a introduce cuvinte noi, mai puțin cunoscute cititorilor.

Concurența termenilor

Ținând cont de etimologia cuvintelor, este evidentă concurența termenilor, și anume suprapunerea împrumuturilor neologice peste împrumuturi mai vechi din alte limbi, peste cuvinte moștenite din limba latină sau peste formații pe teren românesc:

Cuvântul mai nou se află în glosă:

cuvânt moștenit din latină glosat prin:

alt cuvânt moștenit din latină:

auă (< lat. uva)/poamă (< lat. poma);

împrumut din vechea slavă:

șterc (< lat. stercus)/gunoi (< v. sl. );

de nou (< lat. novus)/de iznoavă (< v. sl. „din nou”);

ura (< lat. orare)/blagoslovi (< v. sl. );

împrumut din maghiară:

agru (< lat. ager)/holdă (< magh. hold);

împrumut din slavonă:

vergur (< lat. virgula, dim. al lui virgo)/deavestăvnic (< slv. );

scaun (< lat. scamnum)/podnojie (< slv. );

treaptă (< lat. traiecta)/stepenă (< slv. );

neologism de origine latină, greacă, slavonă:

preut (< lat. praesbiter)/episcup (< slv. , ngr. ἐπίσκοπος, lat. episcopus; v. V: episcopus; G: ἐπίσκοπος);

neologism de origine latină:

Lege (< lat. lex,gis)/Testament (< lat. testamentum, v. V: testamentum);

cuvânt format pe teren românesc glosat prin;

împrumut din slavonă:

preoție (derivat de la preot cu sufixul –ie)/episcupie (< slv. );

împrumut din sârbă:

stricat (conversiune)/gubav (< srb. gubav);

împrumut din maghiară:

urătoriu (derivat)/procatăr (< magh. prókátor);

împrumut de origine veche slavă glosat prin:

împrumut din maghiară:

mintă (< v. sl. (v. lat. mentha)/izmă (< magh. izmat);

povară (< v. sl. )/tărhat (< magh. terhet);

neologism din italiană:

târg (< v. sl. )/piaț(ă) (< it. piazza);

neologism de origine greacă:

mag (< v. sl. )/filosof (< ngr. φιλόσοφος);

mândru (< v. sl.) /filosof (< ngr. φιλόσοφος).

Cuvântul mai nou este glosat:

neologism de origine greacă glosat prin:

împrumut din slavonă:

arvună (< ngr. ἀῤῥαβών; v. G: ἀῤῥαβών)/zălog (< slv. );

filosof (< ngr. φιλόσοφος)/vâlhvă (< slv. );

iotă (< ngr. ἰῶτα, v. B, V: iota; G: ἰῶτα)/certă (< v. sl. „accent sau semn deasupra unui cuvânt”), slovă (< slv. );

preazviter (< ngr. πρεσβύτερος, v. G: πρεσβύτερος)/cârstnic (< v. sl. „cruce”), țârcovnic (< slv. );

cuvânt moștenit din latină:

preazviter (< ngr. πρεσβύτερος, v. G: πρεσβύτερος)/bătrân (< lat. betranus (veteranus));

cuvânt format pe teren românesc:

stadie (< ngr. στάδια, pl. lui στάδιον, v. G: στάδια)/alergătură (derivat de la a alerga cu sufixul –ătură);

cuvânt cu etimologie necunoscută și prin alt împrumut grecesc:

statir (< ngr. στατήρ, v. B, V: stater; G: στατήρ)/ban (etim. nec.), aspru (< ngr. ἄσπρον);

neologism de origine latină glosat prin:

împrumut din maghiară:

publican (< lat. publicanus, v. B, V: publicanus)/vameș (< magh. vámos);

cuvânt format pe teren românesc:

publican (< lat. publicanus, v. B, V: publicanus)/mitarnic (derivat de la mită cu sufixul –arnic);

cuvânt moștenit din latină:

Testament (< lat. testamentum, v. V: testamentum)/Lege (< lat. lex,gis);

neologism de origine greco-latină glosat prin:

cuvânt moștenit din latină:

sinagogă (< lat. synagoga, gr. συναγωγή, v. B, V: synagoga; G: συναγωγή)/besearecă (< lat. basilica);

împrumut din slavonă:

sinagogă (< lat. synagoga, gr. συναγωγή, v. B: synagoga)/săbor (< slv. , );

neologism de origine slavonă, greacă glosat prin:

împrumut de origine veche slavă:

varvar (< slv. , ngr. βάρβαρος, v. G: βάρβαρος)/prost (< v. sl. );

neologism de origine latină, greacă, slavonă glosat prin:

cuvânt moștenit din latină:

episcop (< slv. , ngr. ἐπίσκοπος, lat. episcopus, v. V: episcopus; G: ἐπίσκοπος)/preot (< lat. praesbiter);

neologism de origine latină, greacă, veche slavă glosat prin:

cuvânt cu etimologie necunoscută (probabil din substrat):

stomah (< ngr. στομάχι, lat. stomachus, v. sl. , v. V: stomachus; G: στομάχι)/rânză (cf. alb. rrëndës „cheag”);

împrumut de origine slavonă glosat prin:

cuvânt format pe teren românesc:

Ravvi (< slv. )/învățător (derivat de la a învăța cu sufixul –tor);

împrumut din vechea slavă:

răstigni (< slv. )/beli (< v. sl. );

împrumut de origine veche slavă glosat prin:

cuvânt moștenit din latină:

blagoslovi (< v. sl. )/ruga (< lat. rogare);

cuvânt format pe teren românesc:

mag (< v. sl. )/gâcitor (derivat de la a ghici cu sufixul –tor);

alt împrumut de origine veche slavă:

isop (< v. sl. )/trestie (< v. sl. , ).

Promovarea neologismelor de origine latină și greacă în NT 1648

Studiile de specialitate (ȚEPELEA 1970, 1994, DIMITRESCU 1988, PAVEL 2001, GAFTON 2005, ȘESAN 1999) au arătat că majoritatea cuvintelor glosate în NT 1648 sunt neologisme ale epocii. Considerăm că glosarea neologismelor din NT 1648 este un argument al modernizării lexicului limbii române literare de la mijlocul secolului al XVII-lea.

Încă din Predoslovia cătră cititori a NT 1648 aflăm că traducătorii au intenționat să îmbogățească limba română literară prin cuvinte cu circulație internațională, cum ar fi sinagogă, poblican, gangrenă:

„De aceasta încă vom să știți că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip, alții într-alt, iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu, văzînd că alte limbi le țin așea, cumu-i cu sinagoga și poblican și gangrena și pietri scumpe, carele nu să știu rumânește ce sînt, nume de oameni și de leamne și de veșmente și alte multele carele nu să știu rumâneaște ce sînt, noi încă le-am lăsat greceaște, pentru că alte limbi încă le-au lăsat așea” (NT 1648: 115-116).

În perechile sinonimice de tip cuvânt glosat/glosă apar următoarele neologisme ale epocii, clasificate după criteriul etimologic:

– împrumuturi de origine greacă: arvună, aspru, filosof, iotă, preazviter, stadie, statir;

– împrumuturi de origine latină: publican, testament;

– împrumuturi de origine multiplă: episcop (episcup), ravvi, sinagogă, stomah.

Analiza lexicografică a împrumuturilor neologice prezente în perechile de tip cuvânt glosat/glosă a pus în evidență problema datării acestora:

– unele împrumuturi se întâlnesc în NT 1648, chiar dacă MDA indică o primă atestare ulterioară: filosof (cf. MDA: Varlaam), iotă (cf. MDA: Vlahuță), stomah (cf. MDA: 1652);

– alte împrumuturi prezente în NT 1648 au fost atestate, conform MDA, anterior: aspru, episcop, ravvi;

– prima atestare în NT 1648, conform MDA, o au împrumuturile: arvună, preazviter, publican, sinagogă, statir, testament.

Neologismele care puteau fi preluate direct din textul de bază al traducerii sunt: arvună (gr.), iotă (lat. Beza, lat. Vulgata, gr.), preazviter (gr.), publican (lat. Beza, lat. Vulgata), ravvi (lat. Beza, lat. Vulgata, gr.), sinagogă (lat. Beza, lat. Vulgata, gr.), stadie (lat. Beza, lat. Vulgata, gr.), statir (lat. Beza, lat. Vulgata, gr.), stomah (lat. Vulgata, gr.), testament (lat. Vulgata).

S-au păstrat până astăzi, în limba română: arvună, episcop, filosof, iotă, ravvi (în forma rabin), sinagogă, stomah (în forma stomac), testament.

În tabelul sinoptic de la p. 216 am notat și corespondențele lexicale din Biblia de la București (B 1688), pentru a verifica relația de filiație dintre cele două versiuni biblice, dar și măsura în care au fost păstrate neologismele propuse de NT 1648. Ilustrăm coincidențele lexicale dintre NT 1648 și B 1688: arvună/zălog – B 1688: arvună; episcop/preot – B 1688: episcop; iotă/certă, slovă – B 1688: iotă; publican/vameș – B 1688: vameș; ravvi/învățător – B 1688: Ravvi; sinagogă/săbor – B 1688: sinagog; stadie/alergătură – B 1688: stadie; statir/ban, aspru – B 1688: statir; stomah/rânză – B 1688: stomah; testament/lege – B 1688: lege; lege/testament – B 1688: lege. În unele cazuri opțiunile de traducere dintre NT 1648 și B 1688 diferă: mag/filosof, mândru/filosof – cf. B 1688: vrăjitor; preazviter/cârstnic, țârcovnic – cf. B 1688: cel mai bătrân; preazviter/bătrân – cf. B 1688: cel mai bătrân; publican/mitarnic – cf. B 1688: vameș; sinagogă/besearecă – cf. BB: adunare.

Așadar, dintre neologismele epocii promovate de NT 1648, B 1688 nu acceptă decât: arvună, episcop, iotă, ravvi, sinagogă (în forma sinagog), stadie, statir, stomah.

Apelând la izvoare latinești și grecești (NTGL 1611), din dorința de racordare la mișcarea umanistă occidentală, NT 1648 constituie prima versiune biblică românească în care modelul principal slavon este înlocuit de modelul greco-latin. La mijlocul secolului al XVII-lea, limba de cult în spațiul românesc continua să fie slavona, deși se tipăriseră deja multe cărți de cult în limba română, iar ierarhi ca Varlaam și Dosoftei încercau să impună româna ca limbă liturgică. Schimbarea modelelor culturale, prin abandonarea celui slavon, implică totodată modernizarea limbii române literare, proces care, la nivel lexical, are ca efect mai ales îmbogățirea limbii prin împrumuturi grecești și latino-romanice. Elemente culte de origine (neo)greacă, greco-latină și latino-romanică sunt împrumutate în secolul al XVII-lea sub imboldul umanismului și al Renașterii, în contextul în care Moldova și Țara Românească se aflau în sfera de influență a limbii neogrecești, iar Transilvania avea contacte intense cu spațiul cultural occidental, influențat constant de limba latină.

Prima traducere integrală a Noului Testament în limba română a contribuit la modernizarea lexicului limbii române literare vechi printr-o serie de împrumuturi neologice. Unele cuvinte au fost împrumutate, deși limba română dispunea de altele care să exprime același sens. Acesta este, în general, cazul neologismelor glosate prin sinonime, multe dintre ele fiind slavonisme, dar și împrumuturi mai vechi din alte limbi, cuvinte moștenite din latină sau formate pe teren românesc. Dinamica lexicală presupune suprapunerea acestor straturi, ajungându-se treptat de la o concurență a termenilor la înlocuirea definitivă a unora dintre aceștia sau la o repartiție stilistică a lor. Astfel, asistăm la o îmbogățire a mijloacelor de expresie și a posibilităților de nuanțare, de rafinare a exprimării. Alte cuvinte împrumutate erau necesare, deoarece limba română literară veche nu avea capacitatea de a desemna anumite realități străine spațiului românesc: ariopag, cămilă, condrat, corvan, denar, gangrenă, gazofilachiia, gheenă, livertin, mamon, pretor, raha, sicheră, teatron, tetrarha, vison. Acestea sunt glosate prin parafraze, ceea ce constituie o încercare de a le defini într-un mod accesibil publicului cititor.

Sinonime din perspectivă diatopică

În categoria sinonimelor diatopice am plasat perechile sinonimice de tip cuvânt glosat/glosă în care este prezent cel puțin un cuvânt cu circulație regională. Apartenența cuvintelor la categoria termenilor regionali este demonstrată de marca diastratică regional, indicată, de regulă, de dicționare (DA, DLR), și/sau de prezența cuvintelor în DTR.

În Predoslovia către cititori din Noul Testament de la Bălgrad, Simion Ștefan expune problema diferențelor lexicale între variantele teritoriale ale limbii române și necesitatea depășirii acestora prin utilizarea cuvintelor cu circulație în toate regiunile românești:

„Aceasta încă vă rugăm să luați aminte că rumânii nu grăescu în toate țărîle într-un chip, încă neci într-o țară într-un chip. Pentr-aceaia cu nevoe să poate să scrie cineva să înțeleagă toți, grăind un lucru unii într-un chip, alții într-alt chip, au veșmînt, au vase, au altele multe nu le numesc într-un chip. Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țărîle, așia și cuvintele acealea sînt bune carele le înțeleg toți; noi derept aceaia ne-am silit den cît am putut, să izvodim așia cum să înțeleagă toți, iară să nu vor înțeleage toți, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte țări, de și-au mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăescu toți într-un chip” (NT 1648: 116).

Traducătorii plasează în text, de cele mai multe ori, cuvinte cu circulație largă, iar în glose cuvinte cu circulație regională: călător/suruman (Ep. I Timotei 5,10), chemin/molotru (Matei 23,23), desfătare/buecie (Ep. I Timotei 5,6), jitniță/șură (Matei 6,26), litră/font (Ioan 12, 3), povară/tărhat (Fapt. Ap. 27,10), smochin/mur (Luca 19,4), târg/piață (Matei 11,16), usebire/pritce (Ep. I Corinteni 1,10). Astfel, se ține cont de criteriul accesibilității, cuvântul glosat fiind, după părerea noastră, mai important decât glosa.

Situația inversă, în care cuvântul regional apare în text, iar cel cu circulație largă în glosă, este mai rar întâlnită: beteji/nebuni (Ep. I Timotei 6,4), opăci/săblăzni (Matei 5,29). În câteva cazuri ambele variante de traducere se încadrează în categoria termenilor relionali: agru/holdă (Matei 13,31), auă/poamă (Apocalipsa 14,18), într-alean/împrotivă (Ep. Coloseni 2,14), lămpaș/fănar (Matei 25,1), urătoriu/grăitor, procatăr (Fapt. Ap. 24,1).

Având în vedere etimologia cuvintelor, concurența termenilor se prezintă astfel:

călător (derivat)/suruman (< v. sl. );

chemin (bg. kimix, rs. kimix, tc. kimun, mg. kömény)/molotru (< slv. );

desfătare (derivat de la a desfăta)/buecie (derivat);

jitniță (< v. sl. )/șură (< germ. dial. Schur, săs. Schyren);

litră (< ngr. λίτρα)/font (< germ. Pfund);

povară (< v. sl. )/tărhat (< magh. terhet);

smochin (derivat regresiv de la smochină (din slv.))/mur (< lat. morus);

târg (< v. sl. )/piaț(ă) (< it. piazza);

usebire (derivat de la osebi (din slv.))/pritce (< slv. );

agru (< lat. ager)/holdă (< magh. hold);

auă (< lat. uva)/poamă (< lat. poma);

într-alean (< magh. ellen)/ împrotivă (compus din prep. în și subst. potrivă);

lămpaș (< magh. lámpás)/fănar (< ngr. φανάρι);

urătoriu (derivat de la a ura cu sufixul –ător)/grăitor (derivat)/procatăr (< magh. prókátor);

beteji (derivat)/nebuni (derivat de la nebun);

opăci (< bg. , scr. opaciti)/săblăzni (< slv. ).

În privința primei atestări, unele cuvinte se întâlnesc în NT 1648, chiar dacă MDA indică o dată ulterioară: chemin (cf. BIBLIA 1688), molotru (cf. Filimon), font (cf. 1667), usebire (cf. 1683), fănar (M. Costin). Alte cuvinte sunt atestate prima dată în NT 1648, după cum arată și MDA: tărhat, mur, lămpaș, urătoriu, procatăr, opăci.

În ceea ce privește relația de filiație dintre NT 1648 și B 1688, în cele mai multe cazuri, opțiunile de traducere dintre NT 1648 și B 1688 diferă: călător/suruman – cf. B 1688: striin; usebire/pritce – cf. B 1688: împărecheri; lămpaș/fănar – cf. B 1688: făclie; urătoriu/grăitor, procatăr – cf. B 1688: meșter de graiiu; beteji/nebuni – cf. B 1688: bolnăvi; opăci/săblăzni – cf. B 1688: blăzni; agru/holdă – cf. B 1688: țarină. În unele situații, B 1688 păstrează cuvintele cu circulație largă: chemin/molotru – B 1688: chemin; jitniță/șură – B 1688: jicniță; litră/font – B 1688: litră; povară/tărhat – B 1688: povară; smochin/mur – B 1688: smochin; târg/piaț(ă) – B 1688: târg. Câteva cuvinte regionale (cele care circulau în Moldova) sunt păstrate și de B 1688: auă/poamă – B 1688: poame; într-alean/împrotivă – B 1688: împotrivă.

Sinonime din perspectivă diastratică

Deoarece corpusul nostru este extras din textul biblic, am integrat în categoria sinonimelor diastratice doar acele perechi de tipul cuvânt glosat/glosă în care este prezent cel puțin un termen din limbajul bisericesc (am marcat cu Bold termenii religioși): adurmi/muri (Ep. I Corinteni 11,30), beseareca/adunarea credincioșilor (Fapt. Ap. 20,28), besearecă/adunare (Fapt. Ap. 5,11), besearecă/săbor (Ep. Coloseni 1,18; Ep. Filimon 1,2; Ep. Romani 16,16), blagoslovi/ruga (Ep. I Corinteni 14,16), cruce/chin (Ep. Galateni 6,14), dar/rugăciune (Ep. II Corinteni 1,11), episcop/preot (Ep. I Timotei 3,2), ieșire/moarte (Luca 9,31), înger/preut (Apocalipsa 2,1), înger/vâltur (Apocalipsa 8,13), jărtvi/măcena (Ep. Filipeni 2,17), Lege/Testament (Matei 26,28), mânule (pune)/popi (Ep. I Timotei 5,22), Moisi/Leagea (Ep. II Corinteni 3,15), mortăciune/jărtvă (Fapt. Ap. 15,20), opăci/săblăzni (Matei 5,29), preazviter/bătrân (Ep. III Ioan 1,1), preazviter/cârstnic, țârcovnic (Ep. II Ioan 1,1), preoție/episcupie (Ep. I Timotei 3,1), preut/episcup (Ep. Tit 1,7), publican/mitarnic (Marcu 2,15-16), publican/vameș (Matei 5,46), Ravvi/învățător (Marcu 9,5), săbor/besearecă (Ep. I Corinteni 14,4), scaun/podnojie (Fapt. Ap. 2,35), sfânt/jărtăvnic (Ep. Evrei 8,2), sfinție/jărtăvnic (Ep. Evrei 9,12), sinagogă/besearecă (Matei 4,23), sinagogă/săbor (Marcu 5,22), slovă/Leage (Ep. II Corinteni 3,6), Testament/Lege (Marcu 14,24), ura/blagoslovi (Ep. I Corinteni 10,16).

Astfel, se constată faptul că textul biblic nu conține un număr foarte mare de termeni religioși, cum este, de exemplu, cazul Liturghierului, care aparține stilului tehnico-științific. Limbajul biblic este mai degrabă accesibil, fiind alcătuit din multe cuvinte care aparțin fondului lexical principal. Unele cuvinte sunt supuse fenomenului de terminologizare, dobândind sensuri specifice limbajului bisericesc: adunare, adurmi, bătrân, ieșire, învățător, Lege, mânule (pune), scaun, în timp ce altele, din contră, se determinologizează, adică trec din limbajul specializat în limbajul comun: cruce, testament.

Sinonime din perspectivă diafazică

Din perspectivă diafazică, avem în vedere doar perechile cuvânt glosat/glosă în care un cuvânt aparține registrului cult, iar celălalt – registrului popular, sau invers (marcăm prin Bold termenii culți): arvună/zălog (Ep. II Corinteni 1,22), blagoslovi/ruga (Ep. I Corinteni 14,16), de nou/de iznoavă (Ep. Galateni 4,9), episcop/preot (Ep. I Timotei 3,2), isop/trestie (Ioan 19,29), jitniță/șură (Matei 6,26), Lege/Testament (Matei 26,28), mag/gâcitor (Matei 2,16), mândru/filosof (Matei 2,1), preazviter/bătrân (Ep. III Ioan 1,1), preazviter/cârstnic, țârcovnic (Ep. II Ioan 1,1), preoție/episcupie (Ep. I Timotei 3,1), preut/episcup (Ep. Tit 1,7), Ravvi/învățător (Marcu 9,5), răstigni/beli (Ep. Evrei 11,35), scaun/podnojie (Fapt. Ap. 2,35), sinagogă/besearecă (Matei 4,23), stadie/alergătură (Ioan 11,18), stomah/rânză (Ep. I Timotei 5,23), stricat/gubav (Matei 26,6), târg/piață (Matei 11,16), Testament/Lege (Marcu 14,24), treapte/grădice, stepene (Fapt. Ap. 21,35), ura/blagoslovi (Ep. I Corinteni 10,16), urătoriu/grăitor, procatăr (Fapt. Ap. 24,1), varvar/prost (Fapt. Ap. 28,2), vergur/deavestăvnic (Apocalipsa 14,4).

Sinonime parțiale

Pornind de la sensurile contextuale identificate mai sus, constatăm că între anumite cuvinte glosate și glosele lor există doar o relație de sinonimie parțială: (cu) poticneală/îndoire (Ep. Romani 14,20), (se) aduna/(se) închina (Fapt. Ap. 25,13), agru/holdă (Matei 13,31), călător/suruman (Ep. I Timotei 5,10), colibă/cort (Matei 17,3), desfătare/buecie (Ep. I Timotei 5,6), gonit/pribeag (Matei 5,10), grăitoriu/împăcător (Ep. I Ioan 2,1), iotă/certă, slovă (Matei 5,18), isop/trestie (Ioan 19,29), îmbla/(se) ține (Ep. I Timotei 5,10), împărțire/dar (Ep. Evrei 2,4), jitniță/șură (Matei 6,26), judecată/bătaie (Ep. I Petru 4,17), preazviter/cârstnic, țârcovnic (Ep. II Ioan 1,1), preoție/episcupie (Ep. I Timotei 3,1), preut/episcup (Ep. Tit 1,7), stadie/alergătură (Ioan 11,18), statir/ban, aspru (Matei 17,27), surceale/hrasture (Fapt. Ap. 28,3), usebire/pritce (Ep. I Corinteni 1,10), varvar/prost (Fapt. Ap. 28,2), vânsli/înota (Fapt. Ap. 21,3), zdâria/încrunta (Marcu 5,5).

Relația dintre sinonimie și polisemie

Unele glose au rolul de a înlătura ambiguitatea contextuală a cuvintelor polisemantice, precizând sensul contextual al cuvintelor glosate: besearecă/adunare (Fapt. Ap. 5,11), beseareca/adunarea credincioșilor (Fapt. Ap. 20,28), besearecă/săbor (Ep. Romani 16,16; Ep. Coloseni 1,18; Ep. Filimon 1,2; cf. Ep. I Corinteni 14,4: săbor/besearecă), dar/rugăciune (Ep. II Corinteni 1,11), duh/nălucă (Luca 24,37), (se) închina/zice zua bună (Marcu 9,15), (se) lupta/(se) viteji (Ep. II Timotei 2,5), mortăciune/jărtvă (Fapt. Ap. 15,20), pune/băga în samă (Ep. Romani 4,8), pune/meni (Ep. II Corinteni 5,19), tare/fără milă (Matei 25,24).

Relația dintre sinonimie și hiponimie/hiperonimie

Între anumite cuvinte glosate și glosele lor nu există o relație de sinonimie, ci acestea sunt hiponime în raport cu un hiperonim neexprimat: chimvol/canon, harfă (cu strune) (Ep. I Corinteni 13,1), faur/zlătariu (de aramă) (Ep. II Timotei 4,14), giolgiu/bogasie (Marcu 15,46), sabie/hangeriu (Marcu 14,47), sicar/lotru, tâlhar (Fapt. Ap. 21,38), sinagogă/besearecă (Matei 4,23), smochin/mur (Luca 19,4). În alte cazuri, perechile cuvânt glosat/glosă ilustrează relația hiponim/hiperonim sau invers: cu răsipeală/curveaște (Luca 15,13), îmbucătură/pâine (Ioan 13,30), ploaie/povoiu (Fapt. Ap. 28,2), rotariu/cioplitoriu (Matei 13,55), scaun/podnojie (Fapt. Ap. 2,35), statir/ban, aspru (Matei 17,27), vas/urcior (Marcu 14,13). De regulă, hiperonimele sunt cuvinte mai accesibile publicului cititor decât hiponimele lor, de aceea sunt propuse ca variantă de traducători.

Sinonime pe baza unei figuri de stil

Unele perechi de sinonime se constituie pe baza unei figuri de stil: metaforă: adurmi/muri (Ep. I Corinteni 11,30), aprins/amorțit (Ep. I Timotei 4,2), călca/împresura (Marcu 3,9), cort/trup (Ep. II Petru 1,14), cruce/chin (Ep. Galateni 6,14), dar/rugăciune (Ep. II Corinteni 1,11), fierbând/încins (Fapt. Ap. 18,25), ieșire/moarte (Luca 9,31), înger/preut (Apocalipsa 2,1), mut/fără înțeles (Ep. I Corinteni 14,10), puteare/înțeles (Ep. I Corinteni 14,11), rod/învățătură (Matei 7,16) sau metonimie: călător/suruman (Ep. I Timotei 5,10), gonit/pribeag (Matei 5,10), Moisi/Leagea (Ep. II Corinteni 3,15), sugrumare/morteciune (Fapt. Ap. 21,25).

Relația dintre sinonimie și procedeele de traducere

Având în vedere procedeele de traducere, am făcut distincție între o traducere literală prezentă în text și o traducere literară întâlnită în glosă sau invers. Am numit traducere literală acea transpunere în limba română care se face sub presiunea modelului străin; iar traducere literară traducerea liberă, care nu mai poartă amprenta originalului străin, ci este o dovadă a expresivității limbii române. Traducerea literală presupune, de multe ori, un împrumut lexical sau un calc semantic. Prin traducere literară pot apărea adaptări culturale, creații lexicale sau echivalențe funcționale.

Așadar, în funcție de procedeele de traducere utilizate, semnalăm prezența traducerii literale în text și a traducerii literare în glosă: (se) întoarce (V: averto; G: ἀποστρέψω)/(se) lepăda (Ep. II Timotei 1,15), arvună (G: ἀῤῥαβών)/zălog (Ep. II Corinteni 1,22), băga (samă) (G: συναίρω)/lua (samă) (Matei 18,23), cale (B: secta; V: via; G: ὁδός)/leage, știință (Fapt. Ap. 22,4), chemin (G: τὸ κύμινον) /molotru (Matei 23,23), chimvol (V: cymbalum; G: κύμβαλον)/canon, harfă (cu strune) (Ep. I Corinteni 13,1), cunoaște (V: nosco; G: οἶδα)/cinsti (Ep. I Tesaloniceni 5,12), episcop/preot (V: episcopus; G: ἐπίσκοπος) (Ep. I Timotei 3,2), gonit (B: persequor; G: διώκω)/pribeag (Matei 5,10), grăitoriu (V: advocatus; G: παράκλητος)/împăcător (Ep. I Ioan 2,1), iotă (B: iota; V: iota; G: ἰῶτα)/certă, slovă (Matei 5,18), isop/trestie (Ioan 19,29), îmbucătură (B: offula; V: buccella; G: ψωμίον)/pâine (Ioan 13,30), împărțire (V: distributio; G: μερισμός)/dar (Ep. Evrei 2,4), întru tăceare (V: silentium; G: ἡσυχία)/în taină (Ep. I Timotei 2,11), jărtvi (V: immolo; G: σπένδομαι)/măcena (Ep. Filipeni 2,17), judecată (V: iudicium; G: κρίμα)/bătaie (Ep. I Petru 4,17), limbi (B, V: gens; G: ἔθνος)/păgâni (Matei 4,15), lin (V: lenis)/blând (Ep. I Tesaloniceni 2,7), litră (G: λίτρα)/font (Ioan 12, 3), lua (B, V: tollo; G: αἴρω)/omorî (Fapt. Ap. 21,35), mânule (pune) (V: manus imponere; G: χεῖρας ἐπιτίθημι)/popi (Ep. I Timotei 5,22), nu fi (B, V: non esse; G: οὐκ εἰμί)/fi omorât (Matei 2,18), preazviter (G: πρεσβύτερος)/bătrân (Ep. III Ioan 1,1), preazviter (G: πρεσβύτερος)/cârstnic, țârcovnic (Ep. II Ioan 1,1), prinde (cu cuvântul) (B: capere sermone; V: capere in verbo; G: ἀγρεύω)/amăgi (Marcu 12,13), publican (B: publican; V: publican) /mitarnic (Marcu 2,15-16), publican (B: publican; V: publican)/vameș (Matei 5,46), pune (V: ponere; G: τίθημι)/întări (Ep. I Timotei 2,7), sfânt (V: sancta sanctorum; G: τὰ ἅγια τῶν ἁγίων)/jărtăvnic (Ep. Evrei 8,2), sfinție (V: sancta sanctorum; G: τὰ ἅγια τῶν ἁγίων)/jărtăvnic (Ep. Evrei 9,12), sinagogă (B: in synagogis; V: in synagogis, G: ἐν ταῖς συναγωγαῖς)/besearecă (Matei 4,23), slovă (V: littera; G: γράμμα)/Leage (Ep. II Corinteni 3,6), stadie (B: stadiis; V: stadiis; G: ἀπὸ σταδίων);/alergătură (Ioan 11,18), statir (B, V: stater, G: στατήρ)/ban, aspru (Matei 17,27), stomah (V: stomachus G: στομάχι)/rânză (Ep. I Timotei 5,23), sugrumare (B, V: suffoco; G: πνικτός,-ή,-όν)/morteciune (Fapt. Ap. 21,25), suna/mânca urechile (V: prurientes auribus; G: κνηθόμενοι τὴν ἀκοὴν) (Ep. II Timotei 4,3), Testament (V: novi testamenti)/Lege (Marcu 14,24), trist (B: taetricus,-a,-um; V: tristis,-e; G: σκυθρωπός,-ή,-όν)/mâhnit (Matei 6,16), urătoriu (B: oratore; V: oratore)/grăitor, procatăr (Fapt. Ap. 24,1).

Situația inversă, în care traducerea literală apare în glosă, este întâlnită mai rar: colibă/cort (B, V: tabernaculum; G: σκηνή) (Matei 17,3), hrană/grâu (B: frumentum; V: triticum; G: σῖτος) (Fapt. Ap. 27,38), leage/stihie (G: στοιχεῖον) (Ep. Galateni 4,3), Lege/Testament (V: novi testamenti) (Matei 26,28), preut/episcup (V: episcopus, G: ἐπίσκοπος) (Ep. Tit 1,7), sili/lua cu putearea, răpi (B, V: rapere) (Matei 11,12), stăpân/domn (V: dominus) (Ep. I Timotei 6,1).

Funcțiile celor două tipuri de glose sunt diferite: traducerea literară din glosă are ca scop lămurirea contextului, căutarea unui sinonim mai expresiv pentru a reda sensul contextual, pe când traducerea literală din glosă își propune să demonstreze concordanța cu originalul latinesc sau grecesc.

Într-un singur caz traducătorii propun două echivalențe funcționale pentru a traduce un toponim care nu ar fi fost înțeles dacă era preluat ca atare din textul latinesc sau grecesc: năroi/volbură (cf. B, V, G: Syrtis) (Fapt. Ap. 27,17).

Suntem de părere că unele perechi de tipul cuvânt glosat/glosă constituie mai degrabă niște variante textuale: hrăbori/smeri (Ep. I Ioan 3,19), înger/vâltur (Apocalipsa 8,13), săruta/spune (Ep. Filipeni 4,21), smochin/mur (Luca 19,4), vânsli/înota (Fapt. Ap. 21,3).

Dinamică lexico-semantică în diacronie

În acest subcapitol ne ocupăm de substituțiile lexicale întâlnite de-a lungul a zece versiuni biblice românești, într-un corpus limitat la trei parabole din Evanghelia după Luca. Dinamica lexico-semantică urmărită în diacronie depășește problematica sinonimiei lexicale, predominantă în sincronie, la nivelul unei versiuni biblice. Substituțiile lexicale pot fi considerate un tip de glose explicabile mai ales prin variație diacronică, și mai puțin prin variație diatopică, diastratică sau diafazică. Însă dinamica lexico-semantică în versiuni biblice românești este motivată de mai mulți factori care țin și de textele de bază și cele de control utilizate, filiația dintre texte, procedeele de traducere.

Pentru fiecare cuvânt din seria de corespondențe lexicale precizăm sensul contextual, etimologia, apartenența la vocabularul fundamental al limbii române literare vechi și/sau la fondul lexical principal al limbii române actuale. Analiza lexicografică, stilistică și contextuală a cuvintelor este însoțită de o analiză comparativ-contrastivă, în urma căreia distingem procedeele de traducere literală și cele de traducere literară, și, uneori, prezența unor variante textuale.

Parabola samarineanului milostiv

Legiuitor(iu)/învățător al legii/învățător de lege

Legiuitor (der. cu sufixul –tor de la verbul a legiui) – (subst.) „persoană care se ocupa de interpretarea legilor”. Sensul actual pentru legiuitor este de „persoană care legiferează, legislator” (DLR).

Învățător de lege – (sintagmă) „cunoscător, știutor de legi, jurist, jurisconsult” (DA). v. și lege (moșt. din lat. lex, legis) – sensul vechi de „doctrină religioasă, confesiune religioasă” calchiat după slavonă. Sensul actual obișnuit al cuvântului lege, acela de „normă cu caracter obligatoriu stabilită și apărată de puterea de stat; totalitatea acestor norme” reflectă laicizarea limbajului. Lege mai păstrează și astăzi sensul de „precept, normă religioasă, ansamblu de norme religioase consemnate în scris, considerate ca emanând de la divinitate”. Legea veche sau legea lui Moise reprezintă Vechiul Testament, religia mozaică, la care fac referire și sintagmele învățător al Legii și învățător de lege, pe când legea (cea) nouă sau legea lui (Iisus) Hristos desemnează Noul Testament și religia creștină. Lege aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 482, sec. XVII: 156; sec. XVIII: 58; TUDOSE 1970: 136) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Legiuitoriu (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858)/legiuitor (BIBLIA 1914) este înlocuit prin învățător al Legii (BIBLIA 1921 și BIBLIA 1939) și prin învățător de lege (BIBLIA 2001) datorită variației diacronice: evoluția semantică a cuvântului legiuitor determină substituția lui prin cele două sintagme în care este mai clar sensul vechi al cuvântului lege. Prezența sintagmelor învățător al Legii și învățător de lege în ultimele trei versiuni biblice denotă faptul că în limbajul bisericesc se păstrează până astăzi cuvinte și sensuri ieșite din uzul variantei standard a limbii române. Învățător de lege reprezintă o formă de genitiv analitic echivalentă cu sintagma învățător al Legii, însă mai veche decât aceasta. Se dovedește astfel că BIBLIA 2001 are o predilecție către forme și sensuri mai vechi ale cuvintelor.

Sintagmele latinești Legis interpres (Vulgata) și legis peritus (Beza) echivalează gr. νομικός,-οῦ „learned in the law; doctor of the Jewish law” (LEWIS – SHORT; LIDDELL – SCOTT).

(Se) ridica/(se) scula

A (se) ridica (moșt. din lat. eradicare „a dezrădăcina”) – (reflexiv) „a se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat); a schimba poziția corpului din orizontală în verticală” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 319; sec. XVII: 158; sec. XVIII: 62; TUDOSE 1970: 143) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A (se) scula (moșt. din lat. *excubulare) – „a părăsi poziția orizontală (sau șezândă) și a-și îndrepta corpul (sau jumătatea lui superioară) în poziție (relativ) verticală; a se ridica, a se sălta” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 443; sec. XVII: 160; sec. XVIII: 12; TUDOSE 1970: 144) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A se scula, întâlnit în nu mai puțin de nouă versiuni biblice din corpus, este substituit în BIBLIA 2001 prin a se ridica din rațiuni stilistice. Verbele polisemantice a se scula și a se ridica sunt sinonime în contextul ilustrat.

Lat. surgo,-ĕre – „to rise, arise, to get up, stand up” (LEWIS – SHORT).

Gr. ἀνίστημι – „to stand up, rise” (LIDDELL – SCOTT).

Învățător/dascal

Învățător (der. de la a învăța) – (cu forma de vocativ învățătoare, era adesea, în limba veche, un atribut dat lui Iisus Hristos) – „cel care dă învățătură, care învață sau instruiește pe altul (în credința adevărată a religiei creștine), magistru, preceptor, instructor, maestru, dascăl” (DA). Cuvântul este foarte frecvent în secolul al XVI-lea (169 de ocurențe), iar frecvența lui scade în următoarele două secole (sec. al XVII-lea: 25, sec. al XVIII-lea: 6; TUDOSE 1970: 136), ceea ce demonstrează faptul că este concurat de alt cuvânt – dascăl.

Dascăl (din ngr. δάσκαλος, slv. ) – „persoană care a adus contribuții valoroase într-un domeniu de activitate, într-o doctrină etc.” (DLR). Este utilizat frecvent (46 de ocurențe) în secolul al XVII-lea, un secol în care s-a manifestat cu precădere influența greacă, spre deosebire de celelalte două secole ale perioadei vechi a limbii române literare (secolul al XVI-lea: 8 ocurențe; secolul al XVIII-lea: 1 ocurență; v. TUDOSE 1970: 131).

Dascăl (în forma dascal) se întâlnește în NT 1648, BIBLIA 1688 și BIBLIA 1795, în toate celelalte versiuni fiind preferat învățător (în TETRAEV. 1561 – în forma veche de vocativ învățătoare). Prezența lui dascal în NT 1648 se explică prin presiunea originalului străin, grecesc (διδάσκαλε), iar păstrarea lui în BIBLIA 1688 și BIBLIA 1795 reprezintă dovada filiației textelor prin revizuire. Perechea sinonimică dascal/învățător ilustrează, în primul rând, variația diacronică, prin suprapunerea împrumutului de origine greacă dascal peste un cuvânt deja existent în limbă, format pe teren românesc, învățător. În al doilea rând, de-a lungul timpului, între cele două cuvinte se produce o diferențiere semantică, ceea ce denotă alt tip de variație lingvistică, și anume cea diafazică, întâlnită în limba română literară actuală. În versiunile biblice mai recente s-a impus învățător, pe când dascăl s-a păstrat în limbajul bisericesc cu alt sens.

De ve(a)ci/veșnic

De ve(a)ci (veac – împr. din v. sl. ) – (loc. adj.) „care nu va avea sfârșit; veșnic, etern” (DLR). Veac face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 439; sec. XVII: 167; sec. XVIII: 12; TUDOSE 1970: 147) și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Veșnic(ă) (împr. din slv. ) – (mai ales în religia creștină) „care există în afara timpului; a cărui existență nu se supune nici unei determinări cronologice; etern” (DLR).

De veaci (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858) este substituit prin veșnic (BIBLIA 1914, BIBLIA 1921) și prin de veci (BIBLIA 1939, BIBLIA 2001). Concurența de v(e)aci/veșnic reflectă variația diacronică. În limbajul bisericesc, sintagmele viața veșnică, viața de veci au sensul „fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii; starea de mântuire” (DLR). Prezența locuțiunii adjectivale de veci în BIBLIA 1939 și în BIBLIA 2001 demonstrează preferința revizorilor pentru sintagme mai vechi specifice limbajului bisericesc.

Lat. aeternus,-a,-um – „the eternal, that which is raised above all time and can be measured only by oeons” (LEWIS – SHORT).

Gr. αἰώνιος,-ον – „lasting for an age (αἰών), perpetual, eternal” (LIDDELL – SCOTT).

Tărie/vârtute/putere

Tărie (der. de la tare cu sufixul –ie) – „forță morală; voință puternică, dârzenie, fermitate” (DLR). Ținând cont de polisemia cuvântului, tărie face parte din vocabularul fundamental al limbii române vechi, fiind frecvent în secolul al XVI-lea (281 de ocurențe), utilizarea lui scăzând în următoarele două secole (sec. al XVII-lea: 31, sec. al XVIII-lea: 10; v. TUDOSE 1970: 146).

Vârtute (moșt. din lat. virtus) – „forță morală; voință puternică; statornicie, neclintire, fermitate, hotărâre; tărie” (DLR).

Putere (conversiune) – „capacitate, forță, însușire morală de a acționa, de a face, de a realiza ceva” (DLR). Este foarte frecvent în limba română literară veche, având următoarea repartiție pe secole: sec. al XVI-lea: 274, sec. al XVII-lea: 185, sec. al XVIII-lea: 55 (TUDOSE 1970: 142). Scăderea frecvenței este dovada concurenței cu alte cuvinte (împrumuturi din alte limbi), în general, hiponime în raport cu hiperonimul putere, care ilustrează valorile semantice contextuale ale acestui cuvânt polisemantic.

Tărie (TETRAEV. 1561) este înlocuit de vârtute (NT 1648, BIBLIA 1688 și BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1939), în timp ce în BIBLIA 1760, BIBLIA 1921 și în BIBLIA 2001 cuvântul concurent este putere. Toate aceste substituții lexicale reflectă variația diacronică.

Lat. vires,-ium (sg. vis) – „mental strength, power, force, vigor” (LEWIS – SHORT).

Gr. ἰσχύς,-ύος – „strength (of body)” (LIDDELL – SCOTT).

Cuget/minte

Cuget (der. regresivă de la a cugeta) – „putere de a cumpăni cu mintea, de a judeca și înțelege ceva, rațiune, minte” (DA). Cuget face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi, alături de a cugeta, fiind utilizat frecvent mai alea în secolul al XVI-lea: 127 ocurențe (cf. sec. XVII: 23, sec. XVIII: 6; TUDOSE 1970: 130).

Minte (moșt. din lat. mens,-ntis) – „facultate de a gândi, de a judeca, de a înțelege, rațiune” (DLR). Minte aparține, de asemenea, vocabularului fundamental al limbii române literare vechi, frecvența lui fiind: sec. XVI: 127, sec. XVII: 48, sec. XVIII: 42 (TUDOSE 1970: 138).

În timp ce minte rămâne în fondul lexical principal până astăzi, cuget este mai puțin întrebuințat în limba română actuală standard, însă rămâne în uz în limbajul bisericesc. Minte apare doar în BIBLIA 1760 sub influența textului de bază latinesc utilizat, și anume Vulgata. Cuget se întâlnește în toate celelalte nouă versiuni biblice pe care le-am cercetat. Perechea cuget/minte, prin raportul de sinonimie parțială dintre cei doi termeni și prin specializarea lor terminologică, denotă variația diastratică.

Lat. mens,-ntis (Vulgata) – „the intellectual faculties, the mind, understanding, intellect” (LEWIS – SHORT).

Lat. cogitatio,-onis (Beza) – „the ability of thinking, power or faculty of thought, the reasoning power” (LEWIS – SHORT).

Gr. διάνοια,-ας – „thinking faculty, intelligence, understanding” (LIDDEL – SCOTT).

Vecin/priiatin/aproapele/deaproapele/mai deaproape

Vecin (moșt. din lat. *vecinus (vicinus)) – (subst. articulat, mai ales în textele bisericești vechi) „aproapele”. Sensul de bază, cu care este întrebuințat deopotrivă în limba română literară veche și în limba actuală, este de „persoană a cărei locuință, a cărei proprietate etc. se află în imediata apropiere sau la o distanță relativ mică (în raport cu…)” (DLR). Vecin aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. XVI: 135; sec. XVII: 27, sec. XVIII: 27; TUDOSE 1970: 147);

Prieten (și în variantele vechi priaten, priatin, priiaten, priiatin; împr. din bg. приятен) – (învechit și rar) „aproapele, semen”. Sensul de bază al cuvântului, păstrat în limba română actuală, este „persoana de care cineva este legat prin relații afective reciproce (dragoste, stimă, devotament, încredere, fidelitate etc.) sau prin idei ori principii comune” (DLR). Prieten aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. XVI: 25, sec. XVII: 84, sec. XVIII: 37; TUDOSE 1970: 142).

Pentru că atât vecin, cât și prieten aveau alt sens de bază, de altfel păstrat până astăzi, și pentru că ambele au dobândit prin calc de structură semantică (probabil din slavonă) sensul contextual descris mai sus, limba română literară veche avea nevoie să găsească un cuvânt care să exprime exclusiv acest sens. Astfel s-a creat prin schimbarea valorii gramaticale substantivul aproapele, provenit din adverbul aproape (moștenit din latinescul ad-prope în loc de prope).

Aproapele (cu variantele de aproapele și cel de aproape) – „orice om, de care ne leagă raporturi sufletești propovăduite de religia creștină” (DA).

Gr. ὁ πλησίος/τὸ πλησίον „one's neighbour” (LIDDELL – SCOTT) provine, la rândul lui, prin conversiune din adverbul πλησίον prin articulare cu articol hotărât (procedeul utilizat reprezintă un model pentru limba română în crearea cuvântului aproapele).

Lat. proximus (subst.) „one's neighbour, fellow-man” (LEWIS – SHORT) s-a format, de asemenea, prin conversiune de la adjectivul la superlativ proximus, din aceeași familie lexicală cu adverbul prope „aproape”.

Așadar, aproapele reprezintă atât un calc de structură morfematică (datorită articulării), cât și un calc de structură semantică (prin preluarea unui sens nou). Modelul calchiat este reprezentat de corespondentele lui din latină și greacă.

Există trei contexte din Parabola samarineanului milostiv în care apare paleta sinonimică vecin/priiatin/aproapele/deaproapele/mai deaproape:

Luca 10, 27: vecinul (TETRAEV. 1561)/priiatinul (NT 1648)/aproapele (BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001)/deaproapele (BIBLIA 1795, BIBLIA 1858);

Luca 10, 29: vecinul (TETRAEV. 1561, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858)/priiatinul (NT 1648)/aproapele (BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001);

Luca 10, 36: vecin (TETRAEV. 1561)/pri(i)atin (NT 1648, BIBLIA 1688)/aproapele (BIBLIA 1760, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001)/mai deaproape (BIBLIA 1795)/mai aproape (BIBLIA 1858)/de aproape (BIBLIA 1914).

Dacă avem în vedere faptul că vecin și prieten au pierdut o dată cu trecerea timpului sensul contextual ilustrat mai sus, cedându-l formației pe teren românesc aproapele, atunci considerăm că substituția lexicală se explică prin variația diacronică. Însă, dacă ținem cont de procesul de terminologizare pe care îl suferă cuvântul aproapele, prin fixarea lui în limbajul bisericesc, atunci explicația este dată de variația diastratică.

(Fi) viu/via/trăi/avea viață veșnică

Viu (moșt. din lat. vivus,-a,-um) – „care este etern, nemuritor, veșnic” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. XVI: 161; sec. XVII: 86; sec. XVIII: 12; TUDOSE 1970: 148) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A via (moșt. din lat. vivere) – „a viețui”. Este un cuvânt specific limbii române literare vechi, ieșit treptat din uz. În limbajul bisericesc, unde se mai păstrează și astăzi, cuvântul are sensul de „a dobândi viața veșnică; a se mântui” (DLR). A via face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi, fiind frecvent mai ales în secolul al XVI-lea (160 de ocurențe), spre deosebire de următoarele două secole (sec. XVII: 5; sec. XVIII: 0; TUDOSE 1970: 147).

A trăi (împr. din v. sl. ) – „a fi viu, a fi în viață; a exista, viețui, a custa”; (în context, făcând referire la viața veșnică) „a continua să existe, a dăinui” (DLR).

A avea viață veșnică – Dicționarele nu consemnează decât sintagmele viață de veci, viață veșnică.

A fi viu se întâlnește în opt dintre cele zece versiuni biblice românești luate în discuție: TETRAEV. 1561, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1939 și BIBLIA 2001. Verbul a via este utilizat doar în NT 1648, în timp ce în BIBLIA 1688 apare a trăi, iar în BIBLIA 1921 – a avea viață veșnică. Concurența a via/a trăi ilustrează variația diacronică, și anume suprapunerea unui împrumut de origine veche slavă peste un cuvânt moștenit din latină. În acest caz, a via este înlocuit definitiv de a trăi, care pătrunde în vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (sec. XVI: 7, sec. XVII: 75, sec. XVIII: 25; v. TUDOSE 1970: 146). Viu, datorită sensului contextual specific limbajului bisericesc, persistă în versiunile biblice românești din secolul al XVI-lea până astăzi. A avea viață veșnică reprezintă, în raport cu a fi viu, un caz de variație diastratică.

Răspunde/lua (din nou) cuvântul/(da) răspuns

A răspunde (moșt. din lat. respondeo,-ēre) – „a da un răspuns la o întrebare sau la unele cuvinte adresate de cineva” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 474; sec. XVII: 130; sec. XVIII: 20; TUDOSE 1970: 143) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A lua cuvântul (lua – moșt. din lat. levare) – (loc. vb.) „a începe să vorbească (cu cineva); a vorbi (în public); a aduce în discuție” (DLR). Verbul a lua aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 924; sec. XVII: 814; sec. XVIII: 678; TUDOSE 1970: 137) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Răspuns (moșt. din lat. responsum) – (subst.) „ceea ce se comunică celui care întreabă ceva” (construit adesea cu verbul a da) (DLR). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 38; sec. XVII: 30; sec. XVIII: 25; TUDOSE 1970: 143).

A răspunde este utilizat în opt versiuni biblice, fiind concurat de locuțiunea verbală a lua cuvântul în BIBLIA 1921 și de sintagma a da răspuns în BIBLIA 1939 din rațiuni stilistice, pentru a evita repetiția verbului a răspunde, frecvent în text.

Gr. ὑπολαμβάνω – „to take up, to receive, to assume” (LIDDELL – SCOTT).

Lat. excipio,-ĕre (Beza) – „to follow after, to succed” (LEWIS – SHORT).

Lat. suscipio,-ĕre (Vulgata) – „to take up, resume, continue (a speech), answer” (LEWIS – SHORT).

Merge (devale)/pogorî/coborî

A merge (moșt. din lat. mergĕre „a se scufunda”) – „a se mișca deplasându-se dintr-un loc într-altul; a umbla, a se deplasa” (DLR).

A pogorî (der. din subst. pogor „coborâre”, un împr. din vechiul slav cu sensul „în jos” (de la care s-a format și pogorământ, păstrat până astăzi în limbajul bisericesc)) – „a se îndrepta spre vale (de la munte), a merge în jos (dintr-un loc mai ridicat), a de da jos (dintr-un copac, trăsură, tren, etc.), a descinde” (DA). Forma coborî, mai nouă, s-a alcătuit prin metateză din pogorî.

A merge se întâlnește în TETRAEV. 1561 și în BIBLIA 1939 în construcția a merge devale, în timp ce în toate celelalte versiuni biblice corespondentul său este a pogorî/a coborî (a coborî fiind prezent doar în BIBLIA 1921 și în BIBLIA 2001). Atât a merge, cât și a pogorî aparțin vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență a merge: sec. XVI: 897; sec. XVII: 562; sec. XVIII: 185; TUDOSE 1970: 137; a pogorî: sec. XVI: 41; sec. XVII: 71; sec. XVIII: 10; TUDOSE 1970: 142). A coborî face parte din fondul lexical principal al limbii române actuale. Relația semantică dintre cele două verbe, a merge/a pogorî, este de tipul hiperonim – hiponim sau de sinonimie parțială.

În textul grecesc, respectiv în cel latinesc, apar καταβαίνω și descendo, ambele cu sensul „to come down” (LIDDEL – SCOTT; LEWIS – SHORT).

Dezbrăca/jăhui/jefui

A dezbrăca (moșt. din lat. *disbracare) – „a lua, a-și însuși în mod silnic veșmintele de pe cineva (sau alte bunuri aflate asupra lui); a-și însuși în mod silnic un bun material; a deposeda, a prăda” (DLR).

A jefui (cu variantele a jăfui, a jăhui; derivare de la jaf (jah) sau împr. din rut. žekuvati, žakuvati „a jefui” (cf. ung. zsâkolni „a jefui”)) – „a lua cu sila și a-și însuși în mod abuziv (averea altuia), a prăda și a devasta” (DA).

În versiunea latină a lui Beza întâlnim exspolio „to spoil, pillage, plunder”, iar în Vulgata despolio „to rob, plunder, despoil” (LEWIS – SHORT), care corespund mai degrabă verbului românesc a jefui.

Gr. ἐκδύω are sensul „to take off, strip off” (LIDDEL – SCOTT) și este echivalat în română prin a dezbrăca.

Prin urmare, în acest caz, diferențele dintre versiunile românești se explică prin textele de bază utilizate: NT 1648, BIBLIA 1760 și BIBLIA 1921 redau versiuni latinești, pe când BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1939 și BIBLIA 2001 trimit la textul de bază grecesc. TETRAEV. 1560 a avut o sursă slavonă, care, la rândul ei, a constituit o traducere din limba greacă, de aceea întâlnim verbul a dezbrăca. Poate fi acceptată ideea unei sinonimii parțiale între a jefui și a dezbrăca sau ele pot fi considerate, așa cum am arătat mai sus, variante textuale.

Pune rane/răni/bate

A pune rane – „a răni”. Expresia nu este consemnată în DLR. Rană este consemnat în lista vocabularului limbii române literare vechi (sec. XVI: 88; sec. XVII: 25; sec. XVIII: 8; TUDOSE 1970: 143).

A răni (împr. din v. sl. ) – „a produce o rană fizică” (DLR).

A bate (moșt. din lat. battĕre (battuere)) – „a lovi pe cineva de repetate ori, a-i da cuiva o bătaie” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 96; sec. XVII: 254; sec. XVIII: 127; TUDOSE 1970: 128) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A pune rane (TETRAEV. 1561) reprezintă un calc frazeologic din limba slavonă (echivalat în greacă prin πληγὰς ἐπιθέντες și în latină prin plagis impositis). A bate (zdravăn) apare doar în BIBLIA 1921, în timp ce a răni se întâlnește în toate celelalte versiuni românești cercetate. În această situație, traducerea literală (calcul frazeologic) cedează locul traducerii literare (a pune rane/a răni). În același timp, între verbele a răni și a bate există un raport de sinonimie parțială.

(De) abia viu/mai mort/aproape mort/pe jumătate mort

Viu (moșt. din lat. vivus) – „care se află în viață; care trăiește; înzestrat cu viață” (DLR).

Mort (moșt. din lat. mortuus) – „care nu (mai) trăiește, care și-a încetat toate funcțiile vitale, care a murit” (DLR).

Expresia a fi mai mult mort (decât viu) sau a fi pe jumătate/aproape mort are sensul de „a fi într-o stare de sfârșeală totală, de epuizare, maximă” (DLR).

Atât viu, cât și mort aparțin vocabularului limbii române literare vechi: mort (frecvență sec. XVI: 156; sec. XVII: 94; sec. XVIII: 35; TUDOSE 1970: 138); viu (frecvență sec. XVI: 161; sec. XVII: 86; sec. XVIII: 12; TUDOSE: 148). Viu face parte și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Gr. ἡμιθανής,-ές – „half-dead” (LIDDELL – SCOTT) este echivalat prin seminex,-necis „half-dead” în versiunea lui Beza și prin semivivus,-a,-um „half-alive” în Vulgata (LEWIS – SHORT). Între cele două variante latinești există, desigur, o relație de sinonimie, dar diferența dintre ele, explicabilă prin modulare, se reflectă și în versiunile biblice românești analizate. Astfel, TETRAEV. 1561, BIBLIA 1760 și BIBLIA 1795, BIBLIA 1858 și BIBLIA 1914 se raportează la semivivus, varianta propusă de Vulgata, în timp ce NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939 și BIBLIA 2001 echivalează gr. ἡμιθανής,-ές/lat. seminex,-necis.

(Se) prinde/(se) (în)tâmpla/după (în)tâmplare/din întâmplare

A se prinde (moșt. din lat. pre(he)ndere) – (sens impersonal, specific limbii române vechi) „a se întâmpla, a se produce deodată, contrar așteptărilor, dorințelor etc.” (DLR). Face parte din vocabularul limbii române literare vechi (frecvență: sec. XVI: 197; sec. XVII: 199; sec. XVIII: 118; TUDOSE 1970: 142).

A se întâmpla (moșt. din lat. *in-templo,-are) – „a se petrece, a se produce (un eveniment)” (DA). A (se) (în)tâmpla aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. XVI: 66; sec. XVII: 60; sec. XVIII: 100; TUDOSE 1970: 135). A se întâmpla face parte și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

(În)tâmplare (conversiune) – „ceea ce se întâmplă, se petrece, se ivește, survine; eveniment” (DA).

În versiunea grecească întâlnim κατὰ συγκυρίαν – substantivul συγκυρία,-ας însemnând „coincidence, chance” (LIDDEL – SCOTT). În traducerea lui Beza corespondentul este casu – tot un substantiv în ablativ (casus,-us) cu un sens adverbial „by chance, casually, by accident, accidentally” (LEWIS – SHORT). Vulgata însă traduce prin verbul impersonal accidit „it happens that, it occurs that” (LEWIS – SHORT).

BIBLIA 1688 și BIBLIA 1914 redau gr. κατὰ συγκυρίαν, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939 și BIBLIA 2001 echivalează lat. casu din versiunea lui Beza, iar TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795 și BIBLIA 1858 se raportează la verbul lat. accidit din Vulgata.

Așadar, în acest caz întâlnim transpoziția, după tâmplare/din întâmplare – a se întâmpla (traducere printr-un substantiv/traducere printr-un verb), dar și variația diacronică, prin înlocuirea verbului a se prinde cu a se (în)tâmpla datorită sensului contextual ieșit din uz al lui a se prinde.

Așijderea/tot așa/asemenea

Așijderea (ași (înv. așa) + v. sl. [] – + – + – (MDA)) – „tot așa, tot astfel, la fel, asemenea” (DA),. Așijdere(a) face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 119; sec. XVII: 77; sec. XVIII: 31; TUDOSE 1970: 128).

(Tot) așa (moșt. din lat. eccum-sic (MDA)) – „în același fel, tot astfel, asemenea, la fel” (DA). Așa aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 883; sec. XVII: 471; sec. XVIII: 214; TUDOSE 1970: 128) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Asemenea (moșt. din lat. assimilis (MDA)) – (adv.) „tot așa, tot astfel, în același fel, la fel, așijderea” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 32; sec. XVII: 25; sec. XVIII: 53; TUDOSE 1970: 127).

Așijderea este utilizat în primele șapte versiuni biblice studiate, fiind înlocuit prin și în BIBLIA 1921, prin tot așa în BIBLIA 1939 și prin asemenea în BIBLIA 2001. Așijderea nu mai este în uz în limba română actuală, de aceea substituția lui este explicabilă prin variație diacronică. Paleta și/tot așa/asemenea ilustrează sinonimia parțială.

Veni /călători/merge/ (fi) în călătorie

A veni (moșt. din lat. venio,-ire) – „a se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva; a merge tot mai aproape de un anumit loc, de o așezare; a se apropia” (DLR).

A călători (derivat de la călător) – „a face un drum spre a ajunge într-un loc mai îndepărtat” (DA).

A merge (moșt. din lat. mergo,-ěre) – „a se mișca deplasându-se dintr-un loc într-altul; a umbla, a se deplasa” (DLR).

(A fi) în călătorie v. călătorie (derivat din călători) – „acțiunea sau faptul de a călători, drumul făcut de cineva când călătorește” (DA).

A veni și a merge aparțin vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (a veni: frecvență: sec. XVI: 1483; sec. XVII: 637; sec. XVIII: 381; TUDOSE 1970: 147).

Atât verbul ὁδεύω „to go, travel, journey” (LIDDEL – SCOTT) din versiunea greacă, cât și locuțiunea verbală iter facěre cu același sens (LEWIS – SHORT) din versiunile latinești sunt echivalate doar de verbul românesc a călători.

Între a veni (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688), a călători (BIBLIA 1760, BIBLIA 1939), a merge (BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 2001) și (a fi) în călătorie (BIBLIA 1921) se stabilește o relație de sinonimie parțială, de aceea, în acest caz întâlnim variația stilistică.

Merge/sosi/veni

A merge (moșt. din lat. mergo,-ĕre) – (învechit, deplasarea este văzută în stadiul final) „a ajunge, a sosi” (DLR).

A veni (moșt. din lat. venio,-ire) – „a se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva; a merge tot mai aproape de un anumit loc, de o așezare etc.” (DLR).

A sosi (împr. din gr. έσωσα, aorist al lui σώσω) – „a se deplasa (tot mai) aproape de cineva sau de ceva, a se apropia; a-și face vădită (brusc) prezența într-un anumit loc, a apărea, a se arăta, a se ivi, a pica, a ajunge, a veni” (DLR).

Toate cele trei verbe fac parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (a merge, a veni; a sosi: frecvență: sec. XVI: 45; sec. XVII: 114; sec. XVIII: 19; TUDOSE 1970: 145).

Gr. ἔρχομαι „to come, go” (LIDDEL – SCOTT) și lat. venio,-ire „to come” (LEWIS – SHORT) corespund mai ales lui a veni, dar nu exclud nici celelalte posibilități de echivalare: a merge și a sosi.

Seria a merge (TETRAEV. 1561)/a sosi (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1939)/a veni (BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 2001) ilustrează sinonimia parțială. Cele trei verbe polisemantice sunt sinonime pe baza sensului din context.

Unt/uloiu/untdelemn

Unt (moșt. din lat. unctum) – „ulei (extras din vegetale); ulei întrebuințat la săvârșirea unor ritualuri religioase” (DLR).

Uloiu v. ulei (împr. din slv. ) – „lichid gras, de proveniență vegetală, animală, minerală sau sintetică, indisolubil în apă și mai ușor decât aceasta, folosit în alimentație, în industrie etc.” (DLR).

Untdelemn (compunere din unt+de+lemn după slavonul ) – „ulei comestibil extras din măsline; (prin generalizare) ulei vegetal (comestibil)”. (DLR)

Dintre cele trei cuvinte, doar unt aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi: frecvență sec. XVI: 46; sec. XVII: 1; sec. XVIII: 88 (TUDOSE 1970: 147).

Gr. ἔλαιον,-ου și lat. oleum,-i au același sens: „oil; olive oil” (LIDDEL – SCOTT; LEWIS – SHORT).

În această situație, concurența unt (TETRAEV. 1561)/uloiu (NT 1648)/untdelemn (BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001) reflectă totodată variația diacronică, prin înlocuirea cuvântului unt cu un sens contextual ieșit treptat din uz, și relația e hiponimie/hiperonimie (unt, ulei – hiperonime în raport cu hiponimul untdelemn).

Casă de oaspeți/sălașul oaspeților/sălaș (de oaspeț)/han

Casă (moșt. din lat. casa „colibă” (care a primit în latina vulgară sensul de „casă”, înlocuind pe domus și aedes)) – „clădire (mare) cu destinație specială, publică sau particulară”. Cu acest sens se întâlnește în unele sintagme, multe dintre ele fiind ieșite din uz, printre care și casă de oaspeți, casă de streini „ospătărie, han” (DA).

Sălaș (împr. din magh. szállás) – „loc unde poposește cineva pentru a se odihni, pentru a găsi adăpost ori găzduire” (DLR). Sintagmele sălașul oaspeților, sălaș de oaspeți nu sunt consemnate în DLR.

Han (împr. din tc. han) – „hotel de rând (cu ospătărie) la drumul mare, la țară, în care trag mai ales neguțătorii” (DA).

Fac parte din vocabularul limbii române literare vechi: casă (frecvență sec. XVI: 531; sec. XVII: 338; sec. XVIII: 89; TUDOSE 1970: 129) și sălaș (frecvență: sec. XVI: 25; sec. XVII: 17; sec. XVIII: 10; TUDOSE 1970: 143).

Gr. πανδοχεῖον,-ου și lat. diversorium,-ii din versiunea lui Beza au același sens – „inn” (LIDDEL – SCOTT; LEWIS – SHORT).

Lat. stabulum,-i din versiunea Vulgatei înseamnă „a standing-place, abode, habitation, dwelling” (LEWIS – SHORT).

Relația de niponimie/hiperonimie existentă între cuvintele latinești diversorium și stabulum (diversorium este un hiponim în raport cu stabulum) este păstrată și limba română. BIBLIA 1760 echivalează prin sălaș latinescul stabulum (din Vulgata), în timp ce toate sintagmele concurente din celelalte versiuni biblice românești trimit la grecescul πανδοχεῖον sau la cuvântul latinesc diversorium.

Păzi/purta câștiga/purta (de) grijă/avea grijă /a îngriji

A păzi (împr. din v. sl. ) – „a avea grijă, a se ocupa (de cineva); a îngriji; a supraveghea” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 202; sec. XVII: 86; sec. XVIII: 56; TUDOSE 1970: 140) și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Locuțiunile verbale a purta câștiga și a purta (de) grijă și a avea grijă au același sens: „a se îngriji de cineva” (DLR).

Câștigă (derivat postverbal de la verbul a câștiga) – (subst.) „purtare de grijă, grijă” (DA). Este un regionalism care a circulat în zonele Banat și Transilvania cu acest sens, de aceea apare doar în NT 1648.

A îngriji (derivat de la grijă) – „a purta grija cuiva (fiind preocupat de binele lui), a avea grijă de cineva (procurându-i cele trebuincioase)” (DA).

Aparțin vocabularului fundamental al limbii române literare vechi: a purta (frecvență sec. XVI: 113; sec. XVII: 80; sec. XVIII: 40; TUDOSE 1970: 142), grijă (frecvență sec. XVI: 174; sec. XVII: 47; sec. XVIII: 48; TUDOSE 1970: 133), a avea (frecvență sec. XVI: 3007; sec. XVII: 6671; sec. XVIII: 3608; TUDOSE 1970: 128).

Gr. ἐπιμελέομαι „to care for, take care of” (LIDDEL – SCOTT), la fel ca lat. curam agere (loc. vb.) (LEWIS – SHORT).

Înlocuirea lui a păzi (TETRAEV. 1561) prin a purta grijă (BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914), a purta de grijă (BIBLIA 1939, BIBLIA 2001), a avea grijă (BIBLIA 1760) și a îngriji (BIBLIA 1921) ilustrează sinonimia parțială, iar utilizarea locuțiunii a purta câștiga în NT 1648 reprezintă, în raport cu celelalte variante, un caz de variație diatopică.

Ieși/merge/purcede/a porni (la drum)/la plecare

A ieși (moșt. din lat. exire) – „a părăsi locul (încăperea) în care te afli, mergând (plecând) afară, a trece dinăuntru afară” (DA).

A merge (moșt. din lat. mergĕre) – „a pleca, a porni, a se duce” (DLR).

A purcede (moșt. din lat. procedĕre) – „a porni, a pleca” sau „a ieși” (DLR).

A porni (la drum) v. a porni (împr. din v. sl. ) – „a se pune în mișcare pentru a se duce (de) undeva, a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte, a pleca, a se duce, a merge” (DLR).

La plecare – v. plecare (conversiune) – „deplasare dintr-un loc pentru a se duce în altă parte, pornire; despărțire de cineva sau de ceva; p. ext. moment când pleacă cineva” (DLR).

Toate cele patru verbe (a ieși, a merge, a purcede, a porni) fac parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi: a ieși (frecvență sec. XVI: 521; sec. XVII: 368; sec. XVIII: 186; TUDOSE 1970: 134), a merge, a purcede (frecvență sec. XVI: 26; sec. XVII: 79; sec. XVIII: 50; TUDOSE 1970: 142), a porni (frecvență sec. XVI: 16; sec. XVII: 32; sec. XVIII: 34; TUDOSE 1970: 142). A ieși, a merge și a porni aparțin și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Gr. ἐκβάλλω – „to cast out (of a place)” (LIDDEL – SCOTT).

Lat. abeo,-ire (din versiunea lui Beza) – „to go from (a place), to go away, depart” (LEWIS – SHORT). În Vulgata că nu există un corespondent.

BIBLIA 1760 și BIBLIA 2001 păstrează elipsa din Vulgata, propunând astfel o variantă textuală în raport cu celelalte versiuni biblice. Concurența a ieși (TETRAEV. 1561, BIBLIA 1914)/a merge (NT 1648, BIBLIA 1688)/a purcede (BIBLIA 1795, BIBLIA 1858)/a porni (la drum) (BIBLIA 1921) are la bază o relație de sinonimie parțială. La plecare (BIBLIA 1939) reprezintă un caz de traducere prin transpoziție față de celelalte versiuni (în care traducerea se face printr-un verb, nu printr-un substantiv).

Argint/ban/dinar/leu

Argint (moșt. din lat. argentum) – „ban (de argint)” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 177; sec. XVII: 93; sec. XVIII: 11; TUDOSE 1970: 127) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Ban (et. nec.) – „(generic) orice monedă”, (DA). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență sec. XVI: 65; sec. XVII: 156; sec. XVIII: 147; TUDOSE 1970: 128) și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Dinar (împr. din neogr. δηνάριον) – „monedă de argint sau de aur (de origine arabă) care a circulat în Evul Mediu în unele țări din Europa, printre care și Țara Românească și Moldova” (DLR).

Leu (moșt. din lat. leo,-onis, cu sensul calchiat după tc. arslanh) – „unitate monetară în România, egală cu o sută de bani, stabilită prin reforma din 1867; moneda care o reprezintă” (DLR). Aparține atât vocabularului fundamental al limbii române literare vechi, cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Gr. δηνάριον,-ου și lat. denarius,-ii corespund rom. dinar (LIDDELL – SCOTT; LEWIS – SHORT).

Există o relație de sinonimie parțială între argint (TETRAEV. 1561, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858), ban (NT 1648), dinar (BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1914, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001) și leu (BIBLIA 1921), iar ban reprezintă un hiperonim în raport cu celelalte trei cuvinte.

Uspătătoriu/gazdă/hangiu

Uspătătoriu v. ospătător (derivat de la verbul a ospăta) – „hangiu, ospătar”, „(p. ext.) gazdă”.

Gazdă (împr. din magh. gazda) – „stăpânul sau stăpâna casei, în raport cu oaspeții săi” (DA).

Hangiu (derivat de la han) – „cel ce ține un han” (DA).

Gr. πανδοχεύς,-έως „an innkeeper” (LIDDEL – SCOTT) ar corespunde mai degrabă rom. uspătătoriu.

Lat. hospes,-itis „a host” (Beza) și stabularius,-ii „a host, landford; a tavern-keeper, stable-keeper” (Vulgata) (LEWIS – SHORT) ar echivala mai cu seamă românescul gazdă.

Concurența uspătătoriu (TETRAEV. 1561)/gazdă (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914)/hangiu (BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001) ilustrează variația diacronică (dacă uspătătoriu ieșise din uz la mijlocul secolului al XVII-lea) și sinonimia parțială.

Răsipi/cheltui

A risipi (împr. din bulg. разсипя, srb.-cro. rasipati) – „a cheltui” (DLR).

A cheltui (împr. din magh. költeni) – „a-și întrebuința banii sau averea spre a ajuta pe cineva” (DA).

Ambele cuvinte fac parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi: a risipi (a răsipi) (frecvență sec. XVI: 92; sec. XVII: 76; sec. XVIII: 12; TUDOSE 1970: 143), a cheltui (frecvență sec. XVI: 16; sec. XVII: 32; sec. XVIII: 19; TUDOSE 1970: 129).

Gr. προσδαπανάω – „to spend in addition” (LIDDEL – SCOTT).

Lat. insumo,-ěre (Beza) – „to expend upon”, iar supererogo,-are (Vulgata) – „to spend or pay aut over and above” (LEWIS – SHORT).

Înlocuirea lui a risipi (TETRAEV. 1561) cu a cheltui (prezent în celelalte nouă versiuni biblice) se datorează intenției stilistice de a înlătura ambiguitatea contextuală a verbului polisemantic a risipi.

Da (înapoi)/plăti/întoarce

A da (înapoi) v. a da (moșt. din lat. do,-are) – (învechit și popular) „a restitui” (DLR).

A plăti (împr. din v. sl. ) – „a achita” (DLR).

A întoarce (moșt. din lat. intorqueo,-ěre) – „a da înapoi, a înapoia, a restitui” (DA).

Toate cele trei verbe fac parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi: a da (frecvență sec. XVI: 1529; sec. XVII: 1124; sec. XVIII: 568; TUDOSE 1970: 131), a plăti (frecvență sec. XVI: 79; sec. XVII: 115; sec. XVIII: 74; TUDOSE 1970: 141), a întoarce (frecvență sec. XVI: 377; sec. XVII: 275; sec. XVIII: 128; TUDOSE 1970: 135). A da și a întoarce aparțin și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Gr. ἀποδίδωμι are sensul „to give back, pay; to sell” (LIDDEL – SCOTT), la fel ca latinescul reddo,-are „to give back, return” (LEWIS – SHORT).

Concurența a da (înapoi) (TETRAEV. 1561, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001)/a plăti (NT 1648, BIBLIA 1688)/a întoarce (BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858) ilustrează faptul că toate cele trei cuvinte polisemantice se află într-o relație de sinonimie parțială pornind de la sensul contextual „a achita; a restitui”.

Păsa/merge/(se) duce

A păsa (moșt. din lat. *passare) – „a pleca, a se duce; a merge, a umbla; a păși” (DLR).

A merge (moșt. din lat. mergĕre) – „a pleca, a porni, a se duce” (DLR).

A (se) duce (moșt. din lat. ducĕre) – „a se pune în mișcare pentru a ajunge undeva, a părăsi pe cineva sau ceva spre a se îndrepta în altă parte, a se deplasa, a porni, a pleca” (DLR).

Fac parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi: a păsa (frecvență: sec. XVI: 135; sec. XVII: 50; sec. XVIII: -), a merge, a (se) duce (frecvență: sec. XVI: 629; sec. XVII: 351; sec. XVIII: 175; TUDOSE 1970: 132). A merge și a (se) duce aparțin și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Gr. πορεύομαι „to go, proceed” (LIDDEL – SCOTT) este echivalat în versiunile latinești prin abeo,-ire „to fo from (a place), go away, depart”și vado,-ěre „to go, walk” (LEWIS – SHORT).

A păsa este utilizat în patru dintre versiunile biblice pe care le-am analizat (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795), fiind înlocuit cu a merge (BIBLIA 1760, BIBLIA1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 2001) și cu a se duce (BIBLIA 1921, BIBLIA 1939). Substituția lui a păsa este motivată de variația diacronică: verbul a păsa iese definitiv din uz. Între a merge și a se duce există o relație de sinonimie parțială.

Parabola fiului risipitor

Fecior/fiu

Fecior (moșt. din lat. *fetiolus) – polisemantic, în context: „băiat, copil de sex bărbătesc” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 816; sec. al XVII-lea: 266; sec. al XVIII-lea: 95; TUDOSE 1970: 132) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Fiu (moșt. din lat. filius) – „persoană de sex masculin, considerată în raport cu părinții săi, făt, fecior” (DA). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 702; sec. al XVII-lea: 400; sec. al XVIII-lea: 59; TUDOSE 1970: 132) și, bineînțeles, din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Fecior este întâlnit în opt dintre cele zece versiuni biblice luate în discuție: TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914 și BIBLIA 1939, în celelalte două – BIBLIA 1921 și BIBLIA 2001 – fiind substituit prin fiu. Corespondentele perechii sinonimice fecior/fiu sunt, în textele de bază ale traducerii, lat. filius,-ii și gr. υἱός,-ου, fără să existe probleme de echivalare semantică.

Înlocuirea lui fecior prin fiu se datorează faptului că, în evoluția limbii, s-a ajuns la o diferențiere semantică urmată de o repartiție stilistică: fecior păstrează sensul de mai sus mai ales în limbajul popular, în timp ce în varianta standard este utilizat cu precădere cu sensul de „flăcău”. Așadar acest caz este, în același timp, unul de variație diacronică și de variație diafazică.

Părinte/tătâne/tată

Părinte (moșt. din lat. parens,-ntis) – polisemantic, în context: „bărbat considerat în raport cu copiii săi; (la vocativ) termen cu care copilul se adresează acestui bărbat; tată”. Un sens figurat al cuvântului, specific pentru limbajul bisericesc, este acela de „Dumnezeu (considerat drept protector al oamenilor” (DLR). În interpretarea patristică a parabolei, acesta este sensul metaforic indicat de exegeți. Părinte aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 493; sec. al XVII-lea: 247; sec. al XVIII-lea: 67; TUDOSE 1970: 140) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Tătâne reprezintă o formă învechită și populară pentru tată, utilizată pentru genitiv-dativ numai în legătură cu un adjectiv posesiv (tătâne-său, tătâni-său) (DLR).

Tată (moșt. din lat. tata, Genitiv tatanis) – polisemantic, în context: „bărbat considerat în raport cu copiii lui; termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o asemenea persoană” (DLR). Și pentru acest cuvânt dicționarele consemnează un sens specific limbajului bisericesc: „Dumnezeu”. Tată (și sub forma tătâne) face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 518; sec. al XVII-lea: 221; sec. al XVIII-lea: 56; TUDOSE 1970: 146). Doar tată mai intră în alcătuirea fondului lexical principal al limbii române actuale.

În Parabola fiului risipitor cuvintele discutate mai sus au mai multe ocurențe:

Luca 15, 12: în dativ: părintelui (TETRAEV. 1561)/tătâni-său/tătâne-său (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858)/tatălui (BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939 și BIBLIA 2001);

Luca 15, 12: în vocativ: părinte (TETRAEV. 1561)/tată (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939 și BIBLIA 2001);

În contextele: Luca 15, 17; Luca 15, 18; Luca 15, 20; Luca 15, 21; Luca 15, 27; Luca 15, 28 se păstrează aceeași distribuție a sinonimelor părinte/tătâne/tată.

Atât lat. pater,-tris, cât și gr. πατήρ,-ός prezintă, pe lângă sensul de „father”, și pe acela de „the Supreme Being, God” (LEWIS – SHORT; LIDDELL – SCOTT).

Numai în TETRAEV. 1561 este preferat părinte, în timp ce în toate celelalte apare tătâne/tată. Preferința pentru părinte ar putea fi explicată prin sensul figurat de „îndrumător, călăuzitor, protector” din sintagmele părinte sufletesc, părinte spiritual. În perechea părinte/tată, primul cuvânt aparține unui limbaj cult, elevat, iar cel de-al doilea limbajului familiar, colocvial. Din acest motiv, este un caz de variație diafazică. În privința perechii tătâne/tată însă, substituirea lui tătâne prin tată (pentru forma de dativ) prezentă în versiunile biblice mai recente se datorează variației diacronice.

Se cădea/se cuveni

A (se) cădea (moșt. din lat. cadere) – polisemantic, în context „a-i veni cuiva (ca parte din ceva), a i se cuveni după drept, a-i fi cu cale sau cu dreptate, a îndreptăți pe cineva” (DA). A cădea aparține atât vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 599; sec. al XVII-lea: 281; sec. al XVIII-lea: 73; TUDOSE 1970: 129), cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A se cuveni (moșt. din lat. convenire) – polisemantic, în context „a avea drept la ceva, a reveni de drept cuiva” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 34; sec. al XVII-lea: 11; sec. al XVIII-lea: 38; TUDOSE 1970: 131). Se regăsește și în fondul lexical principal al limbii române actuale.

A se cuveni înlocuiește a se cădea doar în două versiuni mai recente: BIBLIA 1921 și BIBLIA 2001. În BIBLIA 1939 se întâlnește a se cădea, ceea ce denotă, în opinia noastră, la fel ca în alte cazuri (fecior) predilecția traducătorilor pentru cuvinte sau sensuri mai vechi. Perechea a se cădea/a se cuveni reflectă variația diacronică.

Lat. contingo,-ĕre din Vulgata are în context sensul „to touch, to seize upon, affect”, attingo,-ĕre din versiunea lui Beza – „to touch, affect, reach” (LEWIS – SHORT), iar gr. ἐπιβάλλω „belong to” (LIDDELL – SCOTT).

Avuție/avere/avut

Avuție (der. din avut prin sufixul abstract –ie) – „bogăție, avere mare” (DA).

Avere (conversiune: infinitivul verbului a avea devenit abstract verbal și concretizat apoi) – „tot ce are (de preț) cineva” (DA).

Avut (conversiune: participiul verbului a avea devenit, la fel ca infinitivul, abstract verbal și concretizat în cele din urmă) – „posesiune, lucrurile posedate de cineva; averea câtă o are cineva, mai ales averea câștigată prin munca sa” (DA).

Paleta sinonimică avuție/avere/avut are mai multe ocurențe în Parabola fiului risipitor:

Luca 15, 12: avuție (TERAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914)/avere (BIBLIA 1760, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001);

Luca 15, 13: avuție (TERAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914)/avere (BIBLIA 1760, BIBLIA 1921, BIBLIA 2001)/avut (BIBLIA 1939);

Luca 15, 30: avuție (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914)/avere (BIBLIA 1760, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001) etc.

DA consemnează faptul că avere este considerat a fi un termen mai general decât avut (care redă mai mult noțiunea de posesie), decât avuție ori bogăție (care, de regulă, au sensul „o avere mare”) sau decât stare („o avere destul de mare ca să poți trăi bine din ea”). Seria de sinonime parțiale avere/avuție/avut indică intenția stilistică a traducătorilor de a găsi cea mai bună soluție de traducere, pe când preferința pentru avere din versiunile biblice mai recente sugerează variația diacronică, adică tendința de înlocuire în uz a cuvântului avuție cu avere. Doar avuție intra în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 193; sec. al XVII-lea: 85; sec. al XVIII-lea: 8; TUDOSE 1970: 128), dar nu și în fondul lexical principal al limbii române actuale. Avere și avut nu fac parte nici din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi, nici din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Lat. substantia,-ae din Vulgata are în context sensul specializat „fortune, substance, property”, iar facultas,-tis (la plural), din versiunea lui Beza, semnifică „goods, riches, property” (LEWIS – SHORT). Gr. βιός,-ου are sensul contextual „lifehood, means of living” (LIDDELL – SCOTT).

Aduna/strânge

A aduna (moșt. din lat. adunare) – polisemantic, în context „a strânge” (DA). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 247; sec. al XVII-lea: 91; sec. al XVIII-lea: 39; TUDOSE 1970: 127), dar nu și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

A strânge (moșt. din lat. stringere) – polisemantic, în context „a pune deoparte (puțin câte puțin, încetul cu încetul) pentru (a consuma) mai târziu; a acumula, a aduna”, complementul indicând bunuri materiale, avere, bani etc. (DLR). Aparține atât vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 84; sec. al XVII-lea: 128; sec. al XVIII-lea: 57; TUDOSE 1970: 145), cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

În cele zece versiuni biblice pe care le-am cercetat predomină utilizarea verbului a aduna, pe când a strânge este prezent numai în BIBLIA 1921 și în BIBLIA 1939. Substituția este datorată polisemantismului verbelor: traducătorii sau revizorii au optat pentru cuvântul considerat cel mai adecvat în context.

Lat. congrego,-ĕre semnifică „to collect or assemble a multitude together, to unite, join, associate” (LEWIS – SHORT), iar gr. συνάγω „bring together, gather together” (LIDDELL – SCOTT).

Parte/ținut/țară

Parte (moșt. din lat. pars,-tis) – polisemantic, în context cu sensul spațial de „regiune (geografică), ținut, zonă; loc; țară” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 197; sec. al XVII-lea: 197; sec. al XVIII-lea: 246; TUDOSE 1970: 140) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Ținut (conversiune) – polisemantic, în context „parte delimitată, porțiune relativ omogenă din cuprinsul învelișului geografic, căreia îi sunt specifice anumite caracteristici (etnice, etnografice, de relief, de climă, apă, resurse economice etc.), regiune, țară, zonă” (DLR). Face parte doar din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 74; sec. al XVII-lea: 36; sec. al XVIII-lea: 8; TUDOSE 1970: 146).

Țară (moșt. din lat. terra) – polisemantic, în context „întindere de pământ (delimitată) pe care se exercită o anumită autoritate, teritoriu; porțiune relativ omogenă din cuprinsul învelișului geografic, căreia îi sunt specifice anumite caracteristici (etnice, etnografice, de relief, de climă, apă, resurse economice etc.), regiune, ținut, zonă” (DLR). Țară intră atât în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 83; sec. al XVII-lea: 685; sec. al XVIII-lea: 310; TUDOSE 1970: 146), cât și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Cele trei sinonime parțiale contextuale au următoarea repartiție în versiunile biblice studiate: parte apare în TETRAEV. 1561, ținut în NT 1648, în timp ce țară se întâlnește în toate celelalte opt versiuni.

Lat. regio,-onis are sensul „a portion of country; a territory, province, district, region” (LEWIS – SHORT), iar gr. χώρα – „a land, country, territory” (LIDDELL – SCOTT).

Departe/streină/(în)depărtată

Departe (compunere din de + parte) – în context, cu sensul local de „la mare distanță față de un punct fix sau față de locul în care se află vorbitorul” (DLR). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 85; sec. al XVII-lea: 36; sec. al XVIII-lea: 14; TUDOSE 1970: 131), dar nu aparține fondului lexical principal al limbii române actuale.

Strein – formă veche pentru străin (adj. moșt. din lat. extraneus) – în context: „altul decât cel de baștină al cuiva” prin referire la țări, locuri etc. (DLR). Străin intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 118; sec. al XVII-lea: 81; sec. al XVIII-lea: 45; TUDOSE 1970: 145) și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

(În)depărtat (conversiune: adj. provenit din participiul verbului a depărta) – „care este departe în spațiu, care se află la (mare) distanță; îndepărtat” (DLR).

Acesta este unul dintre puținele cazuri în care există o concurență între părți de vorbire diferite: adverbul departe (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914) este înlocuit în unele versiuni biblice de adjective: streină (BIBLIA 1760), depărtată (BIBLIA 1921, BIBLIA 1939), îndepărtată (BIBLIA 2001).

În versiunea grecească, respectiv în cea latinească, cuvintelor românești le corespunde câte un adjectiv: lat. longinquus,-a,-um are sensul „far removed, far off, remote, distant; foreign” (LEWIS – SHORT), iar gr. μακρός,-ά,-όν – „long, far, remote” (LIDDELL – SCOTT).

Via/viețui/trăi/duce o viață

A via (moșt. din lat. vivere) – „a viețui” (DLR).

A viețui (der. de la viață cu sufixul –ui) – „a-și duce, a-și petrece viața într-un anumit fel, în anumite condiții, într-un anumit mediu etc.; a avea o anumită conduită, a se comporta într-un anumit fel” (DLR).

A trăi (împr. din v. sl. ) – „a-și duce, a-și petrece viața într-un anumit fel, a duce un anumit trai” (DLR).

A duce o viață – v. a duce (moșt. din lat. ducere) – (complementul indică viața, traiul) „a avea, a trăi într-un anume fel, într-un anumit loc, o anumită perioadă; a petrece, a trăi” (DLR).

Înlocuirea lui a via (TETRAEV. 1561) prin a viețui, prezent în majoritatea versiunilor biblice analizate (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1939), se datorează variației diacronice. A via se mai păstrează astăzi foarte rar în limbajul bisericesc. A trăi (BIBLIA 1760, BIBLIA 2001) și a duce o viață (BIBLIA 1921) sunt sinonimele mai puțin expresive ale verbului a viețui.

Lat. vivo,-ěre și gr. ζῶ au sensul „to live” (LEWIS – SHORT; LIDDELL – SCOTT).

Cu curvele/cu răsipeală/curveaște/întru dezmierdăciuni/întru desmierdări/destrăbălată/în destrăbălare/în desfrânări

Cu curvele – v. curvă (împr. din v. sl. (MDA)) – „fată sau femeie care-și vinde trupul pentru bani; p. ext. fată sau femeie care curvește, trăiește în desfrâu, are dese raporturi sexuale cu diferiți bărbați” (DA).

Răsipeală (derivat de la a risipi cu sufixul –eală) – (învechit) „faptul de a (se) risipi; risipire) (DLR).

Curvește (derivat de la curvă) – (adv.) „în chip curvesc, ca o curvă, în mod desfrânat, înșelător, fraudulos” (DA).

Dezmierdăciune (derivat de la dezmierda cu sufixul -(ă)ciune) – (învechit și popular, de obicei la plural) „satisfacere a instinctelor sexuale, plăcere trupească; p. ext. petrecere, dezmăț, desfrâu; (învechit) dezmierdare” (DLR).

Dezmierdare (conversiune) – (învechit, de obicei la pl.) „satisfacere a instinctelor (sexuale); plăcere; p. ext. petrecere; dezmăț, desfrâu; (învechit și popular) dezmierdăciune; (învechit, rar) dezmierzie” (DLR).

Destrăbălat (conversiune) – (adj.) „care denotă lipsă de bun simț, de decență; corupt, decăzut, pervertit, vicios, (livresc) libertin, (rar) deșănțat” (DLR).

Destrăbălare (conversiune) – „faptul de a se destrăbăla; pierdere a moralității, a corectitudinii, stricare, stricăciune; stare de decădere morală a cuiva, decadență, desfrâu, dezmăț, imoralitate” (DLR).

Desfrânare (conversiune) – „faptă care denotă stricăciune, depravare, destrăbălare, imoralitate; p. ext. trai imoral, depravat” (DLR).

Lat. luxuriose are sensul „luxuriously, voluptuously”, profuse „immoderately, excessively” (LEWIS – SHORT), iar gr. ἀσώτως – adverb corespunzător substantivului ἀσωτία „prodigality, wastefulness” (LIDDELL – SCOTT).

Viia cu curvele (TETRAEV. 1561) reprezintă o traducere prin transpoziție (substantiv cu prepoziție în loc de adverb – curveaște (NT 1648, BIBLIA 1760)). Răsipeală (NT 1648) este un eufemism în raport cu dezmierdăciune (BIBLIA 1795, BIBLIA 1858), dezmierdare (BIBLIA 1914), destrăbălare (BIBLIA 1939), desfrânare (BIBLIA 2001). Între dezmierdăciune, dezmierdare, destrăbălare și desfrânare există un raport de sinonimie parțială.

Răsipi/amistui/cheltui/sfârși

Mânca/răsipi

A răsipi v. a risipi (împr. din bg. razsipiia, scr. rasipati) – „a cheltui fără socoteală, fără cruțare; a irosi”, complementul indicând o avere, un bun material, bani etc. (DLR). A risipi (și în forma a răsipi) aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 92; sec. al XVII-lea: 76; sec. al XVIII-lea: 12; TUDOSE 1970: 143). Doar a risipi se regăsește și în fondul lexical principal al limbii române actuale.

A amistui – formă învechită și populară a verbului a mistui (împr. din magh. emészt) – „a cheltui (repede și total); a irosi”, având complementul bani, avere sau un echivalent al acestora (DLR).

A cheltui (împr. din magh. költeni) „a da, a întrebuința bani fără socoteală, spre a procura ceva de prisos, a risipi, a irosi, a prăpădi” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 16; sec. al XVII-lea: 32; sec. al XVIII-lea: 19; TUDOSE 1970: 129) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A sfârși (împr. din v. sl. , ) – polisemantic, în context „a întrebuința până la capăt, a consuma integral; a epuiza, a isprăvi, a termina” (DLR). A sfârși face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 144; sec. al XVII-lea: 52; sec. al XVIII-lea: 27; TUDOSE 1970: 144) și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

A mânca (moșt. din lat. manducare) – polisemantic, în context „a lua, a-și însuși (pe nedrept), a răpi; a cheltui, a risipi” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 368; sec. al XVII-lea: 138; sec. al XVIII-lea: 46; TUDOSE 1970: 138) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Din paleta sinonimică a răsipi/a amistui/a cheltui/a sfârși s-a impus a cheltui care se întâlnește în șapte dintre cele zece versiuni biblice avute în vedere, în timp ce a răsipi se întâlnește doar în TETRAEV. 1561, a amistui în NT 1648, iar a sfârși în BIBLIA 1760. Înlocuirea lui a amistui cu a cheltui reprezintă un exemplu de variație diacronică, pe când substituția lui a răsipi și a sfârși prin a cheltui denotă intenția de înlăturare a ambiguității date de polisemia celor două verbe.

Luca 15, 30: a răsipi (BIBLIA 1688) concurează a mânca (prezent în toate celelalte versiuni biblice) din rațiuni stilistice.

Lat. consumo,-ĕre înseamnă în context „to bestow upon something, to use, employ, spend upon or about something” (LEWIS – SHORT), iar gr. δαπανάω – „to spend upon a thing, consume, use up” (LIDDELL – SCOTT).

Fi/veni/se întâmpla/se face

A fi (moșt. din lat. sum, fui, *fire (fieri în loc de esse)) – polisemantic, în context „a se face, a se întâmpla” (DA). Aparține atât vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 9956; sec. al XVII-lea: 4847; sec. al XVIII-lea: 2408; TUDOSE 1970: 132), cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A veni (moșt. din lat. venire) – polisemantic, în context „a se produce, a avea loc, a se întâmpla; a se petrece, a se realiza; a surveni, a interveni”, referindu-se la evenimente, situații, întâmplări etc. (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 1483; sec. al XVII-lea: 637; sec. al XVIII-lea: 381; TUDOSE 1970: 147) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A se întâmpla (moșt. din lat. *in-templare) – „a se petrece, a se produce (un eveniment), a se ivi, a se isca, a se face (pe neașteptate, în urma unui concurs neprevăzut de împrejurări), a surveni, a avea loc” (DA). A se întâmpla face parte atât din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 66; sec. al XVII-lea: 60; sec. al XVIII-lea: 100; TUDOSE 1970: 135), cât și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

A se face (moșt. din lat. facere) – polisemantic, în context „a se întâmpla” (DA). A face aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 22240; sec. al XVII-lea: 1603; sec. al XVIII-lea: 937; TUDOSE 1970: 132) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Din această paletă sinonimică se remarcă verbul a fi, utilizat în primele șase versiuni biblice din corpusul nostru. Înlocuirea lui prin a se face (în BIBLIA 1914, BIBLIA 2001), a veni (în BIBLIA 1921) și a se întâmpla (în BIBLIA 1939) se datorează faptului că și în acest caz era nevoie de o dezambiguizare a sensului unui cuvânt polisemantic, de aceea traducătorii sau revizorii au recurs la sinonime mai adecvate contextual.

Lat. facio,-ĕre din Vulgata are în context sensul „to produce, to bring to pass, to create, to form”, orior,-iri din versiunea lui Beza – „to begin, commence, take its beginning” (LEWIS – SHORT), iar gr. γίγνομαι – „to be produced; take place, come to pass” (LIDDELL – SCOTT).

Tare/mare

Tare (moșt. din lat. talis) – polisemantic, în context „grozav, cumplit” (referitor la calamități, dezastre) (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 141; sec. al XVII-lea: 72; sec. al XVIII-lea: 55; TUDOSE 1970: 146) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Mare (moșt. probabil din lat. mas, maris) – polisemantic, în context „grozav, cumplit” (referitor la calamități, dezastre) (DLR). Intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 761; sec. al XVII-lea: 742; sec. al XVIII-lea: 373; TUDOSE 1970: 137) și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Tare este utilizat doar în TETRAEV. 1561. Din cauza inadecvării sale contextuale este înlocuit în celelalte versiuni prin sinonimul său parțial mare.

Lat. validus,-a,-um are sensul „strong, powerful” (LEWIS – SHORT), la fel ca gr. ἰσχυρός,-ά,-όν (LIDDELL – SCOTT).

Flămânzi/se lipsi (fără bucate)/duce lipsă

Flămânzi (der. din flămând) – „a i se face cuiva foame, a fi sau a deveni flămând, a suferi de foame, a răbda, a duce foame” (DA). Face parte doar din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 40; sec. al XVII-lea: 11; sec. al XVIII-lea: 8; TUDOSE 1970: 133).

A se lipsi (împr. din ngr. λείπω (cu aor. ἔλειψα)) – (refl.) „a rămâne fără ceva” (DA). A lipsi aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 29; sec. al XVII-lea: 34; sec. al XVIII-lea: 43; TUDOSE 1970: 136) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A duce lipsă – (loc. vb.) „a fi lipsit de…, a nu avea cantitatea suficientă; a nu avea atunci când este nevoie” (DA).

A flămânzi se întâlnește în TETRAEV. 1561, a se lipsi în următoarele șase versiuni biblice, în ordinea lor cronologică (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914), iar a duce lipsă în ultimele trei (BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001).

Lat. egeo,-ĕre din Vulgata are sensul „to need, want, lack, to be in need of; to be without, to be destitute of, not to have”, în timp ce în versiunea lui Beza apare sintagma victu defici: victus,-us „that upon which one lives; sustenance, nourishment, provisions, victuals”, deficio,-ĕre „to run aut, be wanting” (LEWIS – SHORT). NT 1648 este singura care se raportează la versiunea lui Beza, echivalând victu defici prin a să lipsi, fără bucate.

(Se) lipi/(se) aciua/(se) alipi

A (se) lipi (împr. din v. sl. ) – polisemantic, în context „a se apropia, a se atașa de cineva sau de ceva, a se împrieteni cu cineva; a intra în relație cu cineva; a câștiga bunăvoința, încrederea cuiva” (DLR). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (sec. al XVI-lea: 38; sec. al XVII-lea: 26; sec. al XVIII-lea: 35; TUDOSE 1970: 136) și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

A (se) aciua (moșt. din lat. accubiliare (MDA)) – „a (se) adăposti, a se refugia, a se pripăși (pe lângă casă)” (DA).

A (se) alipi (derivat de la lipi cu prefixul a-) – „a (se) lipi (în sens figurat) de ceva sau cineva; a se da, a trăi pe lângă cineva” (DA).

Lat. adhaereo semnifică „to stick to; to cling to, adhere to” (LEWIS – SHORT), iar gr. κολλάω „to join fast together, unite” (LIDDELL – SCOTT).

A se lipi, prezent în primele opt versiuni biblice, este substituit prin a se aciua în BIBLIA 1939 și prin a se alipi în BIBLIA 2001 din rațiuni stilistice, pentru dezambiguizarea sensului contextual al polisemanticului a se lipi.

Unul ce lăcuiia/lăcuitoriu/cetățean/locuitor

A lăcui – formă utilizată până în secolul al XIX-lea a verbului a locui (împr. din ung. lakni) – „a sta, a ședea, a-și avea domiciliul, a fi stabilit cu locuința undeva” (DA). A lăcui aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 332; sec. al XVII-lea: 112; sec. al XVIII-lea: 8; TUDOSE 1970: 136).

Lăcuitor v. locuitor (der. de la a locui) – (mai ales substantivat) „cel care locuiește într-un oraș, într-o țară etc.; cel care trăiește împreună cu altul, duce traiul comun cu cineva” (DA).

Cetățean (der. de la cetate cu suf. –ean) – „locuitor”, prin extindere de la sensul de „locuitor de la oraș” (DA).

În TETRAEV. 1561 apare parafraza unul ce lăcuiia, în NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795 și BIBLIA 1858 se întâlnește lăcuitoriu, în BIBLIA 1760 – cetățean, iar în BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939 și BIBLIA 2001 – locuitor. Cetățean pare să fie opțiunea cea mai puțin adecvată stilistic, datorată presiunii originalului latin – civis. Parafraza unul ce lăcuia este substituită prin forma lăcuitoriu datorită aplicării altui procedeu de traducere (traducere directă în loc de transpoziție), în timp ce înlocuirea formei lăcuitoriu cu locuitor este un indiciu al variației diacronice.

Lat. civis,-is are sensul „a citizen” (LEWIS – SHORT), la fel ca gr. πολίτης,-ου (LIDDELL – SCOTT).

Sat/câmp/ogor/moșie/țarină

Sat (moșt. din lat. fossatum „șanț”) – în context cu sensul vechi de „câmp; ogor, țarină” (DLR). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 100; sec. al XVII-lea: 119; sec. al XVIII-lea: 41; TUDOSE 1970: 143) și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Câmp (moșt. din lat. campus) – în context cu sensul specializat de „bucată de pământ cultivată, hotărnicită, dar neînchisă, cf. arătură, țarină, agru, ogor, pământ, holdă, lan” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 58; sec. al XVII-lea: 65; sec. al XVIII-lea: 21; TUDOSE 1970: 130) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Ogor (din slav. (bg. yap, scr. ugar, cf. pol. ugor „țelină”, magh. ugar)) – „bucată de pământ cultivată sau cultivabilă; țarină” (DLR).

Moșie (der. de la moș cu sufixul –ie) – în context cu sensul regional de „pământul pe care îl are un sat; teritoriul satului; teren cultivat sau plantat” (DLR). Moșie aparține doar vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 35; sec. al XVII-lea: 57; sec. al XVIII-lea: 106; TUDOSE 1970: 138).

Țarină (der. de la țară cu sufixul –ină) – „bucată de pământ, teren, loc cultivat sau cultivabil (după o perioadă în care a fost lăsat necultivat), ogor, (regional) ogradă (v. agru, arătură, câmp, răzor, sat, țarincă)” (DLR).

Sat apare în TETRAEV. 1561, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795 și BIBLIA 1858, câmp – în NT 1648 și BIBLIA 1688, țarină – în BIBLIA 1914 și BIBLIA 2001, ogor – în BIBLIA 1921, moșia – BIBLIA 1939. Substituirea lui sat prin sinonimele sale se datorează variației diacronice, prin evoluția semantică în urma căreia sat iese din uz cu sensul contextual identificat. Celelalte cuvinte din această paletă sinonimică extinsă la cinci termeni reflectă mai degrabă intenția stilistică a traducătorilor de a găsi sinonimul cel mai adecvat contextual, dintre care doar moșie ar putea indica o variație diatopică. Jocul singular – plural (sg. sat, câmp, moșie vs. pl. țarine/țarini, ogoare) se justifică prin utilizarea unor surse diferite, de aceea creează variante textuale.

Lat. villa,-ae din Vulgata are sensul contextual „a village”, ager, agri din versiunea lui Beza – „territory, district, domani, the whole of the soil belonging to a commnunity” (LEWIS – SHORT), iar gr. ἀγρός,-οῦ „field, country” (LIDDELL – SCOTT).

Paște/păzi

A paște (moșt. din lat. pascere) – în context „a duce la pășune, a duce să pască, a păzi în timp ce paște; a pășuna, a păstori”, subiectul referindu-se la oameni, iar complementul mai ales la animalele ierbivore (DLR). Face parte atât din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 63; sec. al XVII-lea: 25; sec. al XVIII-lea: 3; TUDOSE 1970: 140), cât și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

A păzi (împr. din v. sl. ) – „a avea grijă, a se ocupa (de cineva sau de ceva); a îngriji; a supraveghea” (DLR). Intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 202; sec. al XVII-lea: 66; sec. al XVIII-lea: 56; TUDOSE 1970: 140) și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Se poate spune că între a paște și a păzi există un raport de sinonimie parțială sau că a paște este un hiponim al lui a păzi. Utilizarea lui a paște predomină în versiunile biblice analizate, în timp ce a păzi apare doar în BIBLIA 1921 și BIBLIA 1939.

Lat. pasco,-ĕre are sensul „to pasture, drive to pasture, to feed, attend to the feeding” (LEWIS – SHORT), iar gr. βόσκω – „to feed, nourish” (LIDDELL – SCOTT).

Jelui/pofti/dori

A jelui (împr. din v. sl. „a jeli”) – în context cu sensul (arhaic în raport cu limba actuală) „a dori fierbinte, a pofti, a se gândi cu jind la ceva” (DA). Face parte doar din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 52; sec. al XVII-lea: 13; sec. al XVIII-lea: 8; TUDOSE 1970: 136).

A pofti (împr. din v. sl. ) – „a dori (puternic) sau a vrea să facă, să obțină, să fie sau să se întâmple (ceva), a jindui, a râvni, (învechit) a jelui, a deșidera” (DLR). Aparține doar vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 54; sec. al XVII-lea: 57; sec. al XVIII-lea: 66; TUDOSE 1970: 142).

A dori (der. de la dor) – polisemantic, în context „a fi stăpânit de o stare sufletească determinată de gândul, de hotărârea, de voința, de scopul, de intenția de a face, de a avea ceva, de năzuința, de aspirația către ceva, de nevoia, de necesitatea, de interesul de a avea, de a obține ceva” (DLR).

A jelui/a jălui apare în TETRAEV. 1561 și în NT 1648, a pofti – în BIBLIA 1688 și în BIBLIA 1760, în timp ce a dori se întâlnește în toate celelalte șase versiuni biblice din corpus. A jelui/a jălui este substituit prin a pofti datorită ieșirii din uz a sensului contextual al verbului a jelui, așadar din cauza variației diacronice, în timp ce a pofti/a dori constituie o pereche de sinonime graduale.

Lat. cupio,-ĕre din Vulgata semnifică „to long for a thing, to desire, wish”, deridero,-are din versiunea lui Beza – „to long for, greatly wish for, to desire (something not possessed)” (LEWIS – SHORT), iar gr. ἐπιθυμέω „set one's heart upon a thing, long for, covet, desire” (LIDDELL – SCOTT).

(Se) sătura/împle/umple

A (se) sătura (moșt. din lat. saturare) – în context cu sensul de bază de „a(-și) potoli pe deplin foamea sau setea, a mânca sau a bea suficient, a (se) hrăni suficient; a (se) îndestula” (DLR). Intră doar în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 117; sec. al XVII-lea: 20; sec. al XVIII-lea: 3; TUDOSE 1970).

A umple (moșt. din lat. implere), întâlnit și în forma veche și populară a împle – „a-și umple burta (pântecele), a mânca sau a bea mult” (DLR). A împlea face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 217; sec. al XVII-lea: 97; sec. al XVIII-lea: 53; TUDOSE 1970: 134). A umple aparține fondului lexical principal al limbii române actuale.

În versiunile biblice din corpus predomină utilizarea lui a (se) sătura, în timp ce a împle/a umple este regăsit doar în trei versiuni biblice: NT 1648, BIBLIA 1688 și BIBLIA 1760. Lat. impleo,-ĕre are sensul contextual „to fill with food, to satisfy, satiate” (LEWIS – SHORT), iar gr. χορτάζω – „feed, fatten”. A (se) sătura este echivalentul gr. χορτάζω, iar a împle/a umple se raportează la originalul latin al traducerii.

Mațe/pântece

Maț (moșt. din lat. matia) – utilizat mai ales la plural, cu sensul vechi și popular „pântece; p. restr. stomac” (DLR). Face parte atât din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 70; sec. al XVII-lea: 5; sec. al XVIII-lea: 12; TUDOSE 1970: 137), cât și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Pântece (moșt. din lat. pantex,-icis) – (prin restrângere, popular) „stomac” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 27; sec. al XVII-lea: 10; sec. al XVIII-lea: 10; TUDOSE 1970: 141) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Maț(e) (TETRAEV. 1561) este înlocuit prin pântece în celelalte versiuni biblice analizate. Substituția are rolul de a dezambiguiza sensul contextual al cuvântului polisemantic maț.

Lat. venter,-tris are sensul „belly, paunch, maw; womb; bowels, entrails” (LEWIS – SHORT). În textul grecesc nu există un corespondent lexical.

Rădăcină/mâncare/roșcovă/hrană

Rădăcină (moșt. din lat. radicina) – (popular) „partea plantei aflată în pământ, indiferent de structura și de funcțiile pe care le are” (DLR). Intră atât în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 38; sec. al XVII-lea: 15; sec. al XVIII-lea: 12; TUDOSE 1970), cât și în fondul lexical principal al limbii române actuale.

Mâncare (subst. alcătuit prin conversiune de la infinitivul lung al verbului a mânca) – (sens concretizat) „ceea ce se mănâncă; hrană” (DLR). Face parte doar din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 101; sec. al XVII-lea: 19; sec. al XVIII-lea: 151; TUDOSE 1970: 138).

Roșcovă (der. de la roșcov) – utilizat mai ales la plural, „fructul dulce și comestibil al roșcovului, având forma unei păstăi, de culoare cafenie-închisă, cu multe semințe” (DLR).

Hrană (împr. din v. sl. (bulg., sârb.) ) – „mâncare” (DA). Intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 57; sec. al XVII-lea: 29; sec. al XVIII-lea: 48; TUDOSE 1970: 134).

Rădăcină (la plural) apare în TETRAEV. 1561, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, mâncare – în NT 1648, hrană – în BIBLIA 1760, în timp ce roșcovă (tot la plural) predomină, fiind prezent în toate celelalte cinci versiuni biblice. Mâncare și hrană reprezintă, față de celelalte cuvinte din seria sinonimică, niște hiperonime. Între rădăcină și roșcovă se poate stabili doar o relație de hiponimie în raport cu hiperonimele menționate mai sus.

Lat. siliqua,-ae are sensul „a carob” (LEWIS – SHORT), la fel ca gr. κεράτιον,-ου (LIDDELL – SCOTT).

Nemică/nime/nimeni

Nemică (moșt. din lat. ne mica) – o formă veche și regională pentru nimic – în context (adv.) „deloc, defel, câtuși de puțin, în nici un fel” (DLR). Nemică face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 279; sec. al XVII-lea: 175; sec. al XVIII-lea: 30; TUDOSE 1970: 139).

Nimeni (moșt. din lat. nemo,-inem), forma nime fiind învechită și regională – „nici un om; nicio ființă”, (DLR). Nimeni (și în forma nime) aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 175; sec. al XVII-lea: 158; sec. al XVIII-lea: 29; TUDOSE 1970: 139). Doar nimeni și nimic face parte și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Substituția lui nemică (TETRAEV. 1561) prin nime (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858) și cea a lui nime prin nimeni (BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001) se datorează variației diacronice.

Lat. nemo,-inis și gr. οὐδεὶς au sensul „nobody” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Merge/veni în fire/veni la sine/veni întru sine

A-și veni în fire (loc. vb.) – și în formele a veni întru sine, a-și veni în sineși sau, învechit, a veni la firea sa) – „a-și redobândi capacitatea de judecată, de discernământ (renunțând la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, neîngăduite, condamnabile); a-și da seama, a înțelege, a se lămuri (în legătură cu o situație)” (DLR).

A merge (TETRAEV. 1561) este înlocuit în versiunile biblice ulterioare prin locuțiunea verbală a-și veni în fire (cu variantele ei) pentru dezambiguizarea sensului contextual al verbului polisemantic a merge.

Lat. reverto,-ĕre din Vulgata are sensul „to turn back, turn about; to come back, return”, redeo,-ire din versiunea lui Beza – „to go or come back; to turn back, return, turn around” (LEWIS – SHORT), gr. ἔρχομαι – „to come, go” (LIDDELL – SCOTT).

Năiemnic/năimit/argat/simbriaș

Năiemnic (împr. din slv. ) – (învechit și regional) „persoană care s-a angajat cu plată, pentru a efectua o muncă” (DLR).

Năimit (conversiune de la verbul a năimi) – „persoană care s-a angajat cu plată, pentru a efectua o muncă” (DLR).

Argat (împr. din neogr. ἀργάτης) – în context, cu sensul specializat „năimit” ( în unele părți ale Transilvaniei și ale Banatului) (DA).

Simbriaș (der. de la simbrie cu sufixul –aș) – (popular și familiar) „persoană care primește o simbrie” (DLR).

Năiemnic se întâlnește în TETRAEV. 1561, năimit – în NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, iar argat – în BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939 și BIBLIA 2001. Substituțiile succesive se explică prin variația diacronică.

Lat. mercenarius,-ii semnifică „that does any thing for reward or pay; hired for money, wages, or pay; paid, hired, mercenary” (LEWIS – SHORT), iar gr. μίσθιος,-ου – „hired labourer, servant” (LIDDELL – SCOTT).

Mânca/se sătura/avea belșug/avea prisos/a fi îndestulat

A mânca (moșt. din lat. manducare) – „a mesteca în gură și a înghiți (spre a-și potoli foamea); a folosi în alimentație, a consuma” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 368; sec. al XVII-lea: 138; sec. al XVIII-lea: 46; TUDOSE 1970: 138) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A se sătura (moșt. din lat. saturare) – în context „a(-și) potoli pe deplin foamea sau setea, a mânca sau a bea suficient, a (se) hrăni suficient; a (se) îndestula” (DLR). Intră doar în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 117; sec. al XVII-lea: 20; sec. al XVIII-lea: 3; TUDOSE 1970).

A avea belșug v. belșug (împr. din ung. bőseg) – „cantitate mare de lucruri trebuitoare traiului, astfel ca prin ea să se asigure omului o stare materială mai mult decât îndestulată” (DA).

A avea prisos v. prisos (împr. din ngr. περισσός) – „ceea ce depășește necesarul, ceea ce întrece o cantitate sau o limită obișnuită, reprezentând un spor sau un plus (inutil)” (DLR).

A fi îndestulat v. îndestulat (conversiune) – „căruia i s-a dat sau care are de toate, din belșug, în abundență; de prisos, din belșug, (din) plin, destul; ajuns la saturație, săturat; (construit mai ales cu prep. cu) satisfăcut, mulțumit” (DA).

A mânca (TETRAEV. 1561) este dislocat de a se sătura (prezent în NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795 și BIBLIA 1858) din rațiuni stilistice, a mânca nefiind cea mai adecvată soluție de traducere în contextul dat. A se sătura și a fi îndestulat (BIBLIA 1914 și BIBLIA 2001) sunt sinonime parțiale.

A avea belșug (BIBLIA 1921) și a avea prisos (BIBLIA 1939) constituie, de asemenea, niște sinonime parțiale, dar înlocuirea lor în BIBLIA 2001 prin a fi îndestulat reflectă variația diacronică, datorită împrumuturilor vechi belșug și prisos receptate ca având un uz mai restrâns în limba română actuală.

Lat. abundo,-are din Vulgata semnifică „to overflow with any thing, to have an abundance or superabundance of, to abound in”, redundo,-are din versiunea lui Beza – „to be over full of, to overflow with any thing; to flow forth in excess, superabound, rebound, to be superfluous, redundant” (LEWIS – SHORT), iar gr. περισσεύω „to abound, be rich” (LIDDELL – SCOTT).

Pieri/muri

A pieri (moșt. din lat. perire) – „(despre ființe) a înceta să mai trăiască, a-și pierde viața, a muri (de obicei de moarte violentă, nefirească)” (prin exagerare; de obicei urmat de determinări modale introduse prin prepoziția de; arată intensitatea maximă a unui sentiment, a unei senzații, gravitatea unei situații) (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 141; sec. al XVII-lea: 170; sec. al XVIII-lea: 39; TUDOSE 1970: 141) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A muri (moșt. din lat. moriri) – „a înceta să mai trăiască, a nu mai fi în viață”; (prin exagerare, în construcții consecutive sau însoțit de determinări introduse prin prepoziția de, exprimă un grad maxim de intensitate) (DLR). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 288; sec. al XVII-lea: 220; sec. al XVIII-lea: 83; TUDOSE 1970: 138) și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

A muri apare doar în BIBLIA 1921, în toate celelalte păstrându-se a pieri, un reflex al sursei latinești – pereo. Lat. pereo are sensul „to perish, lose one's life, die” (LEWIS – SHORT), iar gr. ἀπόλλυμαι – „to perish, die” (LIDDELL – SCOTT).

Greși/păcătui

A greși (împr. din v. sl. (bulg. greš, sârb. griješiti, rus. grěšiti, rut. hrišyty) „a păcătui”) – „a comite o acțiune rea față de Dumnezeu; a face un păcat, a păcătui” (DA). Aparține atât vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 174; sec. al XVII-lea: 34; sec. al XVIII-lea: 6; TUDOSE 1970: 133), cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A păcătui (der. de la păcat cu sufixul –ui) – „a călca normele religioase sau morale, a comite un păcat” (DLR).

A păcătui este utilizat în două versiuni biblice: BIBLIA 1760 și BIBLIA 1921. Apariția în BIBLIA 1760 se explică prin influența sursei latinești – peccavi. A păcătui și a greși sunt două sinonime diastratice, întrucât a păcătui este specific limbajului bisericesc.

Lat. pecco-,-are semnifică „to miss or mistake a thing; to do amiss, to transgress, to commit a fault, to offend, sin” (LEWIS – SHORT), iar gr. ἁμαρτάνω – „to miss the mark; to fail of one's purpose, go wrong; to do wrong, err, sin” (LIDDELL – SCOTT).

Destoinic/harnic/vreadnic

Destoinic (împr. din slv. ) – (învechit) „care este demn, vrednic (de ceva), căruia i se cuvine, care merită ceva” (DLR). Face parte doar din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 85; sec. al XVII-lea: 18; sec. al XVIII-lea: 1; TUDOSE 1970: 131).

Harnic (împr. din v. sl. (MDA)) – (învechit și popular) „înzestrat cu calități alese, vrednic, destoinic, de ispravă” (DA).

Vre(a)dnic (împr. din v. sl. ) – „care, prin calități, fapte, realizări etc. (deosebite), este la înălțimea cerută, dorită, așteptată de cineva sau impusă de ceva; care este demn de…” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 1; sec. al XVII-lea: 5; sec. al XVIII-lea: 29; TUDOSE 1970). Doar în forma vrednic se mai regăsește în fondul lexical principal al limbii române actuale.

Destoinic se întâlnește doar în TETRAEV. 1561, fiind înlocuit cu harnic în NT 1648 și în BIBLIA 1688, la rândul lui dislocat de vre(a)dnic în următoarele șapte versiuni biblice. Ambele substituții lexicale se datorează variației diacronice: destoinic iese din uz, iar harnic cunoaște o evoluția semantică în urma căreia sensul din context devine mai puțin uzual.

Lat. dignus are sensul „worthy, deserving, suitable, fitting, becoming, proper” (LEWIS – SHORT), iar gr. ἄξιος – „worthy” (LIDDELL – SCOTT).

Se chema/se numi

A se chema (moșt. din lat. clamare) – „a se numi, a avea numele” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 651; sec. al XVII-lea: 395; sec. al XVIII-lea: 85; TUDOSE 1970: 129) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A se numi v. nume (derivat) – „a purta numele de…, a se chema într-un anumit fel, a căpăta o anumită denumire sau un anumit calificativ; (învechit) a se numeni” (DLR).

Doar în BIBLIA 2001 a se chema este înlocuit prin a se numi din rațiuni stilistice, a se chema fiind resimțit ca aparținând limbii populare: cele două sunt sinonime diafazice.

Lat. voco,-are semnifică „to call by name, to name, denominate” (LEWIS – SHORT), iar gr. καλέω – „to call” (LIDDELL – SCOTT).

Fi milă/i se face milă/se înduioșa

A-i fi milă, a i se face milă – v. milă – (utilizat adesea în legătură cu verbele a avea, a simți, a i se face, a-i fi) „sentiment de înțelegere și compasiune față de suferința sau nenorocirea cuiva” (DLR).

Se înduioșa (der. de la duios cu prefixul în-) – „a se lăsa mișcat, a se emoționa, a i se face milă (cuiva de ceva)” (DA).

A-i fi milă se întâlnește în TETRAEV. 1561 și în BIBLIA 1760, a i se face milă este prezent în majoritatea versiunilor biblice studiate (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921 și BIBLIA 2001), iar a se înduioșa apare în BIBLIA 1939. A se înduioșa are perceput ca fiind mai expresiv decât sinonimele sale, însă a-i fi milă și a i se face milă predomină întrucât conțin substantivul milă consacrat în limbajul bisericesc.

Lat. (misericordia) moveri are sensul „to be affected, influenced” (LEWIS – SHORT), iar gr. σπλαγχνίζομαι – „to have pity, compasion or mercy”, derivat de la σπλάγχνα „the inward parts, esp. the heart, lungs, liver, kidneys; (metaph.) the seat of the feelings, affections”, greu de redat în limba română (LIDDELL – SCOTT).

Cure/alerga

A cure (moșt. din lat. currere) – (învechit) „a alerga, a fugi, a merge iute, a se grăbi” (DA). A cur(g)e aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 103; sec. al XVII-lea: 32; sec. al XVIII-lea: 11; TUDOSE 1970: 131). În forma a cure nu mai intră în alcătuirea fondului lexical principal al limbii române actuale.

A alerga (moșt. din lat. *allargare) – „a se mișca repede” (DA). Face parte atât din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 24; sec. al XVII-lea: 32; sec. al XVIII-lea: 8; TUDOSE 1970: 127), cât și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

A cure se întâlnește doar în TETRAEV. 1561, ceea ce demonstrează ieșirea lui timpurie din uz. Înlocuirea lui a cure cu a alerga reflectă, așadar, variația diacronică.

Lat. accurro,-ěre are sensul „tor un to a place, to come to by running, to hasten to” (LEWIS – SHORT), iar gr. τρέχω – „to run” (LIDDELL – SCOTT).

Cerbice/grumaz

Cerbice (moșt. din lat. cervix,-icem) – „partea exterioară a gâtului, grumaz” (DA).

Grumaz (et. nec., cf. alb. grumas „gâtlej” (MDA)) – (învechit) „gâtul (ca parte a corpului, la om sau la animale, care împreună capul cu trunchiul” (DA).

Cerbice (TETRAEV. 1561) este substituit în toate celelalte versiuni biblice de grumaz (la sg. sau la pl.) datorită variației diacronice, adică ieșirii din uz a cuvântului cerbice.

Lat. collum,-i are sensul „the neck” (LEWIS – SHORT), la fel ca gr. τράχηλος,-ου (LIDDELL – SCOTT).

Rob/slugă

Fecior/slugă/rob

Rob (împr. din v. sl. ) – „om aflat în dependență totală față de cineva și obligat să muncească pentru acela; v. sclav; p. ext. slugă, slujitor” (DLR). Intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 229; sec. al XVII-lea: 59; sec. al XVIII-lea: 11; TUDOSE 1970: 143) și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Slugă (împr. din v. sl. ) – (învechit și regional) „persoană angajată la un stăpân pentru a munci, de obicei, în casă, în familia sau în atelierul, în prăvălia etc. acestuia, răsplătită în bani sau în natură” (DLR). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 201; sec. al XVII-lea: 118; sec. al XVIII-lea: 37; TUDOSE 1970: 145).

Fecior (moșt. din lat. *fetiolus (diminutiv al lui fetus)) – polisemantic, în context „slugă, servitor, băiat” (DA).

Luca 15: 22: rob se întâlnește doar în TETRAEV. 1561 și în BIBLIA 1921, în toate celelalte versiuni fiind înlocuit prin slugă din cauza variației diacronice. Prezența lui în BIBLIA 1921 este o dovadă că nu a ieșit complet din uz, ci s-a păstrat în limbajul bisericesc.

Luca 15: 26: fecior (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858) este substituit prin slugă (BIBLIA 1760, BIBLIA 1914, BIBLIA 2001) și prin rob (BIBLIA 1921, BIBLIA 1939).

Lat. servus,-i are sensul „a slave, servant, serf, serving-man”, (LEWIS – SHORT), iar gr. δοῦλος,-ου – „(born) bondman, slave” (LIDDELL – SCOTT). În contextul Luca 15: 26, lat. puer,-i (Beza) și gr. παῖς, παιδός au sensul de „slave, servant” (LEWIS – SHORT; LIDDELL – SCOTT), corespunzând rom. fecior.

Veșmânt/podoabă/haină/caftan

Veșmânt (moșt. din lat. vestimentum) – „obiect de îmbrăcăminte; totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea unei persoane” (DLR). Aparține numai vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 163; sec. al XVII-lea: 60; sec. al XVIII-lea: 3; TUDOSE 1970: 147).

Podoabă (împr. din slv. ) – „ceea ce servește pentru a înfrumuseța, pentru a împodobi ceva sau pe cineva; element decorativ format din motive sculptate, pictate etc., ornament” (DLR). Face parte atât din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 35; sec. al XVII-lea: 13; sec. al XVIII-lea: 7; TUDOSE 1970: 141), cât și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Haină (împr. din sârb. haljina „veșmânt, așternut”) – „îmbrăcăminte, îmbrăcămintea corpului omenesc” (DA). Aparține numai vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 11; sec. al XVII-lea: 39; sec. al XVIII-lea: 14; TUDOSE 1970: 134).

Caftan (împr. din turc. kaftan) – (învechit) „o haină largă, albă și cusută cu mătăsuri galbene sau cu fir galben, cu mânecile lungi până în pământ și despicate pe la umere, pe unde scoate mâinile când o îmbracă, rămânând mânecile atârnate” (DA).

Veșmânt apare în TETRAEV. 1561 și în NT 1648, podoabă îi ia locul în BIBLIA 1688, în următoarele cinci versiuni biblice, în ordinea lor cronologică (BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921), este utilizat haină, la fel ca în BIBLIA 2001, pe când caftan se întâlnește doar în BIBLIA 1939. Cele patru cuvinte concurente nu alcătuiesc însă decât o paletă de sinonime parțiale, pentru că doar veșmânt și haină ilustrează o relație semantică de sinonimie autentică, haină înlocuind în uz de-a lungul timpului cuvântul veșmânt. În raport cu cele două cuvinte discutate mai sus, caftan reprezintă un hiponim, pe când podoabă denumește metaforic haina, așadar este un sinonim contextual prin metaforizare.

Lat. stola,-ae are sensul „a royal robe; a dress of ceremony” (LEWIS – SHORT), la fel ca gr. στολή,-ῆς (LIDDELL – SCOTT).

Cel mai bun/cel dintâi/cel mai scump

Bun (moșt. din lat. bonus) – „potrivit (la, pentru…), care are calitățile cerute (de, la, pentru…)” (DA). Intră atât în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 691; sec. al XVII-lea: 366; sec. al XVIII-lea: 193; TUDOSE 1970: 128), cât și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Dintâi (compus din de + întâi) – „primul ca importanță, ca valoare, ca rang etc. dintr-o serie de elemente” (DLR). Aparține numai vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 123; sec. al XVII-lea: 72; sec. al XVIII-lea: 16; TUDOSE 1970: 131).

Scump (împr. din v. sl. ) – „care are, care reprezintă o mare valoare materială, spirituală, morală etc.; prețios, rar, valoros” (DLR). Aparține atât vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 13; sec. al XVII-lea: 32; sec. al XVIII-lea: 16; TUDOSE 1970: 144), cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Cel mai bun/cea mai bună (TETRAEV. 1561, BIBLIA 1921 și BIBLIA 1939) este concurat de cea dintâi (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914) și de cea mai scumpă (BIBLIA 2001).

Diferența ar putea fi dată de sursele traducerii: în versiunea lui Beza se întâlnește adjectivul praecipuus,-a,-um „that is taken before other things; special, chief, principal, excellent, distinguished, extraordinary”, spre deosebire de versiunea Vulgatei și de cea grecească unde apare primus,-a,-um „(the) first; chief, principal, moste excellent, eminent, distinguished, noble” (LEWIS – SHORT), respectiv πρῶτος,-η,-ον „first” (LIDDELL – SCOTT). Sinonimia parțială dintre cuvintele latinești praecipuus,-a,-um și primus,-a,-um (cu sens figurat în context) se păstrează și între cuvintele românești pornind de la semul comun „valoare”.

Călțuni/încălțăminte

Călțun (împr. din neogr. καλτσούνι (MDA)) – „gheată, cizmă” (DA).

Încălțăminte (derivat de la încălța) – „tot ceea ce servește la încălțarea piciorului, spre a-l feri de frig, de umezeală și de lovituri: gheata, cizma, opinca, pantofii, papucii, botinele sau cipicii, apoi călțunii, ciorapii, obielele etc.” (DA).

Călțun (TETRAEV. 1561) este substituit în toate celelalte versiuni biblice din corpus prin încălțăminte datorită variației diacronice, adică ieșirii din uz destul de timpuriu a împrumutului călțun. În același timp, călțun reprezintă un hiponim în raport cu hiperonimul încălțăminte.

Lat. calciamentum,-i din Vulgata are sensul „a covering for the foot, a shoe”, iar solea,-ae din versiunea lui Beza – „a sandal” (LEWIS – SHORT), gr. ὑπόδημα,-τος „sole bound under the foot with straps, sandal” (LIDDELL – SCOTT).

Hrănit/îngrășat/gras

Hrănit v. hrăni (împr. din v. sl. „a păzi”, bulg. hranja „nutresc, alimentez; păzesc, păstrez”) – „a nutri bine, a îngrășa” (DA).

Îngrășat v. îngrășa (moșt. din lat. *in-grassiare) – (învechit, impropriu) „a hrăni” (DA).

Gras (moșt. din lat. pop. grassus (din crassus + grossus)) – „care, din cauza straturilor de grăsime de pe corp, apare mai mare și mai gros” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române actuale (frecvență: sec. al XVI-lea: 36; sec. al XVII-lea: 4; sec. al XVIII-lea: 11; TUDOSE 1970: 133), cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Distribuția celor trei sinonime parțiale concurente este aproape egală și nu este determinată de variația diacronică: hrănit este preferat în trei versiuni biblice (TETRAEV. 1561, BIBLIA 1688, BIBLIA 1914), îngrășat apare în trei versiuni (NT 1648, BIBLIA 1921 și BIBLIA 2001), iar gras – în patru versiuni (BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858 și BIBLIA 1939).

Lat. saginatus,-a,-um este participiul verbului sagino,-are „to fatten, fat” (LEWIS – SHORT), iar gr. σιτευτός,-ή,-όν „fattened” (< σιτεύω „to feed, to fatten”) (LIDDELL – SCOTT).

Se veseli/se ospăta

Se veseli (împr. din v. sl. ) – (în textele religioase, adesea, în corelație cu a se bucura) „a deveni vesel, a manifesta bună dispoziție, voie bună sau, p. ext., bucurie, mulțumire; a simți bucurie, a fi cuprins de (o mare) bucurie; (în limbajul bisericesc) a fi cuprins de fericire, de beatitudine, de extaz” (DLR). Face parte numai din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 146; sec. al XVII-lea: 50; sec. al XVIII-lea: 7; TUDOSE 1970: 147).

Se ospăta (moșt. din lat. hospitare) – (învechit și popular) „a mânca (de obicei împreună cu alții); p. ext. a petrece, a benchetui” (DLR).

A se ospăta este prezent într-o singură versiune biblică, și anume în BIBLIA 1760, sub influența sursei latinești (v. epulor,-ari din Vulgata). Înlocuirea lui a se ospăta se mai poate datora atât variației diacronice (prin utilizarea mai puțin frecventă a cuvântului de-a lungul timpului), cât și faptului că hiponimul a se ospăta cedează locul hiperonimului său a se veseli.

Lat. epulor,-ari (Vulgata) are sensul „to hold an entertainment, to feast, banquet”, exhilaro,-are (Beza) – „to gladden, cheer, to make merry or joyous, to rejoice, delight, exhilarate” (LEWIS – SHORT). Gr. εὐφραίνω – „to rejoice” (LIDDELL – SCOTT).

Cântare/cântec/muzică

Cântare (conversiune) – v. cânta – concretizat cu sensul de „cântec, muzică” (DA). Face parte doar din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 69; sec. al XVII-lea: 20; sec. al XVIII-lea: 4; TUDOSE 1970: 130).

Cântec (moșt. din lat. canticum) – (în sensul cel mai larg) „serie de sunete muzicale care se urmează în mod armonic, cântate de om din gură (cu sau fără text) sau dintr-un instrument, cântat, cântare” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 86; sec. al XVII-lea: 12; sec. al XVIII-lea: 0; TUDOSE 1970: 130).

Muzică (împr. din lat. musica, it. musica, fr. musique, germ. Musik, magh. muzcika) – „executare sau, p. ext., audiere a unei compoziții muzicale; p. ext. cântec, melodie (în timpul executării ei)” (DLR). Face parte din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Cântare din TETRAEV. 1561 este înlocuit prin cântec în opt versiuni biblice (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1939 și BIBLIA 2001), în timp ce muzică are o singură apariție (BIBLIA 1921). Între cele trei cuvinte există o relație semantică de sinonimie parțială.

Lat. symphonia,-ae (Vulgata) are sensul „an agreement of sounds, concord, harmony, symphony” (LEWIS – SHORT), concertum,-i (Beza) nu apare în dicționare, iar gr. συμφωνία,-ας – „music, harmonious union of many voices or sounds, concert” (LIDDELL – SCOTT).

Glas/joc/horă

Glas (împr. din v. sl. ) – (popular) „voce” (DA). Face parte atât din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 239; sec. al XVII-lea: 85; sec. al XVIII-lea: 18; TUDOSE 1970: 133), cât și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Joc (moșt. din lat. iocus „glumă”) – „acțiunea de a juca, dans, danț; felul, mișcările dansului; petrecerea la care se dansează și locul unde se face dansul” (DA). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 17; sec. al XVII-lea: 14; sec. al XVIII-lea: 4; TUDOSE 1970: 136) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Horă (împr. din bulg. horo (neogr. χορός)) – „(prin extindere) danț, joc (în textele vechi, traducând gr. χορός” (DA).

Glas (TETRAEV. 1561) este înțeles probabil în relație de metonimie cu joc, care predomină, fiind prezent în opt versiuni biblice, doar în BIBLIA 1760 fiind concurat de horă, sub influența originalului latinesc (Vulgata: chorum, la singular, spre deosebire de pluralul din textul grecesc: χορῶν sau din versiunea lui Beza: choros).

Lat. chorus,-i îi corespunde gr. χορός și are sensul „a dance in a ring, a choral dance, a dance” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Fi/însemna

Fi (moșt. din lat. sum, fui, *fire) – polisemantic, în context „a însemna” (DA).

Însemna (moșt. din lat. signare compus cu prefixul în- (pe teren românesc) sau cu in- chiar în latina populară) – „a avea înțelesul, rostul, semnificația de…, a se înfățișa sau prezenta ca…, a arăta ce înțeles are ceva, ce vrea să zică” (DA).

Verbul a fi, întâlnit în nouă versiuni biblice la diverse moduri și timpuri, la singular sau la plural, este înlocuit prin a însemna doar în BIBLIA 1939, din necesitatea de a dezambiguiza sensul verbului polisemantic a fi în context.

Lat. sum, respectiv gr. εἰμί au în context sensul „to signify” (LEWIS – SHORT; LIDDELL – SCOTT).

(În)junghia/ucide/tăia/jertfi

Junghia v. înjunghia (junghia – moșt. din lat. iugulare „a tăia gâtul”; înjunghia – derivat de la junghia cu prefixul în- (MDA)) – „a vârî un junghiu (pumnal), un cuțit sau altă armă ascuțită în cineva; spec. în gâtul unui animal, spre a-l ucide; p. ext. a tăia (o vită)” (DA). A junghia aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 60; sec. al XVII-lea: 28; sec. al XVIII-lea: 3; TUDOSE 1970: 136).

Ucide (moșt. din lat. occidere) – (regional) „a tăia, a sacrifica” (DLR). Aparține atât vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 225; sec. al XVII-lea: 202; sec. al XVIII-lea: 11; TUDOSE 1970: 146), cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Tăia (moșt. din lat. taliare) – „a înjunghia, a sacrifica (un animal)” (DLR). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 91; sec. al XVII-lea: 237; sec. al XVIII-lea: 177; TUDOSE 1970: 146) și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Jertfi (derivat din jertfă) – „a aduce o jertfă; a sacrifica, a înjunghia” (DLR).

Luca 15: 23: a junghia (TETRAEV. 1561, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914)/a giunghia (NT 1648, BIBLIA 1688)/a tăia (BIBLIA 1921, BIBLIA 1939)/a înjunghia (BIBLIA 2001).

Luca 15: 27: a junghia (TETRAEV. 1561, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914)/a giunghia (NT 1648)/a ucide (BIBLIA 1760)/a tăia (BIBLIA 1921)/a jertfi (BIBLIA 1939)/a înjunghia (BIBLIA 2001).

Luca 15: 30: a junghia (TETRAEV. 1561, BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1939)/a giunghia (NT 1648)/a ucide (BIBLIA 1760)/a tăia (BIBLIA 1921)/a înjunghia (BIBLIA 2001).

A ucide este utilizat în BIBLIA 1760 sub influența textului Vulgatei (occido,-ĕre) și reprezintă, împreună cu a tăia și a jertfi, sinonimele parțiale pentru a (în)junghia – soluția de traducere preponderentă în versiunile biblice analizate.

Lat. occido,-ĕre (Vulgata) are sensul „to strike or cut down; toc ut off, kill, slay”, macto,-are (Beza) – „to offer, sacrifice, immolate (any thing in honor of the gods)” (LEWIS – SHORT), iar gr. θύω – „to sacrifice, kill” (LIDDELL – SCOTT).

Sănătos/sănătos și bine

Sănătos (moșt. din lat. sanitosus) – „care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nicio boală sau infirmitate” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 54; sec. al XVII-lea: 70; sec. al XVIII-lea: 17; TUDOSE 1970: 144).

Bine v. a fi bine „a fi sănătos” (DA).

Doar BIBLIA 1921 propune altă variantă de traducere în raport cu celelalte versiuni biblice, și anume sănătos și bine, o expresie tautologică utilizată pentru accentuarea ideii.

Lat. salvus,-a,-um (Vulgata) are sensul „saved, preserved, unharmed, safe, unhurt, uninjuried, well, sound”, valens,-ntis – participiul verbului valeo,-ēre „to be well (in health), to be in a sound or healthy condition, to be healthy, hale, hearty” (LEWIS – SHORT). Gr. ὑγιαίνω – „to be in good health” (LIDDELL – SCOTT).

Primi/vedea/găsi/apuca

Primi (împr. din v. sl. ) – polisemantic, în context „a ieși în întâmpinarea a…, a întâmpina (adesea în mod festiv, protocolar), a se preocupa de…” (DLR). Intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 552; sec. al XVII-lea: 123; sec. al XVIII-lea: 93; TUDOSE 1970: 142) și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Vedea (moșt. din lat. videre) – polisemantic, în context „a percepe cu ajutorul văzului; remarca, a observa” sau „a primi pe cineva (la el)” (DLR). Aparține atât vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 1203; sec. al XVII-lea: 697; sec. al XVIII-lea: 268; TUDOSE 1970: 147), cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Găsi (împr. din v. sl. (MDA)) – „a da de cineva în drum, a întâlni pe cineva” (DA). Intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 5; sec. al XVII-lea: 136; sec. al XVIII-lea: 73; TUDOSE 1970: 133) și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Apuca (moșt din lat. aucupare (MDA)) – „a sosi încă la vreme, a găsi încă la sosirea sa (pe cineva sau ceva ce trebuia să plece)” (DA). Aparține atât vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 56; sec. al XVII-lea: 133; sec. al XVIII-lea: 45; TUDOSE 1970: 127), cât și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A primi, prezent în șase versiuni biblice (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1914 și BIBLIA 2001) este concurat de a vedea (BIBLIA 1795, BIBLIA 1858), a găsi (BIBLIA 1921) și a apuca (BIBLIA 1939). Cele patru verbe constituie mai degrabă o serie de hiponime în raport cu hiperonimul a întâlni decât o serie sinonimică.

Lat. recipio,-ĕre are sensul „to get back, bring back; to receive again” (LEWIS – SHORT), iar gr. ἀπολαμβάνω – „to receive from” (LIDDELL – SCOTT).

Mânia/se întărâta de mânie

Mânia (derivat de la mânie) – „a se lăsa sau a fi cuprins de mânie, a se supăra tare, a-și ieși din fire; a se înfuria; (cu sens atenuat) a se supăra” (DLR).

Se întărâta (moșt. din lat. *(in)territare (MDA)) – „a ajunge într-o stare de surescitare sufletească, de înverșunare, de revoltă”. DA precizează că are un sens mai intens decât a ațâța sau a enerva, dar mai puțin intens decât a scoate din fire sau a înfuria.

A se întărâta de mânie apare doar în BIBLIA 1921 din rațiuni stilistice, ca o variantă mai expresivă decât a se mânia.

Lat. indignor,-ari are sensul „to be angry or displeased at” (LEWIS – SHORT), iar gr. ὀργίζομαι – „to make angry” (LIDDELL – SCOTT).

Ruga/îmbuna

Ruga (moșt. din lat. rogare) – „a se adresa cuiva cerându-i stăruitor un serviciu, îndeplinirea unei dorințe, o favoare etc.” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 474; sec. al XVII-lea: 220; sec. al XVIII-lea: 123; TUDOSE 1970: 143) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Îmbuna (der. de la bun) – „a face pe cineva să fie (mai) bun, a împăca, a liniști” (DA).

Doar BIBLIA 1939 propune varianta de traducere a îmbuna față de a ruga, prezent în toate celelalte versiuni. Cele două verbe se află într-o relație de sinonimie parțială.

Lat. rogo,-are (Vulgata) semnifică „to ask, beg, request, solicit”, advoco,-are (Beza) – „to give consolation, to console” (LEWIS – SHORT), iar gr. παρακαλέω – „to beseech, urge, exhort, comfort” (LIDDELL – SCOTT).

Lucra/sluji

Lucra (moșt. din lat. lucrare „a câștiga, a economisi”) – (cu dativ, învechit și popular) „a face ceva în folosul cuiva sau a ceva; a servi, a sluji” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 210; sec. al XVII-lea: 43; sec. al XVIII-lea: 40; TUDOSE 1970: 137) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

Sluji (împr. din v. sl. ) – polisemantic, în context „a fi angajat pentru a munci în gospodărie sau în familia cuiva, fiind răsplătit în bani sau în natură” (DLR). Face parte doar din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 132; sec. al XVII-lea: 142; sec. al XVIII-lea: 30; TUDOSE 1970: 145).

A lucra (TETRAEV. 1561) este substituit prin a sluji datorită variației diacronice, întrucât sensul contextual al lui a lucra iese din uz. În BIBLIA 1921, verbul a sluji este complinit prin ca un rob din rațiuni stilistice, pentru accentuarea ideii.

Lat. servio,-ire are sensul „to be a servant or slave, to serve, be in service” (LEWIS – SHORT), la fel ca gr. δουλεύω (LIDDELL – SCOTT).

Nemica/niciodinioară/niciodată

Nemica (moșt. din lat. ne mica) – (adv.) (învechit și popular) „deloc, defel, câtuși de puțin, în nici un fel; (regional) neam” (DLR).

Niciodinioară (compus din nici+odinioară) – (învechit) „niciodată” (DLR).

Niciodată (compus din nici + o + dată) „în nici un moment, în nicio împrejurare, cu nici un (alt) prilej; nicicând, (învechit) niciodinioară” (DLR).

Cele două substituții – nemica/niciodinioară și niciodinioară/niciodată – se explică prin variația diacronică, mai precis prin ieșirea din uz a lui nemica și a lui niciodinioară.

Lat. numquam (nec umquam) și gr. οὐδέποτε au sensul „never” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Zisă/poruncă

Zisă (conversiune) v. zice – polisemantic, în context: (învechit și popular) „povață, poruncă” (DLR). Aparține doar vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 95; sec. al XVII-lea: 12; sec. al XVIII-lea: 6; TUDOSE 1970: 148).

Poruncă (derivat postverbal de la a porunci) – „dispoziție orală sau scrisă dată de către o autoritate sau de către o persoană cu autoritate și care trebuie executată întocmai” (DLR). Face parte numai din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 39; sec. al XVII-lea: 41; sec. al XVIII-lea: 87; TUDOSE 1970: 142).

Zisă (TETRAEV. 1561) este înlocuit în celelalte versiuni biblice prin poruncă datorită variației diacronice: zisă devine mai puțin frecvent în uz decât poruncă. Între cele două cuvinte există și un raport de hiponimie/hiperonimie, hiperonimul zisă fiind înlocuit cu hiponimul său poruncă, mai adecvat în context.

Lat. mandatum,-i (Vulgata) are sensul „a commission”, praeceptum,-i (Beza) „a maxim, rule, precept; an order, direction, command, bidding” – participiul verbului praecipio,-ĕre „to give rules or precepts to any one, to advise, admonish, warn, inform, instruct, teach” (LEWIS – SHORT), iar gr. ἐντολή,-ῆς „a commandment” (LIDDELL – SCOTT).

Călca/trece

Călca (moșt. din lat. calcare) – polisemantic, în context „a nu asculta, a nu lua în seamă, a nu ține (legea, porunca, zisa cuiva, cuvântul dat, jurământul, făgăduiala etc.)” (DA). Intră atât în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 64; sec. al XVII-lea: 35; sec. al XVIII-lea: 15; TUDOSE 1970: 129), cât și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Trece (moșt. din lat. traicere) – polisemantic, (învechit) „a nu lua în seamă, a nu lua în considerare, a nu lua aminte la…; a nesocoti, a neglija” (DLR). Aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 300; sec. al XVII-lea: 229; sec. al XVIII-lea: 136; TUDOSE 1970: 146) și fondului lexical principal al limbii române actuale.

A trece (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760) și a călca, prezent în celelalte versiuni biblice, sunt sinonime în acest context. Substituția are la bază variația diacronică: sensul contextual al lui a trece devine mai puțin utilizat.

Lat. praetereo,-ire (Vulgata) are sensul „to neglect or forget, to omit, leave out”, transgredior,-i (Beza) – „to step across, step over; to transgress” (LEWIS – SHORT), iar gr. παρέρχομαι – „to pass by, to pass away” (LIDDELL – SCOTT).

Capră/ied

Capră (moșt. din lat. capra) – „mamifer din familia rumegătoarelor, cu coarne tari și cu barbă; spec. femela acestei specii (în opoziție cu țap)” (DA). Intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea. 21; sec. al XVII-lea: 5; sec. al XVIII-lea: 10; TUDOSE 1970: 129) și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Ied (moșt. din lat. haedus) – „puiul de sex bărbătesc al caprei, până la un an” (DA).

Doar în TETRAEV. 1561 este utilizat cuvântul capră, în timp ce sursele traducerii indică ied (lat. haedus,-i, gr. ἔριφος,-ου – „a young goat, kid” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT). Astfel, hiperonimul capră este înlocuit cu hiponimul său ied.

Soț/priiatin

Soț (moșt. din lat. socius) – (învechit și popular) „tovarăș; p. ext. prieten” (DLR). Soț (și în forma soție) aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 45; sec. al XVII-lea: 51; sec. al XVIII-lea: 14; TUDOSE 1970: 145), iar soț (cu schimbare de sens) face parte și din fondul lexical principal al limbii române actuale.

Priiatin v. prieten (împr. din bg. ) – „persoană de care cineva este legat prin relații afective reciproce (dragoste, stimă, devotament, încredere, fidelitate etc.) sau prin idei ori principii comune, amic” (DLR). Prieten (și în forma priiatin) aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 142; sec. al XVII-lea: 84; sec. al XVIII-lea: 37; TUDOSE 1970: 142).

Datorită evoluției semantice a cuvântului soț, întâlnit cu un sens specific limbii române vechi în TETRAEV. 1561, perechea sinonimică soț/priiaten ilustrează variația diacronică.

Lat. amicus,-i are sensul „friend, companion”, la fel ca gr. φίλος,-ου (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Pururi/în toată vremea/întotdeauna

Pururi (et. nec.) – „fără încetare, fără întrerupere, întruna, mereu, necontenit; totdeauna, veșnic, în veci” (DLR). Pururea aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 286; sec. al XVII-lea: 62; sec. al XVIII-lea: 38; TUDOSE 1970: 142).

În toată vremea – (loc. adv.) „tot timpul; în permanență; continuu, mereu, neîncetat, întruna, fără întrerupere” (DLR).

Întotdeauna (compus din tot+de+a+una) „în tot timpul (de până acum); în toată vremea; mereu, oricând, necontenit, pururea” (DLR).

Concurența sinonimică pururea/în toată vremea/întotdeauna reflectă variația diacronică. În versiunea cea mai recentă (BIBLIA 2001, la fel ca în BIBLIA 1921) este utilizat întotdeauna pentru că celelalte două variante de traducere sunt resimțite ca fiind învechite în limba română actuală.

Lat. semper și gr. πάντοτε au sensul „always” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Se cădea/trebui/se cuveni

Se cădea (moșt. din lat. cadere) – „a trebui, a fi necesar” (DA).

Trebui (împr. din v. sl. ) – „a fi necesar sau obligatoriu (să…), a se cere (neapărat), a fi în firea lucrurilor (să…)” (DLR). Face parte din vocabularul fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 130; sec. al XVII-lea: 101; sec. al XVIII-lea: 84; TUDOSE 1970: 146).

Se cuveni (moșt. din lat. convenire) – „a fi conform cu cerințele moralei, religiei, bunei cuviințe; a se cădea, a fi bine, a fi cu cale, a fi cuviincios; p. ext. a trebui” (DA).

A se cădea, prezent în primele șapte versiuni biblice din corpus, este înlocuit prin a trebui (BIBLIA 1921 și BIBLIA 2001) și prin a se cuveni în BIBLIA 1939. Substituția lui a se cădea se datorează variației diacronice, pentru că verbul tinde să fie utilizat mai puțin în limba română actuală față de sinonimele sale a trebui și a se cuveni.

Lat. oportet și gr. δεῖ au sensul „it is necessary, needful, proper, becoming or reasonable” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Se afla/găsi

Se afla (moșt. din lat. afflare) – polisemantic „a se găsi” (DA). Intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 414; sec. al XVII-lea: 374; sec. al XVIII-lea: 142; TUDOSE 1970: 127) și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

Găsi înlocuiește vechiul a afla, „a afla, a descoperi” (DA). Intră în alcătuirea vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (frecvență: sec. al XVI-lea: 5; sec. al XVII-lea: 136; sec. al XVIII-lea: 73; TUDOSE 1970: 133) și a fondului lexical principal al limbii române actuale.

A afla este dislocat de a găsi doar în BIBLIA 1921, ceea ce demonstrează tendința de modernizare a limbajului biblic, și, prin urmare, variația diacronică. Prezența lui a afla (la diateza pasivă, având marca se) în versiunile biblice recente este un indiciu al conservatorismului limbajului bisericesc.

Lat. invenio,-ire și gr. εὑρισκω au sensul „to find” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Parabola vameșului și a fariseului

Zice/spune/rosti/grăi

A zice (moșt. din lat. dicere) – polisemantic, în context „a exprima prin viu grai” (DLR).

A spune (moșt. din lat. exponere) – polisemantic, în context „a exprima prin viu grai”. DLR ne indică faptul că verbul a zice e folosit și absolut în concurență cu a spune. Mai frecvent în limba română literară veche este a zice (sec. XVI: 3675, sec. XVII: 1727, sec. XVIII: 435) față de a spune (sec. XVI: 533, sec. XVII: 265, sec. XVIII: 77) (v. TUDOSE 1970: 126-148).

A rosti (der. de la rost) – „a zice, a spune, a vorbi, a glăsui” (DLR). Rost (moșt. din lat. rostrum „cioc”) păstrează în limba română veche sensul de „gură” (DLR).

A grăi (împr. din sârb. grajati „a cârâi, a croncăni”) – (mai ales în texte vechi și populare, cu deosebire în Transilvania) „a zice, a spune, a vorbi, a cuvânta, a glăsui” (DLR).

În Parabola vameșului și a fariseului cuvintele discutate apar în două contexte:

Luca 18, 9: a zice (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914)/a spune (BIBLIA 1921, BIBLIA 2001)/a rosti (BIBLIA 1939);

Luca 18, 14: a grăi (TETRAEV. 1561)/a zice (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1939)/a spune (BIBLIA 1921, BIBLIA 2001).

Utilizarea frecventă a verbului a zice este confirmată de prezența lui în toate versiunile biblice din perioada veche și nu numai. Verbele a zice și a spune sunt sinonime parțiale în context pe baza sensului precizat mai sus. Doar BIBLIA 1921 și BIBLIA 2001 utilizează verbul a spune, ceea ce constituie o simplă prelucrare stilistică, pentru evitarea repetiției verbului a zice. TETRAEV. 1561 utilizează a grăi, iar BIBLIA 1939 – a rosti, pentru a indica sensul contextual al verbului polisemantic a zice.

Nu există probleme de echivalare lexico-semantică între lat. dico, respectiv gr. λέγω și corespondentele lor din limba română.

Pildă/parabolă

Pildă (împr. din magh. példa) – „povestire alegorică cu un cuprins religios” (DLR). În limba română veche, cuvântul pildă are următoarea frecvență, repartizată pe secole, în corpusul analizat în TUDOSE 1970: 141: sec. XVI: 170, sec. XVII: 29, sec. XVIII: 3. Se poate observa scăderea frecvenței lui, ceea ce presupune concurența cu un alt cuvânt – parabolă.

Parabolă (împr. din fr. parabole, lat. parabola) – „povestire alegorică cu un cuprins religios” (DLR).

Diferențele de traducere dintre versiunile biblice românești se datorează variației diacronice: împrumutul latino-romanic parabolă se suprapune peste împrumutul mai vechi pildă, fără să-l elimine, ci ducând la repartiția stilistică a celor două cuvinte. Pildă nu a dispărut din limba română actuală, se mai utilizează și astăzi în limba populară și în limbajul bisericesc.

Pildă, respectiv parabolă, sunt echivalentele lexicale pentru gr. παραβολή și lat. parabola, care au în NT sensul de „parable” (LIDELL – SCOTT, LEWIS – SHORT).

Se upovăi/(se) nădăjdui/se încrede/avea încredințarea/se crede

A (se) upovăi (împr. din slv. , ) – în context „a se îndrepta cu încredere spre cineva, a se adresa cuiva cu speranța de a obține ajutor, îndurare, adăpost” (DLR).

A (se) nădăjdui (der. cu sufixul –ui de la nădejde) – „a se îndrepta cu încredere spre cineva, a se adresa cuiva cu speranța de a obține ajutor, îndurare, adăpost” (DLR).

A se încrede (întru sine) – (der. cu prefixul în-, la fel ca în alte limbi romanice, v. fr. encroire, sp. encreer „a împrumuta”) – „a avea încredere în sine, a avea conștiință de puterile proprii” (DLR).

A avea încredințarea – v. încredințare „încredere, credință” (DA).

A se crede (moșt. din lat. credere) – „a se socoti, a se considera”, devenit prin extindere „a avea despre sine o părere exagerată în bine, a se socoti mai mult decât este în realitate, a fi încrezut, închipuit” (DLR).

A (se) upovăi (TETRAEV. 1561) este substituit prin a (se) nădăjdui, cu complinirea întru sine (NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1914) datorită variației diacronice: a se upovăi iese din uz destul de timpuriu, dovedindu-se a fi doar un împrumut de lux din slavonă. Construcția a nădăjdui întru (cineva) nu se mai folosește astăzi în limba standard, ci doar în limbajul bisericesc. Chiar dacă nu dispare din uz, ci se păstrează în limbajul bisericesc, înlocuirea lui a (se) nădăjdui se datorează tot variației diacronice: în BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1921 este preferat verbul a se încrede. Observăm în acest caz tendința de înlocuire a cuvintelor de origine slavă (v. chiar nădejde) sau a cuvintelor derivate de la o bază slavă cu alte derivate de la o bază moștenită din latină. A avea (despre sine) încredințarea din BIBLIA 1939 este o parafrază care încearcă să redea același sens contextual al lui a se crede.

Gr. πείθω (la participiu perfect activ) are sensul de „to persuade” (LIDDELL – SCOTT), iar lat. confido (in se/sibi) „to rely on one's self, have confidence in one's self” (LEWIS – SHORT).

D(i)rept/neprihănit

Drept (moșt. din lat. directus) (și în varianta dirept) – în context „care trăiește și acționează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade”, „nevinovat, lipsit de păcate” (DLR).

Neprihănit (der. de la prihană) – „fără prihană, fără păcat, fără vină”. Prihană este un împrumut din ucr. пригана, pol. przygana cu sensul de „vină de natură morală, faptă care încalcă morala și îl face pe om păcătos” (DLR).

Pentru a înlătura polisemia adjectivului drept și a dezambiguiza sensul său contextual, BIBLIA 1921 preferă cuvântul neprihănit.

Drept echivalează sensul lat. iustus „just, upright, righteous” (LEWIS – SHORT) și al gr. δίκαιος „just, righteous” (LIDDELL – SCOTT).

Ocărî/ține în nemică/defăima/urgisi/disprețui/a privi de sus

A ocărî (împr. din v. sl. ) – „a desconsidera, a disprețui, a batjocori, a înjosi” (DLR).

A ține în nemică – nu apare în DLR.

A defăima (moșt. din lat. *diffamiare (= diffamare)) – (folosit tranzitiv, cu complementul indicând oameni – construcție învechită în limba română actuală) „a îndepărta cu dispreț, cu dojană; a disprețui, a desconsidera, a înjosi” (DLR).

A urgisi (împr. din ngr. ὀργίζω) – „a avea sentimente ostile (față de cineva), a detesta, a dușmăni” (DLR).

A disprețui (der. cu sufixul –ui de la dispreț (din it. disprezzo, cf. verbul disprezzare)) – „a avea sau a manifesta dispreț față de cineva, a nu lua în seamă pe cineva, a-l nesocoti” (DLR).

A privi de sus – v. sus (moșt. din lat. susum) – „a trata pe cineva ca pe un inferior, cu dispreț, cu aroganță; a avea față de cineva o atitutine de superioritate” (DLR).

Prezența lui a ocărî în textul coresian se datorează, probabil, sursei slavone a traducerii. Expresia calchiată a ține în nemică din NT 1648, care încearcă să redea același sens ca verbul a ocărî, ne indică foarte clar sursa traducerii: noua versiune latină tradusă de Beza prezentă în ediția poliglotă NTGL 1611 (unde pro nihilo habebant corespunde gr. ἐξουθενοῦντας – ἐξουθενέω „to despise” (LIDDELL – SCOTT); cf. lat. aspernor (Vulgata) cu sensul de „to disdain, spurn, reject, despise” (LEWIS – SHORT)). Traducerea literală (a ține în nemică) este înlocuită ulterior printr-o traducere literară (a defăima). Prezența lui a defăima în BIBLIA 1688, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858 și BIBLIA 1914 este o dovadă a filiației dintre aceste texte. În BIBLIA 1760 apare a urgisi, un sinonim gradual pentru a defăima. A disprețui, eliminând concurentele sale mai vechi – a ocărî, a defăima, a urgisi – este preferat în BIBLIA 1921 și în BIBLIA 2001 datorită variației diacronice. BIBLIA 1939 utilizează expresia a privi de sus, aflată în relație de sinonimie parțială cu a disprețui.

Se duce/merge/întra/se sui

A se duce (moșt. din lat. ducere) – polisemantic, în context„a se pune în mișcare pentru a ajunge undeva, a părăsi pe cineva sau ceva spre a se îndrepta în altă parte” (DLR). A (se) duce aparține vocabularului fundamental al limbii române literare vechi, cu frecvența: sec. XVI: 629, sec. XVII: 351, sec. XVIII: 175 (TUDOSE 1970: 132).

A merge (moșt. din lat. mergere „a se scufunda”) – „a se mișca deplasându-se dintr-un loc în altul” (DLR). Verbul a merge face parte din vocabularul fundamental al limbii române vechi, cu frecvența: sec. XVI: 897, sec. XVII: 562, sec. XVIII: 185 (TUDOSE 1970: 137).

A întra (moșt. din lat. intrare) – „a trece din afară înăuntru, a merge dintr-un loc deschis într-unul închis” (DLR). A intra/a întra aparține, la rândul lui, vocabularului fundamental al limbii române vechi, având o frecvență mai mică decât a merge: sec. XVI: 424, sec. XVII: 296, sec. XVIII: 78 (TUDOSE 1970: 135).

A se sui (moșt. din lat. subire) – „a se deplasa sau a merge pe un loc care este (din ce în ce) mai înalt (în raport cu un punct de referință dat sau cu locul în care se află la un moment dat cineva); a se urca” (DLR).

A merge este însoțit de determinarea locală în besearică și este prezent în trei versiuni biblice din perioada veche: NT 1648, BIBLIA 1688 și BIBLIA 1760. A se duce (TETRAEV. 1561) este sinonim parțial al lui a merge. A întra, întâlnit în BIBLIA 1795 și în BIBLIA 1858, este o dovadă a filiației dintre cele două texte. Utilizarea lui a se sui în BIBLIA 1914, BIBLIA 1921 și în BIBLIA 2001 se explică prin faptul că biserica sau templul sunt construite, de obicei, pe un loc mai înalt. Doar verbul a se sui echivalează sensul cuvântului gr. ἀναβαίνω „to go up” (LIDDELL – SCOTT) și al lat. ascendo „to ascend; to go up” (LEWIS – SHORT), toate celelalte variante (a merge, a întra, a se duce) redau doar ideea mișcării, fiind hiponime în raport cu hiperonimul neexprimat a se deplasa.

Besearică/templu

Biserică (moșt. din lat. basilica) (și în variantele besearecă, besearică) – (sens concret) „clădire zidită anume pentru celebrarea unui cult creștin, iar prin extindere a oricărui cult religios” (DLR). Frecvența pentru acest cuvânt în limba veche este următoarea: sec. XVI: 286, sec. XVII: 254, sec. XVIII: 50 (TUDOSE 1970: 128).

Templu (împr. din fr. temple, lat. templum) – „edificiu destinat practicării cultului religios (la unele popoare din antichitate, astăzi la mozaici, la protestanți etc.)”. Este hiperonimul pentru biserică, capiște, geamie, havră, moschee, pagodă, sinagogă (DLR).

Pentru a înlătura confuzia legată de cult, în BIBLIA 1921, BIBLIA 1939 și în BIBLIA 2001 biserică este înlocuit prin templu. Traducerea lat. templum sau a gr. τὸ ἱερὸν cu sensul de „temple” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT) prin biserică este o adaptare culturală (în context fiind vorba de sinagoga iudaică, deși în interpretarea parabolei lăcașul de cult este cel creștin).

Deusebi/(de) departe

Deusebi (adv.) (compunere: de + osebi) – (învechit) „în poziție izolată, fără a avea legătură cu alții; separat” (DLR).

Departe (compunere: de + parte) – (sens local) „la mare distanță față de un punct fix” (DLR).

Deusebi nu se întâlnește decât în NT 1648 și în BIBLIA 1688, pe când departe apare în BIBLIA 1760, iar de departe în BIBLIA 1795. Această determinare locală nu este prezentă în toate versiunile biblice românești, iar dintre sursele consultate, nu apare decât în versiunea latină a lui Beza: seorsum „asunder, separately, apart” (LEWIS – SHORT). Acest fapt demonstrează raportarea NT 1648 la NTGL 1611 și filiația dintre NT 1648, BIBLIA 1688 și BIBLIA 1795 (ultimele două fiind revizuiri). Ne surprinde prezența determinării locale în BIBLIA 1760 care este o traducere din BIBLIA SACRA 1690 (Vulgata), însă în Vulgata nu există un corespondent pentru departe.

Doamne/Dumnezeule

Domn (moșt. din lat. dominus „stăpân”) – (adesea art., cu regim de nume propriu, cu forma de Vocativ Doamne, ca termen de invocație sau de adresare către divinitate) are în religiile monoteiste sensul de „ființă supremă, eternă, cauză transcendentă primordială, principiu fundamental al existenței și al ordinii universale, creator și judecător al lumii și care, în creștinism, este întreit în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; Dumnezeu” (DLR).

Dumnezeu (moșt. din lat. dom(i)ne deus (Vocativ)) – este definit lexicografic la fel ca Domn (DLR).

Cele două cuvinte au câte două ocurențe în Parabola vameșului și a fariseului:

Luca 18, 11: Doamne (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858)/Dumnezeule (BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001);

Luca 18, 13: Doamne (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688,)/Dumnezeule (BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001).

Suntem de părere că substituția lui Doamne prin Dumnezeule se datorează intenției stilistice: cele două reprezintă niște sinonime graduale, dintre care al doilea este resimțit ca având un grad de intensitate mai mare. În primul context (Luca 18, 11), fariseul se adresează divinității prin Doamne, iar în cel de-al doilea context (Luca 18, 13), vameșul, a cărui rugăciune este mai profundă, se adresează prin Dumnezeule.

Corespondentul lat. Deus și cel gr. θεός au sensul „God” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Da laudă/da har/mulțumi

A da laudă – v. laudă (în limbajul bisericesc, în legătură cu verbul a da) „preamărire, slăvire, cinstire, elogiere” (DLR).

A da har – v. har – în context „mulțumită, slavă, grație” (DA).

A mulțumi (der. din formula de urare (la) mulți ani) – „a exprima (prin vorbe) recunostința sau satisfacția pentru un dar” (DLR).

A mulțumi se întâlnește în toate versiunile biblice, cu excepția primelor două: TETRAEV. 1561 traduce prin a da laudă, probabil un calc sub influența sursei slavone, iar NT 1648, tot ca urmare a influenței originalului, prin calcul a da har din lat. gratias agere cu sensul „to give thanks”, la fel ca gr. εὐχαριστῶ (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Răpitor/jefuitor/hrăpăreț

Răpitor (der. cu sufixul –tor de la verbul a răpi) – „(persoană) care ia pe nedrept un bun al altuia, care despoaie pe altul, care uzurpă un drept al altuia” (DLR). Hrăpitor este o variantă învechită pentru răpitor, la fel cum a hrăpi se raportează la a răpi.

Jefuitor (der. de la a jefui cu sufixul –tor) – „(cel) care jefuiește, prădător”, prin extindere ”hrăpăreț, spoliator” (DLR). Verbul a jefui are în Moldova variantele jăfui, jăhui.

Hrăpăreț (der. cu sufixul –ăreț de la verbul a hrăpi) – „care încearcă prin orice mijloace să se îmbogățească; lacom de avere, avid de câștig, rapace” (DEX).

Varianta regională jăhuitor se întâlnește în NT 1648 și în BIBLIA 1688, iar varianta literară jefuitor apare în BIBLIA 1795 și în BIBLIA 1858, dovedind totodată variația diatopică și filiația textelor. Este interesant că răpitor apare în trei versiuni biblice între care nu există o filiație și care aparțin unor perioade diferite: TETRAEV. 1561, BIBLIA 1760 și BIBLIA 2001. Prezența lui hrăpitor în BIBLIA 1939 este motivată de intenția stilistică a traducătorilor de a utiliza arhaisme. Considerăm că hrăpăreț este utilizat în BIBLIA 1921 tot cu intenții stilistice, deoarece este mai expresiv. Jefuitor, răpitor și hrăpăreț constituie, în același timp, niște sinonime graduale, cel mai intens fiind hrăpăreț.

Gr. ἅρπαξ are sensul „ravenous” (LIDDELL – SCOTT), lat. rapax (Beza) „rapacious” (LEWIS – SHORT), iar lat. raptor (Vulgata) „one who seizes by force, a robber, plunderer, abductor, ravisher” (LEWIS – SHORT). Raportarea la corespondentele din latină și greacă nu ne indică diferențe între versiunile românești în privința surselor utilizate.

Curvar/preacurvar/necredincios în căsătorie/adulter

Curvar (der. de la curvă cu sufixul –ar (MDA)) – „care curvește, desfrânat, stricat, muieratic” (DA). Este un cuvânt întâlnit mai ales în limba veche, dar păstrat și astăzi, însă evitat în limba literară.

Preacurvar (compunere din prea și curvar după modelul slv. ) – „care comite un adulter; care este foarte afemeiat, extrem de desfrânat” (DLR).

Necredincios în căsătorie – v. necredincios „care nu respectă credința conjugală; infidel” (DLR).

Adulter (împr. din fr. adultère, lat. adulterium) – (adj., referitor la soți) „care a încălcat fidelitatea conjugală” (DEX).

Curvar (TETRAEV. 1561, NT 1648) este substituit prin preacurvar (BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921). Curvar și preacurvar, două sinonime graduale, se mai utilizează și astăzi în limbajul bisericesc, însă mai rar, fiind înlocuite prin eufemisme: este cazul parafrazei necredincios în căsătorie din BIBLIA 1939 și al lui adulter din BIBLIA 2001.

Lat. adulter (Vulgata) are sensul „one who approaches another, an adulterer or adulteress” (LEWIS – SHORT), iar moechus (Beza), corespunzător gr. μοιχός înseamnă „a fornicator, an adulterer” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

Mitar/mitarnic/vameș

Mitarnic (der. cu sufixul – arnic de la mită) – „persoană care avea în arendă încasarea impozitelor; vameș” (DLR).

Mitar (împr. din slv. ) – este definit lexicografic la fel ca mitarnic (DLR).

Vameș (împr. din magh. vâmos) – în context „persoană care încasa taxele, impozitele” (DLR).

Cele trei cuvinte au câte trei ocurențe în Parabola vameșului și a fariseului:

Luca 18, 10: mitar (TETRAEV. 1561)/mitarnic (NT 1648)/vameș (BIBLIA 1688 și urm.);

Luca 18, 10: mitarnic (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688)/vameș (BIBLIA 1760 și urm.);

Luca 18, 11: mitarnic (TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688)/vameș (BIBLIA 1760 și urm.).

Atât mitar, cât și mitarnic au ieșit din uz, chiar și din limbajul bisericesc (unde s-a păstrat însă derivatul nemitarnic). Observăm că apar până în BIBLIA 1688, fiind înlocuite în versiunile ulterioare de vameș datorită variației diacronice. Vameș se păstrează și azi în limbajul bisericesc cu acest sens, dar este un arhaism semantic, dacă îl raportăm la limba literară actuală în care circulă cu sensul de „funcționar însărcinat cu controlul bagajelor, al mărfurilor, al mijloacelor de transport etc. și cu taxarea mărfurilor sau a produselor care trec prin vamă” (DLR).

Lat. publicanus și gr. τελώνης au sensul „tax-gatherer, publican” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

A zeacea/zeciuială

A zeacea (num. ord.) – utilizat cu elipsa substantivului determinat parte „o zecime ditr-un tot” (DLR).

Zeciuială (der. cu sufixul –eală de la verbul a zeciui (cf. gr. ἀποδεκατῶ)) – „dare (în natură sau bani) care consta din a zecea parte din produse; dijmă” (DLR).

A zeacea nu se mai regăsește nici în limbajul bisericesc, de aceea, datorită variației diacronice, este substituit în versiunile ulterioare BIBLIEI 1688 prin zeciuială.

Câștiga/avea/birui/din toate veniturile mele/agonisi

A câștiga (moșt. din lat. castigare ”a certa, a pedepsi, a conține, a strânge”) – în context „a agonisi prin muncă, prin trudă, prin încordare”, complementul său fiind de obicei averea sau pâinea cea de toate zilele (DA).

A avea (moșt. din lat. habere) – în context cu un sens specializat „a poseda (bani, avere, moșii etc.)” (DA).

A birui (împr. din magh. birni) – „a avea bogății, a fi avut” (DA).

Din toate veniturile mele – v. venit „totalitatea mijloacelor bănești sau materiale rezultate din exploatarea unei proprietăți; mijloace materiale sau bănești care provin dintr-o anumită sursă” (DLR).

A agonisi (împr. din mediogr. ἀγωνίζομαι (aor. ἀγώνισα) „a lupta”) – „a dobândi, a obține, a câștiga ceva cu greu, prin muncă” (DA).

A câștiga (cf. gr. κτῶμαι „to acquire” (LIDDELL – SCOTT)) se întâlnește în patru versiuni biblice: TETRAEV. 1561, BIBLIA 1688, BIBLIA 1914 și BIBLIA 2001, indicând raportarea, directă sau indirectă, la sursa grecească. A avea, corespondentul lat. possidere „to have possessions, to possess” (LEWIS – SHORT), apare în NT 1648 și în BIBLIA 1760 ca influență a sursei latine a traducerii. Prezența lui a birui în BIBLIA 1795 și în BIBLIA 1858 se explică prin faptul că este un regionalism (ardelenism) utilizat în limba literară, indicând variația diatopică. Parafraza din toate veniturile mele din BIBLIA 1921 este probabil o influență a sursei (franceze), iar ca procedeu de traducere constituie o transpoziție. A agonisi, un sinonim gradual pentru a câștiga, este utilizat doar în BIBLIA 1939.

Ucide/(se) bate

A ucide (moșt. din lat. occidere) – (învechit și regional) „a bate foarte tare, a lovi rău” (DLR).

A (se) bate (moșt. din lat. battĕre (battuere)) – „a lovi de repetate ori” (DA).

A ucide este utilizat doar în TETRAEV. 1561, fiind înlocuit în celelalte versiuni biblice cu a (se) bate datorită variației diacronice: a ucide pierde cu timpul sensul contextual descris mai sus.

Lat. percutio (Vulgata) are sensul „to strike, beat, hit”, lat. caedo (Beza) „to strike mortally, to kill, murder” (LEWIS – SHORT), iar gr. τύπτω „to smite” (LIDDELL – SCOTT).

Fi milostiv/ierta/avea milă

A fi milostiv – v. milostiv (împr. din slv. ) – „plin de milă față de necazurile sau nenorocirile altuia, milos, iertător”. DLR precizează că în concepțiile religioase se referă la forțele divine „care acordă omului bunăvoință și ajutor”. Milostiv se întâlnește și cu valoare substantivală, ca epitet dat lui Dumnezeu.

A ierta (moșt. din lat. pop. libertare „a elibera”) – (în limbajul bisericesc, Dumnezeu fiind cel ce iartă) „a nu pedepsi, a ridica pedeapsa pentru păcatul, vina sau greșeala cuiva” (DA).

A avea milă – v. milă (împr. din v. sl. ) – (în concepțiile religioase) „bunăvoință și ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; har dumnezeiesc, grație divină” (DLR).

A ierta, prezent doar în BIBLIA 1688, este utilizat și în limbajul laic, spre deosebire de a fi milostiv, specific pentru limbajul bisericesc: din acest motiv a ierta și a fi milostiv sunt sinonime diastratice. Se poate observa prezența lui a fi milostiv în opt dintre cele zece versiuni biblice românești cercetate. A avea milă, o construcție sinonimă cu a fi milostiv, de asemenea specifică limbajului bisericesc, apare doar în BIBLIA 1921 probabil sub influența sursei.

Lat. propitius (Vulgata) are sensul „favorable, well-disposed, gracious, kind, propitious”, verbul lat. placo (Beza) „to reconcile” (LWEIS – SHORT) și corespondentul său gr. ἱλάσκομαι „to propitiate, expiate” (LIDDELL – SCOTT).

(Mai) îndreptat/socotit neprihănit/mai îndreptățit

Îndreptat (și în variantele dereptat, îndereptat, îndireptat) (participiul verbului a îndrepta „a schimba în bine”) – „drept, cinstit; pus pe calea cea dreaptă” (DA).

Socotit neprihănit – v. mai sus neprihănit.

Îndreptățit (adjectiv participial de la verbul a îndreptăți „a da dreptate cuiva (pentru o vină ce i se aduce), a declara pe cineva nevinovat”) – în context „drept” (DLR).

În versiunile biblice studiate repartiția opțiunilor de traducere este următoarea: dereptat (TETRAEV. 1561)/mai îndereptat (NT 1648)/mai îndireptat (BIBLIA 1688)/îndreptat (BIBLIA 1760)/mai îndreptat (BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1939)/socotit neprihănit (BIBLIA 1921)/mai îndreptățit (BIBLIA 2001).

Variantele de traducere socotit neprihănit și mai îndreptățit au rolul de a dezambiguiza sensul contextual al cuvântului polisemantic îndreptat.

Lat. iustificatus are sensul „justified” (LEWIS – SHORT) și gr. δικαιόω (la participiu perfect pasiv) „to justify, to pronounce righteous” (LIDDELL – SCOTT).

Deșcinde/(se) pogorî/se coborî

A deșcinde (moșt. din lat. descendere) – „a coborî” (DA).

A pogorî (der. din adverbul pogor) – forma coborî, mai nouă, s-a alcătuit prin metateză din pogorî – „a se îndrepta spre vale (de la munte), a merge în jos (dintr-un loc mai ridicat), a se da jos, a descinde” (DA).

A deșcinde este prezent doar în TETRAEV. 1561, fiind substituit prin a pogorî datorită variației diacronice. Conservatorismul specific limbajului bisericesc se poate observa prin păstrarea lui a pogorî în opt versiuni biblice succesive. A coborî îl înlocuiește pe a pogorî numai în BIBLIA 2001 din același motiv al variației diacronice.

Lat. descendo și gr. καταβαίνω au sensul „to go down” (LEWIS – SHORT, LIDDELL – SCOTT).

(Se) pleca/(se) smeri

A (se) pleca (moșt. din lat. plicare) este utilizat de două ori în textul Parabolei vameșului și a fariseului:

A pleca (v. gr. ταπεινόω „to humble” (LIDDELL – SCOTT), lat. deprimo (Beza) „to press down, to depress”, humilio (Vulgata) „to abase, to humble” (LEWIS – SHORT)) – verb tranzitiv factitiv utilizat la diateza pasivă (cu marca se) (corespunzător gr. ταπεινωθήσεται și lat. deprimetur/humiliabitur) – în context „a supune, a face să aibă o atitudine smerită, cucernică în fața divinității, a smeri”;

A se pleca – la forma reflexivă (corespunzător gr. ὁ δὲ ταπεινῶν ἑαυτὸν și lat. se deprimit/se humiliat) – în context „a se supune preceptelor religiei (creștine), autorității lui Dumnezeu, a avea o atitudine smerită, cucernică în fața divinității, a se smeri” (DLR).

Aceleași nuanțe semantice se obțin prin jocul diatezelor și în cazul verbului a (se) smeri (împr. din slv. ):

A smeri (tranzitiv) – „a umili”. Este utilizat în text la diateza pasivă (va fi smerit), în unele versiuni având marca se (smeri-se-va);

A se smeri (reflexiv) – „a se supune preceptelor religiei creștine, autorității lui Dumnezeu; a avea o atitudine cucernică în fața divinității; a se pleca” (DLR).

A (se) pleca este înlocuit cu a (se) smeri chiar și în limbajul bisericesc din cauza variației diacronice, de altfel se observă că, dintre edițiile comparate, a (se) pleca apare doar până la BIBLIA 1688. Deși este un slavonism, a (se) smeri a rezistat până astăzi atât în limbajul standard, cât și în limbajul bisericesc.

Analiză lexico-semantică

Apartenența cuvintelor la vocabularul fundamental al limbii române literare vechi și la fondul lexical principal al limbii române actuale

Majoritatea cuvintelor aparțin vocabularului fundamental al limbii române literare vechi (v. TUDOSE 1970) (cele scrise cu Bold). Dintre acestea, unele se regăsesc în fondul lexical principal al limbii române actuale (v. GRAUR 1954) (cele scrise cu Underline):

Parabola samarineanului milostiv:

legiuitor(iu)/învățător al legii/învățător de lege;

(se) ridica/(se) scula;

învățător/dascal;

de ve(a)ci/veșnic;

tărie/vârtute/putere;

cuget/minte;

vecin/priiatin/aproapele/deaproapele/mai deaproape;

(fi) viu/via/trăi/avea viață veșnică;

răspunde/lua (din nou) cuvântul/(da) răspuns;

merge (devale)/pogorî/coborî;

dezbrăca/jăhui/jefui;

pune rane/răni/bate;

(de) abia viu/mai mort/aproape mort/pe jumătate mort;

(se) prinde/(se) tâmpla/(se) întâmpla/după (în)tâmplare/din întâmplare;

așijderea/(tot) așa/asemenea;

veni/călători/merge/(fi) în călătorie;

merge/sosi/veni;

unt/uloiu/untdelemn;

casă de oaspeți/sălașul oaspeților/sălaș (de oaspeț)/han;

păzi/purta câștiga/purta grijă/avea grijă/îngriji;

ieși/merge/purcede/porni (la drum)/la plecare;

argint/ban/dinar/leu;

uspătătoriu/gazdă/hangiu;

răsipi/cheltui;

da (înapoi)/plăti/întoarce;

păsa/merge/(se) duce.

Parabola fiului risipitor:

fecior/fiu;

părinte/tătâne/tată;

(se) cădea/se cuveni;

avuție/avere/avut;

aduna/strânge;

parte/ținut/țară;

departe/streină/depărtată/îndepărtată;

via/viețui/trăi/duce o viață;

cu curvele/cu răsipeală/curveaște/întru dezmierdăciuni/întru desmierdări/destrăbălată/în destrăbălare/în desfrânări;

răsipi/amistui/cheltui/sfârși;

mânca/răsipi;

fi/veni/se întâmpla/se face;

tare/mare;

flămânzi/se lipsi (fără bucate)/duce (lipsă);

se lipi/se aciua/se alipi;

a lăcui/lăcuitoriu/cetățean/locuitor;

sat/câmp/ogor/moșie/țarină;

paște/păzi;

jelui/pofti/dori;

(se) sătura/împle/umple;

mațe/pântece;

rădăcini/mâncare/roșcovi/hrană;

nemică/nime/nimeni;

merge/veni în fire/veni la sine/veni întru sine;

năiemnic/năimit/argat/simbriaș;

mânca/se sătura/avea belșug/avea prisos/a fi îndestulat;

pieri/muri;

greși/păcătui;

destoinic/harnic/vreadnic;

se chema/se numi;

se duce/veni/pleca;

fi milă/i se face milă/se înduioșa;

cure/alerga;

cerbice/grumaz;

rob/slugă;

veșmânt/podoabă/haină/caftan;

cel mai bun/cel dintâi/cel mai scump;

călțuni/încălțăminte;

hrănit/îngrășat/gras;

se veseli/se ospăta;

cântare/cântec/muzică;

glas/joc/horă;

fecior/slugă/rob;

fi/însemna;

(în)junghia/ucide/tăia/jertfi;

sănătos/sănătos și bine;

primi/vedea/găsi/apuca;

mânia/se întărâta de mânie;

ruga/îmbuna;

lucra/sluji;

nemica/niciodinioară/niciodată;

zisă/poruncă;

călca/trece;

capră/ied;

soț/priiatin;

pururi/în toată vremea/întotdeauna;

se cădea/trebui/se cuveni;

se afla/găsi.

Parabola vameșului și a fariseului:

zice/spune/rosti/grăi;

pildă/parabolă;

se upovăi/(se) nădăjdui/se încrede/avea încredințarea/se crede;

d(i)rept/neprihănit;

ocărî/ține în nemică/defăima/urgisi/disprețui/a privi (de sus);

se duce/merge/întra/se sui;

besearică/templu;

deusebi/(de) departe;

Doamne/Dumnezeule;

da laudă/da har/mulțumi;

răpitor/jefuitor/hrăpăreț;

curvar/preacurvar/necredincios în căsătorie/adulter;

mitar/mitarnic/vameș;

a zeacea/zeciuială;

câștiga/avea/birui/din toate veniturile mele/agonisi;

ucide/(se) bate;

fi milostiv/ierta/avea milă;

(mai) îndreptat/socotit neprihănit/mai îndreptățit;

deșcinde/(se) pogorî/se coborî;

(se) pleca/(se) smeri.

Chiar dacă lexicul este, în general, în comparație cu celelalte paliere ale limbii, mult influențat de factori extralingvistici, fondul lexical principal cunoaște o dinamică de mai mică amploare, fiind constituit din cuvinte caracterizate prin stabilitate și vechime în limbă, ceea ce le face accesibile. Faptul că cele mai multe cuvinte fac parte din fondul lexical principal al limbii române literare vechi și al celei actuale este un argument al accesibilității textului biblic.

Concurența termenilor

Din punct de vedere etimologic, majoritatea cuvintelor sunt moștenite din limba latină, o parte sunt formate pe teren românesc și un număr relativ mic de cuvinte sunt împrumuturi vechi (din vechea slavă, slavonă, (neo)greacă, maghiară etc.). La nivelul fragmentului biblic cercetat se reflectă situația statistică referitoare la originea cuvintelor realizată pentru întreg fondul lexical principal (60% elemente latinești, 20% elemente slave, 2% elemente maghiare, 2% elemente autohtone, 6% elemente internaționale, 5% elemente de origine necunoscută, 3% elemente de diverse origini, v. DSL: 204).

Parabola samarineanului milostiv:

legiuitor(iu) (der.)/învățător (al legii) (der.)/învățător (de lege) (der.);

(se) ridica (moșt. din lat. eradicare)/(se) scula (moșt. din lat. *excubulare);

învățător (der.)/dascal (împr. din neogr. δάσκαλος, slv. );

(de) ve(a)ci (împr. din v. sl. )/veșnic (împr. din slv. )

tărie (der.)/vârtute (moșt. din lat. virtus)/putere (conversiune);

cuget (der. regresiv)/minte (moșt. din lat. mens);

vecin (moșt. din lat. *vecinus (vicinus), cu sensul contextual calchiat din slv.)/priiatin (împr. din bg. приятен, cu sensul contextual calchiat din slv.)/aproapele (conversiune)/deaproapele (compunere)/mai deaproape (compunere);

(fi) viu (moșt. din lat. vivus)/via (moșt. din lat. vivere)/trăi (împr. din v. sl. )/avea (viață veșnică) (moșt. din lat. habere);

răspunde (moșt. din lat. respondeo,-ēre)/lua (din nou) (cuvântul) (moșt. din lat. levare)/(da) răspuns (moșt. din lat. responsum);

merge (moșt. din lat. mergĕre)/pogorî (der.)/coborî (metateză de la pogorî);

dezbrăca (moșt. din lat. *disbracare)/(a) jăhui/(a) jefui (împr. din rut. žekuvati, žakuvati);

pune rane (calc frazeologic din slv.)/răni (împr. din v. sl. )/bate (moșt. din lat. battĕre (battuere));

(de abia) viu (moșt. din lat. vivus)/(mai) mort/(aproape) mort/(pe jumătate) mort (moșt. din lat. mortuus);

(se) prinde (moșt. din lat. pre(he)ndere)/(se) (în)tâmpla (moșt. din lat. *intemplare)/(după) tîmplare/(din) întâmplare (conversiune);

așijderea (ași (înv. așa) + v. sl. [] – + – + -)/(tot) așa (moșt. din lat. eccum-sic)/asemenea (moșt. din lat. assimilis)

veni (moșt. din lat. venire)/călători (der.)/merge (moșt. din lat. mergĕre)/(fi) (în) călătorie (der. din călători);

merge (moșt. din lat. mergĕre)/sosi (împr. din gr. έσωσα, aorist al lui σώσω)/veni (moșt. din lat. venire);

unt (moșt. din lat. unctum)/uloiu (împr. din slv. )/untdelemn (compunere unt+de+lemn după slv. );

casă (de oaspeți) (moșt. din lat. casa)/sălașul (oaspeților)/sălaș (de oaspeț) (împr. din magh. szállás)/han (împr. din tc. han);

păzi (împr. din v. sl. )/purta (câștiga)/purta (de) (grijă) (moșt. din lat. portare)/avea (grijă) (moșt. din lat. habere)/îngriji (der.);

ieși (moșt. din lat. exire)/merge (moșt. din lat. mergĕre)/purcede (moșt. din lat. procedĕre)/porni (la drum) (împr. din v. sl. )/(la) plecare (conversiune);

argint (moșt. din lat. argentum)/ban (etim. nec.)/dinar (împr. din neogr. δηνάριον)/leu (moșt. din lat. leo,-onis, cu sensul calchiat după tc. arslanh);

uspătătoriu (der.)/gazdă (împr. din magh. gazda);

răsipi (împr. din bulg. разсипя, scr. rasipati)/cheltui (împr. din magh. költeni);

da (înapoi) (moșt. din lat. dare)/plăti (împr. din v. sl. )/întoarce (moșt. din lat. intorquěre);

păsa (moșt. din lat. *passare)/merge (moșt. din lat. mergĕre)/(se) duce (moșt. din lat. ducĕre).

Parabola fiului risipitor:

fecior (moșt. din lat. *fetiolus)/fiu (moșt. din lat. filius);

părinte (moșt. din lat. parens,-ntis)/tătâne/tată (moșt. din lat. tata, Genitiv tatanis);

(se) cădea (moșt. din lat. cadere)/se cuveni (moșt. din lat. convenire);

avuție (der.)/avere (conversiune)/avut (conversiune);

aduna (moșt. din lat. adunare)/strânge (moșt. din lat. stringere);

parte (moșt. din lat. pars,-tis)/ținut (der.)/țară (moșt. din lat. terra);

departe (compunere)/streină (moșt. din lat. extraneus) /depărtată/îndepărtată (conversiune);

via (moșt. din lat. vivere)/viețui (der.)/trăi (împr. din v. sl. )/duce (o viață) (moșt. din lat. ducere);

(cu) curvele (împr. din v. sl. )/(cu) răsipeală (der.)/curveaște (der.)/(întru) dezmierdăciuni (der.)/(întru) desmierdări (conversiune)/destrăbălată (conversiune)/în destrăbălare (conversiune)/în desfrânări (der.);

răsipi (împr. din bg. razsipiia, scr. rasipati)/amistui (împr. din magh. emészt)/cheltui (împr. din magh. költeni)/sfârși (împr. din v. sl. , );

mânca (moșt. din lat. manducare)/răsipi (împr. din bg. razsipiia, scr. rasipati);

fi (moșt. din lat. sum, fui, *fire)/veni (moșt. din lat. venire)/se întâmpla (moșt. din lat. *in-templare)/se face (moșt. din lat. facere);

tare (moșt. din lat. talis)/mare (moșt. probabil din lat. mas, maris);

flămânzi (der.)/se lipsi (fără bucate) (împr. din ngr. λείπω)/duce (lipsă) (moșt. din lat. ducere);

(se) lipi (împr. din v. sl. )/(se) aciua (moșt. din lat. accubiliare)/se alipi (der.);

a lăcui (împr. din ung. lakni)/lăcuitoriu (der.)/cetățean (der.)/locuitor (der.);

sat (moșt. din lat. fossatum)/câmp (moșt. din lat. campus)/ogor (din slav. (bg. yap, scr. ugar, cf. pol. ugor „țelină”, magh. ugar))/moșie (der.)/țarină (der.);

paște (moșt. din lat. pascere)/păzi (împr. din v. sl. );

jelui (împr. din v. sl. )/pofti (împr. din v. sl. )/dori (der.);

(se) sătura (moșt. din lat. saturare)/împle/umple (moșt. din lat. implere);

mațe (moșt. din lat. matia)/pântece (moșt. din lat. pantex,-icis);

rădăcini (moșt. din lat. radicina)/mâncare (conversiune)/roșcovi (der.)/hrană (împr. din v. sl. (bulg., sârb.) );

nemică (moșt. din lat. ne mica)/nime/nimeni (moșt. din lat. nemo,-inem);

merge (moșt. din lat. mergĕre)/veni (în fire)/veni (la sine)/veni (întru sine) (moșt. din lat. venire);

năiemnic (împr. din slv. )/năimit (conversiune)/argat (împr. din neogr. ἀργάτης)/simbriaș (der.);

mânca (moșt. din lat. manducare)/se sătura (moșt. din lat. saturare)/(avea) belșug (împr. din ung. bőseg)/(avea) prisos (împr. din ngr. περισσός)/a fi îndestulat (conversiune);

pieri (moșt. din lat. perire)/muri (moșt. din lat. moriri);

greși (împr. din v. sl. (bulg. greš, sârb. griješiti, rus. grěšiti, rut. hrišyty) „a păcătui”)/păcătui (der.);

destoinic (împr. din slv. )/harnic (împr. din v. sl. )/vreadnic (împr. din v. sl. );

se chema (moșt. din lat. clamare) /se numi (der.);

(fi) milă/(i se face) milă (împr. din v. sl. )/se înduioșa (der.);

cure (moșt. din lat. currere)/alerga (moșt. din lat. *allargare);

cerbice (moșt. din lat. cervix,-icem)/grumaz (et. nec., cf. alb. grumas „gâtlej”);

rob (împr. din v. sl. )/slugă (împr. din v. sl. );

veșmânt (moșt. din lat. vestimentum)/podoabă (împr. din slv. )/haină (împr. din sârb. haljina „veșmânt, așternut”)/caftan (împr. din turc. kaftan);

(cel mai) bun (moșt. din lat. bonus)/(cel) dintâi (compunere)/(cel mai) scump (împr. din v. sl. );

călțuni (împr. din neogr. καλτσούνι)/încălțăminte (der.);

hrănit (împr. din v. sl. „a păzi”, bulg. hranja „nutresc, alimentez; păzesc, păstrez”)/îngrășat (moșt. din lat. *in-grassiare)/gras (moșt. din lat. pop. grassus (din crassus + grossus));

se veseli (împr. din v. sl. )/se ospăta/se uspăta (moșt. din lat. hospitare);

cântare (conversiune)/cântec (moșt. din lat. canticum)/muzică (împr. din lat. musica, it. musica, fr. musique, germ. Musik, magh. muzcika);

glas (împr. din v. sl. )/joc (moșt. din lat. iocus „glumă”)/horă (împr. din bulg. horo (neogr. χορός));

fecior (moșt. din lat. *fetiolus (diminutiv al lui fetus))/slugă (împr. din v. sl. )/rob(împr. din v. sl. );

fi (moșt. din lat. sum, fui, *fire)/însemna (moșt. din lat. signare compus cu prefixul în- (pe teren românesc) sau cu in- chiar în latina populară);

(în)junghia (junghia – moșt. din lat. iugulare „a tăia gâtul”; înjunghia – derivat de la junghia cu prefixul în-)/ucide (moșt. din lat. occidere)/tăia (moșt. din lat. taliare)/jertfi (der.);

sănătos (moșt. din lat. sanitosus)/sănătos și bine;

primi (împr. din v. sl. )/vedea (moșt. din lat. videre)/găsi (împr. din v. sl. )/apuca (moșt din lat. aucupare);

mânia (der.)/se întărâta (de mânie) (moșt. din lat. *(in)territare);

ruga (moșt. din lat. rogare)/îmbuna (der.);

lucra (moșt. din lat. lucrare „a câștiga, a economisi”)/sluji (împr. din v. sl. );

nemica (moșt. din lat. ne mica)/niciodinioară (compunere)/niciodată (compunere);

zisă (conversiune)/poruncă (der.);

călca (moșt. din lat. calcare)/trece (moșt. din lat. traicere);

capră (moșt. din lat. capra)/ied (moșt. din lat. haedus);

soț (moșt. din lat. socius)/priiatin (împr. din bg. );

pururi (et. nec.)/în toată vremea/întotdeauna (compunere);

se cădea (moșt. din lat. cadere)/trebui (împr. din v. sl. )/se cuveni (moșt. din lat. convenire);

se afla (moșt. din lat. afflare)/găsi (împr. din v. sl. ).

Parabola vameșului și a fariseului:

zice (moșt. din lat. dicere)/spune (moșt. din lat. exponere)/rosti (der.)/grăi (împr. din sârb. grajati „a cârâi, a croncăni”);

pildă (împr. din magh. példa)/parabolă (împr. din fr. parabole, lat. parabola);

se upovăi (împr. din slv. , )/(se) nădăjdui (der.)/se încrede (der.)/avea (încredințarea) (moșt. din lat. habere)/se crede (moșt. din lat. credere);

d(i)rept (moșt. din lat. directus)/neprihănit (der.);

ocărî (împr. din v. sl. )/ține (în nemică) (moșt. din lat. tenere)/defăima (moșt. din lat. *diffamiare (= diffamare))/urgisi (împr. din ngr. ὀργίζω)/disprețui (der.)/(privi de) sus (moșt. din lat. susum);

se duce (moșt. din lat. ducere)/merge (moșt. din lat. mergere)/întra (moșt. din lat. intrare)/se sui (moșt. din lat. subire);

besearică (moșt. din lat. basilica)/templu (împr. din fr. temple, lat. templum);

deusebi (compunere)/(de) departe (compunere);

Doamne (moșt. din lat. dominus)/Dumnezeule (moșt. din lat. dom(i)ne deus);

da (laudă)/da (har) (moșt. din lat. dare)/mulțumi (der.);

răpitor (der.)/jefuitor (der.)/hrăpăreț (der.);

curvar (der.)/preacurvar (compunere)/necredincios (în căsătorie) (der.)/adulter (împr. din fr. adultère, lat. adulterium)

mitar (der.)/mitarnic (împr. din slv. )/vameș (împr. din magh. vâmos);

a zeacea (compunere)/zeciuială (der.);

câștiga (moșt. din lat. castigare)/avea (moșt. din lat. habere)/birui (împr. din magh. birni)/(din toate) veniturile (mele) (conversiune)/agonisi (împr. din mediogr. ἀγωνίζομαι (aor. ἀγώνισα) „a lupta”);

ucide (moșt. din lat. occidere)/(se) bate (moșt. din lat. battĕre (battuere));

fi (milostiv) (moșt. din lat. sum, fui, *fire)/ierta (moșt. din lat. pop. libertare „a elibera”)/avea (milă) (moșt. din lat. habere);

(mai) îndreptat (conversiune)/(socotit) neprihănit (der.)/mai îndreptățit (conversiune);

deșcinde (moșt. din lat. descendere)/(se) pogorî (der.)/se coborî;

(se) pleca (moșt. din lat. plicare)/(se) smeri (împr. din slv. ).

Terminologizare

Dicționarele (DA/DLR) consemnează pentru anumite cuvinte unele sensuri specifice limbajului bisericesc.

Parabola samarineanului milostiv:

lege – „doctrină religioasă, confesiune religioasă; precept, normă religioasă, ansamblu de norme religioase consemnate în scris, considerate ca emanând de la divinitate”; Legea veche sau legea lui Moise reprezintă Vechiul Testament, religia mozaică, iar legea (cea) nouă sau legea lui (Iisus) Hristos desemnează Noul Testament și religia creștină;

învățător – un atribut dat lui Iisus Hristos – „cel care dă învățătură, care învață sau instruiește pe altul (în credința adevărată a religiei creștine), magistru, preceptor, instructor, maestru, dascăl” (DA);

veșnic – „care există în afara timpului; a cărui existență nu se supune nici unei determinări cronologice; etern” (DLR);

vecin/priiatin/aproapele – „orice om, de care ne leagă raporturi sufletești propovăduite de religia creștină” (DA);

viu – „care este etern, nemuritor, veșnic” (DLR);

(a) via – „a dobândi viața veșnică; a se mântui” (DLR);

(a) trăi – „a continua să existe, a dăinui” (DLR);

viață veșnică/viață de veci – „fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii; starea de mântuire” (DLR).

Parabola fiului risipitor:

părinte – „Dumnezeu (considerat drept protector al oamenilor” (DLR);

tată – „Dumnezeu) (DLR).

Parabola vameșului și a fariseului:

pildă – „povestire alegorică cu un cuprins religios” (DLR);

parabolă – „povestire alegorică cu un cuprins religios” (DLR);

drept – „nevinovat, lipsit de păcate” (DLR);

neprihănit – „fără prihană, fără păcat, fără vină” (DLR);

laudă – „preamărire, slăvire, cinstire, elogiere” (DLR);

milostiv – (referitor la forțele divine) „care acordă omului bunăvoință și ajutor” (DLR);

ierta – „a nu pedepsi, a ridica pedeapsa pentru păcatul, vina sau greșeala cuiva” (DA).

În interpretarea patristică a textului biblic, se stabilesc, pe baza analogiei, o serie de sensuri conotative contextuale, care, în ansamblu, reconstituie semnificația Parabolei samarineanului milostiv și a Parabolei fiului risipitor (parabolă având sensul de „povestire alegorică cu un cuprins religios” (DLR)). Pentru a identifica sensurile conotative contextuale, de altfel neconsemnate în dicționarele limbii, am făcut apel la Cazania a II-a tipărită de Coresi (CAZANIA 1581: 387-396) și la Cazania lui Varlaam (VARLAAM II: 255-258).

Parabola samarineanului milostiv:

Parabola fiului risipitor:

CONCLUZII

Dintre numeroasele aspecte ale dinamicii limbii, ne-am oprit atenția asupra dinamicii lexico-semantice, întrucât palierul lexico-semantic al unei limbi este cel mai dinamic, fiind urmat de cel fonologic, cel morfologic și cel sintactic. Fenomenul dinamicii lexico-semantice a fost studiat până acum în studiile de istorie a limbii române literare, însă fără a fi urmărit pe un corpus alcătuit din versiuni biblice românești. Studiile consacrate textului biblic au abordat dinamica lexico-semantică din diverse perspective: lingvistică, filologică, traductologică, teologică. Au fost consemnate fie concordanțe lexicale între versiunile biblice românești, fie anumite diferențe lexicale, pentru care au fost propuse o serie de explicații.

Textul biblic se pretează cercetării dinamicii lexico-semantice în diacronie prin compararea aceluiași fragment în mai multe versiuni succesive, întrucât, ca procedeu de traducere, predomină traducerea literală. Astfel, de regulă, unui cuvânt din textul-sursă îi corespunde un cuvânt din textul-țintă, însă la nivel interlingvistic echivalența nu este completă, în sensul că în traducerea dintr-o limbă sacră într-o limbă vernaculară se manifestă o anumită entropie. Traducerea literară/liberă, promovată mai cu seamă de Eugene Nida în perioada contemporană, nu a fost adoptată ca principiu în traducerile biblice românești, de aceea împrumutul și calcul lingvistic, ca procedee de traducere literală/directă, sunt mult mai frecvente decât transpoziția, modularea, echivalența și adaptarea.

Analiza substituțiilor lexicale operate prin glosare (în NT 1648) sau prin traducerea și revizuirea aceluiași fragment biblic în zece versiuni biblice românești (Parabola samarineanului milostiv, Parabola fiului risipitor și Parabola vameșului și a fariseului în TETRAEV. 1561, NT 1648, BIBLIA 1688, BIBLIA 1760, BIBLIA 1795, BIBLIA 1858, BIBLIA 1914, BIBLIA 1921, BIBLIA 1939, BIBLIA 2001) a constituit, de fapt, o încercare de abordare a problemei sinonimiei. Am propus o clasificare a sinonimelor în funcție de variația lingvistică:

din perspectivă diacronică: agru/holdă, de nou/de iznoavă, publican/mitarnic, publican/vameș, vergur/deavestăvnic, legiuitor(iu)/învățător al legii/învățător de lege, vecin/priiatin/aproapele/deaproapele/mai deaproape, așijderea/tot așa/asemenea, unt/uloiu/untdelemn, uspătătoriu/gazdă/hangiu, păsa/merge/(se) duce, via/viețui/trăi/duce o viață, destoinic/harnic/vreadnic, cure/alerga, cerbice/grumaz, călțuni/încălțăminte, zisă/poruncă, pildă/parabolă, ocărî/ține în nemică/defăima/urgisi/disprețui/privi de sus, curvar/preacurvar/necredincios în căsătorie/adulter, mitar/mitarnic/vameș, deșcinde/(se) pogorî/(se) coborî etc.;

diatopică: auă/poamă, beteji/nebuni, chemin/molotru, într-alean/împrotivă, lămpaș/fănar, litră/font, opăci/săblăzni etc.;

diastratică: adurmi/muri, besearecă/adunare, cruce/chin, ieșire/moarte, Lege/Testament, sfânt/jărtăvnic etc.;

și diafazică: răstigni/beli, scaun/podnojie, stadie/alergătură, stricat/gubav, cuget/minte, fecior/fiu, se chema/se numi etc.

Am ajuns la concluzia că cele mai multe substituții lexicale se datorează variației diacronice. În urma suprapunerii straturilor etimologice (cuvinte moștenite din latină, cuvinte formate pe teren românesc, împrumuturi din vechea slavă, slavonă, (neo)greacă, maghiară etc.) se ajunge la o concurență a termenilor: unele cuvinte sunt înlocuite definitiv, în timp ce altele dobândesc anumite nuanțe semantice și se repartizează stilistic.

Pornind de la ipoteza că există o dinamică lexico-semantică în versiunile biblice românești, am constatat că aceasta nu are o mare amploare. Mai degrabă, se poate vorbi despre o stabilitate a cuvintelor și a sensurilor datorată atât faptului că majoritatea cuvintelor fac parte din fondul lexical principal al limbii, cât și conservatorismului specific limbajului bisericesc. De aceea, susținem, împreună cu mitropolitul Andrei Șaguna, ideea că limba este „pom viu […] toate ale lui se fac și se prefac, numai tulpina rămâne totdeauna aceeași” (BIBLIA 1858: VII). De altfel, tradiția biblică impune raportarea permanentă la traducerile deja existente în limbă și rezistența la inovație.

Intenția de a moderniza limba prin împrumuturi sub influența textului-sursă se dovedește a fi prea puțin acceptată în textul biblic. Dacă la începuturile limbii române literare, apelul la împrumutul lexical era mai frecvent și avea rolul de a acoperi o lacună lexicală, odată ce limba se dezvoltă și își găsește resurse proprii de a denumi anumite realități, influențele străine asupra lexicului biblic se estompează. Împrumuturile de origine latină și greacă din NT 1648 preluate datorită schimbării modelului cultural (arvună, aspru, episcop, filosof, iotă, preazviter, publican, ravvi, sinagogă, stadie, statir, stomah, testament) nu sunt păstrate decât în mică măsură în BIBLIA 1688 (arvună, episcop, iotă, ravvi, sinagogă, stadie, statir, stomah) și cu atât mai puțin în versiunile biblice ulterioare.

Apartenența cuvintelor la fondul lexical principal oferă limbajului biblic simplitate și accesibilitate. În schimb, o anumită inaccesibilitate este dată de faptul că unele cuvinte dobândesc sensuri specifice limbajului bisericesc, mai ales în parabole, unde intervine nivelul de lectură alegoric.

ANEXE

Texte paralele

Parabola samarineanului milostiv, Evanghelia după Luca, 10: 25-37

TETRAEV. 1561:

În vreamea aceaea un legiuitoriu sculă-se, ispitiia el și grăi: „Învățătoare, ce să fac viiața de veaci să moștenesc?”. El zise cătr-însul: „În leage ce iaste scris? Cum cetești?”. El răspunse, zise: „Iubeaște Domnul Dumnezeul tău den toată inima ta și den tot sufletul tău și cu toată tăriia ta și cu tot cugetul tău și vecinul tău ca sineși”. Zise lui Isus: „Derept răspunzi; aceaea fă și viu ver(i) fi”. El vrea să derepteaze sineși. Zise cătră Isus: „Dară cine iaste mie vecin?” Răspunse Isus zise: „Om neștine mergea den Ierusalim întru Erihon și în tâlhari căzu și dezbrăcară el și rane-i puseră, duseră-se lăsară-l de abia viu. După aceaea prinse un preut mergea pre acea cale și văzu el, trecu. Așijderea și levit era într-acel loc mearse și-l văzu, împrotivă trecu. Un samareanin veniia. Mearse până la el și văzu el, milosârdi-se și se apropie, legă ranele lui, vărsă unt și vin, puse el pre al lui dobitoc, duse el în casa de oaspeți și-l păziia și demâneața ieși, scoase doi arginți, deade uspătătoriului și zise lui: «Păzeaște-l și ce să ai răsipi, eu cându mă voiu întoarce da-ț-voiu». Carele amu de-acei trei vecini pare-vă-se a fi a celuia ce căzu în tâlhari?”. El zise: „Cine făcu milă cu nusul”. Zise lui Isus: „Pasă și tu de fă așijderea”.

NT 1648:

Și iată atunci un legiuitoriu să sculă, ispitindu-L pre El și zicînd: „Dascale, ce voiu face, viiața de veaci să moștenescu?” Iară El zise lui: „În leage ce-I scris? Cum cetești?” Iară el răspunzînd, zise: „Să iubești pre Domnul Dumnezăul tău den toată inima ta și den tot sufletul tău și den toată vîrtutea ta și den tot cugetul tău și pre priiatinul tău, ca pre tine”. Atunci zise lui: „Derept ai răspunsu; fă aceasta și veri viia”. Iară el vrînd să să îndearepteaze zise lui Iisus: „Cine-i priiatinul mieu?” Iară răspunzînd Iisus zise: „Un om pogorîia den Ierosalim în Erihon și în tîlhari căzu, carii îl jăhuiră pre el și-l răniră, să dusără, lăsîndu-l mai mort. Iară tîmplîndu-să un preot a pogorî pre acea cale și văzînd pre el, trecu pre lîngă el. Așijderea și un levit veni la acel loc și, văzînd pre el, trecu. Iară un samarinean venind pre cale, sosi la el și, văzînd pre el, fu-i milă de el. Și să apropie de el și legă ranele lui, turnînd în iale uloiu și vin, puindu-l pre el pre al lui dobitoc, duse-l în sălașul oaspeților și-i purtă cîștiga. Și a doaoa zi mergînd, scoase doi bani și-i deade gazdei și zise lui: «Poartă-i cîștiga lui și vare cu cît vei cheltui mai mult, eu cînd mă voiu întoarce voiu plăti ție». Dară carele de acei trei ți să pare că-i fu priiatin aceluia ce căzu în tîlhari?” Iară el zise: „Carele făcu milă cu el”; iară Iisus zise lui: „Pasă de fă și tu așijderea”.

BIBLIA 1688:

Și iată, un legiuitoriu să sculă, ispitindu-L pre El și zicînd: „Dascale, ce voiu face, viața de veaci să moștenescu?” Iară El zise lui: „În Leage ce s-au scris? Cum cetești?” Iară el, răspunzînd, zise: „Să iubești pre Domnul Dumnezăul tău den toată inima ta și den tot sufletul tău și den toată vîrtutea ta și den tot cugetul tău, și pre aproapele tău ca pre tine”. Și zise lui: „Dirept ai răspuns, fă aceasta și vei trăi”. Iar el, vrînd să să îndirepteaze pre sine, zise lui Iisus: „Și cine iaste aproapele mieu?”. Și răspunzînd Iisus, zise: „Un om oarecare pogorîia den Ierusalim în Erihon și în tîlhari căzu, carii, și dezbrăcîndu-l pre el, și rănindu-l, să dusără, lăsîndu-l mai mort fiind. Iară după tîmplare, un preot pogorîia prea acea cale și, văzîndu-l pre el, trecu pre lîngă el. Așijderea și un levit, sosind la acel loc, venind și văzînd, trecu pre lîngă el. Iară un samarinean, venind pre cale, sosi la el și, văzînd pre el, fu-i milă de el. Și, apropiindu-se, legă ranele lui, turnînd untdelemn și vin; puindu-l pre el pre al lui dobitoc, duse-l în sălaș de oaspeț și-i purtă grija lui. Și a doaoa zi mergînd, scoase doi dinari și-i deade gazdei, și zise lui: «Poartă-i grija lui și, vericît vei cheltui mai mult, eu, cînd mă voiu întoarce, voiu plăti ție». Dară, carele dentr-acei trei ți să pare priatin să fie fost celuia ce căzu în tîlhari?” Iară el zise: „Carele au făcut milă cu el”. Iară Iisus zise lui: „Pasă de fă și tu așijderea”.

BIBLIA 1760:

Și, iată, un legiuitoriu s-au sculat, ispitindu-L și zicând: „Învățătoriule, ce voi face să moștenesc viața de veaci?”. Iară El i-au zis: „În leage ce este scris? Cum citești?” El răspunzând, au zis: „Iubeaște pre Domnul, Dumnezăul tău, din toată inima ta și din sufletul tău și din toată putearea ta și din toată mintea ta, și aproapele tău, ca pre tine însuși”. Și au zis lui: „Drept ai răspuns. Aceasta fă și vei fi viu”. Iar el, vrând a să îndrepta pre sineș, au zis câtră Isus: „Și cine e aproapele mieu?” Și răspunzând Isus, au zis: „Un om să pogorea din Ierusalim în Ierihon și au căzut între tâlhari, carii l-au și jefuit și, rănindu-l, s-au dus, lăsându-l de-abia viu. Și s-au întâmplat de s-au pogorât un preot pre aceaeași cale. Și văzându-l, au trecut. Așișderea și un levit, fiind lângă loc și văzându-l, au trecut. Iară un samarinean, călătorind, au venit lângă el. Și, văzându-l, i s-au făcut milă. Și, apropiindu-să, au legat ranele lui, turnând untdelemn și vin. Și, puiindu-l pre dobitocul său, l-au dus la sălaș și au avut grige de el. Și a doao zi au scos doi dinari și au dat gazdei și au zis: «Ai grige de el. Și orice vei mai cheltuii eu, întorcându-mă, ț-oi întoarce». Carii dintr-acești trei ți să pare a fi fost aproapele celui ce au căzut între tâlhari?”. Iar el au zis: „Cel ce au făcut milă cu el”. Și i-au zis Isus: „Mergi de fă așișderea”.

BIBLIA 1795:

Și, iată, un legiuitoriu s-au sculat, ispitind pre El și zicând: „Dascale, ce voiu face ca să moștenesc viiața de veaci?” Iar El, răspunzind, au zis: „În Leage ce easte scris? Cum cetești?”. Iar el, răspunzind, au zis: „Să iubești pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată vârtutea ta și cu tot cugetul tău; și pre deaproapele tău ca însuți pre tine”. Și i-au zis lui: „Drept ai răspuns, fă acestea și vei fi viu”. Iar el, vrând să se îndreptează pre sine însuși, au zis cătră Iisus: „Și cine easte vecinul mieu?” Iar Iisus, răspunzind, au zis: „Un om oarecare s-au pogorât din Ierusalim în Ierihon și au căzut în tâlhari, carii, dezbrăcându-l pre el și rănindu-l, s-au dus, lăsându-l abiia viu. Și s-au întâmplat de au trecut un preot pre acea cale și, văzindu-l, l-au trecut. Așijderea, și un levit, fiind la acel loc, venind și văzindu-l, l-au trecut. Iară un samarinean, mergând, au venit la el și, văzindu-l, i s-au făcut milă de el. și, apropiindu-să, au legat ranele lui, turnând untdelemn și vin și, puindu-l pre dobitocul său, l-au dus la o casă de oaspeți și au purtat grije de el. Și, a doao zi, când au purces, scoțind doi arginți, i-au dat gazdei și i-au zis: „Poartă-i grijă și orice vei mai cheltui, întorcându-mă, eu voiu întoarce ție”. Carele dintr-acei trei țî să pare a fi mai deaproape celui ce au căzut în tîlhari?” El au zis: „Carele au făcut milă cu dânsul”. Deci, au zis Iisus lui: „Pasă de fă și tu așijderea”.

BIBLIA 1858:

Și iată un legiuitoriu s-au sculat ispitind pre El, și zicând: „Învățătoriule, ce voiu face, ca să moștenesc viața de veaci?”; Iară El răspunzând au zis: „În leage ce iaste scris; cum cetești?”; Iară El răspunzând au zis: „Să iubești pre Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, și din tot sufletul tău, și din toată vârtutea ta, și din tot cugetul tău, și pre deaproapele tău, ca însuți pre tine”. Și i-au zis lui: „Drept ai răspuns, fă acestea, și vei fi viu”. Iară el vrând să se îndreptează pre sine însuși au zis cătră Iisus: „Și cine iaste vecinul meu?”; Iar Iisus răspunzând au zis: „Un om oarecare s-au pogorât din Ierusalim în Ierihon, și au căzut în tâlhari, carii dezbrăcându-l pre el, și rănindu-l s-au dus lăsându-l abia viu. Și s-au întâmplat de au trecut un preot pre acea cale, și văzându-l l-au trecut. Așijderea, și un levit, fiind la acel loc, venind, și văzându-l l-au trecut. Iară un samarinean mergând au venit la el, și văzându-l i s-au făcut milă de el. Și apropiindu-se au legat ranele lui, și turnând unt de lemn, și vin, și punând pre dobitocul său l-au dus la o casă de oaspeți, și au purtat grijă de el. Și a doao zi când au purces scoțind doi arginți i-au dat gazdei, și i-au zis: «Poartă-i grijă, și orice vei mai cheltui întorcându-mă eu, voiu întoarce ție». Carele dintr-acei trei ți se pare a fi mai aproape celui ce au căzut în tâlhari?”; Iară el au zis: „Carele au făcut milă cu dânsul”, deci au zis Iisus lui: „Mergi de fă și tu așijderea”.

BIBLIA 1914:

25. Și iată, un legiuitor s'a sculat, ispitindu'l pre el și zicând: „Învățătorule, ce voiu face să moștenesc vieața cea veșnică?” 26. Iar el au zis: „În lege ce este scris? cum citești?” 27. Iar el răspunzând a zis: „Să iubești pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată vârtutea ta, și din tot cugetul tău și pre aproapele tău ca însuți pre tine”. 28. Și i-au zis lui: „Drept ai răspuns: aceasta fă și vei fi viu”. 29. Iară el vrând să se îndrepteze pre sine, a zis către Iisus: „Și cine este aproapele meu?” 30. Iar Iisus răspunzând, au zis: „Un om oarecare se pogora din Ierusalim în Ierihon și a căzut în tâlhari, care desbrăcându'l pre el și rănindu'l, s'au dus, lăsându'l abia viu. 31. Și după întâmplare un preot se pogora pre calea aceea și văzându'l pre dânsul, a trecut pre alături. 32. Așijderea și un levit, fiind la acel loc, viind și văzându'l pre el, a trecut pre alături. 33. Iar un samarinean mergând pre cale, a venit la el și văzându'l i s'a făcut milă. 34. Și apropiindu-se, a legat ranele lui, turnând untdelemn și vin; și puindu'l pre dobitocul lui, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. 35. Și a doua zi ieșind și scoțând doi dinari, a dat gazdei și i-au zis lui: «Poartă grijă de dânsul și orice vei mai cheltui, eu când mă voiu întoarce, voiu da ție». 36. Deci care dintru acei trei, ți se pare a fi de aproape celui ce căzuse în tâlhari?” 37. Iară el a zis: „Acela ce a făcut milă cu dânsul”. Iar Iisus au zis lui: „Mergi de fă și tu asemenea”.

BIBLIA 1921:

Un învățător al Legii s-a sculat să-L ispitească pe Isus și I-a zis: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”. Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?”. El a răspuns: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, „fă așa și vei avea viața veșnică”. Dar el, care vroia să se îndreptățească, a zis lui Isus: „Și cine este aproapele meu?”. Isus a luat din nou cuvântul și a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe același drum un preot; și când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea și el prin locul acela și când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit la locul unde era el și când l-a văzut i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului și i-a zis: «Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere». Care dintr-acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?”. „Cel ce și-a făcut milă cu el”, a răspuns învățătorul Legii. „Du-te de fă și tu la fel”, i-a răspuns Isus.

BIBLIA 1939:

Ci, iată, un învățător al legii ispitind pe Iisus, s ҆ a sculat și a zis: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” Iisus grăit-a către el: „Ce este scris în lege? Cum citești?” Iar el răspunzând a zis: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău, și din toată vârtutea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele ca însuți pe tine”. Atunci Iisus i-a spus: „Drept ai răspuns, Fă aceasta și vei fi viu”. Dar el voind să se îndrepteze pe sine însuși, zis-a către Iisus: „Și cine este aproapele meu?” Dând răspuns, Iisus vorbit-a: „Un om mergea devale, de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar văzând a trecut pe alăturea. Tot așa și un levit, ivindu-se pe acolo, a venit, a văzut și a trecut pe alăturea. Un Samarinean care călătorea, însă, sosind în dreptul lui și văzându-l, i s ҆ a făcut milă de el, și a venit la el, i-a legat rănile turnând pe ele untdelemn și vin, și punându-l pe dobitocul său l-a dus la un han și i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, la plecare, scoțând doi dinari, i-a dat hangiului și i-a zis: «Ai grijă de el, și ce vei mai cheltui, eu când mă voi întoarce, îți voi da înapoi». Care dintre acești trei ți se pare că a fost aproapele celui ce a fost căzut între tâlhari?” El răspunse: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Iisus i-a zis: „Du-te și fă și tu la fel”.

BIBLIA 2001:

Și iată, un învățător de lege s-a ridicat, ispitindu-L și zicând: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?”. Iar El i-a zis: „Ce este scris în lege?, cum citești?”. Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. Iar El i-a zis: „Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu”. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, I-a zis lui Iisus: „Și cine este aproapele meu?”. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Iar din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, și văzându-l, a trecut pe-alături. Asemenea și un levit, ajungând în locul acela și văzând, a trecut pe-alături. Iar un samarinean care mergea pe cale a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă; și apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; și punându-l pe dobitocul său, l-a dus la han și i-a purtat de grijă. Și a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat hangiului și i-a zis: «Ai grijă de el; și ceea ce vei mai cheltui ți-i voi da eu când mă voi întoarce». Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Iar el a zis: „Cel care și-a făcut milă cu el”. Iisus i-a zis: „Mergi și fă și tu asemenea!”.

NTGL 1611:

Greacă:

25 Καὶ ἰδοὺ νομικός τις ἀνέστη ἐκπειράζων αὐτὸν λέγων· διδάσκαλε, τί ποιήσας ζωὴν αἰώνιον κληρονομήσω; 26 ὁ δὲ εἶπεν πρὸς αὐτόν· ἐν τῷ νόμῳ τί γέγραπται; πῶς ἀναγινώσκεις; 27 ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπεν· ἀγαπήσεις κύριον τὸν θεόν σου ἐξ ὅλης [τῆς] καρδίας σου καὶ ἐν ὅλῃ τῇ ψυχῇ σου καὶ ἐν ὅλῃ τῇ ἰσχύϊ σου καὶ ἐν ὅλῃ τῇ διανοίᾳ σου, καὶ τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν. 28 εἶπεν δὲ αὐτῷ· ὀρθῶς ἀπεκρίθης· τοῦτο ποίει καὶ ζήσῃ. 29 ὁ δὲ θέλων δικαιῶσαι ἑαυτὸν εἶπεν πρὸς τὸν Ἰησοῦν· καὶ τίς ἐστίν μου πλησίον; 30 Ὑπολαβὼν ὁ Ἰησοῦς εἶπεν· ἄνθρωπός τις κατέβαινεν ἀπὸ Ἰερουσαλὴμ εἰς Ἰεριχὼ καὶ λῃσταῖς περιέπεσεν, οἳ καὶ ἐκδύσαντες αὐτὸν καὶ πληγὰς ἐπιθέντες ἀπῆλθον ἀφέντες ἡμιθανῆ. 31 κατὰ συγκυρίαν δὲ ἱερεύς τις κατέβαινεν ἐν τῇ ὁδῷ ἐκείνῃ καὶ ἰδὼν αὐτὸν ἀντιπαρῆλθεν· 32 ὁμοίως δὲ καὶ Λευίτης [γενόμενος] κατὰ τὸν τόπον ἐλθὼν καὶ ἰδὼν ἀντιπαρῆλθεν. 33 Σαμαρίτης δέ τις ὁδεύων ἦλθεν κατ᾽ αὐτὸν καὶ ἰδὼν ἐσπλαγχνίσθη, 34 καὶ προσελθὼν κατέδησεν τὰ τραύματα αὐτοῦ ἐπιχέων ἔλαιον καὶ οἶνον, ἐπιβιβάσας δὲ αὐτὸν ἐπὶ τὸ ἴδιον κτῆνος ἤγαγεν αὐτὸν εἰς πανδοχεῖον καὶ ἐπεμελήθη αὐτοῦ. 35 καὶ ἐπὶ τὴν αὔριον ἐκβαλὼν ἔδωκεν δύο δηνάρια τῷ πανδοχεῖ καὶ εἶπεν· ἐπιμελήθητι αὐτοῦ, καὶ ὅ τι ἂν προσδαπανήσῃς ἐγὼ ἐν τῷ ἐπανέρχεσθαί με ἀποδώσω σοι. 36 τίς τούτων τῶν τριῶν πλησίον δοκεῖ σοι γεγονέναι τοῦ ἐμπεσόντος εἰς τοὺς λῃστάς; 37 ὁ δὲ εἶπεν· ὁ ποιήσας τὸ ἔλεος μετ᾽ αὐτοῦ. εἶπεν δὲ αὐτῷ ὁ Ἰησοῦς· πορεύου καὶ σὺ ποίει ὁμοίως.

Latină (Beza):

Tum ecce quidam Legis interpres surrexit, tentans eum et dicens: Magister, quid faciendo vitam aeternam possidebo? At ille dixit ei: In Lege quid scriptum est, quomodo legis? Ille vero respondens dixit: Diliges Dominum Deum tuum ex toto corde tuo et ex tota anima tua et ex totis viribus tuis et ex tota cogitatione tua et proximum tuum ut te ipsum. Tum ipse dixit ei: recte respondisti, hoc fac et vives. Ille autem volens iustificare se ipsum dixit Iesu: Et quis est meus proximus? Excipiens autem Iesus dixit: Quidam descendebat ab Hierosolymis Ierichuntem et incidit in latrones, qui exspoliato eo et plagis ipsis ipsi impositis abierunt eo seminece relicto. Casu autem sacerdos quidam descendit per eandem viam qui viso eo ex adverso praeteriit. Similiter et Levita quum venisset ad eum locum et illum vidisset praeteriit ex adverso. Samaritanus autem quidam iter faciens venit eo et ipso conspecto misericordia intima comotus est. Et accedens obligavit eius vulnera, infundens oleum ac vinum et ipsum impositum suo iumento duxit in diversorium et eius curam egit. Postero autem die abiens prolatos duos denarios dedit hospiti et dixit ei: Curam ipsius age et quodcunque praeterea insumpseris ego quum redibo reddam tibi. Quis igitur horum trium tibi videtur proximus fuisse illi qui incidit in latrones. Ille autem dixit: is qui usus est misericordia erga eum. Ait igitur ei Iesus: Abi et tu fac similiter.

Latină (Vulgata):

25 et ecce quidam legis peritus surrexit temptans illum et dicens magister quid faciendo vitam aeternam possidebo 26 at ille dixit ad eum in lege quid scriptum est quomodo legis 27 ille respondens dixit diliges Dominum Deum tuum ex toto corde tuo et ex tota anima tua et ex omnibus viribus tuis et ex omni mente tua et proximum tuum sicut te ipsum 28 dixitque illi recte respondisti hoc fac et vives 29 ille autem volens iustificare se ipsum dixit ad Iesum et quis est meus proximus 30 suscipiens autem Iesus dixit homo quidam descendebat ab Hierusalem in Hiericho et incidit in latrones qui etiam despoliaverunt eum et plagis inpositis abierunt semivivo relicto 31 accidit autem ut sacerdos quidam descenderet eadem via et viso illo praeterivit similiter et Levita cum esset secus locum et videret eum pertransiit 33 Samaritanus autem quidam iter faciens venit secus eum et videns eum misericordia motus est 34 et adpropians alligavit vulnera eius infundens oleum et vinum et inponens illum in iumentum suum duxit in stabulum et curam eius egit 35 et altera die protulit duos denarios et dedit stabulario et ait curam illius habe et quodcumque supererogaveris ego cum rediero reddam tibi 36 quis horum trium videtur tibi proximus fuisse illi qui incidit in latrones 37 at ille dixit qui fecit misericordiam in illum et ait illi Iesus vade et tu fac similiter.

Parabola fiului risipitor, Evanghelia după Luca, 15: 11-32

TETRAEV. 1561:

Zise Domnul pilda aceasta: Un om avea doi feciori și zise cel mai tânăr părintelui: „Părinte, dă-mi ce mi se cade partea den avuție”. Și împărți lor avuțiia și nu după multe zile adună tot cel fecior mic și se duse întru o parte departe și acolo răsipi avuțiia lui. Viia cu curvele, răsipi al lui tot; fu foamete tare într-aceaia parte și acesta începu a flămânzi și mearse, lipi-se de unul ce lăcuiia într-acea parte și tremease el la satul lui să pască porcii și jeluiia să-ș sature mațele lui de rădăcinile ce mânca porcii și nemică nu deade lui. Întru el mearse, zise: „Câți năiemnici și tatăl mieu mănâncă pâine, eu pieri de foame; scula-mă-voiu de mă voiu duce cătră părintele mieu și zice-voi lui: «Părinte, greșii la ceri și naintea ta și de acmu nu sânt destoinic să mă chem fiiul tău. Fă-mă ca unul den năiemnicii tăi.»”. Și se sculă, duse-se cătră părintele lui. Încă el departe era, văzu-l el părintele lui și-i fu milă di-nsul și curse, căzu pre cerbicea lui și sărută el. Zise lui fiiul: „Părinte, greșii la ceri și naintea ta și de acmu nu sânt destoinic a mă chema fiiul tău”. Zise părintele cătră robii lui: „Aduceți veșmântul dentâiu și îmbrăcați el și dați inelul la mâna lui și călțuni la picioare și aduceți vițelul hrănit de-l jungheați și să mâncăm să ne veselim că fiiul mieu acesta mort era și învise și pierdut era și se află”. Și începură a se veseli. Era fiiul lui cela mai marele la sate și ca vine apropie-se cătră casă, auzi cântări și glasuri și chemă unul den feciori întrebă ce sânt aceastea. El zise lui că fratele tău au venit și junghe părintele tău vițelul hrănit că sănătos el priimi. Mânie-se și nu vrea să între. Părintele lui ieși, ruga el. El răspunse, zise: „Părinte, iată câți ani lucrai ție și nemica zisa ta călcai și mie nece dinioară-mi dedeși o capră de cu soții miei să mă veselesc, e când fiiul tău acesta de la curvie vine jungheași lui vițelul hrănit”. El zise lui: „Fii, tu purure ești cu mine și toate ale meale ale tale sânt; să te veselești și să te bucuri cade-ți-se că fratele tău acesta mort era și învise și pierdut era și se află”.

NT 1648:

11. Și zise: Un om avea doi feciori. 12. Și zice cel mai tînăr tătîni-său: „Tată, dă-mi partea ce mi să cade de avuție”. Și împărți lor avuțiia. 13. Și nu după multe zile, adună toate feciorul cel mai mic și să duse într-un ținut departe și acolo răsipi toată avuțiia lui, viețuind cu răsipealăa (a. Curveaște). 14. Și amistuind el tot, fu foamete mare în acel ținut și el începu a să lipsi, fără bucate. 15. Și mearse de să lipi de un lăcuitoriu a celui ținut, și trimise pre el la cîmpul său, să pască porcii. 16. Și jăluiia să împle pîntecele său de mîncare ce mînca porcii și nime nu-i da lui. l7. Deci, viindu-și în fire, zise: „Cîți năimiți ai tătîni-mieu să satură de pîine, iară eu pieiu de foame? 18. Scula-mă-voiu de mă voiu duce la tatăl mieu și voiu zice lui: «Tată, greșit-am spre ceriu și înaintea ta. 19. Și de-acum nu sunt harnic să mă chem fiiul tău, fă-mă ca unul den năimiții tăi.»”. 20. Și sculîndu-să, veni cătră tatăl lui, iară încă fiind el departe, văzu pre el tatăl lui și i să feace milă; și, alergînd, căzu spre grumazii lui și-l sărută pre el. 21. Zise într-aceaia, feciorul: „Tată, greșit-am spre ceriu și înaintea ta și de-acum nu sînt harnic să mă chem fiiul tău”. 22. Zise tatăl cătră slugile sale: „Aduceți veșmîntul cel mai bun și-l îmbrăcați pre el și dați inelul în mîna lui și încălțăminte în picioare. 23. Și aduceți vițelul cel îngrășat. giungheați-l, și mîncînd, să ne veselim. 24. Că acesta fiiul mieu era mort și învie și pierdut era și să află”. Și începură a să veseli. 25. Era într-aceaia feciorul cel mai mare în cîmp, și venind să apropie de casă, auzi cîntece și giocure. 26. Și chemînd pre unul den feciori, întrebă ce e aceasta. 27. Iară el zise lui că: „Fratele tău au venit; și i-au giungheat tatăl tău vițelul cel îngrășat, ca un sănătos l-au priimit”. 28. Și să mînie și nu vru să între, iară tatăl lui eși, ruga pre el. Iară el răspunzînd, zise tătîni-său: „Iaca atîțea ani slujescu ție și necedinioară porunca ta n-am trecut și mie neceodată nu mi-ai dat un ed, ca să mă veselescu cu priiatinii miei. 30. Iară cînd fiiul tău acesta, carele mîncă avuțiia ta cu curvele, veni, giungheași lui vițelul cel îngrășat”. 31. Iară el zise lui: „Fiiule, tu în toată vreamia ești cu mine și toate ale meale ale tale sînt. 32. A ne veseli și a ne bucura să cădea, căce fratele tău acesta mort era și învise și pierdut era și să află”.

BIBLIA 1688:

Și zise: Un om avea doi feciori. Și zise cel mai tînăr den ei tătîne-său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuție”. Și împărți lor avuția. Și nu după multe zile, adunînd toate, feciorul cel mai mic și să duse într-o țară departe și acolo răsipi avuția lui, viețuind. Și cheltuind el toate, fu foamete mare în țara aceaea și el începu a să lipsi. Și mearse de se lipi de un lăcuitoriu acelui ținut, și trimise pre el în cîmpul său să pască porcii. Și poftiia să împle pîntecele său de roșcovi ce mînca porcii, și nime nu-i da lui. Deci, viindu-ș în fire, zise: „Cîți năimiți ai tătîne-mieu să satură de pîine, iar eu pieiu de foame! Scula-mă-voiu de mă voiu duce la tatăl mieu și voiu zice lui: «Tată, greșit-am spre ceriu și înaintea ta. Și de-acum nu sunt harnic să mă chem fiiul tău. Fă-mă ca unul den năimiții tăi».” Și sculîndu-se, veni cătră tatăl lui; și încă fiind el departe, văzu pre el tatăl lui și i să făcu milă; și, alergînd, căzu prreste grumazii lui și-l sărută pre el. Și zise lui feciorul: „Tată, greșit-am spre ceriu și înaintea ta, și de-acum nu sunt harnic să mă chem fiiul tău”. Și zise tatăl cătră slugile sale: „Aduceți podoaba cea dentîiu și-l îmbrăcați pre el, și dați inel în mîna lui, și încălțăminte în picioare. Și, aducînd vițelul cel hrănit, giungheați-l și, mîncînd, să ne veselim; Că acesta fiiul mieu era mort și învie, și pierdut era și să află”. Și începură a să veseli. Iară feciorul lui cel mai mare era în cîmp și, venind, să apropie de casă, auzi cîntece și jocuri. Și chemînd pre unul den feciori, întrebă ce să fie aceastea. Iar el zise lui că: „Fratele tău au venit și i-au jungheat tatăl tău vițelul cel îngrășat, căci sănătos l-au priimit pre el”. Și să mînie și nu vru să între; iar tatăl lui, ieșind, ruga pre el. Iară el, răspunzînd, zise tătîne-său: „Iată, atîțea ani slujăsc ție și niciodinioară porunca ta n-am trecut, și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu priatenii miei. Iară cînd fiiul tău acesta, carele mîncă avuția ta cu curvele, veni, jungheaș lui vițelul cel îngrășat”. Iară el zise lui: „Fiiule, tu în toată vreamea ești cu mine, și toate ale meale ale tale sunt. A ne veseli și a ne bucura să cădea, căci fratele tău acesta mort era ți învise, și pierdut era și să află”.

BIBLIA 1760:

11. Și au zis: .Un om avea doi feciori. 12. Și au zis cel mai tinăr dintr-înșii tătâne-său: „Tată, dă-mi partea averii ce mi să cade!”. Și le-au împărțit avearea. 13. Și, nu după multe zile, adunând toate, fiiul cel mai tinăr s-au dus departe, în țară streină, și acolo au răsipit avearea sa trăind curveaște. 14. Și, după ce au sfârșit toate, au fost foamete mare în ținutul acela, și el au început a să lipsi. 15. Și s-au dus și s-au lipit de un cetățan al acelui ținut. Și l-au trimis la satul său, să pască porcii. 16. Și poftea să-și umple pântecele său de hrana ce mânca porcii; și nime nu-i da. 17. Iară viindu-și în fire, au zis: „Câți năimiți în casa tătâne-mieu să satură de pâne, iară eu aici pieiu de foame! 18. Scula-mă-voi și mă voi duce la tată-mieu și voi zice lui: «Tată, păcătuit-am în ceriu și înaintea ta. 19. De acum nu sânt vreadnic a mă chema fiiul tău. Fă-mă ca unul din năimiții tăi».” 20. Și, sculându-să, au venit la tată-său și, încă fiind departe, l-au văzut tatăl lui; și, fiindu-i milă de el și alergând, au căzut pre grumazul lui și l-au sărutat. 21. Și i-au zis fiiul: „Tată, păcătuit-am în ceriu și înaintea ta; de acum nu sânt vreadnic a mă chema fiiul tău”. 22. Și au zis tatăl cătră slujile sale: „Degrab aduceți haina cea dintâi și-l îmbrăcați și-i dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui. 23. Și aduceți vițelul cel gras și-l jungheați. Și să mâncăm și să ne veselim, 24. Că fiiul mieu acesta mort era și au înviat, pierdut, și s-au aflat”. Și au început a să ospăta. 25. Și era fiiul lui cel mai mare în câmp; și, viind și apropiindu-să de casă, auzit-au cântece și horă. 26. Și au chemat pre unul din sluji și l-au întrebat ce ar fi aceastea. 27. Și el i-au zis: „Fratele tău au venit și au ucis tatăl tău vițelul cel gras, căci că sânătos l-au priimit”. 28. Și s-au mâniiat și nu vrea să între. Deci tatăl lui, ieșind, au început a-l ruga. 29. Iară el, răspunzind, au zis tătâne-său: „Iată, atâția ani slujesc ție și nice odâneoară am trecut porunca ta și niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă uspăt cu priiatenii miei. 30. Iară după ce fiiul tău acesta, care au răsipit avearea sa cu curvele, au venit, ai ucis lui vițelul cel gras”. 31. Iară el i-au zis: „Fiiule, tu pururea cu mine ești și toate ale meale ale tale sânt. 32. Iară să cădea a ne veseli și a ne bucura că fratele tău acesta mort era și au înviat, pierdut, și s-au aflat”.

BIBLIA 1795:

11. Și au zis: .Un om avea doi feciori. 12. Și au zis cel mai tinăr tătâne-său: „Tată, dă-mi partea ce mi să cade din avuție”. Și le-au împărțit lor avuțiia. 13. Și, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tinăr s-au dus într-o țară, departe, și acolo au răsipit toată avuțiia sa, viețuind întru dezmierdăciuni. 14. Și, cheltuind el toate, fost-au foamete mare întru acea țară și el au început a să lipsi. 15. Și au mers de s-au lipit lângă un lăcuitoriu dintru acea țară și l-au trimis pre el la satul său, să pască porcii. 16. Și dorea să-și sature pântecele său de rădăcinile care mânca porcii și nime nu-i da lui. 17. Iară venindu-și la sine, au zis: „Câți argați ai tătâne-mieu să satură de pâne, iară eu pieiu de foame? 18. Scula-mă-voiu și mă voiu duce la tatăl mieu și voiu zice lui: «Tată, greșit-am la ceriu și înaintea ta. 19. Și nu sânt mai mult vreadnic a mă chema fiiul tău. Fă-mă ca pre unul din argații tăi».” 20. Și, sculându-să, au venit la tatăl său. Iară, încă departe fiind el, l-au văzut tatăl său și i s-au făcut milă și, alergând, au căzut pre grumazii lui și l-au sărutat pre el. 21. Și au zis lui feciorul: „Tată, greșit-am la ceriu și înaintea ta, și de acuma nu mai sânt vreadnic a mă chema fiiul tău”. 22. Și au zis tatăl cătră slugile sale: „Aduceți haina cea dintâiu și-l îmbrăcați pre el și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioare. 23. Și aduceți vițelul cel gras, de-l junghiiați, și, mâncând, să ne veselim. 24. Că fiiul mieu acesta era mort și au înviiat, și pierdut era și s-au aflat”. Și au început a să veseli. 25. Iară feciorul lui cel mai mare era la câmp și, când au venit și s-au apropiiat de casă, au auzit cântece și jocuri. 26. Și, chemând un fecior, l-au întrebat ce sânt aceastea? 27. Iară el au zis lui: „Pentru că fratele tău au venit și au junghiiat tatăl tău vițelul cel gras, căci l-au văzut sănătos”. 28. Și s-au mâniiat și nu vrea să între; iară tatăl său, ieșind, l-au rugat pre el. 29. Iară el, răspunzind, au zis tătâne-său: „Iată, atâța ani slujesc ție și niciodată porunca ta nu am călcat și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc și eu cu priiatinii miei. 30. Iară când au venit fiiul tău acesta, carele au mâncat cu curvele avuțiia sa, junghiiași vițelul cel gras”. 31. Iară el au zis lui: „Fiiule, tu în toată vreamea ești cu mine și toate ale meale ale tale sânt. 32. Ci să cădea a ne veseli și a ne bucura, căci fratele tău acesta mort era și au înviiat, și pierdut era și s-au aflat”.

BIBLIA 1858:

11. Și au zis: un om avea doi feciori. 12. Și au zis cel mai tinăr tătâne-său: „Tată, dă-mi partea, ce mi se cade din avuție”, și le-au împărțit lor avuția. 13. Și nu după multe zile, adunând toate feciorul cel mai tânăr, s-au dus într-o țară departe, și acolo au risipit toată avuția sa viețuind întru dezmierdăciuni. 14. Și cheltuind el toate, fost-au foamete mare întru acea țară, și el au început a se lipsi. 15. Și au mers de s-au lipit lângă un lăcuitoriu dintru acea țară, și l-au trimis pre el la satul său, să pască porcii. 16. Și dorea să-și sature pântecele său de rădăcinile, care mânca porcii, și nime nu-i da lui. 17. Iară venindu-și întru sine, au zis: „Câți argați ai tătâne-meu se satură de pâine, iară eu pieiu de foame; 18. Scula-mă-voiu, și mă voiu duce la tatăl meu, și voiu zice lui: «Tată, greșit-am la ceriu, și înaintea ta. 19. Și nu sânt mai mult vreadnic a mă chema fiul tău, fă-mă ca pre unul din argații tăi».” 20. Și sculându-se au venit la tatăl său, iară încă departe fiind el, l-au văzut tatăl său, și i s-au făcut milă, și alergând au căzut pre grumazii lui, și l-au sărutat pre el. 21. Și i-au zis lui feciorul: „Tată, greșit-am la ceriu, și înaintea ta, și de acum nu mai sânt vreadnic a mă chiema fiiul tău”. 22. Și au zis tatăl cătră slugile sale: „Aduceți haina cea dintâiu, și-l îmbrăcați pre el, și dați inel în mâna lui, și încălțăminte în picioare. 23. Și aduceți vițelul cel gras de-l junghiați, și mâncând să ne veselim. 24. Că fiiul meu acesta era mort, și au înviat, și pierdut era, și s-au aflat”, și au început a se veseli. 25. Iar feciorul lui cel mai mare era la câmp, și când au venit, și s-au apropiat de casă, au auzit cântece și jocuri. 26. și chemând un fecior, l-au întrebat, ce sânt acestea; 27. Iară el au zis lui, pentru că fratele tău au venit, și au junghiat tatăl tău vițelul cel gras, căci l-au văzut sănătos. 28. Și s-au mâniat, și nu vrea să între, iară tatăl său ieșind l-au rugat pre el. 29. Iar el răspunzind au zis tătâne-său: „Iată atâția ani slujesc ție, și niciodată porunca ta nu am călcat, și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc și eu cu priiatinii mei. 30. Iară când au venit fiiul tău acesta, carele au mâncat cu curvele avuția sa, junghiași vitețul cel gras”. 31. Iară el au zis lui: „Fiiule, tu în toată vremea ești cu mine, și toate ale meale ale tale sânt. 32. Ci se cădea a ne veseli, și a ne bucura, căci fratele tău acesta mort era, și au înviat; și pierdut era, și s-au aflat”

.

BIBLIA 1914:

11. Un om avea doi feciori; 12. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: „Tată, dă'mi partea ce mi se cade de avuție”. Și le-a împărțit lor avuția. 13. Nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s'a dus într'o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări. 14. Și cheltuind el toate, s'a făcut foamete mare într'acea țară, și el a început a se lipsi. 15. Și mergând s'a lipit de unul din locuitorii țărei aceleea și l-a trimis pre el la țarinele sale să pască porcii. 16. Și doria să'și sature pântecele său de roșcovele ce mâncau porcii, și nimeni nu'i da lui. 17. Iar viindu'și întru sine, a zis: „Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame! 18. Scula-mă-voiu și mă voiu duce la tatăl meu și voiu zice lui: «Tată, greșit-am la cer și înaintea ta. 19. Și nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău, fă-mă ca pre unul din argații tăi».” 20. Și sculându-se, a venit la tatăl său. Iar el încă departe fiind, l-a văzut pre dânsul tatăl lui și i s'a făcut milă, și alergând, a căzut pre grumazii lui și l-a sărutat pre el. 21. Și a zis lui feciorul: „Tată, greșit-am la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău”. 22. Și a zis tatăl către slugile sale: „Aduceți haina cea dintâiu și' îmbrăcați pre el, și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; 23. Și aducând vițelul cel hrănit, îl junghiați, și mâncând să ne veselim; 24. Că fiul meu acesta mort era și a înviat și pierdut era și s'a aflat”. Și au început a se veseli. 25. Iar feciorul lui cel mai mare era la țarină, și dacă a venit și s'a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. 26. Și chemând pre unul din slugi, l-a întrebat, ce sunt acestea? 27. Iar el a zis, că fratele tău a venit, și a junghiat tatăl tău vițelul cel hrănit, pentrucă sănătos pre el l-a primit, 28. Și s'a mâniat și nu vrea să intre, iar tatăl lui ieșind, îl ruga pre el. 29. Iar el răspunzând, a zis tatălui său: „Iată, atâția ani slujesc ție, și niciodată porunca ta n'am călcat, și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. 30. Iar când veni fiul tău acesta, care a mâncat avuția ta cu curvele, junghiași lui vițelul cel hrănit”. 31. Iar el a zis lui: „Fiule, tu în toată vremea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt. 32. Ci se cădea a ne veseli și a ne bucura, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s'a aflat”.

BIBLIA 1921:

11 El a mai zis: Un om avea doi fii. 12 Cel mai tînăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine”. Și tatăl le -a împărțit averea. 13 Nu după multe zile, fiul cel mai tînăr a strîns totul, și a plecat într'o țară depărtată, unde și-a risipit averea, ducînd o viață destrăbălată. 14 După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. 15 Atunci s'a dus și s'a lipit de unul din locuitorii țării aceleia, care l-a trimes pe ogoarele lui să-i păzească porcii. 16 Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele, pe cari le mîncau porcii, dar nu i le da nimeni. 17 Și-a venit în fire, și a zis: „Cîți argați ai tatălui meu au belșug de pîne, iar eu mor de foame aici! 18 Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, și-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, 19 și nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi».” 20 Și s'a sculat, și a plecat la tatăl său. Cînd era încă departe, tatăl său l-a văzut, și i s'a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult. 21 Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău”. 22 Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceți repede haina cea mai bună, și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget, și încălțăminte în picioare. 23 Aduceți vițelul cel îngrășat, și tăiați-l. Să mîncăm și să ne veselim; 24 căci acest fiu al meu era mort, și a înviat; era pierdut, și a fost găsit”. Și au început să se veselească. 25 Fiul cel mai mare era la ogor. Cînd a venit și s'a apropiat de casă, a auzit muzică și jocuri. 26 A chemat pe unul din robi, și a început să-l întrebe ce este. 27 Robul acela i-a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi, și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a găsit iarăș sănătos și bine”.28 El s'a întărîtat de mînie, și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară, și l-a rugat să intre. 29 Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atîția ani, și niciodată nu ți-am călcat porunca; și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; 30 iar cînd a venit acest fiu al tău, care ți-a mîncat averea cu femeile desfrînate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat”.31 „Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna ești cu mine, și tot ce am eu este al tău. 32 Dar trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentrucă acest frate al tău era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit”.

BIBLIA 1939:

Apoi a zis: Un om avea doi feciori. Și cel mai tânăr dintre ei a spus tatălui său: „Tată, dă-mi partea din avere ce mi se cade”. Atunci el a împărțit averea între ei. Dar nu după mai multe zile, feciorul cel mai mic, strângându-și toate, a plecat într-o țară depărtată și acolo și-a risipit avutul, viețuind în destrăbălare. După ce a cheltuit totul, s'a întâmplat, în țara aceea, o foamete mare și el a început să ducă lipsă. S'a dus atunci și s'a aciuat pe lângă unul din locuitorii acelei țări și acesta 1-a trimis pe moșia sa, ca să păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar venindu-și întru sine, el și-a zis: „Câți argați ai tatălui meu au prisos de pâine, iar eu, aici, pier de foame! Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: «Tată, greșit-am împotriva cerului și înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Fă-mă ca pe unul din simbriașii tăi».” Și s'a sculat și a venit la tatăl său. Ci pe când era el încă departe, l-a văzut tatăl său și s'a înduioșat și alergând la el a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: „Tată, greșit-am împotriva ceruluiși înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Dar tatăl a rostit către slugile sale: „Aduceți, degrabă, caftanul cel mai bun și îmbrăcați-1 cu el; și puneți-i inel în deget și încălțăminte în picioare. Apoi, aduceți vițelul cel gras, de-1 tăiați. Și să mâncăm, să ne veselim. Căci acest fecior al meu era mort și a înviat, era pierdut și s'a aflat”. Și au început să se veselească. lar feciorul lui cel mare era la câmp. Ci când a venit și s'a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci chemând la sine pe unul dintre robi a întrebat ce însemnează aceasta. Și el i-a spus: „Fratele tău a venit și tatăl tău, pentru că 1-a apucat sănătos, a jertfit vițelul cel îngrășat”. Și s'a mâniat feciorul cel mare și nu voia să intre; dar tatăl său, ieșind afară, îl îmbuna. Atunci răspunzând el a zis către tată-său: „Iată atâția ani de când îți slujesc și niciodată n'am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când veni acest fecior al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, junghiași pentru el vițelul îngrășat”. Tatăl însă i-a grăit: „Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele sunt ale tale. Se cuvenea însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tau acesta mort era și a înviat, pierdut era și s'a aflat”.

BIBLIA 2001:

11 Și a zis: Un om avea doi fii. 12 Și cel mai tânăr din ei i-a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine”. Și el le-a împărțit averea. 13 Și nu după multe zile, adunând toate , fiul cel mai tânăr s'a dus într'o țară'ndepărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. 14 Și după ce a cheltuit totul, s'a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. 15 Și ducându-se, s'a alipit de unul din locuitorii acelei țări, iar acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. 16 Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. 17 Dar venindu-și în sine, a zis: „Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! 18 Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: «Tată, greșit-am Cerului și față de tine; 19 nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi».” 20 Și sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut și i s'a făcut milă și, alergând, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat. 21 Și i-a zis fiul: „Tată, greșit-am Cerului și față de tine și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. 22 Și a zis tatăl către slugile sale: „Aduceți-i degrabă haina cea mai scumpă și-l îmbrăcați, și inel puneți-i pe mână, și încălțăminte în picioare; 23 și aduceți vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l și, mâncând, să ne veselim; 24 căci acest fiu al meu era mort și a înviat, pierdut era și s'a aflat”. Și au început să se veselească. 25 Iar fiul lui cel mai mare era la țarină. Și când a venit și s'a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. 26 Și chemând-o pe una din slugi, a întrebat: „Ce sunt acestea?”. 27 Iar ea i-a spus: „Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos”. 28 Și el s'a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl său, ieșind, îl ruga. 29 Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: „Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată nu ți-am călcat porunca. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; 30 dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat vițelul cel îngrășat…” 31 Iar el i-a zis: „Fiule, tu'ntotdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. 32 Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s'a aflat”.

NTGL 1611:

Greacă:

11 Εἶπεν δέ· ἄνθρωπός τις εἶχεν δύο υἱούς. 12 καὶ εἶπεν ὁ νεώτερος αὐτῶν τῷ πατρί· πάτερ, δός μοι τὸ ἐπιβάλλον μέρος τῆς οὐσίας. ὁ δὲ διεῖλεν αὐτοῖς τὸν βίον. 13 καὶ μετ᾽ οὐ πολλὰς ἡμέρας συναγαγὼν πάντα ὁ νεώτερος υἱὸς ἀπεδήμησεν εἰς χώραν μακρὰν καὶ ἐκεῖ διεσκόρπισεν τὴν οὐσίαν αὐτοῦ ζῶν ἀσώτως. 14 δαπανήσαντος δὲ αὐτοῦ πάντα ἐγένετο λιμὸς ἰσχυρὰ κατὰ τὴν χώραν ἐκείνην, καὶ αὐτὸς ἤρξατο ὑστερεῖσθαι. 15 καὶ πορευθεὶς ἐκολλήθη ἑνὶ τῶν πολιτῶν τῆς χώρας ἐκείνης, καὶ ἔπεμψεν αὐτὸν εἰς τοὺς ἀγροὺς αὐτοῦ βόσκειν χοίρους, 16 καὶ ἐπεθύμει χορτασθῆναι ἐκ τῶν κερατίων ὧν ἤσθιον οἱ χοῖροι, καὶ οὐδεὶς ἐδίδου αὐτῷ. 17 εἰς ἑαυτὸν δὲ ἐλθὼν ἔφη· πόσοι μίσθιοι τοῦ πατρός μου περισσεύονται ἄρτων, ἐγὼ δὲ λιμῷ ὧδε ἀπόλλυμαι. 18 ἀναστὰς πορεύσομαι πρὸς τὸν πατέρα μου καὶ ἐρῶ αὐτῷ· πάτερ, ἥμαρτον εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ ἐνώπιόν σου, 19 οὐκέτι εἰμὶ ἄξιος κληθῆναι υἱός σου· ποίησόν με ὡς ἕνα τῶν μισθίων σου. 20 καὶ ἀναστὰς ἦλθεν πρὸς τὸν πατέρα ἑαυτοῦ. Ἔτι δὲ αὐτοῦ μακρὰν ἀπέχοντος εἶδεν αὐτὸν ὁ πατὴρ αὐτοῦ καὶ ἐσπλαγχνίσθη καὶ δραμὼν ἐπέπεσεν ἐπὶ τὸν τράχηλον αὐτοῦ καὶ κατεφίλησεν αὐτόν. 21 εἶπεν δὲ ὁ υἱὸς αὐτῷ· πάτερ, ἥμαρτον εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ ἐνώπιόν σου, οὐκέτι εἰμὶ ἄξιος κληθῆναι υἱός σου. 22 εἶπεν δὲ ὁ πατὴρ πρὸς τοὺς δούλους αὐτοῦ· ταχὺ ἐξενέγκατε στολὴν τὴν πρώτην καὶ ἐνδύσατε αὐτόν, καὶ δότε δακτύλιον εἰς τὴν χεῖρα αὐτοῦ καὶ ὑποδήματα εἰς τοὺς πόδας, 23 καὶ φέρετε τὸν μόσχον τὸν σιτευτόν, θύσατε, καὶ φαγόντες εὐφρανθῶμεν, 24 ὅτι οὗτος ὁ υἱός μου νεκρὸς ἦν καὶ ἀνέζησεν, ἦν ἀπολωλὼς καὶ εὑρέθη. καὶ ἤρξαντο εὐφραίνεσθαι. 25 Ἦν δὲ ὁ υἱὸς αὐτοῦ ὁ πρεσβύτερος ἐν ἀγρῷ· καὶ ὡς ἐρχόμενος ἤγγισεν τῇ οἰκίᾳ, ἤκουσεν συμφωνίας καὶ χορῶν, 26 καὶ προσκαλεσάμενος ἕνα τῶν παίδων ἐπυνθάνετο τί ἂν εἴη ταῦτα. 27 ὁ δὲ εἶπεν αὐτῷ ὅτι ὁ ἀδελφός σου ἥκει, καὶ ἔθυσεν ὁ πατήρ σου τὸν μόσχον τὸν σιτευτόν, ὅτι ὑγιαίνοντα αὐτὸν ἀπέλαβεν. 28 ὠργίσθη δὲ καὶ οὐκ ἤθελεν εἰσελθεῖν, ὁ δὲ πατὴρ αὐτοῦ ἐξελθὼν παρεκάλει αὐτόν. 29 ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπεν τῷ πατρὶ αὐτοῦ· ἰδοὺ τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον, καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ· 30 ὅτε δὲ ὁ υἱός σου οὗτος ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν ἦλθεν, ἔθυσας αὐτῷ τὸν σιτευτὸν μόσχον. 31 ὁ δὲ εἶπεν αὐτῷ· τέκνον, σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ, καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν· 32 εὐφρανθῆναι δὲ καὶ χαρῆναι ἔδει, ὅτι ὁ ἀδελφός σου οὗτος νεκρὸς ἦν καὶ ἔζησεν, καὶ ἀπολωλὼς καὶ εὑρέθη.

Latină (Beza):

Quidam habebat duos filios: Quorum iunior dixit patri: Pater, da mihi partem substantiae ad me attinentem. Ille igitur divisit eis facultates. Post dies autem non multos congregatis omnibus, iunior ille filius peregre profectus est in regionem longinquam: et illis dissipavit substantiam suam profuse vivendo. Quum autem omnia ipse consumpsisset, orta est fames valida in regione illa: et ipse coepit vitu defici. Abiit igitur et adhaesit uni ex civibus regionis illius qui mitit eum in agros suos ut pasceret porcos. Et desiderabat implere ventrem suum filiquis quas edebant porci: et nemo ei dabat. Quum autem ad se rediisset, dixit: Quot mercenarii patris mei redundant panibus, ego vero fame pereo. Surgens proficiscat ad patrem meum et dicam ei: Pater, peccavi in caelum et in tuo conspectu. Necque amplius sum dignus vocari filius tuus, fac me ut unum ex mercenariis tuis. Surgens igitur contendit ad patrem suum. Quum autem adhuc longe abesset, vidit eum pater iplius et intima misericordia motus est et accurrens incidit in collum eius et deoseulatus est eum. Dixit autem ei filius: Pater, peccavi in caelum et in tuo conspectu neque dignus sum amplius vocari filius tuus. Dixit vero pater ad servos suos: Proferte stolam illam praecipuam et induite eum et indite annulum in manum eius et soleas in pedes. Et adductum vitulum illum faginatum mactate et dentes ? oblectemur. Quia filius iste meus mortuus erat et revixit perieratque et inventus est. Coeperunt igitur sese exhilarare. Erat autem filius ille ipsius senior ruri qui ut veniens appropinquavit domui, audivit concertum et choros. Et vocatum unum ex pueris perconatus est quid istud esset. Is vero dixit ei: Frater suus venit et mactavit pater tuus vitulum illum faginatum, quod valentem illum receperit. Indignatus est autem ille nec voluit introire, pater ergo ipsius egressus advocabat eum. Ipse vero respondens dixit patri: Ecce tot annos servi tibi nec unquam praeceptum tuum sum transgressus nec umquam dedisti mihi hoedum, ut cum amicis meis oblectater, sed quum filius tuus, qui abligutivit victu tuum cum meretricibus, venit, mactasti ei vitulum illum faginatum. Ipse vero dixit ei: Fili, tu semper mecum es et omnia mea tua sunt. Exhilarari vero et gaudere oportebat, quod frater tuus hic mortuus est et revixit perieratque et inventus est.

Latină (Vulgata):

11 ait autem homo quidam habuit duos filios 12 et dixit adulescentior ex illis patri pater da mihi portionem substantiae quae me contingit et divisit illis substantiam 13 et non post multos dies congregatis omnibus adulescentior filius peregre profectus est in regionem longinquam et ibi dissipavit substantiam suam vivendo luxuriose 14 et postquam omnia consummasset facta est fames valida in regione illa et ipse coepit egere 15 et abiit et adhesit uni civium regionis illius et misit illum in villam suam ut pasceret porcos 16 et cupiebat implere ventrem suum de siliquis quas porci manducabant et nemo illi dabat 17 in se autem reversus dixit quanti mercennarii patris mei abundant panibus ego autem hic fame pereo 18 surgam et ibo ad patrem meum et dicam illi pater peccavi in caelum et coram te 19 et iam non sum dignus vocari filius tuus fac me sicut unum de mercennariis tuis 20 et surgens venit ad patrem suum cum autem adhuc longe esset vidit illum pater ipsius et misericordia motus est et adcurrens cecidit supra collum eius et osculatus est illum 21 dixitque ei filius pater peccavi in caelum et coram te iam non sum dignus vocari filius tuus 22 dixit autem pater ad servos suos cito proferte stolam primam et induite illum et date anulum in manum eius et calciamenta in pedes 23 et adducite vitulum saginatum et occidite et manducemus et epulemur 24 quia hic filius meus mortuus erat et revixit perierat et inventus est et coeperunt epulari 25 erat autem filius eius senior in agro et cum veniret et adpropinquaret domui audivit symphoniam et chorum 26 et vocavit unum de servis et interrogavit quae haec essent 27 isque dixit illi frater tuus venit et occidit pater tuus vitulum saginatum quia salvum illum recepit 28 indignatus est autem et nolebat introire pater ergo illius egressus coepit rogare illum 29 at ille respondens dixit patri suo ecce tot annis servio tibi et numquam mandatum tuum praeterii et numquam dedisti mihi hedum ut cum amicis meis epularer 30 sed postquam filius tuus hic qui devoravit substantiam suam cum meretricibus venit occidisti illi vitulum saginatum 31 at ipse dixit illi fili tu semper mecum es et omnia mea tua sunt 32 epulari autem et gaudere oportebat quia frater tuus hic mortuus erat et revixit perierat et inventus est.

Parabola vameșului și a fariseului, Evanghelia după Luca, 18: 9-14

TETRAEV. 1561:

9. Zise cătră unii ce se upovăiia de eiși că sânt derepți și ocărâia alalți pilda aceasta. Zise Domnul pilda aceasta: 10. „Doi oameni duseră-se în besearecă să se roage, unul farisei iară altul mitar. 11. E farisei stătu așa întru eluși se ruga: «Doamne, laudă ție dau că nu sânt ca alalți oameni răpitori, nederepți, curvari sau ca cest mitarnic». 12. Postiia-se de doao ori în săptămână. A zeacea da tot cât câștiga. 13. Iară mitarnicul sta departe; nu vrea neci ochii să rădice la ceri, ce ucidea pieptul lui, grăiia: «Doamne, milostiv fii mie, păcătosul». 14. Grăiesc voao că deștinse acesta dereptat în casa lui mai vîrtos de alalt că toți cine se înalță pleacă-se e pleca-te-veri de sineși, înălța-te-veri.”

NT 1648:

9. Zise într-aceaia și cătră unii carii să nădăjduiia întru sine a fi derepți, și pre alții îi ținea în nemică, pilda aceasta: 10. „Doi oameni mearsără în besearică să să roage: unul dentru ei, fariseu și altul, mitarnic. 11. Fariseul stînd deusebi, în sine așa să ruga: «Doamne, har Ție dau, că nu sînt ca alalți oameni, jăhuitori, nederepți, curvari, sau ca și acest mitarnic. 12. Postescu-mă de doao ori în săptămînă, dau a zeacea den tot ce am». 13. Iar mitarnicul departe stînd, nu vrea nece ochii să ridice cătră ceriu; ce bătea pieptul lui zicînd: «Doamne, fii milostiv mie păcătosului». 14. Zic voao că mai îndereptat poporî acesta în casa lui decît cela; că tot cela ce să înalță pleca-să-va, iară cela ce să pleacă înălța-să-va”.

BIBLIA 1688:

9. Și zise pilda aceasta cătră unii carii să nădejduia întru sine a fi direpți și defăima pre alții: 10.„Doi oameni mearsără în besearică să să roage, unul dentru ei fariseu și altul vameș. 11. Fariseul, stînd deusebi, așa să ruga «Doamne, mulțămescu-Ți că nu sînt ca ceialalți oameni jăhuitori, nedirepți, preacurvari, sau ca și acest mitarnic. 12. Postescu-mă de doao ori în săptămînă, dau a zeacea den toate cîte cîștig». 13. Iară mitarnicul, departe stînd, nu vrea nici ochii să rădice cătră ceriu, ce bătea pieptul lui zicînd: «Doamne, iartă mie păcătosului!»14. Zic voao că mai îndireptat pogorî acesta în casa lui decît cela, că tot cela ce să înalță pre sine pleca-să-va, iar cela ce să pleacă pre sine înălța-să-va”.

BIBLIA 1760:

9. Și au zis cătră unii carii întru sineș nădăjduia ca cum ar fi drepți și urjisiia pre alții, această pildă: 10.„Doi oameni au mers în besearică, să să roaje, unul fariseu, și altul vameș. 11. Fariseul, stând, aceastea întru sine să ruga: «Doamne, mulțămescu-Ți că nu sânt ca ceaialalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, precum și acest vameș. 12. Postesc de doao ori pe săptămână, zăciuiale dau din toate care am».13. Iară vameșul, departe stând, nu vrea nici ochii spre ceriu a rădica, ci bătea pieptul său, zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» 14. Zic voao, s-au pogorât acesta îndreptat la casa sa decât cela; că tot ce să înalță smeri-să-va, și cel ce să smereaște înălța-să-va”.

BIBLIA 1795:

9. Și au zis cătră unii, carii să încredea întru sine cum că sânt drepți și defăima pre ceialalți, pilda aceasta: 10.„Doi oameni au întrat în besearică să se roage, unul fariseu și altul vameș. 11. Fariseul, stând așea, să ruga întru sine: «Doamne, mulțemescu-Ți că nu sânt ca ceialalți oameni, jefuitori, nedrepți, preacurvari, sau ca acest vameș. 12. Postesc de doao ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte biruiesc». 13. Iară vameșul, de departe stând, nu vrea nici ochii săi la ceriu să rădice, ci-și bătea pieptul său, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului». 14. Zic voao că s-au pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât cela. Că tot cel ce să înalță smeri-se-va; iar cel ce să smereaște înălța-se-va”.

BIBLIA 1858:

Și au zis cătră unii, carii se încredea întru sine, cum că sânt drepți, și defăima pre ceialalți, pilda aceasta: „Doi oameni au întrat în bisearică să se roage, unul fariseu, și altul vameș. Fariseul stand așa se ruga întru sine: «Doamne, mulțumescu-Ți, că nu sânt ca ceialalți oameni, jefuitori, nedrepți, preacurvari, sau ca și acest vameș. Postesc de doao ori în săptămână, dau zeciuială din toate, câte biruiesc». Iară vameșul de departe stand, nu vrea nici ochii săi la ceriu să rădice, ci-și bătea pieptul său, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului». Zic voao: că s-au pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalță smeri-se-va: iară cel ce se smerește înălța-se-va”.

BIBLIA 1914:

9. Și au zis și către oarecari ce se nădăjduiau întru sine cum că sunt drepți și defăimau pre ceilalți, pilda aceasta: 10. „Doi oameni s'au suit în biserică să se roage, unul fariseu și altul vameș. 11. Fariseul stând, așa se ruga întru sine: «Dumnezeule, mulțumescu-Ți, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca și acest vameș. 12. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig». 13. Iar vameșul de departe stând nu vrea nici ochii săi la cer să'i ridice, ci își bătea pieptul său zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului». 14. Zic vouă, s'a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela, că tot cel ce se înalță pre sine, se va smeri; iar cel ce se smerește pre sine, se va înălța”.

BIBLIA 1921:

9. A mai spus și pilda aceasta pentru unii cari se încredeau în ei înșiși că sînt neprihăniți, și disprețuiau pe ceilalți. 10. „Doi oameni s'au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, și altul vameș. 11. Fariseul sta în picioare, și a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îți mulțămesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. 12. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele». 13. Vameșul sta departe, și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept, și zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!». 14. Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s'a pogorît acasă socotit neprihănit decît celalt. Căci oricine se înalță, va fi smerit; și oricine se smerește, va fi înălțat”.

BIBLIA 1939:

9. Către unii care aveau despre sine încredințarea că sunt drepți și priveau de sus pe ceilalți a rostit parabola aceasta: 10. „Doi oameni s'au dus în templu ca să se roage, unul Fariseu și celălalt vameș. 11. Fariseul stătea drept și astfel se ruga: «Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpitori, nedrepți, necredincioși în căsătorie, sau ca vameșul acesta. 12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte agonisesc». 13. Iară vameșul, de departe, de unde sta, nu voia nici măcar ochii să-i ridice către cer, ci-și bătea pieptul și zicea: «Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului». 14. Zic vouă că acesta s'a pogorît mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.

BIBLIA 2001:

9. Iar pentru unii care se credeau că sunt drepți și-i disprețuiau pe ceilalți, a spus parabola aceasta: 10. „Doi oameni s'au suit la templu să se roage; unul fariseu și celălalt vameș. 11. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: «Dumnezeule, mulțumescu-Ți că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau chiar ca acest vameș; 12. postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig». 13. Iar vameșul, departe stând, nici ochii nu voia să și-i ridice spre cer, ci-și bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!»” 14. Vă spun Eu vouă: „Acesta s'a coborât la casa sa mai îndreptățit decât acela. Că tot cel ce se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.

NTGL 1611:

Greacă:

9 Εἶπεν δὲ καὶ πρός τινας τοὺς πεποιθότας ἐφ᾽ ἑαυτοῖς ὅτι εἰσὶν δίκαιοι καὶ ἐξουθενοῦντας τοὺς λοιποὺς τὴν παραβολὴν ταύτην· 10 Ἄνθρωποι δύο ἀνέβησαν εἰς τὸ ἱερὸν προσεύξασθαι, ὁ εἷς Φαρισαῖος καὶ ὁ ἕτερος τελώνης. 11 ὁ Φαρισαῖος σταθεὶς πρὸς ἑαυτὸν ταῦτα προσηύχετο· ὁ θεός, εὐχαριστῶ σοι ὅτι οὐκ εἰμὶ ὥσπερ οἱ λοιποὶ τῶν ἀνθρώπων, ἅρπαγες, ἄδικοι, μοιχοί, ἢ καὶ ὡς οὗτος ὁ τελώνης· 12 νηστεύω δὶς τοῦ σαββάτου, ἀποδεκατῶ πάντα ὅσα κτῶμαι. 13 ὁ δὲ τελώνης μακρόθεν ἑστὼς οὐκ ἤθελεν οὐδὲ τοὺς ὀφθαλμοὺς ἐπᾶραι εἰς τὸν οὐρανόν, ἀλλ᾽ ἔτυπτεν τὸ στῆθος αὐτοῦ λέγων· ὁ θεός, ἱλάσθητί μοι τῷ ἁμαρτωλῷ. 14 λέγω ὑμῖν, κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ παρ᾽ ἐκεῖνον· ὅτι πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται, ὁ δὲ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται.

Latină (Beza):

Dixit autem etiam quibusdam qui sibi perfudierant se iustos esse et pro nihilo habebant reliquos, parabolam istam.Homines duo ascenderunt in templum ut precarentur, unus Pharisaeus, et alter publicanus. Pharisaeus consistens seorsum haec oravit Deus, gratias ago tibi quod non sim ut reliqui homines rapaces, iniusti, moechi: vel etiam ut iste publicanus. Ieiuno bis hebdomade, decimo quaecunque possideo. Publicanus autem procul stans, nolebat vel oculos in caelum attollere: sed caedebat pectus suum, dicens: Deus, placator mihi peccatori.

Dico vobis, descendit iste iustificatus domum suam quam ille: quia quicunque se extollit deprimetur: et qui se deprimit, extolletur.

Latină (Vulgata):

Dixit autem et ad quosdam qui in se confidebant tanquam iusti, et aspernabantur ceteros, parabolam istam. Duo homines ascendebant in templum ut orarent: unus Phariseus, et alter Publicanus. Phariseus stans hoc apud se orabat. Deus gratias ago tibi quia non sum sicut ceteri homines raptores, iniusti, adulteri velut etiam hic Publicanus. Ieiuno bis in sabbatho, decimo de omnium quae possideo. Et publicanus a longe stans nolebat nec oculos ad celum levare: sed percutiebat pectus suum, dicens Deus, propitius esto mihi peccatori. Dico vobis descendit hic iustificatus in domum suam ab illo, quia omnis qui se exaltat humiliabitur, et qui se humiliat, exaltabitur.

Tabele sinoptice

Glosarea neologismelor de origine latină și greacă din NT 1648

Parabola samarineanului milostiv

Parabola fiului risipitor

Parabola vameșului și a fariseului

SIGLE ȘI BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

BIBLIA 1688 = Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, tipărită întîia oară la 1688 în timpul lui Șerban Vodă Cantacuzino Domnul Țării Românești, retipărită după 300 de ani în facsimil și transcriere cu aprobarea Sfîntului Sinod și cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1988.

BIBLIA 1760 = Biblia Vulgata, Blaj, 1760-1761, Cuvînt înainte de Eugen Simion, București, Editura Academiei Române, 2005.

BIBLIA 1795 = Biblia de la Blaj, 1795, Ediție jubiliară, cu binecuvîntarea Î. P. S. Lucian Mureșan mitropolitul Bisericii Române Unite, Roma, 2000.

BIBLIA 1858 = Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii cei Vechi și a cei Noao, Sibiu, 1856-1858.

BIBLIA 1914 = Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, tipărită în zilele Majestaței Sale Carol I, Regele României, în al 49-lea an de slăvită domnie, ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia cărților bisericești.

BIBLIA 1921 = Biblia sau Sfânta Scriptură, Traducerea Dumitru Cornilescu, Ediție de studiu Thompson, Oradea, Editura Universității Emanuel, 2002.

BIBLIA 1939 = Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și a Noului Testament, tradusă după originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction din înalta inițiativă a Majestății Sale Regelui Carol II, București, Fundația pentru Literatură și Artă ”Regele Carol II”.

BIBLIA 2001 = Biblia sau Sfânta Scriptura, Ediție Jubiliară a Sfîntului Sinod (…), redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

BIBLIA SACRA 1690 = Biblia sacra Vulgatae Editionis, Veneția, 1690.

NT 1648 = Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei, reeditat după 340 de ani din inițiativa și purtarea de grijă a Prea Sfințitului Emilian, Episcopul Alba Iuliei, Editura Episcopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, 1988.

NTGL 1611 = Novum Iesu Christi Testamentum Graece et Latine: Theodoro Beza interprete. Cum duplici interpretatione, Geneva, Apud Samuelem Crispinum, MDCXI.

TETRAEV. 1561 = Tetraevanghelul tipărit de Coresi: Brașov, 1560-1561 comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Mănicești, 1574, ediție alcătuită de Florica Dimitrescu, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963 .

Dicționare:

DA = Dicționarul limbii române, București, 1913-1949.

DEX = Dicționar explicativ al limbii române, Ediția a doua, Univers Enciclopedic Gold, București, 2009.

DGLR = Eugen Simion (coord.), Dicționarul General al Literaturii Române, A-B, București, 2004.

DÎLR = Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman-Moraru, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), București, Editura Științifică, 1992.

DLITR = Eugen Simion (coord.), Dicționarul literaturii române, vol. I, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012.

DLR = Dicționarul limbii române (serie nouă), București, 1965 și urm.

DSL = Angela Bidu Vrânceanu et alii, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2005.

DTR = Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Dicționarul limbii române literare vechi: 1640-1780. Termeni regionali, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987.

LEWIS – SHORT = Charlton T. Lewis, Charles Short, A Latin Dictionary, founded on Andrews' edition of Freund's Latin dictionary, Bibleworks edition, 1879.

LIDDELL – SCOTT = G. Liddell, R. Scott, A Greek–English Lexicon compiled by Henry George Liddell and Robert Scott, revised and augmented throughout by sir Henry Stuart Jones, with the assistance of Roderick Mckenzie (…) Oxford, 1996.

LOUW – NIDA 1989 = Johannes P. Louw, Eugene A. Nida (eds.), Greek-English Lexicon of the New Testament based on semantic domains, 2 vol., New York, United Bible Societies.

LUNGU BADEA 2012 = Georgiana Lungu Badea, Mic dicționar de termeni utilizați în teoria, practica și didactica traducerii, Timișoara, Editura Universității de Vest.

MDA = Micul dicționar academic, București, Univers Enciclopedic Gold, 2010.

Studii și articole:

AITCHISON 1981 = Jean Aitchison, Language Change: Progress or Decay?, Cambridge University Press.

ANANIA 2009 = Bartolomeu Valeriu Anania, „Biblia lui Șerban, monument de limbă teologică și literară românească”, în TDR 2009, p. 25-36.

ANDRIESCU 1988 = Al. Andriescu, „Locul Bibliei de la București în istoria culturii, literaturii și limbii române literare”, în MLD, Pars I. Genesis, p. 7-45.

ARDUINI 2004 = Similarity and difference in translation: proceedings of the International Conference on Similarity and Translation: Bible House, New York City, Mai 31-June 1, 2001, edited by Stefano Arduini and Robert Hodgson Jr., Guaraldi, Rimini.

ARVINTE 1991 = Vasile Arvinte, „Studiu lingvistic asupra cărții a doua (Ieșirea) din Biblia de la București (1688), în comparație cu Ms. 45 și cu Ms. 4389”, în MLD, Pars II, Exodus, p.1-65.

ARVINTE 1997 = Vasile Arvinte, „Studiu lingvistic asupra cărții a cincea (Deuteronomium A doua Lege) din Biblia de la București (1688), în comparație cu Ms. 45 și cu Ms. 4389”, în MLD, Pars V, Deuteronomium, p. 1-88.

ARVINTE 2001 = Vasile Arvinte, „Normele limbii literare în Biblia de la București (1688)”, în BIBLIA 1688 (ed. 2001), p. I-CXLVI.

ARVINTE 2004 = Vasile Arvinte, „Studiu lingvistic asupra primei cărți (Facerea) din Biblia de la București (1688), în comparație cu Ms. 45 și cu Ms. 4389”, în MLD, Pars I, Genesis, p. 47-121.

BAKER 1998 = Routledge encyclopedia of translation studies, edited by Mona Baker assisted by Kirsten Malmkjaer, Routledge, London and New York.

BAKER 2009 = Translation studies. Critical concepts in linguistics, volume IV, edited by Mona Baker, Routledge, London and New York.

BARR 1961 = James Barr, The semantics of biblical language, Oxford University Press.

BĂLAN 1914 = Ioan Bălan, Limba cărților bisericești, Blaj, Tipografia Seminarului teologic greco-catolic.

BIBLIA 1688 (ed. 2001) = Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi și ale cei noao leage…, tipărită întîia oară în 1688, text stabilit și îngrijire editorială de Vasile Arvinte și Ioan Caproșu (volum întocmit de Vasile Arvinte, Ioan Caproșu, Alexandru Gafton, Laura Manea), Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

BIBLICUM 2010 = Biblicum Jassyense. Romanian Journal for Biblical Philology and Hermeneutics, general editor Eugen Munteanu, vol. 1, Iași, Center of Biblical-Philological Studies Monumenta Linguae Dacoromanorum ”Alexandru Ioan Cuza” University.

BIBLICUM 2011 = Biblicum Jassyense. Romanian Journal for Biblical Philology and Hermeneutics, general editor Eugen Munteanu, vol. 2, Iași, Center of Biblical-Philological Studies Monumenta Linguae Dacoromanorum ”Alexandru Ioan Cuza” University.

BRÂNCUȘ 2004 = Grigore Brâncuș, Istoria cuvintelor, București, Editura Fundației România de Mâine.

CARTOJAN 1980 = Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, București, Editura Minerva.

CATFORD 1965 = J. C. Catford, A linguistic theory of translation. An essay in applied linguistics, London, Oxford University Press.

CAZANIA 1581 = Coresi, Carte cu învățătură (1581), Sextil Pușcariu, Alexie Procopovici (ed.), vol. I, Textul, București, Atelierele grafice Socec & Co., 1914.

CÂNDEA 1987 = Virgil Cândea, „Paradisul și grădina”, în Revista de istorie literară, nr. 3-4/ 1987.

CHAMBERS 2002 = J. K. Chambers, Peter Trudgill, Natalie Schilling-Estes (eds.), The Handbook of language Variation and Change, Blackwell Publishing.

CHINDRIȘ 2000 = Ioan Chindriș, „Secolele Bibliei de la Blaj”, în BIBLIA 1795, p. 1-68.

CHINDRIȘ 2005 = Ioan Chindriș, „Testamentul lui Petru Pavel Aron”, în BIBLIA 1760, p. XI-LXXVIII.

CHIRILĂ – ȚÂRA 2011 = Adina Chirilă, Bogdan Țâra, „Options et contraintes lexico-semantiques dans les traductions du texte biblique”, în TDR 2011, p. 177-188.

CHIȚIMIA 1988 = I. C. Chițimia, Un monument de valoare literară perenă: ”Biblia lui Șerban Cantacuzino” (1688) (postfață), în BIBLIA 1688: 978.

CHIVU 1995 = Gheorghe Chivu, „O variantă ignorată a românei literare moderne – limbajul bisericesc”, în LR, XLIV, 1995, nr. 9-12, p. 445-453.

CHIVU 1997 = Gheorghe Chivu, Civilizație și cultură. Considerații asupra limbajului bisericesc actual, București, Editura Academiei Române.

CHIVU 2000 = Gheorghe Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, București, Univers Enciclopedic.

CHIVU 2009 = Gheorghe Chivu, „Psaltirea – de la litera la spiritul textului sacru. Considerații asupra unui manuscris moldovenesc de la mijlocul secolului al XVII-lea”, în TDR I, 2009, p. 37- 43.

CHIVU 2010 = Gheorghe Chivu, „De la litera la spiritul textului sacru. Mărturia unui Evangheliar manuscris”, în TDR II, 2010, p. 41-48.

CHIVU 2012 = Gheorghe Chivu, „Les écrits religieux, une composante définitoire de la culture roumaine ancienne”, în TDR 2012, p. 19-35.

CONȚAC 2011a = Emanuel Conțac, Dilemele fidelității – condiționări culturale și teologice în traducerea Bibliei, Cluj-Napoca, Editura Logos.

CONȚAC 2011b = Emanuel Conțac, Influența versiunii Segond asupra versiunii Cornilescu 1921, în BIBLICUM 2011, p. 121-145.

COȘERIU 1994 = Eugen Coșeriu, Lingvistică din perspectivă spațială și antropologică. Trei studii, Chișinău, Știința.

COȘERIU 1997 = Eugen Coșeriu, Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării lingvistice, București, Editura Enciclopedică.

COȘERIU 2000 = Eugen Coșeriu, Lecții de lingvistică generală, Chișinău, ARC.

COTEANU 1961 = Ion Coteanu, Româna literară și problemele ei principale, București, Editura Științifică.

COTEANU 1981 = Ion Coteanu, Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1860), București, Editura Academiei RSR.

COTEANU – WALD 1970 = I. Coteanu, Lucia Wald (coord.), Sistemele limbii, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România.

CRISTEA 2007 = Teodora Cristea, Stratégies de la traduction, troisième édition, București, Editura Fundației „România de mâine”, București.

CRYSTAL 2014 = David Crystal, Words in Time and Place: Exploring Language Through the Historical Thesaurus of the Oxford english Dictionary, Oxford, Oxford University Press, 2014.

DANCETTE 1998 = Jeanne Dancette, Parcours de traduction. Etudes expérimentales du processus de traduction, Presses Universitaires de Lille, 1998.

DELEANU 1997 = Marcu Mihail Deleanu, „Stilul religios al limbii române literare”, în LL XLII, 1997, nr. 2, p. 28-39.

DENSUSIANU 1961 = Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vol. I Originile, vol. II Secolul al XVI-lea, București, Editura Științifică.

DIMITRESCU 1973 = Florica Dimitrescu, Contribuții la istoria limbii române vechi, București, Editura Didactică și Pedagogică.

DIMITRESCU 1984 = Florica Dimitrescu, „Observații asupra artei cuvântului în Palia de la Orăștie”, în PALIA 1984, p. 152-194.

DIMITRESCU 1988 = Florica Dimitrescu, „Importanța lingvistică a Noului Testament de la Bălgrad”, în NT 1648, p. 77-96.

DIMITRESCU 1994 = Florica Dimitrescu, Dinamica lexicului românesc, București, Editura Logos.

ECO 2008 = Umberto Eco, A spune cam același lucru. Experiențe de traducere, Iași, Polirom.

FLORESCU 2010 = Ioan-Florin Florescu, „Le Tétraévangile de Sibiu (1551-1553). Nouvelles informations sur les sources de la prémière traduction en roumain des Évangiles”, în BIBLICUM I, 2010, p. 38-90.

FLORESCU 2015 = Ioan-Florin Florescu, În multe chipuri de Scripturi. Studii de traductologie biblică românească, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

FORĂSCU 2007 = Narcisa Forăscu, Sinonimia. Teorie și practică, București, Editura Universității.

GADAMER 1960 = Hans-Georg Gadamer, Warheit und Methode, Tübingen, Mohr, III.

GAFTON 2002 = Alexandru Gafton, „Relația dintre Noul Testament de la Bălgrad (1648) și textul corespunzător din Biblia de la București (1688)”, în BIBLIA 1688 (ed. 2001), II, p. LV-LXXXVI.

GAFTON 2005 = Alexandru Gafton, După Luther. Traducerea vechilor texte biblice, Iași, Editura Universității «Alexandru Ioan Cuza».

GAFTON 2009 = Alexandru Gafton, „Relația dintre sursele traducerilor biblice și concepția de la baza acestora”, în TDR 2009, p. 125-134.

GAFTON 2010 = Alexandru Gafton, „Biblia de la 1688. Aspecte ale traducerii”, în TDR 2010, p. 49-72.

GAMBIER 2010 = Handbook of translation studies, volume 1, edited by Yves Gambier, Luc van Doorslaer, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam, Philadelphia.

GEERAERTS 2010 = Dirk Geeraerts, Theories of Lexical Semantics, Oxford University Press.

GENTZLER 1993 = Edwin Gentzler, Contemporary translation theories, London/New York, Routledge.

GHERMAN 2012 = Alin-Mihai Gherman, „Une expérience de versification: Le Psautier de Teodor Corbea (datant dʼenviron 1700-1710)”, în Synergies Roumanie, nr. 7, 2012, p. 325-339.

GHEȚIE 1972 = Ion Gheție (redactor responsabil), Studii de limbă literară și filologie, vol. II, București, Editura Academiei RSR.

GHEȚIE 1994 = Ion Gheție, Introducere în dialectologia istorică românească, București, Editura Academiei.

GHEȚIE – CHIVU 2000 = Ion Gheție, Gheorghe Chivu (coord.), Contribuții la istoria limbii române literare: secolul al XVIII-lea (1688-1780), Cluj-Napoca, Clusium.

GHEȚIE – MAREȘ 1985 = Ion Gheție, Alexandru Mareș, Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică.

GHEȚIE – MAREȘ 2001 = Ion Gheție, Alexandru Mareș, De când se scrie românește?, București, Editura Univers Enciclopedic.

GORDON 2011 = Octavian Gordon, „Παροιμίαι Σολωμῶντος: despre numele românesc al unei cărți vechi-testamentare”, în BIBLICUM 2011, p. 237-247.

GRAUR 1954 = Al. Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București, Editura Academiei.

GRELOT 2006 = Pierre Grelot, The language of symbolism: biblical theology, semantics, and exegesis, Massachusetts, Hendrickson Publishers.

GUILBERT 1975 = Louis Guilbert, La créativité lexicale, Paris, Librairie Larousse.

HICKEY 2004 = Raymond Hickey (ed.), Motives for Language Change, Cambridge University Press.

ILRL = Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, I. De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea, ed. a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Minerva, 1971.

ILRLV = Ion Gheție (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), București, Editura Academiei, 1997.

JAKOBSON 1959 = Roman Jakobson, „Linguistic aspects of translation”, în Reuben Brower A. (ed.), On translation, Cambridge, Harvard University Press.

JEANRENAUD 2006 = Magda Jeanrenaud, Universaliile traducerii. Studii de traductologie, Iași, Polirom.

JINGA 2007 = Constantin Jinga, Traducerile Bibliei – câmp deschis, Timișoara, Editura Marineasa & Editura Solness.

LONG 2005 = Lynne Long, Translation and religion: holy untranslatable?, Clevedon, Buffalo, Toronto, Multilingual Matters Ldt.

LOUW 1982 = J. P. Louw, Semantics of New Testament Greek, Philadelphia, Fortress Press.

LYONS 1970 = John Lyons, Linguistique générale. Introduction à la linguistique théorique, Paris, Larousse.

LYONS 1977 = John Lyons, Semantics, Cambridge University Press.

LUPAȘ 2004 = Liana Lupaș, „Suma capetelor și sursele Noului Testament de la Bălgrad”, în WALD – GEORGESCU 2004, p. 246-256.

MCGRATH 2001 = Alister McGrath, In the Beginning: The Story of the King James Bible and How it Changed a Nation, a Language and a Culture, New York, Anchor Books.

MCMAHON 1994 = Aprilie M. S. McMahon, Understanding Language Change, Cambridge University Press.

MILLER 2010 = Garry D. Miller, Language change and linguistic theory, Oxford University Press.

MLD = Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, pars I. Genesis, pars II. Exodus, pars III. Leviticus, pars IV. Numeri, pars V. Deuteronomium, pars VI. Iosue. Judicum. Ruth, pars VII. Regnum I. Regnum II, pars VIII. Regum III. Regum IV, pars IX. Paralipomeni I. Paralipomeni II, pars X2. Iob, pars XI. Liber Psalmorum, pars XX. Sapientia. Ecclesiasticus. Susanna. De Belo sive Dracone Babylonico, pars XXII. Iosephus ad Machabaeos, editori coordonatori: Al. Andriescu, Vasile Arvinte, Paul Miron, Eugen Munteanu, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 1988-2014.

MOLDOVANU 2003 = Ioana Moldovanu, „Structura lingvistică a Bibliei de la București”, în ALIL, t. XXXIX – XLI, 1999-2001, p. 65-100.

MORARU 2001 = Mihai Moraru, „Locul Psaltirii de la Alba Iulia (1651) între traducerile românești ale Cărții Psalmilor”, în PSALTIREA 1651, p. 37-46.

MORE 2011 = Jacques R. More, Serious mistranslations of the Bible, Croydon, Jarom.

MOUNIN 1963 = Georges Mounin, Les problèmes théoriques de la traduction, préface de Dominique Aury, Gallimard.

MUNTEANU 2008 = Eugen Munteanu, Lexicologie biblică românească, București, Humanitas.

MUNTEANU 2010a = Eugen Munteanu, „Sulla tradizione biblica romena. Dissociazioni di principio”, în MUNTEANU 2010b, p. 15-26.

MUNTEANU 2010b = Eugen Munteanu (coord.), Atti del Congresso Internazionale La Tradizione biblica romena nel contesto europeo, Venezia, 22-23 aprilie 2010, a cura di Eugen Munteanu, Ana-Maria Gânsac, Corina Gabriela Bădeliță, Monica Joița, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

MUNTEANU 2011 = Eugen Munteanu (coord.), Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie, I, Lucrările Simpozionului Național ”Explorări în tradiția biblică românească și europeană”, Iași, 28-29 octombrie 2010, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”.

MUNTEANU 2012a = Eugen Munteanu, „Biblia în limba română”, în DLITR, p. 163-175.

MUNTEANU 2012b = Eugen Munteanu (coord.), Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie, II, Lucrările Simpozionului Național ”Explorări în tradiția biblică românească și europeană”, ediția a II-a, Iași, 4-5 noiembrie 2011, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”.

NECULAI STĂNICĂ 2009 = Manuela Neculai Stănică, Caracteristici lingvistice ale scrierilor religioase de rit apusean, teză de doctorat, Universitatea din București, 2009.

NEWMARK 1981 = Peter Newmark, Approaches to Translation, Oxford and New York, Pergamon Press.

NIDA 1964 = Eugene A. Nida, Toward a Science of Translating: with special reference to principles and procedures involved in Bible translating, second impression, Brill, Leiden.

NIDA 1992 = Eugene Nida, Lexical semantics of the Greek New Testament, Atlanta, Scholars Press.

NIDA 2004 = Eugene Nida, Traducerea sensurilor, Iași, Institutul European.

NIDA – TABER 1969 = Eugene A. Nida and Charles R. Taber, The Theory and Practice of Translation, fourth impression, Brill, Leiden.

NORTON 2005 = David Norton, A textual history of King James Bible, Cambridge University Press.

NORTON 2011 = David Norton, The King James Bible: A Short History from Tyndale to Today, Cambridge University Press.

NOSS 2007 = Philip Noss, A history of Bible translation, Roma.

OBROCEA 2004 = Nadia Obrocea, „Încercare de definire a stilului religios”, în AUT, XLII-XLIII, 2004-2005, p. 241-248.

ONU 2000 = Liviu Onu, Terminologia creștină și istoria limbii române, București, Editura Academiei Române.

P HURMUZAKI 2005 = Psaltirea Hurmuzaki, I, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Ion Gheție și Mirela Teodorescu, București, Editura Academiei Române.

PALIA 1984 = Palia de la Orăștie. Studii și cercetări de istorie a limbii și literaturii române, București, Editura Eminescu.

PAMFIL 1984 = Viorica Pamfil, „Contribuții la studiul limbii din Palia de la Orăștie”, în PALIA 1984, p. 75-133.

PAVEL 2000 = Eugen Pavel, „Un monument de limbă literară: Biblia lui Samuil Micu”, în BIBLIA 1795, p. 1-22.

PAVEL 2001 = Eugen Pavel, Carte și tipar la Bălgrad (1567-1702), Cluj-Napoca, Editura Clusium.

PAVEL 2007 = Eugen Pavel, Între filologie și bibliofilie, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof.

PAVEL 2012a = Eugen Pavel, Arheologia textului, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință.

PAVEL 2012b = Eugen Pavel, „Textul evanghelic în cultura românească (încercare de sinteză)”, în LR 1, 2012, p. 26-37.

PĂCURARIU 1994 = Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1-3, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR.

PERPESSICIUS 1986 = Scriitori români, vol. I, București, Editura Minerva.

PSALTIREA 1651 = Psaltirea de la Alba Iulia, 1651, Editura Reîntregirea, 2001.

REISS 2002 = Katharina Reiss, La critique des traductions, ses possibilités et ses limites, Arras, Artois presses Université.

RICOEUR 2005 = Paul Ricoeur, Despre traducere, traducere și studiu introductiv de Magda Jeanrenaud, postfață de Domenico Jervolino, Iași, Polirom.

ROGERSON 2006 = The Oxford handbook of biblical studies, edited by J. W. Rogerson and Judith M. Lieu, Oxford University Press.

SEPTUAGINTA NEC = Septuaginta. I. Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, volum coordonat de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Dan Slușanschi în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, Polirom, 2004, Septuaginta. II. Iisus Nave, Judecătorii, Ruth, 1-4 Regi, 2004, Septuaginta. III. 1-2 Paralipomene, 1-2 Ezdra, Ester, Iudit, Tobit, 1-4 Macabei, 2005, Septuaginta. IV. I. Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, 2006, Septuaginta. IV. II. Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Iisus Sirah, Psalmii lui Solomon, 2007, Septuaginta. V. Osea. Amos, Michea, Ioel, Abdias, Iona, Naum, Avacum, Sophonia, Aggeu, Zaharia, Malachia, 2009, Septuaginta. VI. II. Iezechiel, Suzana, Daniel, Bel și balaurul, 2008, Septuaginta. VI. I. Isaia, Ieremia, Baruh, Plângeri, Epistola lui Ieremia, 2011.

SFÎRLEA 1972 = Lidia Sfîrlea, „Contribuții la delimitarea stilurilor literare românești”, în GHEȚIE 1972, p. 145-206.

SPENCHIU 2011 = Ana-Veronica Catană-Spenchiu, „Samuil Micu, traducător al Septuagintei și revizor al Bibliei de la București. Aspecte lingvistice și traductologice, în Studii umaniste și perspective interculturale. Cercetări ale doctoranzilor în filologie, Târgu-Mureș, Editura Universității „Petru Maior”, 2011, p. 132-145.

STANCIU ISTRATE 2006 = Maria Stanciu Istrate, Calcul lingvistic în limba română (cu specială referire la scrieri beletristice din secolul al XIX-lea), București, Editura Academiei

STEINER 1983 = George Steiner, După Babel, București, Editura Univers.

ȘĂINEANU 1999 = Lazăr Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române, Timișoara, Editura de Vest.

ȘESAN 1999 = Dragoș Șesan, Noul Testament de la Bălgrad (1648): carte de limbă și simțire românească, teză de doctorat, coord. șt. prof. univ. dr. Dan Horia Mazilu, Universitatea din București.

TELEOACĂ 2005 = Dana-Luminița Teleoacă, Terminologia religioasă creștină în limba română, București, Editura Academiei Române.

TELEOACĂ 2008 = Dana-Luminița Teleoacă, Limbajul bisericesc actual între tradiție și inovație, București, Editura Academiei Române.

TELEOACĂ 2011 = Dana-Luminița Teleoacă, „Fenomene lexicale conservatoare în textul biblic actual”, comunicare la cel de-al 11-lea Colocviu Internațional al Departamentului de Limba română Limba română: direcții actuale în cercetarea lingvistică, București, 9-10 decembrie 2011.

TELEOACĂ 2012 = Dana-Luminița Teleoacă, „Inovații lexicale în textul biblic actual”, în MUNTEANU 2012b, p. 377-397.

TUDOSE 1970 = Claudia Tudose, „Vocabularul fundamental al limbii române vechi”, în COTEANU – WALD 1970: 119-164.

ȚEPELEA 1970 = Gabriel Țepelea, Studii de istorie și limbă literară, București, Editura Minerva.

ȚEPELEA 1994 = Gabriel Țepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii și culturii române vechi, București, Editura Tehnică.

ULLMANN 1962 = Stephen Ullmann, Semantics. An introduction to the science of meaning, Oxford, Basic Blackwell.

URSU 2003 = N. A. Ursu, „Concordanțe lingvistice între Psaltirea în versuri a lui Dosoftei și unele psaltiri românești din secolele al XVI-lea și al XVII-lea”, în MLD, Pars XI, Liber Psalmorum, p. 145-156.

VARLAAM = Varlaam, Carte românească de învățătură, Duminicile preste an și la praznice împărătești și la svenți mari, I. Studiul, II. Textul, Stela Toma (ed.), prefață și studiu de Dan Zamfirescu, București, Editura Roza Vânturilor, 2011-2012/2013.

VINAY – DALBERNET 1958 = J.-P. Vinay, J. Dalbernet, Stylistique comparée du français et de l'anglais, Paris, Didier.

WALD – GEORGESCU 2004 = Lucia Wald, Theodor Georgescu (ed.), In memoriam I. Fischer, București, Humanitas.

ZAFIU 2001 = Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din București.

Resurse online:

BW = Bibleworks 8, Norfolk, BibleWorks, LLC, 2009, pe site-ul www.bibleworks.com.

NTG = Novum Testamentum Graece, ed. E. Nestle, K. Aland, B. Aland, ediția nr. 27, Stuttgart, Deutsche Bibelstiftung, 1993, pe site-ul http://www.academic-bible.com.

TDR 2009 = Text și discurs religios, Lucrările Conferinței Naționale ”Text și discurs religios”. Iași, 5-6 decembrie 2008, ediția I, ed. Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza, pe site-ul http://www.cntdr.ro.

TDR 2010 = Text și discurs religios, Lucrările Conferinței Naționale ”Text și discurs religios”. Iași, 13-14 noiembrie 2009, ediția a II-a, ed. Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza, pe site-ul http://www.cntdr.ro.

TDR 2011 = Text și discurs religios, Lucrările Conferinței Naționale ”Text și discurs religios”. Iași, 12-13 noiembrie 2010, ediția a III-a, ed. Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza, pe site-ul http://www.cntdr.ro.

TDR 2012 = Text și discurs religios, Lucrările Conferinței Naționale ”Text și discurs religios”. Iași, 10-12 noiembrie 2011, ediția a IV-a, ed. Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza, pe site-ul http://www.cntdr.ro.

VULGATA = Biblia Sacra Vulgata, ed. R. Weber, R. Gryson, editio quinta, Stuttgart, Deutsche Bibelgesellschaft, 2007, pe site-ul http://www.academic-bible.com.