Dinamica Institutiei Familiale
CUPRINS
CAPITOLUL I
IMPORTANȚA TEMEI. INTRODUCERE
I. 1.1. INSTITUȚIA FAMILIALĂ . TEORII ȘI CONCEPTE
I 1.2 Tipuri de familii și funcții ale familiei.
1.2.1 Funcții ale familiei
1.2.2 Tipologii familiale
1.2.3 Modele familiale
I.1.3. Dinamica instituției familiale
I. 1.4. Elemente specifice ale familiei monoparentale
I.2.1 Familia monoparentală și familia reconstituită
2.1.a Familia reconstituitã
2.1.b Familiile reorganizate
I.2.2 Particularități ale familiei monoparentale
CAPITOLUL II
Consecințele monoparentalității asupra copiilor
2.1.a Consecințe psihice
2.1.b Consecințe sociale
2.1.c Consecințe fizice
2.1.d Consecințe culturale
CAPITOLUL III. Aplicații practice. Studii de caz
Capitolul IV .Concluzii finale
Bibliografie
CAPITOLUL I
IMPORTANȚA TEMEI. INTRODUCERE .
De-a lungul timpului au existat mai multe concepții privind funcționalitatea familiilor monoparentale, mentalitățile fiind acelea ce au susținut diversele păreri contradictorii. Astfel, societatea tradițională, bazată pe familia extinsă, dezaproba monoparentalitatea și încuraja tendințele de stigmatizare și etichetare fată de cei ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viață.
Pe de altă parte, în societatea modernă, datorită generalizării familiei nucleare (formată din ambii părinți și copii), s-a putut realiza mai ușor ruptura fată de comunitate, schimbându-și viziunea asupra acestui tip de menaj. A fost înlocuită concepția potrivit căreia este dezavantajos pentru copii să fie crescuți doar de mamă sau doar de tată. Cercetările recente au arătat că familia clasică, din care fac parte doi părinți, nu este atât de importantă pentru evoluția copiilor pe cât s-a crezut până acum. Și aceasta în condițiile în care s-au menținut o serie de prejudecăți, ce au rămas adânc înrădăcinate în tradițiile unei societăți de tip patriarhal.
Majoritatea sociologilor și asistenților sociali conchid, în esență, că este mai indicată pentru copil o familie monoparentală decât una bântuită de certuri și probleme. De aceea, dacă în trecut se consideră că familiile cu căsătorii nereușite să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent mulți cred că este mai bine pentru copil dacă părinții se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie – după cum afirmă și Iluț, P.,( Iluț, P, 1995).
Însă, dincolo de efecte, familia monoparentală rămâne o opțiune, o alternativă, o realitate socială ce capătă consistență prin însăși înmulțirea ei la începutul acestui mileniu.
Lucrarea de fată este structurată în patru capitole: primele două capitole cuprind aspecte generale despre familie-teorii, funcții și valori ale familiei – urmate de particularități ale familiilor monoparentale. Capitolul doi prezintă consecințele monoparentalității asupra copiilor și-n final, ultimul capitol cuprinde concluzii generale identificate în cele cinci studii de caz – reprezentative pentru familiile monoparentale materne (mame singure cu copii), cazuri asistate în Centrul Maternal Bacău.
I. 1.1. INSTITUȚIA FAMILIALĂ . TEORII ȘI CONCEPTE .
Etimologic, conceptul „famulus” are un sens mai larg de supus, robitor, ascultător și unul restrâns de slugă, rob, slujitor( Segalen, M., 2011).
Dicționarul de Filozofie(Dicționar de Filozofie,1978) definește familia ”formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legați prin consanguinitate și înrudire”.
Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți. Familia tipică este aceea care este formată din părinți și copii. În mod obișnuit familia dă naștere următoarelor raporturi:
de căsătorie, care constituie baza familiei;
cele dintre soți, care constituie efectele căsătoriei;
cele dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soți;
cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.
Pentru a înțelege mai bine triada „cuplu – căsătorie – familie” trebuie să definim fiecare termen în parte.
Cuplul poate fi definit ca o structură bipolară de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminismul mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se dezvoltă
și se realizează ca individualități biologice, afective, sociale, unul prin intermediul celuilalt ((Mitrofan, I. 1998).
Din această perspectivă, cuplul poate fi armonic, satisfăcător și stabilizator, sau dizarmonic, nesatisfăcător și distorsionat tinzând la disociere. Prin urmare, cuplurile tind să oscileze fie către stabilitate, coeziune și progres, fie către instabilitate, disensiune și eventual dizolvare.
Factorii menționați în primul caz conduc de cele mai multe ori, la permanentizarea relației, ce are mari șanse de a se transforma într-o căsătorie.
Însă căsătoria implică multiple consecințe sociale, active, morale, juridice – care o diferențiază clar de simpla viață de cuplu. Așadar, din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii (Mitrofan, I. 1998).
Din perspectivă biologică, căsătoria înseamnă a vorbi despre o „relație psihologică” între doi oameni conștienți, ea fiind „o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă" (Mănoiu, F., 1996).
Foarte important este faptul că „nici cea mai reușită căsătorie nu poate șterge cu desăvârșire particularitățile individuale”: astfel ca stările soților să fie absolut identice. Având în vedere aceste aspecte, căsătoria este un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități. Cu alte cuvinte, căsătoria este o „experiență trăită și care nu poate fi cu adevărat înțeleasă decât din interiorul trăirii” (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991).
Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă „exemplul tipic de grup primar”, caracterizat prin puternice relații de tipul „face to face”, prin asocierea și colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. Putem face deosebirea între familia de origine (consagvină – în care te naști și crești) și familia de procreare (conjugală – cea constituită prin propria căsătoria) (Iluț, P., 1995).
I 1.2 Tipuri de familii și funcții ale familiei.
Unii sociologi afirmă că familia ca grup primar în interiorul căreia se organizează relații puternice, au stabilit următoarea tipologie a familiei:
după exercitarea autorității:
familia patriarhală;
familia matriarhală
familia egalitară(egalitatea autorității).
după gradul de extindere:
familia nucleară;
familia extinsă.
După tipul de relație:
familie de origine(consangvine)
familie de procreare din rudenie.( Iluț, P, 2005).
De-a lungul timpului, funcțiile familiei s-au manifestat în mod diferit, având nuanțe proprii și intensitate distinctă. Semnificația universală a familiei ca celulă bazată a oricărui sistem social este susținută de necesitatea satisfacerii funcțiilor sale specifice „care nu pot fi transferate nici unei alte unități sociale” (Howe, D., 2001). Familia „îndeplinește patru funcții, considerate de majoritatea psihologilor ca fiind fundamentale,, : funcția economică, funcția socializatoare, funcția de solidaritate și funcția sexuală și reproductivă. ( Mitrofan , I, Ciupercă, C,1998).,
1.2.1 Funcții ale familiei
Modernitatea redimensionează drastic funcțiile mergând până la ignorarea unora dintre ele. Putem spune chiar că societatea contemporană încalcă „tabu-ul funda mentalității funcțiilor de cele mai multe ori în mod conștient” (Howe, D., 2001).
Dacă privim realizarea funcțiilor din perspectiva importanței acordate acestora de către familie și societate în trecerea de la tradiționalitate la modernitate, ajungem la următorul grafic:
ROL
1 1- funcția economică
2 2- funcția reproductivă
3 3- funcția de socializare
4 4- funcția de solidaritate
5 5- funcția afectiv-sexuală
Timp
Modelul de evoluție al celor cinci funcții reliefează scăderea continuă a trei dintre ele și creșterea semnificativă, înregistrată de funcția sexuală pe axa timpului (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991)
Iolanda Mitrofan (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991). ordonă funcțiile după criteriul importanței, argumentând așezarea lor în această ordine astfel:
1. Dintre toate funcțiile, funcția economică a fost și rămâne cea mai importantă, iar evoluția ei rămâne constantă în timp. Societatea tradițională avea ca principal criteriu al opțiunii maritale, calculul economic. Și societatea contemporană apelează și la acest calcul economic, dar nu ca fundament al constituirii unui cuplu (deși nu a fost total abandonată această perspectivă), ci mai mult ca interogație privind necesitatea formării unei familii.
2. Funcția reproductivă a avut cea mai importantă pondere economică.
În familia tradițională exista principiul conform căruia „părinții nu trăiesc atât pentru ei, cât pentru realizarea în viață a copiilor lor” (Iluț, P.,1995). Familiile fără copii erau stigmatizate, însă modernitatea a impus abandonarea acestui principiu și ca urmare, cotele natalității au cunoscut o scădere îngrijorătoare, marcându-se trecerea la „familia axată pe adulți”:
3. Funcția de socializare a cunoscut aceeași traiectorie ca și funcția reproductivă. O serie de factori ce au determinat reducerea numărului de copii au avut o influenta decisivă și asupra socializării. Însă, cauza principală, a reducerii interesului familiei pentru socializare este preluarea de către societate printr-un sistem global (grădinițe, școli), astfel că preocuparea părinților pentru educarea copiilor lor scade, ei petrecând din ce în ce mai puțin timp cu ei.
4. A patra funcție, de solidaritate, a avut și ea un rol destul de important în societatea tradițională, relația paternală și cea fraternală .
Întărind solidaritatea familială, cu timpul, legătura dintre sentimentele umane a slăbit și aproape s-a pierdut. Mulți autori consideră că oamenii își sunt suficienți lor înșiși, fapt care face să-i uităm cu ușurință pe cei care ne-au precedat și să nu ne interesăm de cei ce vor urma.
5. Funcția afectiv-sexuală, după autorii mai sus menționați, este singura funcție care cunoaște o traiectorie ascendentă. Dintr-o poziție marginală, inferioară, sexualitatea a devenit în societatea modernă unul din factorii ce condiționează existenta, dezvoltarea sau destrămarea unui cuplu sau a unei familii.
1.2.2 Tipologii familiale
În stabilirea tipologiilor familiale se au în vedere toate tipurile de relații intrafamiliale (părinți-copii, frați-surori, bunici-nepoți) și nu doar relațiile intra conjugale, tocmai această caracteristică diferențiază tipologia familială de cea maritală.
Bidlowski, M.,( Bidlowski, M 1998) oferă o tipologie, adaptând o metodă diferită: cere familiilor să se definească ele însele făcând apel la subiectivitatea familială.
Familiile investigate au folosit trei dimensiuni în a se autodefini:
1) Coeziunea, ce vizează:
a. Cupluri care valorizează o veritabilă fuziune între soți ;
b. Cupluri care valorizează autonomia ;
2) Reglarea, ce cuprinde:
a. familii care decid după reguli ;
b. familii care decid prin negociere ;
3) Integrarea, ce include:
a. Cupluri deschise către mediu ;
b. Cupluri autorepliate ;
Astfel, plecând de la aceste trei dimensiuni,( Bidlowski, M., 1998) identifică trei tipuri familiale:
familia „bastion” – caracterizată prin coeziunea de tip fuzional, reglare normativă și, sub aspectul integrării, autorepliere;
familia „camaraderi” – care se caracterizează prin coeziunea de tip fuzional, reglare comunicațională (negociabilă) și deschidere cătrenvestigate au folosit trei dimensiuni în a se autodefini:
1) Coeziunea, ce vizează:
a. Cupluri care valorizează o veritabilă fuziune între soți ;
b. Cupluri care valorizează autonomia ;
2) Reglarea, ce cuprinde:
a. familii care decid după reguli ;
b. familii care decid prin negociere ;
3) Integrarea, ce include:
a. Cupluri deschise către mediu ;
b. Cupluri autorepliate ;
Astfel, plecând de la aceste trei dimensiuni,( Bidlowski, M., 1998) identifică trei tipuri familiale:
familia „bastion” – caracterizată prin coeziunea de tip fuzional, reglare normativă și, sub aspectul integrării, autorepliere;
familia „camaraderi” – care se caracterizează prin coeziunea de tip fuzional, reglare comunicațională (negociabilă) și deschidere către mediu;
familie „negociere” – caracterizată prin autonomie, reglare comunicațională și deschidere către mediu.
Și Iluț, P. (Iluț, P., 1995) alcătuiește o tipologie, identificând tot trei tipuri de familii:
Familia fuzională, în care soții consideră că uniunea lor este autentică doar atâta timp cât au capacitatea reciprocă de a se susține unul pe celălalt prin empatie și anticipare emoțională. Are risc crescut de ruptură, însă recăsătorirea este puțin probabilă, mai ales în cazul femeilor, care acceptă o viață solitară precoce.
Familia „c1ub” în care soții sunt mai realiști deoarece își respectă independentă și își fondează uniunea pe rațiune, care capătă forma unei compatibilități bazate pe teoria cost / beneficiu. Își recunosc autonomia și puterea, inclusiv cea de a rupe relația dacă li se pare deficitară sau incompatibilă cu o oportunitate mai avantajoasă.
Familia „istorie” caracterizată prin solidaritatea fondată pe amintirea mereu vie a unui trecut fericit și pe speranța unui viitor mai bun. Fidelitatea și încrederea dau sens acestui tip de familie, în care soții rămân împreună deschiși și lucizi, încrezători și solitari. Ei includ în proiectul comun dorința de a avea copii, care nu numai că prelungesc istoria, dar semnifică caracterul deschis al acestei familii.
Probabilitatea rupturii există, dar, în general, este mult mai redusă, comparativ cu celelalte două tipuri (Iluț, P. 1995).
1.2.3 Modele familiale
Dacă debutul secolului XX marca totodată începutul extinderii și generalizării sistemului familiei nucleare, deceniul al optulea consemna regresul acestuia. Familia, arată specialiștii, „ a devenit insulara ’’, una din funcțiile tradiționale, cea de îngrijire a vârstnicilor a dispărut, iar funcția de socializare a copiilor este împărțită cu alte instituții sociale. Schimbarea statutului social al femeii prin implicarea ei în activități profesionale extrafamiliale determină noi regăsiri ale rolurilor acestora. Copilul ocupă un loc central, altădată mai puțin înregistrat, fapt ce conduce la rândul său la stabilirea de noi relații între părinți, pe de o parte ( redistribuirea responsabilităților în educația și îngrijirea copiilor), iar pe de altă parte, la noi raporturi între părinți si copii. Familia devine din ce în ce mai mult un loc de refugiu afectiv ca reacție la condițiile stresante ale mediului exterior.
Societatea contemporană se confruntă cu o problematică nouă privitoare la viața de familie și cu noi forme de constituire și de organizare a cuplurilor. Opțiunile populației sunt diversificate ca urmare a schimbărilor petrecute în plan economic, cultural, educațional. Schimbările intervenite sunt atât de importante încât și termenul de familie a devenit tot mai ambiguu, tinzând să acopere realități semnificativ diferite de cele caracteristice generațiilor precedente (Voinea, M., 2005).
Această situație se datorează în mare măsură fenomenelor și proceselor sociale obiective care au antrenat o serie de modificări la nivelul structurii și funcțiilor familiei.
Restructurarea familiei include: cuplurile consensuale, cuplurile fără descendenți, familii monoparentale (materne si paterne), persoane divorțate (cu sau fără descendenți), persoane celibatare, mame-fete ( mame celibatare).
Noile forme de familie prezintă particularități fată de tipul clasic complet de familie, cu referire în special în perturbările de rol, la restructurarea, diminuarea sau potențarea unor funcții. Uneori aceste forme sunt mai puțin eficiente economic ( în special în cazul familiilor monoparentale materne, în care mama este foarte tânără) – insuficiența veniturilor, capacitatea scăzută de acoperire a unor tipuri de nevoi, orientarea unidirecțională a consumului. Dificultățile și perturbările intrafamiliale specifice acestor modele se regăsesc în plan extrafamilial în ce privește integrarea socioprofesională a adultului, comportamentul școlar și social al minorului, relațiile cu instituțiile și comunitatea (Voinea, M., 2005).
După anii ’70, schimbările în mentalitatea și judecata valorilor au dus la transformări ale familiei moderne. Dorința de libertate, evoluția tehnicii și transformările structurale ale societății au avut repercusiuni și asupra familiei tradiționale. Astfel, datorită decalajului existent între opiniile, mentalitățile și transformările din structurile sociale au apărut mai multe modele ale familiei contemporane, ca o alternativă a căsniciei.
La originea transformărilor care au avut loc, la nivelul familiei, în ultimii 30 de ani se află:
Prelungirea duratei studiilor;
Folosirea metodelor anticoncepționale, care au redus numărul nașterilor nedorite;
Scăderea creditului acordat căsătoriei ca și garanție, odată cu creșterea numărului divorțurilor.
Astăzi, vorbim în mod obișnuit despre concubinaj, familii recompuse, familii vitrege, familii secundare pentru a clarifica situația în care se află un copil.
Cercetările întreprinse de Institutul National de Statistică și Studii Economice din Franța arată că după 1960 familia a cunoscut o serie de transformări:
A scăzut numărul căsătoriilor și al familiilor recăsătorite, dar a crescut numărul uniunilor libere;
A crescut numărul divorțurilor sau al separărilor;
A crescut numărul familiilor monoparentale, al familiilor recompuse ( iar unul dintre soți are cel puțin un copil dintr-o căsătorie anterioară);
A scăzut numărul de nașteri;
A crescut numărul de copii născuți în afara căsătoriei;
A crescut numărul femeilor care lucrează și, deci, și al familiilor în care cei doi soți desfășoară o activitate profesională.
Modele alternative ale familiei
1. Celibatul sau nonmariajul reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în deplină libertate. Celibatul induce o serie de avantaje celor care îl adoptă: independentă economică și libertate personală, varietatea și schimbarea, accentul pus pe realizarea profesională. Totodată, celibatul se confruntă cu o serie de probleme de ordin psihologic și social, cum ar fi: sentimentul de frustrare în raport cu colegii, cunoscuții sau rudele care își au familiile lor; sentimentul de culpabilitate fată de sine și fată de societate; sentimentul izolării, abandonului, sentimentul egoismului și individualismului. Chiar dacă este în prezent acceptat de societate, celibatul continuă să aibă o serie de consecințe negative pentru indivizi, dar și pentru societate, se diminuează nupțialitatea și natalitatea.
2. Familia fără copii o formă a restructurării familiei o constituie cuplul fără copii, modelul spre care se orientează o parte semnificativă a populației tinere. În țările dezvoltate există un procent de circa 10-15% din populația adultă căsătorită reprezentat de persoane fără copii ( cazurile sunt mai frecvente în mediile urbane și în familiile în care soția urmează o carieră profesională). Un motiv important care a dus la apariția și dezvoltarea acestui tip de cuplu este emanciparea femeii. Renunțând la poziția de gospodină casnică, supusă soțului și societății, multe femei au renunțat și la maternitate
3. Concubinajul (uniunea consensuală) reprezintă un model de asociere, un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului căsătoriei. O diferență semnificativă între aceste cupluri și familia nucleară nu există deoarece partenerii trăiesc în cadrul uniunilor libere realizează majoritatea funcțiilor familiei normale și se confruntă cu aceleași probleme (Voinea, M., 2005). Conștientizarea faptului că uniunea liberă este un mod mai economic, mai plăcut și mai confortabil de a trăi împreună, ca și dorința de a avea relații intime emoționale nesubordonate vreunui contract legal, fac ca popularitatea acestui mod de viață să crească simțitor, mai ales în ultimii ani. Principalele dezavantaje sunt: dezinteresul fată de funcția reproductivă, limitarea prematură a experienței întâlnirilor, perpetuarea rolului tradițional al familiei ( uneori coabitarea juvenilă poate fi mai mult în avantajul bărbatului decât al femeii).
4. Familia monoparentală se referă la menajele formate dintr-un singur părinte și copiii acestuia reprezintă o serie de particularități fată de tipul clasic complet de familie, mai ales în ceea ce privește redimensionarea funcțiilor pe care ar trebui să le îndeplinească. O situație aparte o reprezintă cazul părinților adolescenți, tot mai frecventă în ultimele decenii, cu consecințe grave atât pentru părinte cât și pentru copil. Problematica indusă de monoparentalitate este complexă, greutățile fiind cu atât mai mari, cu cât vârsta părinților este mai mică, însă familia monoparentală rămâne, dincolo de efecte o opțiune, o alternativă, o realitate socială ce capătă consistență prin însăși proliferarea ei (Voinea, M., 2005).
5. Căsătoria deschisă este un model de conviețuire aflat între concubinaj și familia nucleară. Ea se suprapune peste valorile și stilul de viață a concubinajului, dar, în același timp, se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare și structură. Având încă multe „ capcane psihologice ” legate de socializarea copiilor, de solidaritatea conjugală și filiala, se consideră, totuși, că aceasta este o necesitate pentru individ, deși nu constituie soluția definitivă a problemelor maritale și, cu atât mai mult, nu reprezintă salvarea familiei ca instituție. (Voinea, M., 2005).
6. Familiile reconstituite sau comasate reprezintă modele de conviețuire în care partenerii au mai fost căsătoriți și au descendenți din mariajele anterioare, confruntându-se cu o serie de probleme, din perspectiva funcționalității și viabilității ei. Cuplul actual reunește copii din mai multe uniuni familiale și realizează propria descendență. Problemele pe care le ridică aceste cupluri sunt complexe și dificile, vizând atât latura economică a vieții de familie, relațiile intrafamiliale, solidaritatea și unitatea cuplului, îngrijirea și educarea copiilor naturali și vitrege.(Voinea, M., 2005)
7. Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, cu deosebirea că cel puțin un partener nu are copii din mariajele anterioare. S-a constatat că familiile reorganizate sunt mult mai dinamice și din punct de vedere statistic, mult mai frecvente decât cele reconstituite, deoarece o persoană își poate reface viața chiar de mai multe ori în cadrul mai multor configurații reorganizate. Spre deosebire de familia reconstituită, cu care se aseamănă sub aspectul socializării, solidarității și al funcției sexuale, familia reorganizată se apropie de modelul de referință- familia nucleară- în ceea ce privește funcția economică și de reproducere (Voinea, M., 2005).
8. Simulacre familiale. Semi-căsnicia este un experiment neofamilial sub semnele „ falselor soluții ”, având ca scop prelungirea căsătoriei din punct de vedere legal. Această formă maritală se întâlnește frecvent în cuplurile cu relații tensiv- conflictuale cronice și constă în adoptarea și exercitarea incompletă a rolurilor maritale de către unul sau ambii soți (Voinea, M.,2005). Astfel de căsătorii aparente sunt de obicei realizate sub influenta sau hotărârea unor terți ( părinții ), pe baza unor înțelegeri cu caracter material, situație care persistă totuși în condițiile societății contemporane. Căsătoriile de conveniență se mențin pentru problema locuinței, a investițiilor materiale comune și pentru prezența copiilor.
Uniunile homosexuale iau amploare în ciuda prejudecăților. Fie rezultă din complexe inconștiente, din educația deficientă sau din decepții, homosexualitatea este tratată diferit atunci când se pune problema existenței copilului. Devenind părinți prin diverse modalități: adopție, însămânțare artificială, contact sexual în timpul unei căsătorii sau relații heterosexuală doar în scop procreativ, cuplurile homosexuale își susțin dreptul la creșterea și educarea copiilor, încurajați și de numeroasele cercetări care s-au soldat cu eșec în demonstrarea incompetenței mamelor lesbiene de a-și creste copiii.
Grupul comunitar . După anii ’60- ’70, ca o replică și o formulă de protest la adresa ” restricțiilor între fidelitate și ipocrizie din familia strict monogamă, tinerii furioși și sfârșitului de secol își caută o nouă mistică- cea a comunității sexuale în grup ”. Adepții acestor grupuri își conferă astfel iluzia unei pretinse libertăți individuale, omițând gradul de degradare a raporturilor dintre bărbați și femei (Voinea, M., 2005).
Swingers desemnează un schimb voluntar și temporar între perechi, în scop sexual. Aceștia diferă de adulterini pentru că acordul este stabilit între membrii perechii, dar și între perechi, fiind considerați de cele mai multe ori „ variație ” de la normele sociale, ca posesori ai unui înalt și neobișnuit interes sexual.
Controversate sau nu, familiile restructurate și simulacrele familiale se impun în atenția specialiștilor și nu numai, dând un nou sens comportamentelor interpersonale. Pe măsură ce „ realitatea familială ” se diversifică, termenul de familie devine tot mai ambiguu (Voinea, M., 2005).
Dinamica modelelor familiale se datorează unor complexe de factori economici, sociali, însă aceste schimbări nu semnifică nicidecum prăbușirea familiei ca instituție socială. Indiferent de complexitatea și profunzimea schimbărilor care au avut loc, în toate societățile europene se manifestă o atitudine favorabilă fată de familie.
I.1.3. Dinamica instituției familiale
Pentru început, putem explica ce se înțelege prin stil de viață, preluând definiția dată de 1. Smirnov și G. Marghescu (Smirnov, I., Marghescu, G.,1994) ea sintetizând cel mai bine informațiile: stilul de viață este dat de totalitatea coerentă, armonioasă, a acelora dintre valorile pentru care familia a optat, care transpar în modul de a fi, în comportamentul implicit și explicit, material și ideal al familiei, conferindu-i identitate, individualitate.
Pentru a înțelege satisfacțiile și împlinirile, frustrările și împlinirile unei căsătorii este necesar să cunoaștem stilul de viață, pentru că pe baza acestuia se pot înțelege multe dintre „enigmele” cuplului (ex. De ce infidelitățile distrug unele căsnicii și pe altele nu, de ce unii soți care par bine „acomodați” divorțează, în timp ce alții, ce produc o impresie contrară rămân împreună).
Deci stilul de viață reprezintă o sumă de valori, iar valoarea reprezintă aprecierea pe care un subiect o manifestă fată de un obiect (lucru, idee, relație). Așadar, valorile pe care le împărtășim sunt ale noastre, dar vin din afară, le respectăm pentru că ne sunt impuse de familie, societate, comunitate.
Problemele apar atunci când valorile proprii unui anumit stil de viață intră în contradicție cu normele și reglementările sociale, fapt care produce o marginalizare.
O dată cu trecerea timpului, începe să se impună tot mai mult o diversitate de moduri de viață, orice cultură, inițial minoritară, poate să se impună mai târziu și de aceea, este mult mai riscantă etichetarea și stigmatizarea. Modernizarea a avut un impact direct asupra tradiționalității, stilul de viață tradițional fiind abandonat, aproape sub toate aspectele sale. Indivizii au început să experimenteze stiluri de viață alternative, mai ales că valorile familiale s-au prăbușit continuu, diminuându-se atașamentul fată de instituția familiei.
Schema oferită de Smirnov, I., Marghescu, G. (Smirnov, I., Marghescu, G., 1994)supune atenției raportul Tradiționalitate / Modernitate:
Cercetarea familiei tradiționale a reliefat că valoarea focală a studiului său de viață o constituie (Segalen, M, 2011):
Autoritatea, susținută de: Ierarhie, Conformism, Represiune.
Valorile familiei contemporane întemeiază un stil de viață distinct de cel al familiei tradiționale: autorității i se substituie ca valoare focală:
Cooperarea – susținută valoric ca: egalitate, schimbare, comunicare.
Ca o alternativă la aceste stiluri de viață – se apreciază că în viitor, valoarea focală ar fi:
Individualitatea – susținută de valori precum: competiție, nonconformism, însingurare; asta, deoarece, societatea contemporană indică tot mai clar faptul că individul se îndreaptă către un stil de viață bazat pe o relativă izolare fată de restul semenilor, impunând între el și aceștia o anume distanță, „creându-și o mică societate pentru folosul său și lăsând marea societate în seama ei” (Cârțan, C., Tone, T., 1997).
Prin urmare, viitorul va aduce o pluritate de configurații familiale, oamenilor nu le mai pasă de sistemele de valori ale altora, atât timp cât ele nu le încalcă pe ale lor.
Acest fapt are mai multe implicații:
Fiecare face ce vrea, fiecare trăiește cum crede de cuviință și opțiunea lui trebuie respectată. Practic, nu este admis să-ti spui părerea, pentru a încerca s-o impui ca regulă generală (Bidlowski, M., 1998).
Transformarea individului în celula de bază a societății, una din inovațiile cele mai frapante ale modernității occidentale (Howe, D., 2001).
Valorizarea toleranței, în condițiile în care agățarea rigidă de propriile standarde și valori înseamnă marginalizare fată de ceilalți. Toleranța este o valoare în creștere, însă nu trebuie ignorată nici ideea conform căreia aceasta n-ar fi departe de indiferență (Bidlowski, M., 1998).
Oamenii vor renunța la imaginea dragostei, ca angajament permanent fată de partener și, nemaiexistând nevoia de posesiune, dată fiind egalitatea dintre sexe, vor asimila modelul dragostei neangajate, în care partenerii încearcă să găsească plăcerea împreună (Howe, D.,2001). Astfel, indivizii vor căuta să-și construiască o viață fericită, văzută ca o succesiune de situații plăcute și trăiri pozitive (bani, prieteni, sănătate, carieră profesională, împlinire sexuală). Deși există riscul ca evenimentele plăcute (ce ne fac fericiți) să ne ridice și pretențiile, fapt care ar însemna ca fericirea de azi să reprezinte generatoarea nefericirii de mâine. Se poate ajunge, chiar cu un număr semnificativ de membri ai societății să trateze căsătoria mai degrabă ca pe un aranjament temporar legal, decât ca pe o făgăduință solemnă, ceea ce schimbă însăși instituția căsătoriei (Bidlowski, M., 1998) .
I. 1.4. Elemente specifice ale familiei monoparentale
În familia modernă se pune accentul pe o flexibilitate a structurii de autoritate și putere. Dispare modelul dominant în care bărbatul decide, atât în privința hotărârilor care vizează viața conjugală, cât și a celor care privesc relația parentală – așa cum se întâmplă în familia tradițională. Relația modernă este caracterizată de reciprocitatea puterii și autorității în contextul unui egalitarism afirmat și tot mai des pus în practică.
Aspectul negativ al acestui egalitarism rezidă în faptul că orice diferență este văzută ca o sursă de inegalitate, ceea ce ar putea crea impresia că toate sarcinile și rolurile pot fi împlinite, atât de bărbat, cât și de femeie. Această impresie este total greșită, pentru că există anumite elemente de specificitate care diferențiază cele două sexe, mai ales deosebirile, în ceea ce privește rolurile asumate, existente de la un cuplu la altul, între oricare două persoane intervine reciprocitatea, dar și asimetria, una dintre ele tinzând să o domine pe cealaltă. Așadar, egalitatea este posibilă cu ajutorul diferențelor, printr-o complementaritate a rolurilor, atitudinilor și comportamentelor celor două sexe, printr-o echilibrare a domeniilor și nivelurilor în care cei doi își exercită autoritatea și puterea, astfel spus autoritatea și puterea între cele două sexe pot fi relativ egal distribuite, în condițiile în care suma activităților desfășurate de o femeie ar fi echivalentă cu suma, activităților desfășurate de un bărbat (Gherghel, A., 2004).
Factorii care au determinat flexibilitatea raporturilor de putere în cuplul modern sunt: în primul rând, emanciparea femeii, bazată în special pe creșterea nivelului de cultură. În al doilea rând, independentă economică a femeii a generat conștientizarea ideii, potrivit căreia raporturile de putere nu mai pot fi unidirecționale, în condițiile în care femeia nu mai este întreținută de bărbat și poate singură să-și asigure subzistența și să ia decizii în nume propriu, fără teama de a fi supusă reproșurilor sau abandonată. În al treilea rând, implicarea tot mai accentuată a femeii în viața socială a dus la ruperea acesteia de universul îngust al familiei și la lărgirea orizontului ei privind rolul și locul femeii în relația de cuplu.
Prezenta maternă a devenit și ea intermitentă, prin ieșirea femeii pe piața forței de muncă. Desele absențe ale ambilor părinți sau prezența alternativă a acestora oferă copilului o altă viziune asupra autorității, de cele mai multe ori, aceasta, lipsind. Efectele absenței autorității sunt multiple, de la accentuarea aroganței și până la scăderea sentimentului de siguranță a copilului. Autoritatea și puterea în familia modernă se află într-un permanent proces de construcție și reconstrucție, în funcție de negocierile ce au loc între parteneri, de atitudinile și comportamentele acestora vis-a-vis de rolurile pe care le îndeplinesc în familie și de statusurile ocupate în afara ei.
Independență economică a femeii contemporane, are un rol important în toate aceste disoluții. Faptul că poate trăi pe picioarele ei, o face mai invulnerabilă și mai sigură pe propria sa viață, lucru care favorizează destrămarea relației într-o măsură mai mare decât în trecut. Așa cum spunea R. Dorrzapf ( 1999:272) (Simon Duncan*, Applied Social Sciences, University of Bradford, UK)„cel ce-și poate câștiga singur subzistența își face mult mai iute valizele decât cineva care este dependent din punct de vedere financiar de partenerul său”: Iar femeile sunt acelea care resimt această nevoie de libertate într-o măsură mult mai mare, căci, în patru din cinci divorțuri, soția este cea care înaintează această acțiune.
În familia modernă, relația părinte-copii are cu totul alte coordonate, comparativ cu cele existente în familia tradițională, iar concepțiile privind relația parentală au evoluat semnificativ.
În procesul socializării, copiii nu se mai identifică cu părinții, că își formează ei comportamente proprii. De exemplu, băieții nu devin bărbați pentru că se identifică sau își imită tatăl, ci se identifică cu tatăl lor pentru că realizează că sunt băieți. Ei își conștientizează apartenența sexuală și se comportă ca atare.
Majoritatea cercetătorilor conchid că elementele contradictorii cele mai vizibile în raporturile dintre generații, apar în perioada adolescenței – când renunță la vechile norme și valori și se însușesc altele. Ca atare, se manifestă tot mai acut tendința de afirmare a propriei personalități, de individualizare, de personalizare. Adolescentul se comportă ca si cum ar reprezenta punctul central al vieții, dorind să atragă atenția asupra sa, să șocheze prin faptul că e unic.
Horney, cf. Ciupercă, & Mitrofan, 2004 observă că la vârsta adolescenței ,,copilul aparținând familiei moderne, tinde să se comporte în două maniere fată de părinți: contra lor- consideră că părinții nu-l înțeleg și decide să lupte, dovedindu-le că se descurcă și fără ajutorul lor, sau îndepărtându-se de ei – copilul își construiește o lume proprie, se izolează de părinți și-i acceptă în jurul său doar pe cei care-l înțeleg,,.
De cele mai multe ori, divergențele între generații își au originea și în lipsa de interes pentru problemele cu care se confruntă adolescentul. Din lipsă de timp sau din indiferență, adulții ignoră să abordeze anumite aspecte ale vieții și realității sociale, iar atunci când se hotărăsc să o facă este, de obicei, prea târziu.
După (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991), mutațiile produse în lumea contemporană au modificat criteriile educației moderne. Tânăra generație afirmă, din acest punct de vedere, că părinții au conștientizat mutațiile lumii moderne, dar au neglijat modificările survenite în criteriile educației, acționând după același etalon. Din această perspectivă, traversăm o perioadă istorică în care, tânăra generație se află la cumpăna dintre îndoială și aroganță, dintre teribilism și ignoranță.
Se observă că socializarea fetelor a devenit din ce în ce mai complexă și mai dificilă și nu pentru că aceasta ar implica eforturi sau costuri foarte mari, ci din cauza faptului că trebuie înlăturată o mentalitate care a făcut din femeie o ființă sedentară, pasivă și dependentă, ce-și limita viața doar la spațiul privat.
În socializarea băieților nu s-a schimbat nimic important, modificările care au apărut țin de conștientizarea faptului că băieții trebuie să devină mai expresivi, accentuând și latura afectiv-emoțională, nu numai pe cea economică. Ce pare mai surprinzător, este faptul că băiatul trebuie socializat astfel încât să accepte că va deveni dependent de femeie, pentru că ea tinde să devină autonomă, iar acest lucru implică o dependență reciprocă.
De fapt, ambele sexe se zbat între nevoia de existența autonomă și cerința de a fi altceva: ele sunt învățate că, pentru a atrage sexul opus, trebuie să caute să placă, cu alte cuvinte, trebuie să se transforme în obiecte, să renunțe la autonomia lor(S. de Beauvoir)
Societatea spre care ne îndreptăm este una în care toată lumea începe să poarte haine, aceleași „bijuterii”, aceeași tunsură. Tinerii vor trăi, dacă nu și trăiesc deja, într-o modernitate imediată și schimbătoare, fără trecut sau viitor, distinctă de societatea celor în vârstă și de istoria ei.
Tendințe și mutații în familia modernă.
Relațiile dintre un bărbat și o femeie, ca și relațiile dintre părinți și copii sunt însă mult mai complexe decât le-ar reda orice încercare de definire a lor. Societatea tradițională era relativ rigidă în materie de stabilitate a valorilor, tip de familie sau stil de viață, societatea modernă modifică fundamentul solid al familiei, conferindu-i noi roluri și destinații.
Dacă familia nucleară a dominat contemporaneitatea, viitorul nu va mai aduce dominația unei singure forme de conviețuire, ci o pluritate de configurații familiale, adaptate realității sociale impuse de începutul de secol XXI.
Aceste configurații au în esență un punct comun: nici una nu îndeplinește toate funcțiile atribuite în mod clasic instituției familiale. Fiecare configurație tinde să maximizeze unele funcții (ex. Celibatul – funcția economică, căsătoria deschisă – funcția sexuală), și să minimizeze altele sau chiar să le ignore (ex. Familia monoparentală – funcția sexuală).
Astfel, familia monoparentală și celibatul își realizează funcțiile doar la nivelul maximal și minimal, iar căsătoria deschisă și familia reorganizată ignoră, cel puțin teoretic, minimalitatea.
Celibatul și concubinajul
• Celibatul – Reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în deplina libertate. El a crescut foarte mult în ultima vreme, mai ales în S.U.A., Germania, Franța, etc. Șansele de a deveni celibatar după 35 ani, sunt mai mari, deși aceste șanse trebuie analizate diferențial. Astfel, ele sunt mai scăzute pentru bărbații cu studii superioare decât pentru muncitori, iar pentru femeile care au o diplomă, ele sunt mai mari decât pentru cele fără studii. (Voinea, M., 2005)
Cuplul fără descendenți – reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre care se îndreaptă o parte semnificativă a populației tinere. Ponderea cea mai ridicată a familiilor fără copii este întâlnită la cuplurile urbane și la cele în care soția urmează o carieră profesională .
• Concubinajul (uniunea liberă) reprezintă un model de asociere, un mod de a trăi împreună a cuplurilor, în afara contractului căsătoriei. Nu se deosebește mult de familia nucleară deoarece realizează majoritatea funcțiilor și se confruntă cu aceleași probleme cu care se confruntă și cuplurile căsătorite . Uniunea liberă poate fi doar o simplă etapă premergătoare căsătoriei sau poate fi un stil de viață rezultat dintr-o opțiune de lungă durată sau definitivă. (Voinea, M., 2005)
I.2.1 Familia monoparentală și familia reconstituită
Creșterea numărului familiilor monoparentale este un fenomen care se petrece în întreaga lume. Acest fapt a făcut ca și atitudinea fată de acest tip de familie să evolueze, mai mult sau mai puțin, în funcție de zone, de evoluția culturală a acestora.( Vasile, D L, Introducere In Psihologia Familiei Și Psihosexologie,2007).
Este foarte important ca noi, societatea, să considerăm familia monoparentală ca fiind o familie normală, ca pe o alternativă și nu ca pe un model nereușit al așa zisei familii clasice. Acest punct de vedere ar ajuta mult persoanele care se confruntă cu această problemă, în special copiii care cresc în familii monoparentale.
Apariția acestui tip de familie poate avea mai multe cauze: decesul, divorțul, dorința de separare a unuia dintre părinți, copii veniți pe lume în afara căsătoriei, dorința unor femei în special de a avea un copil chiar dacă nu sunt căsătorite.
Familiile monoparentale, se referă la menajele formate dintr-un singur părinte și copiii acestuia, menaje ce pot apare fie în urma divorțului sau abandonului familial, fie în urma decesului unui părinte, a adopției realizate de o persoană singură sau a creșterii copiilor în afara căsătoriei (Stăiculescu, A., 2006).
Căsătoria deschisă – este un model de conviețuire aflat între concubinaj și familia nucleară. Ea se suprapune peste valorile și stilul de viață al concubinajului, dar în același timp se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare și structură. Altfel spus, această formulă nouă încearcă să înlocuiască o configurație depășită sub aspectul stilului de viață și să preia ceea ce este mai bun din modelul coabitării. Scopul relației este de a fi tu însuți, de a deveni o persoană deschisă, matură, flexibilă, capabilă să-și recunoască limitele, dar încrezătoare în forțele proprii.
Astăzi, lumea se mișcă într-un ritm extraordinar, evenimentele se precipită și se bulversează, nesiguranța creste de la o zi la alta, iar toată această dezordine de necontestat nu provoacă decât efecte negative asupra vieții de familie. Căsătoria deschisă atenuează aceste consecințe, pentru că ea nu face decât să schimbe principiile unei căsătorii tradiționale c1asice: persoana are o libertate pe care altfel nu o avea, deci poate decide singură într-o lume care o obligă să adopte anumite comportamente, poate visa că viitorul îi va aduce partenerul dorit în locul aceluia care se plafonează în cotidian.
Însă forma de căsătorie deschisă nu constituie soluția definitivă a problemelor maritale și, poate, nici salvarea familiei ca instituție, dar rămâne o alternativă dezirabilă între nenumăratele variante de conviețuire impuse de societatea contemporană .
2.1.a Familia reconstituită
Familiile reconstituite – reprezintă modele de conviețuire în care partenerii au mai fost căsătoriți și au descendenți din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reunește, astfel, copiii din mai multe uniuni familiale, la aceștia adăugându-se, deseori, proprii descendenți (Voinea, M., 1993).
Problemele familiei reconstituite (comasate, mixte) țin de specificul relației din sistemul familiei structurat după recăsătorie, de riscul repetării anumitor erori din mariajele anterioare, și de relațiile cu ex-consorții. Aceștia din urmă rămân de cele mai multe ori în relații – mai mult sau mai puțin reglate juridic și psihologic – cu copiii lor. Adeseori, părinții vitregi au un comportament neadecvat fată de copiii vitregi, mai ales legat de atitudinea și relațiile acestora cu părinții naturali
Printre posibilele explicații ale apariției familiei reconstituite ar fi acelea legate de „nevoia de celălalt”, de nevoia de dragoste și solidaritate, justifica unirea a două configurații monoparentale, bântuite de greutățile socio-economice.
2.1.b Familiile reorganizate
Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, însă acoperă o arie mai întinsă de configurații. Acest concept de „familie reorganizată” este utilizat pentru a pune în evidență ceea ce are se deosebește în mod special: faptul că cel puțin un partener nu are copii din mariajele anterioare. (Voinea, M., 1993)
Așadar, sunt numite familii reorganizate, fie configurațiile alcătuite din doi parteneri divorțați sau văduvi, fără copii, fie acelea în care unul dintre parteneri are descendenți din mariajele anterioare, fie acelea în care doar un partener a mai cunoscut experiența unei relații legal constituite. (Voinea, M., 1993)
Familia reorganizată își găsește justificare în valorizarea înaltă a instituției familiei, în faptul că unul dintre parteneri (fiu și părinte) își caută perechea, în scopul îndepărtării decepțiilor provocate de mariajele anterioare. Și întrucât divorțialitatea este în creștere, iar monoparentalitatea cunoaște o pantă ascendentă, premisele înmulțirii familiei reorganizate sunt accentuat conturate (Voinea, M., 1993)
I.2.2 Particularități ale familiei monoparentale
De-a lungul timpului au existat mai multe concepții privind funcționalitatea acestui tip de familie, mentalitățile fiind acelea ce au susținut diversele păreri contradictorii. Astfel, societatea tradițională, bazată pe familia extinsă, dezaproba monoparentalitatea și încuraja tendințele de stigmatizare și etichetare fată de cei ce alegeau voit sau nu, acest „stil de viață”:
Pe de altă parte, în societatea modernă, datorită generalizării familiei nucleare (formată din ambii părinți și copii), s-a putut realiza mai ușor ruptura fată de comunitate, schimbându-se și viziunea asupra acestui tip de menaj. Cu alte cuvinte, a fost înlocuită concepția potrivit căreia este dezavantajos pentru copii să fie crescuți doar de mamă sau doar de tată.
Cercetări recente au arătat că familia clasică din care fac parte doi părinți, nu este atât de importantă pentru evoluția copiilor pe cât s-a crezut până acum. Și aceasta în condițiile în care s-au menținut o serie de prejudecăți, ce au rămas adânc înrădăcinate în tradițiile unei societăți de tip patriarhal.( Stăiculescu, A., 2006)
Howe, D., (Howe, D, 2001) de exemplu, a observat că deseori se presupune că tații sunt mai puțin devotați decât mamele în îngrijirea copiilor și că e nevoie ca ei să dovedească faptul că au competențele unui părinte, în vreme ce competenta maternă este presupusă ca existentă, dacă nu se dovedește lipsa sa, dar în realitate, lucrurile nu stau întotdeauna așa.
Majoritatea psiho-sociologilor evidențiază că este mai indicată pentru copil o familie monoparentală, decât una bântuită de certuri și probleme. (Iluț, P.,1995), dacă în trecut se considera că familiile cu căsătorii nereușite trebuie să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent, mulți cred că este mai bine pentru copii dacă părinții se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.
Cercetătorii recunosc că se așteptau să găsească o legătură cauzală între cele două variabile: copii crescuți în familii cu un singur părinte și riscul de a comite mai târziu delicte. Însă, nu au dat decât de constatarea binecunoscută, că cea mai mare parte a bărbaților aflați în închisori proveneau din familii dezbinate, dar, în același timp, ei aveau părinți care comiseseră delicte și veneau din medii sociale sărace și minoritare. Există însă și o serie de certitudini asupra cărora au căzut de acord majoritatea cercetătorilor, în ceea ce privește familia monoparentală. De exemplu, se consideră că pentru bărbați costurile psihologice sunt mai mari, în timp ce pentru femei prevalează costuri materiale. Apoi, se susține ideea că menajele monoparentale se confruntă cu dificultăți economice și socializatoare mai mari decât familiile complete ( Stăiculescu, A., 2006)
S-au format și o serie de concluzii ce vizează diferențierea consecințelor negative, chiar în funcție de sexul copiilor. Astfel, băieții din familiile monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviate, comparativ cu fetele. În schimb, căsătoriile fetelor au o stabilitate mai redusă decât a băieților( Vasile, D L, 2007).
Privind dintr-o altă perspectivă se poate aprecia că familia monoparentală prezintă o serie de particularități fată de tipul clasic complet de familie, cu alte cuvinte, părintele rămas cu copiii nu mai poate realiza la nivel optim funcțiile pe care societatea le atribuie instituției familiale. Elementul care influențează viața familiilor monoparentale este funcția economică, costul ridicat al vieții antrenând eforturi deosebite din partea părintelui rămas cu copiii.
O situație aparte o implică funcția de socializare. Bineînțeles că lipsa unui părinte are repercusiuni negative, plecând de la lipsa afectivității și ajungând la realizarea unei socializări firești și integrarea viitorilor adolescenți în societate (Stăiculescu, A., 2006). Însă, nu trebuie ignorat faptul că și familiile complete se implică din ce în ce mai puțin în acest proces al socializării, deoarece sistemul școlar înlocuiește, în mare măsură, procesul instructiv-educativ al familiei. Ca atare, nu se poate afirma că familia monoparentală nu este indicată pentru evoluția ulterioară a copilului, din moment ce și familia clasică se confruntă cu probleme similare. Însă trebuie detaliată problematica diferită cu care se confruntă părintele în raporturile sale cu copilul.
a. Mame singure (monoparentalitatea maternă)
În cazul mamelor, principalele probleme care apar sunt următoarele (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002 ) :
• Mamele singure, ca părinte, se pot aștepta la experiența dificultăților financiare. Ele pot afecta indivizii pe termen lung. Copilul devine un suport economic pentru multe dintre familiile monoparentale conduse de mame. Femeile cu pregătire superioară și posibilități financiare au în general mai puține probleme ca mame-singure, decât cele cu nivel scăzut de pregătire.
• Mamele singure manifestă câteva schimbări în relația cu copilul. Astfel, unele dintre mamele divorțate își schimbă maniera în care relaționează cu copilul, ceea ce voalează barierele între rolurile de adult și de copil. Mama obișnuiește să-i facă astfel confidențe, să-i mărturisească variantele ei sentimentale, ceea ce îi consolidează copilului rolul de confident. Așa încât, treptat și subtil, mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport emoțional, substitutiv al părintelui absent.
Când unele dintre aceste mame atribuie copilului rolul tatălui absent, conflictul părinte-copii ajunge până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul soț. Unii cercetători atrag atenția asupra unor probleme particulare ale relației mamă-fiică în această situație. În mod primar, sunt implicate aici sentimentele de gelozie și competiție, cum ar fi întâlnirile și realizările școlare. Copiii în astfel de situații, nu sunt capabili să-și exprime sentimentele lor conflictuale, sau resentimentele fată de plasarea lor în această poziție de către propriile mame. Mai mult, se pot observa numeroase comportamente explozive, ca semnal al numărului mare de griji și temeri ale acestor copii.
b. Tați singuri (monoparentalitatea paternă)
De cealaltă parte, familia monoparentală condusă de tată prezintă următoarele caracteristici (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002 ):
Părinții singuri, tați, dispun de o mai mare libertate financiară decât mamele singure, ca urmare a nivelului, în general, mai crescut de educație, care le permite asigurarea unei situații economice sporite și flexibilitate în folosirea resurselor financiare. Tații în general, nu sunt implicați în sarcinile domestice mai mult decât în asumarea rolului de bază. Puține dificultăți sunt experimentate de ei înșiși în această privință, de exemplu prepararea hranei este considerată o problemă majoră. Dar majoritatea sarcinilor sunt îndeplinite de către copii.
Cei care au fiice primesc mai mult ajutor în îngrijirea căminului, decât cei care au fii, ca urmare a diferențelor în practicile de socializare. Dacă se compară familia cu doi părinți cu cea a tatălui singur, se poate constata că aceasta din urmă primește mai puțină participare din partea copiilor, în problemele casei. Tații singuri sunt mult mai directivi în disciplinare, fiind mai preocupați de calitatea factorilor de îngrijire a copiilor, mai interesați de experiențele educaționale ale acestora și mult mai protectivi fată de ei. O preocupare deosebită o vădesc tații-singuri pentru fiicele lor, în privința dezvoltării lor ca „stăpâne și mame” ale casei.
c. Părinți adolescenți
O situație aparte este reprezentată de categoria părinților-adolescenți, tot mai frecventă în ultimele decenii. Principalele motive pentru care adolescenții devin părinți sunt (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002 ):
a) Schimbările care au apărut în atitudinea societății fată de sarcina adolescentină. Există o serie de programe de asistență socială comunitară pentru adolescentele care urmează să nască, pentru cele care au făcut-o deja, ca și pentru părinții acestora. Statutul degradant și umilitor pentru adolescenta-mamă, ca și atitudinea negativă a băieților, că „ar fi rău să se căsătorească cu o fată însărcinată”; au cam ieșit din „obișnuințele sociale”:
b) Neglijarea unei contracepții adecvate de către adolescenții activi sexuali, în directă legătură cu atitudinile lor personale. Nefolosirea contraceptivelor de către adolescente este motivată de ideea că metodele contraceptive ar fi „nenaturale și dăunătoare sănătății” (Rășcanu, R., 1996). În ceea ce-i privește pe băieți, rolul lor în concepție și contracepție s-a bucurat de mai puțină atenție. Ideea că responsabilitatea contracepției revine fetelor, este larg răspândită printre băieții adolescenți.
c) Atitudinile personale. În familiile cu venituri scăzute, multe adolescente dezvoltă atitudini negative fată de viață – sentimente ce acționează împotriva cunoașterii, ca și a folosirii efective a contraceptivelor.
Principalele consecințe ale parentalității la adolescenți sunt:
a. În primul rând, abandonul școlar în cazul adolescenților, cu consecințe directe de profesionalizare scăzută. Opt din zece femei, care devin mame la mai puțin de 17 ani nu termină niciodată liceul, iar adolescentele care rămân însărcinate chiar și la 18-19 ani, renunță la școală într-un procent de 1,4 ori mai mare decât ceilalți adolescenți. Cu cât vârsta este mai mică la nașterea copilului, cu atât șansa de reluare a studiilor sociale scade. Abandonul școlar are efecte negative pe termen lung: deficiențe semnificative în educație, slujbe cu prestigiu scăzut și venituri mici, satisfacție scăzută în muncă. Toate acestea vor greva educația și comportamentul mamelor fată de copii, în eventualitatea că îi vor păstra. (Buțureanu, Ș., Socolov, R. (coord.), 1998).
b. În cazul în care sarcina conduce la o căsătorie timpurie, aceasta este de obicei instabilă . Una din cinci căsătorii la adolescență se prevede a se termina printr-un divorț în primul an, una din trei în șase ani. Soții doreau să-și continue relațiile de prietenie și activitățile sportive după orele de școală, în vreme ce soțiile se simțeau singure și abandonate de prieteni formali. Cercetătorii sugerează că nu sarcina în sine era cauza nefericirii, cât căsătoria timpurie a „părinților adolescenți”: „Gustul existenței lor” este asemenea celui acrișor al fructelor necoapte.
c. Resursele financiare sunt foarte limitate pentru părinții adolescenți, ei fiind frecvent incapabili să asigure o îngrijire parentală corespunzătoare adultului cu nou născut. Instabilitatea economică care survine după căsătoria adolescenților părinți, care au renunțat la școală, este de obicei cauza principală a separării cuplului în primii doi ani de viață comună. Deși aspiră la un statut ocupațional care să le permită să aibă un nivel de trai adecvat și fericit, doar 2/3 din părinții adolescenți se declară ulterior satisfăcuți de statutul lor, dar majoritatea sunt nesatisfăcuți de situația materială și gradul de securitate financiară. Multe dintre mamele adolescente vor deveni mame singure, cu responsabilități majore în creșterea copilului și dintre ele, multe sunt nevoite să solicite asistență financiară de la sistemul public, dar o dată cu creșterea vârstei mamei scade și probabilitatea de a mai depinde de acest sistem (Buțureanu, Ș., Socolov, R. (coord.), 1998).
d. Consecințele parentalității timpurii se întrevăd și in relația părinte-copil.
Se remarcă în comportamentul părinților adolescenți, nerăbdarea, insensibilitatea și înclinația de a folosi pedeapsa fizică drept mijloc de educație. În ceea ce privește abuzul fizic și psihic al copilului de către părintele adolescent, se presupune că părinții adolescenți prezintă un risc mai mare de a-și abuza copiii, decât părinții adulți. Această atitudine poate fi întreținută și de alți factori: sarcina neplanificată, nașterea unui copil ilegitim, nașterea unui copil cu deficiențe fizice.
e. Consecințele privind copilul părinților adolescenți se referă la expunerea acestuia la un risc biologic și psihologic mai mare decât a copilului născut de mame adulte. Rata mortalității la copiii născuți de adolescente o depășește pe cea a copiilor mamelor peste 20 de ani. Cu cât vârsta mamei este mai mică la naștere și se asociază cu proveniența din medii sărace, cu atât riscul de a avea un copil subponderal este mai mare. Este foarte probabil ca un copil născut de o mamă până la 15 ani să aibă deficiențe la naștere: retardare mintală, diabet, handicapuri fizice și diverse malformații congenitale asociate. Rata crescută a deceselor copiilor mamelor adolescente poate fi pusă și pe seama imaturității acestora, neglijenței și lipsei dorinței de a asigura o îngrijire adecvată sugarilor, lipsei cunoștințelor și a experienței de asigurare a unei diete corespunzătoare copilului. Copiii adolescentelor mame prezintă și alte caracteristici (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002 ): :
Probleme de comportament, în special la sexul masculin.
Probabilitate mai mare de a deveni părinte – adolescent în viitor.
Tendința mai mare la repetenție școlară și dificultăți în procesul de învățare.
Tendința de a fi etichetați drept „înceți” (retardați) în procesul de dezvoltare, în special la sexul masculin.
Probabilitatea mai mare de a avea experiența unui patern familial deficitar.
După cele constatate până acum, problematica indusă de monoparentalitate este foarte complexă, greutățile fiind cu atât mai mari, cu cât vârsta părinților este mai mică. Însă, familia monoparentală rămâne, dincolo de efecte, o opțiune, o alternativă, o realitate socială.
d. Decizia de a fi o mamă singură.
Unul din cei mai importanți factori implicați în procesul de emancipare a femeii și în modificările care au avut loc în straturile cele mai profunde ale mentalității oamenilor, în ceea ce privește diferențele de gen dintre cele două sexe, este feminismul.
Ideile promovate de mișcările feministe au avut un impact deosebit asupra femeilor din tarile dezvoltate, care participaseră la aceste manifestări, determinându-le să-și dorească noi libertăți pentru a atinge țelul suprem: egalitatea fată de bărbați. Astfel, ele au continuat să revendice superioritatea sexului liber fată de căsătorie, pe care o considerau „O instituție burgheză care reduce oamenii la posesie și le transformă pe femei în obiecte pasive ale dorinței bărbaților”, cerând totodată despărțirea actului sexual (al cărui scop este plăcerea) de reproducere. Practic, prin aceste revendicări și critici, aduse modelului tradițional de organizare familială, ele puneau un semn de întrebare chiar asupra instituției heterosexualității. Mișcările feministe au pornit de la câteva idei centrale, una dintre ele fiind aceea că relațiile heterosexuale dezavantajează femeile și le subordonează bărbaților (Smirnov, I., Marghescu, G., 1994).
Principalul efect pozitiv al mișcării feministe ar fi acela că reușește să modifice o reprezentare a lucrurilor. Feminismul vrea să schimbe ceva, și, chiar dacă nu reușește să-și atingă toate scopurile, încearcă să modifice o mentalitate, încearcă să demonstreze că există și alte puncte de vedere și, prin aceasta, încearcă să îl facă pe individ să-și aleagă propriul stil de viață, propriile valori și să nu preia un model unic, viabil într-o perioadă istorică trecută, nefuncțional acum (Smirnov, I., Marghescu, G., 1994).
Astfel, în ziua de azi, multe femei (în general peste 30 de ani), realizate profesional, dar neîmplinite în plan familial, deci necăsătorite, aleg să devină mame-singure, fără un partener alături. Ele trec de mentalitățile care încă persistă în societate – referitoare la întemeierea unei familii și la creșterea copilului de către un cuplu și decid să înfrunte singure greutățile pe care le întâmpini în creșterea unui copil.
Există și grupuri de suport, în cadrul cărora, mamele au ocazia să-și împărtășească experiența sau pot cere ajutor și sprijin în ceea ce privește cunoașterea tuturor aspectelor legate de creșterea și educația unui copil.
Una dintre aceste mame singure, Suzanne în vârstă de 45 ani, are o fetiță, Haley, de 4 ani și se numără printre femeile care sunt „single mothers, by choice”. Midlife Mommies vorbește cu Suzanne despre decizia ei de a avea un copil singură ea descrie o parte din bucuria ei, grijile ei și problemele zilnice ale unei mame singure. ( www.singlemothers.com).
Dificultăți de exercitare a rolurilor educative în familiile monoparentale.
Studiile asupra familiilor monoparentale subliniază că: probabilitatea de a identifica nașteri ilegitime, abandonuri ale copiilor, retard în dezvoltarea psiho-afectivă a acestora din urmă, tulburări de comportament, abandon/eșec școlar ori chiar delicvență este mai mare în această categorie de populație.
Familiile monoparentale se adaptează mai greu modelului cultural actual fiind victime ale sărăciei având tendința de a se auto-reproduce (copiii proveniți din astfel de familii au șanse mari de a repeta experiența în calitate de adulți), reproducând și extinzând, astfel, un lanț întreg de probleme sociale.
Monoparentalitatea, în special cea rezultată din divorț, este corelată cu o diminuare a activității educative și mai ales cu o adecvare și o eficientă mai mică ale eforturilor educative: rolul matern este caracterizat în termenii suprasolicitării (materiale, emoționale, relaționale), ai unui dezinteres relativ sau ai unui conflict de rol-dominate de probleme create de separare și de propriile stări afective, mamele sunt mai puțin disponibile pentru copil exact în momentele în care acesta ar avea nevoie de atenție și eforturi sporite, mai mult ca oricând – în timp ce rolul patern este analizat în termenii „absenței paterne”; „depravării paterne”; „deresponsabilizării paterne” (Gherghel, A., 2004).
Cei mai afectați pe termen scurt sunt copiii de vârstă mică (sub șase ani); ei par a deveni mai dependenți, mai neascultători, mai agresivi, mai puțin afectuoși decât cei care rămân în familii complete, dezvoltarea lor generală fiind bulversată. Copiii de șase – opt ani sunt marcați de o mare tristețe, de sentimente de frustrare, confuzie și anxietate, de conflicte de loialitate, mulți dintre ai căutând contactul cu părintele absent. La aceste vârste, băieții sunt mai vulnerabili: ei înregistrează mai frecvent eșec școlar și dificultăți de integrare socială, se restabilesc mai greu. Pentru copiii între nouă și doisprezece ani, percepția rupturii este mai clară, modalitățile de manifestare mai sobre; ei sunt capabili să pună în funcțiune diferite mecanisme de protecție și lupte împotriva propriilor stări psihologice; totuși, mulți dintre ei reușesc cu greu să-și controleze anxietatea, rușinea, durerea și sentimentul neputinței, revărsându-și furia asupra ambilor părinți sau numai asupra celui pe care-l consideră vinovat. Nici în adolescență experiența divorțului nu este suportată fără probleme și aici apar: furia, tristețea, sentimentul de amenințare și de neliniște în legătură cu viitorul, decepția, indignarea morală și chiar disprețul (Gherghel, A., 2004).
In primul an după separarea părinților reacțiile se manifestă cu cea mai mare putere, în timp ele atenuându-se, dar nu în toate cazurile, după unii cercetători, la cinci ani după divorț, pot fi distinse trei grupuri de copii: unii (34% din cazuri) sunt complet restabiliți, alții (29%) au o dezvoltare medie și un comportament comparabil cu cel al copiilor din familii biparentale, dar încearcă uneori sentimente de tristețe, cea de-a treia categorie, însă, continuă să manifeste insatisfacție, depresie, solitudine, retard în dezvoltare. La zece sau cincisprezece ani după divorț, copiii de ambele sexe au probleme relaționale, trăiesc sentimente de anxietate și vinovăție, așteaptă atitudini de respingere din partea partenerului și rup frecvent relațiile cu persoanele de sex opus; există o mare probabilitate ca mariajul lor să se încheie printr-un divorț timpuriu (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002).
Pe lângă consecințele divorțului asupra stării psihice a părinților și asupra dezvoltării cognitive și mai ales afective a copilului, sociologii vorbesc despre problemele materiale ale familiilor monoparentale „victime ale noii sărăcii”; despre supraîncărcare și conflictul de rol trăite de femeia obligată să adauge la sarcinile cotidiene de îngrijire și educație și pe acelea de aducător principal de venituri și de exercitare a autorității, despre criza de autoritate. În consecință, copiii care trăiesc în familii de acest tip sunt considerați „populație cu risc”; condamnată la a îngroșa rândurile celor care trăiesc la limita subzistenței, celor care eșuează școlar, ori ale devianțelor și delicvenților (Stănciulescu, E., ,2003).
„Riscul pentru copil, care pare inerent monoparentalității, nu poate fi corect interpretat fără a se face referire la modul de inserție socială a părintelui care este responsabil” de creșterea sa (Stăiculescu, A., 2006). Această concluzie arată că pentru a asigura copiilor șanse maxime de dezvoltare ținta intervențiilor trebuie să fie în primul rând situația socială a părintelui care primește custodia copilului, respectiv fenomene cum sunt vulnerabilitatea statutului socio-profesional al femeilor, veniturile scăzute, nivelul scăzut de cultură, costurile materiale, psihologice și simbolice ale divorțului și maternității solitare și nu familia conjugală.
CAPITOLUL II
Consecințele monoparentalității asupra copiilor
O definiție datã de Burgess, Locke și Thomas (1971, apud Hartman, Laird, 1983), care tine seama de legăturile dintre membrii familiei, este următoare „un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopție; gospodărindu-se împreună; interacționând si comuncind între ele de pe poziția rolurilor sociale de soț si soție, mama si tata, fiu si fiică, frate si soră; creând si menținând o cultură comună” :
Această definiție ridică anumite probleme. Poate apărea situația necunoașterii tatălui biologic, a inexistenței tatălui; de asemenea, există cazuri în care, fără un divorț prealabil, apar cupluri formate din parteneri care provin fiecare din alte legături și care, în noul cuplu, dau naștere și cresc copii alături de copii aduși din cupurile anterioare Lucrarea de fată încearcă să identifice cadrul dezvoltării copilului în familiile monoparentale si consecințele pe care le are aceasta structură familială asupra dezvoltării copiilor. Funcția principală a familiei este aceea de creștere a copiilor
Principalele consecințe ale monoparentalității asupra copiilor sunt (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002):
• consecințe psihice;
• consecințe sociale;
• consecințe fizice;
• consecințe culturale;
Aceste consecințe se petrec în general ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele formării unei familii.
II.1.a Consecințe psihice
Familia bazată pe un singur părinte a fost mult timp stigmatizată și funcționalitatea acestui tip de familie era pusă sub semnul întrebării. În societatea modernă a dispărut concepția potrivit căreia este dezavantajos pentru copil să fie crescut doar de mamă sau doar de tată (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002) .
Majoritatea psiho-sociologilor au ajuns la concluzia că este mai indicată pentru copil o familie monoparentală, decât una bântuita de certuri și de probleme. De aceea, dacă în trecut se credea că este mai bine pentru copil ca familiile care au căsătorii nefericite să rămână împreuna de dragul copiilor, în prezent mulți cred că este mai bine pentru copii dacă părinții se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie( Neamțu, G., 2003 ).
Problema care apare însă în familiile monoparentale este faptul că ele se confruntă cu dificultăți economice și sociale mai mari decât familiile complete. Copilul nu trebuie să resimtă aceste lucruri. Chiar dacă el rămâne doar cu un părinte, contactele sociale cu alte familii nu trebuie să lipsească.
Un alt lucru important ce are loc atunci când mamele rămân părinți singuri este extinderea rolurilor. Mama obișnuiește să-i facă confidențe copilului, să-i mărturisească sentimentele, ceea ce îi consolidează copilului rolul de confident. Astfel, treptat și subtil, mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport emoțional, substitutiv al părintelui absent; copilul este forțat să se maturizeze mult mai repede, ceea ce poate avea consecințe negative. În concluzie, dacă într-o familie monoparentală mamă-copil se asigură funcția materială, nu este neglijată funcția de socializare, iar relația cu copilul este una adecvată, există premise ale unei dezvoltări normale și armonioase a copilului (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002).
Un copil de trei ani nu va înțelege ce este un "divorț" și cu atât mai mult motivele pentru care părinții s-au separat. Cu timpul, când va creste și va pune întrebări, trebuie explicat pe înțelesul lui neînțelegerea dintre părinți. Nu am fost niciodată de acord cu acele mame care, dorind să protejeze la maxim copilul (și nu se recomandă o astfel de protecție exagerată), și-au luat asupra lor totul, evitând să vorbească despre tata, de problemele avute cu el.
Astfel s-a ajuns în situația în care copilul ridică "o statuie" tatălui și chiar începe să-și condamne mama că s-au despărțit. Iar tații continuă o relație de vizitare, de cele mai multe ori ajungând să vorbească urât și să o învinovățească pe mama. Ideea de a-l ști la serviciu pe tata, când de fapt el nu mai vine zilnic pentru că s-a mutat, este o soluție provizorie. Depinde și de relația mamei cu tatăl, dar și de cât de mult acesta dorește să o ajute. Ar fi recomandat să vină la copil înainte de culcare, să mărească treptat perioada de lipsă și să se fixeze zile clare pe care copilul să le cunoască și să nu mai pună apoi întrebări (Dimitriu, C.,1973).
Din păcate pentru copil, la vârsta de 3-4 ani se cristalizează sentimentele, iar constanța relațiilor familiale și a atitudinilor, cu frecvență și calitatea lor, contribuie la acest proces. Atașamentele afective ale copilului mic se transformă în relații afective stabile, consistente și de durată. Inter-relațiile din triunghiul mamă-copil-tată plămăduiesc matrițele afectivității pentru o viață. Contează și sexul copilului, acum este vârsta când încep să constate diferențele de sex; copiii care își iubesc părinții le descoperă atât calitățile, cât și defectele. Fetița se va identifica cu mama și băiatul cu tata. Este vârsta apariției complexelor "oedipiene" sau "electra". În lipsa tatălui există riscul unei fixații afective fată de mama care poate să întârzie sau să perturbe procesul normal, de mai târziu al întemeierii propriei familii. Pentru a se dezvolta psihic și comportamental copiii au anumite nevoi de baza: ( Neamțu, G., 2003);
dragoste și securitate;
nevoia de experiențe noi, de stimulare;
nevoia de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute meritele;
nevoia de responsabilități;
Dragostea și securitatea este o nevoie permanentă în copilărie, dar la vârstă mică este cea mai importantă. Prin această nevoie copilul se leagă de mama, tata, de ai lui, adică își construiește atașamentul. De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului: cu colegii, cu prietenii, în propria familie. Această nevoie este condiția unei dezvoltări sănătoase a personalității. Dacă este împlinită de către părinții copilului, acesta își dezvoltă abilitatea de a reacționa și a răspunde la dragostea care i se dă, și mai târziu de a deveni un părinte iubitor. Dragostea îl face pe copil să se simtă în siguranță cu ai lui. La dragoste trebuie să se adauge și ordinea. Ordinea vieții familiei care face ca lucrurile să fie predictibile și să aibă continuitate. Viața stabilă a familiei, cu continuitate în trecut, prezent și viitor, dă copilului șansa construirii unei identități clare.
Nevoia de experiențe noi, de stimulare condiționează dezvoltarea inteligenței copilului; așa cum hrana bună calitativ si cantitativ condiționează dezvoltarea fizică, experiențele sunt condiția dezvoltării mentale, cognitive, a copilului. Jocul și limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de noi experiențe. Jocul aduce o bucurie în implicarea totală a copilului într-o realitate decupată de interesul său pentru moment. Acest interes poate aparține vârstei- de exemplu, pe la 5-6 ani este fascinat de scrisul pe perete- sau este o particularitate a copilului. Daca această nevoie este o particularitate si va fi bine girată de părinți, poate duce la dezvoltarea unor înclinații chiar talente. Din studiile care s-au făcut asupra copiilor ce suferă trauma monoparentalității a rezultat că, creierul funcționează cu maxim de potențial doar în stare de relaxare (Neamțu, G., 2003).
În joc copilul explorează lumea și își dezvoltă mecanismele de coping cu situațiile provocatoare de realități. Din aceste experiențe de cunoaștere a lumii, copilul își creează lumea lui internă care este o reflectare a celei externe, impregnată, colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o. Dar calitatea experiențelor copilului, cognitiv, afectiv, depinde de calitatea adultului care îi asistă experiențele. O mamă care este veșnic speriată de ceea ce i se poate întâmpla copilului, o educatoare cu o atitudine severă și intoleranța fată de curiozitățile copilului vor îngusta șansele de experiență si cunoaștere întru bucurie a lumii acestuia.
Entuziasmul, interesul, receptivitatea adulților fată de încercările copilului sunt contagioase, la fel ca si rigiditatea, îngustimea, lipsa de interes și blazarea, care sting gustul și pofta copilului de a cunoaște lumea, ca pe un dar pe care l-a primit la naștere și care îi aparține.
Nevoia de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile ce se reflectă mai târziu, la vârsta adultă, copilul are nevoie de încurajări și răsplăți pentru a deveni încrezător în posibilitățile lui. Aceste răsplăți sunt utile și pentru a depăși dificultățile și posibilele conflicte care apar în perioada dezvoltării. Încurajarea adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile fată de copil sunt esențiale în socializarea acestuia din urmă.
Adultul va formula așteptări care să permită copilului trăirea succesului în urma unui efort depus. Desigur aceasta presupune ca adultul să cunoască foarte bine capacitățile copilului. Abilitatea copilului depinde și de starea de moment a lui și de nivelul de dezvoltare la care se află. Recompensa pe care o dă adultul, prin care recunoaște meritele copilului, este importantă pentru stima de sine a acestuia, dar și pentru atitudinea fată de sarcini si fată de efort. Această recunoaștere a meritelor trebuie făcută în special fată de efortul depus de copil și nu de rezultat.
Un copil care este respectat de adulții din jur va creste cu sentimentul valorii și a respectului de sine și conduita lui în viață va fi in limitele acestui respect. El nu va putea avea deviante, căci respectul pe care l-a resimțit în afară este acum lege în inima lui, iar el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să se respecte și să se simtă respectat.
Nevoia de responsabilități la o anumită vârstă devine o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur: să mănânce, să se spele, să se îmbrace. Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul creste și îi dau acestuia sentimentul puterii lui, al libertății în acțiuni proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilități și pentru alții, pentru cei care depind de el. Asumându-și responsabilități pe măsura capacităților lui, copilul învață în același timp reguli, tiparul după care se face un anumit lucru, ceea ce este permis și ceea ce nu este permis. Adultul îi va atribui responsabilități și îl va asista la realizarea lor, dând copilului libertatea de a decide, iar când decizia nu a fost corectă, de a-și asuma consecințele. Familia este importantă la începutul acestui proces de responsabilizare a copilului (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002).
II.1.b Consecințe sociale
Lipsa oportunităților de acces la servicii educaționale în cadrul comunității pentru copiii din familiile monoparentale, reduce considerabil, șansele acestora de a obține pe viitor un nivel de trai decent. Astfel, se formează un cerc vicios pe care părinții, în circumstanțele actuale, nu sunt în stare să-l depășească singuri.
Este menționată, situația copiilor familiilor monoparentale, apărute în urma divorțului și a celor născuți de mame adolescente, ca fiind deosebit de dificilă și precară. Copiii sunt puternic afectați de schimbările din anturajul familial, ce au loc înainte sau în timpul divorțului, însoțit de certuri frecvente, violențe și abuzuri. Astfel, odată cu separarea părinților, copiii se confruntă cu o mulțime de probleme, așa că: dorul de celălalt părinte, când sunt mici se învinovățesc pentru divorțul părinților, alții încearcă într-un mod disperat să-i împace, sunt triști, se plâng, unii dezvoltă comportamente negative.
Familia monoparentală rămâne, dincolo de efectele pozitive sau negative, ea este o opțiune, o alternativă, o realitate socială, ce capătă consistență prin însăși proliferarea ei (Dimitriu, C., 1973).
În aceste condiții, pentru a obține succese în procesul de socializare, părintele singur ar trebui să apeleze la familia sa extinsă, precum și la serviciile sociale specializate, să încadreze copilul său în activități extracuriculare, să discute cu propriul copil în momentul în care acesta are nevoie, să fie sincer și consecvent în comportament, să impună un model disciplinar și să-l urmeze foarte strict. Copiii au nevoie de o legătură neîntreruptă cu familia, ei sunt acei, care au nevoie de afecțiune și posibilitatea de a se afirma, ei sunt cei în care puteți avea încredere și cei ce învață de la voi a fi oameni.
În perspectiva cea mai largă, familia constituie, și nu numai pentru copii, un factor de adaptare, un instrument de reglare si echilibrare a relațiilor cu mediul fizic și social.
Formarea personalității nu e realizată prin cărți, școală, intervențiile autoritare ale tatălui fată de copilul mare, ci se consolidează în urzeala relațiilor trăite în copilărie, adică în relațiile de comportament cu persoanele întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, de a comanda, de a cere, de a exprima sentimente, preocupări, preferințe (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002).
Acest stil de viață ar fi deja constituit la copilul în vârstă de patru-cinci ani, iar experiențele lui ulterioare ar trebui interpretate numai în funcție de acest stil. După A. Adler „ sentimentul social începe cu raportul dintre copil si familie, dintre frați si surori. În momentul în care copilul începe să frecventeze școală, sentimentul său social este numai pus la încercare ( Simon Duncan*, Applied Social Sciences, University of Bradford, UK)
Numărul, complexitatea și varietatea de situații care pot apărea într-o familie și conduitele specifice pe care aceste situații le solicită, varietatea de aspecte pe care le îmbracă relațiile dintre membrii ei este practic imposibil de definit. Se poate afirma că nici un alt mediu nu oferă asemenea diversitate de relații într-o unitate socială atât de restrânsă.
Această calitate definește familia ca un eșantion foarte reprezentativ al societății, ale cărei influențe le resimte copilul chiar din prima zi de viață. Ca și în societate, în familie găsim și amestec de generații, deci confruntare între trecut și viitor, și solidaritate profundă, care unește toți membrii ei pe un fond complex de simpatie și armonie, dar și de conflicte și rivalități.
Familia nu oferă numai premisele socializării, ea oferă copilului și posibilități de a se defini și preciza pe sine, prin jocul comparațiilor, al imitațiilor, al rivalităților, de a-și însuși modele la care individualitatea sa în formare se poate referi în modul constant, posibilitatea de a-și descoperi poziția proprie în universul social ( Karen M. O’Brien, Kathy P. Zamostny, An Integrative Review of Empirical Research and Future Directions for Counseling Psychology) .
Un loc important îl ocupă acel element: atmosfera familială, atmosfera când voioasă, când de îngrijorare, calmă sau efervescență, amorțită sau agitată, tolerantă sau netolerantă, sensibilă sau insensibilă la dorințele copiilor. Variații ale mediului familial sunt inevitabile și fie că fac sau nu pe copii fericiți, ele formează în ansamblu o constantă educativă deoarece amplifică gama de situații cu care se îmbogățește experiența copilului. Climatul este acela care determină în primul rând formarea personalității copilului, care echilibrează capacitățile afective și intelectuale, care determină în ultima instanță calitatea socializării si individualizării lui. (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002)
O constelație familială veșnic frământată de tensiuni, distorsionată, deformată prin lipsa de afecțiune greșit înțelese și exploatate, deformate de defectele părinților, de viciile sau neînțelegerile lor, de certuri, de acte de violență constituie un mediu traumatizant pentru conștiința copiilor. Traume de multe ori ireversibile pot rezulta și dintr-o structură disimetrică a familiei, părinte absent, părinte sau copil unic, preferințe manifestate de părinte pentru unul din copii. Viața de familie oferă o nouă treaptă de maturizare și diferențiere afectivă, prin nota de respect fată de autoritatea paternă si dragostea fată de frați si surori (Dimitriu, C., 1973).
O familie dezintegrată, lipsa de afecțiune și încredere în copil este traumatizantă pentru copil și îl face să privească societatea cu teamă, neîncredere și suspiciune. Primele reacții de neadaptare, justificate de conștiința de a fi frustrat, se nasc în asemenea climate de dezechilibru, de tensiune si conflicte familiale. Studiile de caz efectuate evidențiază că frecvență tulburărilor psihomotorii( instabilitate locomotrică, nervozitate mare etc.) creste la copiii proveniți din familii monoparentale cu aproximativ 16% fată de frecvență întâlnită la copiii proveniți din familii în care domnește un climat senin.
Frecvența tulburărilor de comportament creste cu circa 15 % ( furie, violență) sau 8% ( opoziție, minciuna). Frecvența comportamentelor predelicvențiale ( furii, fuga de acasă) creste cu 11%.
Marea sensibilitate pe care o păstrează copiii fată de atitudinile, stările de spirit și opiniile părinților. Dependența vitală de părinți, autoritatea și prestigiul acestora, câștigate prin experiența directă a traiului în comun, conștiința dobândită de copil prin această experiență, că părinții sunt ființe care pot rezolva orice problemă sau dificultate întăresc în copil încrederea, cel puțin până la vârsta adolescenței, în capacitatea și știința părinților.
Pentru copil, această încredere constituie unul din suporturile esențiale ale imaginii lui despre lume și despre relațiile interumane. Lipsa acestui suport produce o gravă dezorientare în conștiința copilului. Trecerile bruște de la o bună la o proastă dispoziție, îmbufnările prelungite, crizele de melancolie, amenințările tulbură conștiința copilului care nu poate aprecia caracterul lor morbid și prin instinct sau din spirit de imitație, caută să le adopte ca modele valabile.
Calmul, răbdarea, silința de a se situa la nivelul capacităților copilului, dorința de a-l ajuta efectiv pe copil și nu adoptarea celei mai comode soluții, actele de bunăvoință, de simpatie, generozitatea lucidă, acestea sunt atitudini care trezesc încrederea copilului, îl reconfortează, îl fac să se simtă în siguranță, dar mai ales trezesc dorința lui de a răspunde încrederii pe care i-o acordă părintele (Neamțu, G.,2003). .
O altă coordonată a atmosferei familiale este ordinea. În viața de familie se stabilește un regim de ritmuri, echilibre și simetrii care, cu toată trăinicia și universalitatea lor sunt totuși fragile, vulnerabile. Conservarea lor cere eforturi din partea părintelui și a copiilor și mai ales cere multă punctualitatea și spirit de disciplină (Mitrofan, I., Ciupercă, C, 2002) .
Chiar din prima copilărie trebuie creată deprinderea orarilor stricte si a regulilor comportamentale precise.
Programarea exactă a ocupațiilor este o condiție esențială a educației ordonate. Statornicia și periodicitatea unor fapte din viața comunității familiale sunt puterile care formează educația copilului. Din simetriile și ritmele vieții familiale, care prin simpatia lor sunt perfect potrivite perceperii copilului, se pregătește ceea ce numim seriozitate, acel ton general al sufletului care desparte, în tristețe și în bucurie.
Indivizii care în primii ani de viață, n-au cunoscut impresia fără pereche de tihnă, de durata pe care o dau acele simetrii și ritme ale vieții de familie nu mai pot fi suflete întregi; vieții lor interioare îi lipsește un adevărat prim capitol.
Lumea copilăriei este începutul absolut al sufletului. Regimul de viață ordonat și disciplinat este prin urmare o condiție de bună dezvoltare fizică și spirituală a copilului și totodată de formare a sistemului lui de deprinderi. Respectarea prescripțiilor de curățenie si igienă, întocmirea și respectarea programului de executare a îndatoririlor școlare, a eventualului program de educație fizică sau artistică a programului de activități recreative și chiar de jocuri trebuie urmărită de părinți cu fermitate (Voinea, M., 2005).
II.1.c Consecințe fizice
O altă coordonată a atmosferei familiale este ordinea ce impune anumite comportamente copiilor. În viața de familie și între persoanele care participă la această viață se stabilește un regim de ritmuri, echilibre și simetrii care, cu toată trăinicia și universalitatea lor sunt totuși fragile, vulnerabile. Conservarea lor cere eforturi din partea părinților și a copiilor și mai ales cere multă punctualitate și spirit de disciplină. Chiar din prima copilărie trebuie creată deprinderea orarilor stricte si regulilor precise de comportare (Neamțu, G., 2003).
Programarea exactă a ocupațiilor este o condiție esențială a educației ordonate. Disciplina reprezintă o condiție de bază pentru că ea previne multe tulburări ale ritmurilor și ordinii asupra cărora am insistat mai înainte și pentru ca, în același timp, ea înarmează pe copil cu un instrument de mare valoare pentru viață și activitatea lui de mai târziu. Regimul de viață ordonat și disciplinat este, prin urmare, o condiție bună de dezvoltare fizică și spirituală a copilului și totodată de formare a sistemului lui de deprinderi (Neamțu, G., 2003)
Respectarea prescripțiilor de curățenie si ignigenă, întocmirea și respectarea programului de executare a îndatoririlor școlare, a eventualului program de educație fizică sau artistică, a programului de activități recreative și chiar de jocuri trebuie urmărită de părinți cu fermitate Se admite că există o criză a spațiilor de joc în aer liber, care afectează tot mai multe aglomerări urbane. Unele concepte urbanistice consideră blocurile de locuințe ca un rău necesar, însă blocurile, tendința spre aglomerare uneori excesivă, acestea sunt, deși indirecte, consecințe greu de evitat ale procesului de dezvoltare în condiții optime a copiilor (Allendy, R., 1998).
Apartamentele mici și adesea suprapopulate, prin interdicția aproape brutală pe care o opun exuberanței naturale a copilului, pot crea stări de nervozitate care se reflectă asupra întregii ambianțe familiale, dar se manifestă cum e firesc, mai vădit la cei mici. Cu cât regimul prohibitiv care lovește imperativul firesc de mișcare este mai sever, cu atât agitația, dezordinea și chiar agresivitatea copilului creste, făcând din acestea o problemă nu numai pentru familie, dar și pentru toți locatarii blocului. Nu este ușor să împaci dreptul copilei de mișcare, la joc, cu dreptul incontestabil la liniște și odihnă a colocatarilor (Neamțu, G. , 2003).
Copiii ce trăiesc în astfel de condiții tind să capete în timp un comportament agresiv, nu cunosc sentimentul de toleranță și simpatie. Respectarea de către copii a normelor de disciplină este o obligație ce trebuie impusă de către părinți. Atitudinea părintelui fată de aceste norme este în fond modelul după care se formează atitudinea și comportamentul copiilor. Întărirea spiritului de disciplină poate preveni multe activități zgomotoasă, supărătoare ale copiilor, poate evita apariția stărilor de nervozitate care împing copiii la acte de agresiune și chiar de vandalism. Copiii needucați ce cunosc atenția deplină a părinților dezvoltă relații de bună vecinătate.
Ideea de disciplină ne duce la considerarea unui factor esențial, și anume la conștiința educativă a părinților. Conștiința educativă nu determină și nici nu este determinată de aptitudinile părinților. În cazul familiilor monoparentale nimeni nu poate da vina pe un părinte pentru lipsa de aptitudini, însă cu greu poate fi absolvit un părinte atunci când dovedește lipsa de conștiință educativă. Totuși, educația de bază a copilului a fost și rămâne la discreția părintelui, a intuiției, culturii, mentalității, bunei-credințe (Neamțu, G. , 2003).
După Allendy, R. (Allendy, R., 1998) :„ există un consens general asupra calităților pe care trebuie să le întrunească copilul- ascultarea, regularitate, maleabilitatea, silința, dar nimeni sau aproape nimeni nu a trasat portretul educatorului ideal. Rațiunea celui mai puternic învinge. În legătură cu acestea este bine să nu ne înșelăm asupra scopurilor adevărate ale educației. Este vorba de a stabili, mai înainte de orice, dacă educația are ca scop pregătirea în vederea unui mai bun randament sau dacă ea are ca scop să-i facă pe copii mai puțin supărători pe părinți. Trebuie să recunoaștem că tipul banal al copilului model în tradiția familială este legat de cea de-a doua aspirație.”
Conștiința educativă caută a fi înțeleasă, prin urmare, întru-un sens foarte larg. Pentru un părinte însuflețit de conștiința educativă nu se pune numai chestiunea de a dori ca urmașul său să ajungă o personalitate de nivel înalt, dar și chestiunea de a căuta cele mai bune căi și mijloace de a contribui la formarea unei astfel de personalități. Un părinte care reflectează, compară și selectează, care își controlează atitudinile și comportamentele nu câștigă prin aceste aptitudini pedagogice, dar în orice caz este un bun părinte, iar un părinte bun este pe jumătate și un bun educator.
II.1.d Consecințe culturale
Capacitatea copilului de a capta și fixa imagini și impresii, de a trăi intens situații din viața reală depășește în mod obișnuit pe aceea a adultului. O expresie a acestei receptivități intense ar fi aceea că, în cazul copilului, conștiința este departe de a fi saturată.
Această capacitate este cunoscută, dar existenta ei este ilustrată mai ales în literatura, care rămâne o sursă inepuizabilă de cunoaștere. Ceea ce prezintă literatura este o nostalgie a copilăriei, a adolescenței, adică partea cea mai spontană și mai creatoare a vieții.
Receptivitatea infantilă, reflectată și prin profunzimea și prin durabilitatea impresiilor pe care copilul le absoarbe din ambianța directă, și-a pus pecetea și pe capacitatea copilului de redare a cunoștințelor acumulate. Această receptivitate, ca și plasticitatea, firească pentru trăsăturile de caracter încă neconsolidate ale copilului sunt principalele calități pe care le solicită în subiect actul educativ. Personalitatea este în cea mai mare parte un mod de a reacționa la stimuli externi (Dimitriu, C., 1973).
O întrebare ce se întrevede în cazul familiilor monoparentale este:
Care este raportul dintre ereditate și educație?
După A. Adler: „ereditatea, ca și mediul de altfel, sunt simple materiale pe care copilul le folosește pentru a-și construi modalitatea sa unică de a se adapta la viață, pentru a-și forma stilul personal”. Alți autori sunt mai circumspecți, așa cum scria V. Pavelescu „ este cert că nu se poate afirma în mod absolut care este ponderea eredității și care este gradul de influenta a mediului fizic si social, în dezvoltarea personalității”. Consider că întregul proces de maturizare sub influenta condițiilor de mediu ar putea fi considerat ca o transfigurare a echipamentului ereditar.
Automatismele, trăsăturile temperamentale și de caracter, aptitudinile, toate nu reprezintă altceva decât un adaos la zestrea ereditară și o integrare în matricea înnăscută a individului. Este explicabil în acest caz de ce influenta mediului și a educației descrește paralel cu dezvoltarea individului. Cheia modului de a vedea, de a simți, de a stabili raporturi cu ceilalți membri ai societății trebuie căutată în particularitățile mediului originar și deci în particularitățile conviețuirii cu cei care au format familia.
În familie este locul unde copiii au construit prototipuri pentru toate relațiile umane fundamentale, cum ar fi relațiile de supra sau subordonare, de complementaritate, de reciprocitate, acolo se descoperă comportamentele sociale elementare, cum ar fi apărarea drepturilor proprii și respectarea drepturilor altora.
Există o participare chiar și în cazul acelor relații care nu sunt trăite direct, mai intensă decât pare, prin jocul identificărilor și proiectărilor, prin simplul fapt că ele pătrund în conștiința subiectului. Schema fundamentală a familiei monoparentale, a creșterii copiilor se formează pe modelul relațiilor dintre părinți, pe modelul relațiilor dintre aceștia și copii. S-a subliniat că cea mai mare parte dintre părinți educă așa cum au fost educați.
Familia și relațiile ce se stabilesc între mama/tata și copil oferă acestuia posibilitatea de a se defini și preciza pe sine, prin jocul comparațiilor, al imitațiilor, al rivalităților, de a-si însuși modele la care individualitatea sa în formare se poate referi în mod constant, posibilitatea de a-și descoperi poziția proprie în universul social (Neamțu, G., 2003).
Iată cum jocul continuu de acțiuni și reacțiuni care are loc în mediul familial contribuie și la socializarea și la individualizarea copilului, la constituirea principalelor resorturi care determină specificul dinamic al personalității.
Particularitatea principală a familiei care îl ajută pe copil să se dezvolte armonios fizic si psihic, este afecțiunea care leagă pe fiecare membru al ei de toți ceilalți membri. Relațiile dintre mamă și sugar, de pildă, nu sunt străine de orice intenție educativă- mama caută să formeze, la copil deprinderi și ritmuri ce se adresează deocamdată vieții biologice, dar cu ce se pot impune aceste intenții în fața covârșitoarelor forțe psihice declanșate de legăturile existente între cele două ființe?
După Dimitriu, C. (Dimitriu, C., 1973): „grupul familial, cu cei mici și cei mari laolaltă și cu acea distribuire naturală a puterilor și îndatoririlor, este un lucru frumos pe care nimic nu-l poate înlocui. Aici este școală sentimentului, aici operează devotamentul, încrederea, ambiția; băieții imită pe tata, fetele imită pe mama, fiecare fiind totodată și protector și protejat, venerat și venerator.”
Climatul moral și spiritual al familiei se formează încă dinainte de nașterea copiilor, cel mai ales de la alegerea soțului, și este determinat de calitatea, tonalitatea, stilul relațiilor dintre soți. Se poate spune că afecțiunea și stima reciprocă, buna înțelegere, unitatea de vederi și de idealuri, dorința de colaborare, distribuția echitabilă a sarcinilor domestice, simțul de răspundere, apropierea ca vârstă, experiență și cultură, respectul fată de personalitatea și demnitatea partenerului, înțelepciunea îngăduitoare sunt elemente care echilibrează starea psihică a copilului.
Familiile monoparentale sunt private de aceste relații dintre soți fapt care imprimă o stare de nesiguranță a copilului ce duc la o dezvoltare precară a acestuia. Copilul greu se va integra în societate, greu va asimila cunoștințe banale, va fi preocupat în permanență de instabilitatea ce îl înconjoară. Imaginea de sine, încrederea în ceilalți și în forțele proprii devin nesigure, fragile, tulburate de cele mai mici disfuncții care apar, copilul fiind incapabil să facă fată unor situații dificile care ar cere rezolvarea unor probleme prin forțele proprii și prin implicarea celorlalți.
Copilul prezintă un tablou ușor de recunoscut. Este însă greu, adesea imposibil, să determini copilul să exprime sentimentele pe care le trăiește și care ar putea fi formulate astfel:” Eu sunt de vină pentru problemele din familia mea”, „ Nimeni nu mai are problemele pe care le avem noi”, „ Nu poate fi adevărat, simt că înnebunesc!”, „ Sunt fără importanță, nu am nici o valoare, nici un rost, și trebuie să îmi justific existenta”. Cu o imagine de sine slabă, neîncrezător în forțele sale, cu mecanisme defensive cel mai adesea imature sau nevrotice, cu puține abilități de copying, copilul ca adult este sortit eșecului (Neamțu, G., 2003).
Contrar acestor rațiuni practice, numeroase studii au arătat că nu atât separarea părinților sau divorțul în sine determină tulburări în dezvoltarea copilului, dar mai ales conflictele care se asociază cu această separare. S-a alcătuit o ierarhie a gradului de suferință, subliniindu-se consecințele nefaste ale calității vieții de familie asupra dezvoltării copilului, astfel s-a constatat (Dimitriu, C., 1973):
suferința cea mai intensă și cu repercusiunile cele mai severe o provoacă familia monoparentală ( de regulă, mama fiind părintele) în care continuă conflictele după separare;
suferința intensă o trăiesc copiii aflați în familii aparent organizate, unite, dar cu numeroase conflicte;
situație mai bună o au copiii care trăiesc în familia monoparentală ( cu mama), dar fără conflicte;
Fericirea și buna dezvoltare psihică, fizică, culturală a copilului depind în mod direct de atmosfera familială și de gradul de implicare al membrilor săi. Climatul este acela care determină în primul rând formarea personalității copilului, care echilibrează capacitățile sale afective și intelectuale, care determină calitatea socializării și individualizării lui.
CAPITOLUL III. Aplicații practice. Studii de caz
Cercetarea privind consecințele monoparentalității asupra copiilor.
MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI
Am ales să cercetez această temă deoarece are o importanță socială, fiindcă acest tip de familie este într-o continuă creștere. Familiile cu un singur părinte sunt privite negativ, deoarece familiile formate din mama-tata-copii reprezintă idealul cultural. Astfel, societatea tradițională, bazată pe familia extinsă, dezaprobă monoparentalitatea și încuraja tendințele de stigmatizare și etichetare față de cei ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viață. Totodată am dorit să urmăresc prin această cercetare, identificarea caracteristicilor personale ale mamei, factorii care au influențat aceste situații și ce planuri are pentru viitor pentru ea și copil.
OBIECTIVELE CERCETĂRII
Obiectivul principal în cadrul acestei cercetării îl constituie cauzele și efectele familiei monoparentale asupra copiilor.
Obiectivul specific:
în această cercetare îl constituie atitudinea și comportamentul mamei asupra copilului, chiar dacă mama provine din familii de timp nucleu sau monoparental.
influența pe care o are situația financiară în viața mamei singure.
evidențierea diferențelor existente între copiii din familii monoparentale și din familii biparentale privind gradul de insatisfacție fată de familie, școală, anturaj și propria persoană
ELABORAREA IPOTEZELOR
Ipotezele de la care am pornit această cercetare sunt următoarele:
Dacă dezorganizarea familială este un factor important în dezvoltarea acestui fenomen de mamă singură.
Cu cât situația economică este incertă, vârsta mamei mai mică la naștere și se asociază cu proveniența din medii sărace, cu atât riscul este mai mare de a repeta experiența de a deveni părinte – adolescent în viitor
Dacă vârsta atât de fragedă a mamei, scade calitatea ei ca și mamă
Lipsa unui părinte are consecințe negative asupra comportamentului copiilor, probleme de comportament, la sexul feminin pot fi socializate negativ.
UNIVERSUL CERCETARII
Universul cercetării pe tema „Consecințele monoparentalității asupra copiilor” subliniază efectele monoparentalității asupra copiilor: probabilitatea de a identifica nașteri ilegitime, abandonuri ale copiilor, abandon/eșec școlar ori chiar delicvență este mai mare în această categorie de populație..
În cercetare am ales următorii indicatori și următoarele dimensiuni. Acestea sunt relatate în următoarea schemă:
Situația familială:
relația cu familia de origine;
stare civilă;
relație cu familia extinsă.
Locuința:
Unde locuiește:
Unde a locuit dacă acum se află în centru;
Unde dorește să locuiască după ieșirea din centru;
Restul persoanelor din locuință.
Planuri de viitor:
Planuri pe plan familial;
Planuri pe plan profesional;
Ideal de viață.
METODE FOLOSITE
Metodele de cercetare pe care le-am folosit în efectuarea acestei cercetări sunt următoarele:
Interviul: Liber povestea vieții;
Metoda observației
Studiul de caz
In limba romana termenul de interviu ,,reprezintă un neologism provenit din limba engleza (,,interview"- întrevedere, întâlnire) fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică și în științele socioumane." Are ca și echivalent alți termeni, adică cei din limba franceză ,,entretien" (conversație, convorbire) și ,,entrevue" (întâlnire între două sau mai multe persoane). În ciuda faptului că cel de-al doilea termen deși reprezintă traducerea literala a celui anglosaxon, totuși comportă un sens diferit: are o nuanță utilitară, de aranjament sau de surpriză. Precizarea aceasta de natură lingvistică este necesară deoarece în sociologia românească se face distincție între termenii de interviu și convorbire. (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998,)
Interviul de cercetare este definit ca fiind tehnica de obținere prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru a descrie științific un fenomen social. Este bazat pe comunicarea verbală. Lucrul pe care îl are în comun cu chestionarul este faptul că și interviul presupune întrebări și răspunsuri, iar diferența este că atunci când vorbim despre interviu răspunsurile sunt date întotdeauna verbale pe când chestionarul nu. Elementul fundamental pe care îl are această tehnică a interviului este convorbirea, pe când întrevederea nu constituie decât o condiție care facilitează transmiterea de informații unidirecționale (de la intervievat către operatorul de interviu). (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998)
Atunci când vorbim despre interviu ca și tehnică de cercetare în științele socio-umane, este important de a accentua faptul că utilizarea lui într-o cercetare de tip socio-uman trebuie să conducă la stabilirea relațiilor dintre variabile, la testarea ipotezelor.
Ancheta prin interviu este frecvent folosită în cercetările sociologice. Este recomandată această metodă ,,când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se desfășoară în locuri private, când se cercetează credințele si atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea. În astfel de cazuri cea mai bună soluție o reprezintă utilizarea interviului." (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998, )
Gradul de libertate în formularea, numărul și succesiunea întrebărilor este diferențiată prin interviurile nondirective și cele directive. Interviurile nondirective au câteva caracteristici și anume numărul redus de întrebări, formularea spontană a întrebărilor, durata care teoretic este nelimitată, volumul mare de informații, prin răspunsurile complexe, prin centrarea pe persoana intervievată și cu posibilitatea de repetare a întrevederii. În abordările de tipul nondirectiv sentimentele și atitudinile exprimate spontan sunt cele care sunt înregistrate, acestea fiind interpretate în funcție de comportamentul și discursul global, indicându-se tema convorbirii, este recunoscut conținutul celor declarate, se pun întrebări foarte precise, sunt date informații, definindu-se situația intervievării prin responsabilitatea clientului de a utiliza cele discutate.
Metoda pe care am ales-o liber- povestea vieții se bazează pe concepte
operaționale, alcătuite din variabile și indicatori. Variabile utilizate în două dimensiuni : subiectiv și obiectiv.
Dimensiunea subiectivă: condițiile de viață, reprezentând atitudini, valori, percepții
Dimensiunea obiectivă: resursele individuale: vârsta, educația, venituri.
Dimitrie Gusti considera ca observația reprezintă ,,principala metodă de cercetare monografică. Ea trebuia să fie pregătită teoretic, să fie sinceră și obiectivă, să fie verificată și controlată, să fie repetată". (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998,)
Dacă ar fi să răspundem la întrebarea ce este observația, atunci am putea spune că ea înseamnă a cunoaște, a examina un subiect sau un proces, a face constatări și remarci referitoare la ceea ce ai privit cu atenție. Procesul psihic care stă la baza observației, pun în acțiune memoria, atenția, inteligența, receptivitatea emoțională, imaginația, rezultând astfel implicarea subiectului cunoscător în actul observației. Personalitatea și factorii socio-culturali sunt prezenți în procesul observării și în produsul acestui proces. (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998, )
În cadrul științelor socio-umane, observația este înainte de orice, observarea omului de către om, fapt care îi dă o particularitate aparte față de observația din științele naturii, deoarece în cadrul observației din științele socio-umane vorbim despre un raport între două persoane care ,,își dau seama" și acționează ca atare. (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998,)
Recurgerea la această metodă a observației are câteva avantaje și anume: în superioritatea observației față de anchetă sau față de studiul documentelor când se studiază comportamentul nonverbal, erorile datorate memoriei fac din datele obținute prin metodele interogative "informații de mâna a doua", înregistrându-se comportamentele individuale și cele colective chiar în momentul desfășurării lor observația își dovedește din nou superioritatea. (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998,)
Chiar dacă până acuma am văzut care au fost avantajele pe care le are observația ca și metodă, în continuare vom analiza dezavantajele pe care le are observația și anume: "un control redus asupra variabilelor externe care pot să afecteze datele cercetării, dificultăți de cuantificare, limitarea la studiul unor eșantioane mici, dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenții guvernamentale, servicii secrete, cluburi selecte, etc.) și de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observației.). (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998)
Dacă ar fi să facem o sintetizare la ceea ce am spus până acum despre observație, putem spune că în sens larg observația sociologică este definită ca cercetarea concretă, de teren, empirică, iar în sens restrâns ca metodă științifică de colectare a datelor cu ajutorul simțurilor (auz, miros, văz, etc.) în vederea inferențelor sociologice și psihologice în verificarea ipotezelor sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjurător, oamenii și relațiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acțiunile și activitățile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităților creative ale persoanelor și grupurilor umane. (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998)
Înainte de începerea oricărui tip de observație cercetătorul trebuie să își pună o serie de întrebări cum ar fi: "Ce trebuie observat?", "Cum să se înregistreze faptele de observație?", "Ce relație este recomandabil să se stabilească între cel ce observă și cei observați?" (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998,)
În cadrul observației trebuie să respectăm anumite reguli cum ar fi condițiile prealabile observării, procedura de notare, conținutul notelor de observație și desigur definitivarea notelor de observație. Notele de observație trebuie revăzute, adăugite, corectate, trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine conturat să se treacă la clasificarea lor definitivă. (Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998,)
Studiul de caz este, o metodă calitativă ce pornește de la un cadru teoretic (esențial pentru culegerea datelor), urmată de selectarea cazurilor și precizarea unității de analiză (individ, situație, etc.), studiul fiecărui caz în parte prin interviu, observație, test, extragerea datelor relevante și elaborarea concluziilor Chelcea, S., Marginean I., Cauc I., 1998).
Radu I.(Radu, I., 1994), face următorul comentariu pentru ce înseamnă un studiu de caz : ”De regulă studiul de caz pornește ca orice investigație de la un cadru teoretic, care este esențial în culegere de date. Fără o ipoteză sau idee directoare, recolta de informații este minoră. Urmează selectarea cazurilor și precizarea unităților de analiză(individ, situație, etc) o dată cu schițarea protocolului de colectare a datelor. În continuare, se trece la studiul fiecărui caz în parte prin interviu, observație, test…în final, se extrag datele relevante în lumina ideii de start, se modifică teoria inițială și se dezvoltă toate implicațiile. Validitatea pe care o oferă studiul de caz este parțială.”.
Prin studierea unui caz, cercetătorul poate desprinde cunoștințe, abilitățile de intervenție, își poate îmbogăți stocul de cunoștințe teoretice sau poate să verifice puterea pe care o are o teorie. Asistentul social cercetător identifica o situație problematică de viată socio-umana cotidiană, cu ajutorul celor care sunt implicați în ea. El este cel care va descrie care sunt condițiile, resursele, valorile, normele, actorii, factorii, înarmându-se cu o orientare sau cu o ipoteza, pe care le poate nuanță în studiul de caz, și cu care traversează situația și caută să îi surprindă complexitatea. Pe lângă acestea, cercetătorul poate să își completeze informațiile prin studierea cazului cu documente oficiale, observații directe .și convorbiri. (coord. Neamtu, G, 2003,)
O formă rezumativă a studiului de caz poate fi prezentată astfel:
,,prezentarea problemelor identificate de asistentul social cercetător;
prezentarea problemelor identificate de către persoanele implicate;
istoria problemelor, contextul;
puncte tari, puncte slabe;
mod de funcționare formală/informală;
evaluarea problemei de studiat și definirea ei;
cercetarea-intervenție;
evaluarea, impactul, diseminarea rezultatelor." (coord. Neamtu, G, 2003)
Cercetătorul care are scopul studierea familiilor monoparentale, în studierea cazurilor poate urmări următoarele aspecte:
identificarea cauzelor care au dus la apariția familiei monoparentale (tânără care naște un copil fără a fi căsătorită, dacă unul dintre soți părăsește familia prin divorț sau decesul unuia dintre parteneri)
identificarea problemelor cu care se confruntă o astfel de familie (problemele financiare; materiale; și desigur o problemă care nu este deloc de neglijat este cea de exercitare a rolului parental: părintele având serviciu cât doi poate duce la o scădere a performanțelor în exercitarea altor roluri; cele de relaționare cu copiii: copiii ajung să se maturizeze mai repede deoarece ei preiau din sarcinile familiale, devin confidenți, devin un suport emoțional pentru părinți, părinții le acordă mai puțin timp copiilor, etc. construirea unor proceduri de evaluare a situațiilor pentru o intervenție adecvată
se pot implementa modele de training pentru părinții singuri (în ajutarea schimbării modului de viată fără traume, în chibzuirea bugetului familiei, în formarea unor conduite adecvate pentru accesul pe piața muncii, etc.) (coord. Neamtu, G, 2003).
EȘANTION
Este reprezentat din adolescentele mame singure din Centrul Maternal Bacău, din cadrul DGASPC Bacău, Departamentul Management de Caz care beneficiază de serviciile Centrului Maternal.
Eșantionul este format din 10 subiecți, tinere cu vârsta între 15 și 19 ani. În 8 din cazuri, fetele provin din mediul rural iar două din mediul urban. Putem specifica după acest detaliu faptul că așa cum arată statisticile, numărul fetelor care sunt însărcinate la o vârstă așa fragede este mai mare în mediul rural decât în mediul urban.
Ce este comun pentru aceste fete este că majoritatea dintre acestea provin din familii dezorganizate sau cu probleme familiale. Și în această situație cercetările sunt din nou demonstrate prin aceste studii de caz.
Voi prezenta studiile de caz pe care le-am efectuat, lotul subiecților fiind din Centrul Maternal Bacău care acum domiciliază în centru.
Prezentarea și interpretarea datelor
STUDIU DE CAZ 1
Mama: Nume și prenume: N. V.
Vârsta : 17 ani
Mediu: urban ;
Prezentarea cazului:
Mama – N.V. în vârstă de 17 ani – a fost abandonată într-un leagăn de copii de la vârsta de 3 luni. Singura dată când a fost vizitată de mama sa (bunica maternă N.M.) a fost în clasa a IX-a, la divorțul părinților. Mama sa a manifestat un comportament distant, lipsit de orice semn de afectivitate și din acel moment, mama a trăit cu convingerea că proprii părinți nu ar fi meritat-o.
La școală, în clasa a X-a, o întâmplare i-a marcat restul vieții. Într-o după amiază, în drum spre internatul liceului, a fost acostată și violată de șase băieți, trăind un moment cumplit. Nu s-a gândit că poate rămâne însărcinată în urma acestui incident. A început să se simtă vinovată și când și-a dat seama că este însărcinată s-a retras, a evitat compania colegelor și s-a interiorizat foarte mult, ascunzându-și adevăratele sentimente. A născut la maternitatea din Bc. o fetiță de 2,800 kg. pe data de 06 februarie 2015.
Despre fratele său mai mare nu se știe nimic, decât că există și că are 24 ani. Acesta nu a vizitat-o niciodată la leagăn și nu-l cunoaște deloc.
A aflat de la o verișoară, I. L. de 32 de ani – că mama sa (bunica maternă) trăiește în concubinaj cu un bărbat în vârstă de 60 de ani și locuiesc în orașul Onești.
I.L.a aflat de existenta copilului și a vizitat-o în nenumărate rânduri în Centrul maternal, acceptând să fie nașa copilului și s-o ajute cu resursele materiale. Aceasta locuiește singură, fiind necăsătorită într-un apartament proprietate personală, și lucrează ca asistentă medicală la Policlinica Municipală. Verișoara I. L. și-a manifestat dorința de a o ajuta, oferindu-i un spațiu de locuit în propriul apartament și sprijin în obținerea unui loc de muncă.
Veniturile mamei – reprezintă alocațiile de întreținere a mamei și copilului, însumând – 242 Iei/lună.
Studiu de caz 2
Mama: Nume și prenume: S.F.
Vârsta : 17 ani
Mediu: rural ;
Prezentarea cazului: Mama S. F. în vârstă de 17 ani, era elevă în clasa a noua când l-a cunoscut pe V. G. de 25 de ani la discoteca din sat. În urma relațiilor sexuale întreținute cu acesta, a rămas însărcinată, dându-și seama de acest lucru abia în luna a 4-a de sarcină. Părinții nu au știut nimic și le-a ascuns acest lucru, fiindu-i teamă că nu o vor mai primi în casă. Doar sora sa mai mică, în vârstă de 15 ani, pe nume S. A. și-a dat seama că este însărcinată și-a promis că păstrează secretul. Prietenul V. G. a plecat în Italia fără să o anunțe pe S.F. și fără să cunoască situația acesteia.
Bunica maternă S. M. a aflat de sarcina fiicei abia în a 9-a lună și a sfătuit-o să plece din sat la sora sa mai mare – 22 ani, S. R. – care lucra în Bc ca vânzătoare și care avea închiriată o garsonieră, pentru a nu afla rudele, vecinii despre sarcină și pentru a preveni un conflict pe cale să izbucnească.
Pe 03 ianuarie 2015 S.F. a născut o fetiță fără a avea probleme la naștere, hotărând să o lase într-un centru de plasament – pentru a fi ulterior adoptată. Însă asistenta socială din maternitate a aflat de situația ei de acasă și a sfătuit-o să meargă la Centrul Maternal pentru a nu lua o decizie pe care ar putea-o regreta mai târziu.
Familia S. Locuiește într-o casă proprietate personală cu 3 camere, mobilate parțial. Actualmente locuiesc în casă 6 persoane: bunica maternă, 4 frați și nepoțelul de 2 ani. Există o sobă teracotă pentru încălzire numai într-o cameră, iar cu apă se alimentează de la fântâna din sat. Bunica maternă S. M. nu a fost de acord cu decizia fiicei sale de a păstra copilul și de a se interna în centul maternal, spunând că este prea tânără pentru a putea creste un copil, nu și-a terminat nici școală, iar ea nu poate să o ajute.
Veniturile familiale sunt mici: pensia de moștenitor de pe urma tatălui decedat și alocațiile de întreținere ale copiilor minori.
Studiu de caz 3
Date despre mama :
Nume și prenume: L. V ;
Vârsta: 17;
Mediul: rural;
Prezentarea cazului: LV. (mama minorei) l-a cunoscut pe F.D. (tatăl minorei) în primăvara anului 2014, în vârstă de 18 ani, care tocmai venise din Grecia – unde a lucrat câteva luni. În august 2014 și-a dat seama că este însărcinată în luna a II-a, abia în luna a VI-a i-a mărturisit surorii sale 1. M. (18 ani) despre sarcină, care a încurajat-o și sprijinit-o. Mama V. (bunica maternă) și-a dat seama că este însărcinată în luna a IX-a, cu câteva zile înainte de a naște, i-a spus tatălui (bunicul maternal), acesta spunându-i mamei minore că "nu are ce căuta cu copilul acasă".
La data de 13 martie 2015, a născut-o pe L. G. cu greutatea de 3,300 kg. La Maternitatea Bc. La naștere a refuzat să o vadă, fiind hotărâtă s-o dea spre adopție. Când a auzit-o plângând, a primit-o la sân, și abia când i-a spus asistenta socială din maternitate că poate merge cu copilul în Centrul Maternal, a hotărât s-o păstreze.
Din familie, sora mai mare, de 28 ani, a ajutat-o cel mai mult, promițându-i sprijin și după ieșirea din Centrul Maternal (1. M. locuiește în Bc într-un apartament închiriat, este proprietara unei tonete, se ocupă cu comercializarea de produse). Ea a fost singura care a vizitat-o în Centrul Maternal încă din prima zi, și-n maternitate, ea fiind și cea care a botezat minora L.G.
Atât părinții, cât și fratele ei V. nu acceptă copilul, nefiind de acord cu decizia mamei de a-l păstra. Bunica maternă i-a promis totuși că o sprijină cu alimente după ce va părăsi Centrul Maternal și va locui cu sora sa. Tatăl minorei încă nu știe de copil, deoarece a plecat în Italia în iulie 2014 – pe o perioadă de 5 ani, la fratele său, stabilit acolo.
Studiu de caz 4
Date despre mama:
Numele si prenumele : GA.
Vârsta : 18 ani
Mediu : rural
Prezentarea cazului: GA. provine dintr-o familie cu 2 copii, unde ambii părinți lucrează, iar fratele ei mai mic este mult mai iubit decât ea (din cele relatate și susținute de ea). A avut o situație școlară nu foarte bună, prietena ei făcându-i cunoștință cu foști prieteni.
A avut o relație cu un băiat timp de 4 luni cu care a rămas însărcinată. Băiatul cu care a avut această relație nu recunoaște că este tatăl copilului și fuge de responsabilitatea care îi revine.
Tatăl copilului este elev în ultimul an și familia lui nu ar accepta relația pe care a avut-o cu GA. chiar l-ar da afară din casă. Tatăl copilului fuge de responsabilități deoarece îi este frică de părinții lui și dorește să-și continue studiile.
Când sarcina a început să se vadă cu ochiul liber, GA. hotărăște să plece de acasă fiind în timpul vacanței de iarnă, pe motiv că vrea să lucreze și să fie independentă. Părinții nu au fost de acord, însă acest fapt nu a împiedicat-o să plece de acasă. După naștere când era încă la maternitate și-a sunat familia și i-a informat motivul adevărat pentru care a plecat de acasă și totodată le-a spus că sunt bunici.
A urmat o perioadă de certuri, după care familia a acceptat-o în sânul familiei oferindu-i locuința de la țară a bunicilor, urmând să plece din centru. Toate acestea se întâmplă doar cu condiția dacă ea își va îngriji copilul și își va termina liceul la fără frecvență.
Mama GA acum urmează întocmai planul propus de părinții, astfel a observat că părinții nu i-au vrut și nu îi vor niciodată râul.
Studiu de caz 5
Date despre mama:
Nume și prenume: M. M. ;
Vârsta 19 ani:
Mediul: rural
Prezentarea cazului: M. M. – mama minorului a fost lăsată în maternitate după naștere, abandonată de mama sa V – care mai avea doi fii în vârstă de 4 și respectiv 2 ani – și ei abandonați – crescuți în Centre de Plasament. După 2 luni de la naștere a fost dusă și M. M. Ia Pașcani – Casa de Copii – unde a stat până la 6 ani, după care a urmat clasele I-V la com. Traian, iar din clasa a VI-a – X-a – a stat la Bacău.
Mama sa a vizitat-o pentru prima dată în clasa a III-a, la 9 ani, iar pe tatăl ei nu l-a cunoscut. În vacanțe mai mergea câteva zile la mama sa acasă, dar după moartea acesteia – când M. M. avea 15 ani nu a mai fost primită în casă. O mătușă – M. E. Care locuia în vecinătate o mai primea câte o perioadă de 2-3 zile în vacanțe – dar avea un comportament distant fată de M. M., ceea ce a determinat-o să nu mai meargă nici pe la aceasta.
În anul 2006 a terminat profesionala – apoi a dat examenele de admitere la Liceul din Onești, dar a mers la cursuri doar două săptămâni după care a renunțat și s-a întors în Bacău unde a locuit timp de 4 ani cu foste colege de liceu la internat. Tot în această perioadă l-a cunoscut și pe tatăl minorului S. O. – care era proxenet. În urma relațiilor sexuale a născut un băiat – M. C. pe 12 februarie 2015. Deoarece nu avea locuință (își câștiga „banii de buzunar” – „păcălind bărbații” – dându-se drept prostituată), iar concubinul său S. O. a fost arestat, a cerut internarea în Centrul Maternal Bacău.
Studiu de caz 6
Numele si prenumele : A.L.
Vârsta : 17 ani
Mediu : urban
Prezentarea cazului: Părinții sunt divorțați de când avea 10 ani , A.L. a locuit cu tatăl ei care s-a recăsătorit și a avut alte preocupări legate de noua familie. Relația cu mama ei fiind una superficială și acesta recăsătorindu-se, având și un copil din noua căsătorie. A.L. a fost crescută și de sora mamei ei, mătușa, de care a rămas foarte atașată.
A rămas însărcinată cu un băiat din Franța care a venit în vizită în vacanță. Acesta având un alt copil dintr-o relație precedentă pentru care și-a asumat responsabilitatea de a ajuta mama la creșterea copilului. A.L. nu are locuință și nimeni din familie nu îi oferă o locuință deoarece sunt persoane cu venituri mici. Acum A.L.. locuiește în Centru maternal nu are nici un venit si își continuă studiile la fără frecvență. Nu dorește să informeze tatăl copilului de existența copilului deoarece acesta i-a cerut să-i promită că va face avort în cazul unei eventuale sarcini.
A.L. va locui la centrul maternal 1 an, timp în care va face economii din venitul acordat de stat de 200 lei, dorește să continue liceul și să se angajeze.
În ultima perioadă mama lui A.L. s-a interesat de ea, chiar și mătușa acesteia i-a acordat sprijin material și o susțin în decizia luată de a-și asuma responsabilitatea pentru creșterea copilului.
Studiu de caz 7
Numele si prenumele : C:D..
Vârsta : 19 ani
Mediu : rural
Prezentarea cazului: C.D. provine dintr-o familie de părinți divorțați și fiecare dintre părinți s-au recăsătorit. C.D. a menținut o relație distantă cu părinții și frații mai mici. Înainte de divorțul părinților aceștia au vrut să o căsătorească, datorită acestui lucru C.D. a fugit de acasă, a fost primită de o familie, prieteni de familie care i-au promis că o vor ajuta până la terminarea liceului.
C.D.. a rămas însărcinată în urma unei relații cu un băiat care i-a promis că se căsătoresc. Însă a mințit, atunci când el a aflat de sarcină, a rupt relația sub motivul că nu este pregătit de căsătorie și nici pentru creșterea copilului. Tatăl nu vrea nici să recunoască copilul. Familia lui de asemenea îl susține să rupă această relație pe care o are cu C.D.
Responsabilitatea i-a revenit doar mamei, ea a rămas fără ajutor din partea unei familii sau a vreunei persoane, familia la care a locuit, au vândut tot ce aveau și au plecat în Canada, la rude.
În prezent locuiește în Centru Maternal, beneficiind de consiliere, deoarece este marcată de părăsirea celor dragi din viața ei; ea dorește să-și crească singură copilul, dar este speriată de ceea ce înseamnă sa crești singură un copil. Acum se pregătește pentru naștere și încearcă o împăcare cu tatăl copilului pentru a-l maturiza și pentru a-i oferi sprijin la creșterea copilului și pentru recunoașterea copilului.
După nașterea copilului dorește să-și reînceapă studiile la facultate și are promisiuni de ajutor din partea familiei, astfel sunt șanse pentru ca ea să poată să îi asigure copilului un viitor mai bun.
Studiu de caz 8
Numele si prenumele : B.V.
Vârsta : 18 ani
Mediu : rural
Prezentarea cazului: BV provine dintr-o familie cu 4 copii care este dezorganizată având un singur venit . Părinții sunt alcoolici și o mare parte din venit este cheltuit pe băutură. Toți cei patru copii sunt elevi la Școala Generală din comuna unde locuiesc din jud. Bacău. Situația financiară a familiei este precară.
S.N. în vârstă de 26 ani. A avut o relație cu BV. În urma acestei relații pe care a avut-o cu S.N., ea a rămas însărcinată. Hotărăște să îl anunțe pe S.N., acesta îi dă bani să facă avort pe motiv că nu vrea o relație serioasă cu ea.
BV. a dorește copilul astfel a apelat la serviciile Centrului Maternal care i-a oferit un adăpost . In prezent BV. locuiește în Centru și își finalizează studiile. Tatăl copilului a încercat să ia legătura cu mama BV. dar aceasta refuză să-i vorbească și să țină legătura cu el. Tatăl copilului insistă să se implice în creșterea copilului pe care l-a avut cu BV.
Studiu de caz 9
Numele si prenumele : V.S.
Vârsta : 15 ani
Mediu : rural
Prezentarea cazului: VS. provine dintr-o familie dezorganizată care locuiește la țară ( județul Bacău ) , doar mama lucrează , tatăl fiind dependent de alcool încercând să-și găsească un loc de muncă stabil. Locuiesc în casa bunicilor din partea tatălui. Situația financiară în familia VS este precară.
În familie au loc certuri din cauza consumului de alcool și venitului insuficient care nu acoperă cheltuielile necesare întregii familii.
VS. are un frate care este elev ; atât mama cât și tata nu se ocupă de educația copiilor, uneori se implică bunica care nu este ascultată de copii.
VS a rămas însărcinată în urma unei relații pe care a avut-o cu un băiat în vârstă de 21 ani. La aflarea veștii că VS este însărcinată, a părăsit-o și nu recunoaște copilul pe care l-a avut în urma relației.
Mama VS. s-a transferat de la liceu unde era clasa a IX-a cursuri de zi, la fără frecvență pentru a putea crește copilul, locuiește la Centru Maternal deoarece tatăl ei nu o primește acasă cu copilul.
Are un venit 242 lei / lună ; economisește acești bani pentru viitor când nu va mai locui în Centru Maternal. Dorește să-și îmbunătățească relația cu mama și bunica ei, să se întoarcă în familie pentru a putea fi sprijinită la creșterea copilului, să își poată continua studiile și finalizeze liceul la fără frecvență.
Studiu de caz 10
Numele si prenumele : R.E.
Vârsta : 17 ani
Mediu : rural
Prezentarea cazului:
RE. provine dintr-o familie stabilă dar cu probleme de comunicare între părinți și copii. Pentru familie este foarte importantă imaginea sociala; motiv pentru care au respins-o pe fiica lor care a rămas însărcinată. RE. rămâne însărcinată în urma relației de un an pe care a avut-o cu IS. tatăl copilului. Tatăl copilului are un loc de muncă dar locuiește împreuna cu familia lui contribuind la cheltuielile din casă. Nu este suficient de matur pentru a-si lua viată în propriile mâini, iar în momentul în care a primit vestea despre sarcină, i-a sugerat acesteia să facă întrerupere de sarcină.
Părinții lui RE. când au aflat de existența sarcinii au refuzat să o primească acasă și insistau să facă avort, sau dacă nu face avort să dea copilul în adopție pentru a-și continua școala, serviciu , căsătorie.
RE. nu face avort datorită fricii, locuiește în Centru Maternal fiind afectată de atitudinea părinților ei. Părinții au refuzat orice legătură cu ea, că nu merită să fie iertată pentru ce a făcut, doar dacă face avort se va putea întoarce acasă.
În prezent mama RE. continuă studiile, bunica dorește să îngrijească copilul. Tatăl copilului a încercat să reia legătura cu mama, vizitându-și uneori copilul. RE. refuză de o eventuală împăcare cu el.
INTERPRETAREA DATELOR
Ceea ce pot să spun în primul rând despre cercetarea pe care am efectuat-o la Centrul Maternal Bacău, este faptul că m-a impresionat să văd și să aud de la asistenta socială câte fete ajung să domicilieze acolo pe o perioadă de maxim un an.
În cadrul cercetării am prezentat 10 studii de caz. Aceste studii de caz au fost realizate în cadrul Centrului Maternal care beneficiază de serviciile acordate de Centrul Maternal Bacău.
Când am început cercetarea și când am început să vorbesc cu mamele singure, mi-am stabilit câteva obiective pe care le-am urmărit în discuția cu mamele.
Obiectivele pe care mi le-am stabilit sunt să urmăresc influența pe care o are situația financiară în viața unei mame singure. Am vrut să aflu dacă situația materială precară a fost un factor de influență în devenirea ei într-o mamă de la această vârstă.
Să observ atitudinea și modul în care relaționează cu copilul a fost unul dintre obiectivele pe care mi le-am propus. Doream să aflu dacă acel copil era dorit de mamă.
În opt dintre aceste studii de caz, aceste mame proveneau din familii dezorganizate, familii care nu au relații de comunicare bune între ele sau în două dintre cazuri, mama a fost părăsită de părinții ei și astfel a ajuns să crească într-un centru. Din 10 cazuri, acest număr de opt al fetelor care provin din familii dezorganizate este îngrijorător de mare. Acest lucru duce înspre validarea ipotezei pe care am stabilit-o, care relatează faptul că dezorganizarea familială este un factor important în dezvoltarea acestui fenomen de mamă singură.
În șapte dintre situațiile de viată ale acestor fete, s-a demonstrat faptul că acestea proveneau din familii care aveau o stare materială precara. Desigur că nici celelalte nu aveau o stare materială bună dar starea lor le permitea să își întrețină copilul în eventualitatea în care era acceptată de părinți. Acest număr este destul de mare, ceea ce îl transformă într-un factor care nu este deloc de neglijat.
Una dintre ipotezele pe care le-am propus pentru această cercetare este că vârsta fragedă pe care o au mamele duce la scăderea calității ca și mamă. Această ipoteză nu s-a confirmat deoarece chiar dacă tânăra este la o vârstă fragedă, ea poate să aibă grijă de copilul pe care l-a adus pe lume. Poate să facă acest lucru cu aceeași dragoste și cu același devotament pe care l-ar avea orice mamă la orice vârstă. Faptul că sunt mame așa tinere este un punct bun deoarece se vor simți mai aproape de copiii lor, vor putea să îi înțeleagă, vor putea să creeze o legătură mai buna între ele și copiii lor. Este important să se creeze această legătură, în aceste cazuri copilul știe că părintele lui este un prieten cu el. Posibilă această legătură dacă mama este mai tânără deoarece are o altă perspectivă de viață, dar acest fapt nu este o regulă.
Centrul Maternal Bacău are un rol foarte important în decizia mamei de a păstra copilul sau dacă dorea să păstreze copilul dinainte, centrul a făcut-o să înțeleagă mai bine situația prin care avea să treacă și să accepte aceste lucruri cu ușurință. Toate mamele mi-au confirmat faptul că centrul a avut un rol important în acea perioadă din viată lor și că lipsa unui părinte își pune amprenta asupra comportamentului copiilor, în cazul lor socializarea cu o persoană în mod deosebit de sex opus este foarte greu de realizat, șapte dintre subiecții fiind hotărâte pe moment să nu le mai intereseze viața personală, iar în ce privește relația cu tatăl copilului au refuzat-o categoric. Acest lucru duce înspre validarea ipotezei pe care am stabilit-o, lipsa unui părinte are consecințe negative asupra comportamentului copiilor, probleme de comportament, la sexul feminin pot fi socializate negativ.
Ceea ce pot să spun după această cercetare pe care am făcut-o la Centrul Maternal Bacău este faptul că am rămas uimită de situația acestor fete. Nu aș fi crezut poate dacă nu aș fi văzut că toate aceste lucruri se pot întâmpla în viața reală, că o fată poate să treacă prin aceste lucruri, lucruri prin care am auzit că au trecut. Pot să susțin că în ciuda evenimentelor prin care au trecut, mamele care domiciliază în centru s-au reintegrat toate în societate. Atunci când vorbesc despre reintegrarea lor mă refer la faptul că au reușit să își reia activitățile dinainte, să meargă la școală, să păstreze relația lor cu familia chiar dacă la început au trecut prin mai multe probleme în final au reușit să le depășească.
Din cele patru ipoteze stabilite pentru cercetare, situația de validare/invalidare arata astfel:
ipoteza că dezorganizarea familială este un factor important în dezvoltarea acestui fenomen s-a validat deoarece în opt din 10 cazuri este adevărată această ipoteză;
ipoteza că situația economică incertă, vârsta mamei, proveniența acesteia din medii sărace crește riscul de a repeta această experiență de a deveni părinte-adolescent în viitor s-a validat deoarece în cele șapte cazuri din 10 este adevărată această ipoteză;
vârsta fragedă scade calitatea ca și mamă, fiind cea de-a treia ipoteză, nu s-a validat deoarece acest lucru nu scade calitatea unei fete care va deveni mamă
tinerele mame întâmpină dificultăți socializare datorită lipsei unui părinte, ipoteza este validă, sunt niște dificultăți la care ele reușesc să le facă față.
Capitolul IV .Concluzii finale
Atât datele statistice oficiale, cât și studiul de caz demonstrează repercusiunile migrației asupra familiei și implicit și a copiilor rămași cu un părinte, sub aspect social și educațional. Nu este un caz nici pe departe unic, ci, mai curând, un fapt în masă care impune anumite acțiuni din partea societății în remedierea situației existente:
1. Promovarea și implementarea la nivel de stat a unor politici de susținere a familiei prin crearea de locuri de muncă, facilitarea condițiilor de trai, dezvoltarea programelor sociale, punerea în funcțiune a unui cadru legislativ de securizare a copilului, susținerea și acordarea de înlesniri pentru familiile tinere. Este important să menționăm că intervențiile statului în acest sens sunt esențiale.
2. Lansarea unor programe pentru adulți ce ar presupune pregătirea părinților în a-și asuma responsabilitatea educativă care nu poate fi delegată altor instituții. Astfel se impune crearea unui spațiu educativ specific pentru familie (de ex., școli pentru părinți) sau prin promovarea cursurilor formative.
3. Dezvoltarea și eficientizarea serviciilor de asistență psihologică a familiei și 4. Promovarea de către instituțiile educative a unor strategii de colaborare activă și continuă cu familia, deoarece aceste instituții oferă terenul de întâlnire și de confruntare benefică pe care se construiește educația.
Fenomenul monoparentalității ia o amploare din ce în ce mai mare în țară noastră și necesită o cercetare mai amănunțită, deoarece acest tip de familie întâmpină diverse dificultăți în dezvoltarea ei și de cele mai multe ori este necesară intervenția specialiștilor în cadrul domeniului.
În urma studierii cazurilor din cadrul Centrului Maternal, cazuri de familii monoparentale materne, am constatat că:
Marea majoritate a cazurilor asistate in Centrul Maternal provin din mediul rural;
În 60% din cazuri mamele au studii medii;
Mamele nu au cunoștințe elementare de educație sexuală și întrețin relații sexuale fără a folosi vreo metodă de contracepție;
Un procent major din cazuri provin din familii dezorganizate (relații de concubinaj), din Centre de Plasament.
Mamele care provin din mediul rural au ajuns în Centrul Maternal – de cele mai multe ori, consecință a mentalităților și prejudecăților existente în acest domeniu. Familia lărgită refuză sprijinul și nu colaborează pentru a evita eventualele „vorbe și discuții”, care apar în sat – persoana mamei singure. Însă acestea sunt cazurile care pun cele mai puține probleme specialiștilor, deoarece, în cele din urmă, familia acceptă situația și o reprimesc pe mamă în familie.
Există țâri în care mamele singure se hotărăsc să devină mame în cunoștință de cauză – atunci când consideră ele că dispun de resurse materiale și de orice natură pentru a-și creste singure copilul.
O măsură de urgență binevenită la noi în țară ar fi o educație sexuală – mai riguroasă în școală pentru a preveni apariția cazurilor de mame singure care nu reușesc să-și ducă până la capăt sarcinile și îndatoririle de mamă.
În ultimul timp, societățile în general, printre care și România, se confruntă din ce în ce mai des cu un nou tip de familie, cea monoparentală. Statisticile oficiale arată că 10% din familiile din România sunt familii monoparentale. La nivelul județului Bacău în anul 2015 au fost plătite un număr de 245.995 alocații de susținere pentru familia monoparentală (aceste date sunt preluate de pe site-ul Direcției de Muncă Solidaritate Socială și Familie Bacău ). Familiile monoparentale apar tot mai frecvent în societatea contemporană, fiind o consecință a modificării parametrilor socio- economici și de mediu, aceste modificări reprezentând una din cauzele posibile ale de stigmatizării acestor familii.
Femeia tinde să fie tot mai independentă; chiar și în familia tradițională, rolul acesteia a devenit comparabil cu cel al bărbatului, în timp ce acesta preia multe din funcțiile îndeplinite până nu demult de femeie (ex.: legislația actuală oferă posibilitatea ca tatăl să beneficieze de concediu pentru creșterea copilului sau – Legea nr.120 din 9 iulie 1997, privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la 2 ani).
Legiuitorul definește familia monoparentală prin persoana singură și copiii aflați în întreținere și care locuiesc împreună cu aceasta. “Prin persoană singură se înțelege persoana aflată în una din următoarele situații: este necăsătorită; este văduvă; este divorțată; al cărei soț/soție este declarat/ă dispărut/ă prin hotărâre judecătorească; al cărei soț/soție este arestat/ă preventiv pe o perioadă mai mare de 30 zile sau execută o pedeapsă privativă de libertate și nu participă la întreținerea copiilor; nu a împlinit vârsta de 18 ani și se află în una din situațiile descrise mai sus; a fost numită tutore sau i s-au încredințat ori dat în plasament unul sau mai mulți copii, cu excepția asistentului maternal profesionist Legea 277/2010 privind alocația pentru susținerea familie Familia monoparentală poate așadar să rezulte din diferite situații, cum ar fi: nașterea unui copil în urma unei experiențe sexuale care nu se concretizează într-o căsătorie, divorț, decesul unuia dintre parteneri, adopția unui copil de către o persoană singură.
Fie că vorbim de familia monoparentală sau de familia tradițională Convenția cu privire la Drepturile Copilului (CDC) în art.18 și Legea 272/ 2004 privind promovarea și respectarea drepturilor copilului în art.31, alin.1 susțin implicarea ambilor părinți în procesul de creștere și educare a copilului. Legea 272/ 2004 accentuează importanta rolului tatălui în creșterea și educarea copilului sau, tatăl trebuie să fie implicat activ în viața copilului, ceea ce aduce beneficii importante pentru dezvoltarea psihosocială a acestuia. În absența tatălui, copilul poate să întâmpine dificultăți în ceea ce privește integrarea și reușita socială. Dificultăți asemănătoare pot fi sesizate și în cazul lipsei mamei.
Un studiu realizat de Bawin- Legros în 1988 obține următoarele concluzii: la nivelul copiilor rezultați dintr-o familie monoparentală, există un risc crescut de apariție a nașterilor nelegitime, abandonuri ale propriilor copii, tulburări de comportament, eșec școlar, sau chiar delincvență. În caz de divorț, aceiași autori arată că reacțiile copilului, se manifestă cu cea mai mare intensitate în primul an. La cinci ani după divorț, se pot distinge trei grupuri de copii: 34% dintre aceștia sunt complet restabiliți; 29% au o dezvoltare medie și un comportament comparabil cu cel al copiilor din familii tradiționale, dar uneori încearcă sentimente de tristețe, iar restul manifestă sentimente de solitudine, uneori depresie.
Separarea părinților poate avea asupra copiilor diferite efecte, dintre care amintim:
sunt cazuri în care copilul își asumă “rolul de protejat”, dar poate în același timp să își piardă acest rol, devenind partener, confident și chiar susținător moral al părintelui, crescând astfel responsabilitățile copilului, responsabilități prea complexe și specifice adulților. De exemplu, îngrijesc frați mai mici sau se ocupă de activitățile gospodărești. (EUnderstanding /Adoptive Families:An Integrative Review of Empirical Research and Future Directions for Counseling Psychology, Karen M., O’Brien, Kathy P. Zamostny, );
un alt aspect este cel de ordin material, copilul ajungând să fie privat de afecțiunea părintelui, deoarece acesta tinde să petreacă mai mult timp la locul de munca pentru a compensa venitul financiar al familiei. Însă această afecțiune limitată de responsabilitățile suplimentare, poate fi înlocuită cu atenția, grija și interesul bunicilor, fraților, prieteni apropiați ai copilului, învățătorilor/profesorilor, performanțe școlare crescute, toți aceștia constituind factori protectivi ;
de asemenea, copiii crescuți în familiile monoparentale sunt predispuși să repete modelul din familia de origine, optând pentru o familie monoparentală la rândul lor ;
în cazul unui divorț conflictual, problemele cu care se confruntă copilul sunt cu atât mai accentuate cu cât vârsta acestuia este mai mica .
Cu toate acestea, efectele asupra copilului sunt relative, ele depinzând de mai mulți factori, cum ar fi: resursele materiale și culturale ale părintelui și modul în care acestea sunt gestionate. Subliniem așadar, că nu monoparentalitatea în sine trebuie pusă în discuție, ci situația particulară a familiilor de acest fel.
Se pune accent pe susținerea financiară a copilului provenit dintr-o familie monoparentală, mai ales că acest gen de familii sunt mai vulnerabile riscului de sărăcie. În acest sens și Statul Roman a luat o serie de măsuri legislative, începând cu Legea 277/2010 privind alocația pentru susținerea familie, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011. Prin această ordonanță, legiuitorul definește familia monoparentală, alocația de susținere și cuantumul acesteia, precum și condițiile ce trebuie să fie îndeplinite pentru acordarea ei. Alocația de susținere de care beneficiază familia monoparentală se acordă în cuantumuri diferențiate, în funcție de numărul copiilor și de veniturile realizate de familie. La calculul alocației de susținere se iau în considerare toate veniturile, și anume: venituri salariale, burse, alocațiile de stat pentru copii etc. Cererile familiei pentru alocația de susținere se depun la primăria de domiciliu și se acordă pe baza dispoziției primarului, în urma evaluării situației familiei (efectuarea anchetei sociale de către lucrătorul social/asistentul social al primăriei, etc). Copiii proveniți din familiile monoparentale în urma decesului unui părinte beneficiază de pensie de urmaș, iar cei proveniți din familia monoparentală în urma unui divorț, beneficiază de pensie alimentară.
Alocația de susținere, pensia de urmaș și pensia alimentară sunt specifice familiei monoparentale, dar există și alte prestații sociale care întregesc venitul acestor familii și pot fi solicitate autorităților locale. Una dintre prestații este venitul minim garantat, reglementat prin Legea 416/2001 privind venitul minim garantat, acordat în funcție de veniturile realizate de familie.
Deși în ultimul timp implicarea statului a crescut mult, trebuie avut în vedere faptul că părinții rămân principalii responsabili pentru creșterea, educarea și formarea copilului. Pentru o dezvoltare armonioasa, copilul are nevoie să crească și să se formeze într-o familie tradițională prin susținerea și implicarea ambilor părinți, deși multe studii arată că este de preferat ca un copil să crească într-o familie monoparentală decât într-o familie tradițională dominată de conflicte.
Bibliografie
Abraham, P., Legislație în asistență socială vol II, Editura National, București, 2000;
Allendy, R., Viața socială în locuințe, Editura Politica, București 1998;
Atkinson, R., Povestea Vieții, Editura Polirom, Iași, 2003;
Bidlowski, M., Psihanaliza maternității, Editura Trei, București, 1998;
Bocancea, C., Neamțu, G., Elemente de Asistență Socială, Editura Polirom, Iași, 1999;
Buțureanu, Ș., Socolov, R. (coord.), Posibilități și limite în prevenirea abandonului nou născutului, Editura Polirom, Iași ,1998;
Căpraru, E., Căpraru, H., Mama și copilul, Editura Medicală, București, 1978;
Cârțan, C., Tone, T., Tendințe în evoluția familiei în România, în Sociologia Românească, nr. 5, Editura Academiei Române, București ,1997;
Chelcea, S, Marginean, I, Cauc, I Cercetarea sociologica. Metode si tehnici, Editura Destin, Deva, 1998
Cojocaru, D., Copilăria și construcția parentalității. Asistența maternală în România, Editura Polirom, Iași, 2008;
Coleman, J., Interesuri individuale și acțiuni colective, The Columbia Encyclopedia, Sixth Edition, 1986;
Dimitriu, C., Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București ,1973;
Gherghel, A., Familiile monoparentale: între marginalizare, excludere socială și model alternativ al familiei, Editura Libris, București, 2004;
Howe, D., Introducere în teoria asistenței sociale, Editura UNICEF România, București, 2001;
Iluț, P., Familia și asistență, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995;
Ilut,P, Sociopsihologia si antropologia familiei, Editura Polirom, Iași,2005;
Ionescu, I., Stan, D., Elemente de sociologie, Editura Polirom, Iași, 1996;
Mănoiu, F., Asistența socială în România, Editura All, București 1996; 17. Miftode, V., Teorie și metodă în asistență socială, Editura Fundației Axis, Iași, 1995;
Miftode, V., Fundamente teoretice și practice ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București, 1999;
Mitrofan, I., Ciupercă, C., Introducere în psihosexologie și psihosexologia familiei, Edit. Press„Mihaela”, București, 1998;
Mitrofan, I., Ciupercă, C, Psihologia vieții de cuplu, Editura Spu, București, 2002;
Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A la Z, Editura Științifică, București,1991;
Neculau, A., Analiza și intervenția în grupuri și organizații, Editura Polirom, Iași, 2000;
Neamțu, G., Tratat de Asistență Socială, Editura Polirom, Iași, 2003;
Preda, M., Politici sociale în România, Editura Expert, București, 1999;
Rășcanu, R., Psihologie medicală și asistență socială,: Ed. Societatea Știință și Tehnică, București, 1996;
Rotariu, T., Iluț, P., Ancheta sociologică și sondajul de opinii,: Editura Polirom, Iași, 1997;
Scutaru, A., Familia monoparentală: de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Polirom, Iași, 2006;
Segalen, M., Sociologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2011;
Smirnov, I., Marghescu, G., Stiluri de viață și familia, Editura All, București ,1994;
Stăiculescu, A., Familia monoparentală între tradiționalism și modernitate:scurtă analiză a problemelor speciale, Editura Polirom, Iași, 2006;
Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, București, 2003;
Ștefan, C., Familia monoparentală : o abordare politică, Editura Polirom, Iași ,2004;
Vasile, D L, Introducere In Psihologia Familiei Și Psihosexologie, Editura Fundației România de Mâine, 2007;
Voinea, M., Stănoiu, A., Sociologia familiei, Editura TUB, București ,1993;
Voinea, M., Familia contemporană, Mică Enciclopedie, Editura Focus, București, 2005;
Yin, R., Studiul de Caz. Designul, colectarea și analiza datelor, Editura Polirom, București ,2005;
www.sagepub.com. Accesat la data de 20.02.2015
www.singlemothers.com. Accesat la data de 20.02.2015
www.mmsf.ro. Accesat la data de 20.04.2015.
www.mmuncii.ro/ accesat în data de 15.05.2015
Bibliografie
Abraham, P., Legislație în asistență socială vol II, Editura National, București, 2000;
Allendy, R., Viața socială în locuințe, Editura Politica, București 1998;
Atkinson, R., Povestea Vieții, Editura Polirom, Iași, 2003;
Bidlowski, M., Psihanaliza maternității, Editura Trei, București, 1998;
Bocancea, C., Neamțu, G., Elemente de Asistență Socială, Editura Polirom, Iași, 1999;
Buțureanu, Ș., Socolov, R. (coord.), Posibilități și limite în prevenirea abandonului nou născutului, Editura Polirom, Iași ,1998;
Căpraru, E., Căpraru, H., Mama și copilul, Editura Medicală, București, 1978;
Cârțan, C., Tone, T., Tendințe în evoluția familiei în România, în Sociologia Românească, nr. 5, Editura Academiei Române, București ,1997;
Chelcea, S, Marginean, I, Cauc, I Cercetarea sociologica. Metode si tehnici, Editura Destin, Deva, 1998
Cojocaru, D., Copilăria și construcția parentalității. Asistența maternală în România, Editura Polirom, Iași, 2008;
Coleman, J., Interesuri individuale și acțiuni colective, The Columbia Encyclopedia, Sixth Edition, 1986;
Dimitriu, C., Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București ,1973;
Gherghel, A., Familiile monoparentale: între marginalizare, excludere socială și model alternativ al familiei, Editura Libris, București, 2004;
Howe, D., Introducere în teoria asistenței sociale, Editura UNICEF România, București, 2001;
Iluț, P., Familia și asistență, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995;
Ilut,P, Sociopsihologia si antropologia familiei, Editura Polirom, Iași,2005;
Ionescu, I., Stan, D., Elemente de sociologie, Editura Polirom, Iași, 1996;
Mănoiu, F., Asistența socială în România, Editura All, București 1996; 17. Miftode, V., Teorie și metodă în asistență socială, Editura Fundației Axis, Iași, 1995;
Miftode, V., Fundamente teoretice și practice ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București, 1999;
Mitrofan, I., Ciupercă, C., Introducere în psihosexologie și psihosexologia familiei, Edit. Press„Mihaela”, București, 1998;
Mitrofan, I., Ciupercă, C, Psihologia vieții de cuplu, Editura Spu, București, 2002;
Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A la Z, Editura Științifică, București,1991;
Neculau, A., Analiza și intervenția în grupuri și organizații, Editura Polirom, Iași, 2000;
Neamțu, G., Tratat de Asistență Socială, Editura Polirom, Iași, 2003;
Preda, M., Politici sociale în România, Editura Expert, București, 1999;
Rășcanu, R., Psihologie medicală și asistență socială,: Ed. Societatea Știință și Tehnică, București, 1996;
Rotariu, T., Iluț, P., Ancheta sociologică și sondajul de opinii,: Editura Polirom, Iași, 1997;
Scutaru, A., Familia monoparentală: de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Polirom, Iași, 2006;
Segalen, M., Sociologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2011;
Smirnov, I., Marghescu, G., Stiluri de viață și familia, Editura All, București ,1994;
Stăiculescu, A., Familia monoparentală între tradiționalism și modernitate:scurtă analiză a problemelor speciale, Editura Polirom, Iași, 2006;
Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, București, 2003;
Ștefan, C., Familia monoparentală : o abordare politică, Editura Polirom, Iași ,2004;
Vasile, D L, Introducere In Psihologia Familiei Și Psihosexologie, Editura Fundației România de Mâine, 2007;
Voinea, M., Stănoiu, A., Sociologia familiei, Editura TUB, București ,1993;
Voinea, M., Familia contemporană, Mică Enciclopedie, Editura Focus, București, 2005;
Yin, R., Studiul de Caz. Designul, colectarea și analiza datelor, Editura Polirom, București ,2005;
www.sagepub.com. Accesat la data de 20.02.2015
www.singlemothers.com. Accesat la data de 20.02.2015
www.mmsf.ro. Accesat la data de 20.04.2015.
www.mmuncii.ro/ accesat în data de 15.05.2015
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dinamica Institutiei Familiale (ID: 127398)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.