Dinamica Geopolitica a Marilor Puteri In Contextul Crizei Economice

Dinamica Geo-Politica a Marilor Puteri în

Contextul Crizei Economice

Cuprins

Introducere

Dinamica Marilor Puteri în contextul Crizei Economice

Scurt Istoric asupra evolutiei Marilor puteri in perioada secolului XIX – XXI

Puterea Politica si Statele

Evolutia Geo-Strategica a Marilor puteri in sec XX

Transformarile Geo-Politice dupa incheierea Razboiului Rece

Interesele Geo-Politice in conditiile edificarii sistemului international actual

Geo-Politica Noului Sistem Internațional echilibrul puterii în noua Ordine Mondială

2.1 Uniunea Europeană fenomene de influență pe scena internațională

2.2 Țările BRIC noi strategii geo-politice axate pe noua ordine mondială

2.3 Puteri emergente-noi factori decizionali în relațiile internaționale.

2.4 Noile tendințe ale conceptului de Securitate Internațională din cadrul Europei de Est

Criza Politico-Economica si pozitiile economice Marilor Puteri la Nivel Mondial

3.1 Criza Economica 1929-1933, Datoria Germaniei față de SUA

3.2 Impactul crizei asupra economiilor europene

3.3 Economia Statelor Unite și China Situarea crizei economice actuale

3.4 Impactul actorilor non-statali asupra Economiilor naționale

Studiu de Caz: Republica Moldova noi aspecte a standartizării naționale în contextul perspectivei de integrare Europeană

Introducere

Această lucrare își propune să explice, dinamica marilor puteri îm contextul crizelor politco-econmice pe parcursul perioadei sec XX-XXI.Vom vorbi despre evoluțiile stalelor contemporane și despre realțiile acestora în fomarea unui nou concept de sistem internațional, axându-ne pe noile concepte de putere și influență la nivel mondial.

Lumea pe care o cunoaștem astăzi, este caracterizată drept un spațiu în care noi, oamenii simpli, indiferent de naționalitate, etnie, sau alte caracteristici, ne putem desfășura activitățile de zi cu zi fără să ne gândim la ziua de mâine cu frică. Inconștient, am devenit actorii principali ai marii politici și a ”marii table de șah”, de la un simplu criteriu cantitativ demografic ce au definit statele de la începutul sistemului internațional, am ajuns să fim factorul cheie în cadrul prăbușirii celor mai mari imperii și elementul ce a stat la baza modificării sistemului internațional. Astfel, suntem martorii unei tranziții a desfășurării și importanței acțiunilor noastre de la un nivel micro-politic (statul națiune), la macro-politc (sistemul internațional). Această trecere se datorează unui proces complex și îndelungat, care a fost posibil prin prisma progreselor imense în domeniul tehnologiei, civilizației, culturii, informației și economiei.

La rândul său acestă evoluție a fost și este măcinată de mari contradicții, provocări, discrepanțe, în care formele de progres și cele de protest împotriva efectelor secundare ale acestui progres sunt vectori care, pe măsură ce se îndepărtează, își măresc gradul de tensiune, zonele de criză și starea conflictuală. În aceste condiții, are loc o complexă bătălie pentru reconfigurarea centrelor de putere, pentru cucerirea și menținerea inițiativei politice și strategice, pentru dominarea marii politici, care indiferent de statutul nostru, sau cadrul teritorial căruia aparținem, ne poate influența în cel mai direct mod.

Lucrarea de față este proiectată cu scopul de a înțelege cum poate să afecteze momentele de crziă politico-economică sistemul internațional, și cum putem delimita conceptele pe care se axează tendințele statelor supra-dezvoltate în relație cu statele mai slab dezvoltate.

Războiul și insecuritatea sunt legate de rolul indivizilor de rolul statelor și modul de funcționare a sistemului internațional. Lumea în care predomină nesiguranța și teama afectează comportamentul tuturor indivizilor. Consecințele macro-politice delimitează distincția dintre dintre state puternice și state slabe introduse în diferite contexte internaționale care sunt direct legate de dianmica politică dintre state. Când vorbim de securitatea statelor și de aspiraațiile acestora ne dăm seama că securitatea externă înseamnă în special acele amenințări care te vizează dinspre zona internaționalului, așa cum vulnerabilitățile unui stat înseamnă acele amenințări din interior.

În primul capitol ma voi axa pe ceea ce reprezintă factorul cheie în cadrul științelor relațiilor internaționale, și voi delimita conceptele pe care se bazează aceste tendințe de intereacțiune dintre state. Puterea Politică este cea mai reprezentativă sursă de conducere a unui stat, instaurînd diferite tipuri de dominare și influență asupra tuturor minților afalte în districtul ei. Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea și funcționarea vieții sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de a-și impune voința în organizarea și conducerea de ansamblu a societății cât și relațiile din afara eii.

În capitolul doi îmi propun să explic sistemul internațional actual și evoluțiile sale,după transformările politice în edificarea unei Noi Ordini Mondiale, care la nivel de securitate conform teoriilor moderne este condusă de o structură financiară. Conducătorii lumii încearcă să convingă întreaga umanitate că singura soluție în stabilirea și menținerea „păcii mondiale” este crearea Noii Ordini Mondiale, prin unificarea tuturor superputerilor lumii.

Mihail Gorbaciov a fost primul lider mondial care a vorbit în mod public despre „o nouă ordine mondială”. În discursul rostit în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (ONU) în 7 decembrie 1988, președintele Uniunii Sovietice a făcut această declarație profetică: „Continuarea progresului global este posibilă numai printr-o ajungere la un consens universal în acțiunile întreprinse în vederea constituirii Noii Ordini Mondiale.Conform acestui discurs al președintelui Uniunii Sovietice avem imaginea actuală a unei Noi Oridini Mondiale și o nouă dinamică a echilibrului de putere din cadrul Sistemului Internațional.

În capitolul trei voi descifra cauzele crizelor politco-economice și a relațiilor dintre supra puterile ce au urmat Primului Război Mondial. Mă voi axa pe realțiile economce dintre marile puteri ale lumii și pe contextele transfrontaliere care creează parteneriate între acestea.Sfârșitul Primului Război Mondial aduce cu sine o perioadă de depresie în toate statele lumii.Amintirile luptei ramân încă vii și marchează întregi generații care au aparținut acestei perioade,însă războiul nu a lăsat urme doar în conștiințele umane,ci s-a axat și pe alte domenii.

Domeniul afectat în urma mascacrului din primul război mondial ramîne a fi cel economic,fiind afectate mai mult sau mai puțin toate statele lumii.Relația Americo-Germană care schimbă absolut situația economică a Continetului European,axânduse pe credite de reconstruire a statelor în urma primului război.Cheltuiele financiare și pierderile provcate de război provoacă o criză acută în Germania care odată ce s-a instaurat oprește prosperitatea statului German.Această criză a Germaniei aduce cu ea milioane de șomeri,reuducând slariile aproape la jumate din cele existente.Odată cu criza finaciară se subcombează în Centrul Europei partidele de dreapta și extrema dreaptă,aducînd cu sine în viitorul apropiat noi scene de masacru la nivel mondial.Voi prezenta cooperarea dintre SUA și China legate de un parteneriat general cât și crizele economice actuale legate de hegemonia statelor influente.Actorii non-statali și contribuțiile acestora pe scena internațională.

Capitolul I

Scurt Istoric asupra evoltuiei Marilor Puteri

in perioada sec XIX-XX

Secolol al XIX, este considerat un secol al reformelor geo-strategice ale statelor pe plan național cât și pe plan internațional.Secolul al XIX-lea este considerat un secol al revouluților și a schimbărilor radicale din sistemele politice.Societatea Europeană a cunoscut transformări fundamentale în domeniile culturale,politice,economice și sociale în comparație cu vechiul Regim.

Marile monarhii ale epocii moderne, după constituirea și consolidarea lor, și-au îndreptat privirile afară, căutând să-și mărească teritoriile și puterea pe seama statelor mai slabe; în consecință, împotriva tendințelor expansioniste ale câte unei mari puteri, „care amenința să rupă raportul de forțe dintre puterile concurente” a fost adoptată și ridicată la rang de principiu, în practica relațiilor internaționale, ideea de echilibru.

Secoulu XX aduce cu sine cele mai sumbre perioade tutror actorilor politici cât și tuturor popoarelor lumii.Perioadele de tensiune create de actorii internaționali și de puterile emergente conturează un nou sistem internațional și o nouă ordine mondială fiind mult mai diferită de vechile sisteme și mult mai sângeroase.

Realitățile Politico-statatle apărute în cadrul primuli război mondial,oferă imaginea unui nou contex relațional dintre toate statele lumii,care au avut la bază anumite realități și principii axate pe noi documente pragmatice care au cadrul apariției noilor state pe ruinele imepriilor defuncte.

Avem imaginea a ceea ce înseamnă statul cre deține o putere și poate fi descris ca un treitoriu care își exercită puterea menținându-și suveranitatea și se află sub dominația sa exclusivă.

În următoarele capitole vom putea distinge imaginile celor două războaie cât și efectele acestora per ansamblu în noile societăți contemporane,cât și evoluția marilor puteri în cadrul crizelor politico-economice.

1.1. Puterea Politică si statele – o nouă transformare geografică

Puterea este caracterizată ca una dintre cele mai importante pardigme ale secolelor.Puterea se manifestă în toate tipurile de activitați omenești fie ele fizice,morale,sau intelectuale.Pentru a caracteriza dimensiunele puterii o putem încadra în diferite sfere, politică,socială,economică culturală în care se manifestă. Puterea poate fi de mai multe tipuri (fizică,psihologică,intelectuală).În continuare voi încerca să definesc ce este o putere politică, și care sunt mijloacele puterii care se pot manifesta prin influență.

Puterea politică este una dintre cele mai dificile și mai controversate în domeniul Științelor Politce,ea poate să preia forma unor fenomene tradiționale într-un stat sau într-o comunitate.Când vorbim despre putere politică într-un stat,înțelegem relațiile reciproce de control între deținătorii autoriății publice și a societății în general. R. Dahl spune ca : Puterea lui A asupra lui B reprezinta capacitatea lui A de a-l determina pe B sa faca ceva ce n-ar fi facut fara interventia lui A..Deci Puterea Politică este o relație psihologică, ea oferă influență între cei care exercită și cei asupra carora este exercită.Prima relație de a exercita puterea asupra cuiva este legată de deținerea controlui de către aceștia, prin efectul unor acțiuni care se produc asupra minții celorlalți.

Puterea poate fi exercitată prin amenințări autoritate sau prin carisma unui om sau a unei funcții care îi poate oferi liderului imunitate,forță decizională sau influență asupra indivizilor cu care aceștia la rândul lor dau dovadă de supunere fie aceptată sau nu.Exemplu de stat ca spațiu de desfășurare a puterii politice apare în urma acțiunilor produse de către actorii politici pe arena politică.

Puterea Politică oferă liderului pe lângă imunitae și o putere legitimă de a lua decizii și de a se desfășura la nivel de comunitate prin diferite mijloace tehnice cum ar fi adoptarea deciziilor,normelor sau strategii propuse de structurile sociale.Natura puterii politice nu are învedere puterea omului asupra naturii,ci insuși proviniența mediului politic, formele de control al acestuia,mijloacele si tehnicile de care dispun,traditiile și modul prin care se aplică puterea pentru a putea guverna o societate. Puterea unui Stat este de multe ori inteleasă ca o putere fizică.

Când vorbim de puterea fizică a unui stat,vorbim despre resursele pe care le posedă,de teritoriu,populație,armată,strategii,programe politice. Statul de obicei pinerea controlui de către aceștia, prin efectul unor acțiuni care se produc asupra minții celorlalți.

Puterea poate fi exercitată prin amenințări autoritate sau prin carisma unui om sau a unei funcții care îi poate oferi liderului imunitate,forță decizională sau influență asupra indivizilor cu care aceștia la rândul lor dau dovadă de supunere fie aceptată sau nu.Exemplu de stat ca spațiu de desfășurare a puterii politice apare în urma acțiunilor produse de către actorii politici pe arena politică.

Puterea Politică oferă liderului pe lângă imunitae și o putere legitimă de a lua decizii și de a se desfășura la nivel de comunitate prin diferite mijloace tehnice cum ar fi adoptarea deciziilor,normelor sau strategii propuse de structurile sociale.Natura puterii politice nu are învedere puterea omului asupra naturii,ci insuși proviniența mediului politic, formele de control al acestuia,mijloacele si tehnicile de care dispun,traditiile și modul prin care se aplică puterea pentru a putea guverna o societate. Puterea unui Stat este de multe ori inteleasă ca o putere fizică.

Când vorbim de puterea fizică a unui stat,vorbim despre resursele pe care le posedă,de teritoriu,populație,armată,strategii,programe politice. Statul de obicei preia o carcateristica fundamentală de putere in urma suvernitații pe care o detine.Suveranitatea este un drept pe care îl posedă orice stat în realție cu altu.

Leibniz după parearea sa ne redă modelul seniorului teritorial ,, Un suveran adevărat sau potentat trebuie să fie stăpân peste un teritoriu îndeajuns de puternic, ca să se facă respectat pe vreme de pace și în vreme de război trebuie să realaționeze prin tratate,arme și alianțe’’.Liderul sau statul trebuie să deție atât putere fizică cât și morală,pe timp de război statul trebuie să își folosească puterea fizică,pe timp de pace trebuie să își folosească puterea morală și politică ( diplomația,delgații puterii politice ca negociatori ai tratatelor).

Puterea Politică Internatională poate fi înțeleasă ca un ansamblu de forțe ale puterii care au același scop și vizează aceleași obiective.Puterea Politică internațională este axată pe puterea fizică cât și pe puterea morală,care impune norme atât interstatale cât și extra- statale cum sunt drepturile omului,securitatea statelor sau cetățenilor etc. În cazul în care statele nu se supun sunt sancționate.Puterea Internațională este în mare parte construită pe competiție și conflict,aceste două caracteristici pot fi descriese ca indicatori ai puterii.

Competiția și Conflictul la nivel internațional se axează pe fenomele care se manifestă în anumite perioade de timp și care au un impact în rândul tutror statelor cum ar fi ideologiile extremiste care se instaurează întru-un stat cu ajutorul regimurilor autoritare.Efectele de manifest a puterii a unui stat care are tendința de a fi anarhic asupra altuia,aplează la metodele imperialiste folosite de statele supra dezvoltate fizic care poseda o autoritate directa in fața statelor pesimist,realist vorbind nu dispun de tehnică militară,populație sau resurse .Sursele puterii internaționale sunt geografia,resursele,capacitațile militare,populația caracterul supranational, moralul national și calitatea diplomației.

Hans J. Morgenthau susținea cǎ „prin putere se înțelege dominația unor oameni asupra gândirii și comportamentului altor oameni’’. De aici el distinge caracteristici esențiale care țin de acepțiunea realistă,el ne vorbește despre prezența puterii în cazul conflictului,și despre degenerarea puterii în abuz de putere care are întodeauna consecințe dramtice,deoarce tendința puterii este una expansionistă.Puterea și scopurile imediate ale pǎrților angajate în cucerirea ei, în cazul sistemului internațional ale actorilor implicați în conflict, sunt orientate spre garantarea prestigiului, a suveranitǎții și a securitǎții naționale.

Tendința constantǎ a pǎrților angajate în lupta pentru putere de a-și disimula scopurile proprii în formule ideologice,pictează imaginea Alianțelor din cele două Războaie ale sec XX. De aceea când vorbim despre suvernitatea statelor în urma puterii exercitate de natura egoistă a sistemeor totalitariste avem imaginea celor două războiae,din care ne dăm seama ca toate statele națiune care au fost legate prin consimnțământ în urma mascrului și a neglijării tuturor drepturilor fundamentale..Rousseau ne redă o imagine dintr-o cercetare de a sa despre lume că: ,, dacă oamenii trăiesc în state,statele la rândul lor există într-o lume de state’’. Rosseau ne descrie lumea ca o comunitatea universală și că fiecare dintre state la rândul lor sunt în relații cu alte state.În Știința Politicii Internaționale există diferte abordări a ceea ce înseamnă politică internatională.

Cercetătorii politicii internationale cum sunt Grayson Kirk și Charles E.Martin ne redau o imagine a cercetării politicii internationale care pornește de la diferite interpretari istorice si a metodelor de analiză propuse de către cercetători. Kirk vorbește despre cercetarea în politica internatională ca fiind una dintre cele controversate teme de abordare ,el are ca scop depistarea și întelegerea forțelor care determină relațiile internationale să creeze politică între națiuni prin descoperirea mecanismelor și fenomenelor sociale cât și modul de funcționare a acestora.

El distinge trei abordări de studiere a relațiilor international în SUA după care s-au condus o mulțime de cercetatori în analiza fenomenelor internationale. Kirk ne vorbește despre cele trei abordări esențiale în poltica înternațională ,, Mai întâi întii este vorba despre istoricii care au privit relațiile internationale ca istorie recentă,în care cercetătorii sunt limitați de lipsa unei canitități adecvate de informații.

În ceea de doua abordare el ne vorbește despre un alt grup de cercetători despre specialiștii organelor legislative ,, specialiștii în drept international care s-au preocupat în general de aspectele juridice interstatale,rareori au încercat să depună eforturi serioase pentru a investiga rațiunele profunde al eternei imperfecțiuni al acestui nod de conexiuni legale,ei sunt mai puțin preocupați de relațiile internationale așa cum sunt ele definte ,ei sunt mai mult preocupați de perfecțiunea sistemelor care sunt mai aproape de a fi construite’’.

În cea dea treia abordare ,, Doar recent cu întârzieire au început cercetătorii să examineze forțele fundamentale și persistente ale politicii mondiale și instituțiile care le reprezintă, care are ca scop o mai bună înțelgere a de a determina politica externă a statelor. Din scrierile lui Kirk ne dăm seama cum sunt clasificate diferite abordări în cercetarea relațiilor internationale și cum evoluează interpretarea diferitelor fenomene sociale din demersurile științifice ale cercetătorilor,care plasează politica internatională ca o disciplină academică care are ca scop investigarea evenimentelor curente,de drept international și de reformă politcă.

Charles E.Martin a contiunat tema dr.Kirk și a distins dualismul asupra cercetării în domeniul relațiilor internationale care ne deplaseză între două zone opuse. El ne vorbește despre natura politică și depsre război ca fiind un dintre cauzele esențiale în metodele de cercetare a fenomenelor ,, Mai înti ma refer la spațiul instituțiilor de pace,destinate rezolvării disputelor,și cel al politicii de putere și al războiului.Cred ca cea mai maire acuzație adusă nouă în ultimii douăzeci de ani este aceea de eliminarea instituțiilor războiului și ștergerea din manuale a influenții puterii politice’’.

Din scrierile lui Martin distingem că o politică internatională cuprinde mult mai mult decât istoria evenimentelor recente,cercetătorul este înconjurat de o arenă internatională cu acentele puse pe fenomenele mereu schimbătoare axate pe perspectivele diferite.Cercetătorul nu dispune de un teren solid în politica internatională pentru a evalua fundamentele profunde care au dus la creearea unui fenomen fie el legat de pace sau de război ,el mai degrabă interpretează sau mai bine zis corelează evenimentele cu trecutul îndepărtat din care poate să deducă natura umană sau aspirația acesteia.

Dacă vrem să înțelegem politica internatională trebuie să analizam evenimentele și să descifrăm sensul lor pentru a delimita o realitate. Ca exemplu putem analiza fenomenele produse de statele scenei internationale care de obicei pot avea asemănari comune sau diferite în politica externă,de aceea trebuie să evaluăm aspectele cu care statele se manifestă în cadrul unei probelme de pace,război,colaborare.

În continuare voi prezenta o serie de evenimente istorice din care vom distinge aspirațiile statelor și tendința lor de a se afirma ca putere,și cum colaborează statele pe timp de război sau de pace.Pentru a obține un rezultat empiric într-o analiză a consacrată puterii unui stat,trebuie să analizăm bilanțul evenimetelor din trecut,pentru a determina poziția statului pe scena internatională cât și cauzele care au dus la participarea directă sau indirectă într-o acțiune internatională.

În 1512 Henric al VIII- lea a Angliei s-a aliat cu Habsburgii împotriva Franței. La trei ani dupa în 1515 încheie o alianță cu Franța împotriva Habsburgilor.În 1522 și în 1542 s-a aliat cu Habsburgii iarași împotriva Franței.În anul 1756,Marea Britanie se aliază cu Prusia împotriva Habsburgilor și a Franței.În anul 1793, Marea Brtianie se aliază cu Prusia și cu Habsburgii împotriva Franței lui Napoleon.În anul 1914, Marea Britanie se aliază cu Franța și Russia împotriva Germaniei și a Austrieii,iar în 1939 s-a aliat cu Polonia și Franța împotriva Germaniei.

De aici deducem cazul Marii Brtaniei ca fiind unul rațional pe timp de război,aici nu este vorba de un capriciu a Marii Britanii de a participa în această serie de evenimente legate de intervenții militare,ci mai degrabă Marea Britanie dă dovadă de înțelepciune în politica sa externă. Ea dă dovadă de siguranța statului său în urma formării unei puteri care poate deveni anarhică pentru suveranitatea sa,și se aliază și cu vechiul dușman în cotropirea dușmanului cu un potențial de putere mai amenințător.

De aici deducem ca rolul unui stat național este foarte dinamic în politica sa externă. Cercetătorul trebuie să ție cont întodeuna că problemele internationale sunt complexe și nu trebuie să ție cont de anumite predicții a unor fenomene care se vor putea întâmpla,acestea pot să îl ducă în eroare.El trebuie să cunoască forțele care determină puterea politică dintre națiuni și modul în care acesta apare în contextul relațiilor politice dintre state,care la rândul lor aceste realții poltice descriu realitățile internaționale.

Evenimentele Internaționale poate să ofere surprize pentru orcine care încercă să prevadă viitorul prin prisma cunoștințelor din trecut sau din evenimentele din prezent. Un exemplu îl gasim în anul 1792 când președintele George Washingthon a declarat că ,, soarta tării noastre depinde,după toate probabilitățile omenești,de un efort de câteva săptămâni ’’ . Totuși Razboiul a mai durat șapte ani după această declarație. Cu cinci săptămâni înainte de Revouluția Rusă din martie 1917, Lenin le vorbea unui grup mic de socialiști din Zurich ,, Noi,bătrânii,nu vom,ajunge probabil să vedem luptele decisive ale revoluției care va veni ’’. Ca urmare în mai puțin de un an de zile încep luptele decisive a Revoluției Ruse, sub conducerea lui Lenin.

De aici deducem ca evenimentele internaționale sunt imprevizibile,și ca timpul este forța care poate să descrie anumite realități.Cercetătorul se ocupă cu o mulțime de factori care la rândul lor împreună modelează viiitorul prin dinamica puterilor care prevăd ce acțiuni și reacții pot să se înâmple în timp .Însă el nu poate fi sigur când se va întâmpla? Și unde ?. El poate doar să ghicescă,însuși viitorul ii va arăta dacă a ghicit corect.

În concluzie, puterea este cel mai importanat factor care poate descrie realitațiile socio-politice.Ea poate să se manifeste direct în orce formă fie politcă,economică culturală,intelectuală.Puterea poate defini structurile geografice ale statelor și tendința lor de a se a afirma pe scena internațională, fizic în caz de război (armată,tehnică,populație,resurse) sau moral (tratate,colaborări.) pe timp de pace.

Puterea poate caracteriza o doctrină ideologică și aspirația unui stat cât și influența unui lider asupra societății. Puterea în politica internațională se distinge ca o putere suprastatală care creează diferite evenimente la nivel mondial.Ea este definită ca politică externă a tuturor statelor.

Puterea politicii internaționale este dinamică cu o varietate de evenimente comparative care plasează statul ca principal actor pe arena internațională. Politica internă și internațională ne redă o corelație de manifest a aceluiași fenomen, o luptă distinsă pentru putere.Toate tipurile de putere politică fie ea internă,externă ne demonstrează cum o strategie politică își propune să își menție puterea pe plan intern, și cum să o sporească pe plan extern prin diferte mijloace de influența,fie să o ultilizeze demonstrativ pentru a – și căpata un statu-qou pe plan internațional ca supra putere.

Deci Puterea Politică poate fi un pilon fundamental în descriererii unui stat ca putere.Puterea Internațională poate fi descrisă ca raportul dintre actori.Modificarea actorilor influentează raporturile și la rândul lor raporturile influentează sistemele. De aceea în politica internațională coeziunea actorilor în corelație cu raporturile pot schimba atât evenimentele cât și sistemele politice,fie ele interene sau internaționale. Actorii într-un sistem internațional sunt statele, care la rîndul lor dețin putere ( resurse,teritoriu,populație etc ).Raporturile sunt coeziunile dintre actori,aceste raporturi le putem defini ca relații dintre state și toate aceste duc la o luptă pentru putere. Scena internațională în care se desfășoară activitățile actorilor și a raporturilor dintre eii formează Sistemul Internațional.Conform lui Max Weber, puterea poate fi înțeleasǎ ca fiind „capacitatea de a-și putea impune voința proprie împotriva rezistenței altora, indiferent pe ce anume se bazeazǎ aceastǎ rezistențǎ.

1.2. Evoluția Geo-Strategica a Marilor puteri în sec XIX – XX

Sfârșitul secolului al XIX- și începutul secoului XX marchează o serie de evenimente și de realități politico – sociale.Sec XIX fiind un secol al reformelor și a progresului tehnic care marchează evoluția statelor datorită noiilor descoperiri în știință,a reformelor statale și a dezvoltării în general,pacea fiind esențială pentru fiecare stat.Pe perioada sec a XIX nu a fost nici un conflict militar care să implice marile puteri în acțiune de război s-au să fie determinate să ia decizii radicale asupra evenimentelor. În perioada sec XIX – lea existau șase puteri,care defineau politica internațională din Europa, cunoscute sub numele de ,,Mari Puteri’’acetsea fiind Statele cele mai Puterinice a Europei ( Anglia,Franța,Prusia,Rusia,Austro-Ungaria).

În anul 1871 după unificarea Italiei,Prusia devine Germania. În perioada anilor 1854-1856 se produce un război scurt în peninsula Crimeea,dintre Russia pe de o parte și Anglia și Franța pe cealaltă parte.În anul 1861 – 1865 s-a desfașurat războiul civil în SUA.În anul 1904 – 1905 Japonia intră în război cu Rusia,un război care a durat doar un an de zile și a grăbit rapid revoluția rusă. Așadar în perioadei al sec XIX asistăm la un șir de evemeninte cu o durată scurt de conflict.În Europa nu existau așa mari răzaboaie în care armata unei mari puteri să treacă granița altui stat.

Pe parcursul sec a XIX asistăm la un șir de revoluții interestatale care schimbă conturul stateleor și le transformă pe unele în supraputeri iar pe altele în state bine definite politic.Revouluția franceză care a avut un impact foarte mare în înlaturarea monarhieii,și respectarea drepturilor omului.

Revoluția Americană care își obține independța de autoritea engelză,și formează un nou stat bazate pe princpii libere și democratice. Revoluția din Octombrie 1917 din Rusia cu o fromă perfect organizată de Leninn pentru a înlatura Țarul de la putere.

Revoluția Roșie din Rusia este cea care transformă Rusia în URRS,cu patridul comunist a lui Lenin.Revoluția Roșie a răsturnat monarhia oferindule proletariatului puterea.

Revoluțiile care au izbucnit în Europa,au avut consecințe refeormiste la nivel de stat,cât si la nivel de politică internațională. Evoluția statelor conturează o nouă hartă politică-continentală,și noi concepte asupra evenimentelor din Europa.De aici deducem clar ca vechea structură a statelor era deja condamnată.Vechile structuri de tip economie veche,sisteme de conducere vechi,își pierduseră efectul în fața societății.Partidele Socialiste care prindeau amploare la nivel internațional sprijiniduse pe clasa mincitoare,a prezentat o alernativă societăților în cele mai multe state Europene.

Insă multe progrese devin deja familiare în sec XX cu începerea primului Război Mondial.

Anul 1914 Europa intră într-o perioada a catastrofei,și a războialeor care mai târziu marchează lumea de pe întreaga planetă. Edward Grey secretarul de externe a Marii Britanii,într-o noapte în 1914 afirmă privind luminile din orașul Whitehall ,, Lămpile s-au stins în întreaga Europă,și no să le mai apucăm să le vedem aprinse.

Izbucnise războiul dintre Anglia și Germania.În Europa deja se stinse orice spernață că pacea va mai pute fi simnțită vreodată.Dipsare văzînd cu ochii mărețile creații ale civilizațiilor din sec – XIX ,care treptat s-au prăbușit în flăcările războiului. Toate acestea s-au schimbat odata cu 1914,primul război mondial care implică toate statele din Euorpa Centrală într-o mare artă a războiului.Primul război mondial a implicat toate marile puteri și toate țările Europene,în afară de Spania,Olanda și Elveția.

Primul război mondial oferă pentru prima dată imaginea deplasării statelor.Canadienii luptă în Franța,Chinezii luptau în orientul mijlociu,Indienii au fost trimiși să lupte în Europa și Orientul Mijlociu.Prima luptă a fost dată în 1914 la Falkland,dintre Germani și Aliați în Marea Nordului și Oceanul Atlantic.Războiul naval devenise deja un nou război mondial.Germania devine prea puternică ca să mai poată sa fie controloată de puterile Europene,Franța și Marea Britanie.

Primul Război Mondial încă de la început părea să fie un război European între Tripla Alianță ( Angila,Franța,Rusia) și Puterile Centrale ( Germania,Austro-Ungaria).Cauza incipientă a războiului a fost atacul Austriei asupra Serbiei care automanat este inclusă în conflict.O altă cauză este atacul Germaniei asupra Belgiei.Aceste două atacuri pot fi numite planuri geo-strategice de război.Turcia și Bulgaria se aliază Puterilor Centrale.Tripla Alianță a fost determinată de o coaliție mai largă,altaruînduse state ca România,Grecia și Portugalia.

Aceste trei state au participat în primul război mai mult cu numele decât cu forță militară permisând puterilor Triplei Alinațe,de a transita arme de război către Puterile Centrale.Imdeiat se alatură și Japonia,Triplei Alianței cu scopul de a obține,ceea ce dețineau Germanii în Orientul Îndepărtat.

Germanii ca și în cel de al doilea război mondial,erau orientați sub strategia de a lupta pe două fronturi.Fiind înconjurați de Puterile Centrale (Austria,Turcia,Bulgaria) nu prezenta o problemă strategică ăn partea de Sud-Est.Strategia Germaniei era de a ataca Franța pe frontul de Vest și Rusia Pe frontul de Est.Germania construiește o strategie care mai târizu este numită Bitzskrieg, cu o intervenție a forțelor militare care intervine fulger,dat fiind faptul ca lupta pe două fronturi.Această strategie permite Germaniei să înainteze către frontul de Vest,unde era plasată Freanța.

Trupele militare pătrund prin Belgia,care în cazul dat era neutră,și nu prezenta nici un pericol strategic pentru Germania,patrunzând pâna la fluviul Marna.Francezii improvizează alturi de Belgieni și Englezi,tranșee și fortificații defensive care erau intinse de la Canalul Mânecii din Flandra,pâna la frontiera cu Elveția.Retrâgnduse trupele aliaților în fața forței militare germane cedează o mare parte din Franța de Est și Belgia care devin ocupate de către Germani.

În umra acestei intervenții se creează așa-zisul ,,Front de Vest’’ care devine o mașinarie de masacru,care nu a mai existat niciodata într-un conflict militar.Încercările Germanilor de a străpunge linia de front de la Verdun în anul 1916,a fost o bătălie în care au participat circa două milioane de oameni,la care jumate dintre eii au fost cotropiți.Ofensiva britanică fiind atacată pierde circa 420.000 de oameni,doar 60.000 de mii în prima zi a atacului.

În cazul Francezilor situația fiind una și mai dramatică pierzânnd 20 % la sută dintre bărbații tării.

În cazul englezilor un sfert din studenții de la Chambridge și Oxoford sub vârsta de 25 de ani își pierd viața în liniile frontului de Vest.

În urma cercetătarilor axate pe pierderile din cadrul războiului,cercetătorii postează numarul celor decedați în primul război mondial.SUA pierde circa 116.000 dee oameni,în urma intrării târzie în război.Englezii pierd circa 800.000 de mii de oameni.

Franceziii peird circa 1,6 milioane și Germanii pierd circa 1,8 milioane de oameni. Ororile luptelor de pe frontul de Vest,ne arată cât poate de fi un sângeros un război,putem evalua cazul francezilor care în urma acestei intervenții pierde 20 la sută dintre bărbații țării,și în urma cercetărilor s-a depistat ca numai un francez din trei,a trecut prin război fară a fi atins de glonț.

Aici putem susține că primul război a fost purtat fără a ține cont de prețurile vieții omenești,și de aici deducem natura sălbatică a războuiului,unde individul este plasat ca o ființă care se află în disperare legat de corelația dintre viața și moarte și lupta pentru supravețuire.Consecințele morale din urma primului razboi mondial în cazul bărbaților a fost în primul rând o experineță imediată mai bine zis impusă,apropierea față de moarte ceea ce stimulează un curaj sălbatic în urma fricii pe care o dețin pe frontul de război.

Datorită implicării puterilor Extra-Europene,Germania pierde primul război mondial schimbînduse asfel actorii de putere la nivel European. Marea Britanie și Franța preiau controlul asupra Germaniei ca drept garanții al statu qou-ului impunând astfel limte pretențiilor Germaniei de a se extinde teritorial în Est impunâdui astfel armistițiu de război.

Sfârșitul razboiului dă naștere primei instituții mondiale Liga Națiunilor care are ca scop menținerea păcii mondiale,și pune capăt primului Razboi-Mondial.Liga s-a înființat la Paris în urma conferinței de Pace și devine prima instituție mondială care monitorizează securitatea statelor și aspirațiile acestora.Consecințele Politice ale primului Război Mondial duce la dispariția Imperiilor în Europa.Reglementările de pace la nivel European își fac prezența cu recuperarea teritorilor pierdute de Polonia,Cehia,Slovacia,s-a început o nouă marcare frontalieră a Continetului European,cât și recuperea drepturilor suvernae al statelor aflate sub opresiune.

Douăzeci de ani mai târziu,evenimentele din istoria statelor preiau iarași o formă dramatică a fenomenelor de război.Din punct de vedere istoric,cel de Al Doilea Război Mondial,ramâne cel mai semnificativ pentru sec XX.Fenomenul celui de Al Doilea Război Mondial,conform teoriilor lui Gaston Bouthoul este ,, cel mai spectaculos,ca violență,dintre toate fenomenele sociale…care a marcat o cotitură în istorie’’.

Când privim războiul din anii 1940,ne pare că este o contiunare a războiului din 1914-1918,imagindunil ca un război ce presupune revanșa statelor aflate în pierdere.Însă cel de Al Doilea Război este complet diferit de Primu. Una dintre marile deosebiri a acestor două războaie este extinderea sa geografică,prin luptele care s-au purtat aproape pe toată suprafața planetei. Cel de Al Doilea Război își marchează teritoriul de luptă, în apele înghețate ale arhipelagului Spitzbergen,pe nisipurile fierbinți ale Saharei,în jungla Birmaneză,în munții Alpi,între malurile Volgăi,pe fluviul Galben,cât și în Pacific.

Acest Război oferă un tragic destin umanității,niciodată nu s-a mai desfășurat un conflict de asemenea înlanțuire de evenimente dramatice,care să schimbe destinul,tutror societăților din mijlcoul sec al XX.Cel de -al doilea Război Mondial a izbucnit în urma politicilor de putere nelimitată în state.Acest conflict este caracterizat ca un război fulger care a început în Manciuria în anul 1931. Principiul de război era determinat,de fiecare tabără care poseda colonii,care trebuia să le concentreze și să le mobilizeze.

Eii mergeau sub premisa că va câștiga războiul doar cel ce va mobiliza armatele cele mai numeroase,dotate cu arme de o calitate superioară celorlate.În 1939-1941 aspirațiile statelor nu mai erau puse la îndoială.Hilter și aliații săi japonezi,în urma pregătirilor de război prin atacurile fulger,erau deja conștienți de locul și timpul atacului precum,și adversarul bine evaluat.

Germania,Italia,și Japonia au trăit într-o așa zisă stare de pregătire de război.În aceste state datorită regimurilor care erau instaurate la putere,vizau direct economisirea obiligatorie a resurselor,constituirea stocurilor de produse,comenzile supra solicitate în industria chimică și metalurgiică,îndoctrinarea și mobilizrea întregii populații,exacerbarea sentimentelor naționaliste și elaborarea planurilor și strategiilor pentru obținerea victorieii.În Germania nu lipseau pretexle pentru a intra în război.Puterea celui de al doilea razboi mondial se extinde rapid.

Războiul a izbucnit prin invadarea Poloniei de catre Germania la 1 septembrie 1939. Franța și Anglia și-au onorat obligațiile ce le aveau față de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie). Și Australia și Noua Zeelandă au declarat război în aceeași zi, dar datorită diferențelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii. Canada a urmat o săptămână mai târziu (pe 10 septembrie).

Polonia, care reușise doar o mobilizare parțială, având militarii echipați cu arme depășite moral, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea englezilor și francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul' german, superior la toate capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului și tacticilor strategice aplicate.Polonia a fost atacată din trei părți, din Germania și din Cehoslovacia ocupată anterior.

În conformitate cu înțelegerile expansioniste secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata Roșie sovietică a invadat Polonia dinspre răsărit la 17 septembrie, iar la 22 septembrie Polonia capitulează, teritoriul său fiind împărțit între Germania și URSS. Guvernul polonez s-a exilat în România, împreună cu tezaurul Băncii Naționale a Poloniei și un număr de unități ale armatei poloneze. Ultimele unități poloneze au încetat rezistența la 6 octombrie.

În ciuda alianței care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia și Franța nu au întreprins acțiuni militare ofensive împotriva Germaniei naziste, cu excepția unui atac de mică amploare în Saar, urmat de retragere. Această situație a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de "războiul ciudat" ("Sitzkrieg").

Forțe poloneze au continuat să lupte împotriva forțelor Axei și după ce țara lor a fost ocupată. Un exemplu în această privința a fost contribuția remarcabilă a piloților polonezi în Bătălia Angliei.

Polonia a fost unul dintre statele care nu a capitulat niciodată,și a fost posibil să fie condus de un guvern marionetă.Pe parcursul întregii perioade a celui de al doilea razboi mondial,implicatia tuturor puterilor conturează imaginea unei noii schimbări globale cât și o nouă transformare în cadrul sistemului internațional.Chiar si sub presiunea razboiului, apare dorinta crearii unei noi ordini politice mai putin violenta si anarhica, iar aceasta gandire poate deveni cu atat mai radicală cu cat războiul este mai ingrozitor.

Incercarea de a gasi alternativa razboiului ca mijloc de aplanare a conflictelor a fost dintotdeauna o preocupare specific europeana. Trasatura principala a acesteia a fost legalitatea- aplicarea legii ca masura preventiva, in primul rand, prin clarificarea reglementarilor dreptului international privind razboiul, conflictele violente si crimele impotriva umanitatii si, in al doilea rand prin aplicarea legii in cazul statelor si al conducatorilor lor.

Aceasta preocupare are doua componente- prima este juridica. Ea a dus, dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, la procesul de la Nurenberg si la alte procese pentru crime de razboi si incalcari ale dreptului international. De la procesul de la Nurenberg incoace au mai existat o sumedenie de asemenea crime, dar nu si procese de acest gen. La Nuremberg s-a reusit impunerea legii, dar intr-un context care nu s-a mai repetat.

A doua componentă in incercarea Europei de a-si asigura un viitor mai pasnic este de natura politica. Pentru a modera si controla starea de anarhie latenta existenta in mediul international, oamenii politici europeni au introdus ideea de echilibru de forte, in speranta ca permutarile din aliantele politice vor preveni razboaiele. Se poate ca sistemul balantei puterilor sa fi inhibat aparitia catorva razboaie, dar a condus in mod logic si repetat la numeroase alte razboaie, culminand cu dezastroasele rabufniri de violenta.

Ca mijloc de prevenire a razboaielor in sistemul statal din secolul XX, echilibrul forte a fost un element pe care nu se mai putea conta. Razboaiele europene din secolul al XX-lea au readus dureros in discutie ideea ca statul insusi este o puternica sursa de conflict.

Pe frontul de est în timpul verii lui 1942, germanii și aliații lor a dus o ofensivă reînnoit împotriva Uniunii Sovietice, cu scopul de a captura orașul Stalingrad de pe râul Volga și orașul de câmpuri de petrol Baku și Caucaz. Ofensiva germană a fost oprit, cu toate acestea, pe ambele părți, la sfârșitul verii lui 1942. În noiembrie, trupele sovietice au lansat o contraofensiva de la Stalingrad, care sa încheiat 02 februarie 1943, cu capitularea armatei șasea german. În iulie 1943, germanii au lansat o altă ofensivă lângă Kursk – cel mai mare rezervor de lupta din istorie – dar trupele sovietice au reusit sa contina atac și cuceri o supremație militară care nu ar mai fi vândute până la sfârșitul anului războiului.

În cursul anului 1943, aliații au ajuns pentru prima dată în Sicilia în luna iulie, și apoi în sudul Italiei, în următoarea lună septembrie. După Marele Consiliu al Partidului Fascist a fost detronat prim-ministrul Benito Mussolini (aliatul lui Hitler), liderii militari italieni au preluat frâiele guvernului și a negociat un armistițiu cu forțele anglo-americane, armistițiul, care a fost anunțat pe 8 septembrie 1943.

Trupele germane staționate în Italia, au preluat controlul asupra părții de nord a țării, rezistând presiunii Aliaților. De asemenea, în luna septembrie, Mussolini, arestat în prealabil de către autoritățile militare italiene, a fost salvat de un grup SS și a fost stabilit un nou stat marionetă în nordul Italiei, condus oficial de partidul fascist italian, dar în realitate se afla sub controlul complet al germanilor. 

Trupele germanice au rămas în controlul din nordul Italiei, până la capitularea finală, care a avut loc în 02 mai 1945.La data de 06 iunie 1944 (cunoscut sub numele de D-Day), ca parte a unei operațiuni masive aliate, mai mult de 150.000 de soldați au aterizat în Franța, reușind să-l elibereze în cele din urmă, la sfârșitul lunii august.

La data de 11 septembrie 1944, primele trupe americane au intrat în Germania, la o lună de la intrarea trupelor sovietice în est. La mijlocul lunii decembrie, germanii au încercat o contra-ofensivă în Belgia și nordul Franței, care a devenit celebră ca "Bătălia de la Giants", dar a fost sortită eșecului. Forțele aeriene aliate au continuat să atace instalațiile industriale ale naziștilor, inclusiv uzina de la lagărul de concentrare de la Auschwitz. Printre obiectivele raid, cu toate acestea, nu au existat niciodată camere de gazare.

Sovieticii au inițiat o nouă ofensivă 12 ianuarie 1945, eliberând vestul Poloniei și forțând Ungaria (Axa aliată) să se predea. La mijlocul lunii februarie 1945, Aliații au bombardat orașul german Dresda, ucigand aproximativ 35.000 de civili. 

Ulterior, la 07 martie 1945, trupele americane au traversat râul Rin, în urma loviturii fatale trupelor naziste lovite de către sovietici – care a început 16 aprilie 1945 – forțele Armatei Roșii înconjurat capitala Germaniei, Berlin. Hitler sa sinucis pe 30 aprilie 1945, trupele sovietice au luptat stradă cu stradă pentru a ajunge la Cancelaria Germană fiind la moment sediul guvernului Reich-ului. La data de 07 mai, în Reims, Germania a capitulat necondiționat în fața aliațiilor occidentali; două zile mai târziu, 09 mai, la Berlin, germanii sau predat trupelor sovietice de asemenea. 

În luna august, Statele Unite au lansat două bombe atomice asupra oraselor japoneze Hiroshima și Nagasaki, ucigând 120.000 de civili și pune capăt războiului din Pacific.Japonia, în fapt, s-a predat official la 2 septembrie 1945.

Cel De-al Doilea Război Mondial a provocat moartea a aproximativ 55 de milioane de oameni din țările implicate și a fost, fără îndoială, cel mai mare și cel mai devastator conflict din istorie.Dar majoritatea statisticilor sunt doar estimative. Intinderea vasta si haotica a razboiului a facut imposibila monitorizarea exacta. Multe guverne au pierdut controlul datelor si au recurs la manipulare in favoarea intereselor politice.

Finantarea celui de-al doilea razboi mondial a costat 1 trilion de dolari, astfel ajungand sa fie mai scump decat toate razboaiele anterioare. Pierderile umane, neincluzand cei 5,6 milioane de evrei ucisi in urma Holocaustului care erau victime indirecte ale razboiului, sunt estimate la 55 de milioane din care 30 milioane civili si 25 milioane militari.

1.3. Transformarile Geo-Politice din perioada Razboiului Rece

Odată cu sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, oridinea mondială, și anume echilibrul de putere ce se aștepta instaurat din nou ca concept fundamental al menținerii păcii se află în impas. ”După al doilea război mondial, lumea și mai ales Europa, au stat parcă suspendate între o pace imposibilă și un război improbabil.” Pentru a lămuri această afirmație, evidențiem situația în care se aflau marile puteri la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, și anume, are loc prăbușirea Marii Alianțe victorioase împotriva puterilor Axei, acestă prăbușire a aliaților se datorează disensiunilor dintre Uniunea Sovietică și Aliați. ”Cel de-al doilea război mondial s-a încheiat printr-o acțiune care includea două din principalele elemente ale Războiului Rece : apariția armelor nucleare și rivalitatea ruso-americană” , creând o stare de nesiguranță în cadrul menținerii echilibrului puterii, o stare de nesiguranță ce își pune amprenta asupra evoluției relațiilor interstatale în cea de-a doua jumătate a secoluli XX.

La sfârșitul lui 1945, făuritorii politicii mondiale se aflau într-o situație de criză acută, conferințele și actele semnate de către marii câștigători ai războiului, nu rezolvaseră nimic în sfera stabilirii unei noi ordini mondiale. ”Stalin părea a-și impune voința în Europa de Est fără să-i pese de credința în democrație a Americii. În Polonia, Bulgaria și România, diplomații americani erau invariabil întâmpinați de intransigența sovietică.” Tot mai mult se evidențiau tendințele hegemonice ale noilor puteri, cel puțin dacă nu asiatăm la noi războaie de ocupare a unor teritorii, evidențiem caracterul de impunere și de împărțire a Vechiului Continent în noi sfere de influență. Iar odată ce primii care au început să se impună au fost sovieticii, americanii se află în situația în care caută soluții pentru a creea o nouă stare de echilibru în Europa.

În primăvara anului 1946, Truman a început rezolvarea acestei chestiuni prin lansarea uneii politici ”fii dur”, cerându-le cu succes sovieticilor evacuarea Azerbaidjanului.” Aceste caracteristici ale relațiilor sovieto-americane, denotă un nou începtul al unui nou tip de conflict, care, pentru început capătă o formă a unei competiții deschise. Sferele de influență își făceau apariția. ”Sub conducerea Statelor Unite, zonele de ocupație occidentală din Germania s-au unit, în vreme ce Uniunea Sovietică a transformat țările Europei de Est în anexele sale. Fostele puteri ale Axei – Italia, Japonia și, după 1949 Republica Federală Germania – sau orientat treptat spre alianța cu Statele Unite. De aici evidențiem evoluția sferelor de influență, ce va domina întreaga periodă postbelică a secolului XX, caracterizat prin crearea unei stări de rivalitate politică, militară, economică și ideologică dintre cele două mari puteri.

Bipolaritatea, un concept examinat anterior, capătă o nouă formă prin impunerea unor poli opuși ai balanței de putere caracterizați prin actori bine determinați, și anume capacitatea de menținere a echilibrului puteri prin marile puteri dominante, URSS și SUA, aflate în conflict, acestea generează o nouă stare a bipolarității în care actorii adiacenți nu au o mare influență în modificarea structurii internaționale bipolare. În acestă perioadă, sistemul relațiilor internaționale traversează câteva etape semnificative de organizare / reorganizare în jurul relațiilor dintre cei doi poli aflați în competiție pentru supremație, acesta fiind dependent de acțiunele marilor puteri existente.

Noua structură bipolară se evidenția prin dependența față de modul particular de asigurare a echilibrului puterii și din logica acțională ce îl domină. Pentru a înțelege această logică este necesar să caracterizăm marile puteri și anume Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Rusia și America reprezentau două sisteme aflate în competiție. Sistemele erau înțelese drept comunism și capitalism, libertate și tiranie, economie dirijată și economie de piață, individualism și colectivism, lumea roșie impotriva lumei libere.” Ca urmare, această competiție a ajuns mai ales în privința dimensiunii psihologice, ca o prelungire a celei de-a doua conflagrații mondiale.

O conflagrație ce se baza în exclusivitate pe un factor determinant al relațiilor interstatale și anume conlictul ideologic. Ideologia marxist-leninistă dominată în statele de tip totalitar, cum a fost URSS și celelalte state comuniste, ”nu avea nimic în comun cu cea occidentală, cu exepția temerii reciproce și profunde față de natura sistemului economic advers, capitalist și, respectiv comunist.

Acesta fiind unul din criteriile ce a determinat evoluția conflictului în cadrul căruia fiecare din cele două sisteme au încercat să se domine reciproc până la dispariția totală a uneia dintre ele.

În acest context, dimensiunea ideologică a fost doar locomotiva conflictului dintre cele două blocuri. Cu alte cuvinte, natura economică profund diferită a capitalismului și aceea a comunismului a asigurat energia necesară conflictului ireductibil dintre cele două sisteme, astfel cum s-a manifestat în sferele politice, militare și culturale.” ”Victoria din cel de-al Doilea Război Mondial nu le-a adus așadar învingătorilor nici un sens palpabil al securității. Astfel interesele s-au transformat, nemaifiind compatibile, ideologiile au rămas la fel de diferite cum fuseseră înaintea războiului, frica de atacul-surpriză a continuat să bântuie instituțiile militare din Washington și Moscova.

Totalitarismul nu era în nici un caz singurul lucru de care lumea trebuia să se teamă, lumea era cuprinsă de o nouă era a dezvoltării industriale, ce a afectat major conceptul de putere militară, anume apariția bombii atomice a constituit un factor ce a pus sub semnul întrebării evoluția unui eventual război. Bombele atomice erau diferite de orice tip de armament anterior. Erau după cum sublinia strategul american Bernard Brodie de câteva milioane de ori mai puternice și mai distructive decât cel mai puternic explozibil cunoscut până atunci.

Folosirea acestui nou tip de armament, avea să ducă la modificarea naturii războiului. Marile puteri ce dețineau acest tip de armament erau părtașele unui proces de autodistrugere, așa cum stipula și Carl von Clausewitz, un mare stateg prusac, în scrierele despre războialele lui Napoleon, că statele ce aveau să recurgă la folosirea nelimitată a forței și a violenței ar putea sfârși prin a fi ele însele consumate de acestea.

Am făcut aceasă referire pentru a analiza conceptul de securitate evidențiat în această perioadă a sistemului internațional bipolar, dacă anterior obiectivul războaielor era asigurarea securității statului, in epoca Războiului Rece am asistat la o transformare majoră a logicii de securitate.

Logica conflictului internațional, așa cum a fost descrisă de Tucidide, și anume natura conflictuală persistentă a statelor în cadrul relațiilor interstatale, ce mereu se soldează cu un război a fost schimbată.

Am evidențiat trecerea de la un sistem conflictual practic la unul teoretic. Însă această trecere nu a însemnat eliminarea sau neaplicabilitatea unor principii dominante în cadrul relațiilor internaționale, și anume rolul exercitării forței militare. Sigur, în această situațe, folosirea directă a forței este imposibilă, însă puterea militară rămâne un instrument politic valabil și eficace pentru marile puteri. Fiecare superputere poate folosi amenințarea cu forța pentru a descuraja celeilalte superputeri asupra sa sau aliaților săi.

Capacitatea de a descuraja atacurile a avut astfel un rol indirect de protecție, pe care l-a putut negocia cu aliații săi. Drept exemplu politca externă a Statelor Unite în această perioadă, care s-a axat pe o politcă de susținere a aliaților săi, ce erau preocupați de posibilile amenințări din partea Uniunii Sovietice. Prin urmare SUA a profitat de această poziție și a reușit să-și îndeplinească interesele sale în Europa de Vest.

Astfel, deși primul efect al forței de descurajare a fost unul în principal negativ – de a nega puterea ofensivă efectivă a unei superputeri din tabăra opusă – statele pot folosi forța și în mod pozitiv, pentru a obține influență politică. Aici evidențiem încă odată că, cu toate că anturajul de aplicabilitate a forței a suferit modificări, securitatea militară rămâne principiul cel mai important în cadrul relațiilor internaționale. Ea caracterizeză, conform paradigmei realiste, ”marea politică” ce vizează problemele securității militare și domină cadrul internațional.

Pentru a enunța mai concret logica acționlă a marilor puteri, evidențiem caracterul economic, ca principiu ce stă la baza capacității statelor de a-și asigura securitatea militară după produsul național brut.Această evidențiere a celor două mari puteri, se reflectă și mai evident la nivelul cheltuielilor militare.

De exemplu, în 1950, Statele Unite au cheltuiut 14,5 miliarde de dolari și dețineau 1,38 milioane de militari, în timp ce URSS a cheltuit ceva mai mult (15,5 miliarde de dolari) pentru forțele ei armate mult mai numeroase, de 4,3 milioane de persoane. Sub ambele aspecte Uniunea Sovietică și Statele Unite se caracterizau drept cele mai mari puteri ce se situau cu mult înaintea oricărui al stat.

În această analiză evidențiem că atât sub aspectul puterii economice relative, cât și al puterii militare, statele europene și nu numai, erau eclipsate de către cele două superputeri.

Ceea ce a creat mai apoi un șir de relații complexe de interdependențe, bazate pe o nouă evoluție în privința intrebuințării și realizării puterii, exemplul dat anterior, în care SUA prin intermediul promovării valorilor democratice reușește să creeze o relație de interdependență dintre Statele Unite și Europa Occidentală. Pentru a înțelege de ce e posibilă o relație de interdependență între o superputere și un simplu stat, Joseph S. Nye, ne arată că ”relația de interdependență nu se bazează doar din perspectiva situațiilor de dependență reciprocă egal echilibrată.

Există două extreme în care se situiază relația de interdependență, și anume prima extremă ar fi asimetria pură, iar la cealaltă extremă se găsește dependența pură. Majoritatea cazurilor se încadrează între acese două extreme.

Așa cum relatasem anterior, sistemul internațional postbelic a constituit un proces de adaptare la rivalitatea sovieto-americană. La început, mobilul Războiului Rece a fost retrasarea granițelor Europei așadar, în fond, avea legătură tot cu ”problema germană”, întrucât rezolvarea acestei chestiuni urma să determine gradul de influență pe care puterile învingătoare din 1945 aveau să-l exercite asupra Europei.

Extinderea și impunerea sferilor de influență a constituit una din probleme ce au dat de înțeles că ciocnirea dintre politica sovietică și cea occidentală era inevitabilă. ”Din punct de vedere politic și economic, americanii, britanicii, francezii doreau ca ideile pieții libere și alegerile democratice să devină o regulă în toată Europa.” Ceea ce era în mod direct opus ideilor de impunere a influenței sovietice, prin intermediul partidelor comuniste prezente în Europa occidentală.

Primul rezultat al acestui conflict al sferelor de inflență a fost intensificarea rupturii dintre cele două blocuri în Europa. O dată cu sfârșitul războiului Uniunea Sovietică a început un proces de intensificare și promovare a ideiilor comuniste în întreaga Europă, încercând să obțină controlul și în Europa de Vest și de Sud. SUA se aflau în situația în care era unica responsabilă de menținere a echilibrului puterii. Aici evidențiem o nouă stategie a Statelor Unite pentru menținrea echilibrului și anume aplicarea ideei lui George Kennan, o figură marcantă a politici exterene americane, specialist în domeniul sovietic, ce privea ”îngrădirea” Uniunii Sovietice.

Această ideie susținea crearea unor noi actori internaționali, aliații ai Statelor Unite pentru a contrabalansa și a crea o rezistență tendințelor expansioniste ale URSS. Astfel ”folosind argumentul geopolitic plauzibil al lui Kennan, dacă existau doar cinci centre de putere industrială și militară în lume care sunt importante pentru SUA din perspectiva securității naționale – Statele Unite, URSS, Marea Britanie, Germania și Europa Centrală, precum și Japonia – , atunci menținând ultimele trei regiuni din tabăra occidentală și intensificându-le forța, avea să rezulte o corelare a puterii care avea să asigure menținerea Uniunii Sovietice la un nivel inferior în permanență.

Intensificarea unui ajutor militar pentru aceste zone ar fi constituit un risc major pentru menținerea păcii din cauza presiunilor Uniunii Sovietice, astfel ”soluția administrației americane a fost așa-numitul Plan Marshall de ajutor masiv pentru a repune Europa pe picioare din punct de vedere economic.” Rezultatul acestui proiect a fost divizarea și mai accentuată a Europei. ”În Europa de Vest impulsionată de ajutorul american în valoare de miliarde de dolari, creșterea economică a demarat rapid, fiind integrată într-o rețea comercială nord-atlantică. Drept răspuns în Europa de Est, controlul comunist se înăsprea.

O dată cu criza Berlinului din 1948 – 1949, se evidențiază pentru prima dată provocarea comunistă, ce s-a accentuat nu numai în spațiul germanic, această criza a creat o panică majoră chiar și în Statele Unite, drept exemplu, ”în martie 1948, Truman cerea congresului să reinstituie serviciul militar obligatoriu, solicitare aprobată prin Legea privind serviciul militar obligatoriu, votată în luna iunie a aceluași an.

Statele Unite, în urma crizei Berlinului, se așteptau și mai mult la un prim pas din partea europenilor în ceea ce privește crearea unei organizații militare comune, ce ar avea drept scop securitatea militară a lumii occidentale. Iar odată cu soluționarea crizei, ”vest-europenii satisfăcuți de beneficiile Planului Marshall, doreau ceva mai mult decât ajutor economic, Unchiul Sam era singurul care putea alunga de la ușa lor lupul cel mare și rău moscovit.” Așadar s-au creat permisele pentru înfăptuirea unei alianțe miliatare, care s-a concretizat în aprilie 1949 în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ( NATO).

În primii ani de existență, NATO a reflectat mai curând preocupări politce, și nu calcule militare exacte, simbolizând transformarea istorică a tradițiilor diplomației americane, înlocuind Marea Britanie din poziția de principală putere a ”flancului” vestic, dedicată menținerii echilibrului european.” Asfel pentru început Statele Unite au încercat o modificare a sitemului internațional european prin impunera sa ca garantul direct al echilibrului. Asumându-și obligația militară permanentă pe continetul european. Aici evidențiem logica politicilor externe ale Statelor Unite, în care am asistat inițial la un proces de impunre a influenței la nivel economic prin intermediul Planului Marshall, și echivalentul acestuia pe plan militar – NATO.

URSS se afla în situația în care controlul coercitiv asupra aliaților săi trebuia legitimat și instituționalizat, astfel drept ca reacție de răspuns a NATO, a fost crearea unei alianțe militare sub forma Pactului de la Varșovia, creat la 1955.

În 1953 o revoltă din Germania de Est fusese înăbușită cu rapiditate. În 1956, alarmată de decizia Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varșovia, Uniunea Sovietică și-a desfășurat din nou diviziile pe teritoriul acesteia și i-a suprimat independența. ”În 1961, recunoscând înfrângerea, Hrușiov a ordonat ridicarea Zidului Berlinului pentru a opri emigrarea talentelor spre vest. În 1968 cehii au avut aceași soartă ca și ungurii cu 12 ani în urmă, deși vărsarea de sânge nu a fost la fel de mare.

Fiecare din aceste măsuri au arătat logica acționlă caracteristică conducerii comuniste, care urmărea scopul de a menține influența, chiar și în ciuda divizării Europei din toate punctele de vedere.

Evoluțiile vechiului continent s-au caracterizat prin o diferențiere majoră atât la nivel economic, cât și la nivel militar a Europei în două tabere opuse, ceea ce a carcaterizat întreaga evoluție a Războiului Rece, creând cea mai carateristică periodă a sistemului internațional bipolar.

Tendința majora a politcii de de putere din secolul XX, și anume afirmarea superputerilor începea să interacționeze cu orienatare a vectorului de acțiune diferită, mai nouă – fragmentarea politcă a întregului glob. În atmosfera social-darwinistă și imperialistă dominantă în jurul anului 1900, era simplu să se considere că toată puterea se concentra în tot mai puține capitale ale lumii.

Totuși specific pentru sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, este procesul de afirmare a noilor state, ideiile autodeterminării naționale au creat noi centre politice importante pentru Europa. Totodată aceste impulsuri ale naționalismului au fost încurajate selectiv : ”era în regulă să li se permită popoarelor din Europa de Est să redevină independente pentru că ele erau europene și astfel considerate civilizate; dar nu era în regulă ca aceste principii să se răspândească în Orientul Mijlociu, Africa sau Asia, unde puterile imperialiste își extindeau teritoriile și reprimau mișcările de independență.

Dezmembrarea acestor imperii, noile tendințe ideologice promovate intens pe întreg globul, precum și declinul Europei din punct de vedere al ierarhiei puterii, au constituit factorii principali și au constituit una din forțele motorii ale schimbării și apariției a ceea ce în anii ’50 primise denumirea de Lumea a Treia.

Lumea a Treia, lumea ce se distingea de blocul dominat de americani și de cel dominat de ruși, a constituit un factor important din punct de vedere strategic pentru marile puteri.

Însă decolonizarea statelor și independența acestora nu a însemnat că ”statele care s-au întâlnit la prima conferință de la Bandung în aprilie 1955 erau libere de orice legături și obligații față superputeri – Turcia, China, Japonia și Filipine, de exemplu s-au numărat printre participanții la conferință în cazul cărora termenul nealiniat ar fi fost nepotrivit.” Am facut această referire pentru a caracteriza evoluția Războiului Rece, în contextul noilor provocări.

Decolonizările ce au avut loc în a doua decadă a secolului XX, au dat start unui nou proces de impunere a sferelor de influență, urmată de reacții precum nealinierea statelor vizate.

În situația creată cele două superputeri au abordat strategii diferite, evident procesul de decolonizare era necesar pentru a urmări valorile promovate de occident, însă acesta a constiuit un factor de risc major pentru pacea postbelică. Nealinierea statelor nou – create a constiuit o lovitură sub centură atât Statlor Unite cât și Uniunii Sovietice, deoarce în aceste situații amble state riscau să piardă capacitatea de a se impune ca o superputere în cazul URSS, nealinierea ar constiui incapacitatea comunismului de a-și promova și păstra securitatea naționlă, creându-și potențiali dușmani (logica comunistă).

Iar în cazul SUA nealinierea ar fi o reacție directă a proceselor de colonizare din secolele trecute, ceea ce putea duce la descreditarea Occidentului, și asocierea americanilor cu imperialismul, prin încercarea acestora de a-și impune valorile sale. ”Pentru Statle Unite era bizar și chiar periculos că sfârșitul colonialismului se apropia exact în momentul în care se intensifica Războiul Rece, fiindcă păcatele din trecut ale aliaților săi puteau crea foarte ușor puncte vulnerabile în viitor.

Astfel, evidențiind modificările ce au avut loc, înțelegem că alegerile făcute de țările proaspăt independente puteu modifica radical balanța puterii în Războiul Rece. Drept exemplu e cazul Războiului din Corea, și anume rapiditatea în care un interes marginal – apărarea Coreei de Sud – devenise deodată unul vital. A permite unei țări subdezvoltate, fără vreo capacitate industrial–militară să cadă în mâna comuniștilor putea submina zdravăn încrederea în sine a lumii non-comuniste. La asta s-a gândit Eisenhower în 1954, când a invocat cea mai renumită dintre metaforele Războiului Rece :

,,Aveți un șir de pietre de domino aliniate în fața voastră: dacă o dărimi pe prima… îi vor urma rapid celelalte…, până la ultima. Astfel v-ați putea trezi în fața unui dezastru cu cele mai profunde consecințe’’.

Pietrele de domino se puteau prăbuși ca urmare a agresiunilor externe, așa cum se întâmplase în Coreea, însă un alt factor ce ar fi determinat căderea acestor ”pietre” ar fi fost nealinierea statelor nou-create, și orientarea acestora spre Est. ”Situația a oferit procesului de destrămare a coloniilor un nou context: apariția naționalismului, din perspectiva Washington-ului, putea provoca la fel de multe probleme ca și persistența colonialismului.

Războiul Rece devenea global ca întindere, însă efectul său paradoxal era acela că acum dețineau puterea oamenii – până de curând fără nici un fel de putere – împotriva cărora acesta urma să se desfășoare. Metoda lor era nealinierea.

Nealinierea – a constiuti factorul ce a determinat modificarea logicii Războiului Rece. Acest proces oferea un mod în care conducătorii statelor mai mici, statelor Lumii a Treia, puteau să își impună presiunea, prin nealăturarea nici unei părți din Războiul Rece, lăsând în același timp posibilitatea de a se alătura cu una din superputerile rezente.. Așadar ”dacă presiunea din partea unei superputeri devenea prea mare, o putere mai mică se putea apăra prin simpla amenințare de a se alia cu cealaltă superputere.

Nealinerea se caracteriza așa cum precizasem anterior prin capacitatea statului de a se opune anumitor ideei ale superputerilor prin intermediul coducătorului statului vizat. Astfel pentru a înțelege și mai bine logica nealinierii și importanța acestuia în cadrul desfășurării Războiului Rece, aducem drept exemplu Iugoslavia – un stat care nu făcea parte din Lumea a Treia, dar care s-a caracterizat ca un prim ”pioner” al acestui proces.

Tito, conducătorul Iugoslaviei, cu toate că era un comunist convins, a hotărât să nu sacrifice suveranitatea țării sale de dragul solidarității ideologice și, spre deosebire de mulți conducători europeni, nici nu fusese nevoit să o facă. Realizând cât de repede îi ofereau americanii ajutor economic după ruperea relațiilor cu Stalin, Tito a întrevăzut posibilitatea salvării.” Rușii nu erau dornici de a intra în conflict direct cu America așa că Tito a folosit la maximum logica nealinierii. ”Stalin a trebuit să gândească de două ori înainte să încerce o invazie și se pare că a și făcut-o, mulțumindu-se în schimb să pună comploturi și asasinate toate soldate cu eșecuri.

Totodată această situație nu era foarte favorabilă Iugoslaviei, și anume se ivea riscul creării unei legături prea strânse cu occidentul și prin urmare dependența față de Washington, a apărut necesitatea de a lăsa o portiță deschisă pentru URSS. ”Imediat după moartea lui Stalin în 1953, Hrușciov, noul lider sovietic, a mers la Belgrad pentru a cere scuze pentru comportamentul predecesorului său, conducătorul Iugoslav l-a primit cu respect – însă, în același timp de poziția unui egal.

De atunci înainte, Hrușciov s-a simțit obligat să se consulte cu aliații săi.” Am făcut această referire pentru a demonstra poziția privilegiată pe care o oferea nealinierea, precum și capacitatea sa de a se impune în menținerea echilibrului de putere.

Nealinierea era singura armă de care dispuneau statele mici ce încercau să-și întărească poziția în umbra marilor puteri, ”prin dorința de a evita Războiul Rece dar de a nu rămâne în afara politicii mondiale,” acțiunile acestor state s-au evidențiat negativ în cadrul relațiilor dintre SUA și URSS. Eforturile de a relaxa tensiunile Războiului Rece au eșuat, deoarece acțiunile puterilor mai mici au dus marile puteri la o încleștare din care nu aveau nici mijloace, nici hotărârea de a scăpa. Drept dovadă avem declarația ambasadorului sovietic în Statele Unite, Anatoi Dobrinin: Comportamentul aliaților noștri… a blocat în mod sistematic orice discuție rațională privitoare la alte probleme de importanță majoră pentru ambele țări.

Toate aceastea au arătat poziția marilor puteri, care nu se mai aflau în situația de a domina și modela sistemul internațional după bunul plac. Crearea NATO și a Pactului de la Varșovia, le-a oferit un cadru propice de a-și impune capacitatea militară și economică, însă circumstanțele ce au apărut au creat o dificultate majoră pentru un control eficace a acestor alianțe.

Franța și China beneficiase amândouă de pe urma relației pe care o aveau cu cele două superputeri. Stale Unite au finanțat din plin reconstrucția Franței de după cel de-al Doilea Război Mondial, ”au asigurat securitatea Franței prin intermediul NATO și au sprijinit în secret dezvoltarea unei forțe nucleare a Franței. Uniunea Sovietică oferise inspirație ideologică pentru revoluția chineză, iar după moartea lui Stalin trimisese cu generozitate ajutoare economice și militare, ca asistență tehnică pentru eforturile lui Mao.

Cu toate acestea atât Franța cât și China, ambele părtașe a unei noi viziuni asupra sistemului internațional, și-au propus să destabilizeze alianțele care le susținuseră regimurile. Scopul lor era, nici mai mult nici mai puțin decât să distrugă sistemul internațional bipolar al Războiului Rece.

Evidențiem un proces de sfidare a logii echilibrului de putere în cadrul sistemului internațional. Care ar fi logica acțională acestor două state? De ce în aceste situații, formele tradiționale de putere – puterea militară, capacitatea economică, situarea geografică – au fost incapabile de a asigura un control al echilibrului puterii, cel puțin la nivel teoretic?

Răspunsul ar fi un nou proces de internalizare a proceselor externe ce au loc în cadrul sistemului internațional, în favoare ordinii interne a statului. Ambii lideri politici vedeau în disprețul arătat autorității din exterior, un mod de a-și spori legitimitatea internă. Ambii căutau să reconstruiască mândria națională: iar aceasta impunea, considereau ei, să le dea peste nas sau să muștele mâinele celor care îi hrăniseră sau îi sprijiniseră în alte moduri.

Această nealiniere sau întaorcere a vectorului de acțiune de la ideile comune la interesele personale ale statului pot fi caracterizate așa cum ne redă și Joseph S. Nye, drept reacție a politicilor promovate de către puterile hegemonice.

Beneficiile unui sistem hegemonic și măsura în care sunt împărțite pot provoca prăbușirea acestuia. Pe măsură ce puterea lor economică se amplifică, statele secundare își schimbă asumpțiile. Nu mai sunt nevoite să accepte o dependență unilaterală care, oricât de prosperă ar fi, le afectează în mod nefavorabil autonomia guvernamentală și statutul politic.

Astfel, evenimetele relatate pun în discuție un nou concept ce poate determina evoluția sistemului internațional bipolar, și anume orientarea clasică a acestui sistem fiind amenințată de perspectivele mai naționaliste, ale statelor membre, pe plan intern și extern. ”Bilateralismul și autarhia , respinse anterior ca fiind ineficiente, sunt iarăși recomandate.

Astfel, practic prin evidențierea acestor evenimete, asităm la un proces ce aduce la o decădere a stabilității sistemului internațional bipolar, în ciuda absenței unui război de proporții sau a unor delasări majore în balanța de putere.

1.4 Interesele Geo-Politice in conditiile edificarii sistemului international actual

Noua ordine mondială caracterizată de noile evoluții ce au avut loc imediat după prăbușirea blocului comunist, au creat o stare de șoc. Sistemul Internațional cunoaște o multitudine de modificări prin implicarea unor noi actori în cadrul sistemului internațional. Situația creată a făcut posibilă reafirmarea tendințelor americane și anume remodelarea mediului internațional după propriile criterii.

Absența unei amenințări imperioase, fie ideologice, fie stategice, lasă națiunilor libertatea de a urma politici bazate tot mai mult pe interesul național imediat. Într-un sistem internațional caraterizat prin cinci sau șase puteri majore și o multitudine de state mici ,ordinea va trebui să apară în mare măsură la fel cum s-a întâmplat în secolele trecute, dintr-o reconciliere și o echilibrare a intereselor naționale aflate în competiție.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a lăsat Statele Unite în postura a ceea ce francezii numesc une hyperpuissance – o entiatate capabiă să desfășoare forțe militare oriunde în lume -, dar nu a asigurat hegemonia globală a Americii. Practic de aici reușim să evidențiem noua tendință a echilibrului sistemului internațional. Într-adevăr imediat după prabușirea blocului comunist asistăm la un sistem unipolar de dominație în cadrul sistemului internațional, care însă nu a durat mult.

Așa cum precizam în capitolul anterior în cea de-a doua decadă a secolului XX, am asitat la un proces de nealiniere a Chinei și a unor state europene, iar aceasă etapă de după Războiul Rece, ”caracterizat ca ”momentul unipolar” al Americii nu a însemnat decât o scurtă perioadă de suspendare a agitației în care Europa și China s-au ridicat din umbra scuturilor de securitate regională ale americanilor, trecând în mod garantat de la consolidare internă la protecție externă a puterii.

Logica acțională dominantă a sistemului internațional ce se baza pe cele două superputerii nu mai era valabilă și eficientă. Puterea a evoluat de la un cadru restrâns în termeni militari la o putere ce se bazează pe un set complex de instrumente. În perioada bipolarismului puterea statelor de a se impune s-a realizat mai ales prin dimensiunea sa militară, în prezent, dinamica relațiilor internaționale impune un proces de regândire a principiilor referitoare la conceptul de putere în cadrul internațional, și a demersurilor practice de realizare a acesteia..

Dacă într-o perioadă nu prea îndepărtată, conceptul de securitate se referea la un ansamblu restrâns de factori, în principal de ordin militar și teritorial, el se impune astăzi printr-un sistem coerent de componente supuse echilibrului sistemic.

Puterea a emigrat de la monopol la piață. Marile puteri își folosesc astăzi resursele militare, economice și politice pentru a construi sfere de influență în jurul lumii, intrând în competiție pentru medierea conflictelor, pentru constituirea piețelor și pentru răspândirea cutumelor.

Logica dominantă a sistemului internațional, a făcut o trecere majoră de la un concept de putere bazat pe principii dure precum capacitatea militară la un concept al puterii bazat mai mult pe paradigma utilității și flexibilității acestuia. Caracteristic secolului XXI, e faptul că puterea se schimbă, și așa cum precizează Joseph Nye sunt 2 feluri de schimbare a puterii, unul este tranziția puterii, care înseamnă deplasarea puterii între state, se mută de la vest la est, celălalt este difuzarea puterii, modul în care puterea se mută de la toate statele, din est și vest către participanți ne-statali, aceste două sunt marile deplasări ale puterii în secolul nostru.

Când vorbim, despre tranziția puterii deseori vorbim despre ridicarea Asiei, însă când vorbim de difuzarea puterii, evidențiem o trecere a puterii către actorii ne-statali, marile corporații multinaționale cât și organizațiile teroriste, acestea au ajuns sa constituie unul din principalele dependente ale evoluției sitemului internațională.

Am evidențiat acest aspect pentru demostra complexitatea sistemului internațional actual, în care conceptul de putere suferă unele modificări radicale, mai ales la procesul enunțat anterior- difuzarea puterii.

Tradițional, modul în care percepem puterea era în primul rând legată de puterea militară, de exemplu, marele istoric, A. J. P. Taylor definește drept ca o mare putere, orice țară care poate câștiga un război, dar evidențiind schimbările prezente această definiție nu mai este valabilă, puterea în secolul XXI, nu poate fi caracterizată prin capacitatea unui actor de a câștiga un război, deși războiul încă există, ci mai degrabă capcitatea de a-și urmări interesele prin alte metode, importanța acestuia fiind utilitatea și finalitatea rezultatului.

Aceasta nu înseamnă ca excludem puterea militară din cadrul ecuației noastre ce ar defini sistemul intenațional prezent. Pentru contextul actual, puterea poate fi caracterizată prin capacitatea de a fi aplicabilă. Puterea așa cum este definită de Joseph Nye, poate fi de două feluri hard power și soft power.

Puterea hard este dată de exercitarea forței militare, a unor forme înrudite de intimidare și coerciție sau de intensificarea alianțelor militare și a vânzărilor de arme. Puterea soft constă în manipularea economică și creșterea influenței prin comerț și ajutoare, cooperare diplomatică sporită prin tratate, pacte și organizații și integrare socială rezultată din migrație și din alte forme de schimb cultural.” Ambele concepte trebuie aplicate în funcție de context.

Când ne gândim la putere în secolul XXI, vrem să ne îndeprtăm de ideea că suma tuturor puterilor este zero, principiul caracteristic al sistemului internațional ce se bazează pe balanța de putere, în care câștigul unui actor este pierderea celuilalt și invers . Sistemul internațional actual se poate caracteriza prin adaptibilitatea unui câștig de sumă pozitivă, unde câștigul unui actor poate fi și câștigul celuilalt.

Drept exemplu dacă China dezvoltă o securitate energetică mai mare și o capacitate mai mare de a-și rezolva problemele legate de emisiile de carbon, asta ar fi bine pentru noi și ar fi bine și pentru China. Deci împuetrnicirea Chinei să își rezolve singură probleme legate de carbon ar fi un lucru bun pentru toată lumea, deci v-om avea un rezultat de sumă pozitivă.

Am făcut această referință pentru a înțelege logica acțională a statelor în cadrul sistemului internațional al secolului XXI, cu toate că nu poate fi bine definită, logica ce va determina relațiile dintre statele lumii contemporane se vor axa pe utilitatea acțiunilor sale.

Adaptibilitatea la noile condiții este factorul determinant ce a dat start acestui secol, și a ruinat vechea ordine mondială, exemplul evidențiat în capitolul precedent al Uniunii Sovietice, iar pentru a face față acestor circumstanțe Joseph Nye aduce în discuție un nou concept și anume smart power : ”ce reprezintă combinația, sau mai bine zis capacitatea de a combina hard power și soft power în strategii de smart power, ce va ajuta actorii ai puterii să rezolve noile probleme în comun, prin ajutor reciproc.

Acest tip de abordare a problemelor internaționale ce se bazează pe un echilibru în care interesul fiecărui stat să se transforme în utilitatea finală a oricărui actor internațional pare a fi legitimă, însă ceea ce definește sistemul internațional actual este eficiența acestuia, pe care se bazează și logica acțională pentru această perioadă.

Pe piața geopolitică actuală, legitimitatea se bazează pe eficacitate, acesta poate fi demonstată prin o comparație între acțiunele marilor puteri. ”După încheierea Războiului Rece, unii americani susțineau că o prezență militară scăzută a Statelor Unite în Europa va duce o renaștere a rivalităților interne de pe vechiul continent, ca de exemplu cea dintre Franța și Germania.

Însă Uniunea Europeană a devenit unul dintre imperiile contemporane care continuă să se extindă, an după an, absorbind noi țări, cu multe altele așteptând la rând să adere.” Astfel logica acțională se bazează pe finalitatea oricării acțiuni și gradul de eficiență, asistăm la un sistem internațional în care nu sunt prezente reguli stricte pe care ar trebui să le respecte fiecare stat.

Flexibilitatea sistemului internațional a creat noi premise pentru noile puteri emergente, ce nu se bucură de o autoritate sau supremație la nivel al capacităților militare, cu totate că această tendință e încă prezentă, de a se evidenția și a se impune în spațiul internațional nu prin acțiuni militare, ci prin expansiune demografică și integrare economică.

Urmărind aceste criterii evidențiem că lupta pentru supremație în cadrul sistemului internațional al secolului XXI, este un cadru de desfășurare a competiției dintre Statele Unite, Uniunea Europeană și China, fiind principalele puteri ce au politică adaptată noilor cerințe prezente. Însă nu asistăm ca în cadrul sistemului bipolar la o incapcitate de a evidența noi poli ai puterii.

Sistemul internațional multipolar, cât și toate carcteristicile sale evidențiate prin progresul imens în domeniul tehnologiei, civilizației și culturii, informației și economiei, este măcinat de mari contradicții, de noi provocări, în care formele de progres și cele de protest împotriva efectelor ale acestui progres sunt vectori care, pe măsură ce se îndepărtează, măresc gradul de tensiune și starea conflictuală.

În aceste condiții, are loc o complexă bătălie pentru reconfigurarea centrelor de putere, pentru cucerirea și menținerea inițiativei politice și strategice, însă lupta dusă nu se evidențiază într-un domeniu strict, cum ar fi supremația militară, ci se caracterizează prin multitudinea de sfere acționale.

Se folosesc, azi, pe scară largă, parteneriatele strategice, care se constituie într-o nouă formulă de armonizare a intereselor și de prevenire a conflictelor majore între marii actori, între nucleele în jurul cărora se constituie sau se reconstituie centrele de putere: Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia, India, Lumea Arabă.” Strategiile acestor nuclee se aseamănă foarte mult, întrucât și politicile lor se aseamănă – cel puțin în ceea ce privește dorința, voința și putința de a participa la noua reconfigurare strategică a lumii.

Astfel de la un sistem internațional simplist caracterizat prin lupta ”rece” dintre cele două blocuri, asistăm astăzi la un ”sistem complex de sisteme (state și regiuni) – care tinde să armonizeze și să limiteze, într-un mod specific acțiunea sistemelor subsecvente.

În felul acesta nu mai asităm la un sistem internațional prestabilit în totalitate, acțiunele actorilor internaționali sunt direct dependente de problemele existente, însă nu asistăm la un haos internațional ci mai degrabă la un nou tip de ordine mondială, ce se caracterizează cel mai bine prin aceste procese și anume procese ale globalizării.

Globalizarea este, prin urmare, un proces integrativ, obiectiv, universal, interdisciplinar, complex, multifuncțional, care privește toate activitățile social–umane, civilizatoare, culturale și spirituale. Ea tinde să proiecteze o nouă ordine politică, economică, socială și juridică.

O Nouă Ordine Mondială, în care puterea cu caracteristicile sale anunțate anterior, sunt folosite pentru reconfigurarea sistemului internațional, în care universalizarea normelor domeniului internațional, drept ca efect al folosirii puterii ce ar avea rezultat de sumă pozitivă, vor constitui garantul menținerii păcii, prin instituții globale, politici și strategii globale și în cele din urmă prin o civilizație globală.

Capitol III

Geo-Politica Noului Sistem Internațional, echilibrul puterii în noua Ordine Mondială

Mutațiile geopolitice globale și impactul asupra percepțiilor de reconfigurare geopolitică europeană, cât și invocarea unei noi tipologii cu privire la ordinea internațională.Unii analiști invocă un viitor al axelor și alianțelor de civilizații care vor destructura actuala configurație geopoliticăglobală, în care recenta hegemonie unipolară a SUA ar fi revizuită de conceptul dominării globale de cătreblocurilor economico-politice regionale-America, Europa, Asia.

Uniicercetători insistă peo o balanță a puterii în lume, în care polarizarea transmite impulsurile unei lumi în transformare, la baza căreia vasta o „multipolaritate”, distinctă de cea din sec.XIX când lumea era dominată de cinci state.

Alți analiști vorbesc despre Axele și alianțele civilizaționale: trebuie privite din perspectiva construcțiilor blocurilor economico-politice regionale, a alianțelor militare, organizațiilor regionale de cooperare economică, comunităților culturale. În concordanță cu diferite niveluri care quatifică geopolitic realitatea contemporană asemeni ca cele legate deorganizarea geopolitică din lume, viziunea și percepția globală, identitatea geopolitică în procesele globalecontemporane ce sunt reprezentate de într-o viziune și orientare geopolitice cu privire la lume, constatăm că anumite etno-spații și geografii statale însumează ca dominant construcția unei identități geopolitice europenecare ar afecta formula statelor-naționale în formatul „romantismului” și a idealismului geopolitic.

Identitatea geopolitică reprezintă un sistem multi-nivel, care se exprimă prin elemntul de bază de constituire aspațiului politic și care servește ca fundament pentru integrarea subiecților geopolitici de diverse niveluri în relațiile politice globale și formarea unei baze de receptare a problemelor naționale.

2.1. Uniunea Europeană fenomene de influență pe scena internațională

Pentru a înțelege importanța Uniunii Europene în cadrul sistemului internațional, ar trebui să facem o scurtă referire la procesul de evoluție a acestei uniunii. Primul pas în construcția europeană este crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Tratat semnat la Paris pe 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 25 iulie 1952, de către Germania, Franța, Italia și statele Benelux, prin care se urmărea realizarea unei integrări europene integrale, ce ar avea menirea de a elimina contradicțiile dintre vechii dușmani ai Europei, Franța și Germania.

Prin semnarea Tratului de la Paris, se crează o instituție suprastatlă, ce ar avea menirea de a controla cele mai importante domenii industriale pentru perioada dată. Prin supranaționalizarea industriilor cărbunelui și oțelului, pricipalele resurse pentru industria militară, Franța cât și celelalte state europene se asigurau că Germania nu se va mai impune pe arena europeană ca un eventual hegemon.

Un alt aspect important pentru evidențierea Uniunii Europene este capacitatea sa de a se extinde prin metode de aderare a altor state europene la această comunitate. Astfel evidențiem o impunere treptată, sau mai bine zis o creștere treptată a greutății sale pe plan internațional. De la o comunitate de 6 state membre, astăzi evidențiem o uniune din care fac parte majoritatea statelor europene, 27 la număr.

Ceea ce e important pentru studiul nostru este evidențierea Uniunii Europene ca un actor internațional, ținând cont că comunitatea europeană este alcătuită din mai multe state naționale, este necesar să evidențiem natura politicii externe promovată de către uniune.

Odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, sfârșitul Războiului Rece, reunificarea Germaniei, cât și reorientarea fostelor state comuniste din Europa de Est spre principii democratice, Uniunea Europeană consolidându-și poziția pe plan european, începe să se impună tot mai mult în spațiul global. Această schimbare se evidențiază cel mai bine prin semnarea Tratatului de la Maastricht la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare în noiembrie 1993, care stabilește că ”politica externă comună e unul din domeniile de bază ale uniunii, în care Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), este unul din cei trei piloni din care e structurată Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană poate fi caracterizată ca cea mai evoluată formă de guvernare interstatlă. ”Legile Uniunii Europene au întâietate față de cele mai multe dintre legile naționale, în timp ce rămân state – națiuni suverane, membrii ei lucrează împreună proiectându-și viziunea comună în exterior.

Făcând referire la descrirea anterioară a sistemului internațional post – Război Rece, în care domeniul militar nu mai constituie factorul cel mai important în cadrul relațiilor internaționale, evidențiem poziția Uniunii Europene, care în afară de domeniul militar, se află înaintea Americii în celelalte domenii ale puterii, fiind cea mai mare piață de desfacere din lume.

Deși pașii parcurși de UE în conceperea unei politici externe și de securitate au fost destul de ezitanți, nu mai există nici o îndoială cu privire la statutul său de superputere economică.

Progresele pe care le-a cunoscut Uniunea Europeană la nivel economic, i-au adus un nou impuls pentru dezvoltarea unei politici externe și de securitate comună, pentru a reuși să se impună cu o influență sporită în cadrul global.Având aproape 500 de milioane de cetățeni, populația Uniunii Europene este cea de a treia din lume, înaintea ei fiind China și India, dimensiunea sa mare, poziția geostrategică, cât și resursele de care dispune, o fac una din cele mai importante puteri al lumii.

Iar cel mai important este, că odată cu evidențierea Uniunii Europene ca actor global are loc și creșterea responsabilității uniunii de a gestiona cu autoritate riscurile și vulnerabilitățile atât de natură internă cât și cele externe, care influențează, în mod inevitabil și poziționarea sa pe eșicherul geopolitic actual. Pentru un studiu mai eficace, evidențiem aceste caracteristici ale Uniunii Europene în cadrul sistemului internațional ,și anume capaciatatea de a se adapta la noile condiții cât și abilitatea de a se impune ca actor dominant.

Uniunea Europeană se caracterizează, la fel precum și SUA prin politicile universaliste promovate în mediul extern, dacă întâietatea în acest proces o deține SUA, datorită vechimii sale, prin impunerea normelor democratice în Vechiul continent odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, astăzi comunitatea europeană, reprezintă un model al capacității de a transforma și de internaliza aceste valori în cadrul statelor națiuni de pe Vechiul Continent, un proces ce se defășoară și acum.

Aceasta se datorază caracterului mesajului expus, în care SUA se impune deosebit de direct, activ și prin metode intervenționiste, ”în opoziție cu mesajul Uniunii Europene care este mai puțin direct și promovează înainte de toate forța exemplului, indicând devenirea sa ca model de reconciliere, pace și prosperitate economică.

Caracterul atractiv specific pentru Uniunea Europeană, și anume posibilitatea majoră de a se evidenția în cadrul sistemului global, în care atragerea în structura sa a noilor aliați constituie un garant al evoluției acesteia și impunerii ca principala putere a lumii., însă în ceea ce privește opțiunile geopolitice ale Uniunii Europene în secolul XXI, se poate afirma că ea gravitează între statutul de putere economică și civilă, însă în domeniul militar asităm la un proces dificil de evidențiere a Uniunii Europene ca putere dominantă.

Acesta se datorază incapacității de a se impune la nivel global ca o putere autonomă cu capacități militare sporite. Aici evidențiem și faptul că Uniunea Europeană nu cunoscut mari evoluții în domeniul militar, iar adaptarea la o concurență de acest tip necesită o experiență majoră, astfel fiind încă valabilă expresia Ministrul Afacerilor Externe a Belgiei, Mark Eyskens, în cadrul coferinței susținute la 25 ianuarie 1991, ce a caracterizat CE ca “Un gigant economic, un pitic politic si un vierme militar.

Această afirmație este importantă prin prisma caracterului Uniunii Europene în care caracteristicile sale interne caută să fie universalizate la nivel extern, sigur secolul XXI se diferențiază de celelalte etape prin capacitate de a te impune ca o putere internațională prin metode ne-tradiționaliste cum ar fi capacitatea militară, însă conceptul de hard-power persistă, cel puțin la nivel de asigurare a intereselor promovate.

Astfel ”pentru ca statele să-și poată promova și apăra interesele naționale sau comune, într-o lume în care riscurile și amenințările la adresa acestora nu mai au frontiere, acestea sunt obligate să se integreze în structuri de securitate, singurele în măsură să identifice pericolele la adresa securității internaționale.”

Iar aceste structuri la rândul său să se crezee pe baza unui contract specific tipului de contract social evidențiat de Rousseau, în care actorii statali vor ceda anumite interese personale în schimbul unei securități internaționale. În aceeași situație se află Uniunea Europeană, în care majoritatea statelor fac parte și din Alianța Nord – Atlantică.

Astfel, comunitatea europeană, se distinge prin capacitaea sa de a se evidenția la nivel economic și politico-social prin cadrul Uniunii Europene, cât și la nivel militar prin cadrul NATO, în care astfel de modele de organisme internaționale tind să preia elementele ale securității, și ale evoluției socio-economice și să le transforme din interese naționale în elemente suprastatale.

Statele naționale nu mai pot să rezolve singure problemele complexe și inevitabile de care se ciocnesc în secolul XXI, și din această cauză, integrarea în aceste structuri internaționale au devenit o necesitate.

Ceea ce avem acum este crearea unei alianțe euro-atlantice, care este în continuă dezvoltarea, cauzele acesteia fiind anunțate anterior. ”Expresia stategică a acestei integrări este dată de două procese simultane : adâncirea (deepening) și lărgirea (enlargement). Adâncirea integrării în centrul sistemului euro – atlantic (ceea ce înseamnă recofigurarea centrului) nu se poate face în absența lărgirii sale, a integrării statelor est – europene (ceea ce echivalează cu extiderea periferii sale).

Făcând această referire evidențiem că modificările ce au loc la nivel internațional sunt direct influențate de schimbările din interior. Cel puțin așa putem acarateriza la momentul actual politica de evidențiere a Uniunii Europene pe plan internațional, care este în continuă modificare.

Acum urmează să vedem dacă Uniunea Europeană o să reușească în continuare să se folosească de schimbările ce au loc în interior, pentru a se impune în continuare ca un actor politic global, sau crizele acute ce vor cutremura vechiul continent va da startul unui nou proces de modificare a balanței de putere.

2.2. Țările BRIC noi strategii geo-politice axate pe noua ordine mondială

Din 2001, experții internaționali utilizează acronimul BRIC, pentru a desemna grupul de țări format din Brazilia, Rusia, India și China. Analize economice ale experților de la Goldman Sachs indică potențialul economiei Indiei de a depăși economia Japoniei până în 2030 și pe cel al Chinei, de a depăși economia SUA până în 2040.

Potrivit acestora, la nivelul anilor 2050, principalele puteri ale lumii ar putea fi : 1. China, 2. SUA, 3. India, 4. Brazilia și 5. Rusia, iar PIB-ul cumulat al țărilor BRIC (în prețuri curente) ar depăși PIB-ul cumulat al țărilor dezvoltate din G-8 (SUA, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia și Canada).

Natura și viteza cu care are loc transformarea structurală a sistemului internațional este considerat ca un factor determinant în cadrul relațiilor interstatale, astfel factorii cheie caracteristici succesului de a se impune pe arena globlă sunt în mare parte de formă economică, acest fapt fiind și punctul de pornire în care numeroși specialiști în domeniul studiilor internaționale, au atribuit o mare importanță puterilor emergente.

Din cadrul statelor BRIC, în care se evidențiază cu succes China, acest fapt datorându-se,politicilor sale externe ai cărui vector a suferit modificări radicale, reorientându-se spre occident. Aici evidențiem capacitatea Chinei de a se adapta cu succes la noua structură globală, conform paradigmei post-moderniste, în care legitimitatea acțiunilor sunt utilitatea și eficența acestora.

Importanța politică a Chinei este propulsată de politicile duse la nivel extern, în care capacitatea economică constituie un punct forte ce îi asigură relații cu o multitudine de state. ”China se poate folosi de globalizare într-o măsură mult mai mare decât a făcut-o predecesoarea sa din lumea a doua, URSS, cooptând nu doar statele din lumea a treia, ci și întereaga lume întâi, mai ales în regiunea din jurul său, cei 4.000.000 de chinezi aflați în Japonia au contribuit la trezirea unui interes pentru China. Astfel, observăm cum China se folosește cu succes de toate resursele disponibile pentru a se impune în cadrul sistemului internațional, atât regional, cât și global.

Japonia rămâne o producătoare economică globală și cel mai mare furnizor de ajutoare umanitare din lumea întâi, iar alianța sa cu Statele Unite, flota sa super-tehnologizată și programul său antirachetă, o plasează printre cele mai mari puteri ale lumii. Apropierea dintre China și Japonia constiuie un factor important de impunere a Chinei ca o super-putere în spațiul asiatic, asistăm astăzi la dinamică bilaterală de gândire nouă, în care liderii de pe amble părți consideră misiunea normalizării relațiilor japoneze din Asia ca fiind asemănătoare cu cea a reabilitării situației germaniei în Europa : o condiție necesară pentru ca ”roțile gemene” ale regionalismului politic și economic asiatic să înceapă să se pună în mișcare.

Această relație dintre China un membru BRIC și Japonia o putere consolidată, este importantă pentru studiul de față, fiindcă denotă flexibilitatea statelor BRIC de a nu fi dependente de o anumită structură internațională din care fac parte, iar această relaționare a statelor BRIC cu alți actori internaționali sunt folosiți în prisma utilității de care dispun puterile emergente, fiind un factor favorabil dar păstrând și o doză de risc majoră, prin incapacitatea de se impune individual și a-și promova interesele urmărite în cadrul internațional, fapt pe care îl vom evidenția mai târziu. Iată de ce este foarte important să înțelegem natura relațiilor statelor BRIC cu celelalte puteri.

Apariția și recesiunea celor mai mari economii emergente din lume (Brazilia, Rusia, India, China) are ca scop evidențierea la nivel mondial a puterii economice a patrulaterului B.R.I.C., care poate concura, depăși și schimba cele mai avansate economii ale lumii. Astăzi Brazilia, Rusia, India și China dețin împreună aproximativ 31 % din obligațiunile emise pe piața externă de guvernul SUA. Dacă guvernele acestor țări de mâine nu vor mai cumpăra obligațiunile emise de guvernul SUA, sistemul financiar american va intra în colaps în câteva ore.

În câteva zile dolarul american nu va mai exista ca o valută de referință unanim recunoscută. Impactul și importanța pe care o au statele BRIC se bazează pe o relație de interdependeță în termeni noi pentru sistemul internațional, în care relația de tip ”domino” prezentă în timpul Războiului Rece este transformată în termeni economici, dar care se răsfrâng asupra politicii globale.

Dacă luăm în calcul obligațiunle emise de SUA și deținute de guvernul Japoniei, situația devine și mai dramatică. Japonia deține aproximativ 24% din obligațiunile emise de SUA, în valoare nominală totală de 628 de miliarde dolari. Împreună cu statele BRIC valoarea totală a obligațiilor s-ar ridica la 1.434 miliarde dolari iar procentul de deținere a datoriei externe la 55%. Iată de ce am evidențiat legătura dintre China și Japonia care constituie un factor – cheie pentru statele BRIC, în capacitatea de a răsturna sistemul internațional. Criza financiară internațională din 2008, a adus în prim plan din nou țările BRIC, care nu au fost afectate de acest dereglaj economic, spre exemplu cele mai mari state după nivelul demografic, India și China s-au bucurat de o creștere economică de 10%, care este valabilă și pentru următorii ani.

E important să înțelegem evoluția Chinei, caracterizată la nivel politic , cât și la nivel economic, care de la cele mai mari eșecuri conoscute de omenire prin impunerea unor reforme economice din perioada conducerii lui Mao Zedong, care au avut un efect catastrofal în cadrul Chinei, a ajuns să se bucure de o poziție de frunte în cadrul sistemului economic internațional. Astfel în cadrul BRIC, China a jucat un rol semnificativ, realitatea demonstrând că economia Chinei a fost de multe ori cea care a impulsionat economia întregului grup, dovedindu-se ”locomotiva” BRIC-ului.

Această afirmație este sprijinită și de rezultatele unui studiu asupra evoluției comparative a economiei statelor din grupul BRIC și G3, din perioada decadelor din 2001 – 2010 și 2011 – 2020.Odată cu declanșarea crizei financiare globale de la sfârșitul anului 2008, analiștii economici prevedeau un declin al puterii SUA și anunțau începutul unei noi ”ere a puterilor emergente. Pe fondul acestei tendințe economiștii de la Goldman Sachs preconizau o creștere a economiilor statelor BRIC care, în timp vor surclasa economiile statelor G7 înainte de anul 2050, ceeea ce va conduce la o schimbare fundamentală a distribuției puterii la nivel global.

Raportându-ne la Uniunea Europeană, în care dacă luăm în calcul doar fluxurile extra-UE, UE-27 a deținut în 2009 o pondere de 16,2% din exporturile mondiale de bunuri, fiind devansată de BRIC, cu o cotă de 19,2%. Rămânând în planul fluxurilor extracomunitare, la importul de bunuri, cota UE în totalul mondial a fost în 2009 de 17,4%, iar cea a BRIC de 16,5%.

Astfel în comparație cu Uniunea Europeană, cât și evidențiind dependența Statelor Unite față de aceste țări, statele BRIC, sunt legitimate, cel puțin la nivel economic, ca fiind un factor de decizie important în cadrul relațiilor interstatale, și impunându-se activ în contrucția continuă a noului sistem internațional.

Acestă legitimitatea nu este rezultatul unui proces de decădere a marilor puteri secolului XX, într-adevăr declinul Americii nu este o iluzie, dar trebuie să fie înțeleasă în termeni relativi. Influența globală SUA dispare datorită abilităților altor actori de la nivel local, regional și global de a se impune prin noile domenii ce au influențat căile de impunere în spațiul internațional. Conceptul de putere este relativ: puterea unui actor depinde de puterea de a altor actori. Prin urmare, America nu este în scădere, deoarece slăbește, dar pentru că "restul" este mai puternic.

Ținând cont că evoluția economică a statelor este capabilă să aducă modifcări majore în cadrul distribuției puterii la nivel global, aducem în evidență studiul realizat de către The Conference Board, realizat la începutul anului 2012, care ne arată situația prezentă a economiilor lumii, cât și evoluția acestora pentru o perioadă de mai bine de 10 ani, acest studiu este important prin realizarea unei comparații ce ne aduce un răspuns mai eficient studiului de față.

Cea mai mare provocare pentru economia globală în acest mediu de creștere lentă este capacitatea de a crește productivitatea, fără a pierde oportunități de locuri de muncă pentru milioane de oameni care se află în șomaj. Rata de creștere a venitului pe cap de locuitor la nivel global a fost în jurul valorii de 2,5 la sută de la începutul secolului, dar undeva între 2017 și 2025, această rată va scădea sub 2 la sută.

Astfel indicii prezenți se accentuează negativ în cadrul statelor occidentale, care pot constitui un punct de pornire pentru crize acute interne, însă dacă e să analizăm situația statelor BRIC, la fel evidențiem o scădere a PIB-ului, însă aceasta nu este la fel de agresivă. Pe lângă aceasta punem în discuție și gradul de democratizare a statelor BRIC, care este la un nivel mai scăzut decât în statele alianței euro-atlantice, astfel sunt diminuate șansele unor tensiuni la nivel intern în cadrul țărilor analizate, datorită politicilor interne promovate, drept exemplu prezența unui grad înalt de control al statului chinez asupra mass – media.

Din punct de vedere instituțional, alianța celor mai puternice economii emergente de pe planetă este privită cu circumspecție. S-a afirmat chiar că BRIC este singura alianță din lume care s-a prefigurat întâi „în mințile analiștilor economici”, și doar ulterior s-a transformat în „realitate practică”.”

Țările BRIC sunt participante active la reuniunile la nivel înalt pe plan mondial, inclusiv în cadrul G-20. În 2009, Brazilia, India și Rusia au creditat Fondul Monetar Internațional (FMI) cu câte 10 miliarde dolari, iar China cu suma de 50 miliarde. După cum menționa recent fostul președinte brazilian Luiz Inácio Lula da Silva, Brazilia a devenit creditor al Fondului nu cu titlu gratuit, ci cu scopul de a-și spori influența în plan decizional.

O logică urmărită practic de toate statele BRIC, ajutor economic, în schimbul unei creșteri a influenței pe plan internațional. Problema principală, ce reise din acest context, este incapacitatea de conveni asupra unor interese comune, în care fiecare actor își urmrește doar propriile beneficii, unori fiind chiar contradictorii.

Această evoluție a sistemului internațional este posibilă datorită eficienței sale la momentul dat care într-adevăr, nu poate fi îndoielnică, însă spațiul internațional prezent este un cadru de desfășurare în care nu evidențiem o luptă pentru supremație ci o luptă pentru supravețiuire și adaptabilitate la noile provocări.

Menționam la începutul ultimului capitol necesitatea sau mai bine zis tendința statelor de a se integra în cadrul diferitor sisteme internaționale sau suprastatale, care ar fi un garant la supravețuirii în această luptă. Astfel raportându-ne la situația statelor BRIC evidențiem că grupul este încă în căutarea unei umbre instituționale concrete, iar construirea unei structuri instituționale în cadrul BRIC ar fi un proces de lungă durată ce ar constitui un impas pentru obiectivele propuse.

Evidențiind impedimentele pentru universalizarea obiectivelor statelor BRIC, subliniem incapacitatea statelor de a se remarca ca o organizație unită, ce are același vectori de orientare în domeniul acțional, astfel nu putem evidenția BRIC ca un actor unitar în cadrul relațiilor internaționale, prin urmare, nici ca un actor cu o capacitate militară comună.

Așadar, tendințele secolului XXI, nu se regăsesc în cadrul militar, dar nici nu dispar complet, fiind în continuare un factor important în procesul relațiilor interstatale. Importanța BRIC este, în primul rând, de nivel economic, suma acestor economii fiind o putere internațională, însă la nivel militar grupul BRIC nu cunoaște nici un tip de alianță ce ar avea drept scop securitatea acestor state.

Luând exemplul Uniunii Europene, observăm acest proces ca fiind unul foarte dificil și complex, iar în lipsa anumitor puncte comune, precum vecinătatea spațială, lipsa unor obiective comune bine stabilite, și discrepanța majoră a statelor în domeniul militar, fac imposibilă o alianță militară ce le-ar constitui ca un garant în cazul unor probleme de tip conflictual armat. Prin urmare, securitatea statelor BRIC se înfăptuiește la nivel individual, prin capacitățile militare proprii.

În mod tradițional, putem identifica șapte dimensiuni majore ce definesc capacitatea de putere a unui actor internațional, divizate între criterii naturale: situația geografică, populația și resursele, la care adăugăm criteriile sociale: economia, capaciatea militară, cultura și diplomația. Astfel folosindu-ne de aceste criterii evidențiem, un studiu interesant efectuat de către profesorul Universității din Denver, SUA, axat pe studii futuristice, în care, folosindu-se de criterii precum populația, PIB-ul, tehnologia, cât și resursele de armele convenționale și cele nucleare, ne arată viitoarea evoluție a conceptului de putere în cadrul internaționalcare este extrem de important pentru înțelegerea noastră deoarece evidențiază capacitatea fiecărui stat aparte de a combina resursele evidențiate anterior și ale folosi util pentru a se impune ca noi mari puteri ai sistemului internațional, fiind unica metoda plauzibilă a evoluției capacităților miliare ale statelor BRIC, evidențiate individual, la nivel de stat aparte.

Astfel, conform criteriilor analizate evidențiem tendința puterilor emergente de a se impune tot mai mult pe arena internațională, iar făcând referire la date istorice, așa cum a demonstrat și analistul economic Paul Kennedy, citat anterior prin operele sale, „creșterea economică a fost de mai multe ori o premisă a statelor membre să sporească influența lor la nivel mondial, deoarece acestea ar putea folosi surplusul pentru a-și construi propriile lor forțe militare, care, la rândul său, le-a permis să-și consolideze și să-și sporească influența lor la nivel global. Apariția economică este, prin urmare, strâns legată de apariția de putere – și poate fi văzută în mod rezonabil ca o condiție prealabilă necesară.”

Așadar deducem că țările BRIC prin capacitatea economică se pot impune ca actori internaționali cu o inflență majoră, atât datorită relațiilor de interdepndență cu marile puteri occidentale, cât și datorită permisivității de a-și orienta vectorii de acțiune în funcție de necesitățile ce se impun la nivel global, fie de ordin economic, social sau militar.

Pe plan internațional, statele BRIC au fost văzute inițial ca salvatorii puterilor occidentale, evident acțiunile de acest gen sunt benefice pentru ambele părți, având un rezultat de sumă pozitivă. Acest grup nu a fost constituit ca o organizație prestabilită ce ar avea menirea de a salva lumea occidentală de eventualele crize economice, fiind evidențiate din prisma realizărilor în domeniul economic, și clasificate de către specialiștii în domeniu, ca puteri emergente, puteri ce vor domina lumea de mâine. Dacă am fi în situația de a analiza instrumentele de impunere a sferelor de influență în secolul XXI, aceste previziuni sunt probabile, iar capacitatea de a folosi eficient resursele de care dispun, aplicându-le și transfomându-le în funcție de ncesitate în putere soft, hard sau smart, sunt o cale spre succesul pe plan internațional în noul mileniu.

La nivel de soluționale a crizelor economice, aceste state au capacitatea conform datelor evidențiate de a fi garantul unei stabilități economice internaționale. Dar aceasta se realizează prin trecere centrului de putere decizional de la vechiul pol de putere occidental către cel cu precădere estic, emergent. Finalitatea acestui proces ar fi aceași pe care o cunoaștem și astăzi menținerea unei ordini mondiale, evidențiem un transfer treptat, ce se manifestă pașnic, însă această tranziție și nu este lipsită de riscuri majore.

Acest tip de transfer este rezultatul competiției dintre marile puteri ale sistemului internațional, o competiție ce se evidențiază în caracteristici de putere subtilă, ca fiind unica sursă legitimă acceptată la momentul actual.

Statele BRIC, la momentul dat, constituie garantul echilibrului mondial doar la nivel economic, cu toate că am caracterizat evoluția statelor emergente după cele mai importante criterii precum capacitatea economică, militară și politică, evidențiind într-adevăr tendințele cât și posibilitățile de a se evidenția ca viitoarele mari puteri, nu putem determina că acest grup de state pot fi și garantul păcii actuale din toate punctele de vedere, incapacitatea de a-și universaliza obiectivele, și de a avea același vector acțional, lipsa unei structuri organizaționale suprastatele a BRIC, sunt impedimentele și provocările spațiului internațional ce ne fac să ajungem la concluzia că nu putem bine defini actorii ce au cele mai mari șanse de domina și agaranata noua ordine mondială.

Ajungem la concluzia enunțată de către Kenneth N. Waltz, conform căreia care ne aflăm în situația dificilă de a enumera marile puteri ale secolului XXI, dintre toate jocurile cu numere, probabil că cel preferabil este următorul: acela de a separa capabilitățile economice, militare și politice ale națiunilor, măsurându-le capacitatea de a acționa.” Sistemul internațional păstrându-și logica competitivă, fiind, însă, arbitrată de noi reguli ale paradigmei postmoderniste, în care legitimitatea este atribuită de eficacitatea acțiunilor actorilor internaționali .

2.3. Puteri emergente-noi factori decizionali în relațiile internaționale.

Pe arena internațională au loc dezbateri continui asupra caracterului global al lumii și în ceea ce privește noua arhitectură geopolitică mondială. Procesele politice și efectele asupra vieții internaționale conduc spre o nouă viziune asupra unui echilibru de putere pe glob, asupra rolurilor imprimate unor principali actori ce trebuie să gestioneze și să stimuleze oportunitățile, să devină gardienii noii ordini mondiale.

Cu privire la un nou echilibru de putere, am menționat anterior importanța uniunii euro–atlantice, însă noua ordine mondială se caracterizează prin evoluția noilor actori, care tind din ce în ce mai mult să se impună ca noi factori decizionali în realizarea echilibrului puterii. Edificatoare în acestă privință e descrierea făcută de Antoine Van Agmatel, cel care a creat sintagma de piețe emergente, : ”cea mai mare corporație cotată la piață este chineză, cel mai mare avion din lume este construit în Rusia și Ucraina, cea mai importantă rafinărie se contruiește în India, iar cele mai mari fabrici sunt toate în China.”

Această descriere cu tentă economică, denotă noua evoluție ce o cunoaște conceptul de putere în noul mileniu, fiind caracterizată ca ”cea mai mare schimbare de putere a epocii moderene”, o schimbare ce are să modice balanța puterii, prin asscensiunea noilor actori internaționali.

Important pentru acest studiu e să evidențiem așa cum preciza și Zbigniew Brzeziński, care alături de Henry Kissinger și Samuel P. Huntington, este caracterizat ca cel mai imprtant stateg al politicii globale americane, că echilibrul global se va desfășura în cercul celui mai mare continet – Eurasia, care ”nu doar că adăpostește trei sferturi din populația lumii, ci deține 60 % din PIB – ul mondial și 75 % din resursele energetice ale lumii.”

Eurasia este cel mai mare continent de pe glob și este o axă din punct de vedere geopolitic. ”Puterea care ar domina Eurasia ar controla două din cele trei zone cele mai avansate și mai performante sub aspect economic din lume, un control asupra Eurasiei atrage după sine aproape automat și subordonarea Africii, plasând astfel emisfera vestică și Oceania în poziție periferică din punct de vedere geopolitic față de continetul principal al plantei.”

Această teză anunțată de către Brzeziński, constituie un punct de pornire pentru înțelegerea evoluțiilor politice la nivel global, în sistemul internațional actual nu vom asista la o luptă pentru dominația continetului euro-asiatic, nici nu o să evidențiem o alianță euro-asiatică unită din punct de vedere politic, care să-și impună dominația, atât datorită teritoriului prea mare ce ar constitui un prim impediment, cât și din cauza diferențelor de ordin cultural. Această teză este importantă pentru că ne arată natura sistemului internațional prezent, este una în care nu există un centru de greutate valabil, care ar asigura dominația unei singure superputeri.

Dacă imediat după căderea blocului comunist și momentul de glorie a politicii internaționale unipolare a occidentului, am asistat la un centru de putere unic, bine definit, astăzi asistăm la o repartizare haotică, după prima vedere, a puterii în cadrul internațional.

Anterior am menționat că sistemul internațional actual este un sistem complex, însă nu și irațional, cadrul global e un spațiu în care puterea este deținută de mai mulți actori, volumul acestui spațiu nu s-a modificat ci doar s-a ramificat sau a trecut de la un actor la altul.

Aceasta se datorează caracterului de a occidentaliza procesul de globalizare prezent, însă prezența altor actori non – occidentali ne arată o nouă logică a sistemului internațional. ”Consecintele geopolitice ale transferului de prosperitate economica dinspre Vest spre Est nu constau doar in declinul relativ al puterii Occidentului fata de ascensiunea Asiei, ci în primul rând în "dezoccidentalizarea fenomenului de globalizare", (cu alte cuvinte, in limitarea capacității lumii euro-atlantice de a influenta regulile jocului – normele sistemului politic si economic international).”

Această dezoccidentalizare se datorează în mare parte noilor puteri, și dorința acestora de a se impune în construcția noii ordini mondiale. Noile puteri sau puterile emergente fac parte din spațiul non-occidental, iar puterea pe care o dețin e în continuă creștere, asistăm la o trecere a influenței în cadrul sistemului internațional de la Vest la Est, de la Occident la puterile emergente, care sunt reprezentate la momentul actual de statele BRIC (Brazilia, Rusia, India, China).

BRIC nu este o organizatie politica sau economica, nu este nici macar un grup deja recunoscut ca G7 sau G20. BRIC este un acronim atribuit de compania de analiza financiara Goldman Sachs incepand cu 2001 si consacrat o data cu raportul din 2003 al aceleiasi entitati.

2.4 Noile tendințe ale conceptului de Securitate Internațională din cadrul Europei de Est

Conceptul de securitate poate fi definit prin : “există securitatea atunci când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni politice sau constrângeri economice este nul și că ele pot, din această cauză, să-și urmeze liber dezvoltarea”

În opinia lui Heinz Wetschera, “în termeni generali, prin securitate se înțelege relativa absență a amenințării. În relațiile internaționale, securitatea poate fi identificată cu relativa absență a conflictului armat, a războiului”

În Glosarul NATO de termeni și definiții, securitate înseamnă: “1. Stare realizată atunci când informațiile, materialul, personalul, activitățile și instalațiile sunt protejate contra spionajului, sabotajului, subversiunii, și terorismului, cât și contra pierderilor și divulgărilor neautorizate. 2. Ansamblu de măsuri necesare stabilirii unei stări de securitate. 3. Organism responsabil pentru punerea în aplicare a măsurilor de securitate”

Un concept filozofic cu rezonanță în problematica securității este acela de “stare de securitate/insecuritate a unei socio-organizări” Securitatea socio-organizării sporește când ea devine aptă să soluționeze mai eficace, dar și mai eficient (cu costuri mai mici) problemele cu care se confruntă; ea nu este afectată când procesele organizante sunt dominante în raport cu cele dezorganizante și le poate controla. Insecuritatea socio- organizărilor decurge din procese dezorganizante, în anumite condiții.

În general, în timpul războiului rece, securitatea tindea a fi definită esențialmente în termeni militar și într-o rezoluție privind politica de securitate, adoptată de Parlamentul European la 10 iunie 1991, “Securitatea este mai mult decât simpla prevenire a războiului, deoarece se bazează și pe aspecte economice, ecologice, demografice, tehnologice și alte aspecte ale interacțiunii sociale și internaționale”.

Însă, așa cum se arată. În ultimii ani, au apărut tot mai frecvent în limbajul științific și în cel jurnalistic,dar și în discursul politic, sintagme derivate din termenul de securitate, cum ar fi cele de securitate politică, economică, militară, publică, alimentară, socială, ecologică, sanitară, informațională, umană, a comunității etc., întrebuințate în relație atât cu aspectul internațional, cât și cu cel național ale securității. – o definire ce se axeaza pe capacitatea mediului international de a se apara de noile provocari ce nu au o anumita apartenta statala. Aceasta teorie este usor acceptata de statele mici si mijlocii, dar care au importanta majora in gestionarea eventualelor crize.

Mediul Internațional actual se caracterizează prin capacitatea de a face față unor mici sau mari provocări. Dacă initial am porni de la o definire a conceptului de securitate prin termenul de securitatis și este prezentată în unele dicționare ca fiind: “faptul de a fi la adăpost de orice pericol, sentimentul pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol” și aici am avea capacitatea de a interpreta corect și pentru perioadele prezente, însă la fel precum mediul international este într-o continua dezvoltare, iar dupa cel de-al doilea razboi mondial am asistat la o revoluție în cadrul sistemului international și anume capacitatea de a gestiona la nivel colectiv anumite situatii de criza sau provocări c ear duce la destabilizarea sistemului international.

Globalizarea și aspectele ale unei economii de piață au creat un grad mare de interdependență. State conflictuale și aflate cu 50 de ani in urmă în stare de război, astăzi cooperează și sunt parteneri vitali. Gradul de interdependeta la nivel economic a fost salutat initial prin prisma faptului că participanții sunt actori statale ce au la baza un regim de guvernare democratic. Secolul illuminist a fost revoluția capcităților umane, in care individual a reusit sa-si asume un rol aparte initial intr-un cadru închis statal, ca mai poi sa prevaleze cu o mișcare ce a dat un restart atât politicilor interne din cadrul unui stat cât și să aibă o tangent de natură international.

Promovarea drepturilor și libertăților umane a intarit relația dintre mai multe state, ce s-au bazat pe aceași logică și au creat premisele crearii unei noi logici acționale, exemplul bulgărelui de zapadă. Marea Tablă de Șah sa reconfigurat pentru un nou joc cu mult mai complex și mai longeviv.

O logică actuală și benefică ce sta la baza unei strategii de menținere a păcii, ce constituie principiul de baza al studiilor de securitate, il constituie principiul amanări unui conflict imediat, urmat de soluțiile pentru gestionarea acestor tipuri de interacțiuni la nivel statal. Anume complexitatea sistemului internațional, interdependențele forte la nivel economic dar totuși prezența unei amnințări au generat o nouă definire a conceptului de securitate și anume au dus la lărgirea definirii termenului ce s-a realizat prin necesitatea unei abordări comprehensive a termenului de securitate, astfel evidențiem cinci sectoare de analiză a acesteia: cel militar, politic – sau amenințările considerate tradiționale, cele economice, societale și ecologice – care pot fi considerate ca fiind parte a sectorului non-tradițional.

Din punct de vedere teoretic, această cercetare folosește cadrul oferit de teoria complexelor regionale de securitate, așa cum a fost ea dezvoltată de către B. Buzan și Școala de la Copenhaga deoarece reușește, în ciuda criticilor să fie un pas important și un argument pentru analizarea securității ca un alt concept din științele sociale ce se află în schimbare.

Deși în analiza complexelor de securitate se pleacă de la asumpția că statul este obiectul de referință al securității, prin accentuarea amenințărilor de tip societal se poate considera că aceste categorii de probleme permit ca alături de state să fie analizate și alte obiecte de referință ale securității, cum ar fi societățile sau cetățeanul.

In stadiul actual adăugam și capacitatea statelor de a menține un echilibru atat economic cat și socio – cultural intre actorii statali. Nivelul de interdependență a reușit sa evolueze și să fie un fenomen general valabil pentru majoritatea statelor, sintagma de cetațean european, reprezintă internalizarea și aplicarea în practică a unui concept holistic și anume Cetățeanul noii ordini mondiale, ceea ce ne arata la rândul său ca caractersticile non- tradiționale încep sa se caracterizeze ca principii de baza in logica internațională, și să constituie soluții general valabile și acceptabile.

Abordarea comprehensivă a termenului de securitate, crează premisele unei analize mai detaliate a acestui concept, iar principalul instrument analitic utilizat în această lucrare este complexul de securitate regional. Cea mai utilizată este cea dată de Barry Buzan în 2003 și anume: „un set de unități ale căror procese majore de securitizare, desecuritizare sunt atât de interconectate, încât problemele lor de securitate nu pot fi în mod rezonabil analizate sau rezolvate separat unele de altele”. Însă pentru a putea identifica complexele de securitate trebuie să fie urmărit și modul în care este delimitată o regiune. Aceasta a fost definită ca: „un teritoriu coerent din punct de vedere al spațiului, compus din două sau mai multe state. Subregiunea este o parte a unei astfel de regiuni și poate cuprinde mai multe state (dar mai puțin decât numărul total al celor din regiune) sau poate avea o compoziție transnațională (un ansamblu de state, părți ale unor state sau ambele). Microregiunile se referă la nivelul subunitar din cadrul granițelor unui stat.

Dacă în cazul regiunilor, proximitatea și identificarea lor în cadrul unui teritoriu bine definit sunt instrumente importante pentru a diferenția regiunile și a le separa de alte spații, în ceea ce privește complexele, acestea sunt definite de două tipuri de relațiile care apar și se desfășoară în cadrul lor. În primul rând este vorba de relațiile de putere care arată câți actori există în cadrul complexului, iar în al doilea rând există legături de inamiciție sau de amiciție. Dacă în ceea ce privește clasificarea relațiilor de putere sunt utilizate elemente din realismul clasic pentru identificarea caracteristicilor acestora, în ceea ce privește clasificarea amiciție-inamiciție, se pot întâlni trei mari tipuri de categorii: A. complexul de tip conflict, caracterizat de relații de inamiciție, cu o posibilitate ridicată de conflict; B. complexele în care se regăsesc legături cu un grad mai mic de inamiciție, care sunt specifice regimurilor de securitate și cele bazate pe amiciție – C. care formează comunități de securitate.

Astăzi această categorisire are la bază un aspect general și anume relația dintre state, care nu este una statică. Evoluția sistemului internațional la momentul actual ne permite clasificarea unui tip de relații dintre două sau mai multe entități statale, însă un aspect vital il constituie analiza mediului internațional de securitate, care poate crea premisele favorabile unei evoluții a relațiilor dintre state o trecere de la categoria A catre categoria B și in final catre starea de amiciție și colaborare.

Problema majoră îl constituie procesul reversibil, dins C spre A, care in logica și în antecedentele istorice au avut urmări catastrofale, evidențiate prin conflict armat. Făcând referire la mediul internațional ce a devenit unul interdependent atât la nivel politic, economic cât și social, o eventuală degenrare a relaților dintre state ar include un conflict non – clasic și s-ar axa și pe aspectele non – tradiționale ale conceptului de securitate.

Această reorientare a vectorului de acțiune internațional catre mediul social și economic, folosite ca instrumente de gestionare a anumitor crize au creat premisile evitării unui conflict armat. Am putea caracteriza această etapă ca fiind o etapă de maturizare prematură, de ce anume prematură? Fiindcă marea familie internațională cunoaște atât membri mai tineri cât și unii mai în varstă și încăpățânați!

În această ordine de ideei, marea familie internațională a cunoscut o etapă de pace, dar care a generat un grad mare de neînțelegeri ce tot au fost amânate. Gradul de nemulțumire a a unor actori a avut în trecut un antecedent catastrofal prin două războaie mondiale, ceea ce impus sistemul internațional să gasească uneori forțat o cale de cooperare și amiciție, prin semnarea anumitor trate ce ar fi trebui respectate. Aceste documente de baza, constituie un contract de prietenie, ce ar urmări un scop benefic tuturor.

Problema constă în faptul că aceste contracte de cooperare au evoluat și au creat premisele unei noi structuri de cooperare ce s-ar axa pe principii supranaționaliste, care nu sunt favorabile tutror actorilor internaționali. Lupta pentru putere a ramas la logica acțiunilor internaționale, insa conceptul de putere a suferit mari modificări, capacitate de adaptare la aceste noi modificări a constitui și va constitui pe viitor o asigurare a poziției statului in ierarhia internațională. Nu evidențiem doar actori statali. Mediul internațional post – belic a fost orientat spre un mediu de cooperare axat pe logica alianțelor, și voluntar sau involuntar are la bază un principiu al interdependeței. Ce reprezintă un aspect pozitiv în logica menținerii stării de pace. Interdependența politică nu poate fi folosită la momentul actual, fiind prematura însă interdependența economică a ajuns la un grad de maturitate ce poate fi folosită în gestionarea conflictelor de natură politico – militară.

Astăzi avem un caz concret și anume gestionare unor stări conflictuale care implică marii actori statli din cadrul internațional. Problema Republicii Moldova, și mai nou a Ucrainei, constituie un examen de maturitate a sistemului internațional. Importanța acestui examen este caracterizată prin principiul securității regionale, două state aflate în proximitatea UE și NATO, dar care nu fac parte din astfel de structuri au creat o stare realistică a sistemului internațional. Lupta pentru putere și dominație este in continuă desfășurare. Sistemul internațional multipolar cunoaște o nouă evoluție, nu putem vorbi despre o revenire la un sistem bipolar, însă evidențiem premisile ce ar putea degenera și crea o stare conflictuală, în care gestionarea acestor stări ar duce spre un sistem bipolar su multipolar, dar axat pe stare conflictuala deschisă.

Republica Moldova și Ucraina reprezintă un prim pas în concretizarea sistemului internațional. Dacă mulți experți ar carateriza acest fenomen ca unul de asccensiune a Rusiei și revenirea ei pe arena internațională, ca un actor de bază, noi am putea să ne orientăm pe teoria de prima și să sperăm ultima încercare de evidențiere a Rusiei la nivelul ierarhic internațional.

Crearea UE și mai important extinderea în est a acestui fenomen a creat o stare favorabilă de a concretiza anumite aspecte precum centrele de influență cât și capacitatea actorilor internaționali de a răspunde adecvat noilor provocări.

Vectorul de orientare internațional poate fi modelat atât în favoarea cât și în defavoarea anumitor state sau structuri supranaționale. Avem cazul UE – ce se carcaterizează pe principiile soft –power și cazul Rusia care se caraterizeaz pe principiile realismului internațional și anume hard – power.

Extinderea UE prin anumite politici precum parteneriatul estic, constituie o etapa inițiala de implementare a sistemului soft, care poate da peste cap politica internaționlă în defavoarea statelor hard. Extinderea UE este caracterizat ca un instrument smart în noua lupta politică internațională. Crearea unui teren favorabil implimentării acestor principii constituie o pierdere din partea Moscoei, nefiind capabilă să se adapteze și să supravețuiască unui set de regului impuse la nivel internațional, și cel mai important, care nu pot fi gestionate după logica rusească.

Astfel cazul Ucraina și în trecut cazul Republicii Moldova a fost un rezultat al logicii sistemului internațional axat pe principii hard, modelării acestuia pentru crearea unor premise favorabile Rusiei de a se impune. Pentru Rusia o abordare soft e o pierdere instantă, astfel nu putem cacarteriza acest proces ca fiind unul de asscensiune a Rusiei, ci mai degrabă o încercae disperată de a se menține în cadrul sistemului internațional prin logica impunerii.

Astăzi asităm la o reconfigurare treptată a sistemului internațional de la principiile HARD spre principii SOFT și în cele din urma spre principiile SMART . Iar principiul SMART ar fi vazut ca un bilet în primele rânduri la un spectacol internațional. Ucraina și Republica Moldova sunt două monde de plată pentru procurarea acestor bilete. Nu putem să evidențiem un caștig din partea ambelor părți. Conflictele separatiste caracteristice pentru Europa de Est se caracterizează prin aspectul artificial generat de Rusia, și e capactatea statelor UE, ONU, și NATO de ale gestiona. Un joc în care există un singur câștigător.

Regulile jocului sunt modelate continuu, nu putem caracteriza ceea ce sa întâmplat în Republica Moldova și ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina ca fiind un conflict clasic și care ar avea o soluție clasică. Iar importanța acestui conflict e faptul că generează și inflențează starea de siguranță regională.

O stare conflicutală în proximitatea UE și NATO ar pune în pericol politicile de extindere și de promovare a valorilor acestor structuri supranaționale, crearea unui focar ce ar impune statele UE să genereze noi soluții și să gestioneze o astfel de situație, ar crea premisele necesare formării unei noi suprastructuri naționale și anume: Uniunea Vamala Rusia – Belarus –Kazahstan. Conflictul din Ucraina reprezintă un caștig de timp pentru Rusia în ceeea ce privește încadrarea acestia în noua logică internațională. Însă această logică poate fi modelată și în favoarea Rusiei. Crearea Uniunii Vamale și oficializarea acesteia pe 1 ianuare 2015 în contextul actual reprezintă un rezultat al sistemului internațional bazat pe logica alianțelor nu neapărat de natură militară, în care Rusia se adaptează noilor provocări dar prin Ucraina și ca soluție de rezervă Republica Moldova își modelează terenul. În care Rusia să aibă capacitate de a se impune cel putin momentan printr-un coflict armat ca mai poi regiunile să se proclame ca fiind autonome.

Făcând o analiză a expansiunii separtsimului în Europa de Est și anume în fostele state membre ale URSS, evidențiem un aspect important și anume capacitatea economică a acestor regiuni. Separtismul artifical și susuținut de Rusia reprezintă un plan bine pus la punct de Sovietici, un plan de rezervă pentru a raspunde adecvat noilor provocări ale sistemului internațional. Noul sistem internațional se caracterizează din ce în ce mai mult pe puterea economică a statelor. Menținerea unei stari conflicuale are un efect benefic pentru Rusia prin prisma adaptarii rapide a noilor soluții, și anume crearea Uniunii Vamale și orientarea acestei uniunii pe principii inițial economice și mai apoi politico – militare.

Acest fapt este un raspuns adus la adresa Uniunii Europene, iar ca să înțelegem complexitatea acestui proces și câștigul Rusiei în eventualitatea unei implicări a UE în getionarea acestor crize, trebuie să privim cu atenție ceea ce se intampla în partea estică a continetului European. Gestionarea unei astfel de crize necesita resurese financiare majore cât și timp. Implicarea UE în soluțioanrea crizei constituie o pierdere din start al procesului de impunere și evidențiere la nivel internațional a UE ca actor unitar. Rusia cunoaște această slabiciune și o folosește în favoarea sa ce îi aduce o multitudine de beneficii.

Există posibilitatea ca Partenriatul Estic să constituie un eșec al politicilor UE anume prin prisma prezenței unui conflict pe teritorul unui stat viza de acest parteneriat, implicarea directă a UE în gestionarea crizei, la fel repezintă un câștig de tip prețios pentru crearea Uniunii Vamale. Iar o data cu crearea Uniunii Vamale, v-om asista la un nou tip de modelare a relațiilor internaționale și anume, cel putin teoritc existența a două structuri supranaționale ce ar trebui să gestioneze criza existentă. Astfel nu evidențiem o soluție de moment pentru conflictele din cadrul Ucrainei, problema va fi rezolvata de către UE și Uniunea Euro – Asiatică.

Anexarea Crimeei, prezența unei autonimiei a Transnistriei cat și separtismul din estul Ucrainei, care au o putere economică sporită, aduc Rusia, iar mai apoi Uniunea Euro – Asitică la un nivel ierarhic egal Uniunii Europene și NATO.

Dacă pentru crearea Uniunii Europene baza a constituit-o principiul de menținere a pacii pe continetul european, instabilitatea și situațiile conflictuale reprezinta baza crearii Uniunii Vamale, și mai mult decât atât îi asigură o trecere rapidă de la nivelul economic la cel soci- politic și chiar militar. Unde Uniunea Europeană încearcă de mai bine de 50 de ani să ajungă la o înțelegere în privința unor politici de securitate comună și nu are succes, Rusia se plasează foarte confortabil și poate avea un succes major în crearea unui stat supranațional în tot sensul acestui concept.

Iar cel mai mare succes il rezezintă faptul că Testamentul Uniunii Sovietice, prin zonele separatiste pro – ruse, putenic industrializate din Europa de Est, crează premisele favorabile, atât in logica econimică cât și in cea politico – militară, de a se impune ca un actor regional de temut. Cu toate acestea marea problemă pe care o are Moscova e aspectul evidențiat la începutul lucrării și anume faptul ca noi cetățenii noii ordini mondiale am reușit să ne plasam ca un aspect de bază in logica politicilor internaționale, principiile democratice care au devenit din ce în ce mai familiare ar putea constitui un pericol major la adresa stabilității Rusiei, nu la nivel internațional ci la nivel intern, Rusia e presată de timp, astfel in viitorul apropiat indiferent de voința noastră v-om fi partași la o remodelare a sistemului internațional, în care starea non – conflictuală va fi din ce în ce mai greu de urmărit.

CAP III

Criza Politico-Economica si pozitiile economice Marilor Puteri la Nivel Mondial

Crizele financiare a sec XX-XXI au avut un efect imediat legat de dimesiunea socio- politică.Aceste crize au demarat instabilitate atât la nivel politic cât și social. Crizele financiare nu se încheie de pe o zi pe alta, ci durează ceva timp până la dispariția tuturor efectelor. Însă, de cele mai multe ori perioada în care se manifestă urmările crizelor financiare se caracterizează prin: schimbarea realțiilor dintre state, a politicilor sociale,a progresului economic.

3.1 Criza Economica 1929-1933, Datoria Germaniei față de SUA,evoluțiile politico-economice

În timpul anilor 1920, Germania a fost cel mai mare importator de capital din lume,axată pe finanțarea prin credite destinată reparțiilor interne post război oferite de SUA. Există un acord general că criza financiară din anul 1931 a fost un eveniment-cheie în aprofundarea Marii Depresiuni pe plan internațional.

Canalele și direcția de propagare și de transmitere a crizei par a fi mai puțin clare. Îndoieli cu privire la credibilitatea angajamentului Germaniei la etalonul-aur, precum și epuizarea rapidă a rezervelor sale valutare, au fost interpretate ca dovezi ale unei crize valutare din prima generație. 

Bazandu-se pe cercetarea efectuată de către Born James și Schnabel care au subliniat vulnerabilitatea băncilor germane carecterizânduse ca un factor-cheie, și au interpretat apariția simultană a unui atac de monedă și o rulare bancară care a generalizat o criză geamănă. În același timp, criza financiară din anul 1931 a fost o criză a datoriilor suverane.

 În cadrul Planului Dawes din 1924, Germania a imprumutat masiv în străinătate, acordând despăgubiri în întregime pe credite și un deficit de cont curent.Termeni mai stricți pentru plata de despăgubiri în cadrul Planului Young a pus capăt la mai multe nișe de împrumut german și a declanșat o politică de austeritate fiscală.Îndoieli cu privire la această politică și despre dorința și capacitatea de a plăti despăgubiri suplimentare din Germania au contribuit la izbucnirea crizei când poziția Germaniei a dezvăluit în cele din urmă, datoria externă inclusiv reparațiile din cadrul Planului Young care s-au ridicat la aproximativ 100% din PIB-ul german.

Istoricii au subliniat faptul că datoria externă a Germaniei a fost subscrisă în principal de Statele Unite ale Americii. Aceasta a inclus credite din urma Primului Război Mondial în Marea Britanie și Franța, pentru care reparațiile germane au servit drept garanție. Pentru luna iulie a anului 1931, o serie de dificultăți financiare de la băncile din New York, coincid cu criza bancară din Germania.  Criza financiară din anul 1931, de asemenea, joacă un rol important în comparațiile recente dintre depresie interbelică și Marea Recesiune după 2007.

Reciclarea de reparații germane cu ofertele de credite Americane a amplificat temerile legate de o criză financiară majoră, de asemenea, și în cercurile politice. În timpul unei conferințe a băncilor centrale din Long Island, în 1927, ea a fost de acord pentru a încerca să producă dezechilibre monetare internaționale sub control. Printre altele, acest lucru ar trebui să implice o încetinire a împrumutului german.

La debutul Marii Depresiuni, datoria externă totală a Germaniei în 1929 a fost de 76% din PIB. Datoria externă a Germaniei legată de reparațiile și datoriile comerciale în aproximativ egală măsură. O parte a datoriei a fost absentă, povara datoriei impuse de celălalt s-ar fi părut a fi mai degrabă banală. A fost o combinație a celor două elemente ale datoriei care au provacat o criză de plăți probabil într-o recesiune.

Protecția de a transfera credite comerciale, a fost revocată în Planul Young din 1929, lăsând statutul de credite comerciale existente în Germania care au pus la îndoială costurile de cheltuieli suplimentare primare la toate cererile existente, inclusiv și la reparații. Prin urmare, creditorii potențiali de bani proaspăt confruntați cu diferite riscuri fundamentale, din cadrul Planului Young cât și din Planul Dawes.

În 1918, Europa a început să se recupereze treptat după devastarea celui de al doilea război mondial. Multe țări au avut de depășit dificultăți mari, în special Germania a învins, în cazul ciocnirilor armate și a grupurilor politice cât și a clasei de mijloc care au pierdut economiile în fața ratei inflației din anul 1922 -1923 de și până la sfârșitul anului 1920,situația economică generală sa stabilizat pentru bunăstarea publică. Dar când economia SUA a explodat, statele au crezut că o astfel de dependență financiară nu este un pericol grav.

Pierdere a războiului de către axa germană din Europa, a provocat o lovitură devastatoare pentru concurenți, SUA a făcut un salt imens față de crearea unei societăți de consum. Economia a fost în plină expansiune legată de – producția în creștere, exporturile și veniturile. Optimismul american se reflectă în rata de creștere a acțiunilor de pe New York Stock Exchange. Deoarece creșterea valorii acțiunilor nu au oprit sute de mii de oameni de a crede în faptul că acțiunile de cumparare este o modalitate sigură și ușoră în a câștiga bani.

Normele pieței de valori permite atât persoanelor juridice cât și persoanelor fizice, un capital semnificativ pentru a cumpara actiuni "pe margine" (plătind doar un anumit avans), pe baza lor de creștere, astfel încât noile companii evoluează rapid.

De-a lungul anilor 1928-1929 spirala prețurilor se învârte mai repede și mai repede, până prețurile au atins înălțimi amețitoare. Și apoi, în septembrie 1929, rata a început să scadă. Acționari au fost îngrijorat la început, apoi a intrat în panică,la data de 24 octombrie ("Vinerea Neagră"), în care investitorii în unison au "aruncat" 12 milioane de dolari și acesta a fost doar începutul.

Cumparatorii de pe margine nu puteau să continue să plătească restul de acțiuni și au pierdut. Companiile grupului de capital care nu sunt acceptate, nu au fost în măsură pentru a acoperi cheltuielile și se deplasează treptat în starea de faliment. Până la sfârșitul anului colapsul de pe piață a dus la ruinarea multor persoane fizice și juridice, și a dat o lovitură zdrobitoare la încrederea națiunii în viitor. Dar asta nu a fost tot: toate acțiunile de panică și autobasculante a determinat rata să scadă pe parcursul a trei ani.

De la prăbușirea pieței, afectate în mod direct sau indirect de către mine, fabrici, magazine, multe dintre aceste entități de producție au dat faliment, iar băncile au cerut rambursarea împrumuturilor.Criză a încrederii publice este lovită în special de către bănci a căror deponenți brusc s-au grabit să-și retragă economiile lor, ca rezultat aproximativ 5.000 de banci americane au fost nevoite să se închidă.

Problema nu vine niciodata singură: fiecare companie, forțată să se pensioneze, duce la creșterea număruli de șomeri. Pierdere puterii de cumpărare, la rândul său, a condus la noi falimente. Ca urmare, numărul de americani au pierdut locurile de muncă și au ajuns la mai mult de 13 de milioane de oameni care au rămas șomeri, iar oamenii fără adăpost, disperați au devenit un eveniment legat de viața de zi cu zi,acesta a fost Marea Depresiune, care a durat nu luni, ci ani.

Luând în considerare datele mai semnificative perioadei de criză ne întorcem iarăși la data de 24 octombrie 1929 , Bursa de pe Wall Stret din orașul New York se afla începutul zilei de tranzacționare find programată ca o zi normală de lucru. Sesiunea de schimb începe cu achizițiile mici și de vânzări, dar apoi apare ceva neobișnuit.

Dintr-o vânzare care începe a fi cea mai mare miza din cadrul companiei, "General Motors", este foarte rară pentru faza inițială de tranzacționare. În mod normal, o astfel de miză mare nu este vândută de la începerea tranzacționării, și după o așteptare de cele mai mari venituri din vânzarea propriilor acțiuni. Apoi, vine vestea de faliment a companiei Hetri Empire, cel mai mare sindicat de antreprenori din Londra. Acum, lista de vânzări sunt, de asemenea, blocuri mari de acțiuni în alte companii Americano-Europene. Depresia imediată se răspândește în economiile europene, dar de fapt toată forța impactului s-a simțit numai în Europa.

În anul 1931 în luna mai,are loc prăbușirea puternicei bănci austriece "Kreditanstalt" a fost începutul de prăbușire a economiei Europei Centrale.

Depresia a condus la o mare schimbare politică la începutul anilor 1930. În Marea Britanie, guvernul laburist a căzut, și s-au divizat membrii. Liderii de muncă au intrat într-o coaliție cu conservatorii și liberalii ca să formeze un nou guvern de coaliție, tăind astfel prestațiile de șomaj și reduc din salariile funcționarilor publici. Aceste măsuri stricte au dus la revolta din Marina Inver Gordon (Scoția) și marșurile "Foamei" de la Londra susținute de șomeri.

În Germania, depresia cauzează astfel de frustrare și furie ca în Anglia și Scoția , care îl aduce la putere pe Adolf Hitler și partidul său nazist. Este posibil că a fost un accident, dar a ales politica economică a lui Hitler fără succes susținută în Marea Britanie de către economistul John Maynard Keynes, care a susținut că guvernul nu ar trebui să salveze și să petreacă,dar să inițieze proiecte publice mari pentru a crea locuri de muncă și să dea un nou impuls pentru economie .

În Statele Unite, alegătorii,au obosit de promisiunile președintelui Hoover în care opina publică își pierde încrederea,salvarea și prosperitatea este chiar la colț,când au votat pentru Franklin D. Roosevelt și a "New Deal". Până la sfârșitul anilor 1930 situația sa stabilizat, deși rata șomajului a rămas ridicată. Economia mondială a revenit abia după 1939, cu începera celui de al doilea război mondial.

3.2 Impactul crizei asupra economiilor europene

Criza economică din anii 1929 – 1933 a dovedit lumii că s- au încălcat în toate relațiile economice internaționale și au dus la o reducere masivă a producției industriale aproape din toate statele. Totul a început în SUA în toamna anului 1929, mai târziu, în America Latină, Europa de Vest și alte țări din Asia și Africa.

În 1929, Franța a scăpat de ravagiile crizei economice globale. Cu toate acestea, în 1930 ca urmare a crziei economice țara a simțit simptome de depresie majoră. În primul rând, ea a avut nevoie de acordarea subvențiilor guvernamentale importante, care au fost cheltuite pentru refacerea departamentelor sfâșiate de război. Cele mai mari investiții au mers la construirea "Liniei Maginot".Muncă intensă a fost efectuată în anul 1929 – 1934. Circa 750 kilometri de linia de frontieră dintre Franța și Germania.

În multe industrii, criza a continuat pană în anul 1936,pe parcursul acestor ani, producția industrială a scăzut cu o treime, producția agricolă – de două ori,și au dat faliment peste 10 mii de companii, 100 de mii de societăți comerciale,cât și multe dintre marile monopoluri referindune la nivelul de trai acesta a scăzut a scăzut de trei ori.

Importanța mare pentru retragerea Franței din criza economică a fost legată de coloniile de care dispunea, în care schimbul de materii prime și produse agricole erau mai ieftine. Administrația de Stat a făcut mari eforturi pentru a depăși dificultățile economice, dar a fost în imposibilitatea de a ridica industria.

Pentru pierderile temporare din SUA, agricultorii primesc compensații de stat. Cu aceste subvenții, au procurat cele mai noi utilaje agricole.

Planul de dezvoltare a strategiilor economice în realția SUA-Europa s-au dovedit a fi ineficiente. Îngrijorați de situația economică și politică din Germania, guvernele din SUA, Marea Britanie, Franța și alte țări au decis să o ajute.

Agricultura din Marea Britanie în anii '30 a ținut pasul cu industria, nu a fost observat nici un semn de progres. Era într-o stare de stagnare și doar 35% vine în întâmpinarea nevoilor populației cu produse agricole. Fermele mici au fost distruse, iar cele mai mari și mai dezvoltate folosesc cele mai noi tehnici agricole, îngrășăminte chimice. Cu toate acestea, chiar și astfel de ferme au rămas mult în urma omologiilor americani.Sistemul Taylor a oferit o oportunitate firmelor americane de a crește în mod semnificativ productivitatea.

În anii '20 concentrarea producției a fost îmbunătățită. Un număr mare de întreprinderi mici și mijlocii sunt absorbite de către marile corporații. La etapa inițială, această concentrare a avut rezultate pozitive care la rândul ei stimulează productivitatea în creștere, și costurile de producție reduse. Dar în unele industrii aceasta a dus la poziția de monopol a producătorului, care dicta prețurile pentru materii prime și produse finite.

Creșterea largă a productivității în agricultură a contribuit la organizația de producție agricolă, care a fost bazată pe munca de proprietari care dispuneau de mijloace de producție.

Inovațiile dn industrie și agricultură au stimulat dezvoltarea comerțului. Cifra de afaceri comerciale a Statelor Unite a crescut de la 36.5 miliarde de dolari în 1923 la 48.5 miliarde de dolari în 1929. Pentru a extinde domeniul de aplicare al creditelor de consum și a altor forme de servicii financiare a populației,comerțul din exterior a fost dezvoltat mai lent decât cel din interior.Acest lucru sa datorat faptului că cele mai multe dintre țările au intrat în competiția pentru influență din cadrul pieței mondiale.

În a doua jumătate a anilor '20 SUA a trebuit să compenseze pierderea piețelor din Europa, și comerțul cu Uniunea Sovietică. La începutul anilor 30 ,IES exportă 77% din tractore produse, 5% din mașini și aproape 25% din echipamente de minerit care au fost livrate către URSS.

Dezvoltarea cu succes a economiei SUA a contribuit la cercurile politice ale guvernului. În 1922 a fost inaugurat tariful vamal, care a stimulat bunurile americane comerciale și a împiedicat importul companiilor străine, privatizarea practicată pe scară largă a întreprinderilor de stat, exportul de capital, extins mai special în Germania.

Valoarea totală a investițiilor în străinătate, la sfârșitul anilor 1920 a ajuns la 27.7 miliarde de dolari în Statele Unite care și-a recunoscut zonele de influență în America Latină, Europa și Canada, devenind un exportator major de capital.

Dezvoltarea economică a țărilor europene în anii '20 a fost semnificativ diferită de Statele Unite ale Americii. Cea mai norocosă de pe continetul European fiind Marea Britanie, cu toate că în timpul celui de al doilea război mondial, a fost supusă la pierderi umane considerabile (750 de mii de oameni au murit și 1,5 milioane au fost rănții), pierderea mijloacelor de producție (flotei comerciale – aproximativ cu 40%). Pe parcursul perioadei războiului, producția industrială din Marea Britanie a scăzut cu 20%. În timpul războiului, importurile s-au dublat. Datoria externă crescând la 1150000000 f.st., internă – de până la 6,6 miliarde de lire sterline.

Franța a suferit costuri mult mai mari în război decât Anglia, au fost uciși 1,3 milioane și 2,8 milioane de persoane au fost rănite, distruse circa 10 mii de întreprinderi, jumătate din flota comercială fiind distrusă; cheltuielile totale s-au ridicat la 134 miliarde de franci. Aliații datorează Franței mai mult de 60 de miliarde de franci.

Cu toate acestea, Franța rămâne una din țările de frunte ale lumii. Ea a acumulat din reparații sume considerabile și din zonele puternic industrializate cum erau Alsacia și Lorena, coloniile germane și turcești, Franța primește mai mult de 8 miliarde de mărci în aur din resursele naturale, lemn, ciment, carbune, etc.

Deci, cei 30 de ani de criză economică au lovit cel mai greu asupra economiei Statelor Unite. Criză de supraproducție în multe sectoare ale economiei a dus la o scădere bruscă în acțiuni ale celor mai mari și mai stabilie companii. Criza aduce cu sine o adevărată panică, urmată de o reacție în lanț de falimente. Și au încetat activitatea mai mult de 10 mii de bănci și mai mult de 135 de mii de companii.

Amploarea crizei este evidențiată de faptul că în anul 1932 producția a scăzut la 54% de la nivelurile de dinainte de criză. Criza a afectat aproape toate segmentele de populație: muncitori, funcționari publici, cadre universitare, birocrați, intelectuali și profesii libere și antreprenori. În SUA, au existat 17 milioane de șomeri.

Criza globală a fost cauzată de faptul că aceasta s-a răspândit rapid în alte țări din lumea capitalistă. Deosebit de greu lovită de criză a fost economia germană, care a fost dependentă economic de investitiile provenite din SUA. Chiar și după o serie de măsuri luate, cum ar fi adoptarea Planului Young 1930, care oferă o serie de beneficii pentru a plăti plățile de reparație. Criza a continuat să se adâncească și în mijlocul sărăciei generale și disperate care a dus la distrugerea sistemului politic din Germania, asupra căreia preaiau puterea naziștii.

În Anglia și Franța, criza a început ceva mai târziu. Criza a întărit guvernul britanic în reglementarea economiei, s-au luat o serie de măsuri care vizeazu depășirea crizei și consolideză poziția Angliei în economia globală. Rezultatul major al "Marii Depresiuni", a fost consolidarea rolului economic al statului în toate țările capitaliste, fără excepție. Noțiuni de auto-reglementare erau axate pe metodele de prim-plan de reglementare de stat a economiei.

Pe pe parcursul perioadei legate de "Marea Depresie", a fost demonstrată cel mai bine interdependența economiilor din intreaga lume.Deci, în anul 1929, a izbucnit o criză economică mondială gravă, care a zguduit întreaga bază a sistemului capitalist.

Recesiune, criză, depresie nume diferite de faze care au fost date ciclului economic,vizează o scădere bruscă, în care declinul cumulativ care se manifestă în creșterea producției de fenomene negative din diverse domenii și sectoare ale economiei.

Marea criză perioada anilor 1929- 1933 a provocat o creștere fără precedent a intervenției guvernului în viața economică. În acest caz, s-ar părea aceleași probleme socio-economice (declinul producției, dezechilibru de management economic, inflație, șomaj, etc), care găsește rezoluția sa în diferite forme și metode. Alegerea lor și, cel mai important, rezultatele sunt afectate de mulți factori specifici: starea economiei naționale, sistemul politic și echilibrul de forțe de clasă, tradiții istorice, etc

Astfel, criza din anii 1929 – 1933 a fost un fenomen unic, care a afectat toate aspectele societății – economie, politică, relații internaționale, state, societate, psihologie etc. Structura socială a statului este determinată în anii viitori, să schimbe un număr din tendințele globale. Aceste cuvinte sunt menite schimbării, cum ar fi:

1) Consolidarea și reglementarea de stat a economiei.

2) Consolidarea protecției sociale (pensii, concedii plătite, etc);

3) Reglementarea Economiei la nivel Mondial

4) Slăbirea influenței internaționale provenite din SUA.

Din anul 1929, Statele Unite a fost prima națiune industrială și centrul financiar al lumii. Prin urmare, crahul bursier american, din octombrie 1929 a aruncat nu numai Statele Unite, ci întreaga lume capitalistă într-o criză economică profundă.

Criza a avut consecințe foarte grave pentru Statele Unite și economia mondială. O scădere catastrofală a nivelului de trai, și economia care a fost abandonată cu mulți ani în urmă.Situația politică din Europa, odată cu criza cu care se confrunta, aduce la instaurarea regimurilor dictatoriale care au fost de asemenea, în mare parte din cauza crizei. De la criza au fost afectate multe țări, dar cel mai greu afectate au fost SUA, Germania, Austria; și într-o măsură mai mică, Marea Britanie Franța și Japonia.

În timpul crizei economice, persistă o deteriorare a relațiilor economice din sistemului internațional, în care s-a constatat necesitatea de a reforma sistemul de plăți internaționale în legătură cu prăbușirea standarduli de schimb de aur post-război.

3.3 Economia Statelor Unite și a Chinei în contextul crizei economice actuale

Tendințele structurale cheie în economia mondială în ultimele două decenii, s-au plasat pe două evoluții interdependente:

Dezvoltarea Asiei și China, în special în calitate de centre de acumulare de capital și a creșterii economice bazate pe producția de fabricație bazate pe export.

Liberalizarea și financiarizarea de o mare parte a lumii capitaliste avansate și bazate pe piețele de capital foarte lichide alimentate de creșterea excedentă a contului curent din Asia și China. În timp ce astfel de evoluții sunt orientative de o interdependență economică și socială tot mai mare între Statele Unite și China, ele sunt, de asemenea, sugestive de o schimbare în puterea economică mondială.

În special, oamenii de știință și comentatori s-au concentrat pe deficitul comercial dintre SUA și China, în special pe acumularea masivă de rezerve valutare de la Beijing, și migrarea de putere de fabricație și de investiții în China. Astfel de evoluții sunt legate de ceea ce sunt considerate slăbiciunile structurale cheie ale economiei SUA, expuse de criza actuală. Acestea includ nivelurile foarte scăzute ale economiilor interne, deprecierea dolarului ca un magazin de valoare și rezervație legată de monedă, și datoriile structurale în sectoarele private și publice.

Gelb constată că deficitul guvernului federal a fost proiectat pentru a ajunge la 1.75 miliarde de dolari până la sfârșitul anului 2009, cel mai mare din istorie crush a datoriei federale cumulat este de peste 10 bilioane de dolari SUA.

În ceea ce privește explicațiile teoretice asociate cu astfel de pretenții empirice, perspectivele realiste cu privire la hegemonia tranzițiilor economice sunt asociate cu declinul de o mare putere și creșterea alteia fiind descrisă ca o evoluție ciclică "naturală" și inevitabilă în politica mondială, ea este de natură să conducă la geo-politică unilaterală.

Pentru cei care, cum ar fi Giovanni Arrighi, care lucrează în cadrele teoretice marxiste și World Systems, declinul hegemoniei americane este privită ca o tendință organică a dezvoltării capitaliste prin schimbări istorice în acumularea de capital care au avut tendința să fie însoțite de creșterea unei noi puteri hegemonice. Astfel, dinamica de declin se concentrează asupra concurenței economice (în cazul contemporan, China ), care prinde-prin operarea de declanșarea a dezvoltării proprii inegale o criză legată de putere și autoritate de perspectiva materială Hegemonului. La început, acest lucru se resimte în producția de fabricație în sfera de acumulare, înainte de escaladarea la sferele comerciale și financiare, care Arrighi susținut a fost loc în Statele Unite înainte de criza 2008-2009.

Acest cadru teoretic, în special pune accentul pe impactul de dezvoltare inegală asupra echilibrului de putere economică în întreaga lume capitalistă și contradicțiile de inovare financiară și de expansiune, care dispune de o metodă analitică importanăt în a explica motivele pentru care dezvoltare unei crizei politico-economice duce la slăbirea puterii geopolitice și a economiei americane.

Cu toate acestea, Ray Kiely a susținut, istoria recentă a hegemoniei americane explicând metodele de finanțare neoliberale care produc crize inerne pe plan mondial și impactul acestor politici economice duce la destabilizarea structurilor financiare, ca dovadă el redă imaginea Statelor Unite ale Amercii în ultimul său declin economic legat de ultima fază a expansiunii sale.

Deci, în timp ce în perioada anilor 2008-2009 poate fi înțeleasă ca fiind cea mai severă la nivel mondial, criza neoliberală a capitalismului devine tot mai omogenizată în toate structurile economice în statele cu o politică capitalistă avansată.

Acest lucru sugerează că nu există diferențe semnificative și tensiuni între puterile capitaliste majore, aceasta presupune că nu pot apărea conflicte între state în viitorul apropiat, teoretic nu este nevoie de o realiniere geopolitică a statelor din sistemul internațional.

La fel de evident avem imaginea celor două reuniuni G20 din aprilie și noiembrie din anul 2009 în care era discutată responsabilitatea pentru repartizarea sarcinilor în confruntarea cu criza, dar astfel de evoluții nu sunt dovezi de o schimbare fundamentală în putere economică mondială și nici nu se discută despre un declin major în hegemonia americană.

Deficitul comercial în creștere pare să evidențieze un dezechilibru major: puterea industrială și competitivă cât și slăbirea Statelor Unite împotriva creșterei productive și competitivitatea cu China. Cu toate acestea, cifrele brute ale deficitului comercial în umbră aduce unele evoluții mai complexe. În timp ce China exportă mult mai mult pentru Statele Unite ale Americii, și produce mai multe produse anterior dominate de producătorii americani, dezvoltarea sa economică este, de asemenea, foarte dependentă de exporturi din cadrul pieței din SUA, în special.

Piața americană absoarbe aproape o treime din toate exporturile Chinei iar totalul exporturilor contribuie cu aproximativ 40 la suta o foarte mare proporție, la PIB-ul total al Chinei. Această dependență este evidentă în slăbirea de creștere economică din China în timpul perioadei anilor 2008-2009 a recesiunii globale, care duce la prăbușirea cererii interne din Statele Unite, cauzand o scadere de 26 la suta din exporturile pe care le posedă.

De asemenea, este demn de remarcat faptul că volumul schimburilor comerciale chineze ascunde faptul că aproximativ 57 la suta din totalul exporturilor din China sunt produse de firme cu capital străin din care multinationalele americane domină reprezentând aproape un sfert din totalul exporturilor. Într-adevăr, China nu a reușit să dezvolte un brand de lider la nivel mondial, cu o piață globală cu un sistem de achiziții publice.

Orice discuție a echilibrului de putere economică globală și declinul a bazei materiale a hegemoniei americane trebuie să examineze, de asemenea, vulnerabilitățile de modelul de creștere proprie a Chinei. Vulnerabilitățile economice a Chinei nu numai deriva de la dependența legată de un export structural în Statele Unite, dar, de asemenea, pornește de la tendințele ecologice ale modelului de creștere. Ho-fung Hung a demonstrat, aceasta premisă care dispune de două dimensiuni.

În primul rând, modelul de creștere se caracterizează prin supracapacitate, în construcțiile-boom din ultimii 12 ani, care amenință sustenabilitatea pe termen lung a potențialului de creștere a Chinei.

În al doilea rând, dependența de stimularea creșterii economice cu o pace socio-economic internă și politică stabilă, se axează pe un model bazat pe export, care implică acumularea de rezerve masive de dolari, care pune de fapt, China într-o poziție de subordonare economico- strategică pentru Statele Unite.Orice schimbare a unui model de dependență de export-dezvoltare-alternativă ridică o serie de riscuri. În special, cea mai probabilă alternativă, un model bazat pe niveluri mai mari de consum- intern / personal necesită liberalizarea în continuare a economiei chineze, subminând astfel controlul și dominația continuă a Partidului Comunist Chinez (PCC).

Un alt factor major care oamenii de știință și comentatorii care au avut tendința de a se concentra pentru a justifica cererile de declin hegemonice SUA se referă la dependența tot mai mare a sistemului financiar american pentru fluxurile de credit externe, și în China, cu acumularea masivă de rezerve valutare. Pentru Giovanni Arrighi și alții, dependența economiei americane cu privire la aceste intrări de capitaluri externe mizează pe China să își îndeplinească obligațiile economice axată pe alimentarea bazată pe consum și pe creșterea de acumulare a datoriei care este indicativă în "declinul terminal". Ca răspuns la aceasta, este important de remarcat relația dintre dimensiunile financiare și comerciale ale relațiilor chino-americane. Astfel, competitivitatea exporturilor chineze vis-à-vis de Statele Unite (și alți producători din Asia), se bazează pe China raportată la politica cursului de schimb, în cazul în care valoarea a este este strict controlată de către banca centrală chineză, ceea ce duce la acumularea de de dolari. Orice schimbare în această politică de curs de schimb, și cu acumulare ea de rezerve valutare, va fi, în toate probabilitățile care au un impact asupra competitivității exporturilor de creștere din China.

3.4 Impactul actorilor non-statali asupra Economiilor naționale

Economia mondială începe să fie calitativ diferită de situația geo-economică și geopolitică a sistemului internațional. Primul punc legt de transformările relațiilor economice internaționale se desparte în mai multe centre financiare la nivel mondial.Centre ca China,Japonia,SUA,UE, care determină schimbarea balanței de putere economică la nivel mondial. Când vorbim despre impactul politcilor economice ne referim la necesitatea de a stabili alte mecanisme economice și "reguli".O difuzie alimentată de efectul globalizarii de finanțare și tehnologie a permis actorilor non-statli să atenteze la funcțiile îndeplinite în mod tradițional de către statele-națiune, facilitânevoluția lor în forme mai centralizate decât în urmă cu câțiva ani.

Un exemplu, "philanthrocapitalist" de caritate, cum ar fi Fundatia Gates dispune de noțiuni extinse în ceea ce înseamnă un ONG caritabil și felul cum ar trebui să arate. Estimările impactuli acestuia ar trebui să fie făcut cu precauție, pentru că ONG-urile companiile mulinaționale sunt complet independente de statele-națiune, și nu au libertatea de mișcare uniformă.

Actori nonstatali sunt entități non-suverane care își exercită puterea economică, politică sau socială semnificativă și influență în unele cazuri în relațiile internaționale cât și naționale. Nu există un consens cu privire la membrii acestei categorii, iar unele definiții includ sindicate, organizații comunitare, instituții religioase, grupuri etnice și universități.

Corporațiile multinaționale sunt întreprinderi care gestionează producția sau furnizarea de servicii în cel puțin două țări. Tradițional multinaționalele sunt companiile private cu sediul într-o țară și cu filiale în altele, toate funcționează în conformitate cu o strategie coordonată la nivel mondial pentru a câștiga cotă de piață și pentru a atinge eficienta costurilor.

Un exemplu multinational a întreprinderilor de stat,îl avem în Russia cum ar fi armele de monopol-export din cadrul comapniei Rosonboronexport sau compania petrolieră chineză CNPC, care în calitate de entități de stat poate partaja aceleași stimulente și obiective ca și omologii lor din companiile private.

ONG-urile (organizații neguvernamentale) sunt organizații care sunt private, de auto-guvernare voluntară, non- profit, precum și organizațiile de advocacy orientate de interese sau sarcină .În cadrul acestor parametri largi există o mare grad de diversitate în ceea ce privește principiile unificatoare; independență față de guvern, mari-de afaceri, precum și alte influențe exterioare; procedurile operaționale; surse de finanțare; rază de acțiune internațională; și dimensiune. Ele pot implementa proiecte, furniza servicii, sau au puterea de a apăra sau de a promova cauze specifice, sau să caute să influențeze politica.

Super-abilitateatea dintre realația persoană-persoane care au depășit constrângeri, convenții reguli și pot să mânuiască influența politică, economică, intelectuală, sau culturală unice pe parcursul evenimentelor sau a fenomenelor generate din realități includ diferite categorii sociale cum ar fi industriași, criminali, finantatori, mogulii mass-media, activiști celebritatăți, lideri religioși, și teroriști. Modalitățile în care se exercită influența lor (bani, autoritate morală, expertiza), sunt la fel de variate ca și domeniile lor de activitate. Această categorie nu include persoane cu funcții politice (deși unele persoane super-abilitate în cele din urmă atinge o funcție politică), cei cu putere ereditară, sau pur și simplu un bogat sau faimos.

Există în prezent interese mai comune dintre ONG-uri și persoane fizice super-abilitate (conduse normativ de ordinea de zi) opus scopului vizat de către multinaționale (condus de către o căutare de profit și de creștere). În același timp ele nu există în izolare de la unul de altul; de exemplu, ONG-urile pot cenzura, hol, sau sfătui corporații multinaționale și persoane fizice de super-împuterniciți care nu pot conduce o multinațională sau un ONG.

Impactul actorilor nonstatali este în funcție de context, cu toate acestea. Rolurile pe care le joacă, și influenta pe care o exercita, depinde de contexul politic, economic și social. Ca o bază de comparație, seminariile NIC-Eurasia Group împărțit lumea în trei categorii-slabe de state, statele modernizate, statele dezvoltate , statele post-industriale, care au constatat cele mai multe categorii de actori nonstatali cu mai multă libertate de mișcare.

State slabe tind să fie fostele exploatații coloniale care nu au făcut trecerea la națiunela stat. Astfel de guverne ca exista lupta pentru a oferi pentru societate, și vor recurge adesea la vigoare într-un efort de a face acest lucru. Facționalismul etno-religioase și tribale predomină peste naționalism. Exemplele includ Afganistan, Somalia, Liban, Congo, și o mulțime de altele.

În funcție de țara în cauză, "rele" actorilor sub-stat (de exemplu, talibanii, Hezbollah, Al- Qaida, Uniunea Tribunalelor Islamice) poate învinge guvernul central; corporații multinaționale, inclusiv întreprinderile de stat din statele modernizate, poate să ofere oferte profitabile care să permită guvernelor slabe (în special în țările bogate în resurse) de a rezista cererilor internaționale de reforme politice și economice.

ONG-urile pot substitui pentru guverne în domeniul dezvoltării durabile; sănătate și nutriție prin respectarea drepturilori civile, politice și drepturile fundamentale ale omului. Modernizarea statelor , care pot să cuprindă 80 la sută din populația mondială, rămâne înrădăcinată în sistemul de stat clasic: cu fermitate suverană și definirea securității naționale în ceea ce privește vigoarea.

Naționalismul este de multe ori un instrument al puterii de stat, și minoritățile nedisciplinate sunt suprimate. Astfel de stări tiind să fie centralizate și extrem de birocratizate, cu guvernul național implicat în managementul economic. Astfel de stări pot fi democratice sau autocratice; exemple proeminente includ Brazilia, Rusia, India, și China (BRIC "a").

Aceste state vizualizează în mod obișnuit actorii nonstatali străini ca pe o amenințare la adresa suveranității naționale, și pot încerca să le neutralizeze prin interzicerea lor pur și simplu. Acest lucru nu ne redă faptul că aceste state exercită întotdeauna un control absolut: ONG-urilor care li s-au permis să funcționează într-o țară ca supape de siguranță socială poate ajunge la un fel de forțe politice sau sociale care pot schimba, persoanele fizice super-abilitate, și pot avea o influență mai vastă asupra suveranității.

Politicile interne și externe din statele modernizate sunt în general mai puțin ospitaliere în ceea ce ține de actorii non-statali. Dezvoltarea statelor post-industriale, s-au mutat dincolo de modelul absolutist a suveranității de stat găsite în statele modernizate.În statele post industriale există naționalism dar ele este axat mai mult pe dezvoltarea economico-industrială în care afacerile mențin o identitate națională.

În cadrul acestei lumi distincția între afaceri interne și externe se dezintegrează, astfel încât interferența și supravegherea reciprocă între state devine normală. Granițele dintre state sunt tot mai deschise în contextul politicilor de interdependență, și forța fizică este a respinsă ca un mijloc de soluționare a litigiilor. Membrii Uniunii Europene sunt exemplare ale statelelor din această categorie.

Putere și influența au crescut la nivel mondial, deși există de dovezile circumstanțiale în ceea ce privește impactul statelor slab dezvoltate și lumea post-industriale. Un exercițiu sortează statele din lume în trei categorii, cu toate acestea, a fost utilă descoperirea ounei probleme care are un impact potențial asupra politicii SUA: nu numai influența actorilor nonstatali în sine, dar modul în care statele modernizarea privesc, exclud, și suprima anumite politici transfrontaliere.

În cadrul discuțiilor, categoria de actor (în afară de teroriști și criminali) a apărut ca cea mai problematică pentru Statele Unite din punct de vedere tehnic.

Intreprinderi-cu regim de domiciliu suport acționate de stat deja au demonstrat din plin capacitatea lor de a submina politica SUA in intreaga lume. Pentru exemplu, compania rusă de stat monopol de export de arme Rosoboronexport continuă vânzările către Iran ceea ce a complicat eforturile SUA de a construi un consens în detrimentul Consiliului de Securitate al ONU privind strategiile pentru a contracara dezvoltarea nucleară a Iranului.

Respingerea de actori nonstatali benigne (și valorile occidentale care le îmbrățișează) de către un număr mare de țări din lume ar putea fi simptomatice pentru o respingere en-gros a modelului occidental în lume modernizată. Acest grup este format în principal din bancheri, contabili, eșaloanele superioare ale corporațiilor multinaționale, lucrători ai cunoașterii, și angajați ai ONG-urilor și a altor "acronime", cum ar fi ONU, OCDE, și NATO.

Studiu de Caz

Republica Moldova noi aspecte a standartizării naționale în contextul perspectivei de integrare Europeană

Uniunea Europeană și statul Republica Moldova dezvoltă o relație din ce în ce mai strânsă, aceasta mergând dincolo de cooperare, până la integrarea economică treptată și o aprofundare a cooperării politice. Integrarea Europeană rămîne obiectivul principal și ireversibil al agendei interne și externe a Republicii Moldova.

UE și Moldova au inițiat, pe 12 ianuarie 2010, la Chișinău, negocierile privind Acordul de Asociere. Noul acord va fi un document inovator și ambițios dincolo de cadrul actual astabilit de cooperare și va deschide o nouă etapă în relațiile de cooperare, în special prin consolidarea dialogului politic și aprofundarea cooperării sectoriale. Acordul de asociere va substitui Acordul de parteneriat UE-Moldova, care a intrat în vigoare în iulie 1998 și stabilește în prezent cadrul pentru relațiile între UE și Moldova.

În acest contex de integrare Uniunea Europeană impune standarde statelor aderente care trebuie să fie respectate de viitorul stat candidat. Standardizarea este uniformizarea planificată a unor obiecte materiale sau imateriale, efectuată în comun de factorii interesați în folosul general.

Standardizarea promovează raționalizarea și asigurarea calității în economie,tehnică, știință, administrație și servește la creșterea securității oamenilor și a obiectelor. De asemenea ea contribuie la creșterea calității în toate sectoarele vieții, iar conținutul standardelor trebuie să țină seama de necesitățile generale.

Standardizare națională- standardizarea desfăcută la nivelul unei țări;

1. Standard național standard adoptat de către un organism național de standardizare și pus la dispoziția publicului;

2. Standard internațional standard adoptat de către o organizație internațională care desfășoară activitate de standardezare și pus la dispoziția publicului;

Standardele trebuie să promoveze dezvoltarea și umanizarea tehnicii. Datorită faptului că progresul tehnic poate avea și efecte negative, standardele au devenit sursa de incredere pentru utilizarea tehnicii. Prescripțiile cuprinse în ele oferă o garanție a evitării eventualelor consecințe nocive ale tehnicii. În același timp,standardele au o importanță deosebită pentru protecția consumatorilor, pentru protecția muncii în scopul evitării accidentelor, pentru păstrarea datelor și pentru protecția mediului înconjurător.

Importanța standardizării în enconomia și societatea contemporană este unanim recunoscută. Analiza experienții internaționale arată că nici un stat suveran independent nu poate crea o economie națională și relații civilizate comercial-economice reciproc avantajoase cu alte țări fără crearea Sistemului Național de Standardizare armonizat cu prevederile Sistemului Internațional de Standardizare.

Baza legislativă și normativă a activității de standardizare, inclusiv formarea și realizarea unei politici tehnico-științifice unice în domeniul menționat, o constituie Legile Republicii Moldova ’’. Cu privire la standardizare’’, ’’Cu privire la protecția consumatorilor’’. Convenția privind promovarea unei politici de comun acord în domeniul standardizării, metrologiei, certifiicării, standardelelor fundamentale interstatale.

Eficacitatea standardizării ca un instrument de ajustare a proceselor și rezultatelor activității în toate domeniile economiei naționale este confirmată la nivel internațional, precum și extinderea activității de standardizare în țările dezvoltate și în curs de dezvoltare.

Practica mondială și națională a descoperit un spectru larg de probleme care pot fi soluționate prin intermediul sau in exclusivitate numai prin mijloacele standardizării și a stabilit diversitatea formelor și metodelor de efectuare a acestora activități în dependență de starea și dezvoltarea economiei naționale.

La momentul actual termenii ’’standardizare’’, ’’standard’’, ’’reglementare tehnică’’, aplicați în Republica Moldova și stipulați prin standardul național SM 1-16:1999’’. Principiile și metodologia standardizării. Termeni generali și definițiile lor privind standardizărea’’ nu contrazic terminologii internaționale, inclusiv cele adoptate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului(OMC), și reflectă tendința Republicii Mondiale de a realiza prevederile și condițiile acordurilor OMC. Premise ale organizarii activității de standardizare în Republica Moldova sunt următoarele condiții reale:

reforma economiei naționale pe baza relațiilor de piață;

recunoașterea oportunității integrării economiei naționale cu economiile europene și internaționale

necesitatea promovării politicii de comun acord în domeniul standardizării cu comunitatea statelor independente.

Sistemul Național de Standardizare al Republicii Moldova trebuie să contribuie la reforme în economie, asigurînd bilanțul intereselor Republicii Moldova ca stat independent precum și membru cu drepturi egale în procese de integrare la nivel interstatal,

Parafarea acordului de asociere dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană factor cheie a integrării Republicii Moldova în UE

Acordul parafat la Vilnius de către negociatorii-șefi din partea UE și din partea Moldovei se axează pe șapte titluri care presupun

Principii Generale

Cooperare Politică și Politică externă de securitate

Justiție,Liberate,Securitate

Cooperare Sectorială și Economică

Comerț și articole ce aparțin de comerț

Cooperare Financiare inclusiv și cauze Anti-Fraudă

Prvederi Insitituționale,generale și finale

Acrodul de parafare dintre UE și RM are ca scop de a aceelera aprofundarea relațiilor politico-eonomice concentrându-se pe susținerea reformelor cheie,pe creșterea și dezvoltarea economică,cât și pe o guvernare și cooperare sectorială.

Acordul de Ascociere constituie pentru RM, o agendă de reformare,bazată pe un program coprehensiv al armonizării legislației Moldovei cu normele UE. Negocierele acestui acord s-au desfășurat în paralel cu dialogul privind acordarea asistenței din partea UE,pentru acele domenii care necesită a fi reformate și dezvoltate.

Principiile de bază pe care au fost semnat acest acord sunt axate pe importanța strategică a relațiilor UE-RM oferind o asociere politică și o dezvoltare economică.

Acest Acord ambițios reprezintă o modalitate concretă de a explora dinamica relațiilor moldo-comunitare,și se concentrează pe susținerea reformelor cheie,pe dezvoltare economică,guvernare și cooperare în sectoarele precum

Drepturi egale

Protecția Consumatorului

Educație

Cercetare și inovație

Cooperare Culturală

O referință referitoare la aspirațiile europene ale Republicii Moldova,este salutată de UE în alegerea de a parcurge acest drum European,inclusiv angajamentul de dezvoltare a democrațieii durabile cu o economie de piață comună.

Cooperarea Financiară

Asistența bilaterală acordată de UE- Republicii Moldova,a crescut foarte mult în ultimii ani,demonstrând una dintre cele mai ridicate rate de asestență per capita din regiune,de asemenea în baza rezultatelor pozitive atinse în cooperarea cu UE,RM a beneficiat de și de un supliment de fonduri din cadrul Programului de Cooperare și integrare a Partenerului Estic.

Uniunea Europeană este cel mai mare donator al Republicii Moldova ,conform datelor statistice din 2014 reactualizate la data de 1 aprilie din cadrul ISMN,care dovedește ca în Republica Moldova au fost implementate 246 de proiecte din cadrul asistenței externe,84 dintre ele fiind finanțate de Uniunea Europeană,prin Programul Național indictiv care acoperăperiaodele din 2007-2010 și 2011-2014 cu un buget total de 525 milioane EURO.

De la bun început acordul s-a hotărât,ca acordul să preia o abordare inovativă și ambițioasă,care să reflecte relația strategică a relațiilor UE-RM,oferind asociere politciă și integrare economică. Acordul conține prevederi cu carcater obligatoriu,norme regulatorii și aranjamente mai extinse de cooperare față de cele tradiționale fiind cuprinzător și acoperind toate sectoarele de interes,o atenție specială se oferă implementării și prevederii articolului axat pe stipularea termenilor clari,și stabilirea unui cadru instituțional și adminastratic adecvatg standardelor Europene ,creeând astfel premisele necesare pentru o cooperare financiară de sucees.

Dialogul Politic și reformele axate pe cooperarea în domeniul politicii de securitate

Acordul de asociere prevede intensificarea dialogului politic cât și cooperarea UE-RM,în vederea convergenței graduale în sectoarele acoperite de Politică Externă și Securitate Comună (PESC și Politica de Scuritate și Apărare Comună) care acoperî aspecte precum obiectivele dialogului politic privind reformele pe plan național precum și cele care țin de politica de securitate.

Aici se prevăd câteva platforme pentru desfășurarea dialogului politic unde Consiliul de Asociere va reprezenta cel mai înalt nivel.Dialogul Politic va avea scopul de a inter alia o profundă asociere politcă și de a spori convergnța și eficința politicilor de securitate.

Acordul are ca scop de a promova stabilitatea și securitatea internațională,bazată pe mulilateralism eficient în cooperarea privind securitatea internațională cât și managmentul conflictelorîn md special pentru a face față provocărilor și amenințărilor cheie la nivel global și regional,prin încurajarea practică a obiectivlor de cooperare pentru a consolida pacea,securitatea și stabilitatea pe Continentul European.

Acordul trebuie să se consolideze în conformitate cu consolidarea respectului față de principiile democratice,a statului de drept și buna guvernare,a drepturilor omului și libertăților fundamentale,inclusiv drepturile minorităților naționale,pe nedescriminare persoanelor ce aparțin minorităților și respectul pentru diversitateae de a contribui la consolidarea reformelor politice interene.

Problema de securitate a zonei Transnitriene

Stabilirea unor relații mai avansate dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova prin Acordul de Asociere de la Vilnius și a zonei de liber schimb aprofundat și cuprinzător va marca o schimbare în profunzime și extindere a angajamentelor asumate reciprc de ambii parteneri.

Acordul de Asociere și în particular DCFTA pornesc de la experiența implementării acordurilor a aranjamentelor existente între UE și Republica Moldova,prin regimul de cooperare acordat Republicii Moldova de către UE.

Autoritățile de la Chișinău și UE par hotărâte să aplice, în raport cu regiunea transnistreană, politica pașilor mărunți – adică să investească în dezvolotarea societății civile și să atragă mediul de afaceri. Aceasta după ce toate încercările de a apropia „vârfurile” puterilor guvernante de la Chișinău și Tiraspol au eșuat.

Uniunea Europeana a decis să ofere Republicii Moldova 28 de milioane de euro „pentru consolidarea încrederii și soluționarea conflictului transnistrean. Guvernul de la Chișinău a aprobat săptămâna aceasta inițierea negocierilor privind acordul de finantare. Ministrul Reintegrării de la Chișinău, Eugen Carpov, susține că accentul în cadrul programului de măsuri privind consolidarea încrederii va fi pus pe proiectele sociale de sprijin a localitatilor din zona de securitate. Vor fi susținute proiectele de dezvoltare a organizațiilor societății civile din raioanele de Est ale țării și ale agenților economici. Finanțarea proiectelor este prevăzuta pentru 48 de luni.

Rusia, așa cum demonstrează Summitul de la Kiev, va utiliza orice pârghie care îi stă la dispoziție – niciodată nu va utiliza doar una sau doar alta – și nu va juca doar pe un singur plan. În orice circumstanțe, Rusia va miza pe mai multe mișcări, ca să reușească să liniștească sau să facă presiuni pe diverse direcții, fie cu Ucraina, dar în același timp cu SUA, fie cu Moldova, dar și cu UE – un joc strategic, ca pe o tablă de șah.

Declarația Guvernului RM este incompletă, nereușită și prea maleabilă. Este bine totuși că s-a reacționat clar cel puțin la o întrebare – necesitatea modificării formatului actual de așa-numite trupe de pacificare. Republica Moldova, ca și alte state sau organizații non-guvernamentale, susține că guvernul separatist de la Tiraspol este autoritar și nu respectă drepturile omului și a acuzat regimul separatist de arestări nejustificate și tortură.

Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internațională. Potrivit lui Claus Neukirch, șeful serviciului de presă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, "nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a alegătorilor.

Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administrația RMN de incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chișinău, unde există relatări despre arestări nejustificate și tortură.

Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria. Traficul de ființe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova și Transnistria.

În cazul Ilașcu și Alții v. Moldova și Rusia (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut în unanimitate Moldovei și Rusiei să pună capăt detenției nejustificate a membrilor grupului Ilașcu, Andrei Ivanțoc (eliberat la 2 iunie 2007) și Tudor Petrov-Popa (eliberat la 4 iunie 2007). Ilie Ilașcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul lunii iunie 1992. Ei au fost acuzați de uciderea a doi civili și de acte de terorism împotriva RMN. Se crede că motivul real al reținerii este asocierea politică sau sprijinul oferit împotriva autorităților separatiste.

Uniunea Europeană salută angajamentul constant din ultimii 2 ani al autorităților Republicii Moldova de a găsi o soluție privind situația din regiunea transnistreană prin mijloace pașnice, în formatul 5+2, în conformitate cu principiile de respect pentru integritatea teritorială, independență și suveranitate a Republicii Moldova; salută reluarea negocierilor în formatul 5+2, în speranța că acestea vor constitui un pas important înainte consideră că retragerea trupelor militare ruse de pe teritoriul suveran al Republicii Moldova, în conformitate cu obligația asumată de Federația Rusă în cadrul summit-ului OSCE de la Istanbul din anul 1999, va deschide perspective clare în soluționarea problemei transnistrene;

Actul de încheierea mandatului Reprezentantului Special al UE pentru Republica Moldova la data de 28 martie 2011, avînd în vedere instituirea Delegației UE în Republica Moldova; insistă, totuși, în asigurarea UE de faptul că rolul său pro activ din cadrul negocierilor beneficiază de resurse adecvate, și prevede o implicare mai intensă și directă a UE privind soluționarea politică a conflictului transnistrean;

Acest fapt subliniază necesitatea unei cooperări active și constructive între autoritățile Republicii Moldova și societatea civilă, și locuitorii de pe malul stâng al rîului Nistru, în ceea ce privește măsurile fundamentale de consolidare a încrederii subliniază necesitatea unei cooperări active și constructive între cele două părți cu privire la măsurile fundamentale de consolidare a încrederii, cum ar fi cele prevăzute în sectorul de transport.

UE salută activitatea realizată de misiunea EUBAM și deschiderea unui oficiu în Chișinău; încurajează sprijinului său constant privind demarcarea întregii frontiere moldo-ucrainene.

UE consideră că datorită progreselor actuale realizate și interesului consolidat privind dialogul parlamentar constant de calitate, frecvența reuniunilor CCP trebuie sporită, trecînd de la o reuniune anuală la două, urmînd exemplul unor țări din cadrul Parteneriatului Estic.

CONCLUZII

Inegalitatea statelor din punctul de vedere al puterii are efectul de a simplifica modelul relațiilor internaționale, aceste inegalități au scopul de a asigura că părerile unor state să prevaleze, în timp ce poziția altora să fie ignorată, tot așa cum, în timp ce unele conflicte vor constitui subiectul central al politicii internaționale, altele vor fi trecute cu vederea.

Pe lângă această contribuție a marilor puteri la simplificarea relațiilor internaționale și mai presus de ea, în virtutea puterii lor superioare, ele pot juca un rol în promovarea ordinii internaționale prin ducerea unor politici care să le favorizeze și nu să acționeze împotriva lor.

Marile puteri își aduc aportul la ordinea internațională în două moduri principale: prin organizarea relațiilor dintre ele și prin exploatarea supremației lor în așa fel încât să imprime o direcție centrală problemelor societății internaționale ca întreg. Mai concret, marile puteri își organizează relațiile dintre ele în interesul ordinii internaționale prin menținerea echilibrului de fde putere, evitarea sau ținerea sub control a crizelor în relațiile dintre ele și limitarea sau preîntâmpinarea războaielor dintre ele. Ele exploatează supremația lor în relație cu restul societății internaționale prin exploatarea unilaterală a preponderenței lor locale, acordul pentru respectarea reciprocă a sferelor lor de influență și prin acțiune socială, așa cum implică ideea de concert sau condominiu al marilor puteri.

Cea mai importantă contribuție a marilor puteri la ordinea internațională este coordonarea relațiilor dintre ele. Tocmai această funcție pe care ele o îndeplinesc în relație cu ordinea internațională ca întreg și asigură baza acceptării de către alte state a ideii de drepturi și obligații speciale în cazul marilor puteri.

Organizarea de către marile puteri a relațiilor dintre ele presupune, înainte de toate, acțiuni pe care ele le pot întreprinde pentru menținerea echilibrului general de forțe și, prin urmare, pentru crearea condițiilor în care poate să reziste un sistem bazat pe state. Trebuie să notăm că acest echilibru general este unul în care marile puteri sunt principalele elemente și că acțiunile duse pentru menținerea lui depind, în principal, de uneltiri între acestea, inclusiv de colaboraționism.

Dominația este o relație în care o mare putere, în timp ce se abține de la instaurarea suveranității imperiale asupra zonelor în discuție, tratează statele mici sau cvasistatele din interiorul hitlerlandului său ca pe niște membri secundari ai societății internaționale. în esență, ea aparține perioadei de ascensiune a Europei în politica mondială, în care a persistat ideea că raporturile dintre statele europene (și state ale civilizației europene sau creștine) și cele noneuropene erau într-o poziție diferită față de relațiile dintre statele europene. Este greu să se găsească un exemplu clar de dominație în politica internațională contemporană, în sensul în care am definit-o aici, aceasta încetând cu adevărat să mai reprezinte o formă viabilă de supremație a unei mari puteri.

La polul opus dominației se află ceea ce se poate numi întâietate. Supremația unei puteri în raport cu un grup de state mai mici ia forma întâietății atunci când se ajunge la ea fără a se recurge deloc la forță sau la amenințarea cu forța, ci doar prin nerespectarea, într-un grad obișnuit, a normelor de suveranitate, egalitate și independență (un anumit grad de nerespectare a acestor norme este caracteristic tuturor relațiilor internaționale). Poziția de întâietate sau conducere de care se bucură marile puteri este cesionată de bunăvoie de statele mai mici, însă negocierea are loc în limitele unui grad normal de acceptare a principiilor de bază ale conduitei internaționale.

Crizele politco-economice sunt unul dintre cei mai importanți factori de dinamică a statelor. Pe parcursul Perioadei sec XX, asistăm la o serie de depresiuni pe arena internațională,odată cu instalarea crizei post-război,generațiile întâlnesc dfierite modele de excluziune socială, și transformări radicale în viața de zi cu zi.

Când vorbim despre o Criză Economică, ne referim la situația în care economia unei țări trece brusc printr-o scadere a fortei sale, scadere adusa de regula de o criza financiara.O economie ce trece printr-o criza economica va experimenta aproape sigur o scadere a PIB-lui, un nivel scăzut de viață și o tulubare în sistem în relație cu schimbările radicale din întregul sistem internațional.

Moldova are tot dreptul sa fie membră a Uniunii Europene, și integrarea Republicii Moldova in Uniunea Europeană nu pare să fie ceva din domeniu fantasticului.

Însă în afară de eforturile Moldovei, așa cum arată toată evoluția relațiilor noastre cu Uniunea Europeană de pînă acum este extrem de important ca UE să fie interesată în aderarea noastră. Ce-i putem oferi UE noi, o țară mică, fără petrol și alte surse strategice, care produce mult vin si textile ieftine( ceea ce nu e vazut cu ochi buni de producatorii din UE).

Cu abordarea sa duală, studiul prezentat aduce numeroase detalii noi despre efectele economice ale standardizării, oferind rezultate unice în context internațional. Totuși, în ciuda faptului că dispunem acum de o mai mare înțelegere a importanții standardizării, o serie de întrebării rămân. Pentru a rezuma, acest studiu am facut un progres remarcabil în analizarea fundamentală a importanței economice a standardizării, în timp ce tot odată au oferit premisele pentru cercetari viitoare.

În ansamblu, studiul poate figura ca un motiv stabil pentru o discuție strategică despre viitorul standardizării.

Deci, experiența anilor precedenți arată că UE poate influența puternic situația din țara sa, și nici unul din obiectivele enumerate mai sus nu este imposibil de atins, dar condiția cea mai importantă este că UE să ia decizia politică și să deschidă perspectiva aderării pentru Republica Moldova. Ușa care nu este închisă înseamnă pur și simplu că este deschisă, și trebuie recunoscut oficial acest lucru.