Dinamica eclesială a cosmosului [617956]

1
Universitatea București
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Dinamica eclesială a cosmosului

– Raport de cercetare 4 –

Coordonator Doctorand: [anonimizat], 2018

2
Cuprin s

Introducere
I. Reciprocitatea om -cosmos în B iserică
II. Devenirea liturgică a cosmosului în B iserică
2.1. Liturghia cuvântului
2.2. Liturghia euharistică
III. Dinamica eclezială a cosmosului prin arh itectura ortodoxă
IV. Transfigura rea creației până la starea de B iserică
V. Concluzii
VI. Bibliografie

3
Introducere
Dincolo de a fi o știință, cosmologia este, fără îndoială, o taină care atrage atât prin
componența sa structurală (cunoștințe, teorii, previziuni), cât și prin calitatea și menirea ei de
a analiza ceva infinit, uneori inabordabil și nevăzut. Deci, pe lângă partea văzută, palpabilă și
analizabilă, cosmologia are în veder e și o latură spirituală care Îl dezvăluie pe Dumnezeu și
măreția puterii Sale. Iar această latură spirituală reliefată prin nevăzut, infinitate,
incognosc ibilitate, frumusețe și armonie este cea care dă valoare și speranță cosmosului.
De a ceea, vom spune că în cosmologie putem distinge câteva simbolisme: Cosmosul
este icoană a Bisericii, în Biserică acesta găsindu -și dinamica sa transfiguratoare ; Cosmosul
este sălașul lui Dum nezeu și devine Biserică atunci când într-o unitate desăvârșită, t oate cele
create se îndumnezei esc. De asemenea, Biser ica este o icoană a cosmosului tocmai prin
erminia picturii și arhitectu ra ei care o încorporează și o înalță către Dumnezeu. Cosmosul se
coboară în Bise rică, iar Biserica se înalță în c osmos, reciprocitate care îl așază pe om în
poziția prin care ia parte la această profunzime eclesiologică.
În același sens, putem afirma și reciprocitatea om-cosmos care în Biserică se
valorifică atunci când omul recunoaște a fi o taină într -un cos mos infinit, atât omul cât și
cosm osul fiind alcătuiți din parte văzută și nevăzută. Iar Sfânt ul Maxim Mărturisitorul afirmă
acest lucru: „Cosmosul întreg alcătuit din cele văzute și nevăzute este om; iar omul,
constatator din suflet și trup, este cosmos. Căci cele inteligibile au rostul sufletului, precum
sufletul are același rost ca cele inteligibile. Iar cele sensibile sunt chipul trupului, precum
trupule chipul celor sensibile. Și precum sufletul se află în trup, așa și cosmosul inteligibil, în
cel sens ibil”.1 Astfel, omul este cosmos prin unirea în sine a văzutului și nevăzutului, dar și
biserică prin unirea celor sensibile și inteligibile. El recuperează divinul și umanul, trup și
suflet, precum și Biserica este alcătuit ă din credincioșii adunați în numele lui Iisus Hristos
Dumnezeu . Umanul se la să transfigurat de divin așa cum și în Biserică Dumnezeu sfințeste
oamenii, luc ru care se petrece și în cosmos odată ce partea văzută, sensibilă se lasă
încorporată în cea inteligibilă, infinită. „Astfel, omul e, pe de o parte, un mister, pe de alta are
în conștiința și experiența de sine o lumină proiectată neîntrerupt din sine, spre sine și spre
misterul suprem de care știe că depinde”.2

1Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia , traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 26
2Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , Editura Mitropo liei Olteniei, Craiova, 1987,
p. 56 .

4
În acest chip , tema Dinamica eclesială a cosmosului își regăsește relevanța și
profunzimea atunci când în mijlocul acestor reciprocități se află omul care, în calitate de chip
al lui Dumnezeu, are menirea de a se transfigura prin sfintele taine ale B isericii . El este creat
ca încununare a întregii lumi avân d datoria de a o conduce spre mântuire. Nu putem accepta o
poziționare fără sens a omului în cosmos, ci un țel mult mai înalt, acela de a reînnoi continuu
relația cu Dumnezeu și semenii. Prin urmare, ni se înfățișează o centralitate a omului în
Biserică ca re duce impli cit la centralitatea omului în c osmos.
De asemenea, î n contextul secularismului prin care trece societatea contemporană,
tema este deosebit de actuală fiind văzută ca o conștientizare a calității omului de chip al lui
Dumnezeu. Iar această stare – omul ca icoană a Chipului – se vădește numai prin profunzimea
eshatologică la care este chemat omul, care prin Biserică ajunge să devină icoană a
cosmosului. De asemenea, t ema va susține legătura intrinsecă dintre Biserică și cosmos, da r
mai ales modul prin care Biserica relevă prezența lui Dumnezeu în cosmos. În această
perspectivă duhovnicească sesizăm din nou reciprocitatea om – cosmos, dar și destinul lor
comun împlinit prin Biserică.
În același sens, referatul Dinamic a eclesială a cosmosului ar putea recupera
responsabilitatea omului de a fi preot al creației. El are menirea să transfigureze întreaga
creație și să o dea lui Dumnez eu ca jertfă euharistică. „Ale T ale dintru ale Tale, Ție Îți
aducem de toate și pentru toate” spunem în Sfânta Liturghie aducându -I lui Dumnezeu creația
ca ofrandă. Prin urmare, t aina euharistică devine cosmică – pâinea și vinul închipuind întreaga
creație al lui Dumnezeu – dar și eshatologică, purtând în sine potența transfigurării.
Toate ac estea sunt posibile odată cu Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos prin care
s-a adus o altă dimensiune relației om-cosmos. Sfântul Irineu al Lyonului și Sfântul Maxim
Mărturisitorul au contribuții profunde în acest sens dezvoltându -și înt reaga teologie pe temelia
Întrupării Mântuitorului. Aceștia regăsesc în venirea lui Dumnezeu pe pământ o cale prin care
pământul poate să se înalțe la Dumnezeu. De aceea, v enirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ a
reprezentat începutul unei noi vieți a lumii care în Biserică are șansa de a fi restaurată așa cum
iconomia divină mai dinainte a pregătit. În acest sens , Paul Ev dochimov afirmă: „conform
cosmologiei Sfinților Părinți care n-are nimic comun cu etica naturală, universul se îndreaptă
spre împlinirea sa în optica plenară a Creației, deplină, deoarece vizează Întruparea. Hristos
reia și desăvârșeșt e, împlinește ceea ce a fost oprit prin cădere; El manifestă Dragostea care
salvează fără a pierde nimic din cele menite omului, co -liturghisitor, împreună -făptuitor cu

5
Dumnezeu”.3 De aceea, r eînnoirea aceas ta este posibilă prin conducerea creației la
Dumnezeu, dar mai ales prin menținerea ei în calitate de dar. În acest fel se afirmă realitatea
mântuirii omului, dar și posibilitatea creației de a deveni B iserică în eshaton .
În continuare vom abor da această temă după următorul plan : reciprocitatea om –
cosmos în B iserică, dev enirea liturgică a cosmosului în B iserică , dinamica eclesială a
cosmosului înfățișată prin arhitectura ortodoxă și transfigurarea crea ției până la starea de
Biserică .

I. Reciprocitatea om -cosmos în B iserică
Recunoaștem că teoriile științifice de azi ale cosmologiei ne prezintă o lume deosebit
de frumoasă și o profunzime de neegalat de la cele mai mari elemente până la cele mai mici .
Suntem conștienți că lumea fizică a fost și este în mare parte explicată și oferită nouă spre
cunoaștere de cosmologia științifică. Dar din perspectivă ortodoxă, creația este mai mult decât
putem cuprind e prin simțuri și prin matematică. Ea nu se rezumă la a fi un simplu obiect în
care omul, prin propria putere, reușește să o analizeze. De aceea, din perspectivă ortodoxă,
Creația este destinată să devină Biserică, iar omul este chemat să fie preot în ea. Biserica
poate primi întreg cosmosul și se înfăptuiește aceasta atunci când omul oferă creația lui
Dumnezeu . Nu Dumnezeu cheamă creația la sine, ci omul, în calitate de preot al creației, o
oferă Lui. Prin urmare, Biserica este locul unde creația ajunge la adevărata sa valoare . În
Biserică omul își regăsește locul unde își poate cultiva virtuțile și unde se unește cu întreaga
creație. Aici el descoperă puterea prin care poate să sporească frumusețe a proprie , dar și pe
cea a cosmosului.
Astfel , observăm că în Biserică se formează o reciprocitate profundă între om și
creație în care omul se naște în mijlocul ei dar o și oferă jertfă lui Dumnezeu. Aici , lumea
încorporată de Biserică se unește cu omul. Iar el se simte atras, nu de lucrurile lumii, ci de
virtualitățile sădite în ea de Dumnezeu , după cum și Părintele Stăniloae afirmă : „Lumea nu
mai are pentru mine ceva care să mă atragă spre ea, nici în mine nu mai e ceva care să mă
împingă spre lume. Sufletul se satisface deplin pri n comuniunea cu Dumnezeu Cel personal,

3Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseții , traducere de Grigore Moga și Petru Moga, Editura
Meridiane, 1993 , p. 52.

6
nu prin lucruri. Ele trebuie să fie numai mediul transparent al lui Dumnezeu Cel personal,
semne ale iubirii Lui. Când El însuși este în fața mea, nu mai am nevoie de semne”.4
Hristos este Cel care ține această reciprocitate între om și creație în Biserică. În Sine
unește întreaga creație asumând -o ca chip al Său și o ține deschisă infinității lui Dumnezeu
prin stare a ei de jertfă. De asemenea, c reația și omul se înfățișează într -un mod unitar pe
orizontalitate și se deschide prin Hristos lui Dumnezeu pe verticalitate.
În Biserică întreaga creație își dobândește starea de jertfă sau de predare față de Tatăl
prin care se începe dezvoltarea caracterul ui eshatologic al lumii. Așadar, creația și omul se
află într -o continuă comuniune și interdependență în care subiectul unuia poate deveni
predicatul altuia și invers, acțiu nea unuia poate ajuta celuilalt. În acest sens Părintele Stăniloae
afirmă: „lumea e dependentă de el, dar nu în existența și în structurile ei ; și el e dependent de
ea, dar nu în existența lui, ci în necesitatea valorificării ei și a valorificării mai depline a sa ”.5
Datorită acestei corespondențe între ființa umană și cosmos, anticii i -au zis omului
microcosmos . Mai târziu, Părinții Bisericii au preluat sintagma și l -au numit microtheos având
în vedere și responsabilitatea uriașă pe care omul o are față de lume . Altfel spus, din
perspectivă ortodoxă, scopul creației este acela de a se umaniza mai întâi pentru a deveni
biserică, iar scopul omulu i este acela de a se îndumnezei și de a fi p entru creație un mic
dumnezeu: microtheos și împreună să își dezvolte sensul eshatologic. De aceea, spunem că
toate rațiunile Universului sunt centrate pe om, de unde și legătura atât de intimă între el și
creație.
Dar reciprocitate a aceasta este activă și atunci când se acționează în sens invers.
Orice eșec al omului își găsește rezultatul și în degradarea lumii. Sfântul Apostol Pavel
avert izează că natura umană suferă nu din pricina ei, ci din cauza celui care a supus -o
stricăciunii (Romani 8, 20 -22). Astfel, el poate fi sfințitor al lumii, dar și cauză a eșecului, din
aceasta dovedindu -se legătura intimă între om și Univers. Orice mișcare haotică și
neconformă cu poruncile divine care se face din conștiința și libertatea omului obligă
Universul înspre o mișcare la fel de irațională. Iar în acest fel se ajunge ca, atât timp cât omul
așază Universul în situații devastatoare care nu il conduc spr e Dumnezeu, și Universul ajunge
ca prin elementele sale n aturale să îl subjuge fie cu senzații tentante, fie cu spaime
catastrofale. De aceea, autonomia o mului trebuie să fie conformă pentru echilibrul naturii așa

4Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumul 1, ediția a doua, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 236.
5Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , p. 57.

7
cum și „lumea este un mijloc ca re ajută și întărește trebuința oamenilor de a comunica între ei
și de a cunoaște că această comunicare are temeiul în Cuvântul creator și va dura în veci”.6

II. Devenirea liturgică a cosmosului în B iserică
Sfânta Liturghie este viața Bisericii – inima și răscrucea în care toate dimensiunile ei
se întâlnesc. Este locul de conjuncție al temporalității și veșniciei, al spațiului și al Împărăției.
În sens obiectiv ea prezintă într -un mod tainic viața Mântuitorului Iisus Hristo s de la Naștere
până la Înălțare, fiind o slujbă euharistică în timpul căreia darurile de pâine și vin aduse sunt
sfințite și cu adevărat preschimb ate în Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Iar odată
cu acestea, întreg cosmosul se sfințește, împlinindu -și astfel vocația eshatologică. Luând drept
pildă cuvintele Sfântului Vasile cel Mare referitoare la om – „chipul este asemănarea în
potență, iar asemănarea este chipul în actualitate” , putem afirma referitor la tema noastră :
„Cosmosul este Biserica în potență, iar Bis erica este Cosmosul în actualitate”.
Sfânta Liturghie are în centrul ei Sfânta Euharistie . Ca taină „concomitent cosmică și
eshatologică”, Sfânta Euharisti e „se referă atât la lumea lui Dumnezeu în prima ei creație, cât
și la împlinirea ei în Împărăția lui Dumnezeu. Taina este cosmică pentru că ea cuprinde
întreaga creație care se aduce lui Dumnezeu și descoperă în sine și prin sine biruința lui
Hristos”.7
Observăm deci, o rânduială frumoasă și o solidaritate de vocație și sens între cosmos
și Biserică . Aceasta formează de fapt fundamentul unei profunde înțelegeri a persoanei
umane, a scopului vieții și a creației. În același timp, prin această relație reciprocă, se
formează calea unei viziuni asupra lumii care prin Sfânta Liturg hie se lasă transfigurată și
asumată ca Biserică. De aceea, d in perspectivă ortodoxă, putem spune că vocația întregii
creații este aceea de a fi transformată, îmbogățită și ridicată la starea de Biserică. Ori Sfânta
Liturghie realizează profetic și inaugur al această transfigurare a lumii prin transformarea
materiei în lumină ș i permanentizarea sfințirii ei în eshaton.
Această transformare se face de om – preot al creației și microcosmos – care ia
materia lumii, hrana omenească și limitată și o transfigurează în hrană dumnezeiască. Ia din
ce este al Tatălui și o oferă ca dar pentru ca El să o îndumnezeiască. În Biserică, omul ia o
parte din lume și o transformă în întregul Hristos, sfințind și îndumnezeind astfel întreg
Cosmosul. După cum spun Sfinții Părinți, Biserica ia materie stricăcioasă și o preface în

6Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , p. 331.
7Pr. Alexander Schmemann, Euharistia – Taina împărăției , Editura Sophia, București, 2012, p . 40.

8
nestricăcioasă, ia creație supusă morții și o preface în creație vie. Dar nu putem spune că este
vorba de o transformare automată, ci de o așteptare și desăvârșire prin rugăciunea omului . În
acest fel, în timp, istoria devine eternitate și cosmosul Biserică.
Pâinea și vinul care vor fi sfințite în timpul Sfântei Liturghii , susțin și aduc în
Biserică întregul cosmos. Fiecare firimitură de pâine este cosmos și tinde să devină Trup și
fiecare picătură de vin așteaptă devenirea în Sânge prin rugăciune. Iar cosmosul devine astfel
Euharistie , adică Însuși Dumnezeu.
În succesiunea timpului, pe Sfântul Disc s e așază Agnețul care va deveni Trupul lui
Hristos , dar și alte miride care închipuie pe Maica Domnului, cele nouă cete de sfinți, poporul
dreptcredincios, ctitorii bisericii, credincioșii vii și adormiți . Acest ri tual, dincolo de
însemnătatea liturgică, are rolul de a scoate în evidență vocația cosmosului de a deveni
Biserică Universală prin Liturghie. De asemenea, toată această realitate eclesială înfățișată
prin pâine (cosmos), sfinți și îngeri, vii și adormiți g ravitând în jurul lui Hristos pregătesc
destinul lumii. Lucru care este simbolizat și de discul Liturghiei care devine un cosmos
liturgic coborât în Biserică cu menirea de a se îndumnezei.
La acest ospăț liturgic Biserica transformă creația î n eshaton pentru că ia o parte din
Cosmos și se roagă pentru integralitatea lui . Este exprimat în acest fel caracterul unitar și unic
al cosmosului pe care, deși este nelimitat în timp și spațiu, L iturghia cerească și veșnică a
Împărăției îl sfințește într -un timp bine delimitat. Liturghia este, așadar, intrarea sacramentată
și substanțială a cosmosului în Biserică, aici cosmosul dezvoltându -și dinamica sa eclesială.

2.1. Liturghia Cuvântulu i
În prima parte a Sfintei Liturghii ne este înfățișată o nouă etapă a cosmologiei
euharistice. După ce darurile de pâine și vin au fost aduse și pregătite pe Sfântul Disc ,
dinamica eclesială a cosmosului este exprimată prin cuvânt . Astfel, Binecuvântarea de început
a Sfintei Liturghii perso nalizează spațiul și timpul , de aici arătând că săvârșirea ei are loc
acum , dar pururea , ceea ce trimite la realitatea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu.
Această Împărăție poartă în sine pecetea universalității întrucât strânge laolaltă lumea de jos ș i
cea de sus, cosmosul și lumea celor drepți, a îngerilor. Ea transcende și înglobează toate
categoriile spațio -temporale ale lumii aducând prin cuvânt în Biserică întreaga lume creată.
De aceea, cuvintele repetate în mod frecvent în Biserica Ortodoxă acum și pururea semnifică
prelungirea în timp și eternitate a rugăciunii. Acum este simbolul clipei, pecetea prezentului ,

9
iar pururea – extensia rugăciunii în toți și în toate. De asemenea, cuvintele vecii vecilor
desemnează îndreptarea spre eshaton, îndumneze irea și învierea finală.
Vedem deci, cum Biserica prin cuvintele acum și pururea pornește de la o situație
imediată în timp și apropiată în spațiu și o dezvoltă în veșnicia lui Dumnezeu. Nu admite
fragmentări ale lumii, ci în mod continuu, spațiul și timpul, cosmosul și veacul sunt duse spre
vocația unică, aceea în care umanitatea asu mă și transfigurează în sine lumea.
Mai departe, ecteniile prin care Biserica se roagă pentru toți și pentru toate, pentru
mântuire, pentru pacea de sus, pentru toți cei vii, pentru cei credincioși, pentru popoare, pentr –
u cei bolnavi și pentru cei sănătoși , arată viziunea integrală și universală a lumii în Liturghie.
Dar, în acest caz, Liturghia nu este doar un imn de slavă adus lui Dumnezeu, ci și o dorință de
transformare a întregii creații în imn doxologic. Se actualize ază acum cosmologia liturgică în
care Euharistia devine dăruirea supremă a umanității și creației lui Dumnezeu.8
Dinamica eclesială a cosmosului este reliefată permanent prin cuvintele rostite de
preot: „mântuiește , Doamne, poporul Tău și bin ecuvintează moștenirea Ta. Plinirea Bisericii
Tale o păzește, sfințește pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale”, urmând apoi procesiunea
intrării Sfintei Evanghelii în Sfântul Altar. Din naos, din mijlocul credincioșilor, preotul
privește către Sfântul Altar – Mormântul lui Hristos și Tronul Judecății finale – închipuind un
urcuș al întregii lumi spre Hristos . Intrarea doar a preotului simbolizează momentul delegării
lui de către creație pentru a săvârși Sfânta Jertfă.9 Doar el intră în Sfântul Altar în timp c e
întreaga creație gravitează în jurul lui Dumnezeu. Observăm deci o ierarhie așa cum, în mod
simbolic, și materia cosmică răspunde iconic legii gravitației. Unele obiecte sunt în centru,
altele în lateral, dar împreună formează un tot unitar ajungând ca î n final toate să se
înveșmânteze de lumină.
Urmează citirea pericopei apostolice și a Evangheliei, ectenia întreită și ectenia celor
chemați prin care umanitatea se apropie tot mai mult de Hristos. În aceste momente se simte o
tensiune de ha r în care vocațiile oamenilor se împlinesc reciproc în Biserică. De asemenea,
cântarea her uvimică recunoaște alăturarea și conslujrea oamenilor cu îngerii , ea pregătind
intrarea întregii creații în lumina lui Hristos. În timpul Heruvicului, „Noi care pe Heruvimi, cu
taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit sfântă cântare aducem ”, noi trecem
dincolo de pământesc și luăm parte în mod tainic la veșnica L iturghie celebrată de Hristos
însuși în cer. În continuare, l epădarea de „grija cea lumească” duce la slăvirea nedefinită și

8Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii , traducere de Pr. Ene Braniște, Editura
Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, p. 16.
9Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii , p. 47.

10
neîngrădită a lui Hristos „Împăratul tuturor”, Centru spiritual al Cosmosului și al veșniciei
prezent în fiecare punct din Biserică și în fiecare clipă a istoriei. De aceea, în jurul Lui
gravitează întreaga creație într -o dinamică iubitoare și infinită, moment din care Biserica se
pregătește de Intrarea Daruril or euharistice în Sfântul Altar. Și avem credința că această
intrare va transforma întreaga creație în Euharistie și Prescură a lui Hristos Dumnezeu.

2.2. Liturghia euharis tică
În a doua parte a Sfintei Liturghii are loc săvârșirea Sfintei Jertfe sau a Sfintei
Euharistii, momentul în care umanitatea intră într -o unire atât de evide ntă cu Hristos
Dumnezeu. Aici găsim esența Liturghiei și seva veșniciei. Către acest moment creația se
îndreaptă printr -o tensiune permanentă și rugăciune continuă. De acum , mai mult ca oricând,
omul se află într -un dinamism personal care de fapt este împlinirea iconică a dinamismului
universal. Rugăciunea fiecărui om este unică, d ar este și parte inseparabilă din rugăciunea
întregii Biserici. Fiecare este de neînlocuit din unirea cu Trupul euharistic al Hristos, absența
de la Liturghie neputând fi compensată de nimic.
În Anaforaua liturgică, Biserica rememorează momentu l Cinei de Taină și invocă pe
Duhul Sfânt să vină peste credincioși și să sfințească Darurile euharistice. Pâinea și Vinul
devin Hristos Cel euharistic, dar și ceilalți credincioși devin prescuri binecuvântate care se
frâng și se jertfesc spre slava lui Du mnezeu. Materia care se sfințeste – icoană a cosmosului –
își descoperă vocația euharistică în eternitate a pe care o cultivă prin Sfânta Împărtășanie.
Acum se dovedește că în Liturghie creația se regenerează și devine lumină.
În același sens , se cultivă actul creației din nou a lumii atunci când se rememorează
facerea ei prin cuv intele preotului : „Cel ce dintru neființă la ființă ai adus toate”. Acestea ne
arată că Dumnezeu a creat lumea întru început, dar prin Liturghie El o integrează în Tr upul
Său răstignit și o înalță spre învierea de veci. De asemenea, c reația trăiește eclesial
evenimentele mântuitoare ca fiind ale sale, mărturisind o ascens iune spre Hristos și într-o
dinamică sacramentală cu El.
În continuare, dinamica ecle sială a cosmosului este mărturisită în următorul dialog.
La cuvintele preotului „Cântarea de biruință, cântând, strigând, glas înă lțând și grăind”,
Biserica răspunde cu cântarea heruvimică „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul
și pământul de slava Lui”. Acest răspuns este de fapt un imn prin care întregul cosmos văzut
și nevăzut îi cântă lui Hristos. Acum se aliniază pământul și cerul, oamenii și îngerii dorindu –
și să se învrednicească de slava lui Dumnezeu. De acum, viața lumii se umple de p rezența lui

11
Hristos pentru că El trăiește și moare în ea. În Hristos Dumnezeu moare și înviază tot
Universul. Viața cea muritoare a cosmosului se înveșmântează cu viața euharistică a lui
Hristos.
Urmează anamneza liturgică care pomenește pe Hristos Euharistic. Pâinea și vinul
reprezintă materia consacrată să devină Trup și S ânge viu, în ea fiind concentrată toată vocația
cosmosului de a deveni Biserică. Prin aceste elemente care devin vii, întregul cosmos se
transformă în creație vie și subst anță nouă. Prin urmare, ele reprezintă Jertfa din mâinile lui
Dumnezeu pe care omul i -o oferă împreună cu viața credincioșilor ei: „Ale Tale dintru ale
Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”. Acum, reciprocitatea om -cosmos se dezvoltă
prin rugăciun ile care transformă elementele în Euharistie, lucru care întărește viziunea
hristologică a creației sfințite și înnoite prin Jertfă și Înviere.
Epicleza euharistică este punctul central al devenirii creației în Hristos , când Duhul
Sfânt este t rimis pentru a înnoi pământul: „Trimite -vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi
fața pământului” (Psalm 103, 31) . Omul , ca preot al creației , transcende rațiunile lui și le
jertfește euharistic deschizând materiei și umanității calea parusiei. Acum, mate ria sfințită
devine trup înviat, realitate hristologică și eshatologică. Acum cosmosul întreg se preface în
Euharistie. E l își pierde sensul relativ și dependent de simțuri devenind absolut și evident prin
lumina credinței.
Toate acestea întă resc universalitatea Bisericii și dorința ei de a deveni Euharistie.
Umanitatea asumă natura întreagă și propovăduiește nevoia permanentă de împărtășire din
viața lui Hristos. De aceea, Euharistia, în sensul ei eclezial, este ultimul punct al unui drum în
care se întâlnesc creatul cu necreatul, iubirea și taina, temporalul și veșnicia. Iar ceea ce
trebuie să înțelegem este că tot acest dinamism așezat în câteva cuvinte smerite până acum
exprimă o dimensiune liturgică dar și eshatologică a cosmosului. Acum e l primește ultima
formă a viețuirii sale, urmând ca stare a aceasta să fie permanentizată în eshaton.

12
III. Dinamica eclezială a cosmosului prin arhitectura ortodoxă
Dinamica ecle zială a cosmosului este concentrată și susținută într-un mod atât de
frumos și în arhitectura bisericii. Ca lo caș sfințit al creștinilor, B iserica în timp a fost
prefigurată de reprezentările vechi -testamentare precum arca lui Noe, cortul sfânt și templul
lui Solomon, dar într -un mod absolut ea își are modelul trans cendent și ne văzut în Împă răția
cerească. De aceea, spune m că biserica creștină nu are o arhitectură întâmplătoare, ci ea a
preluat întreaga semn ificație simbolică veche atât în forma sa exterioară, cât și interioară.
Așadar, „formele arhitecturale ale unu i templu, frescele, icoanele, obiectele de cult, nu sunt
puse alături, pur și simplu, ca obiectele unui muzeu, ci, asemeni mădularelor unui trup, trăiesc
întru aceeași tainică viață, sunt integrate misterului liturgic”.10 Cu alte cuvinte, prezența lui
Dumne zeu în Biserică nu va mai fi doar simbolică, ci și sacramentală. Biserica devine Casa
Lui, pierdută în Adam și ri dicată de Hristos prin Jertfa Sa pe Cruce.
Așadar, Biserica nu este un centru geografic bine delimitat, ci un adevărat centru
spiritual, icoană a cosmosului transfigurat și a Împărăției eshatologice a lui Dumnezeu. Ea
reprezintă un centru liturgic al creației în care omul oferă lui Dumnezeu propria sa jertfă.
Arhitectura și pictura bisericii sugerează orientarea esh atologică a spațiu lui, dar și
modul desăvârșirii lumii și omului în Unitatea lui Hristos. Căci „așa cum locașul bisericesc
ține într -o unitate pe credincioșii mireni aflați în naos și pe preoți aflați în altar , și aceștia
înaintează împreună spre unirea cu Dumnezeu și spre o tot mai mare unire între ei, tot așa și
creațiunea cosmică ține într -o unitate mulțimea ființelor văzute și nevăzute care înaintează tot
mai mult spre Dumnezeu și, prin aceasta, spre o și mai accentuată unire între ele”.11 Prin
urmare, c omuni tatea eclezială orientată spre Î mpărăția lui Dumnezeu este profund legată de
prezența lui Hristos care se află în sfântul Altar, locul Golgotei.
De aceea, începând din pridvor, conform e rminiei bizantine, se pictează calendarul,
simbol al timpului liturgic. Începând cu luna septembrie și încheindu -se cu august , calendarul
anunță un timp în care omul , icoană a creației , trebuie să se încadreze. Aici se petrece nașterea
în Hristos – Taina Botezului, dar și întărirea lui – Taina Mirungerii. De asemenea, arhitectura
și pictura acestui loc sugerează a fi pregătitoare pentru comuniunea desăvârșită cu Hristos din
Biserică.
Pronaosul simbolizează timpul istoric de început al Biser icii. Aici se pictează scene
din istoria Bisericii care aduc aminte devenirea ei. De asemenea, este un loc pregătitor dar

10Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseții , p. 155
11Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă , Editura Institutului Biblic și
de Misiu ne al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 21.

13
care face parte din Biserică. Aici începe Biserica și se continuă până la Altarul lui Hristos.
Prin pronaos intră lumea și se sfințește în Altar. Nu este un loc lipsit de importanță, ci se
recunoaște calitatea lui de a fi imagi ne și chip al naosului.
În continuare , naosul este reprezentat ca fiind sălașul în care stă comunitatea lui
Dumnezeu. Aici este locul în care comunitate a creștină se identifică cu apostolii și îngerii.
Aici ea se pregătește de a deveni hristoforă și pnevmatoforă prin deschiderea ei către eonul
eshatologic. De aceea, întotdeauna pe bolta din naosul bisericii se pictează Mântuitorul Iisus
Hristos binecuvânt ând lumea și îndumnezeind -o. „Cupola încununată de cruce plane ază ca o
limbă de foc a Cincizecimii, punct de participare rugătoare la cele cerești. Cerul se apropie,
umple bolțile, le ilumineză și Îl descoperă pe Pantocrator înconjurat de cei patru
evanghe liști”.12Chiar forma cupolei, boltită, se aseamănă cerului și relevă prezența lui
Dumnezeu în cosmos, „ea fiind un loc scăldat de lumină , dar nu de lumina naturală, ci de
lumina necreată a Soarelui dreptății”.13
Naosul este separat de sfântul A ltar prin iconostas care își află simbolistica din
Vechiul Testament de la perdeaua care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor. Iconostasul este
acoperit cu icoane strălucitoare; în centru , compoziția numită Deisis înconjurată de Fecioara
Maria și Ioan Botezătorul este cea care dă sens întregului iconostas. Prin urmare, ceea ce
părea perete despărțitor se descoperă a fi, mai profund, o trăsătură de unire. Așadar , în
dinamica eclezială acesta nu oprește comunitatea c redincioșilor, ci trimite și deschide lumea
gradual spre Sfântul Altar. Ușile diaconești pe care sunt pictați Arhangheli i Mihail și Gavriil
deschid lumii Sfântul Altar astfel : primul , cu sabie de foc, suger ează paradisul pierdut prin
Adam și al doilea , cu crini în mână, simboli zează raiul regăsit prin Iisus Hristos. Pe u șile
împărătești este pictată icoana Bunei -Vestiri care ne face cunoscut că prin Maica Domnului
firea omenească s -a înnoit , prin ea deschi zându -se din nou porțile Raiului în care ne așteaptă
Hristos. De asemenea ușa împărătească se deschide drept spre Centrul cosmic, Locul Înalt,
Muntele cel Sfânt, Cruce a Golgotei, întotdeauna dezvelită și care arată Scara lui Iacob de
care Dumnezeu se folosește pentru a coborî pe pământ.
În ac est spațiu sacru, Crucea din Sfântul Altar indică Răsăritul din care va veni
Hristosul Slavei . El este reprezentat în stare de jertfă în spatele sfintei Mese acoperit pe
fundalul absidei de Theotokos în ipostaza de Orantă, cea care arată drumul și unește pe toți
credincioșii spre Hristos euharistic. Aici , mistica solară, prin aur și strălucirea culorilor în

12Christian Felmy, Dogmatica experienței eclesiale , traducere Pr. Prof. Dr. Ioan I că, Editura Deisis, Sibiu, 1999,
p. 140.
13Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creației , Editura Asab, București, 2007, p. 165.

14
curcubeu, frapează, devine aproape sonoră și in undă totul de căldură și lumină, imagine care
ne obligă să spunem că iconografia răsăriteană e o revăsar e a eternității milostive peste viața
pământească, îndulcindu -o cu liniștea plină de nădejde a eternității.14
În tradiția creștină, Sfântul Altarul simbolizează Golgota – centru liturgic al creației –
în care se află permanent Hristos în stare de jertfă supremă sub chipul pâinii și al vinului
euharistic. Simbolismul Altarului merge însă și mai departe: „Hristos Ușa te duce înlăuntrul
ființei Sale, ușa altarului ducând spre masa altarului, înalt loc al lui Opus Dei și centru în jurul
căruia se d esfășoară acțiunea sacră a cultului ”.15 Sfânta Masă , așezată pe moaștele sfinților și
pe care se oficiază Sfânta Jertfă cea fără de sânge , este locul deven irii creației. Aici cosmosul
devine Hristos după ce mai întâi a fost creat, îmbisericit și sfințit. Aici oamenii devin sfinți
prin Euharistie, tocmai prin unirea cu Hristos Mântuitorul. De aceea, tradiția patristică
mărturisește Sfânta Euharisti e ca fiind taina prin care se transfigurează omul și întreaga
creație. Datorită acestu i fapt , Sfânta Euharisti e săvârșită în Biserică devine centrul în jurul
căruia gravitează creația și întreaga viață creștină.
Dar d incolo de această simbolistică arhitecturală , dinamica eclesială a cosmosului
este susținută de toate acțiunile care se petrec în lăcașul de cult și de toate obiectele care ajută
la săvârșirea slujbei. Iar ele „nu sunt simple simboluri, în sensul de imagini ale unor acțiuni
spirituale despărțite de ele, ci ele sunt mijloace sensibile prin care se produc acțiuni, fi ind
pline de ele, străbătute de ele. Pe măsură ce un credincios înaintează în viața duhovnicească,
el experiază faptul că, af lându -se în biserică, se află în interiorul crucii lui Hristos, sau al lui
Hristos cel jertfit, care ne îmbrățișează pe toți, sau a l lui Hristos care, deși e înviat, face mereu
pentru noi drumul jertfei sau al crucii spre înviere”.16
Sfântul Altar reprezintă , așadar , Golgota dar și Ierusalimul Învierii. Aici ,
asecensiunea creației începută în pridvor se termină prin Înviere. Aici, trecutul împlinit în
Hristos se identifică cu viitorul eshatologic al comuniunii cu El. Iar acest lucru presupune
participare și efort permanent în asumarea cu responsabilitate a lui Hristos în interiorul
realității is torice.

14Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă , p. 133.
15Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturghia, sufletul etern al Ortodoxiei în rugăciune , Editura Andreiană, Sibiu, 2013,
p. 137.
16Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă ,p.43.

15
IV. Transfigura rea creației până la starea de B iserică

Biserica este locașul din care iradiază harul lui Hristos în lume, transfigurând creația
și înălțând -o până la strălucirea Împărăției lui Dumnezeu. Dar această transfigurare nu se
produce în afara Bisericii lui Hristos, ci înăuntrul ei, ea f iind centrul dinamic al lucrării de
sfințire a lui Hristos până la sfârșitul veacurilor. De aceea, Biserica nu e numai o casă de
rugăciune a credincioșilor care și -ar lua din ei înșiși puterea de unire cu Dumnezeu și
întreolaltă, ci o casă în care lucrează Dumnezeu, mai bine zis Hristos însuși prin Duhul Lui
cel Sfânt, nedespărțit de Tatăl. Prin urmare, prin revărsarea harului, ca într -o permanentă
Cincizecime, Biserica este locul mântuirii săvârșite de Hristos Mântuitorul „în mijlocul
pământului” (Psalm 73 , 13). Astfel, prin pogorârea neîntreruptă a Duhului Sfânt peste întreaga
creație, Biserica lucrează mântuirea lumii în numele lui Hristos, El fiind cel care face din
Biserică o taină a unirii cu Dumnezeu și creația. „De aceea creațiunea cosmică – în latur a ei
văzută – numai în solidaritate cu locașul bisericesc propriu -zis sau cu comunitatea
credincioșilor adunată în el și prin aceasta, poate ajunge și rămâne în starea ei de Biserică
actualizată sau de Biserică extinsă”.17
De aceea, avem cred ința că în Biserică totul are menirea să devină Biserică. „Lumea
este creată pentru Biserică. Aceasta este entelehia istoriei, rațiunea ei de a fi, conținutul și
scopul ei”.18 Iar pentru aceasta, omul este dator mai întâi să adune în iubirea sa cosmosul,
despărțit de păcat, ca și acesta să fie transfigurat prin har. Prin om, întregul univers este
chemat spre a deveni biserică vie în care Duhul Sfânt lucrează tainic la transfigurarea lui.
Dar toată această menire a omului îi revine încă de la cr eație. Omul a fost creat
compus , pentru ca Dumnezeu să se unească cu el iar prin intermediul lui, cu întreaga creatură.
De aceea l -a creat Dumnezeu pe om ca inel de legătură al lumii spirituale și materiale, ca
recapitulare și epilog al tuturor lucrurilor, ca unindu -Se cu el, să se unească cu toate creaturile
și să recapituleze în Hristos cele cerești și cele pământești. Dar fără ca și omul să -și dorească,
relația nu este posibilă. Omul este luat din creație, își are originea în ea, deci nu poate exista
fără ea. Lumea fără om ar fi goală, nu ar avea sens, nu ar tinde spre o finalitate și ar fi stearpă.
Prin urmare, vedem că omul și creația se condiționează reciproc. „Dacă există o lume văzută,
este numai pentru că există omul ca subiect care să o poată vedea în chip conștient” 19. De

17Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă , p. 22.
18Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseții , p. 102.
19Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii , traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, vol. VIII, p. 499, nota
879.

16
asemenea, omul sacru „privește conștient toate, le conduce pe toate, ca un Chip al lui
Dumnezeu. El este conștiința stăpânitoare și transformatoare a lumii, în el se descoperă rostul
lumii. Fără om, lumea ar fi lipsită de rost, de sens, de lumină. Existența ar fi lipsită de o latură
esențială a ei sau de cea mai esențială. Fără om, lumea n -ar mai ști de ea însăși” 20. „Omul
conține toate planurile acestui Univers, sintetizează în sine crearea treptată a celor cinci zile,
iar el este a șasea zi, a desăvârșirii acestei creații” 21, de aceea „omul este mai prețios decât tot
restul creației” 22 materiale. Valoarea omului este dată mai ales în structura sa spirituală. În
acest sens Mântuitorul a spus : „Ce -i folosește omului să câștige lume a întreagă, dacă -și
pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său ?” (Marcu 8, 36 –
37).
Însă această reciprocitate între om și creație în Biserică nu poate fi susținută decât
dacă ea se mișcă spre Dumnezeu. După S fântul Maxim Mărturisitorul, mișcarea își are
originea în actul creator al lui Dumnezeu prin care omul și creația ajung la desăvârșire. Nu
prin ieșirea din mișcare, ci prin mișcare. Părintele Stăniloae afirmă în acest sens: „Dumnezeu
a pus deci firea omene ască într -o mișcare veșnică, care, după despărțirea sufletului de trup, le
face să tindă a se readuna”.23 Se observă, deci, un rol pozitiv al mișcării spre o anumită țintă
dumnezeiească prin care creaturile nu -și pierd identitatea, ci și -o desăvârșesc din f ază în fază.
Astfel, caracterul dinamic al rațiunilor divine face ca persoanele divine să devină transparente
unele altora făcând comuniunea dintre ele tot mai adâncă.
De aceea, reciprocitatea om -cosmos pe orizontală este întrepătrunsă de miș carea
verticală a omului spre Dumnezeu. Cu lumea, omul se găsește într -o relație spațială și
temporală într -un plan vizibil și descriptiv, pe când cu Dumnezeu omul se află într -o relație
atemporală și aspațială, iar planul este unul infinit. Și tocmai prin aceste două axe
întrepătrunse iese la iveală creșterea creației din slavă în slavă spre Dumnezeu, acesta fiind
scopul ei, de a fi transfigurată în Biserică vie prin Duhul lui Hristos.

20Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii , p. 433, nota 17 .
21Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , p. 121 .
22Panayotis Nellas, Omul -animal îndumnezeit , Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. VII(Introducerea cărții) .
23Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , p. 195.

17
V. Concluzii
Secole de -a rândul, Apostolii, ucenicii, mărturisitorii, fericiții ne -au arătat și insuflat
ideile de bine și frumos pe care Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție le -au afirmat ca fiind cele
prin care lumea se poate transfigura. Pregust area Împărăției veșnice prin Sfâ nta Euharistie
reprezintă temei ul absolut al lucrării de mântuire și singurul răspuns al istoriei în fața crizei
societății actuale . Mântuitorul Iisus Hristos este astfel noutatea în istorie pentru că El ne oferă
nu numai un model de urmat ci și posibilitatea de a ne împărtăși real și t ainic, văzut și
nevăzut, acum și în veșnicie de Trupul și Sângele Său.
În societatea de astăzi, din păcate, asistăm la o tot mai agresivă deturnare a
sentimentului religios, fapt ce se amplifică prin mijloacele și ideile pe care de cele mai m ulte
ori le importăm. Acest lucru nu observăm însă doar în orizontul religios ci în tot ceea ce
reprezintă cultură, morală, tradiție, familie sau școală. Astfel, se trece accentul dinspre
interiorizare și smerenie înspre ceea ce numim în termenii mai noi „ consumism” sau
„materialism”. Omul modern nu vrea să se mai simtă încadrat în limitele pe care înaintașii lui
i le-au trasat ci vrea să emigreze înspre noi ideologii înlocuindu -L pe Dumnezeu – din tot și
din toate – cu persoana proprie a cărei inteligență acumulată de -a lungul anilor se crede a fi
îndeajuns pentru a schimba modul de existență al lumii.
S-a ajuns astfel într -un timp când se observă că moda, snobismul au devenit căile de
acces prin care omul se integrează în societatea lui, dar care din păcate este a tuturor. Aceeași
societate ne condamnă să fim fericiți după regulile ei, iar prin curajul unora de a evada din
aceasta s -ar ajunge la izolarea lor. Dar cel puțin pentru dizolvarea acestor idei, Biserica ne
oferă modul prin care am pu tea observa că – toate fiind deșertăciune – există și un alt mod prin
care existența omului pe acest pământ se poate învălui într -o aulă diferită de ceea ce vedem zi
de zi. Biserica ne spune astfel că se poate depăși stadiul secularizat al lumii prin impro prierea
unor crâmpeie de viață curată așezate în slujba lui Dumnezeu.
Omul modern orientat spre latura sa materială își pierde integralitatea și centralitatea
tinzând spre scindarea sacralității. Pierzând verticalitatea sacrului, omul își pie rde vocația
primită la creație și întărită prin Botez. Prin Euharistie se primește continuu puterea spre
eliberarea firii umane de slăbiciunile de pe urma păcatului prin acceptarea și întărirea
mortificării sau cumpătării.24. Sfântul Maxim vede rostul Sfint ei Împărtășanii în impunerea
asupra firii, a stăpânirii totale a voinței hotărâte spre bine, în așa măsură încât să o facă pe
aceasta să accepte să renunțe mai degrabă chiar și la viață, decât să accepte plăcerile și

24Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II ,. p. 361 .

18
compromisurile cu păcatul. Omul contemporan se confruntă cu sentimentul de vid existențial,
pe care oricât ar încerca, homo economicus nu-l poate umple cu bunuri materiale sau cu
plăceri. În același acord, omul deraiat își pierde orientarea adevărată prin neasumarea unei căi
a desăvârșirii. Neascultând, se pune pe sine însuși în fața spațiului unde odinioară răsuna
Cuvântul făcător de viață al lui Dumnezeu. Astfel, omul nu mai primește undele Adevărului
dumnezeiesc și își întoarce auzul spre sfaturile înșel ătoare ale celui rău.25
De aceea, Euharistia ca taină a unirii omului cu Dumnezeu este sensul pe care
Biserica îl descoperă oamenilor apăsați de era globalizării și tehnicismului. Omul trebuie să se
întoarcă la viziunea euharistică a creației, la cosmologia biblică în care Dumnezeu primește
ofranda omului, în care creația este o Liturghie a iubirii divine și în care omul ca preot al
creației asumă și transcende lumea. Cheia de sens a acestei viziuni este redescoperirea
sfințeniei vieții. O rede scoperire a valorilor sfințeniei care ar putea restaura în om viziunea
cosmosului ca sălaș creat fiilor lui Dumnezeu.
Sfânta Euharistie ne învață că iubirea lui Dumnezeu este inepuizabilă pentru că
iubirea jertfelnică este inepuizabilă. Urcuș ul duhovnicesc al omului spre sfințenie se
actualizează prin această taină. Prin împărtășirea de Trupul și Sângele Domnului, omul nu se
relativizează, ci din contră, el se întregește și se definește. „Asumând lumea ca dar și
întorcând -o către Dumnezeu, tra nsfigurată prin experiența sa duhovnicească, omul credincios
săvârșește o liturghie lăuntrică în inima sa. Pe altarul inimii sale el jertfește toate gândurile și
mișcările sufletului, orientându -le către Hristos. Astfel el devine o biserică vie, unificând în
sine rațiunile lucrurilor dezlipite de înțelesuri pătimașe”.26
Astfel, omul și lumea își regăsesc unitatea lo r în Hristos, Fiul și Cuvântul Î ntrupat al
Tatălui . Prin Euharistie, omul își dobândește menirea sa primordială, aceea de a -I sluj i curat și
onest Mântuitorului Iisus Hristos, iar prin aceasta omul își află finalitatea și desăvârșirea în
unirea pentru vecie cu El, ca Dumnezeu întrupat, nedespărțit de Tatăl și de Duhul.
De aceea, prin această unire cu Hristos, omul in tră cu adevărat în sfera sensului
lumii. Acum el recunoaște verticalitatea ființei umane, lucru pe care nu -l putea observa
înainte. Starea dobândită prin Euharistie este una paradoxală pentru că pe de o parte este
susținută de divinitate – Trupul și Sângel e sunt ale lui Hristos Dumnezeu – iar pe de altă parte
provine din realitatea lumii naturale – pâinea și vinul, care recuperează cosmosul. Omul se
deschide astfel spre nemărginire, lărgindu -și orizontul în taina apofatică a Creației. Nu mai are

25Panayotis Nellas, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea noastră – pentru o soteriologie ortodoxă ,
traducere de Pr. Prof. Ioan Ică sr, Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 94 .
26Adrian Lemeni, Adevăr și comuniune , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p.176.

19
limite pent ru că valorile la care aspiră sunt de altă natură; depășește cu ușurință granițele ego –
ului său și observă cu generozitate frumosul și binele din lumea înconjurătoare. Omul este,
așadar, vindecat de tot ceea ce îi închidea orizontul, intrând acum în armoni a creației
primordiale ca năzuință în accederea armoniei eshatologice.
Euharistia se împlinește numai în Biserică. Înaintarea spre tot mai deplina asemănare
cu Hristos nu se poate efectua însă decât în și prin Biserică, deoarece prin Biserică se vede
„înțelepciunea de multe feluri a lui Dumnezeu, după hotărârea cea din veci, pe care a
descoperit -o în Hristos Iisus, Domnul nostru” (cf. Ef. 3, 10 -11). Vocația existenței omului se
vede în Biserică, dar nu într -un mod static și nu într -o mimare ex terioară27, ci Hristos Însuși o
retrăiește continuu, antrenând -o spre desăvârșire. Biserica este mediul comunitar unde omul
își asumă și mărturisește scopul vieții sale, acela de îndumnezeire prin participarea la suferința
hristică.
În acest f el, teologia ortodoxă afirmă pe temelia Sfinților Părinți că omul are vocație
soteriologică, adică de a se mântui prin Hristos Domnul în Biserica Lui. Mântuirea omului se
desăvârșește prin învierea tuturor sau prin desființarea generală a morții, Hristos f ăcând
începutul mântuirii în acest înțeles, prin învierea Sa. Prin aceasta, doctrina soteriologică are
un pronunțat caracter eshatologic, toată creația tinzând spre învierea generală ca spre sensul
deplin și spre desăvârșirea ei în comuniune cu Dumnezeu.
Așadar, prin Sfânta Euharistie se desăvârșește unirea cu Dumnezeu și unirea creației
cu omul în Dumnezeu. Se ajunge, astfel, la starea de comuniune care înseamnă unirea
spirituală pe care o produce iubirea lui Dumnezeu: „Cine rămâ ne în dragos te, rămâne în
Dumnez eu și Dumnezeu rămâne în El” (cf. Ioan IV, 6). Deci, comuniunea nu e o stare, ci o
mișcare care se aprofundează ș i se extinde, un pro ces de asimilare și de reciprocă daruire în
continuă creștere, o relație vitală de împlinire reciprocă. Ea se hră nește continu u din
împărtașirea cu Hristos. „ Paharul bine cuvântării pe care -l binecuvântăm, nu este el o
comuniune cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frâ ngem, nu este ea o comuniune cu
Trupul lui Hristos?" ( cf. I Cor. X, 16). De aceea, mărt urisim că ideea de comuniune prezentă
atât în Sfânta Scriptură cât și în scrierile Sfinților Părinți, reprezintă o coordonată
fundamentală a doctrinei, cultului, organizării și spiritualității ortodoxe. Pe drept cuvânt ,
Ortodoxia a intuit viața în Trupul t ainic al Domnului ca o comuniune cu Hristos în Duhul
Sfânt, care e imprimată în întreaga Biserică și năzuiește să se extindă la comunitatea umană.28

27Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II , p. 355 .
28Diac. Asist. I. Bria, „Eclesiologi a comuniunii”, în Studii Teologice , XX(1968), nr. 9 -10, p. 674.

20
VI. Bibliografie

*** Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1983.
*** Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii , traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1979, vol. VIII.

1. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturghia, sufletul etern al Ortodoxiei în rugăciune , Editura
Andreiană, Sibiu, 2013 ;
2. Diac. Asist. I. Bria, „Eclesiologia comuniunii”, în Studii Teologice , XX(1968), nr. 9 -10;
3. Evdochimov, Paul, Arta icoanei, o teologie a frumuseții , traducere de Grigore Moga și
Petru Moga, Editura Meridiane, 1993 ;
4. Felmy, Christian, Dogmatica experienței eclesiale , traducere Pr. Prof. Dr. Ioan Ică,
Editura Deisis, Sibiu, 1999 ;
5. Lemeni, Adrian, Adevăr și comuniune , Editura Basilica a Patriarh iei Române, București,
2011 ;
6. Lemeni, Adrian , Sensul eshatologic al creației , Editura Asab, București, 2007 ;
7. Nellas, Panayotis, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea noastră – pentru o
soteriologie ortodoxă , traducere de Pr. Prof. Ioan Ică sr, Edi tura Deisis, Sibiu, 2012 ;
8. Schmemann, Pr. Alexander, Euharistia – Taina împărăției , Editura Sophia, București,
2012 ;
9. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia , traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodox e Române, București, 2000 ;
10. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii , traducere de Pr. Ene
Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989 ;
11. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , Editura Mitropo liei
Olteniei, Craiova, 1987 ;
12. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă ,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004 ;
13. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumele I , II, ediția a
doua, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1996 .