. Dinamica Echilibrului Agentilor Economici Si Identificarea Echilibrului General
INTRODUCERE
Tema abordată în aceasta lucrare vizează o problemă de mare importanță și actualitate în contextul actual al trecerii multor țări din sud – estul Europei la economia de piață . Pentru majoritatea țărilor din această zona a Europei și nu numai , problema analizei echilibrului economic și cunoașterea stărilor de dezechilibru constituie o cerință majoră , cu atât mai mult cu cât echilibrul într-o astfel de perioadă , chiar dacă a fost realizat , este foarte fragil de menținut . Acest lucru este posibil deoarece probabilitatea apariției de noi disfuncționalități este foarte mare iar readucerea economiei naționale la echilibru constituie o problema dificilă.
Sistemul economic de piață implică un înalt grad de libertate economică , libertatea de a cumpăra de la o anumita firmă , de a vinde sau nu , libertatea de alegere a ocupației , de a lucra independent prin folosirea propriilor cunoștințe și mijloace sau de a fi salariat . Evaluarea modului în care lucrează piața pune în evidență o serie de limite care nu pot fi ignorate. Astfel , Denise Flauzat scria în cartea sa “Economie contemporaine “ că : “Echilibrul obținut pe piață nu are totdeauna calitățile care îi sunt atribuite , el nu este în mod necesar stabil și automat , el nu corespunde neapărat unei situații optimale pentru toți participanții la piață “ .
Echilibrul a fost privit în viziunea competiției perfecte , dar și în condițiile de existență a acestuia în condiții imperfecte , aceste cazuri fiind cel mai des întâlnite în economie. Analiza a vizat atât zona microeconomică la nivelul fiecărei firme , gospodării (consumator ) ,cât și cea macroeconomică de ansamblu , rezultat al agregării microeconomice.
Analiza echilibrului și a punctelor de dezechilibru s-a făcut atât la nivelul fiecărei piețe existente în economie : piața produselor și serviciilor în condițiile unei economii reale , deschisă , cu rata de schimb fixă , piața banilor , piața financiară , piața forței de muncă cât și la nivelul fiecărui agent economic . Tot în acest context a fost prezentat și echilibrul agregat pe mai multe piețe .
În cadrul abordării problematicii existenței echilibrului economic în condiții imperfecte , analiza comportamentului agenților economici s-a făcut fie în situația de monopol pe piață – când agentul economic urmează să stabilească ce cantitate de marfă oferă sau prețul la care dorește să-și vândă marfa – ,fie în situația de oligopol , cu cazurile deosebit de interesante de echilibru Cournot , echilibru de tip Stackelberg , Bowley sau problema cartelului.
CAPITOLUL I
ECONOMIA DE PIAȚĂ . CARACTERIZARE . TIPURI DE COMPETIȚIE . ECHILIBRU ȘI DEZECHILIBRU .
1.1.Modelul unei economii de piață.
Într-o economie deschisă , în condițiile concurenței , se întâlnesc pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp , stări de echilibru sau dezechilibru , în funcție de o serie de factori interni și/sau internaționali.
Se pune problema dacă starea de dezechilibru la nivelul economiei este sau nu necesară . Răspunsul este relativ , în sensul ca depinde de ce stare de dezechilibru este vorba .
Indiferent de forma în care apare , starea de dezechilibru are nu de puține ori efecte negative.
Economia unei țări , în structura ei reală, este constituită din agenți economici : gospodarii (consumatori ), firme , guvern , sectorul extern . În cadrul unei economii există mai multe piețe dintre care cele mai reprezentative sunt :
piața produselor și serviciilor obținute de firmele autohtone sau aduse din import . Firmele pot fi în proprietate privată (a gospodăriilor sau a unor firme străine ) , proprietate publică sau proprietate mixtă. Cererea de produse și servicii este făcută de gospodării și stat atât pentru consumul personal , cât și pentru export .
piața financiară cu cererea și oferta de bani . Cererea de bani este strâns legată de volumul de bunuri și servicii existente pe piață , dar și de alți factori , printre care inflația joacă un rol principal .
piața capitalului real care include piața capitalurilor financiare , cererea și oferta de acțiuni și obligațiuni pe piață și piața capitalului tehnic : materii prime , materiale , combustibili , etc
piața forței de muncă , cu cererea și oferta de forță de muncă , ambele în funcție de nivelul salariul real .
piața externă ce cuprinde cererea pentru import și oferta la export .
În cadrul agenților economici (consumatori , firme , statul , sectorul extern) , un rol aparte îl au gospodăriile și firmele . Fiecare agent economic actionează potrivit principiului raționalității economice , adică urmarește obținerea maximului de efect cu minim de efort , tocmai datorită caracterului nelimitat al nevoilor în corelație cu caracterul limitat al resurselor . Acționând în conformitate cu acest principiu al raționalității economice , fiecare agent va urmări să-și satisfacă un volum cât mai mare de nevoi cu resurse cât mai puține.
1.2. Tipuri de competiție pe piața produselor și serviciilor
În condițiile economiei de piață , în care cererea de consum urmează a se pune de acord cu oferta de producție , pentru a se obține o stare de echilibru , se întâlnesc o multitudine de situații în care se pot găsi partenerii de schimb . Există astfel următoarele situații relevante:
a)Competiția perfectă care presupune că toți producătorii , ofertanții sunt capabili să vândă toate produsele pe care le pot oferi la prețul pieței fără să-l influențeze în mod hotărâtor .Totodată , se presupune că și cumpărătorii pot achizitiona ceea ce doresc și cât doresc la prețul pieței , pe care nu îl pot influența în mod hotărâtor.
Premisele acestui tip de concurență sunt ;
1)atomicitatea cererii și ofertei – adică existența unui “număr mare “de agenți economici de talie identică , ce participă pe piață în calitate de ofertanti și cumpărători .Fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieței și nu pot influența formarea prețului . Aceștia negociază cantități mici de bunuri , astfel încât o modificare a cererii și ofertei individuale nu poate să determine o schimbare a cererii și a ofertei globale .
2)omogenitatea produsului – toate firmele sunt producătoare ale aceluiași produs sau pe piață există numai produse echivalente și perfect substituibile. Practic , indiferent de producător , produsele nu sunt diferențiabile , nu există publicitate și prețul este singurul instrument economic de concurență .
3)fluiditatea deplină – adică există intrare și ieșire libere în/din industria (ramura) respectivă , nu există îngrădiri juridice sau instituționale la intrarea noilor producători sau concurenți . Există posibilitatea adaptării cu ușurință a ofertei la cerere și invers. Producătorul ‘intră ‘pe piață atunci când costul său de producție este inferior prețului și ‘iese’ atunci când prețul devine inferior costului și înregistrează pierderi .
4)transparenta perfectă a pieței ceea ce înseamnă că toți agenții economici sunt informați exact cu privire la piață . Aceștia au informațiile necesare despre natura și calitatea produsului , cantitatea cerută și oferită , prețul practicat pe piață ;
5)mobilitatea perfectă a factorilor de producție care presupune că agenții economici pot găsi și folosi fără restricții deosebite factorii de care au nevoie la un moment dat . Factorii de producție se îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obține o rentabilitate ridicată.
Potrivit doctrinei economice clasice , liberale , piața cu concurență perfectă are menirea de a asigura funcționarea cea mai eficientă a sistemului economiei de piață . Ea este ‘corolarul‘ suveranității consumatorului și a echilibrului ideal . În căutarea profitului , producătorul se supune voinței consumatorului . Prețul de echilibru este cel care rezultă din confruntarea liberă a producătorilor și consumatorilor și se formează la intersecția curbei cererii cu cea a ofertei , ambele având un caracter elastic în raport cu prețul .
Modelul concurenței perfecte are la bază ipoteza după care partenerii de schimb nu propun prețuri acestea fiind un dat independent de acțiunile lor . Aceasta presupune o mare centralizare , un ‘crainic ‘ce strigă prețurile , situație paradoxală pentru o teorie menită să descrie funcționarea unei economii descentralizate .Totodată se consideră că partenerii de schimb iau în considerare la formularea cererii și ofertei exclusiv informația transmisă prin prețuri și procedează ca și cand ar putea cumpăra sau vinde tot ce doresc în limitele permse de resurse și la prețurile propuse . Dacă agenții economici sunt mici și mulți , se poate considera că prețurile sunt un dat independent de acțiunile lor .
Concurența perfectă presupune și existența unui sistem complet de piețe care semnifică situația în care toate bunurile prezente și viitoare dispun de o piață unde agenții economici pot face tranzacții.
b)Competiția imperfectă caracterizează multe dintre piețe și presupune că producătorii și/sau consumatorii pot exercita în mod individual presiuni asupra prețului . Piața cu concurență imperfectă se manifestă prin situații distorsionate între vânzători și cumpărători . Fie vânzătorii , fie cumpărătorii urmăresc să-și impună condițiile în raport cu ceilalți . Dominația pieței poate veni dinspre producători sau dinspre cumpărători .
Concurența pură și perfectă este o abstracție stiințifică , care servește ca model de analiză teoretică a mecanismului pieței , pentru înțelegerea concurenței reale . Puține piețe respectă condițiile concurenței pure și perfecte. Piața contemporană se caracterizează prin concurența imperfectă , care conform definirii ei de către Joan Robinson este o combinație “ reieșită din îmbinarea caracterelor a două situații de piață : concurență și monopol “
Dupa Fr.Perroux , ” pietele acestui sfârșit de secol sunt foarte impure și imperfecte , indiferent că sunt piețe de mărfuri , de servicii sau de capitaluri . Ele comporta combinațiile cele mai variate de monopoluri și de monopsonuri , de oligopoluri și de oligopsonuri , de concurențe eterogene , de concurența imperfectă , însoțită de cheltuieli de vânzare .Toate formele monopoliste sunt influențate de către puterile publice , în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice și sectoarele particulare se combină și se influientează reciproc ”.
Concurența imperfectă desemnează o situație de piață când agenții economici , ofertanti și cumpărători , sunt capabili prin acțiunile lor să influențeze prețul produselor . În cazul ei , una sau mai multe premise ale concurenței perfecte sunt încalcate . Astfel , numărul de participanți la actele de vânzare-cumpărare (vânzători sau cumpărători ) este variabil (mare ,mic ,unul), se manifestă diferențierea reală sau imaginară a produsului , sunt condiții pentru ca unii agenți economici să exercite un control efectiv asupra prețurilor , piata nu este transparentă , există dificultăți la intrarea pe piață a noilor agenți economici , se manifestă rivalități între vânzători , între cumpărători , între vânzători și cumpărători ,etc.
Pentru P.Samuelson , lumea reală în cea mai mare parte trebuie clasificată drept „concurența imperfectă ” caci „ea nu este nici perfect competitivă , nici perfect monopolistă ”.
Cele mai reprezentative forme de piață pornind de la situațiile cererii și ofertei în raport cu numărul de agenți economici au fost prezentate într-un tabel cu dublă intrare de către economistul german Stackelberg.
În perioada postbelică , clasificarea formelor de concurență elaborată de Stackelberg a fost modificată de Marshall , care a formulat ipoteza cererii și ofertei dispersate , dar perfect mobile .
La rândul său , Erich Schneider a clasificat concurența în omogenă , eterogenă , monopolistă , oligopolistă , polipolistă , atomistă , liberă .
În felul acesta terminologia utilizata de catre literatura economica s-a imbogatit cu o seama de reprezentari și notiuni care , printr-o descriere mai fidela , permit o intelegere mai buna a pieței concurentiale.
Înla intersecția curbei cererii cu cea a ofertei , ambele având un caracter elastic în raport cu prețul .
Modelul concurenței perfecte are la bază ipoteza după care partenerii de schimb nu propun prețuri acestea fiind un dat independent de acțiunile lor . Aceasta presupune o mare centralizare , un ‘crainic ‘ce strigă prețurile , situație paradoxală pentru o teorie menită să descrie funcționarea unei economii descentralizate .Totodată se consideră că partenerii de schimb iau în considerare la formularea cererii și ofertei exclusiv informația transmisă prin prețuri și procedează ca și cand ar putea cumpăra sau vinde tot ce doresc în limitele permse de resurse și la prețurile propuse . Dacă agenții economici sunt mici și mulți , se poate considera că prețurile sunt un dat independent de acțiunile lor .
Concurența perfectă presupune și existența unui sistem complet de piețe care semnifică situația în care toate bunurile prezente și viitoare dispun de o piață unde agenții economici pot face tranzacții.
b)Competiția imperfectă caracterizează multe dintre piețe și presupune că producătorii și/sau consumatorii pot exercita în mod individual presiuni asupra prețului . Piața cu concurență imperfectă se manifestă prin situații distorsionate între vânzători și cumpărători . Fie vânzătorii , fie cumpărătorii urmăresc să-și impună condițiile în raport cu ceilalți . Dominația pieței poate veni dinspre producători sau dinspre cumpărători .
Concurența pură și perfectă este o abstracție stiințifică , care servește ca model de analiză teoretică a mecanismului pieței , pentru înțelegerea concurenței reale . Puține piețe respectă condițiile concurenței pure și perfecte. Piața contemporană se caracterizează prin concurența imperfectă , care conform definirii ei de către Joan Robinson este o combinație “ reieșită din îmbinarea caracterelor a două situații de piață : concurență și monopol “
Dupa Fr.Perroux , ” pietele acestui sfârșit de secol sunt foarte impure și imperfecte , indiferent că sunt piețe de mărfuri , de servicii sau de capitaluri . Ele comporta combinațiile cele mai variate de monopoluri și de monopsonuri , de oligopoluri și de oligopsonuri , de concurențe eterogene , de concurența imperfectă , însoțită de cheltuieli de vânzare .Toate formele monopoliste sunt influențate de către puterile publice , în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice și sectoarele particulare se combină și se influientează reciproc ”.
Concurența imperfectă desemnează o situație de piață când agenții economici , ofertanti și cumpărători , sunt capabili prin acțiunile lor să influențeze prețul produselor . În cazul ei , una sau mai multe premise ale concurenței perfecte sunt încalcate . Astfel , numărul de participanți la actele de vânzare-cumpărare (vânzători sau cumpărători ) este variabil (mare ,mic ,unul), se manifestă diferențierea reală sau imaginară a produsului , sunt condiții pentru ca unii agenți economici să exercite un control efectiv asupra prețurilor , piata nu este transparentă , există dificultăți la intrarea pe piață a noilor agenți economici , se manifestă rivalități între vânzători , între cumpărători , între vânzători și cumpărători ,etc.
Pentru P.Samuelson , lumea reală în cea mai mare parte trebuie clasificată drept „concurența imperfectă ” caci „ea nu este nici perfect competitivă , nici perfect monopolistă ”.
Cele mai reprezentative forme de piață pornind de la situațiile cererii și ofertei în raport cu numărul de agenți economici au fost prezentate într-un tabel cu dublă intrare de către economistul german Stackelberg.
În perioada postbelică , clasificarea formelor de concurență elaborată de Stackelberg a fost modificată de Marshall , care a formulat ipoteza cererii și ofertei dispersate , dar perfect mobile .
La rândul său , Erich Schneider a clasificat concurența în omogenă , eterogenă , monopolistă , oligopolistă , polipolistă , atomistă , liberă .
În felul acesta terminologia utilizata de catre literatura economica s-a imbogatit cu o seama de reprezentari și notiuni care , printr-o descriere mai fidela , permit o intelegere mai buna a pieței concurentiale.
În aceasta conceptie monopolul este o situație pe piață cu concurență imperfectă concretizată prin faptul că o marfă este vândută de o singura firmă , respectiv prin controlul exercitat de un ofertant (producător) al unui bun economic pentru care nu există înlocuitor . Producătorul respectiv exercită pe piața produsului o influență substanțială asupra prețului , el fiind cel ce fixează prețul bunului (cu excepția când prețul este stabilit de către stat ). Un exemplu de monopol poate fi :
a)monopol legal –Banca Națională a României –deține monopolul emisiunilor de monedă ;
b)exclusivitatea unui patent : compania de copiatoare Rank Xerox
c)monopol realizat ca urmare a unor avantaje deosebite în ceea ce privește costurile de producție (firme ce produc la costuri extrem de scăzute , eliminind astfel potențialii concurenți)
La rândul său , oligopolul reprezintă situația de piață în care oferta unui bun aparține unui număr mic de firme a căror activitate și politică sunt determinate de reacțiile așteptate ale uneia față de alta. Firmele se află în interdependență reciprocă. Cererea își păstrează caracterul de atomicitate. Situația de oligopol dă posibilitatea producătorilor de a controla prețul , existând și aici mai multe situații după cum ei cooperează sau nu la desfacerea produsului respectiv .
Atunci când fiecare producător urmărește maximizarea profitului său , fără a coopera cu ceilalți , există o situație de concurență , echilibrul în acest caz fiind de tip Cournot.
În schimb , când există colaborare în desfacerea unui produs , scopul fiind acela al maximizării profitului total , avem o situație de cartel .
Sunt întâlnite situații când există un lider pe piața unui anumit produs , ceilalți producători , în număr redus, trebuind a se mulțumi cu urmărirea deciziilor pe care le ia liderul și orientarea poziției lor în funcție de politica liderului . Aceasta este situația de comportament de tip Stackelberg.
Atunci când producătorii în concurența de tip oligopol mențin fixat un anumit preț pe piata unui produs , comportamentul este cunoscut ca fiind de tip Bertrand.
Similar situațiilor de monopol și oligopol , unde piața era privită prin prisma producătorilor , se regăsește economia în condiții de monopson respectiv oligopson atunci când piața este privită prin intermediul numărului de consumatori .
Piața cu concurență monopolistică , care nu apare în tabelul lui Stackelberg , este un tip de piață care prin elementele pe care le conține se „înrudește ” cu două forme opuse de piață : concurența și monopolul . Ea se caracterizează prin diferențierea produsului și existența unui număr mare de vânzători .
În raport cu piața cu concurență pură și perfectă , piața cu concurență imperfectă se distinge prin :
-existența unui număr restrâns de firme producătoare sau cumpărătoare care asigură o cantitate mare , respectiv întreaga cantitate a ofertei sau cererii unui produs , în virtutea cărei situatii impune prețul sau îl influențează în mod hotărâtor ;
-produsele sunt diferențiate prin caracteristici intinseci sau extrinseci . Diferențierea produselor face parte din politica producătorilor care , în acest fel, detin , cel putin provizoriu , un fel de monopol ;
-se manifestă bariere de intrare de natură tehnologică ,comercială , economică , financiară sau legislativă . Marile firme existente în ramură produc bunul cu costuri reduse datorită avantajului pe care îl reprezintă economia de scară și stocul de cunoștințe rezultat din propria activitate de inovare;
-piața este mai mult opacă decât transparentă . Agenții sunt puțin informați iar riscul și incertitudinea afectează deciziile agenților economici în domeniul cererii și ofertei;
-factorii de producție se caracterizează printr-o rigiditate mai mare sau mai mică , ceea ce contravine fluidității cererii și ofertei de bunuri economice ;
Diverselor situații de piață cu concurență imperfectă le este comună o caracteristică deosebită : prețul nu mai este determinat . Firma are posibilitatea de a fixa sau influența substantial fixarea prețului și a cantităților .
1.3. Echilibru și dezechilibru într-o economie de piață
Deși utilizat în mai multe domenii ale știintei : mecanică , biologie , termodinamică , etc pentru a desemna o stare a unui sistem , care în absența unor perturbații exterioare , se poate menține oricât de mult , echilibrul economic are o semnificație aparte. El se caracterizează prin faptul că nici un agent economic nu este interesat pentru schimbarea stării respective la care a ajuns economia , cu mijloacele pe care le are la dispoziție.
Dezechilibrul economic reprezintă acea situație a economiei în care un număr mare de agenți economici sunt în imposibilitatea de a accepta o anumită stare , fiind necesare o serie de măsuri pentru a aduce economia la o stare acceptabilă pentru toți agenții economici .
De aici a pornit definirea teoriei echilibrului economic general , al cărui întemeietor a fost francezul Leon Walras . În lucrările sale , Leon Walras considera sistemul economic ca fiind format din gospodării și firme . Gospodăriile dispun de resurse , respectiv mărfuri necesare procesului de producție și consumului . Ele realizează un venit din vânzarea resurselor cu ajutorul căruia , la un sistem de prețuri date și dintr-o mulțime alternativă de bunuri de consum , cumpără aceste bunuri , astfel încât valoarea lor să nu depășească valoarea vânzărilor. Astfel , cererea din partea gospodăriilor de orice bun de consum este în funcție de prețurile atât ale bunurilor de consum cât și ale resurselor.
Și cererea de bunuri de consum determină cererea de resurse implicând astfel prețurile bunurilor de consum și resurselor . O mulțime de prețuri de echilibru ar fi o mulțime de prețuri astfel încât cererea și oferta ar fi egalizate pe piață .
Existența unei mulțimi de prețuri de echilibru – tema principală a lui Walras – a fost argumentată ca rezultând din egalitatea numărului de prețuri de determinat cu numărul de ecuații care exprimă egalitatea cererii și a ofertei pe toate piețele. Ambele sunt egale cu numărul de mărfuri – n .
Walras a recunoscut că există și anumite probleme :
a)doar prețurile relative afectează comportamentul gospodăriilor și firmelor (sistemul ecuațiilor are n-1 variabile) .Walras a selectat o marfă pentru a servi ca „ numerar ” , toate celelalte mărfuri având prețurile raportate la prețul ei .
b)echilibrul bugetar al fiecărei gospodării (echilibrul dintre venit și valoarea consumului) și condiția profitului nul pentru firme împreună implică ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de legea lui Walras.
Valoarea de piață a ofertei o egalează pe cea a cererii la orice mulțime de prețuri , nu doar la mulțimea de echilibru.
Walras a discutat , în esență , pentru prima dată , stabilitatea echilibrului în teoria tatonărilor . De asemenea , are primele încercări în studiul variației cantităților și prețurilor de echilibru în raport cu resursele , condițiile de producție sau funcțiile de utilitate , introducând de fapt ceea ce astăzi se numeste statică comparată.
În modelul de echilibru al lui Walras , economia este considerată ca fiind formată din :
a-mulțimea firmelor;
b-mulțimea consumatorilor;
Notațiile folosite sunt următoarele:
xj = cantitatea de bun „j” furnizată pe piața de bunuri ; xj0 ,j=1,2,…,n
i= cantitatea de factor „i” oferită pe piața de factori ; i ; i=1,2,…,m
pj = prețul bunului „j” pe piața de bunuri (pj)
i = prețul factorului „i” pe piața de factori (i)
aij = cantitatea de factor „i” necesară fabricării unei unități de bun „j”
(aij , i=1,2,…,m și j =1,2,…,n
Scrierea matricială permite descrierea simplă a modelului:
unde Ax reprezintă cererea de factori iar A costurile unitare ale bunurilor.
Se presupune că sunt îndeplinite urmatoarele condiții :
1)fiecare bun este obținut cu ajutorul factorilor de producție și procesele de productie satisfac o condiție de liniaritate . Aceste procese sunt descrise prin intermediul matricii A .
2)factorii de producție sunt disponibili în cantitățile date : i , i=1,2,…,m
3)la echilibru , legile cererii de bunuri sunt determinate prin mecanismele pieței și sunt reprezentate în model prin funcțiile :
p1=f(x1,x2,…,xn)
p2=f(x1,x2,…,xn)
…
pn=f(x1,x2,…,xn)
care sunt date și care determină pentru orice vector X=(x1,x2,…,xn)T prețurile celor n bunuri.
4)procesele de fabricație a bunurilor nu pot consuma mai mult decât cantitățile disponibile de factori , cu condiția suplimentară că dacă un factor nu este complet utilizat , prețul său este nul:
Ax și ii=o (deoarece i)
5)aceasta condiție se referă la costurile unitare și constituie o condiție de concurență perfectă :
Ap și
unde Ai reprezintă linia „i” din matricea A , iar Aj coloana „j” a matricii A.
Economia este în echilibru concurențial atunci când cantitățile de bunuri produse , prețurile acestor bunuri și costurile factorilor satisfac condițiile de mai sus .
În sinteză , teoria echilibrului economic general , așa cum o definesc Arrow și Debreu în modelul cu același nume , desemnează ansamblul de vectori ai prețurilor , vectori de cheltuieli și de producție , vectori ai consumului , optimi în condițiile acestor prețuri pentru participanții la schimb și având proprietatea că cererea totală din fiecare produs nu depășește oferta totală și poate fi strict mai mică numai pentru produsele ce au prețul nul .
Această stare nu este posibilă de foarte multe ori și atunci apar stările de dezechilibru , cu implicații pozitive sau negative în funcție de partea asupra căreia se face referirea : producător sau consumator .
Aceste echilibre sau dezechilibre de pe piața produselor și serviciilor sunt însoțite de stări similare și pe celelalte piețe : piața banilor , piața capitalului real , piața forței de muncă , piața sectorului extern .
Strâns legate de problematica echilibrului și dezechilibrului sunt o serie de aspecte referitoare la :
definirea acelei stări a economiei de la care orice încercare de îmbunătățire a situației oricărui consumator nu este posibilă decât prin înrăutățirea situației cel puțin a unui alt consumator (starea de optim Pareto) ;
definirea conceptului de economie global stabilă ,care presupune că dacă economia se află în echilibru la un moment dat , atunci orice modificare în starea initială va readuce economia după un timp relativ scurt , în starea de echilibru inițial ;
legată de economia global stabilă este și terminologia de economie local stabilă , care presupune că pornind de la o anumită stare de echilibru , în urma unor perturbații , economia să se echilibreze , dar la un nivel diferit de cel inițial ;
O contribuție specială au avut-o Francis Y.Edgeworth și Wilfredo Pareto care au definit problema alocării optime a resurselor și au clarificat relația dintre echilibrele competitive și alocările optime pornind de la acestea din urmă .
Edgeworth a considerat doi indivizi , cu resurse inițiale de două mărfuri , care pot să facă orice schimburi ar dori , nu neapărat în condițiile regulilor jocului competitiv. El a presupus că cei doi indivizi nu ar face schimb dacă ar exista altul care să fie mai rentabil pentru ambii și nici unul nu ar face un schimb care l-ar dezavantaja mai mult decât dacă nu ar face schimbul.
Edgeworth a afirmat că există o întreagă mulțime de alocări , pe care le-a numit curba de contract , care satisfac aceste condiții . Una din aceste alocări o constituie echilibrul competitiv . A generalizat apoi acest caz particular presupunând că în loc de doi indivizi există două tipuri de indivizi , toți indivizii de același tip având aceeași funcție de utilitate și aceeași dotare inițială cu resurse. Concluzia la care a ajuns Edgeworth a fost aceea că pe măsură ce numărul indivizilor de fiecare tip crește , mulțimea schimburilor posibile “tinde” spre echilibrul competitiv.
O regulă simplă definește “ eficiența economică “ : “ Orice schimbare în repartiția resurselor care mărește satisfacția (utilitatea ) unor agenți economici fără a diminua satisfacția oricărui altuia , trebuie considerată drept o îmbunătățire.”
Astfel , bunăstarea este sporită dacă o modificare a repartiției resurselor ameliorează utilitatea a cel puțin unui agent economic fără a o diminua pe a altuia ; bunăstarea scade dacă schimbarea micșorează satisfacția unui agent fără a o spori pe a altuia. Avantajul regulei poate fi mai bine apreciat dacă aratăm că ea permite definirea situațiilor care sunt în mod sigur non-optimale , non-eficiente.
Capitolul II
EXISTENȚA ECHILIBRULUI ȘI A DEZECHILIBRULUI
ECONOMIC
2.1. Existența echilibrului și a punctelor de dezechilibru
la nivelul agenților economici
2.1.1. Echilibru și dezechilibru la nivelul gospodăriilor.
a) Analiza statică : se consideră o gospodărie ce consumă două tipuri de bunuri 1 și 2 în cantitățile C1 și C2, dispunând de un venit V.
Presupunem dată funcția de utilitate la nivelul gospodăriei U(C1 ,C2)
Problema de optimizare la nivelul consumatorului respectiv este :
max U(C1,C2)
c1,c2
p1C1+p2C2=V , unde p1,p2 sunt prețurile unitare ale bunurilor 1 și 2
a) dacă pe piața bunurilor respective există competiție perfectă , atunci prețurile p1 și p2 sunt variabile exogene . În acest caz optimul rezultă din îndeplinirea condiției :
(panta curbei de indiferentă egală cu panta restricției de buget)
Din rezolvarea ecuației de mai sus , cuplată cu restricția de buget obținem consumul optim (C1*,C22)
b)dacă pe piața bunurilor respective se manifestă competiția imperfectă , atunci vom avea funcțiile inverse ale cererii .
p1(CT1)=a1-b1CT1
p2(CT2)=a2-b2CT2 (am presupus că sunt liniare)
unde CT1 și CT2 reprezintă consumul total din cele două bunuri (1 și 2) și a1,a2,b1,b2>0
Observație : vom presupune că C1=CT1/n ,C2=CT2/m , unde n și m reprezintă numărul de consumatori din cele două tipuri de bunuri .
Problema devine :
max U(C1,C2)
c1,c2
(a1-nb1C1)C1 + (a2-mb2C2)=V
Se scrie lagrangeanul:
max L(C1,C2,) = [U(C1,C2)+(V-a1C1-a2C2 +nb1C12 +mb2C22]
c1,c2,
Condițiile necesare de optim :
Rezolvând aceste ecuații se obține o nouă soluție ()
Atunci când consumatorul studiază piața constată că prețurile sunt p1 și p2. Presupunând că prețurile vor rămâne nemodificate , consumatorul estimează că la nivelul de venit dat V , va cumpăra combinația ( ) . Însă atunci când vine cu cererea efectiv pe piață , datorită configurației cerere totală – ofertă totală de pe piață , se constată că de fapt pe piețele respective există o configurație imperfectă , prețurile fiind în aceste condiții p1(CT1) și p2(CT2) . La aceste prețuri consumatorul va solicita la venitul dat V cantitățile ().
Fiind vorba de competiție imperfectă , prețurile celor două bunuri vor crește atunci când cererea crește ( am presupus că pe piața există situația de monopol sau de oligopol ).
În funcție de tipurile de bunuri aflate pe piață avem :
a)dacă bunurile sunt normale atunci și
b)dacă bunurile sunt perfect substituibile atunci și (dacă indicele prețului bunului 1 este mai mic decât indicele prețului bunului 2 ) sau invers în caz contrar .
c)dacă bunul 1 este inferior atunci și
d)dacă bunul 1 este bun Giffen atunci și
În fiecare dintre situațiile de mai sus utilitatea va fi mai mică în competiția perfectă comparativ cu competiția perfectă . Dezechilibrul constă în faptul că utilitatea așteptată este inferioară celei efective .
b) Analiza intertemporală
Cazul I . Se cunoaște suma de bani de care dispune gospodăria în prezent și care urmează a fi defalcată pe perioadele de timp astfel încât gospodăria să-și maximizeze utilitatea totală .
Ipotezele modelului .
1) ;
2)curbele de indiferență nu se intersectează ;
3)panta curbei de indiferența U(C1,C2,…CT)= este descrescătoare ;
4)panta curbei de indiferență intr-un punct reprezintă rata marginală de substituție a celor două bunuri
5)utilitatea crește în direcția NE (dreapta sus );
Problema la nivelul consumatorului va fi :
max U(C1,C2,…,CT)=
unde – reprezintă rata intertemporală de discount ;
r – reprezintă rata dobânzii la depuneri la bănci;
reprezintă consumul în valoare prezentă ;
Se scrie lagrangeanul :
L(C1,C2,…,CT,) =
Condițiile necesare de optim :
Observație : dacă r= atunci U’(Ct)= , () t=1,2,…,T și deci Ct=constant pentru () t=1,2,…,T .
și deci
În cazul când r= , panta curbei de indiferentă coincide cu panta restricției de buget , astfel că reprezentate grafic vor avea forma din figura urmatoare :
Ct=Ct+1
curba de indiferență
restrictia de buget
-(1+)
Curba de indiferență și restricția de buget pentru cazul r=
Pentru r= rezultă că utilitatea totală este :
(Ct = constant)
Panta curbei de indiferență
Fie . Aplicăm diferențiala și avem :
Dacă Ct=Ct+1 atunci U’(Ct)=U’(Ct+1)
Se obține următoarea evoluție a consumului în funcție de raportul dintre r și :
Ct
Ct pentru r >
Ct pentru r =
Ct pentru r <
t
Evoluția consumului în funcție de raportul r –
Discuție:
a) dacă r > atunci Ct<Ct+1 , () t=1,2,…,T
b) dacă r = atunci Ct=Ct+1 , () t=1,2,…,T
c) dacă r < atunci Ct>Ct+1 , () t=1,2,…,T
Observație : dacă C1=C2 atunci
Deci utilitatea marginală a unei unități suplimentare de bun consumat în perioada 2 este egală cu utilitatea marginală a unei cantități suplimentare de bun consumat în perioada 1 , căreia i se aplică discountul .
Dacă r = se observă stabilitatea consumului . Daca r > se alege varianta de creștere a consumului în perioadele următoare ,depunând o parte din bani la bancă ,pe care consumatorul îi va scoate eșalonat .
Dacă r < , consumul scade treptat ,deoarece se acceptă un consum mai mare în prima perioadă iar rata dobânzii este sub nivelul de discount , nefiind eficient să depunem mulți bani la bancă în vederea unui consum viitor mai mare .
Pentru a analiza stările de dezechilibru care apar la nivelul gospodăriei, se determină panta ecuației intertemporale de buget și a pantei tangentei la curba de indiferență U(C1,C2,…,CT)=U’ în punctul ( Ct,Ct+1).
Presupunem că :
și luând U(Ct)=bCt
U(Ct+1) =bCt+1
avem :
ecuația tangentei la curba de indiferență
U(C1,C2,…,CT )= în punctul (Ct,Ct+1)
unde
Pentru aflarea pantei ecuației intertemporale de buget , presupunem că:
restricția de buget
( definit în acelasi mod ca și ).
Din ecuațiile:
se observă că :
-panta curbei de indiferență este “-(1+)”
-panta restricției de buget este “-(1+r)” .
Dacă r = ecuațiile au aceeasi pantă și se știe că CT=CT+1.
Echilibrul corespunde punctului C din figura următoare:
Ct+1 Ct=Ct+1
curba de indiferență
restricția de buget
45 -(1+r)
Ct
Echilibrul la nivelul gospodăriei pentru r =
Dacă apare un șoc în ceea ce privește rata dobânzii ,avem următoarele cazuri :
a) dacă rata dobânzii scade la r’<r (r’<r<) ecuația de buget devine :
Ct+1 Ct=Ct+1
C
C’
45 -(1+r’) -(1+r)
Ct
Dacă r’<r ,optimul se stabileste în punctul C’ , la un nivel
de utilitate mai scăzut decât cel inițial
b)dacă rata dobânzii crește la r’’>r (r’’>r=) ,ecuația de buget intertemporal se modifică și devine :
Optimul se obține în punctul C’’ la un nivel de utilitate superior celui anterior.
Ct+1
Ct=Ct+1
C’’
C
45 -(1+r) -(1+r’’)
Ct
Stabilirea noului punct de optim atunci când r’’>r
Concluzie : o scădere a ratei dobânzii creează un dezechilibru concretizat într-o scădere a utilității totale .
Observație : s-a presupus că schimbarea ratei dobânzii se efectuează la începutul perioadei .
Cazul II . Se cunoaște că se dispune de venitul V1,V2,…,VT în fiecare perioadă . Combinația (V1,V2,…,VT ) reprezintă dotarea gospodăriei respective în perioada [1,T].
Ipoteze :
1) analiza se face pe două perioade de timp ;
2) la începutul primei perioade gospodăria dispune de o dotare inițială (B0);
3) rata dobânzii la depunerile la bancă este r ;
4) la sfârsitul celei de-a doua perioade , dotarea gospodăriei va fi zero (B2=0), ceea ce înseamnă că după sfârșitul celei de-a doua perioade gospodăria nu lasă moștenire nimic , consumând totul.
Notații :
– sunt economiile private din cele două perioade;
– Q1 și Q2 venitul curent al gospodăriei , altul decât cel obținut din dotările de la începutul fiecărei perioade ;
– C1,C2 consumul din cele două perioade ;
– y1,y2 venitul din cele două perioade ;
Economiile din cele două perioade se determină după relațiile :
Pe de altă parte , economiile rezultă din diferența dintre venitul total și consumul total , corespunzătoare fiecărei perioade în parte :
Dar
restricția de buget intertemporal pentru modelul cu două perioade
Observații:
1) dacă B0=0 , restricția de buget intertemporal devine :
2) dacă asupra venitului se aplică o taxă T1 în perioada 1 și o taxă T2 în perioada 2 atunci restricția de buget intertemporal la nivelul gospodăriei se scrie :
Pornind de la cazul particular când B0=0 , o gospodărie se poate afla în una din situațiile următoare , pornind de la statutul ei după prima perioadă de timp.
În funcție de poziția punctului C față de punctul D se constată că gospodăria este în prima perioadă un debitor net sau un creditor net . Deoarece C1>Q1 și C2>Q2 insemnă că gospodăria este un debitor net .
Dacă punctul C este situat deasupra punctului D pe graficul bugetului intertemporal , atunci , întrucit C1<Q1 și C2<Q2 , înseamnă că gospodăria este un creditor net . În fiecare din cele două perioade avem trasată curba de indiferență : U(C1,C2)=
perioada 2
(1+r)V1
C
D
Q2 C D
C2
-(1+r) -(1+r)
Q1 C1 V1 perioada 1 C1 Q1 V1 perioada1
prima perioadă : gospodăria a doua perioadă : gospodăria
debitor net creditor net
Problema care se pune deci la nivelul consumatorului respectiv este:
maxU=U(C1,C2)
, cu Q1 ,Q2 date
Dacă apare un șoc în rata dobânzii avem cazurile :
Cazul I : rata dobânzii crește r’>r
dacă gospodăria este un debitor net , în urma creșterii ratei dobânzii (r’>r) ea devine creditor net :
Ca urmare a creșterii ratei dobânzii , echilibrul se stabilește la un nivel C’ ce corespunde unei utilități mai mici decât cea inițială . Apare deci un dezechilibru, cauzat de scăderea satisfacției consumatorului respectiv.
dacă gospodăria este un creditor net , în urma creșterii ratei dobânzii ea ramâne tot creditor net . Creșterea ratei dobânzii conduce la o creștere a utilității comparativ cu situația inițială .
perioada2
C2’ C’
Q2 D
C2
C
-(1+r’) -(1+r)
C1’ Q1 C1 perioada 1
Transformarea consumatorului din debitor net în creditor net
la o creștere a ratei dobânzii
perioada 2
C2’ C’
C2 C
D
Q2
-(1+r’) -(1+r)
C1 C1’ Q1 perioada 2
Consumatorul ramâne și după șocul ratei dobânzii
tot creditor net
Cazul II : rata dobânzii scade r’’ < r
dacă inițial gospodăria este debitor net
perioada 2
Q2 D
C2’ C’
C2 -(1+r) C -(1+r’’)
Q1 C1 C1’ perioada 1
Scăderea ratei dobânzii menține statutul de debitor net
al gospodăriei dar la un nivel de utilitate mai mare
dacă inițial gospodăria este creditor net
perioada 2
C
C2
Q2 D
C’
C2’
-(1+r) -(1+r’’)
C1 Q1 C1’ perioada 1
Scăderea ratei dobânzii duce la schimbarea statutului gospodăriei ,
din debitor net în creditor net la un nivel de utilitate mai mic
Dacă apare o modificare a venitului gospodăriei avem cazurile :
șoc temporar : Q1 scade iar Q2 ramâne constant
perioada 2
Q2’ D’ D
C2 C
C’
C2’
Q1’ Q1 C1’ C1 perioada 1
Ca urmare a șocului temporar , utilitatea gospodăriei scade
(y<x unde x=||Q1Q1’|| și y=||C1C1’)
șoc permanent : Q1 scade , Q2 scade și Q1=Q2
perioada 2
D
Q2
Q2’ D'
C
C2 C’
C2’
Q1’ Q1 C1’ C1 perioada 1
Ca urmare a șocului permanent ,utilitatea gospodăriei scade
(x=y , x=||Q1Q1’|| și y=||C1C1’|| )
șoc viitor anticipat Q1 =constant ,Q2 scade ;
perioada 2
Q2 D
D’
Q2’ C
C2 C’
C2’
Q1 C1’ C1 perioada 1
Ca urmare a șocului viitor anticipat ,utilitatea gospodăriei scade
(||Q2Q2’||=||C1C1’||)
Dacă presupunem că venitul obținut este constant , C1=C2=YC , atunci restricția de buget intertemporal devine :
de unde
Observație: dacă r=o (nu există depuneri la bănci ) atunci :
2.1.2. Echilibru și dezechilibru la nivelul firmelor
Firmele , ca parte componentă a economiei naționale , aflate fie în proprietate privată , de stat sau mixtă , au drept scop obținerea de bunuri și servicii necesare atât consumului privat și public dar și pentru export .
Definirea ofertei agregate : Considerăm economia constituită dîntr-o singură firmă agregată , al cărei output este dat de funcția de producție :
YS=YS(LD,K,) unde YS – outputul firmelor dintr-un bun ;
K – capialul utilizat ;
– progresul tehnic ;
LD – forța de muncă ;
Din ecuația de mai sus se poate deduce cu ușurință că :
; ;
unde și reprezintă productivitatea marginală a forței de muncă , respectiv a capitalului iar productivitatea marginală în raport cu progresul tehnic
Ipoteză : productivitățile marginale în raport cu factorii L și K sunt presupuse a fi descrescătoare adică :
și
YS N YS(L,K0,)
M
L
Concavitatea funcției de producție YS(L,K0,)
Într-o analiză economică pe termen scurt , cu capitalul K=K0 constant și nivelul progresului tehnic constant , faptul că productivitatea marginală în raport cu factorul L este crescătoare , inseamnă că funcția de producție este concavă (tangentele duse la curba funcției de producție au pantele descrescătoare pe măsura adiționării din factorul L ).
Pe măsură ce factorul K crește (K1>K0) , noua curbă a funcției de producție se va situa deasupra celei inițiale , în timp ce productivitatea marginală în raport cu factorul L se va situa deasupra celei vechi .
Deoarece firmele urmăresc maximizarea profitului , avem la un nivel constant al capitalului și tehnologiei :
max (L)=pYS(LD,K,)-wLD-c
unde p – prețul unitar al bunului obținut ;
w – salariul nominal ;
c – celelalte costuri mai puțin cele salariale ;
YS YLS
YS(L,K1,)
YS(L,K0,)
L L
Pentru K1>K0 YS(L,K1,)> YS(L,K0,) Curbele descrescătoare ale
productivității marginale în
raport cu factorul L
Ipoteză : considerăm C – constant ;
Condiția de ordin I :
sau adică salariul nominal este egal cu productivitatea marginală exprimată valoric.
Deci cererea de forță de muncă este dată de :
;
Substituind pe LD avem:
Definirea cererii agregate : cererea agregată la nivelul economiei este obținută prin însumarea cererii pentru consum privat (C) ,a investițiilor private ( IP) , a cheltuielilor guvernamentale (G) , a cheltuielilor cu investițiile publice (Ig ) și a exportului net (export minus import X-M)
p
cerere agregată
YD
Curba cererii agregate
Matematic avem : YD=C+I+G+Ig+NX , NX=X-M
În funcție de prețul producției ,cererea agregată are panta negativă .
Oferta agregată poate avea diferite forme , în funcție de teoria economică luată în considerare .
teoria clasică : oferta agregată se consideră ca fiind independentă de nivelul prețului . Echilibrul se obține la intersecția curbelor YD și YS . Punctul E este de echilibru și corespunde combinației (Y*,p*) . În același timp , celelalte puncte de pe fiecare din cele două curbe sunt puncte de dezechilibru în care YD<YS sau YD>YS .
p
YS
oferta excedentară
p* E
cerere excedentară
YD
Y* YD,YS
Puncte de echilibru și de dezechilibru în cazul teoriei clasice
teoria Keynesiană clasică – consideră oferta agregată ca fiind dependentă de nivelul prețurilor , panta acestei curbe fiind pozitivă.
teoria extrem-keynesiană – oferta agregată este o paralelă la abscisa . În acest caz , la fiecare nivel al prețurilor corespunde un punct Y* de echilibru, astfel că în condițiile extremului Keynesian nu există puncte de dezechilibru.
Modificarea uneia sau chiar a celor două curbe YD și YS nu face decât să mute punctul de echilibru și de asemenea să contureze noi puncte de dezechilibru , numai în condițiile primelor două teorii .
În consecință dezechilibrele care apar la nivelul firmelor sunt legate îndeosebi de neconcordanța dintre cererea de output și posibilitățile tehnologice de obținere a acestuia . Există situațiile:
YD>YS (outputul cerut la nivelul economiei dintr-un anumit bun este mai mare decât cel oferit) , existând astfel un excedent de cerere din produsul respectiv .
p
YS
oferta excedentară
E
cerere excedentară
YD
YD,YS
Punctul de echilibru E și celelalte puncte de dezechilibru
în cazul teoriei keynesiene
p
E
YS
YD
YD,YS
Pentru fiecare nivel al prețurilor există o ofertă agregată
ce satisface cererea agregată
Această situație este caracteristică stării de absorbție a economiei când concurența este deosebit de puternică între cumpărători . Creșterea volumului vânzărilor stă în decizia producătorilor , care găsesc piața de desfacere pentru tot ceea ce produc , vânzătorii având posibilitatea de a-și alege cumpărătorii . Cea mai mare parte a investițiilor sunt destinate în aceste condiții sporirii producției pe cale extensivă , gospodăriile neputând obține nivelul de utilitate dorit în condițiile normale iar firmele nefiind stimulate în a obține bunuri de calitate .
2)YD<YS (outputul cerut este mai mic decât cel oferit ) . În acest caz există un deficit de cerere (sau un excedent de ofertă) . Această situație se intâlnește în starea de presiune a economiei și se manifestă prin faptul că există o concurență deosebit de puternică între ofertanți (vânzători ). Cumpărătorii sunt cei care fac selecția bunurilor economice ce urmează să se producă , întrucât au posibilitatea să aleagă și acordă prioritate vânzătorilor care asigură oferta cea mai avantajoasă prin preț și calitate . Se stimulează astfel îmbunătățirea calității produselor , reducerea costurilor și promovarea progresului tehnic , orientarea investitorilor spre obiective destinate creării și dezvoltării de produse noi.
Având în vedere teoria ciclurilor economice (sau a ciclurilor de afaceri) , trebuie remarcat faptul că starea de presiune se întîlnește în perioada de recesiune economică , când se înregistrează scăderea sau stagnarea producției , pentru a ajunge la nivelul cererii , în timp ce starea de absorbție este simțită în perioada de boom economic , care cunoaște cele două faze și anume : începerea reluării creșterii economice și expansiunea propriu-zisă.
3) YD=YS – definește însăși starea de echilibru economic , în care cererea de output a pieței coincide cu outputul efectiv al firmelor.
2.1.3. Echilibru și dezechilibru la nivelul sectorului public
Statul , considerat ca agent economic are nevoie pentru consumul propriu, de produse și servicii de pe piața produselor și serviciilor (G) , efectuează cheltuieli pentru investiții publice (Ig) , face transferuri către gospodării și firme (Tr) , sub formă de ajutoare de șomaj , alocații de sprijin , pensii , alocații pentru copii , subvenții și subsidii pentru firme , plătește dobânda cuvenită la datoria publică (rDP) . Statul își constituie veniturile din impozitele și taxele percepute de la gospodării și firme , această sursă reprezentând masa cea mai mare a veniturilor statului .
Cele două componente la nivelul sectorului guvernamental sunt :
a)Veniturile : formate din :
venituri din taxe – reprezintă 90% din veniturile totale ale statului . Sunt alcătuite din : taxe directe , taxe pe profit și pe venit , taxe indirecte
venituri din alte surse : celelalte venituri , mai puțin taxele
b)Cheltuieli : formate din :
consum guvernamental (G) : cheltuieli cu salarii ,bunuri și servicii ;
plata dobânzii la datoria publică ( rDP);
subsidii și transferuri (Tr) ;
investiții publice (Ig)
Balanța bugetului public și evoluția sa pentru T scalar
Notăm cu DPg diferența dintre totalul cheltuielilor și totalul veniturilor
Balanța bugetului public : (considerând taxele T independente)
(1)
sau
Membrul stâng al acestei ecuații reprezintă balanța bugetului guvernamental în anul curent iar cel drept arată componentele din care rezultă această mărime.
Se știe că economiile sunt obținute ca diferență între venit și cheltuieli, deci economiile la nivelul guvernului vor fi obtinute scazând cheltuielile guvernamentale (altele , mai puțin cele pentru investiții) din venitul total .
Deci avem :
Combinând această relație cu ecuația (1) se obține faptul că balanța bugetului guvernamental în anul curent este egală cu diferența dintre investițiile publice și economiile publice.
În funcție de DPg putem avea deficit public (dacă DPg >0) , excedent public (dacă DPg <0) sau buget echilibrat (dacă DPg =0) .
Restricția de buget intertemporal ()
sau
Ecuația de mai sus reprezintă restricția de buget intertemporal la nivelul sectorului guvernamental . Membrul stâng al ecuației reprezintă valoarea prezentă a cheltuielilor guvernamentale totale iar în membrul drept , primii doi termeni reprezintă valoarea prezentă a taxelor iar ultimul deficitul public cumulat din perioadele 0,1,2 exprimat în valoare prezentă .
Balanța bugetului public pentru T dependent de Y
Pornind de la relația bugetului avem:
Vom presupune în continuare că taxele sunt independente de mărimea venitului , adică T=tyY+T0 (*), unde ty(0,1) reprezintă înclinația marginală către impozite și taxe .
Parametrul T0 poate fi privit sub dublu aspect :
To>0 – dacă privim ecuația (T=tyY+T0) ca una de comportament în care T0 reprezintă partea fixă de impozite și taxe : pe clădiri , terenuri ,etc
T0 – dacă ecuația ( T=tyY+T0 ) este privită ca fiind rezultată dintr-un model econometric . În acest caz avem situațiile :
a) dacă T0>0 obținem pe de o parte aplicând diferențiala totală în ecuația (T=tyY+T0 ) că iar pe de altă parte . Dar cum T0>0 deducem că , adică înclinația marginală către impozite și taxe este mai mică decât rata medie de impozite și taxe . Acestă situație este cunoscută ca un sistem regresiv de impozite și taxe .
b) daca T0<0 – deducem că , adică există un sistem progresiv de impozite și taxe .
c) daca T0=0 atunci , adica există un sistem de impozite și taxe proporțional .
Presupunând că G,Tr,Ig,T0 sunt constante , vom face analiza intertemporală pe două perioade în următoarele ipoteze :
1)rata dobânzii r constantă;
2)venitul gospodăriilor ,Y, se consideră constant pe cele două perioade;
3)înclinația marginală către impozite și taxe ty este constantă ;
4)balanța bugetului public este echilibrată la începutul perioadei 1 adică
.
În aceste condiții vom avea :
unde
Balanța bugetului guvernamental în perioada a doua va fi :
Analizând această ecuație se constată că balanța deficitului public are panta negativă , ceea ce înseamnă că pe masură ce venitul gospodăriilor crește , balanța bugetului public scade :
YD YD=YS=Y
N surplus de cerere
M
E surplus de ofertă
N’
M’
YD
45
YS=Y
M’’
E’
YS=Y
N’’
După cum se vede și în figura de mai sus , punctul E corespunde echilibrului de pe piața produselor și serviciilor , în timp ce punctul E’ reprezintă o balanță bugetară echilibrată .
Pentru punctele (M ,M’) există un excedent de cerere (deci dezechilibru pe piața bunurilor ) , căruia îi este asociat un deficit public , punctul M’’.
Punctele (N,N’) corespund unui excedent de ofertă și ca atare balanța bugetară este excedentară , existând un excedent public (punctul N’’) .
În elaborarea politicilor macroeconomice există mai multe căi de acoperire a deficitului public :
strategia de creștere a ofertei de masă monetară pe piață , prin tipărirea de bani de către Banca Centrală la solicitarea Guvernului .
strategia de creștere a stocului de obligațiuni guvernamentale . Statul pentru a obține bani în vederea acoperirii deficitului public , aruncă obligațiuni pe piață , la o rată a dobânzii peste cea a dobânzilor la banca , sumele încasate din vânzarea de obligațiuni fiind folosite pentru acoperirea deficitului .
strategia mixtă – reprezintă o combinare a celor două strategii de mai sus : creșterea ofertei de bani nou tipăriți și a stocului de obligațiuni guvernamentale .
Deficitul public se regăsește în faza de recesiune , când statul trebuie să facă investiții mari pentru retehnologizare în vederea relansării economiei.
Odată încheiată faza de recesiune , guvernul va trece la diminuarea deficitului public , iar dacă acest lucru a fost făcut chiar în faza de recesiune prin creșterea ofertei de bani sau a stocului de obligațiuni , acum se iau măsuri de reducere a acestora .
2.2. Existența echilibrului și a punctelor de dezechilibru
la nivelul fiecărei piețe
2.2.1. Echilibru și dezechilibru pe piața produselor și serviciilor
într-o economie deschisă
Vom considera pentru început o țară de analiză (A) ce produce un singur bun și restul lumii (A*) ce produce un bun substitut cu cel din țara A, dar nu perfect substitut . Acest lucru înseamnă că dacă XA este cantitatea consumată din bunul intern în țara A și este cantitatea din bunul produs de restul lumii A* și consumată în țara A , atunci avem consumul din cele două bunuri în țara A dat de mulțimea :
Notații:
YD,YS=Y – cererea și oferta din bunul intern
p – prețul intern al bunului produs în tara A
pM – prețul intern al bunului substituibil produs de restul lumii și importat în tara A
p* – prețul bunului produs în țara A în monedă straină
p*M – prețul bunului importat în tara A în moneda straină
E – rata nominală de schimb
e – rata reală de schimb
Rata nominală de schimb se obține prin raportarea prețului intern al bunului produs de țara A , la prețul bunului produs în țara A și exportat în monedă străină (p*) .
Presupunând că rata de schimb E este fixă , deoarece prețul p crește , scade cantitatea din bunul respectiv exportată și prețul p* crește.
Rata reală de schimb e se determină după relația :
a) dacă e crește , atunci bunul străin devine mai scump decât cel intern și ca urmare exportul crește în timp iar importul scade ( are loc o depreciere reală ) ;
b) dacă e scade are loc o apreciere reală .
Cererea agregată la nivelul economiei A
Fiind vorba de două bunuri substitute , rezultă că cererea din bunul intern va fi :
(1)
unde :
– cererea cantitativă (reală )pentru consumul privat din economia A din bunul autohton ;
Ii – investițiile totale ( private și de stat ) în economia A , din bunul intern .
Gi – cheltuielile publice din bunul respectiv
X – cererea pentru export din bunul autohton
Înmulțind ecuația (1) cu p obținem :
Ecuația de mai sus reprezintă ecuația produsului intern brut (PIB) la nivelul economiei A .
Dar :
unde : Cp – consumul privat (la nivelul țării A) din cele 2 bunuri substitute;
CpM – cheltuieli private pentru consum și pentru invesțiii din bunul importat de țara A ;
, ,
, ,
Observație : cheltuielile guvernului sunt numai din bunul autohton .
Având în vedere ecuațiile de mai sus ecuația PIB se mai poate scrie :
unde (importul din bunul obținut de restul lumii A* destinat consumului privat și investițiilor din țara A)1
Notăm cu :
reprezintă absorbția la nivelul economiei A ;
reprezintă exportul net ( balanța comercială ) la nivelul economiei A ;
Atunci ecuația PIB devine :
sau
unde YD – cererea reală din bunul autohton ;
– absorbția reală ;
NX – balanța comercială netă ;
Absorbția reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de cetățenii din interiorul granițelor unei țări ( pentru o economie închisă ).
Cererea agregată la nivelul economiei A reprezintă totalitatea cheltuielilor din bunul autohton , făcute de cetățenii din interiorul țării respective și de cei străini :
, Ii>0 , IY>0 ,I0>0
unde : Yd – venitul disponibil la nivelul economiei (venitul oferit plus transferurile din care se scad transferurile și taxele )
Cpo – consumul privat autonom ;
I0 – investițiile autonome ;
i – rata nominală a dobânzii;
+ + – + –
– + +
(balanța comercială reală este funcție de absorbția reală internă , absorbția reală externă și rata reală de schimb)
+ + – + – – + +
funcție liniară de cei trei factori
Aranjăm ecuația de mai sus ca ecuație în funcție de Y:
unde
1 –cererea autonomă (dacă venitul oferit este 0) 1>0
Vom avea următoarea reprezentare grafică pentru aflarea punctului de echilibru E și a mulțimii punctelor de dezechilibru :
YD YD=Y
exces de ofertă
YD
E
exces de cerere
Y
Cererea agregată și punctele de echilibru și dezechilbru
Pentru fiecare punct de pe curba cererii agregate , altul decât E , vom avea o stare de dezechilibru la nivelul economiei A , fie un excedent de cerere sau un excedent de ofertă .
Condiția de echilibru la nivelul economiei A este :
YD=YS=Y
Exista mai multe cazuri dupa forma lui Y :
Cazul I . Echilibrul și punctele de dezechilibru în cazul modelului clasic ( dat).
Din rezultă că .
Știind că :
Atunci : de unde
sau
Din relația de mai sus deducem că :
unde :
p
cerere deficitară
E
p* cerere excedentară
YD
YD,Y
Punctul E de echilibru și celelalte puncte de dezechilibru în cazul classic
Se observă că cererea agregată este o funcție inversă de preț .
Cazul II . Echilibrul și punctele de dezechilibru în cazul modelului Keynesian de bază
În acest caz presupunem că
; a,b>0
p
Y
excedent de ofertă
p* excedent de cerere
YD
Y* YD,Y
Echilibrul și punctele de dezechilibru în cazul
modelului Keynesian de bază
În comparație cu cazul clasic , în modelul Keynesian de bază , amplitudinea dezechilibrului este mai mare . Din condiția de echilibru
YD =Y se găsește p* , care înlocuit în ecuația cererii agregate (ofertei agregate ) se găsește Y*.
Cazul III. Echilibrul și punctele de dezechilibru în cazul modelului Keynesian extrem .
Se presupune că și deducem că Y are reprezentarea grafică o dreaptă paralelă cu axa absciselor .
Echilibrul s-a determinat ca o combinație ( p*,Y*) , pentru care cererea agregată este egală cu oferta agregată , în condițiile în care celelalte variabile sunt constante .
p
E
p* Y
YD
Y* YD,Y
Pentru fiecare nivel al prețurilor (YD=Y)
nu există puncte de dezechilibru
Daca luăm YD ca o funcție de rata nominală a dobânzii și alți factori , aceștia din urmă presupuși constanți , din condiția de echilibru YD=Y se obține Y=Y(i) numită și curba IS .
Curba IS reprezintă locul geometric al mulțimii perechilor (Y*,I* ) pentru care piața produselor și serviciilor se află în echilibru .
IS:
unde
3 – multiplicatorul Keynesian al curbei IS (arată cu câte unități se modifică (scade Y) la o creștere cu o unitate a ratei nominale a dobânzii , adică :
Pentru ajustarea dinamică a echilibrului pe piața produselor și serviciilor , luându-se în considerare punctele de dezechilibru , se poate folosi următoarea ecuație de ajustare dinamică :
; 1>0
unde 1 reprezintă viteza de ajustare dinamică la echilibru pe piața produselor și serviciilor ;
t – timpul ;
Se disting situațiile :
dacă cererea dintr-un bun (economia A este formată dîntr-o gospodărie reprezentativă ce consumă un singur bun ) este mai mică decât oferta YD<Y, atunci va trebui să scadă oferta astfel încât starea de dezechilibru să fie înlocuită cu cea de echilibru .
dacă cererea este egală cu oferta , YD=Y , atunci economia fiind în echilibru , rezultă că în perioada imediat următoare oferta va ramâne neschimbată .
dacă cererea este mai mare decât oferta (YD >Y) atunci pentru revenirea la starea de echilibru este necesară o creștere a ofertei .
2.2.2. Echilibru și dezechilibru pe piața banilor
Cererea de bani : notând cu MD cererea nominală de bani la nivelul economiei avem :
unde my , mi >0 și mv(0,1)
Deci cererea reală de bani depinde de cererea pentru tranzacții curente (mYy) , de cererea speculativă pentru bani (-mii) și de oferta reală de bani și obligațiuni guvernamentale (m+b) .(m+b=V , V- avuția reală a sectorului privat)
Oferta de bani : în economie există două tipuri de active : banii și obligațiunile guvernamentale . Banii se găsesc sub diferite forme : bani în circulație (MC) , bani constituiți în depozite la bănci (D) , bani aflați ca rezerve bancare (R) , atât la nivelul băncii centrale (RBC) , cât și la băncile comerciale (RBP) .
Funcția principală a băncii centrale este de a emite monedă .
Oferta de bani la nivelul economiei (MS=M) va fi :
M =MC+D
Notăm cu suma dintre banii în circulație și rezervele constituite la nivelul băncilor și avem :
Notăm cu ponderea rezervelor bancare în totalul depozitelor
ponderea banilor în circulație în total depozite
Cu aceste notații rezultă că :
Deci oferta de bani este o variabilă exogenă :
unde
– multiplicatorul monetar al ofertei ( arată cu cât crește oferta de bani la o creștere cu o unitate a lui )
Oferta de bani fiind exprimată în mărime nominală , condiția de echilibru pe piața banilor este :
unde MD – cererea nominală de bani ;
M – oferta nominală de bani ;
Deoarece cererea nominală pentru bani este funcție de nivelul prețurilor (p) , nivelul venitului (Y) și rata nominală a dobânzii (i) iar oferta M este constantă vom avea următoarele situații pentru determinarea punctului de echilibru și a mulțimii stărilor de dezechilibru , în funcție de dependența cererii agregate de bani de una dintre variabilele de mai sus .
p M
cerere excedentară de bani
MD
E oferta excedentară de bani
MD,M
Cererea și oferta excedentară în cazul dependenței
cererii de bani de nivelul prețurilor
În cazul dependenței cererii de bani de nivelul ratei nominale a dobânzii avem :
i
M
surplus de ofertă
deficit de ofertă
E
MD
M,MD
Surplusul și excedentul de ofertă în cazul
dependenței MD=MD(i)
Determinarea punctului de echilibru și a celor de dezechilibru în cazul MD=MD(Y) se face așa cum rezultă din graficul :
Y
M MD
excedent de cerere
E
excedent de ofertă
M,MD
Echilibrul și punctele de dezechilibru
în cazul MD=MD(Y)
MD=M ; MD=myY-mii
Notăm cu și ,
Cu aceste notații avem ecuația curbei LM :
LM:
Curba LM reprezintă locul geometric al mulțimii perechilor () pentru care piața banilor se află în echilibru .
5 – multiplicatorul Keynesian al curbei LM ( arată cu câte unități se modifică (crește Y ) la o creștere cu o unitate a ratei nominale a dobânzii ).
Pentru ajustarea dinamică a echilibrului pe piața banilor , ținând cont de punctele de dezechilibru , se poate recurge la folosirea ecuației de ajustare dinamică :
2 – vitexa de ajustare dinamică spre echilibru .
Avem următoarele situații :
dacă există cerere excedentară (MD>M) rezultă o creștere a ratei dobânzii în perioada imediat următoare , pentru a stopa cererea de bani și eventualele complicații în economie .
dacă MD=M , ceea ce corespunde condiției de echilibru static , atunci nivelul ratei nominale a dobânzii va ramâne nemodificat;
dacă MD<M , existând un deficit de cerere , nivelul ratei nominale a dobânzii se va reduce în perioada imediat următoare .
2.2.3. Echilibru și dezechilibru pe piața produselor și serviciilor
și pe piața banilor
Pornind de la ecuațiile dreptelor IS și LM , putem exemplifica la nivelul economiei A punctul de echilibru și multimea punctelor de dezechilibru .
IS :
LM:
Din rezolvarea acestui sistem se obține perechea () de forma :
Grafic , punctul de echilibru , alături de cele de dezechilibru se regăsesc în graficul următor :
i
LM
Q P
M N
IS
Y*2 Y1** Y*** Y2** Y1* Y
Punctele M-N și P-Q definesc stări de dezechilibru
la nivele date ale ratei nominale a dobânzii
Punctul E definește starea de echilibru .
Pentru nivelul al ratei nominale a dobânzii , corespund valori diferite ale variabilei Y pe cele două piețe de analiză .
Pentru a se ajunge la o stare de echilibru la acest nivel dat al ratei dobânzii , este necesară fie deplasarea uneia din curbele IS sau LM astfel încât cele două curbe să se intersecteze pe nivelul al ratei dobânzii , fie o deplasare simultană a celor două curbe . La fel se procedează și pentru nivelul al ratei dobânzii .
Ajustarea dinamică a echilibrului pe cele două piețe :
sau
unde
Înlocuind cererea agregată de produse și servicii cu iar cu expresia , se determină traiectoria de evoluție a ofertei Y și traiectoria de evoluție a ratei dobânzii.
2.2.4. Echilibru și dezechilibru pe piața financiară
Piața financiară este reprezentată de totalitatea acțiunilor și obligațiunilor care se vând și se cumpară pe piață ,la nivelul unei economii. Știută fiind diferența dintre acestea , vom face o analiză mai întii a cererii și ofertei de acțiuni , cu echilibrul și punctele de dezechilibru și apoi a cererii și ofertei de obligațiuni , cu echilibrul și punctele de dezechilibru .
Cererea și oferta de acțiuni
Vom nota cu :
Va – valoarea reală a unei acțiuni (preț ce se plăteste pe acțiune în prezent)
Vn – valoarea nominală a acțiunii (valoare înscrisă pe hârtia de valoare)
d’ – rata profitului adus celui ce detine acțiuni (%)
n’ – numărul de ani pe care se face analiza
Vom avea ca :
(dobânda =creditul*rata anuală a dobânzii*numărul de ani)
Presupunem că în economia A , toate acțiunile sunt de acelasi tip iar cererea totală de acțiuni este o funcție:
+ + –
Într-o reprezentare liniară , relația de mai sus se poate scrie :
; a1>0 ,a2>0 ,a3<0;
Luând oferta totală de acțiuni ca fiind constantă ,, avem urmatoarele situații pentru punctul de echilibru și celelalte puncte care sunt de dezechilibru , atunci când analizăm cererea totală de acțiuni numai în funcție de un singur factor , ceilalti fiind considerați constanți .
atunci când depinde numai de outputul oferit
,
E excedent de cerere
excedent de ofertă
Y* YS
Echilibrul E și punctele de dezechilibru YS pe piața acțiunilor,
atunci când =(YS)
Situația prezentată în graficul de mai sus este valabilă atunci când >(0,d’,i) .
Pentru cazul când <(0,d’,i) nu există punct de echilibru . Deci nu avem numai puncte de dezechilibru la nivelul fiecărei valori a lui YS și anume un excedent al cererii .
În ultima situație , când =(0,d’,i) , punctul de echilibru este atins teoretic pentru YS=0 (practic acest lucru nu este posibil ) , toate celelalte puncte fiind de dezechilibru , având un excedent al cererii de fiecare dată.
atunci când cererea totală de acțiuni este funcție numai de rata de fructificare a acțiunii , d’
,
E excedent de cerere
excedent de ofertă
d’
d*
Echilibrul și punctele de dezechilibru pe piața acțiunilor
atunci când =(d’)
atunci când cererea totală de acțiuni este funcție numai de rata nominală a dobânzii , i
,
excedent de cerere
E
excedent de ofertă
i
i*
Echilibrul și punctele de dezechilibru pe piața actiunilor
atunci când =(i)
Cererea și oferta de obligațiuni
Obligațiunile sunt titluri de valoare destinate obținerii de credite pe termen lung , pentru care rata dobânzii este fixată , fiind destinate îndeosebi acoperirii deficitului .
Cererea de obligațiuni (BD) va fi o funcție :
BD=BD(YS,i,V) ; V – avuția sectorului privat ;
– + +
Considerând oferta de obligațiuni constanta , vom avea situați asemănătoare ca logica cu cele de pe piața acțiunilor pentru :
BD=BD(YS) ; BD=BD(i) ; BD=BD(V).
2.2.5. Echilibru și dezechilibru pe piața forței de muncă
Piața forței de munca , fiind una din cele mai importante piețe la nivelul economiei , este necesară cunoașterea echilibrului acesteia și a punctelor de dezechilibru .
Abordarea pieței forței de muncă trebuie făcută din viziunea cererii și a ofertei de forței de muncă.
Ipoteze:
1) forța de muncă este omogenă
2) locurile de muncă se caracterizează prin același salariu
3) există informație completă asupra muncitorilor și a locurilor de muncă
Cererea de forță de muncă
Cererea de forță de muncă , exprimată în număr de persoane , este o funcție dependentă de salariul real () , volumul capitalului utilizat (K) , nivelul progresului tehnic () adică:
LD=LD( ,K , ) ;- salariul real pe o persoană angajată ;
– + +
Deoarece K și rămân constante pe termen scurt , cererea de forță de muncă rămâne dependentă numai de salariul real :
LD=LD()
Reprezentând grafic cererea de forță de muncă avem :
LD
LD
Cererea de forță de muncă în funcție de
salariul real
În acest caz , există trei cazuri posibile :
pretul p rămâne constant (economie stabilă , fără inflație). Pe măsură ce crește salariul nominal , scade cererea de forță de muncă .
salariul nominal rămâne nemodificat , . Pe măsură ce p crește , salariul real scade , deci cererea de forță de muncă crește .
atât salariul nominal cât și nivelul prețurilor sunt variabile
Oferta de forță de muncă
Ipoteze:
1) salariul nominal este variabil
2) nivelul prețurilor p este constant pe termen scurt
Se pune problema evoluției la nivel macroeconomic a ofertei de forță de muncă , prin prisma creșterii salariului real .
Notând cu LS oferta de forță de muncă , ca o funcție de salariul real avem: LS=LS()
La creșterea salariului real se constată o creștere pe termen scurt a ofertei de forță de muncă , ceea ce grafic se prezintă astfel :
LS
LS
Oferta de forță de muncă în funcție de salariul real
În consecință , la nivelul economiei , vom avea reprezentarea următoare a celor doua curbe : a cererii și a ofertei de forță de munca
LS
număr de șomeri (șomaj)
E
excedent de cerere de forță de munca
LD LD,LS
Punctul de echilibru E pe piața forței de muncă
În figura de mai sus s-au pus în evidența punctul de echilibru pe piața forței de muncă (E ) și celelalte puncte de dezechilibru .
Pornind de la echilibrul pe piața forței de muncă , se determină la intersecția curbelor LD și LS , salariul real de echilibru () și L* . Corespunzător lui ()* avem un nivel p* al prețului care trebuie să corespundă echilibrului de pe piața produselor și serviciilor (p*,Y*) .
Capitolul III
IDENTIFICAREA ECHILIBRULUI GENERAL ÎN CONDIȚII DE CONCURENȚĂ
3.1 Identificarea echilibrului general pe piața cu concurență perfectă
3.1.1 Echilibrul pe termen scurt și formarea prețurilor
3.1.1.1. Corelația cerere-ofertă
Pe piața unui bun oarecare , determinarea prețului de echilibru trece prin confruntarea între cerere și ofertă.
Cererea pentru bunul j făcută de consumatorul I depinde de prețul bunului j ,de prețul altor bunuri complementare și substituibile , de venitul consumatorului și de alți factori. Dacă se consideră ca fiind variabil prețul bunului j , iar ceilalți factori sunt constanți , atunci cererea bunului j , făcută de cumpărătorul I , se exprimă prin relația:
unde I=1,2,…,n
iar cererea totală , considerată ca suma cantităților solicitate de totalitatea consumatorilor individuali la un anumit preț , este :
unde reprezintă cantitatea cerută de cei n consumatori din bunul respectiv cu:
; ,; a,b –coeficienții funcției
Din punct de vedere al ofertei , cantitățile individuale oferite de cei m producători sunt în dependenta liniară cu prețul:
cu ,f=1,2,…m
Prin agregarea ofertei la nivelul industriei se obține oferta totală:
unde reprezintă cantitatea oferită de cei m producători din bunul respectiv:
, unde c și d reprezintă coeficienții funcției
Pe termen scurt, oferta și cererea sunt mărimi variabile în anumite limite. Perioada scurtă este suficient de mare pentru a permite adaptarea ofertei la cerere și invers , adaptare realizată în limitele capacității de producție disponibile.
D1 D2 D3 S
P1
S3 P1
P2
P2
P3 p3
Influența pe termen scurt a ofertei și a cererii asupra prețurilor
Plecând de la momentul în care prețul ridicat acționează asupra pieței , producătorii sunt obligați sa folosească mai bine capacitățile de producție , deci se va începe să se producă o cantitate mai mare de bunuri în scurt timp. Oferta sporită la același nivel al cererii determină o scădere a prețului. Același efect se obține prin scăderea cererii la un nivel dat al ofertei.
Deci pe termen scurt , nivelul prețurilor este modificat de variația cererii cât și a ofertei. Amplitudinea acestor modificări este mai redusă comparativ cu situația existentă la un moment dat.
3.1.1.2. Condițiile echilibrului și formarea prețului .
Echilibrul definește situația unei economii în care proporțiile cantităților globale permit ajustare a armonioasă a fluxurilor , stabilitatea prețurilor și funcționarea satisfăcătoare a aparatului economic. De remarcat faptul că echilibrul nu reprezintă egalitatea matematică dintre cerere și ofertă. Multitudinea de factori care se manifestă face ca echilibrul să reprezinte o stare spre care economia tinde , o stare ideală.
O economie se afla în stare de echilibru dacă:
Fiecare firma îți desfasoară activitatea în cele mai bune condiții sub aspectul cererii și costurilor , adică acolo unde obține profitul maxim și fiecare întreprindere realizează nivelul optim de producție.
Cantitatea totală dîntr-un bun pe care întreprinderea urmează să o vândă la prețul pieței este egală cu cantitatea pe care consumatorii doresc să o cumpere la prețurile pieței cu veniturile lor disponibile .
Întrucât pe o piață cu concurentă perfectă producătorul individual sau consumatorul individual nu poate influența prețul , nivelul acestuia rezultă din confruntarea cererii globale cu oferta globală . Prețurile pentru care cantitatea de bunuri oferite spre vânzare este egală cu cea solicitată spre cumpărare poartă definirea de prețuri de echilibru.
D S
În figura de mai sus este prezentat procesul de echilibrare al pieței . Curba ofertei S este ascendentă și arată că se oferă mai mult dacă prețurile cresc, iar curba cererii D este descendentă și indică creșterea cantității solicitate pe măsura ce prețurile se micșorează. Cele două curbe se intersectează într-un punct unde prețul de echilibru îi corespunde cantității . Cantitatea este în același timp cantitatea cerută de cumpărători și cantitatea ofertei la prețul rezultat din tranzacția bilaterală pe piața bunului . La prețul se realizează egalitatea dintre cerere și ofertă : D(p)=S(p)
Abaterea prețului de piața față de prețul de echilibru generează fie exces de ofertă (surplus temporar de bunuri pe piață) , fie exces de cerere (penurie) , ceea ce obligă forțele pieței sa determine deplasarea prețului spre nivelul său de echilibru.
În cazul în care prețul de piața este mai mare decât ,echilibrul pieței este compromis deoarece producătorii sunt interesați sa sporească producția pana la nivelul . La acest preț însă cererea este numai . Ca urmare se creează un exces de oferta (-=).Aceasta face sa apară diferite probleme pentru producători (imobilizare de resurse în stocuri nevândute ,cheltuieli cu păstrare a și conservarea stocurilor , dobânzi la credite) , care sunt nevoiți fie sa reducă prețul până la un nivel la care stocul este absorbit , fie sa reducă producția la nivelul cererii. Excesul de oferta exercita presiuni asupra prețului și a cantității făcându-le sa se apropie de nivelul de echilibru.
La un preț de piața , producătorii reduc cantitatea ofertei la , în schimb cumpărătorii datorită prețului redus sunt interesați a achiziționa o cantitate sporita . Între cantitatea ofertei și cererea manifestata pe piața apare un surplus , exces de cerere (-=) , care epuizează stocurile și instaurează penuria. Eliminarea acesteia se realizează pe măsura ce prețul urca spre , iar producătorii măresc cantitatea ofertei de la la . În acest fel se restabilește echilibrul dintre cerere și oferta.
Prețul de echilibru apare spontan ca un rezultat al jocului forțelor pieței fiecărui bun. Echilibrul pieței nu înseamnă absenta schimburilor în raportul cerere oferta. Modificarea prețurilor , inclusiv a prețurilor de echilibru este legata de evoluția cererii globale și a ofertei globale.
În cadrul acestui model ,firma nu poate influenta prețul și ea își adaptează cantitatea în raport cu prețul de echilibru. Prețul de echilibru se impune firmei , iar oferta este reprezentata de acel volum de producție pentru care costul marginal este egal cu prețul. Firma nu produce mai mult dacă costul de producție al unei unități suplimentare depășește prețul de vânzare , deci prețul de echilibru al pieței.
3.1.1.3. Mecanismul de autoreglare a economiei .
Analiza echilibrului pieței și formarea prețului de echilibru are drept premisa considerarea poziției în plan a curbelor ofertei și cererii ca fiind data. Egalitatea cerere-ofertă , presupusă de prețurile de echilibru este relativă , realizarea ei manifestându-se doar ca tendință.
Spre deosebire de prețul de echilibru , prețul normal rezultă din comportamentul cererii și ofertei la modificarea prețului pieței . Prețul normal este prețul la care rata de modificare a ofertei este egală cu rata de modificare a cererii .
Între prețul de piață și cel normal pot apare diferente sensibile. Dacă într-o perioada creșterea consumului este mai însemnata decât creșterea producției , a ofertei , prețul pieței este mai mic decât prețul normal. Consumul este încurajat , producția este descurajata și stocurile scad până la epuizare . Dacă ritmul de creștere a consumului se situează sub ritmul de creștere a producției , prețul pieței va avea un nivel deasupra prețului normal. Un preț al pieței ridicat încurajează producția ,comprima consumul iar stocurile sporesc.
În economie , prin intermediul prețurilor se reglează producția , consumul stocurilor. În acest caz ,prețul are rolul unei pârghii ce reglează fluxul producției și al consumului. Astfel ,la un preț normal ,fluxul producției va fi egal cu cel al consumului și stocurile rămân constante. Un preț al pieței mai ridicat decât prețul normal reglează fluxurile , respectiv mărește producția și mărește consumul , ceea ce se repercutează asupra stocurilor care cresc până la un nivel care declanșează un proces de reducere a prețului. Un preț sub cel normal mărește ritmul consumului peste cel al producției , stocurile se reduc până la un nivel care declanșeaza reactia inversa (cresterea prețului).
Grafic , prețurile normale se determină plecând de la curbele normale ale cererii și ofertei . Aceasta reflectă relațiile dintre prețuri și cantități pe o perioadă mai îndelungată și nu la un moment dat așa cum se prezintă situația în cazul curbelor cererii și ofertei pe piață . Dacă este prețul normal iar prețul pieței este , rata de creștere a producției va fi mai mare decât a consumului și ca urmare cantitatea ofertei depășește cantitatea cerută . În consecință prețul tinde spre și cantitatea tinde spre . Dacă prețul pieței este < ,cantitatea ofertei este mai mică decât cantitatea cerută , ceea ce va face ca prețul de piață să manifeste tendința de deplasare spre prețul normal și cantitățile spre . Diferența – exprima rata de creștere a stocurilor , iar – este rata de reducere a stocurilor.
Prețul poate fi analizat nu numai în calitate de variabilă independentă ci și ca o variabila dependenta de cantitatea de bunuri oferite sau cerute. Prețul , privit ca efect al unui anumit nivel al ofertei ,se numește preț al ofertei și el reprezintă limita minima a prețului la care producătorii accepta sa vândă o cantitate dată de bunuri . Prețul cererii este prețul la care o anumită cantitate dintr-un bun este cerută și el reprezintă limita maxima a prețului cu care consumatorii acceptă să achiziționeze o cantitate dată de bunuri.
3.1.2. Echilibrul pe termen lung
3.1.2.1. Influența modificării cererii și ofertei asupra prețului
Pe termen lung , producătorii și consumatorii au posibilitatea de a-și adapta mai bine strategiile la condițiile pieței . Atunci când creșterea cererii este durabila , producătorii pot să sporească cantitatea ofertei nu numai prin o mai bună folosire a capacităților de producție existente , ci mai ales prin crearea de noi capacități , modernizarea utilajelor ,etc . Pe termen lung toți factorii de producție sunt variabili .
Oferta pe termen lung se înscrie pe o curba cu o înclinare relativ mică în raport cu perioada pieței sau perioada scurtă.
Echilibrul pieței în funcție de perioada de adaptare
Plecând de la momentul în care prețul este ridicat () și acționează asupra pieței , producătorii sunt obligați sa folosească mai bine capacitățile existente . Aceasta înseamnă ca ei vor începe , în scurt timp , sa aducă pe piața o cantitate de marfa mai mare decât dea care corespunde echilibrului instantaneu . Avem acum o nouă curba a ofertei , pe termen scurt și se constată că aceasta intersectează curba cererii în punctul de echilibru pe termen scurt . Prețul de echilibru pe termen scurt este puțin mai redus decât prețul pentru că oferta suplimentară se obține pe termen scurt prin utilizarea intensivă a capacităților de producție existente . Prețurile mai ridicate și practicate anterior încurajează lărgirea capacităților de producție , ceea ce înseamnă ca oferta sporește prin investiții . Prețul ce corespunde punctului în care curba ofertei pe termen lung , intersectează curba cererii , este un preț al echilibrului de piața pe termen lung . El nu este atât de ridicat ca prețul de echilibru pe termen scurt și el este net inferior prețului de echilibru instantaneu. Totodată, depășește cu puțin prețul de echilibru care exista anterior unei majorări a cererii.
Tendința de “ orizontalizare ” a curbelor de ofertă odată cu creșterea mărimii perioadelor de analiza a comportamentului prețurilor are loc numai în condițiile unor costuri constante în raport cu mărimea ofertei . Pe termen lung , prin lărgirea sau crearea unor capacități noi de producție , sporirea producției se poate realiza prin costuri medii constante , ceea ce înseamnă că oferta evoluează după o dreapta aproape orizontală. În fond , producătorul (ofertantul) poate oferi o cantitate mai mare sau mai mică la același preț pe care îl poate influența în cazul concurenței perfecte.
3.1.2.2. Echilibrul static. Modalități de restabilire a echilibrului pieței
Modificarea cererii și/sau a ofertei afectează realizarea echilibrului și semnifica o deplasare a întregii curbe sub influenta unor factori specifici.
Curba ofertei se poate deplasa ca urmare a modificărilor survenite în producția fiecărui producător , a unor noi combinații în factorii de producție , a progresului tehnic ,a numărului de producători . La rândul sau ,curba cererii se poate deplasa ca urmare a modificărilor în preferințele consumatorilor sau în listele lor de bunuri , a prețurilor altor bunuri , a veniturilor , precum și a numărului de consumatori pentru un anumit bun.
Deplasarea uneia din curbe schimbă punctul de echilibru pe piața . Dacă aceasta se restabilește ,se considera ca avem un echilibru stabil . Restabilirea , care nu înseamnă revenirea la starea inițiala de echilibru a pieței , se poate efectua prin două modalități:
a) modalitatea Walrasiană – presupune ajustarea realizată prin intermediul prețurilor . Se determina cererea netă E(p) ca diferență între cerere și ofertă la același preț :
E(p)=D(p)-S(p)
Dacă cererea netă este pozitivă , E(p) >0 , se manifestă tendința de creștere a prețului care va duce la o noua situație de echilibru , realizându-se o stabilitate a pieței . Echilibrul este stabil atunci când o creștere a prețului anulează cererea netă sau când reducerea prețului elimina oferta netă . În sens Walrasian , piața își restabilește echilibrul când o creștere a prețului anulează cererea netă sau când reducerea prețului elimina oferta netă.
b) modalitatea Marshaliană – presupune o ajustare realizată prin cantitate. În acest caz se determina prețul de cerere neta care este definit ca diferența între prețul de cerere () , adică prețul la care este cerută o anumită cantitate și prețul de oferta () , adică prețul la care este oferită cantitatea respectiva .
=-
Dacă prețul de cerere netă este pozitiv , >0 , producătorii tind să sporească producția (oferta) și pe piața se restabilește echilibrul. Restabilirea marshaliană a echilibrului se realizează prin modificarea mărimii cererii sau ofertei ceea ce înseamnă anularea prețului excedentar al cererii sau al ofertei , după caz.
Atunci când cererea și oferta au forme “normale” , modalitatea de ajustare nu are importanta : echilibrul este stabil . Dacă una din curbe este anormală , echilibrul nu este în mod necesar stabil iar în cazul când ambele curbe sunt anormale , exista instabilitate completă.
Stabilitatea echilibrului este în raport cu tipul de comportament ce domină pe piața : dacă nu există nici o curba anormală se revine la o situație de echilibru, dar care nu este identică cu cea anterioară .
p p Eq0
D1
S
Eq1
D1
Q Q
a) b)
S
p S’ p D
S S’
Eq1
Eq0
Qe Qe’ Qe=Q0 Q Qe=Q0 Qe’ Qo Q
c) d)
Modalități de restabilire a echilibrului
În cazul în care oferta este stabilă , iar cererea este supusă unor perturbații deplasându-se din D în (cazul a) , și devenită excedentara (>0) , are loc creșterea prețurilor. În ipoteza walrasiana , noul preț va determina reducerea cererii ,până când cererea excedentara devine nula iar echilibrul se restabilește în punctul . În cazul b , prin reducerea cererii din D în , cererea netă este negativă , ceea ce determina micșorarea prețului . Diminuarea prețului determina creșterea cererii până când oferta excedentară devine nulă și echilibrul marshalian se restabilește în la un preț mai mic decât prețul de echilbru inițial. Scăderea prețului declanșează tendința de reducere a ofertei
Dacă se presupune ca oferta se modifica iar cererea este stabila (cazurile c și d ), restabilirea echilibrului se face în mod asemănător cu cazul modificării cererii.
Deplasarea curbelor de cerere și de oferta este rezultatul factorilor exogeni . Aceștia pot determina patru tipuri fundamentale de perturbare a curbelor normale ale cererii și ofertei, și anume:
a)creșterea sau diminuarea cererii ,adică deplasarea curbei cererii , iar curba ofertei rămâne fixa;
b)creste sau scade oferta, adică curba ofertei se deplasează spre dreapta sau spre stânga iar curba cererii rămâne fixa;
c)creșterea sau descreșterea ofertei ,respectiv a cererii în raport cu echilibrul inițial;
d)modificarea concomitenta a ofertei și cererii ,cu aceeași intensitate și cu același sens;
Dacă unul sau mai mulți factori ai cererii devin variabili, o asemenea situație poate avea drept consecința modificarea cererii la același preț ,bunul putând fi mai mult sau mai puțin cerut și având de-a face cu o deplasare spre dreapta sau spre stânga a cererii.
Prin creșterea numărului de cumpărători , a sporirii veniturilor ,a modificării prețurilor altor bunuri , sau pentru ca cumpărătorii doresc sa dispună de cantități mai mari din acel bun , ei cer la prețul cantitatea și nu . La fiecare alt preț , se cumpăra mai mult decât cantitățile exprimate prin curba . Asigurarea echilibrului pieței în cazul creșterii cererii la o ofertă nemodificată implică sporirea prețului de echilibru de la la . Reducerea cererii de la la atrage după sine și modificarea corespunzătoare a prețului de echilibru care devine .
În condițiile în care cererea o consideram constantă , este posibilă o deplasare a curbei ofertei ca urmare a unor împrejurări specifice.
Q
Modificarea echilibrului ofertei prin deplasarea curbei cererii
Dacă curba ofertei se deplaseaza de la la ,iar curba cererii D rămâne nemodificată , prețul de echilibru se modifica de la la . Deci dacă oferta creste , adică curba ofertei se deplaseaza de la la , prețul de echilibru este , mai scăzut decât în situația inițială . El crește numai dacă se reduce oferta .
Q2
Modificarea echilibrului pieței prin deplasarea curbei ofertei
Modificarea cererii poate fi în concordanta cu oferta sau dimpotrivă . Dacă se pune condiția ca prețul sa se păstreze constant , la modificarea cererii în sus sau în jos , față de situația inițială , se observă că și oferta se modifică în același sens. O data cu creșterea sau scăderea cererii , în același sens și în aceleași proporții se modifica și oferta , realizându-se starea de echilibru.
p
EQ2 EQ0 EQ1
S1 D1 S0 D0 S1 D1
Q2 Q0 Q1 Q
Echilibrul pieței în cazul modificării concomitente a cererii și ofertei
Rezulta ca pentru a păstra starea de echilibru a pieței în condițiile unui preț relativ constant ,când cererea pentru un produs oarecare scade, trebuie redusa în mod corespunzător și oferta. Altfel, produsul nu se vinde, rămâne în stoc, iar cheltuielile făcute cu factorii de producție utilizați rămân nerecuperate. Când cererea creste ,menținerea stării de echilibru implica sporirea corespunzătoare a cantității ofertei de la Q0 la Q2
P D2 D0 S2 D1 S0 S1
P2
P0
P1
Q2 Q0 Q1 Q
Datorită caracterului limitat al unor factori de producție sau a unui spor mai mare de producție , sunt cazuri când unei modificări a cererii la anumite produse I se poate aduce o modificare a ofertei , dar nu de aceeași proporție cu cererea . Dacă în noua situație se păstrează prețul constant ,atunci produsul este fie insuficient în raport cu cererea și nu se găsește pe piața ,fie depășește cererea și nu poate fi vândut în întregime. Numai modificarea prețului în funcție de noul raport cerere-oferta creează o noua situație de echilibru. În situația în care nu se pune condiția menținerii constante a prețului , oferta și cererea nu se mai modifica proporțional . În funcție de variația raportului dintre cerere și ofertă se modifica și prețul de echilibru față de perioada anterioară . Dacă prețul de echilibru este p0 , se observă că la o creștere a cererii la D1 , printr-o sporire mai mica a ofertei la O1 , are loc formarea unui preț de echilibru p1 mai mare. Prețul p2 este determinat de o scădere a cererii căreia I-a corespuns oferta diminuată într-o proporție mai mare.
În condițiile în care prețul de echilibru este determinat în prealabil de piața și cunoscut , consumatorii și producătorii pot stabili ce cantitate va fi achiziționată , respectiv va reprezenta oferta.
3.1.2.3. Echilibrul dinamic pe piață : modelul Kaldor
În condiții statice , admițând că prețurile celorlaltor bunuri sunt fixe , cererea consumatorilor poate fi reprezentata de o funcție D=F(p) iar oferta de o funcție S=f(p) , unde p este prețul curent al bunului. Problema statică determină un preț și o situație de echilibru , ambele bine definite.
Abordarea dinamica trebuie sa determine variația prețului în funcție de timp și traiectoria unui echilibru mobil. Se consideră că cererea pieței în momentul curent t depinde de prețul p(t) și de variația crescătoare sau descrescătoare a prețurilor .Deci , cererea depinde de p(t) și de derivata lui p’(t):
D=F[p(t),p’(t)]
Dacă exista un decalaj constant al producției egal cu unități de timp . Atunci oferta pentru bunul X depinde de prețul și de variația prețului nu în momentul curent t , ci în perioada anterioara t- . Oferta actuală a fost stabilită cu unități de timp înainte , la începutul procesului de producție și era supusă prețului , valabil în acel moment:
S=f[p(t-),p’(t-)]
Condiția generală a echilibrului dinamic este acum :
F[p(t),p’(t)]= f[p(t-),p’(t-)]
În cazul în care funcțiile cererii și ofertei sunt liniare , se poate scrie:
ap(t) +b =p(t-) +
p(t)-p=[p(t-)-p]
Dacă cunoaștem evoluția prețurilor în cursul perioadei inițiale între t=0 și t- , putem deduce prețul p(t) în orice moment următor t. Măsurând toate prețurile pornind de la nivelul de echilibru al prețului p , prețul curent este un multiplu constant al prețului de acum unități de timp ,cu factorul negativ .
Se pot deosebi trei situații :
a) dacă a și sunt egale în valoare absoluta ,atunci variația prețului în intervalul (0,2) completează oscilația din intervalul (0,) ,prețul fiind în momentul t=2 același ca în momentul t= .Ciclul de prețuri se repeta la perioade succesive de 2 unități de timp.
b) dacă a> în valoare absoluta ,raportul negativ este în valoare absoluta mai mic decât unitatea .aprețul oscilează și parcurge în 2 un ciclu complet , dar amplitudinea oscilației descrește în timp ,oscilațiile fiind amortizate treptat.
Pentru a vedea procesul de amortizare treptata a oscilației prețului și instalarea echilibrului în situații dinamice ,în continuă evoluție ,în literatura economica se descrie „pânza de păianjen dinamica”(Modelul lui Kaldor).
Se considera o producție concurențiala (de exemplu producția agricola unde fenomenul este mai vizibil decât în alte domenii ) care este pusa în vânzare în condiții obișnuite. Producătorii iau în considerare prețul la zi , p și dacă considera ca el este avantajos se preocupa de lărgirea producției Q pe care o vor pune în vânzare în perioadele următoare. Acest preț operează asupra curbei ofertei S dar aceasta funcționează cu un decalaj în timp : asociază unui preț al perioadei curente o producție a perioadei următoare. Decalajul reprezintă timpul necesar pentru producerea bunurilor care formează obiectul ofertei.
Dacă prețul pieței se plasează la intersecția curbelor cererii D și cererii S ne găsim în prezenta unui caz de echilibru invariabil ,static. În mod constant , producătorii instalați pe curba lor de oferta S vor produce o cantitate corespunzătoare la Eq și cantitatea cerută pe piața la prețul p este egala cu cea pe care în mod voluntar producătorii o oferă. Deci, nu se constatat nici o diferența între cazul în care Q dîntr-o perioada este determinata de prețul aceleiași perioade și cazul în care Q dîntr-o perioada este determinat de p dîntr-o perioada anterioara.
Dacă admitem ,însă ,ca dîntr-un motiv oarecare ,cantitatea ofertei scade , din Q în Q1 ,urcând pe curba cererii din Eq în E1 ,vânzătorii obțin pentru aceasta cantitate mai redusa un preț mai ridicat p1.Dar echilibrul pe termen lung nu a fost atins. Se pune problema cantității de bunuri va fi produsa în perioada următoare pe baza lui p1 care este mai mare decât p.
Producătorii pe curba lor de oferta se vor ridica în sus și la dreapta și vor produce o cantitate corespunzătoare punctului F1 plasat la nivelul lui p1 . Se observa ca noua cantitate Q2 va fi excedentara cantității de echilibru. Acum se pune problema prețului de vânzare al acestei cantități pe piața. Pentru a afla acest preț , coborâm din punctul F1 până la curba cererii în E2 și constatăm că prețul va trebui sa scadă până în p2.
În acest stadiu nu s-a atins o stare de echilibru . La prețul scăzut p2 producătorii decid sa reducă producția în perioada următoare și în acest scop deplasează în jos și spre stânga curba ofertei S până în punctul F2 Pentru a vedea care este prețul corespunzător acestei cantități , urcăm pe curba cererii pana la punctul E3 , care ne indică prețul corespunzător p3. Și în continuare vom avea o mișcare alternativă. În situația inițială , producția Q este scăzută iar prețul p este ridicat. Dar un preț ridicat face sa crească în perioadele următoare producția , ceea ce determina pentru aceasta perioada un preț scăzut. Rezultă că în decursul unor perioade succesive , prețul pieței oscilează deasupra sau sub prețul de echilibru trasând pe diagrama o pânza de păianjen.
E1 E3
P1
P3 F1
p
Eq
p2
E2
F2
Q1Q3 Q Q2
Echilibrul de piața cu ajustarea întârziată a ofertei
În final, mișcările oscilatorii se atenuează progresiv și sfârșesc prin a înceta , firul se înfășoară în interior până la Eq. Sistemul este atunci în punctul sau de echilibru în care se poate menține atâta timp cât forte exogene nu vor declanșa o noua serie de oscilații cu amploare descrescătoare .Echilibrul este stabil.
c)Dacă a< în valoare absolută , există un caz analog cu cel precedent cu deosebirea că amplitudinea oscilațiilor crește în timp.
În situația în care curba ofertei are o înclinare mai orizontală , sistemul pânzei de păianjen reflectă oscilații explozive și este divergent spre exterior . Dacă cele doua curbe S și D au aceeași înclinare , atunci pânza de păianjen este perfect simetrică , iar sistemul oscilează indefinit în jurul situației de echilibru fără ca mișcările să-și modifice amploarea . Avem de-a face în acest caz cu oscilații persistente . Echilibrul este instabil .
Nu este obligatoriu ca cererea și ofertă să fie reprezentate prin linii drepte în grafic pentru reprezentarea oscilațiilor într-un sistem de ‘pânza de păianjen ‘. Dacă consideram oferta în punctul de echilibru ca fiind mai elastică decât cererea , o slabă perturbație va avea ca efect faptul că sistemul trebuie să suporte o serie de oscilații de amploare crescândă .
D
C S
p B
A H
Q
Echilibrul dinamic în cazul unor oscilații crescătoare
În viata economica reală , nici o situație explozivă în raportul cerere-oferta , preț-cantitate , nu se agravează la infinit și aceasta întrucât curba liniilor ofertei și cererii readuce în final sistemul în interiorul ‘ comportamentului de stabilitate’ reprezentat de patrulaterul ABCH. Astfel sistemul oscilează indefinit în acest cadru. Amploarea oscilațiilor este determinata de curba cererii și ofertei.
Modelele de echilibru dinamic cu ajustarea întârziată aduc o anumită lumină asupra fenomenelor economice ciclice potrivit cărora sistemul întreprinderii libere ar putea suferi ample fluctuații de cantitate și preț dacă nu ar fi atenuate prin punerea în mișcare a unor politici anticiclice și prin mecanismele echilibrate ale pieței.
3.1.2.4. Prețul de echilibrare pe termen lung
În condiții de concurență perfectă , pe termen scurt , producătorul îsi maximizează profitul prin reglarea ofertei , deoarece prețul de piața p se impune ca ceva dat . Cantitatea optimă a ofertei (Qo) pentru producătorul individual care asigură profitul maxim este dat de egalitatea dintre costul marginal și venitul marginal .
Echilibrul pieței pe termen lung se realizează atunci când cererea totală este egala cu oferta totală pentru bunul respectiv . Punctul de intersecție al celor doua curbe indică nu numai cantitatea ci și prețul de echilibru. Acesta trebuie să aibă un nivel care sa dea posibilitatea întreprinderilor să-și recupereze cheltuielile efectuate . Este vorba de un cost concurențial integral care conține profitul normal , dar exclude profitul suplimentar care ar atrage noi capitaluri în ramură . Prin aceasta este determinat indirect numărul de firme care produc același bun economic.
Pentru definirea echilibrului pieței pe termen lung , se formulează două ipoteze :
a)costurile de producție sunt identice pentru toți producătorii ;
b)producătorii au costuri de producție diferite pentru același produs ;
a) Costuri de productie egale și formarea supraprofitului
Se considera condiții de productie egale pentru toate firmele din ramura și deci curbele de cost și nivelul costurilor sunt identice. Oricare dintre firme este“firma reprezentativa”.
Echilibrul dintre cererea D și oferta S determina prețul care este un preț de echilibru Pa și care se se impune producatorilor . Acestia , pentru a obține profitul maxim ,isi ajusteaza producția la nivelul Qa astfel incat sa existe egalitatea între costul marginal (Cmg) și prețul marginal (prețul p). De aici , mai rezulta și faptul ca oricare firma obtine un profit care este superior celui obținut în mod normal. Se obtine și supraprofit datorită faptului că prețul este superior costului mediu care include toate cheltuielile necesare recuperării factorilor de productie , inclusiv veniturile implicite.
În condițiile concurenței perfecte este posibil ca în ramura să patrundă noi firme (intrarea este liberă) cu produse omogene la acelasi cost , incitate de supraprofitul ce se obține aici. Apariția de noi firme (și implicit , deplasarea corespunzatoare a curbei ofertei ) are loc până când supraprofitul devine nul . Intrarea se opreste atunci când dreapta care exprima prețul (p0) devine tangentă la minimul curbei costului mediu , punct în care acesta este egal cu costul marginal.
Deci , ca urmare a pătrunderii de noi firme producătoare apare un exces de oferta , prețul de piața se reduce , ajunge la nivelul costului mediu sau chiar sub acesta , ceea ce înseamnă că toate întreprinderile își reduc profitul economic (supraprofitul ), acesta devine nul sau chiar se înregistrează pierderi .
La acest nivel mișcarea începe în sens invers : se diminuează oferta , iar curba ofertei globale se deplasează spre stânga până la punctul în care se obține un preț ce elimina pierderile și va aduce profitul normal , eliminând supraprofitul .
p
D O0
O1
p0 Oe p0 Cmg Cm
p1 O2 p1
pe pe
p2 p2
Q0 Q1 Qe Q2 Q Qe Q1 Q0 Q
Echilibrul pe termen lung
Rezultă că , pentru a se realiza echilibrul pe termen lung al pieței , prețul trebuie sa asigure egalitatea ofertei și cererii și obținerea profitului normal dacă costurile sunt identice și sa elimine supraprofitul ce incită intrarea unor noi firme în ramură.
În condițiile de concurență , firma se adaptează la prețul pieței . Profitul măsoară și recompensează posibilități ale acestei adaptări în cursul unei perioade. Prin intrarea în ramura a unor noi firme dispare profitul economic sau supraprofitul , iar profitul normal corespunzător remunerării normale a factorilor de producte , deținuți și utilizați de firmă , este inclus în costul mediu concurențial .
b)Costuri de producție diferențiate și selecția economică a producătorilor
Costurile de productie egale reprezintă o ipoteza ce are putine sanse a fi intalnita efectiv în practica economica . În realitate , condițiile de productie sunt diferite și întreprinderile obțin producția cu costuri inegale . În situația de diferențiere a costurilor funcționeaza mecanismul selectiei economice a firmelor, adică eliminarea firmelor mai putin productive .
Pentru a vedea mecanismul selectiei economice , considerăm că avem două tipuri de intreprinderi – primele produc la un nivel de cost ridicat , iar celelalte au costuri de productie mai scăzute . Prețul de vânzare este același pentru produs indiferent de producător .
Dacă prețul de piață este p1 , la o cerere corespunzătoare unei oferte Q1 , cele două tipuri de întreprinderi obțin profitul economic , prețul fiind mai mare decât costul mediu. Este posibilă o sporire a ofertei prin intrarea în ramură de noi intreprinderi , incitate de supraprofitul obținut de întreprinderile existente . În acest caz , prețul se reduce și trece de la p1 la pm, atunci intreprinderile de tip 1 nu mai obțin profit economic pentru ca prețul pm este egal cu costul lor mediu.
Cmg Cm p1 Cmg
p1 Cm
pm pm
p2
p2
Qm Q1 Q Q2 Qm Q1 Q
Costuri diferențiate și selecția producătorilor
Celelalte intreprinderi continuă să obțină profit economic și în cazul unor prețuri mai mici decat pm , dar superioare lui p2. Întreprinderile de tip 1 înregistrează pierderi și sunt nevoite sa părăsească ramura . Aceasta înseamnă că identitatea dintre curbele costului nu este o ipoteza , ci o consecință a procesului de eliminare a firmelor mai putin productive .
În cazul costurilor diferentiațe, întreprinderile mai putin productive sunt eliminate . Sunt viabile acele firme ce realizează produse cu costuri reduse . În acest mod se produce selectia economica a producatorilor .
3.2.Identificarea echilibrului general pe piața cu concurenta imperfectă
3.2.1.Monopolul economic
De regulă , monopolul este tratat ca o situație de piață opusă concurenței pure și perfecte.
Monopolul , în economie , definește situația unei piețe pe care nu există concurență din partea ofertei , întrucât nu se prezintă decât un singur vanzator . În viziunea lui E.H.Chamberlin , monopolul exprimă controlul exercitat de un singur vânzător al unui bun economic pentru care nu există înlocuitor sau situația când o marfă este vândută pe o piață doar de o singura firmă care fixează prețul.
În raport cu aceste concepții , pentru care trasătura caracteristică a unei firme monopoliste este situația pe piață , sunt orientări în care monopolul este determinat de pozitia unei firme în productie . Monopolul poate fi caracterizat ca situația întreprinderii ce furnizează totalitatea producției ramurii luată în considerare , respectiv ca situația în care un producător unic al unui bun omogen se află în fața unei infinități de cumpărători , producătorul unic dispune de intreaga oferta dintr-o ramură de activitate.
Ambele conceptii au o trasatură comună , și anume aceea că o singură firmă realizează producția ramurii , respectiv asigură oferta unui bun economic pe o anumită piață. Aceste situații sunt rar întâlnite în economie . De aceea , în definirea monopolului , adesea se apelează la noțiunea de elasticitate încrucișată. O firmă se află în situație de monopol atunci când coeficientul de elasticiate încrucișată al cererii din produsul pe care ea îl vinde în raport cu prețul la care vând același produs toate celelalte firme este zero sau apropiat de zero . Chiar dacă o firmă nu este unică în domeniu , are calitatea de monopol când domină piața prin producția și oferta sa , poziție care nu este influențată de o modificare de preț din partea celorlaltor firme.
Rezultă că monopolul poate fi perfect (absolut) sau imperfect . Monopolul perfect (absolut) este intâlnit de fiecare dată când o singură firmă are la dispozitie intreaga oferta și se gasește în fața unei pluralități de cumpărători . Bunul care face obiectul ofertei este diferit de altele și imposibil de a fi substituit de către consumatori . Monopul imperfect apare în situația în care , pe lângă producatorul , respectiv ofertantul care domina ramura și piața , sunt și alte firme de o forța economică redusă .
Existența și dezvoltarea monopolurilor are mai multe cauze care stau , de altfel , la baza formelor în care ele se prezintă . În primul rând există un monopol determinat în mod natural . Acesta rezultă din deținerea în exclusivitate sau cvasiexclusivitate a unor factori de productie naturali cu calitati deosebite : terenuri cu resurse minerale , hidroenegetice deosebite , terenuri agricole de mare fertilitate sau aflate în zone naturale unice, terenuri de construcție în perimetre echipate și foarte căutate , etc. Deținătorul unor astfel de resurse cu o raritate deosebită are posibilitatea să fixeze prețul și cantitatea pe care o livrează fiecărui cumpărător , să adopte un comportament discriminatoriu în raport cu potențialii beneficiari.
Tot în categoria monopolurilor naturale intră și acele domenii în care nici economic și nici tehnologic nu este posibilă existența mai multor întreprinderi concurente : retele de distribuție a energiei termice , gazelor , apei , căi ferate , etc. Multiplicarea acestor rețele pentru a crea o piață concurențială nu ar fi justificată economic , ar necesita dublarea sau triplarea investițiilor , iar între întreprinderi ar fi posibilă realizarea de întelegeri cu privire la preț și piață . În al doilea rând , poate exista un monopol instituit juridic de catre autoritatea statală (monopolul legal sau monopol instituțional ) asupra unor sectoare de interes strategic (apărarea națională ) și de interes public care trebuie sa intre sub incidenta controlului public : producția de armament , materiale radioactive, unele substante farmaceutice , etc. Activitățile din domeniile respective sunt realizate de regulă de intreprinderi publice , dar nu sunt excluse nici cele particulare .
Situația de monopol se concretizează în aceea că alți agenți economici nu au dreptul sa producă bunuri materiale și servicii similare sau să le importe și comercializeze .
În al treilea rând , ca expresie directă a concentrării producției și a capitatului există monopolul economic , marea unitate economică sau grupul de unități economice care prin pozițiile deținute , reușește să-și impună condițiile în ceea ce priveste cercetarea , inovarea , producția , comercializarea , prețurile în domeniile industriale și agricol , sau în ce priveste tarifele , creditele , dobanzile , etc în domeniul serviciilor sau în cel bancar , determinând într-o măsură considerabilă termenii concurenței.
În al patrulea rând există un monopol tehnologic , generat de proprietatea asupra unui patent de inovație ,ceea ce conferă deținătorului un drept exclusiv o anumita perioadă de timp . Monopolul temporar detinut de inovator este pus în discuție și slabit atunci când alte intreprinderi reusesc sa produca bunuri similare , substituibile și dispare odată cu apariția pe piață a unor imitatori.
În al cincilea rând , poate fi monopol de “marca “ și nu de produs. Marca comercială care este unică și recunoscută de consumatori este expresia originalitatii modelelor și garanția calității produselor. Pe piață se manifestă un monopol psihologic , subiectiv creat prin publicitatea făcută unei marci pentru a–și afirma personalitatea și superioritatea . În acest caz ne găsim într-un regim de piață care se situează la jumătatea drumului între o piață concurențială și monopolul absolut , și este rezultatul condițiilor subiective.
Termenul de monopol evoca ideea de dominație , de stăpânire , dreptul de a dispune de un sector de activitate sau de o piață. Funcția esențială a monopolului o reprezintă dominația pieței ,a ofertei unui bun economic , iar mobilul căruia îi subordonează activitatea îl constituie obținerea profitului ridicat de monopol.
Cererea și oferta pe piața monopolistă
În raport cu piața cu concurenta perfectă , piața monopolistă presupune următoarele condiții:
o singura firmă domină producția , respectiv oferta unui bun economic ;
bunul economic ce formează obiectul tranzacției de piață nu poate fi substituit;
intrarea unor firme noi pe piața monopolistă este împiedicată de existența unor bariere economice , naturale , juridice sau tehnologice . Prin înlăturarea eventualelor firme rivale , piața monopolistă este opusul concurenței .
prețul nu mai este fixat în afara firmei ci depinde de actiunea acesteia . Are loc fixarea simultană a prețului și a cantității.
O firma monopolistă în calitate de unic producător se confundă cu ramura și este confruntată cu cererea pietei pentru produsul sau . În acest caz , elasticitatea cererii în raport cu prețul este imperfectă , iar curba cererii normale are panta negativă .
Desi are posibilitatea să fixeze prețul pentru marfa sa , monopolul nu are nici o putere asupra cererii. Prețul stabilit trebuie sa fie recunoscut și acceptat de cumpărători . În cazul în care prețul stabilit de monopol este atât de ridicat încât nu poate fi acceptat de cumpărători , produsul va rămâne nevândut. Cumpărătorii stabilesc ei însiși ce cantitate pot cumpara din produsul care li se oferă în funcție de disponibilitățile lor bănești dar stabilesc totodată și cantitatea de marfă ce poate fi vândută de monopol . Monopolul poate să stabilească vânzarea unei anumite cantități de produse pe piață dar cumpărătorii vor fi cei ce stabilesc prețul.
De fiecare data când piața este constrânsă de monopol din punct de vedere al prețului , el pierde controlul cantității , și invers , când constrânge piața prin penurie sau abundenta nu mai dispune de controlul prețului. Acest lucru arata faptul ca monopolul dispune de o libertate relativă pentru a fixa prețul , iar cumpăratorii au posibilitatea de a reacționa la modificarea prețului de monopol .
Chiar și în aceasta situatie ,cererea este o functie de preț : Q=f(p) , iar prețul este o functie de cerere(de cantitatea solicitate de consumatori ) : p=g(Q)
Dacă cererea pe piața monopolistă coincide cu cererea la firmă și este suma cererilor individuale ale unui numar mare de cumpăratori , oferta pieței se confruntă cu oferta individuală , a firmei monopoliste. Ca atare , între preț și ofertă există o relație de tip special. Oferta de monopol reprezintă cantitatea care vândută la un anumit preț asigură firmei monopoliste profitul maxim . În cazul monopolului nu este o relație univocă între preț și cantitatea ofertei. Curba costului marginal nu reprezintă curba ofertei optime , așa cum este cazul concurenței perfecte. Nu există o curba a ofertei pentru firma monopolistă. Ea se reduce la un punct de pe curba cererii . La acelasi preț , cantitatea oferită poate fi diferită în raport cu elasticitatea de preț a cererii.
Prețul de monopol este o categorie importantă a prețurilor fixate și de regulă el este mai ridicat decât cel care rezultă din jocul liber al forțelor concurențiale. În consecință , cumpăratorii achiziționează o cantitate mai mica la un preț mai ridicat.
Analiza prețului de monopol poate fi făcută fără luarea în considerare a costurilor ofertantului pornind de la piață sau prin luarea în considerare a curbelor de cost și de venit ale firmei.
Prețul de monopol determinat pornind de la piață.
Deși dominația este vocația monopolului , aceasta nu este în nici un caz absoluta . Dominația este limitată de condițiile pietei și de imperativele costului.
Mobilul care detrmină decizia monopolistului este de a realiza prin vânzarile sale maximum de profit ( max(p*Q)).
Din curba ofertei care dispare ramâne doar un punct și anume acela care determină prețul de pe curba cererii . Monopolistul este obligat sa țină seama de exigențele curbei cererii și pornind de la aceasta trebuie să determine un punct A , astfel încât dreptunghiul Op0AQ0 sa aibă suprafața maximă . Aceeași idee este exprimată analitic de Cournot care formulează cererea ca funcție de preț : Q=f(p).
Functia dispare pentru p=0 și p= pentru că atunci cererea se anulează , cantitatea devenind nulă . Între cele două valori , funcția trece printr-un maxim dat de expresia în care derivata produsului p*f(p) este nulă:
f(p)+p*f’(p)=0
sau
p=-f(p)/f’(p)
D
P0 A
0 Q0 Q
Prețul de monopol când se face abstracție de cost
Puterea unui monopolist este puterea de a alege și nu puterea de a domina. Monopolistul este stapân doar pe una din componentele pieței . Când decide asupra prețului , cantitatea depinde de posibilitatea de substituire a produsului pe care o operează cumpărătorii dacă îl consideră prea scump și de comportamentul curbei cererii .
Pozitia de echilibru este dependentă de elasticitatea cererii pentru produsul respectiv .
Pentru cereri foarte elastice , suprafața dreptunghiului de cumpărăre este maximă pentru prețuri relativ scăzute , iar pentru o cerere inelastică , maximul coincide cu prețuri ridicate . De aici rezultă că atunci când monopolul se exercită asupra unor bunuri esențiale pentru existența oamenilor , el are tendința de a face să crească prețurile . În virtutea acestui principiu , monopoliștii pot să practice o politică a cantităților contrară binelui comun prin limitarea producției pentru a evita scăderea prețurilor.
Bunurile vândute trebuie produse , ceea ce înseamnă că profitul monopolist este limitat , în afară de cantitatea cererii și de către costul de productie . În cazul unei cereri date , monopolul va trebui să determine punctul de echilibru care maximizează profitul la un anumit cost . În fond , trebuie găsită acea cantitate a ofertei care maximizează diferența între preț și costul de producție.
Prețul de monopol determinat pornind de la firmă
În caz de monopol , forma curbei cererii , formarea prețurilor , maximizarea profitului și realizarea echilibrului prezintă unele elemente specifice în raport cu piața concurenței perfecte și durata perioadei de timp.
3.2.1.1.Echilibrul monopolului pe termen scurt
Un monopol se află în stare de echilibru atunci când obținem profitul maxim . Pentru aceasta se acționează asupra cantității și a prețului.
O decizie de creștere sau diminuare a volumului ofertei pe piață are efect direct asupra prețurilor . De aceea , o creștere a volumului producției nu poate să se manifeste decât prîntr-o diminuare corelată a prețurilor pieței . Cererea nu este infinit elastică și ea este reprezentată printr-o curba descrescătoare.
Se pune problema determinării volumului optim de producție ce asigură profitul maxim pentru monopol .
Profitul total al firmei () este prin definiție , diferența între venitul total (Vt) și costul total Ct și ambele variază în mod evident în raport cu nivelul producției :
= Vt-Ct sau Q*p- Ct
Trebuie căutat acel volum de producție care asigură obținerea profitului maxim :
Vt(Q) –Ct(Q)
Pentru realizarea profitului maxim , trebuie să fie îndeplinite condițiile:
a) adică
Stiind că derivatele lui Vt și Ct în raport cu Q reprezintă mărimi marginale , maximizarea profitului în funcție de producție se realizează când :
Vmg=Cmg
Deci , profitul va fi maxim când plusul de venit provenit din vânzarea unei unități suplimentare este egal cu plusul de cost ocazionat de producerea acestei unități suplimentare , adică un nivel de producție astfel încât să existe egalitate între venitul și costul marginal . Acest rezultat este cunoscut sub numele de „TEOREMA COURNOT ” , potrivit căreia profitul este maxim atunci când monopolul fixează un preț pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal .
b) a doua condiție opune un maxim unui minim , adică :
(la producția de echilibru , venitul marginal trebuie să crească mai puțin rapid decât costul marginal ) .
Aceasta condiție este satisfacută automat dacă venitul marginal descrește în timp ce costul marginal creste , odată cu sporirea producției peste valoarea peste care aceste mărimi marginale sunt egale .
Solutia analitică a echilibrului monopolist poate fi ilustrată prin luarea în considerare a unor forme concrete ale funcțiilor cererii și costurilor .
Dacă funcția costurilor totale este :
Ct= aQ2+bQ+c
și functia cererii are forma liniară
p=-Q
atunci se poate determina venitul total :
Vt=pQ=(Q)Q=Q-Q2
Profitul se obține din relația :
Vt-Ct=(Q-Q2)-( aQ2+bQ+c)=
=(p)Q-(a)Q2-c
Derivatele primare ale funcțiilor Vt,Ct și vor fi :
Vmg=2Q
Cmg=2aQ+b
’=(-b)-2(a)Q
Profitul maxim (max) se obține atunci când :
Vmg=Cmg sau ’=0
Din ecuațiile precedente rezultă:
2Q=2aQ+b
b-2(a)Q=0
Se obține :
Există o singură producție de echilibru cu condiția că >b. Aceasta înseamnă ca venitul marginal este mai mare decât costul marginal când producția este nulă sau foarte mică . Dacă aceasta condiție nu este satisfacută , firma nu realizează profit pozitiv și pierderile sunt minime când producția este zero .
A doua condiție de echilibru
este întotdeauna satisfacută .
Problematica profitului maxim poate fi prezentată și în formă grafică cu ajutorul unei diagrame pe care sunt trasate patru curbe : două curbe în forma de U pentru costul mediu și costul marginal și două curbe rectilinii pentru venitul mediu și venitul marginal .
p
D
p0 M Cmg Cm
L
F
N
Vmg
0 Q1 Q0 Q2 Q
Echilibrul monopolistului
Primele sunt trasate în aceeasi manieră ca în cazul concurenței perfecte . Explicația este dată de faptul că monopolul controlează numai condițiile de producție și vânzarea produselor sale , iar în calitate de cumpărator se comportă ca toate celelalte firme . Monopolul influentează prețul produsului pe care îl vinde nu și prețul factorilor de producție pe care îi utilizează.
Celelalte curbe sunt diferite față de situația curbei perfecte . De regulă , curba venitului total (Vt) este neliniară și exprimă influența pe care o exercită monopolul asupra prețului produs și vândut . Curba cererii (D) are panta negativă fiind descrescătoare . Ea coincide cu curba venitului mediu (D=Vm) . Acesteia din urma i se asociază curba venitului marginal (Vmg) . Curba costului marginal (Cmg) se intersectează cu curba venitului marginal (Vmg) în punctul N , la nivelul de producție Q0 . La nivelul Q0 , cererea este M iar prețul de monopol este p0 reprezentat de segmentul Q0M . Costul mediu pentru producția Q0 este dat de segmentul Q0L . Diferența dintre prețul de monopol și costul mediu reprezintă profitul : ML=Q0M-Q0L . Punctul de intersecție N al curbei venitului marginal (Vmg) și curbei costului marginal (Cmg) definește profitul maxim și implicit volumul optim al producției Q0 , pe care firma monopolistă are interes să-l atingă .
La nivelul optim al producției , egalitatea între cerere (care se confundă cu dreapta venitului mediu (Vm=D) și ofertă (perpendiculara MQ0 care trece prin punctul de echilibru N ) se realizează în punctul M , iar prețul corespunzator acestei egalități (p0) este egal cu ordonata acestui punct. Dezvoltarea producției peste Q0 , spre Q2 , duce la diminuarea profitului total , deoarece de la acest nivel de productie , costul marginal este superior venitului marginal . Profitul devine egal cu zero pentru o producție egală cu Q 2 , unde Cm=Vm . Dacă producția este inferioară lui Q0 , producătorul are interes să-și sporească activitatea deoarece la stânga lui N , venitul marginal este superior costului marginal . Nivelul de producție Q0 este optim pentru că permite să se obțină profitul maxim . Aceasta producție determină prețul pieței monopoliste .
Prețul de monopol (prețul de echilibru ) se explică parțial prin egalitatea Vmg=Cmg . Fiind un preț de piață ,el are la bază egalitatea dintre cerere și ofertă cu mențiunea că cererea la firmă este egală cu cererea globală a pieței pentru produsul respectiv , iar oferta este oferta monopolului , care se confundă cu producția ce asigură firmei monopoliste profitul maxim .
În contitiile monopolului , poziția de optim se stabilește la un preț care depășește costul mediu minim , iar profitul total reprezentat de suprafața p0MLF este profitul „anormal” , supraprofitul . Firma monopolistă realizează supraprofit nu temporar sau întâmplător ca în situația de concurență perfectă , ci în mod permanent . Nici un concurent nu poate afecta poziția monopolistului . În situația de monopol , prețul nu tinde pe termen lung să coincidă cu minimul costului mediu , așa cum se prezintă situația pe o piața cu concurență perfectă.
3.2.1.2. Echilibrul monopolului pe termen lung
În cadrul pieței cu concurență perfectă , existența supraprofitului atrage noi firme și prețul tinde spre nivelul costului mediu. Când sunt bariere la intrarea în ramură , firma îți păstrează pe termen lung poziția de monopol și echilibrul nu presupune anularea supraprofitului. Și pe termen lung , monopolistul obține profit pe care își propune să-l maximizeze.
Explicarea mecanismului de realizare a echilibrului pe termen lung pornește de la ipoteza că acesta este format din mai multe perioade scurte în decursul cărora firma evoluează spre dimensiunea optimă.
Curba costului mediu pe termen lung ( CmL) este curba anvelopă (înfășurătoare) a curbelor de cost mediu pe termen scurt (Cm) . De aceea , costul mediu minim pe termen lung coincide cu costul mediu minim pe termen scurt , corespunzător producției la care firma a atins dimensiunea dorită . Costul marginal al ultimei perioade va fi egal cu costul marginal pe termen lung , CmgL. Curbele de cerere (venit mediu ) și de venit marginal nu sunt modificate într-o perioadă scurtă.
O firma monopolistă pentru care funcția cererii este D=p1(Q) , desface cantitatea Q1 la prețul p1 și realizează profitul maxim la o curbă a costurilor medii pe termen scurt Cm1 , corespunzator punctului N , unde costurile marginale sunt egale cu venitul marginal .
Dacă în timp , cererea crește , de la D=p1(Q) la D=p2(Q) , firma poate să vândă produsele la un preț mai ridicat , p2 , fără să depașească producția Q1 , sau să sporească cantitatea ofertei la prețurile initiale , p1. Dacă firma apreciază că se află în fața unei cereri sporite ce se va manifesta durabil și nu este conjuncturală , realizează o adaptare a capacităților sale , care să corespundă curbei costurilor medii pe termen lung CmL . La o sporire a prețurilor , unele firme concurente pot penetra barierele de intrare pe piață , monopolul transformându-se în oligopol , ceea ce determină modificarea cererii la firmă , care nu mai coincide cu cererea pieței . Dacă , conform noii curbe a cererii D2 , producția la care se obține profitul maxim este Q2 (corespunzătoare punctului N’ în care curba costurilor marginale pe termen lung , CmgL, intersectează noua curbă a veniturilor marginale ,Vmg2) , se utilizează prețul p3 , preț ce marchează egalitatea dintre cerere și ofertă . Prețul p3 se situează deasupra costului mediu minim și costului mediu corespunzător punctului de echilibru .
p
M
p2
p1
p3 M’
p4 Cm1 D2
Cmg1 N’
Vmg1 Cmg2 CmL
D1 CmgL
Vmg2
Q1 Q0 Q2 Q
Echilibrul firmei monopoliste pe termen lung
Producția optimă pentru monopol este mai mică decât producția optimă care definește oferta globală în cazul concurenței perfecte . Monopolul oferă o cantitate mai mică la un preț mai ridicat și consumatorii sunt obligați să-și restrângă corespunzător cererea .
3.2.2.Monopsonul
Monopsonul reprezintă tipul de piață imperfectă în cadrul căreia o mulțime de ofertanti ai unui bun omogen se află în relație cu un unic cumpărător . În acest caz , cumpărătorul are putere de acțiune asupra prețului la care se efectuează tranzacția.
Pozitia monopsonică este deținută de :
firme productive ce achizitionează întrega cantitate dintr-un factor de producție pentru a produce anumite bunuri (tutun ,bumbac ) ;
firme comerciale care cumpără pe o piață pentru a revinde la alte prețuri pe acceași piață sau pe altă piață ;
În primul caz se consideră o firma care este singurul cumpărator în zonă pentru un anumit factor de producție : forță de muncă , materie primă industrială , produse agricole . Monopsonul nu poate cumpăra orice cantitate la un preț uniform . Prețul plătit pentru fiecare cantitate cumpărată este dat de curba ofertei , fiind crescător în raport cu cantitatea cumpărată .
Dacă Q este cantitatea de factor de producție achiziționată atunci avem :
p=f(Q) sau f’(Q)>0
Cheltuiala totală pentru monopson , respectiv costul total este o funcție de preț :
CT=pQ=Q(p)p
Dacă se ține seama că monopsonul poate fixa prețul astfel încât să determine producătorii să aducă pe piață anumite cantități , cheltuielile totale se pot aborda și ca funcție de cantitatea achiziționată :
CT=Qp(Q)
Costul marginal (cheltuielile marginale ) care exprimă sporul de cheltuieli pentru achiziționarea unei unități de cantitate în plus se determină din relațiile :
;
Deoarece f’(Q)>0 , costul marginal este superior prețului de cumpărare .
p
R=Vmg H=Cmg
S=Cm
p1
p0
Q0 Q1 Q
Echilibrul pe piața monopsonului
În figura de mai sus , curba Cmg , reprezentativă pentru costul marginal , este situată deasupra curbei ofertei S . Curba R reprezintă valoarea netă pentru cumpăratorul fiecărei cantități suplimentare achizitionată și derivă din cererea formulată de clienții cumpărătorului . Ea se mai numește și curba venitului marginal .
Curba ofertei S este crescătoare ca orice curbă a ofertei , iar curba Cmg a cheltuielilor marginale , exprimă rata de creștere a cheltuielilor totale ale cumpărătorului , pe măsură ce sporesc achizițiile sale .
Dacă cumpărătorul își vinde producția Q la un preț fix p pe o piață concurențială , atunci venitul total este :
VT=pQ
iar profitul total va fi :
VT-CT
Condiția de maximizare se obține prin derivarea expresiei precedente în raport cu Q :
Vmg=p+f’(Q)
Pentru maximizarea profitului , cumpărătorul (monopsonul) trebuie să cumpere o cantitate de produs astfel încât venitul marginal pe care îl obține din cantitatea achiziționată să fie egală cu cheltuiala sa marginală . El va cumpăra cantitatea Q0 la prețul p0 .
Dacă nu ar exista monopsonul , presupunând că am avea aceleași curbe de cerere și ofertă , în situație de concurență perfectă , cantitatea ar fi Q1 iar prețul p1 .
Consecințele monopsonului sunt următoarele:
a) cantitatea cumpărată este mai scazută decât în cazul concurenței perfecte : Q0<Q1 ;
b)prețul plătit vânzătorilor este mai scăzut p0<p1;
c)monopsonul obține supraprofit , care este măsurat pe unitate de produs , prin distanța care separă costul mediu sau prețul de ofertă al produsului de beneficiul mediu obținut din cumpărările produsului .
În al doilea rând , complicând modelul precedent se obține cazul unui agent economic cu un comportament deosebit : comerciantul perfect care cumpără pentru a revinde . Este o combinație deosebită : o firmă care dispune de un monopson pentru un produs primar și beneficiază de un monopol pe piața produsului finit .
Dacă se revinde imediat marfa cumpărata , logica acțiunilor este dependentă de curbele încasării provenite din revânzare . Firma este un intermediar , iar cantitățile cumpărate și vândute sunt identice , și ea trebuie să fixeze prețul de cumpărare precum și prețul de vânzare al produselor . Aceasta presupune găsirea a două tipuri de curbe : curba costului mediu și curba costului marginal la primul vânzator și curba venitului mediu și a venitului marginal al cumpărătorului devenit vânzator .
Curba S este curba ofertei și pentru monopol reprezintă curba costului mediu de obținere a produsului , curba H’ este cea a costului marginal (Cmg) . Cererea care se adreseaza produsului firmei este exprimată de curba D și din aceasta derivă curba veniturilor marginale R , pe care ea le obține prin cumpărarea produsului pentru care are o situație de monopson . Deoarece firma este și în situatie de monopol , curba venitului marginal (Vmg) este la stânga curbei venitului (Vm) și descrește mai repede decât aceasta din urmă .
p
C
p2 H=Cmg
N S=Cm
p1 D
Vm
p0 B
R=Vmg
Q0 Q1 Q
Echilibrul pieței de monopson când dispune de un monopol
Cumpărătorul face achiziții din bunul respectiv până la cantitatea Q0 , care corespunde verticalei în punctul N , adică până la momentul în care venitul marginal (Vmg) (încasare adusă de ultima unitate revândută ) este egală cu costul marginal (Cmg) (costul ultimei unități cumpărate ).
În caz de monopol , Q0 reprezintă cantitatea optimă a vânzărilor ofertantului , iar prețul de monopol se fixează în punctul C=p2 (prețul mai înalt). Spre deosebire de aceasta , prețul de monopson se fixează în punctul B=p0 (prețul cel mai scăzut ) , situat pe curba costului mediu . Dacă curba Cm este în același timp și curba ofertei , punctul de cumpărare B minimizează cheltuiala cumpărătorului .
Firma realizează cele mai ridicate profituri în cazul nivelului de activitate Q0 ce corespunde intersecției curbelor de cost marginal și de venit marginal (Vmg=Cmg) . Pentru această cantitate , prețul de vânzare este p2 și prețul de cumpărare este p0 . Prețul de monopson este inferior prețului de concurență liberă p1 și a celui de monopol p2 . Cantitatea Q0 cumpărată de monopson este inferioară celei cumpărate în situația de concurență . Q0 reprezintă simultan cantitatea optimă cumpărată în monopson și vânduta în monopol. Odată cu determinarea cantității optime se fixează și cele două categorii de prețuri : prețul de cumpărare și de vânzare .
3.2.3. Oligopolul
Oligopolul reprezintă o formă de piață caracterizată prin existența unui numar mic de vânzători care sunt obligați să țină seama nu numai de cerere dar și de reacțiile posibile ale concurenților. Vânzările fiecărei firme depind nu numai de prețul propriu ci și de prețul concurenților . Firma încearcă să impună propriul preț sau suportă prețul pieței .
3.2.3.1. Duopolul
Duopolul reprezintă cea mai răspândită situație de oligopol . Modelul teoretic de comportament al acestuia se bazează pe „ funcția de reacție ” , care evidențiază modul de acțiune al unui agent economic ca urmare a deciziilor adoptate de concurentul său .
În situația de duopol , fixând prețul sau determinând cantitatea , rezultatul furnizat de curba cererii nu este egal . Când ambii combatanți aleg prețul ca instrument de luptă ( presupunem că pe piață există doi agenți economici ), prețul fiind omogen , confruntările succesive vor avea ca efect scăderea prețului. De fapt , unul din concurenți scazând prețul atrage o parte din clientela celuilalt . Acesta pentru a-și restabili poziția și pentru a-și adjudeca o parte importantă a pieței , reactionează printr-o scădere mai mare a prețului . Deci , fiecare agent pentru a cuceri sau menține piața , la fiecare scădere de preț efectuată de concurenți răspunde printr-o scădere și mai însemnată a prețului propriu . Nu mai este posibil echilibrul când se alege prețul deoarece curba cererii nu este autonomă . Lupta prin prețuri se finalizează prin dispariția unui concurent , ajungându-se la situația de monopol .
Situația de monopol este inevitabilă . Când nivelul prețului se situează sub costul de producție , duopoliștii lucrează în pierdere. Supraviețuiește cel care dispune de o capacitate financiară mai puternică iar celalalt este obligat să abandoneze .
Dacă se admite ca prețul este fixat în prealabil și respectat de cei duopolisti , varianta strategică devine cantitatea . Duopolul de cantitate este durabil și tinde spre un echilibru pentru un preț dat . Analiza procesului de realizare a echilibrului are ca ipoteză împărțirea producției între cele doua firme. Prima are o productie Q1 la costuri totale CT1=F1(Q1) iar a doua producția Q2 la costurile totale CT2=F2(Q2) .
Cea mai simpla problemă de duopol pornește de la ipoteza că firma nu își modifică producția , indiferent de decizia proprie . Fiecare din concurenți își stabilește producția astfel încât să obțina profitul maxim . Dacă cele două firme își fixează producțiile la Q1 și Q2 , prețul este dat de
p=Q) unde Q=Q1+Q2 ; Q—producția totală
Profitul primului oligopolist este
Q1p-CT1
și pentru ca acesta să fie maxim , Q1 trebuie să fie ales astfel încât :
sau ,
(egalitatea între venitul și costul marginal ) .
Dificultatea constă în exprimarea venitului marginal într-o formă convenabilă . Deoarece VT=pQ1=Q1(Q) avem :
Dacă primul ologopolist consideră pe Q2 ca neschimbat , ecuația care determină producția Q1 a primei firme este :
În mod corespunzător , pentru o producție Q1 a primului oligopolist , cel de-al doilea fixează producția Q2 astfel încât :
Luate impreună , aceste ecuații sunt suficiente pentru a determina producțiile celor două firme . Prima ecuație exprimă producția primei firme pentru orice producție a celeilalte firme (se găsește Q1 în funcție de Q2) . Se presupune că o creștere a lui Q2 determină o descreștere a lui Q1.
Dependența lui Q1 față de Q2 poate fi reprezentată prin curba de reacție G1 . Această curbă trebuie considerată în raport cu axa OQ2 iar panta formei normale față de acestă axa este negativă și mai mică în modul decât 1. Ecuația a doua dă pe Q2 în funcție de Q1 și se obține cea de-a doua curba de reacție G2 care se raportează la axa OQ1 , cu panta negativă față de acestă axa . Cele două curbe G1si G2 se intersectează într-un singur punct M ale carui coordonate dau producțiile de echilibru Q1 și Q2 ale celor două firme .
Q1
M
G2 G1
0 Q2
Curba de reacție în duopol
În cazul particular când cei doi duopoliști au aceeași funcție a costurilor totale , CT =F(Q) , curba de reacție G1 , văzută dinspre axa OQ2 , are aceeași formă cu G2 , văzută dinspre axa OQ1 . Rezultă că în punctul de intersecție , Q1 și Q2 trebuie să fie egale , și producția totală se împarte între cele două firme : Q1=Q2=Q/2 .
Comportamentele fiecăruia din cei doi combatanți determină diverse tipuri de echilibru . Având ca plecare teoria oligopolului , se formulează mai multe tipuri de duopol.
3.2.3.1.1. Duopolul simetric de dublă dependență (Duopolul COURNOT)
Acest tip de duopol presupune că fiecare dintre cei doi agenți economici refuză să se domine unul pe celalalt . Fiecare adoptă o atitudine de așteptare și consideră ca fiind dată oferta firmei concurente .
Pentru a stabili echilibrul , prin simplificare , vom trasa curbele de reacție sub forma unor drepte . Presupunem că la un moment dat firma B oferă cantitatea OB1 . Firma A , dorind să se adapteze , reacționează și își stabilește cantitatea optimă a ofertei OA1 (scade din funcția sa de cerere cantitatea QB și egalează venitul marginal și costul marginal) . La această oferta , firma B reacționează și își stabilește cantitatea ofertei la QB2 și reacția firmei A este corespunzatoare s.a.m.d. În acest fel se amorsează un proces complex ce rezultă din reacțile succesive ale fiecărei firme la ofertele concurentei sale .
Oferta reacția lui B
lui A
QA3 C
QA2
QA3
reacția lui A
O QB3 QB2 QB1 oferta lui A
Curbe de reactie în duopolul COURNOT
Punctele de pe fiecare dreaptă reprezintă producții optime ale unei firme în raport de producția optimă a celeilalte firme . Funcțiile pe care ele le reprezintă se numesc funcții de reacție :
Q1=f(Q2)
Q2=f(Q1)
În punctul de intersecție C situația se stabilizează și el reprezintă un punct de echilibru în care nu se mai produce nici o reacție .
Cei doi agenti își maximizează profiturile fiind situați pe curbele lor de reacție în punctul în care nu mai acționeaza pentru a-și modifica cantitățile produse , ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o situație de echilibru stabil . O repartizare a resurselor de așa natură încât un individ sa nu fie interesat să o modifice printr-o acțiune unilaterală reprezintă o stare de echilibru Cournot .
3.2.3.1.2 Duopolul asimetric (STACKELBERG)
Dupolul de tip Stackelberg are la bază ipoteza că unul din concurenți adoptă o atitudine de lider , iar altul are un comportament de dependență , de satelit . Prima firmă stabilește volumul propriei producții considerând că a doua firmă își adaptează producția în funcție de decizia sa . Ea adoptă strategia proprie astfel încât ținând seama de reacția celei de-a doua firme , oferta globală și prețul permit atingerea acestui obiectiv . Pentru aceasta este necesar să se introducă funcția ofertei în funcția profitului .
Explicarea mecanismul de realizare a echilibrului Stackelberg se face utilizând noțiunile de linie de reacție și izoprofit . Linia de reacție a unei firme este reprezentarea grafică a funcției sale de reacție ce definește nivelul ofertei sale care maximizează profitul obținut pentru orice nivel al ofertei celeilalte firme . Izoprofitul reprezintă mulțimea combinațiilor (Q1,Q2) ce asigură același profit . O firmă realizează profitul maxim în punctul în care linia sa de reacție este tangentă la curba izoprofitului .
Q2 linia de reacție a firmei A
Q2* A H
curba izoprofitului
firmei A
E linia de reacție a firmei B
Q’2
B
Q’’2
O Q’’1 Q’1 Q*1 Q1
Lupta pentru dobândirea poziției de lider în duopolul
de tip Stackelberg
Considerăm că punctul inițial este o stare de ehilibru Cournot definită de punctul E și firma A produce cantitatea Q’1 care îi maximizează profitul , anticipând că firma B produce cantitatea Q’2 . Deoarece firma A este perfect informată de reacțiile lui B , ea poate refuza o adaptare pentru a alege o strategie de maximizare a profitului care să țină seama de totalitatea posibilitatilor firmei B . Dacă firma A a fixat producția la un nivel care îi maximizează profitul , firma B cu un comportament de satelit se va adapta oferind o producție , al cărei nivel nu rezultă dintr-un proces de ajustare .
Acest tip de duopol nu ia în considerare faptul că în realitate nici una din firme nu este satisfacută de poziția de satelit . Fiecare firmă încearcă să dobândescă poziția de lider și își sporește producția . Dar în felul acesta oferta totală depașește cererea și în final se reduc prețurile și profiturile .
3.2.3.1.3. Duopolul dublei dominații (BOWLEY)
Duopolul Bowley reprezintă un caz particular al duopolului Stackelberg și are la bază ipoteza după care ambele firme au o putere economică care le face capabile să candideze simultan la dominarea pieței considerând că cealaltă firma va adopta un comportament de satelit .
Firma A doreste să fixeze oferta sa la nivelul Q*2 iar firma B este interesată pentru nivelul de oferta Q*1 (în graficul de la duopolul Stackelberg ) . Combinarea ofertelor care rezultă din acest comportament este reprezentat de punctul H , numit punctul Bowley . Acesta este situat în afara curbelor de reactie , fapt normal dacă se are în vedere că există curba de reacție doar în măsura în care este adaptare .
Punctul H nu exprimă o poziție de echilibru a pieței . El reflectă o situație instabilă sub forma unei supraproducții generată de ofertele fiecărei firme care nu a ținut seama de comportamentul real a firmei concurente . În situația de dublă dominație , ajustarea prin cantitate nu este posibilă și supraproducția poate fi reglată doar prin preț . În acest caz echilibrul nu este posibil și adaptatrea este înlocuită prin războiul prețurilor al cărui rezultat este nedeterminat .
3.2.3.1.4. Oligopolul perfect coordonat . Cartelul
Coordonarea este o strategie utilizată atunci când mai multe firme de talie comparabilă domină piața unui produs . Pentru a evita un razboi al prețurilor , ele caută să se înțeleagă asupra unui preț care permite maximizarea profiturilor . Coordonarea se poate realiza prin acorduri tacite sau acorduri explicite . În categoria acordurilor explicite , formele cele mai cunoscute sunt cartelul și trustul . Cartelul desemnează un acord între firme care le păstrează individualitatea și are ca obiectiv principal eliminarea concurenței pe o anumită piața prin stabilirea prețurilor producției precum și la alte elemente . Trustul este o aglomerare de capitaluri , grupate sub aceeași conducere . Conducerea comună este adesea asigurată de o societate holding , denumita societate de participare (de portofoliu ) .
Cartelul are două importante funcții :
a) fixarea prețurilor – se realizează dupa mecanismul monopolului ;
b) împarțirea pieței între firmele concurente – se poate face prin : câștigarea pieței de către fiecare firmă la prețul fixat , minimizarea costului total s.a.
Dacă avem în vedere cazul cel mai simplu de oligopol care urmărește maximizarea profitului global , ramura funcționează ca un monopol ce dispune de mai multe întreprinderi . Profitul total este definit prin diferența între venitul total VT care depinde de producția fiecărei firme componente (Q1 ,Q2, …,Qn) și costul total , CT , funcția costului total derivând din funcția de cost a unităților .
Cea mai simplă situație de oligopol este duopolul unde avem :
Cartelul alege cantitățile Q1 și Q2 în așa fel încât să maximizeze valoarea profitului . Profitul total este maxim la nivelele de producție Q1 și Q2 pentru care se anulează derivatele parțiale ale expresiei precedente :
De aici rezultă că : Vmg=Cmg1=Cmg2 ceea ce înseamnă că oligopolul cartel conduce la realizarea egalității între costul marginal al fiecărei firme cu venitul marginal al ramurii .
D=Vm
p
Vmg
p0 M
Cm1 Cmg1 Cm2 Cmg2 Cm3 Cmg3 Cmg
Cm0 Eq
N
Q1 Q2 Q3 Q4 Q
Echilibrul cartelului
În figura de mai sus sunt trasate curbele de venit și de cost . Curba cererii pentru ramura D nu este disociată în curbe parțiale corespunzătoare fiecărei firme din componența cartelului . Pentru cantitatea totală (Q0=Q1+Q2+Q3) , costul marginal al ramurii este egal cu costul marginal al fiecărei firme pentru cantitățile produse (Cmg=Cmg1=Cmg2=Cmg3).
Prin constructia ei , curba Cmg apare ca fiind curba ofertei activității de producție a cartelului . Cantitatea optimă a ramurii , Q0 , corespunde verticalei din Eq , punctul de intersectie al costului marginal total și a veniturilor marginale . Cantitățile Q1,Q2,Q3 reprezintă cotele de producție fixate astfel încât Vmg=Cmg . În punctul Eq , profitul global al cartelului este maxim iar prețul pietei este p0 , ce corespunde punctului M de pe curba cererii . Masa profitului total este reprezentată de dreptunghiul p0MEqN . Profitul total este distribuit între firmele componente potrivit unui plan convenit în prealabil , în functie de forța și dimensiunea fiecăruia .
În interiorul cartelului pot apare dificultăți dacă disciplina nu este perfectă. Fiecare firmă își păstrează controlul unei parți din producție și consimte sau nu ca vânzarea să fie facută de către ea sau de către o firmă specializată în cadrul cartelului .
3.2.3.1.5. Oligopoluri de conjectură
Funcționarea unei firme în cadrul unei piețe oligopoliste implică luarea în considerare a comportamentului celorlaltor firme concurente în cadrul procesului de formulare a propriei strategii.
Conjecturile sunt parametri instabili , de natura unei previziuni , pe care agenții economici trebuie sa îi modifice în funcție de experiența lor și de erorile comise . În consecință , o stare de echilibru conjectural este aceea în care agenții economici au initiațiva de a propune prețuri pe baza propriilor conjecturi .
Oligopolurile de conjectură se fundamentează pe elemente ale teoriei influenței economice aleatorii . Conceptul de elasticitate încrucișată pornește de la ipoteza posibilității de estimare a acțiunii firmei sau firmelor terțe asupra unei firme sau invers . Aceasta idee trebuie lărgită pentru a deveni o teorie generală a influenței economice care ar avea drept componente : raportul dintre cunoaștere și acțiune , acțiunea parametrică , elasticitatea autonomă și elasticitatea conjecturală .
CONCLUZII
Prin întregul său conținut , lucrarea arată necesitatea cunoașterii echilibrului și a stărilor de dezechilibru , care nu trebuie sa constituie decât manifestări temporare în vederea ajustării către o nouă stare de echilibru . În lucrare se găsesc numeroase modele ce surprind comportamentul agenților economici : consumatori , firme , sectorul public , fiecare dintre aceste modele avind drept scop să determine decizia optimă la nivelul fiecărui agent , ce ii permite realizarea obiectivului propus ( utilitatea maximă la nivelul consumatorilor , profitul maxim la nivelul firmelor , un buget echilibrat la nivelul sectorului public.
La nivelul consumatorilor s-a analizat modul de distribuire a venitului lor pe mai multe perioade de timp (analiza intertemporală ) în funcție de conjunctura economică , aceștia putând fi pe anumite perioade de timp debitori neți sau creditori neți , în funcție de evoluția ratei dobânzii . Astfel , în perioada de tranziție , majoritatea consumatorilor aleg situația de debitori neți, preferând să folosească în prezent o sumă de bani din viitor , ce urmează a fi restituită ulterior , tocmai datorită ratei inflației situată deasupra ratei dobânzii .
La nivelul firmei , alegerea optimă a fost analizată în funcție de tipul de competiție la care acestea iau parte . O mare pondere o are analiza competiției imperfecte , majoritatea raporturilor între firmele în competiție bazându-se pe competiția imperfectă .
Concluzia generală desprinsă din analiza comportamentului la nivelul agenților economici este aceea că , în general , prețul în cazul competiției imperfecte este mai mare decât prețul în cazul competiției perfecte , în timp ce cantitatea desfăcută pe piață la echilibru este mai mică .
A fost prezentat de asemeni echilibrul și dezechilibrul pe fiecare piață : a produselor și serviciilor , a forței de muncă , a banilor – strâns corelată cu volumul de bunuri și servicii de pe piață – , piața capitalurilor – acțiuni și obligațiuni – și posibilitatea guvernului de a emite obligațiuni în vederea acoperirii deficitului public , știut fiind faptul că acoperirea deficitului public se poate face și prin emisiunea de masă monetară dar care este generatoare de inflație.
Dintre concluziile desprinse din analiza făcută la nivelul piețelor , cele mai importante sunt :
pentru ca economia să se afle în echilibru , o condiție necesară este aceea că majoritatea agenților economici (toți ) să se afle în echilibru economic pe fiecare piață în parte ;
la nivelul de ansamblu al firmelor , un rol important în stabilirea stării de echilibru sau dezechilibru îl are raportul dintre cererea agregată ( YD ) și oferta agregată ( YS ) pe fiecare piață , în funcție de acest raport firmele manifestând un comportament diferențiat pe piețe;
la nivelul sectorului public , balanța bugetului public va fi echilibrată atunci când piața produselor și serviciilor se găsește în echilibru ;
pe piața forței de muncă , rata salariului real optim la nivelul unei firme reprezentative din economie (W/p)* va fi aceea pentru care elasticitatea productivității muncii în raport cu rata salariului real este egală cu unitatea ;
Privind economia ca fiind deschisă , s-a creat posibilitatea efectuării
de comparații internaționale , de integrare a economiei țării în cadrul sistemului economic mondial , atât în ceea ce privește latura materială dar și financiară , umană , și de capital , și chiar mediul natural și relațiile sociale.
BIBLIOGRAFIE :
1.Băbăiță I. , Duță A. , – Introducere în microeconomie , Editura de Vest , Timișoara 1996
2. Bernier B. ,Simar Y. – Macroeconomie , exercices et corriges -Economica 1988
3. Bremond J., Geledan A. , Dicționar economic și social , București ,Ed. Expert ,1995
4.Cotfas M. , Marin D. , Andrei A. ,Stancu S. , ș.a. – Teoria echilibrului general , Editura Omnia Uni SAST SRL Brașov , 1995
5. Halt E.R.,Taylor B.J. – Macroeconomics – Theory , performance and Policy – WW Norton& Company , New York 1988
6. Hjalmarson L. , Marin D. , Țigănescu E. – Microeconomie , o abordare cantitativă , Editura Omnia Uni SAST SRL Brașov ,1995
7.Marin D. , – Teoria echilibrului . Note de curs , 1994
8.Marin D. , Ruxanda Gh . , – Microeconomie – note de curs , Preprint ASE , București 1996
9.Marin D. , Faghiura Gh. , Andrei A. – Teoria echilibrului economic , Lito ASE , București 1993
10. Picard P. –Elements de microeconomie – Montchrestien ,Paris 1990
11. Picard P. – Theorie du desequilibre et politique economique – Economica , Paris 1986
12. Robinson J.,Economics of Imperfect Competition ,London ,Mac Millan , 1993
=== Aplicatie ===
3.2.4. APLICAȚIE PRACTICĂ :
Identificarea punctelor de echilibru pe piața cu concurență imperfectă.
MONOPOLUL
În cazul pieței cu concurență de monopol vom încerca determinarea punctelor de optim de pe aceasta piață și pentru rezolvarea acestei probleme vom face analiza în ipoteza unei industrii formată din 2 monopoliști M1 si M2 care produc fiecare câte un bun distinct . Se disting în acest caz două situații:
Cazul I : monopolistul M1 vinde întreaga sa producție din bunul 1 monopolistului M2 , care își desface bunul său (bunul 2) pe piața liberă , având următoarea funcție inversă a cererii :
Pentru monopolistul M1 avem următoarea funcție a cererii :
Presupunem că :
Cantitatea produsă din bunul 2 este dependentă numai de consumul din bunul 1 adică :
Avem astfel următoarea reprezentare grafică :
Fiecare monopolist , la nivelul la care se află , urmărește maximizarea profitului stabilind astfel ce cantitate să producă și la ce pret , în funcție de curbele cererii respective .
Pentru monopolul M2 , maximizarea profitului se rezumă la rezolvarea următoarei probleme de optimizare :
Dar (deoarece bunul 2 se obține numai consumând din bunul 1) , unde reprezintă prețul de achiziție al bunului 1 de către monopolistul M2 .
În aceste condiții problema de optimizare devine :
Condiția de ordin I :
Condiția de ordin II :
admite maxim
Pentru monopolistul M1 avem :
Dar si problema de optimizare devine :
Condiția de ordin I :
Condiția de ordin II :
admite maxim
Cunoscând cantitățile optime pentru fiecare din cei doi monopoliști , pe baza curbelor inverse ale cererii corespunzătoare , se vor determina prețurile la echilibru .
Pentru ca și să fie fezabile trebuie ca :
Exemplu numeric :
Se cunosc :
funcția inversă a cererii pe piața bunului 2 : ;
funcția de producție a firmei 2 este : ;
costul primei firme este c1=40 u.m ;
u.m.
u.m.
u.m.
u.m.
u.m.
u.m
Cazul II monopoliștii M1 si M2 formează împreună un singur monopol (M). Avem următoarea reprezentare grafică :
M
În momentul preluării bunului 1 de la firma M1 de către firma M2 , acesta va figura la costul său și nu la preț (între M1 si M2 nu va mai fi un raport cerere-ofertă pentru a stabili prețul produsului ) .Un raport cerere – ofertă avem însă la relația firmei M2 cu piața , unde există următoarea problemă de optimizare :
Condiția de ordin I :
Condiția de ordin II :
admite maxim
Profitul realizat de firma M2 (monopolistul M) este in acest caz . Firma M1 va produce tot timpul o cantitate Y1 din bunul 1 care să asigure obținerea cantității Y2 la nivelul firmei M2 , ceea ce în final duce la maximizarea profitului monopolului M .
Exemplu numeric :
Se cunosc :
funcția inversă a cererii pe piața bunului 2 : ;
funcția de producție a firmei 2 este : ;
costul primei firme este c1=40 u.m ;
u.m.
u.m.
u.m.
DUOPOLUL
Pe piața cu concurență de oligopol (duopolul fiind cea mai răspândită formă a oligopolului ) vom încerca determinarea punctelor de optim în condițiile în care pe acestă piață se manifestă diferite tipuri de echilibre care pot fi întâlnite intr-o astfel de economie . Cele mai întâlnite forme de duopol întâlnite într-o economie sunt : echilibrul de tip Cournot , cartelul si comportmentul de tip Stackelberg .
ECHILIBRUL DE TIP COURNOT
Presupunem că avem de-a face cu un duopol format din firmele F1 si F2 , unde fiecare firmă anticipează cât va produce concurenta sa . Fiecare din cele două firme dispune de posibilități de informare suficiente pentru ca nivelul pe care urmează să-l producă firma competitoare să poate fi cunoscut.
Firma F1 va avea de rezolvat problema de optimizare ;
Se stie că adică cele două firme vând produsul respectiv la același preț , stabilit pe baza raportului cerere – ofertă .
Funcția inversă a cererii este liniară : ; a ,b >0
Firma F1 va produce tot timpul în funcție de producția lui F2 adică : . Pentru firma F2 avem :
Considerăm si .
Problema la nivelul firmei F2 devine :
Condiția de ordin I :
(curba de reacție a firmei F1 funcție de y2 )
Condiția de ordin II :
(problema admite maxim )
Similar procedăm si cu F2 :
La echilibru avem : ; ; ;
Cantitatea din bunul respectiv adusă pe piață de cele două firme F1 si F2 este :
Profitul obținut este :
( si )
Exemplu numeric :
Se cunosc :
funcțiile de cost la nivelul celor două firme sunt: si
funcția inversă a cererii este : ; reprezintă cantitățile oferite pe piață de cele două firme ;
u.m.
u.m.
u.m.
u.m.
u.m.
CARTELUL
Presupunem situația când firmele F1 si F2 cooperează la maximizarea profitului comun obținut . Ele trebuie să stabilească cantitățile Y1* si Y2* ce trebuiesc produse astfel încât la nivel de ansamblu să se obțina maximizarea profitului .
La nivelul cartelului avem de rezolvat urmatoarea problemă de optimizare :
Condiții de ordinul I :
La nivelul fiecărei firme ce compune cartelul vom avea :
firma F1 :
Dacă ne interesează producția optimă pe care trebuie să o realizeze cartelul , astfel încât sa-si maximizeze profitul , problema de mai sus poate fi transformata în maximizarea unei functii de o singura variabila : y=y1+y2
Avem astfel :
Condiția de ordin I :
Producția optimă la nivelul cartelului și deci al industriei este defalcată pe cele două firme :
În ipoteza că F1 si F2 au aport egal la realizarea producției avem : iar pretul pieței va fi în acest caz :
Exemplu numeric :
Se cunosc :
funcțiile de cost la nivelul celor două firme sunt: si
funcția inversă a cererii este : ; reprezintă cantitățile oferite pe piață de cele două firme ;
u.m.
u.m.
u.m.
COMPORTAMENTUL DE TIP STACKELBERG
Presupunem că există situația de oligopol cu 2 firme dar în care una din ele este leader , fie prin cantitatea mult mai mare produsă în cadrul duopolului , fie prin practicarea unui cost mai scăzut , dictând condițiile pe piață . Firma competitoare produce astfel în funcție de deciziile de producție ale leaderului .
Problema la nivelul leaderului (firma F1 ) este următoarea :
F1 :
Condiția de ordin I :
Termenul semnifică unitatea de mărime cu care scade prețul la o creștere cu o unitate a producției oferite de F1.
Știm că (ca urmare a poziției de satelit a lui F2 ) .
Presupunem că funcția inversă a cererii este :
;
Presupunem că pentru firma F1 funcția cost este în continuare constantă iar funcția cost pentru firma F2 este
În aceste condiții , la nivelul leaderului , condiția de ordinul I devine :
La nivelul firmei satelit F2 , problema de optimizare este :
F2 :
Condiția de ordin I :
Deoarece și , condiția de ordinul I devine : .
Curba de reacție la nivelul firmei F2 este :
(atunci când firma leader crește producția cu o unitate , firma satelit scade oferta cu unități ) .
Deoarece rezulta că : iar .
Cantitatea totală adusă pe piață de cele două firme competitoare este unități .
Dar firma satelit F2 nu va accepta niciodată această situație , încercând să preia poziția de leader sau să devină mai puternică pe piața produsului respectiv.
Exemplu numeric :
Se cunosc :
funcțiile de cost la nivelul celor două firme sunt: și ;
funcția inversă a cererii este : ; reprezintă cantitățile oferite pe piață de cele două firme ;
u.m.
u.m.
u.m.
u.m.
u.m.
În aceste exemple numerice am determinat cantitățile optime pe care trebuie să le produca agentii economici , astfel încât profitul acestora să fie maxim precum și prețurile de echilibru pe divese piețe .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Dinamica Echilibrului Agentilor Economici Si Identificarea Echilibrului General (ID: 131972)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.