Dinamica de Securitate In Marea Chinei de Sud

=== 5492eb9b4b682725433595d0dc6f0a22b67c93e4_66084_1 ===

Introducere

Prezenta lucrare isi propune sa prezinte intr-un cadru complex pozitia si argumentele invocate de catre statele ce isi au granita in Marea Chinei de Sud in favoarea suveranitatii asupra apelor teritoriale. –– SE VA COMPLETA––

Sistemul Internațional

Analiza sistemului internațional, definirea stării actale cât și evoluția sa atât pe termen scurt cât și pe termen lung se bazează pe cunoașterea și evaluarea tuturor condițiilor, proceselor, conceptelor și factorilor ce compun raporturi de forță și sisteme de interese, existente atât în cadrul societăților naționale cât și în sfera relațiilor internaționale [].

Sistemul internațional global este definit de specialiști ca fiind expresia generală a teoriei sistemice de cercetare, o metodă logică prin care acesta este evaluat și se bazează pe cercetarea părților din întreg; cea a mediului și a naturii relațiilor de interacțiune a părților componente [].

Termenul de sistem internațional este utilizat pentru a explica și a prezice comportamentul internațional al statelor implicate. Statele sunt calificate drept actori principali ai sistemului și a căror acțiune poate fi prevăzută sau prognozată analizând întregul sistem internațional.

Noțiunea de sistem internațional a fost menționată pentru dată in 1675 în lucrarea lui Pudendorf intitulată “De systematibus civitatum”, cu un înteles ușor diferit de cel actual și se referea mai exact la grupuri particulare de state, care sunt în același timp suverane și legate între ele pentru a forma un tot unitar, precum erau statele germane după Pacea din Westfalia [].

O altă definiție a sistemului internațional de state a fost dată de A.H.L. Heeren in 1809, ca reprezentând “uniunea mai multor state învecinate ce se aseamănă între ele prin maniere, religie și gradul de dezvoltare socială și care sunt strâns legate printr-o reprocitate de interese [].

Immanuel Wallerstein descrie sistemul mondial actual ca fiind compus din “state centrale”, urmate de state “semiperficerice” și “state periferice”, care îndeplinesc funcția de furnizoare de materii prime și servesc ca piață de desfacere [].

H. Kissinger divizează sistemul internațional în patru categorii: 1) relațiile dintre SUA și Europa Occidentală, 2) Marile puteri din Asia, 3) Orientul Mijlociu conflictual si 4) Continentul care nu are precedent în istoria Europei, Africa [].

O altă descriere a sistemului internațional este făcută de Joseph Nye, ce structurează sistemul în societăți agricole preindustriale, economii industriale și societății postindustriale [].

Totuși cea mai importantă clasificare a sistemului internațional ia în considerare raportarea statelor la principiile westfalice și suveranitatea acestora ca element central. Trebuie de reținut faptul că în afara sistemului există factori externi ce atentează la suveranitatea statelor, impactul acestora fiind în stare să modifice sistemul în totalitate.

Sistemul internațional conține carențe ce pot perturba stabilitatea și securitatea actorilor săi. Prima și una din cele mai profunde carențe a actualului sistem este balanța de putere. În accepțiunea lui R. Aron, Războiul Rece a reprezentat în istorie perioada “cea mai perfectă” pe care a cunoscut-o sistemul internațional vrodată, dar care după destrămarea URSS-ului a înclinat în favoarea blocului occidental în frunte cu SUA. Cu toate acestea există astăzi forțe de contrabalanță precum Rusia sau China.

O altă carență a sistemului internațional o reprezintă diluarea suveranității. Aceasta se manifestă prin apariția unor noi subiecți ai sistemului precum CTN, organizațiile nonguvernamentale, organizațiile teroriste și așa mai departe. Diminuarea rolului statului în sistemul internațional este străns legată de apariția acestor noi subiecți ai sistemului ce acționează afectând factori economico-financiari sau politici []. De asemenea o alta slăbiciune a sistemului internațional este dată de nerespectarea dreptului internațional de către toati subiecții sistemului si de problema care se ridică atunci când aceștia nu se supun convențiilor dreptului internațional. În ce mod și de către cine se pedepsește încalcarea dreptului internațional, în acest sens exitând numeroase exemple, precum Irak, Kossovo sau SUA.

Ineficiența organizațiilor internaționale, atât de natură vocațională cât și religioasă se evidențiază în problemele de menținere a securității și prevenirii conflictelor cât și în domeniul monitorizării situaților de criză.

Aceste vulnerabilității în funcționarea sistemului internațional actual influențează rezultatul scontat de membrii sistemului, indiferent de ponderea cu care aceștia acționeză asupra economiei sistemului. În general statele din interiorului sistemului întreprind măsuri în vederea eficientizării sistemului. H Bell [] a identificat câteva dintre acțiunile înteprinse de marile puteri ale lumii pentru a îmbunătății sistemul internațional în totalitate, printre acestea numărându-se menținerea echilibrului general prin coordonarea relațiilor dintre state, gradul de stabilitate și continuitatea acestora. O altă acțiune înteprinsă a fost evitarea și controlul crizelor, monitorizarea permanentă putând preveni apariția crizelor internaționale. Exercitarea unilaterală a supremației locale eficientizeză contactul și reduce în timp soluționarea problemelor internaționale.

Marile puteri contribuie la eficientizarea sistemului internațional nu numai prin exploatarea unilaterlă a supremației lor în anumite zone ale lumii ci și prin acordul de a stabili sfere de influențe, de interese sau de responsabilitate.

Sistemul internațional iși pune premize viitoare prin acțiuni destinate să îi întărească structura. Reformarea organizațiilor internaționale și fundamentarea acestora, cum ar fi de exemplu reformarea ONU și transformarea acesteia într-un Guvern Global ar urma să devină prototipul unui guvern național. Perfecționarea și respectarea echitabilp a dreptului internațional de către toți subiecții sistemului. Acest deziderat putând fi relizat prin crearea unui mecanism de impunere legală a respectării dreptului internațional, care va funcționa cu și în cadrul organizațiilor internaționale atât universale cât și regionale. O altă acțiune ce ar trebui să conducă la solidaritatea sistemului ar fi pregătirea societății si a instituțiilor sale politice, economice și social-culturale de a suporta efectele procesului de globalizare, care la nivel general diluează suvernaitatea acestuia.

O schimbare radicală a sistemului internațional ar fi produsă de dezarmarea generală și completă, fapt ce ar conduce la reorganizarea relațiilor dintre state. Promovarea principiului liberal de cooperare și a diplomației de interese ar avea drept scop dezamorsarea intereselor divergente și transformarea acestora în unele cu caracter convergent [].

1.1. Tratatul Westfalia

Funcționarea optimă a sistemului internațional presupune existența unei baze formată din principii, reguli și drepturi ce trebuiesc respectate de către toate statele implicate în sistem.

De asemenea în contextul sistemului internațional actual apare foarte des întalnită expresia de Noua Ordine Mondială, termen folosit de către foarte multe entității care în majoritatea cazurilor nu înteleg pe deplin semnificația acestuia.

Pentru a clarifica acest aspect este necesar să ne amintim de perioada Războiului de 30 ani (1618-1648) purtat sub pretext religios. Lupta pentu hegemonie în Europa, în special ambiția Franței de a se afirma în planul european în detrimentul Imperiului Romano-German și puterii Habsburgilor a fost una din principalele cauze ale declanșării conflictului.

Razboiul de 30 ani a fost caracterizat de foamete, jafuri, acte vandalism și canabalism datorate foametei în masă. Nu a existat nici un ordin, nici un drept, nici o graniță sau protecție, nu s-a impus nici un concept de drept internațional asupra statelor sau populației ce au trimis armata în acest râzboi.

Pe acest fond conflictual a fost instaurat un sistem de ordine de către aproximativ 179 de diplomați, reprezentând 194 de organisme sau state implicate în conflict. Adunarea a avut loc la Westfalia în acest loc purtându-se discuții pentru a stabili condițiile de pace.

Sistemul de ordine a lumii care a rezultat în urma acestor discuții este cunoscut în istorie sub numele de Pacea de la Westfalia sau Tratatul de la Westfalia. Încheiat in 1648 Tratatul de la Westfalia a pus punct în mod oficial Razboiului de 30 ani și principalele puncte stabilitate au decis ca fiecare stat iși poate păstra religia, afacerile interne ale fiecărui stat-națiune nu trebuie supuse influențelor externe, fiecare stat-națiune va fi condus prin cea mai înaltă formă de guvernământ, fără a fi guvernată de către clerici sau lideri religiosi și fiecare națiune iși asumă atacul asupra unei alte națiuni doar în condiția în care acesta a fost amenintat intenționat și strategic .

Acest sistem de comandă, cunoscut sub numele de Sistemul Westphalian al Ordinii Mondiale a ținut ancorat sitemul politic global aproximativ 350 de ani. Deși de-a lungul timpului au existat numeroase conflicte între state, acestea au revenit întotdeuna la principile acestui tratat.

În contextul actual al lumii politice, Ordinul Westfalian nu mai deține supremația, cum este de exemplu cazul Orientului Mijlociu sau a statelor precum Iranul, unde legea islamică tinde să se pronunțe asupra fiecarui musulman. Absența ordinii westfaliană în această parte a lumii a adus haos și violență. Un alt loc unde se consideră că Ordinea Westfalia a fost încălcată este ceea ce mulți descriu ca fiind “American Exceptionalism”. Cei care aderă la acest punct de vedere consideră SUA ca având poziția unui polițist sau justițiar impunând propriul sistem de valori atât prin diplomație cât și violență.

Astăzi căutarea unui nou sistem de ordine a condus la o lume instabilă. Deși se discută despre dreptul internațional și comunitatea internațională, lumea a devenit independentă, fiind amenințată de haos și dezordine.

Soluția pentru rezolvarea acestei instabilității globale ar veni de la construirea unei noi ordini mondialee, fară implicarea vechilor valori religioase.

Pe multe căi SUA a încercat să respingă ordinea impusă de tratatul Westfalia pentru a dobândi dominația globală. Doctrina “American Exceptionalism” permite Americii să respingă în mod diplomatic ordinea Westfalia, principiile Magna Carta și valorile religioase în același timp. Cu toate acestea SUA nu este singurul pion de pe tabla sistemului internațional, mutarile acestuia fiind contracarate de către pion precum Rusia, China, statele din Orientul Mijlociu.

Noua Ordine Mondiala

Ordinea internațională liberală, atât ideile sale cât și formațiunile politice, nu este încorporată într-un set fix de principii sau practici. Piețele deschise, instituții internaționale, securitate prin cooperare, comunitate democratică, schimbare progresivă, statul de drept, toate acestea sunt aspecte ale viziunii liberale. Din momentul încheierii Tratatului de la Westfalia, conceptul de suveranitate, dreptul țărilor la o existență independentă și autonomă a format nucleul ordinii internaționale. Astfel că într-o lume a globalizării, un sistem de operare la nivel mondial, bazat doar pe respectarea suveranității a devenit din ce în ce mai inadecvat. Nimic din ceea ce se întâmplă în acest moment în interiorul unei națiuni, nu mai poate fi considerat ca fiind preocuparea doar acelui stat [].

John Ikenberg susține că există trei versiuni 1.0, 2.0, 3.0 ale ordinii internaționale liberale.

Prima Ordine Mondială 1.0 este asociată cu ideile lui Woodrow Wilson.

A doua Ordine Mondială 2.0 este asociată cu liberalismul internațional post Razboi Rece.

A treia Ordine Mondiala 3.0 este asociată cu liberalismul internațional post-hegemonic, care a apărut doar parțial și a cărei formă completă și logică este încă incertă.

Realitățiile de astazi fac apel pentru un sistem mondial de operare actualizat, bazat pe “obligație suverană”, ce are ca principiu ideea că statele au atât drepturi cât și obligații unele față de celelalte []. Cu toate acestea, în timp ce lumea tinde să cadă de acord asupra proliferării de constrângere, prin limitarea accesului țărilor la tehnologie și materiale relevante, consensul adesea descompune, odată ce a avut loc proliferarea. Acest lucru ar trebui să devină un subiect de discuție în cadrul reuniunilor bilaterale și multilaterale, nu pentru că acestea ar conduce la un acord formal, ci pentru că s-ar concentra atenția asupra aplicării sancțiunilor stricte sau a înteprinde acțiuni militare, care ar putea reduce apoi cotele de proliferare.

Subiecte importante ale colaborării între state în Noua Ordine Mondială (2.0) sunt condițiile climatice și degradarea acestora, fapt ce afectează toate statele și spațiul cibernetic, cel mai nou domeniu de activitate internațională, caracterizat de cooperare cât și de conflict. Obiectivul în acest domeniu ar trebui să fie de a crea aranjamente internaționale, care să încurajeze utilizările benigne ale spațiului virtual și de a descuraja utilizările maligne.

Sănătatea globală reprezintă un alt set de provocări pentru Noua Ordine Mondială (2.0). Într-o lume globalizată un focar de boli infecțioase într-o țară ar putea evolua rapid într-o amenințare serioasă la adresa sănătății în altă parte cum este de exemplu cazul Ebola, Zika sau SARG. În acest caz totuși noțiunea de obligație suverană, ca principu al Ordinii Mondiale (2.0) este avansată, iar statele sunt responsabile pentru detectarea focarelor de boli infecțioase, acționând în mod corespunzător și notificând astfel de probleme întreaga lume.

Acordurile comerciale sunt, prin definiție, pacte ale obligaților suverane reciproce, privind barierele tarifere și netarifare. Atunci când o parte consideră că obligațiile nu sunt îndeplinite, se recurge la arbitraj prin intermediul Organizației Mondiale a Comerțului. Provocarea în Noua Ordine Mondială privește subvențiile guvernamentale și manipularea monetară cât și definirea obligațiilor suverane corespunzătoare în aceste domenii, în viitoarele pacte comerciale, precum și de a crea mecanisme pentru ca guvernele să rămână responsabile.

Ordinea Mondială trebuie să includă interdicții privind efectuarea oricărui sprijin oferit terorismului și eliminarea armelor de distrugere în masă.

Stabilirea conceptului de obligații suverane ca un pilon al Ordinii Internaționale va dura zeci de ani de consultări și negocieri, și chiar și atunci, acceptarea și impactul acestora vor fi inegale. O nouă ordine internațională va necesita, de asemenea, un set extins de norme și aranjamente, bazate pe noțiunea de statalitate.

Securitate în regiune

Evenimentele din ultimul secol au declanșat un proces de transformare profundă a mediului de securitate generând consecințe ce afectează pe termen lung și în profunzime comunitatea internațională [] . Într-un astfel de context tensionat și complex, securitatea fiecărui stat cât și securitatea comunității internaționale se bazează atât pe capacitatea de reacție și adoptare cât și pe capacitatea de anticipare și de acțiune proactivă.

Pentru realizarea proiectelor naționale este necesară cunoașterea, evaluarea și întelegerea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială și a capacității de mobilizare publică. Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare întelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității [].

Definirea unui cadru legitim de angajare proactivă, capabil să anticipeze, să prevină și să combată eficient noile riscuri și amenințări, solicită o combinație complexă de politici, instrumente juridice și acțiuni ce trebuie realizate prin eforturi doctrinare, normative și organizatorice interne, cât și prin activitatea desfășurată în cadrul structurilor de securitate și cooperare internațională.

Asigurarea securității și stabilității regionale, ca parte a procesului de realizare a securității și stabilității internaționale s-ar realiza prin eforturi proprii și prin cooperare cu aliații și partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naționale, ale strategiei de securitate a Uniunii Europene și ale conceptelor strategice ale Alianței.

De asemenea actele înteprinse pentru asigurarea securității regionale vizează promovarea democrației, păcii și stabilității în vecinătate și în alte zone de interes strategic, reducerea vulnerabilitățiilor, dezvoltarea capabilitățiilor naționale și transformarea profundă a instituțiilor de securitate.

In ansamblu, situația de securitate a planetei este mai bună decât în perioada Războiului Rece pentru că riscul producerii unui conflict armat major este mult diminuat. La nivel local și regional însă, exită numeroase tensiuni ce au produs confruntări violente între comunitățile etnice și religioase, precum și între state []. Un exemplu în acest caz il reprezintă adâncirea crizei economico-financiare mondiale ce a avut ca efect creșterea șomajului și reducerea nivelului de viață al multor oameni, în special în statele dezvoltate din punct de vedere economic, datorită încetării sau restrângerii activității mai multor companii. În aceste condiții, acțiunile xenofobe, rasiste și discriminarea pe considerente religioase au crescut în intensitate și amploare în principal în statele Europei Occidentale, fapt ce condus în esență la perturbarea securităților regionale [].

Soluția pentru eliminarea confruntărilor ar fi Pacea Universală, termen propus de mai mulți gânditori, în diferite etape a evoluției omenirii, unul dintre cei mai cunoscuți fiind filozoful german Immanuel Kant. Acesta, în lucrarea Perpetual Peace (1795) propunea realizarea păcii permanente printr-o uniune a statelor libere, în care democrația și domnia legii trebuia să constituie liantul care să le mențină unite. Interacțiunea uniunii cu celelalte state trebuia să ducă la promovarea modelului și apoi la extinderea graduala a federației și implicit la realizarea păcii pe tot globul. Ideile lui Kant par să fi stimulat și pe unii gânditori ai zilelor noastre care au propus realizarea graduală a pacii mondiale prin conceptul de securitate cooperativă (Richard Cohen, Michael Mihalka, 2001) []. În viziunea celor doi autori pacea se poate realiza numai dacă există securitate atât la nivel regional cât și la nivelul alianței statelor democratice. Din păcate numeroasele bariere în plan politic, economic, social, psihologic etc. nu au permis realizarea unui astfel de plan.

Marea Chinei de Sud

În cele mai multe cazuri din istorie conflictele pentru dobandirea suveranității asupra unui teritoriu s-au condus pe uscat, așa cum este de exemplu cazul frontierelor estică și vestică ale Germaniei. Totuși începand cu ultima fază a Razboiului Rece, axa demografică, economică și militară s-a mutat către celalalt capăt al Eurasiei, unde principalele concentrări de populație sunt desparțite preponderent de spații maritime.

În secolul al XX-lea Asia de Est a cunoscut mari conflicte militare precum Războiul Ruso-Japonez (1904-1905) [], războiul civil in China, urmat de prabușirea dinastiei Qing, victoriile Japoniei Imperiale și cel de-al Doilea Razboi Mondial în regiunea Pacificului, Războiul Coreei (1950-1953), războaiele din Cambodgia și Laos sau cele două războaie din Vietnam (1950-1970).

Faptul că măreața geografie a Asiei de Est este preoponderent maritimă nu a influențat decât într-o mică măsură aceste războaie. Paradoxul în acest moment îl contitutie consolidările naționale ce nu se fac către interiorul statului, cum era de așteptat ci se concentrează către exteriorul acestuia cu flote navale și aeriene de înalta tehnologie.

Competiția navală din Asia de Est este dictată de geografia acesteia. Asia de Est poate fi împartita în două zone mari. Asia de Nord-Est, dominată de peninsula Coreea și Asia de Sud-Est dominată de Marea Chinei de Sud. Dacă Asia de Nord-Est pivotează în jurul Coreei de Nord; Asia de Sud-Est este prinsă într-o faza post-Razboi Rece a istoriei, extrem de critică.

În acest context Vietnamul domina țărmul vestic al Marii Chinei de Sud, ce reprezintă o forță capitalistă în cautarea unor legaturi militare mai stranse cu Statele Unite, pentru a ține la respect China.

Consolidată ca stat dinastic de către Mao Zedong și transformată în cea mai dinamică economie a lumii prin liberalizările lui Deng Xiaoping, China se extinde acum prin forțele ei navale către Primul Lant de Insule din Pacificul de Vest.

Dupa ce a suportat interminabile decenii de guvernare autoritară, atât de dreapta cat și de stânga, în timpul Razboiului Rece, Indonezia tinde către un stat cu o democrație riguroasă și stabilă, cu capacitatea de a-și proiecta puterea prin economia în continuă creștere.

De asemenea Singapoare și Malaezia fac pași repezi din punct de vedere economic, urmând modelul unui stat metropolă și stat comercial prin acțiuni democratice și autoritare.

Astfel imaginea de ansamblu este cea a unui ciorchine de state ce au renunțat la problemele de legitimare internă și de structură statală, concentrandu-se să iși impună drepturile teritoriale percepute până dincolo de proprile țărmuri.

În acest tablou Marea Chinei de Sud reprezintă cordonul ombilical dintre Pacificul de Vest și Oceanul Indian. Marea Chinei de Sud este un țesut economic de conexiuni, unde se reunesc rutele maritime globale, inima zonei de coasta navigabile a Eurasiei cu noduri in stramtorile Malacca, Sunda, Lombok și Makassor. Peste jumatate din flota comercială globală trece prin aceste puncte de gâtuire, precum și o treime din tot ce insemnă trafic maritim la nivel mondial. Prin strâmtoarea Malacca din Oceanul Indian, petrolul transportat în directia Asiei de Est prin Marea Chinei de Sud este de trei ori mai mult, din punct de vedere cantitativ decât cel care trece prin Canalul de Suez. De asemenea două treimi din aprovizionările cu energie ale Coreei de Sud, aproape 60% din aprovizionarile cu energie ale Japoniei și Taiwanului si 80% din importurile de țiței ale Chinei trec prin Marea Chinei de Sud. Tot prin apele acestei mări trec produse finite și materii prime de o importanță majoră pentru aceste state [].

Pe langă amplasarea ei centrală, Marea Chinei de Sud a demonstrat ca deține rezerve de petrol ce se estimează la șapte miliarde de barili și rezerve de gaze naturale de peste 25 de bilioane de metri cubi. Conform specialițtilor chinezi, Marea Chinei de Sud ar putea furniza, în ultima instanță, 130 de miliarde de barili de țiței, ceea ce ar însemna că Marea Chinei de Sud posedă mai mult țiței decât oricare altă zonă a globului cu excepția Arabiei Saudite. Marea Chinei de Sud a fost numită chiar ca fiind cel de-al doilea Golf Persic [].

Dacă aceste ipoteze se dovedesc adevarate, China ar putea în acest caz sa iși rezolve fie și parțial dilema legată de Malacca și anume dependența sa de îngusta și vulnerabila strâmtoare, pentru o parte atât de importantă a energiei sale, pe care o primește din Orientul Mijlociu.

În ultimii ani China National Offshore Oil Corporation ( Corporatia Națională pentru hidrocarburi din largul Marii Chinei) a investit peste 20 de miliarde de dolari în convingerea că asemenea cantități de petrol există cu adevarat în subsolul Marii Chinei de Sud [].

Cu toate acestea nu numai amplasarea ei și rezervele de energie promit să-i atribuie Marii Chinei de Sud o importanță geostrategica esențială ci și disputele teritoriale purtate în jurul acestor ape, unde se afla peste 200 de insulițe, stânci și recife de corlai, dintre care numai aproximativ patruzeci se află în permanență deasupra nivelului mării.

Printre statele implicate în divergentele privind suveranitatea în Marea Chinei de Sud se numară: Bruneiul, Malaezia, Filipinele, Vietnamul, Taiwanul, China si indirect SUA.

Bruneiul ridica pretenții asupra recifului sudic din insulele Spratly. Malaezia revendică trei insule din același arhipelag. Filipinele revendică opt insule Spratly și porțiuni semnificative din insași Marea Chinei de Sud. Vietnamul, Taiwanul si China revendică, fiecare câte o importantă parte din Marea Chinei de Sud și grupurile de insule Spartly și Paracel în întregime.

Beijingul pretinde că-i apartine ceea ce numeste “limita istorica” și anume o mare parte din Marea Chinei de Sud într-o uriașă bucla, poreclită “limba vacii”(a se vedea Figura 1), care include aceste grupuri de insule, de la insula chinezeasca Hainan la circa 1200 de mile marine spre sud, pana aproape de Singapore si Malaezia.

Rezultatul constă în faptul că într-un fel sau altul toate aceste state litorale sunt mai mult sau mai puțin grupate împotriva Chinei și dependente, în privința diplomației și a sprijinului militar de Statele Unite.

Vietnamul si Malaezia caută să împartă tot ce însemna fundul marii și resursele subterane din partea sudică a Marii Chinei de Sud între Asia de Sud-Est continentală și partea malaeziana a insulei Borneo, acest fapt generând o replica diplomată furioasă din partea Chinei.

Asemenea revendicari conflictuale sunt departe de a se acutiza, în masura în care consumul de energie din țările asiatice în curs de dezvoltare este așteptat să se dubleze până în anul 2030 [].

Primele consemnări ale statelor asiatice

Potrivit tradiții chinezești au existat trei dinasti chineze antice, dinastia Xia, urmată de dinastia Shang și apoi de către dinastia Zhou.

Perioada de Bronz a Chinei, ce a început în jurul anului 3000 î.H. dezvoltându-se continuu sub dinastia Xia, atingând apogeul în perioada dinastiei Shang, ce a dominat cercetările peste Fluviul Galben în cel de-al doilea mileniu [].

Multă vreme s-a crezut că dinastia Xia (1900-1350 î.H) a fost doar un mit, dar recentele descoperiri arheologice au arătat prezența unor ruine sau catacombe la Erlitou, o provincie din Henan. Genealogia conducătorilor Xia a fost păstrată în arhivele istorice și ulterior coroborate cu dovezi din inscripțiile pe oase.

Dinastia Shang a apărut de-a lungul râului Huang He (Fluviul Galben) în nordul Chinei, în prima parte a mileniului doi. Tradiția chinezească afirmă că capitala dinastiei Shang a fost mutată de șase ori, iar unele dintre aceste centre au fost identificate la Zhengzhou în provincia Henan și la Anyang, situat aproximativ la 240 km spre est.

La sfârșitul secolului XII-lea î.H. dinastia Shang a fost învinsă de către statul vestic al dinastiei Zhou, în bătălia de la Muye. Perioada dinastiei Zhou a fost divizată în dinastia Zhou de vest (1122-771 î.H) și dinastia Zhou de est, care la rândul ei a fost împărițită în două perioade, Primăvara și Toamna (771-481 î.H) și State aflate în conflict (481-221 î.H.) [].

Imperiul Zhou se dezintegrează rapid în 170 de state independente, un număr care ulterior după multe lupte se reduce la șapte. Dinastia Zhou a fost martoră la nașterea principalelor filozofii indigene din China și la dezvoltarea statului de vest Qin, care la 316 î.H. a început campaniile ce au condus la stabilirea primului stat din China unificat.

În 221 î.H. Impăratul King Zheng al Qin-ului a cucerit teritorile înconjurătoare, creeând primul stat unificat al Chinei. King Zheng s-a declarat cu titlul de Qin Shiguang, Primul Împârat al Qin-ului. În timpul scurtei dar intensei sale domnii Primul Împărat a fost responsabil pentru o serie de realizări tehnologice care au sporit infrastructura și sistemul de apărare al noului imperiu. Pentru a îmbunătății transportul, împaratul a ordonat construirea de autostrăzi imperiale și un drum de 800 km lungime între capitala Xianyang și centrul Mongoliei. Au fost săpate numeroase canale, inclusiv “canalul magic” folosit pentru a oferi suport și sprijin campaniilor militare din sudul imperiului. Pentru a proteja China de atacurile barbare dinspre nord, generalul imperial Ming Tian a conectat zidurile exterioare într-o barieră gicantică ce se întindea pe aproximativ 4800 km de-a lungul graniței de nord a imperiului [].

Primul Împărat a fost denunțat de către istoricii de mai tarziu ca un megaloman crud, reputație caștigată în mare parte datorită a două fapte notorii. În 213 după ce mai mulți oameni de știință au judecat modul său de stăpânire, acesta a ordonat ca mai multe cărți științifice să fie arse. Un an mai târziu 460 de cercetători au fost arși de vii pentru că au protestat împotriva împăratului datorită obsesiei sale pentru importalitate.

Primul Împărat a murit in 210 î.H. într-un pelerinaj în insula Penglai despre care se zvonea că ar fi insula importalității.

Imperiul Qin a fost distrus de către rebeliunea condusă de Liu Bang. Cunoscut ca Împăratul Goazu, el a stabilit dinastia Han și a consolidat autoritatea centrală. Sub Împăratul Wendi (180-157 î.H) imperiul a atins noi culmi de stabilitate și prosperitate, în timp ce sub Împăratul Wudi (141-87 î.H.) s-a extins influența chineză către Asia Centrală și Coreea și s-a reformat baza administrativă prin recrutări bazate pe abilități. După o scurtă uzurpare de către Wang Mang, un descendent a lui Han a restaurat dinastia Han și-a continuat expansiunea teritorială. Cu toate acestea, până la finalul sec. II-lea d.H, disputele interne și atacurile conduse de către oamenii Xianbei a nord a provocat colapsul dinastiei.

Între 220-589 nici un singur guvern nu a condus China. Împăratul Jin din vest a reunit țara pentru puțin timp în anul 280, dar după 316 nordul și sudul imperiului au fost nou divizate. În partea de nord a avut loc o fragmentare numită cele Șaisprezece Regate, ce a durat până în 384, când împăratul Taba a stabilit capitala dinastiei Wei în Luoyang. În 534 acesta a fost din nou divizată, reunindu-se sub conducerea lui Wendi în 589, sub dinastia Sui.

În 618 Dinastia Sui a fost înlocuită cu dinastia Tang (626-49 d.H) inaugurând o eră politică, culturală și economică de succes. Sub conducerea Împăratului Taizang (626-49 d.H) forma de guvernământ a fost reformată, iar granițele imperiului au fost extinse către Asia Centrală. Dinastia Tang a fost urmată de dinastia Liang, dar din păcate Împăratul Qidan Liao și-a concentrat dominația în partea din nord, în timp ce sudul a cunoscut o fragmentare în zee regate. China de nord a cunoscut o succesiune de cinci dinasti până in anul 960 d.H, atunci când Zhao Kuangyn a stabilit dinastia Song [].

În 1268 Împăratul mongol Khubilai a pus stăpânire pe întreaga Chină, fundamentând dinastia Yuan. Dominația mongolă a rezistat până in 1368 când conducerea imperiului a fost preluată de Zhu Yuanzhang. Acesta a domnit sub dinastia Ming, cunoscută în istoria Chinei ca fiind cea mai durabilă și stabilă dintre dinastii. După moartea fiului său Yongli, in 1424 dinastia a cunoscut un declin, ce a culminat cu colapsul în 1644 o dată cu invazia Manchu. Dinastia Qing a aplicat cu succes o formă de guvernământ chino-manciuriană, în care foști funcționari Ming și-au păstrat posturile lor, alături de funcționarii Manchu. Sub o succesiune a trei împărați, Kangxi (1662-1722), Yongzheng (1723-1735) și Qianlang ( 1736-1795) imperiul Chinez a cunoscut ce mai mare expansiune, încorporând Taiwan și Xinjiang [].

Începând cu sfarșitul sec. XVIII-lea, imperiul Qing a cunoscut un declin, determinat de regulile corupte ale Împăratului Qianglong și de o epidemie a dependenței de opiu. Încercarea de a suprima comerțul ilegal cu opiu a declanșat Primul Război ak Opiului (1839-1842) cu Marea Britanie, conflict care s-a încheiat cu înfrângerea Qing și care a determinat și slăbirea prestigiului chinez.

Un alt moment de rușine pentru imperiul Chinez a fost înfrângerea suferiă de aceștia în fața francezilor în războiul din Vietnam (1850), urmată la scurt timp de un alt dezastru, înfrângerea de către Japonia în războiul din 1894-1895 și răscoala
Boxer din 1900. După aceste eșecuri totale dinastia Qing a căutat să se transforme într-o monarhie constituțională.

Începând cu 1901, o nouă China s-a întrevăzut, dar schimbările sociale rapide au condus la pierderea controlului și în 1911 o revoltă militară s-a produs în epoca republicană.

Partidele naționaliste și cele comuniste au încercat să formeze alianțe pentru a reunifica țara, dar ideologiile diferite și ireconciliabile au condus la insuccesul acestor acte. Cu toate acestea in 1928 naționaliști au reușit să stabilească un regim de guvernare, Nanjing. Între 1928-1937 guvernământul naționalist a inițiat o serie de reforme economice și industriale [].

Japonia ca parte a unei strategii a imperiului a ocupat Manciuria in 1931, în timp ce liderul naționalist Jiang Jieshi s-a concentrat pe înfrângerea comuniștilor. In 1937 Japonia a invadat țara, aceasta devenind un puzzle sub influențe japoneze, naționaliste și comuniste.

In 1946 dupa Războiul civil, partidul comunist a preluat conducerea asupra Chinei.

Partidul comunist sub conducerea lui Mao Zedong s-a confruntat cu serioase provocări privind securitatea teritorială și remodelarea structurilor politice. Mao s-a angajat în reforme educaționale și economice și la transformarea stilului agricol sovietic într-o cooperativă agricolă comună, ceea ce a condus la o foamete dezastroasă. Într-o poziție politică slabită, in 1966, Mao a lansat o Revoluție Culturală, o mișcare ce dorea să producă o reîntoarcere către capitalism, aceasta dovedindu-se în final tot un eșec [].

Mao Zedong a murit în 1976 fără a reuși să stabilească un succesor politic la conducerea statului.

La patru ani după moartea lui Mao, Deng Xiawiping a militat pentru reabilitarea victimelor Revolutie Culturale. În următorul decendiu el a prezidat o schimbare extraordinară în politicile economice ale Chinei, cu toate acestea ultimii săi ani de conducere au fost umbriți de manevrarea necorespunzătoare a demonstraților din piața Tiananmen în iunie 1989. Deng Xiaoping a murit în 1997.

Acceptarea Chinei ca jucător important pe scena internațională a fost demonstrată când Beijing a fost selectat să găzduiască desfășurarea Jocurilor Olimpice din 2008 [].

Marea Chinei de Sud și complexul regional de securitate

Realismul politic

Realismul politic se întemeiază pe anarhia existentă în sistem, ca urmare a absenței unei activități centrale și care determină dorința statelor de a obține cât mai multă putere. Curentul realismului politic are rădăcini extrem de adânci și puternice, printre cei care l-au slujit s-au numărat Tucidide, Moachiavelli, Habes Carr (1939), Schwarzenberger (1939,1941), Wight (1946), reprezentanti ai Marii Britani, Schuman (1933), Niehbur (1936, 1959), Spykman (1942) si Morgenthau (1948) în Statele Unite, pe fundalul dominant obținut de SUA în politica internațională în perioada postbelică. Funcția realismului politic s-a concentrat pe două direcții, prima pune problema întelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului internațional, iar cea de-a doua pune problema orientării propriului comportament în funcție de cel al altora [].

În realitate dihotomia dintre rolul explicativ și cel orientativ al realismului politic s-a dovedit dificil de menținut. Cauza fiind însăși puterea, conceptul său cheie, dificil de definit, mai ales în termenii valorizatori de bun și rău. Totuși datorită acestui rol dual, explicativ și orientativ teoria realismului politic are puțini rivali în ce privește gradul de răspândire. Credința fermă a realismului politic este accea că omul este o ființă periculoasă și lipsită de credibilitate. Realismul politic are la bază câteva principii, definite de cel mai cunoscut reprezentat al său și anume Hans Morgenthau și anume ca politica este guvernată de legi obiective, călăuza realismului politic este interesul național definit ca putere, realismul politic, deși conștient de importanța morală a actului politic tratează superficial tensiunea dintre ele și refuză să identifice aspirațile morale ale unei națiuni cu legile morale care guvernează universul, cu alte cuvinte, respectă moralitatea până la punctul la care acesta devine o piedică în calea actului politic. Datorită anarhiei din cadrul sistemului statele nu au altă soluție decăt să caute pe orice căi să iși maximizeze puterea de care dispun. Realismul politic afirmă că puterea militară este cea mai importantă măsură a puterii.

Neorealismul

Trebuie precizat faptul că bazele neorealismului sunt similare cu bazele realismului politic. Astfel că, ca și în cazul realismului politic, în neorealism unitățiile cheie sunt statele, ce urmăresc obținerea puterii, atât ca scop în sine, cât și ca mijloc pentru atingerea altor scopuri și că actorii (statele) acționează rațional [].

Diferența între Realismul politic și Neorealismul ar fi aceia că primul furnizeză un cadru explicativ valabil de la Tucidide până în zilele noastre, pe când Neorealismul consideră că trebuie depus un effort mult mai mare pentru a deveni acest cadru o teorie în adevaratul sens al cuvântului.

Cel care și-a asumat sarcina punerii la punct a unei astfel de teorii a fost Kenneth Waltz, prin lucrarea “Theory of International Politics”. Teoria lui Kenneth reprezintă o analiză a structurilor politice, urmată de o analiza a echilibrului puterii. Kenneth definește politica națională ca fiind interacțiunea unor unități similare ce iși dublează reciproc funcțiile. Astfel el concluzionează că în sistemul internațional diferențierea nu este dată atât de mult de tipul de funcție, ci și de pondere, respectiv de distribuția puterii în cadrul său [].

Premizele ce stau la baza unei astfel de teorii subliniază influența unităților asupra întregului, cât și a întregului asupra unităților. În ceea ce privește analiza Echilibrului puterii teoreticianul afirmă ca prin cuplarea posibilitățiilor de violență internă cu cele de violență externă, războiul poate izbugni oricând. Acesta susține că ar exita o anumită
“diviziune a muncii” între procesele externe și cele interne, în sensul că, dacă în cazul primelor vorbim de adâncirea interdependențelor, în cel de-al doilea avem de-a face cu adancirea integrării. Cu alte cuvinte dacă la o extremă întalnim anarhia (al cărui principiu suveran il constituie auto-ajutorarea, prețul libertății find însă insecuritatea), la celalată extremă întâlnim ierarhia.

O asemenea situație face necesară acomodarea reciprocă atât la nivelul structurilor cât și al strategiilor.

În viziunea lui Kenneth Woltz neorealismul se caracterizează ân principal prin valoarea puterii ca mijloc de menținere a autonomiei în fața altora, prin proporționalitatea între amploarea puterii și multiplicarea opțiunilor, prin libertatea de acțiune mai mare a celor mai puternici în raport cu cei mai puțin puternici și prin miza mare pe care o acorda marile puteri menținerii sistemului.

Liberalismul

Liberalismul spre deosebire de Realismul Politic și Neorealism, este o doctrină politică ce plasează în centrul preocupărilor politice ocrotirea și întărirea libertății individului.

Liberalii consideră că guvernarea este necesară pentru a proteja individul de ceilalți, dar recunosc totuși că actul de guvernare în sine poate afecta libertatea. Conform liberalismului instituțiile statului sunt necesare pentru a proteja viața și libertatea individului, deși forța lor coercitivă se poate resfrânge asupra individului, devenind astfel necesar să se stabilească un sistem prin care pe de-o parte guvernanților să li se dea puterea necesară pentru a proteja libertatea individului și pe de altă parte să prevină abuzul de putere .

Această viziune este proprie liberalismului neo-clasic, dar începând cu sfârșitul sec. XIX-lea, majoritatea liberalilor au susținut ideea că statul, prin instituțiile sale nu trebuie doar să promoveze ci să și protejeze libertatea individuală. Potrivit liberalismului modern, principala sarcină a guvernului este să îndepărteze obstacolele precum sărăcia, bolile, discriminarea și ignoranța, care împiedică indivizii să trăiască liber sau să iși atingă adevăratul potențial [].

Liberalii au urmărit de la început eliberarea indivizilor de două constrângeri, supunerea religioasă și privilegile aristocrației. Așadar obiectivul liberalilor era să limiteze puterea guvernatorilor asupra indivizilor, menținând totodată un anume nivel de responsabilitate față de guvernați, de popor. Acest fapt presupune un sistem de guvernare bazat pe regula majorității, un sistem în care guvernanții execută voința majorității electoratului. Principalul instrument institutional prin care se poate atinge acest obiectiv era organizarea de alegeri prin vot popular.

Liberalismul modern s-a concentrat pe reformarea unui nou sistem ce s-a concentrat pe înființarea de școli și spitale publice, asistență socială pentru cei săraci și ameliorarea condițiilor de muncă.

Dezvoltarea liberalismului în Europa a fost brusc întreruptă de izbucnirea Primului Război Mondial (1914-1918). Trauma războiului a generat o mare deziluzie legată de idealurile liberale de progres spre o societate umanizată, iar la aceasta s-a adaugat și amenințarea comunismului. După război s-a creat o alianță strategică între liberali și comuniști pentru a contracara răspândirea fascismului. În anii de după cel de-al doilea Război Mondial au continuat politicile sociale, fiind înregistrate importante progrese în primele trei decade care au urmat războiului. Modelul democratic liberl a fost adoptat și în Asia și Africa de majoritatea statelor, dar nu a avut succes în toate, unele devenind democrații parlamentare sau altele s-au transformat în dictaturi militare sau socialiste.

După trei decenii de progres și prosperitate în anii 70 a început o lungă perioadă de stagnare, în momentul de față liberalismul contemporan concentrându-se pe programe de reducere a inechităților sociale și de asistență a celor nevoiași luptând în continuare pentru respectarea drepturilor și libertăților individuale și extinderea acestora în noi direcții.

Conservatorism și neoconservatorism

Conservatorismul a apărut ca o replică dată liberalismului, avându-și originea în celebrul dicton a lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Folkland, „Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”. Ca doctrină politică conservatorismul a fost fundamentat de către gânditorul Edmund Burke. Dictonul conservator nu interzice schimbarea în sine, ci numai schimbarea inutilă și inoportună, adică acea modificare impusă nu de realitatea socială, ci de proiectul unei imaginații necontrolate. Valoarea și valabilitatea principiilor este determinată de consensul public. Edmund Burke semnala că „Moravurile sunt mai importante decat legile”, de moravuri depind, în mare măsură, legile.

Este indiscutabil că atitudinea conservatoare presupune respect și loialitate față de tradiții. Cu toate acestea ideea conservatoare nu implică un atașament complet și necenzurat față de orice tradiții. Principalele elemente ale gândirii conservatoare propun “Omul ca ființă eminamente religioasă, întruchipare a rațiunii, a instinctului și a emoției, iar religia ca element fundamental al societății civile, comunitatea ca element teleologic anterior individului, drepturile ca urmare firească a obligațiilor individuale, răul considerat înrădăcinat în ființa umană și nu în instituțiile statale” [].

Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea moderației și a creșterii treptate, nu pe accea a schimbării radicale și bruște. Conservatorismul iși concentrează efortul asupra obiectivului pragmatic al dezvoltării și optimizării formelor de viață materială sau spirituală. Politica conservatorismului constă în practica obișnuită, cotidiană a rezvolvării problemelor unei comunității omenești, fiind o politică a imperfecțiunii și a compromisului [].

În analiza conservatorismului, trebuie facută distincția între conservatorism și tradiționalism. Tradiționalismul desemnează o caracteristică „universal umană”, exprimă tendința de a se ține tenace de tradiție, de neaderare decât cu greutate la nou.

Neoconservatorismul păstrează unele caracteristici ale conservatorismului, dar adoptate într-un nou context istoric și preluând o serie de teze și explicații doctrinale de dreapta. Printre caracteristicile neoconservatorismului este reafirmată inegalitatea dintre oameni, datorită voinței divinității, statul tutore și tutelar trebuie înlocuit cu statul minimal, restrangerea competențelor economice ale statului este asociată cu elogierea concurenței libere a înteprinzătorilor particulari, programele de asistență socială trebuie transferate din competența guvernului la nivelul instituților locale, publice sau private, reducerea impozitului pe capital este evidențiată drept modalitatea optimă de stimulare a inițiativelor private, puterea politica trebuie exercitată de acea grupare a populației care este deținătoare a vocației naturale de a conduce iar reticențele față de oraș sunt îmbinate cu idealizarea vieții la țară [].

Un curent de filozofie politică, caracteristic în special lumii politice din SUA, acesta s-a cristalizat pentru prima dată în jurul filosofului Irving Kistal, care căutând soluții la criza liberalismului, le-ar fi găsit în opera lui Leo Strauss. Irving și-a însușit termenul de neoconservator în articolul „Confessions of a True, Self-Confessed Neoconservative”, semnat in 1979 in New York Times Magazine. Totuși aceștia erau progresiști și reformiști, pe o scară locală și în mod moderat. Înaintașii neoconservatori, precum Henry M. Jackson au dezaprobat mișcarea stângii (New Left) și programul Great Society al președintelui Lyndon B. Johnson. Publicațiile The Public Interest și Commentary au constituit infrastructura intelectuală a neoconservatorilor americani, avand o influentă extrem de mare asupra dezbaterilor majore care au influențat viața politică și intelectuală a SUA [].

O nouă generație de neoconservatori a luat naștere in jurul fiului lui Kristol, William Kristol, aceștia fiind preocupați în general de politica externă a SUA, care trebuia, în opinia lor, să preia un rol energic în politica internațioală. Aceste idei au fost preluate și dezvoltate de think-tank-ul Project for a New American Century” în ce privește regimurile din Serbia și Irak. Anii 70 au marcat prezența din ce în ce mai vizibilă a instituților de politică neoconservatoare în rândul cercurilor de gândire americane. Ascensiunea neoconservatorilor a fost reprezentativă pentru schimbările socio-politice din acele timpuri [].

În 1943 a fost fondată American Enterprise Institute, o instituție de analiză politică a neoconservatorilor, ce a avut o influență modestă până la reorganizarea sa din anii 70. In 1971, Secretarul Apărării, Melvin Laird a demarat o companie de strângere de fonduri care a dus la creșterea bugetului AEI de la 1 milion de dolari la 10,4 milioane de dolari până în 1980. Sub președenția lui William J. Baroody Sr. (1962-1978) AEI devine un adevarat institut de cercetare a politicii americane. În 1977, fostul președinte Ford se alătură neoconservatorilor de la AEI și fondează Forumul Mondial al AEI ce va avea loc până în 2005 [].

Neoconservatorii anilor 70 considerau ca democrația americană nu va supraviețui prea mult timp intr-o lume ostila valorilor morale americane. Majoritatea primei generații de neoconservatori au susținut razboiul din Vietnam, dar toți au fost contracarați de mișcările antirăzboi din SUA. Adepții ideilor neoconservatoare consideră că au fost afectați de activismul antirăzboi, de feminism și de idealismul moralistic al Partidului Democrat.

Neoconservatorii reușesc pentru prima dată să-și creeze o rețea de influență o dată cu instalarea Administrației Reagan. Aceștia încep să ocupe poziții importante în Administrația Reagan, cum a fost cazul lui Kirkpatrick, Eugene V. Rostow, R. Perle, Abrams. Reagan a stabilit o legătură activă între valorile democratice și ideile care erau promovate de grupul neoconservator. In acestă perioadă ideile neoconservatoare au început să domine scena politică americană [].

Astfel grupul neoconservatorilor contemporani abordeaza trei subiecte. O credinta ce derivă din convingerile religioase asupra naturii umane al cărei condiție este nevoită sa aleagă între bine și rău. Afirmația că determinanta fundamentață ale relațiilor dintre state stă în puterea militară și în voința de o folosi. O atenție deosebită acordată Orientului Mijlociu și a restului lumii islamice, vazută ca o amenințare la adresa intereselor de peste mări ale SUA [].

Aceste subiecte neoconservatoare sunt puse în practică de o analiză simplistă a chestiunilor internaționale și împărțirea lor in categorii morale absolute. Neoconservatorii sunt convinși ca ei dețin cea mai înaltă statură morală și ca urmare consideră dezacordul față de ei ca fiind echivalent cu o lipsă de incredere în reușită și în justețea acțiunilor înteprinse de ei. Concentrarea pe puterea unipolară a SUA, pornind de la convingerea că folosirea forței armate este prima și nu ultima opțiune a politicii externe. Desconsiderarea rolului pe care îl au instituțiile diplomatice convenționale de tipul Departamentului de Stat și ignorarea analizelor pragmatice și realiste ale acestor instituții diplomatice tradiționale. Neoconservatorii refuză să acorde un rol predominant organizațiilor de securitate internaționale și manifestă o reacție de repulsie față de tratatele și acordurile internaționale.

În viziunea neoconservatorilor SUA nu trebuie să fie doar polițistul sau șeriful lumii, ci ea trebuie să fie și far și ghid.

Constructivismul

Constructivismul este o teorie relativ nouă în sfera relațiilor internaționale. Acesta pornește de la o critică adusă la adresa teoriei dominante în relațiile internaționale și anume neorealismul.

Ca principiu fundamental stă ideea potrivit căreia anarhia și instituția de auto-ajutor nu sunt cauzate de sistemul sau structura relațiilor internaționale, ci de politician sau stat. Această premiză prezintă faptul că instituțiile, percepute ca sinteze de identități și interese, sunt o variabilă dependentă de practica și interacțiunile între subiecții relațiilor internaționale, subiecți ce sunt general acceptați ca fiind statele și reprezentând o variabilă independentă.

Așadar anarhia și auto-ajutorul nu sunt imuabile ci depind de modul în care actorii se percep pe sine și pe ceilalți, care la rândul lor depind de modul în care actorii interacționează.

Această teorie a apărut pentru prima dată într-un atricol publicat de către Alexander Wendt, în revista International Organization, 1992 – Anarchy is what States make of it .

Constructivismul este o încercare de a creea o punte între teoriile raționaliste și cele reflectiviste.

–se va completa–