Dinamica Cheltuielilor Publice Si Factorii de Influenta Asupra Acesteia

Economie

Dinamica Cheltuielilor Publice Si Factorii de Influenta Asupra Acesteia

Byadmin ianuarie 1, 2024

Dinamica cheltuielilor publice si factorii de influență asupra acesteia (studiu de caz România)

Introducere

CAPITOLUL I : CHELTUIELILE PUBLICE

1.1.Caracterizarea generala a cheltuielilor publice

1.2 Clasificarea cheltuielilor publice

1.3. Nivelul,structura si dinamica cheltuielilor publice

1.3.1. Nivelul cheltuielilor publice

1.3.2 Structura cheltuielilor publice

1.3.3 Dinamica cheltuielilor publice

1. 4. Factorii care influenteaza cresterea cheltuielilor publice

1.5. Analiza de influență și eficiență a cheltuielilor publice

CAPITOLUL II : ANALIZA CHELTUIELILOR PUBLICE

2.1. Cheltuieli social-culturale

2.2.Cheltuieli publice pentru învățământ

2.3. Cheltuieli publice privind asigurările sociale de stat

2.4. Cheltuielile publice pentru cultură, recreere și religie

2.5. Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății publice

2.6.Cheltuieli publice pentru asigurări si asistență socială

2.7. Cheltuielile pentru ajutorul de șomaj

2.8.Cheltuielile pentru investiții publice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Prin cheltuielile publice statul acordă necesitățile publice de bunuri și servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.

Componenta funcției de repartiție a finanțelor publice, cheltuielile publice, reprezintă etapa următoare constituind: fondurile publice și se referă la distribuirea acestor resurse bănești către diferite obiective sociale sau economice( reglementate de către programe guvernamentale).

Tendința generală a cheltuielilor publice este aceea de creștere de la un an la altul.

Astfel , în concepția economiștilor clasici, cheltuiala publică reprezintă o consumație de valori cu caracter definitiv , nerecuperabil.

Ea afectează în sens negativ mărimea produsului național și duce la o diminuare a avuției naționale, având și un impact nefavorabil asupra reproducerii capitalului și prosperitații națiunii.

Această interpretare corespunde viziunii clasice asupra activitații neproductive a statului, care era considerat doar un consumator de resurse pentru realizarea acțiunilor cu caracter public finanțate din resursele publice.

În mod firesc, cheltuielile aferente acestora se cereau reduse la strictul necesar, pentru ca astfel efectul negativ antrenat să fie cât mai redus.

Caracterizarea structurii cheltuielilor publice poate fi realizată din punctul de vedere al ponderii (greutații specifice ) a diferitelor categorii de cheltuieli publice fie în total cheltuieli publice, fie în totalul cheltuielilor dintr-o anumită grupă ( de exemplu, ponderea cheltuielilor publice pentru învățământ în total cheltuieli publice pentru acțiuni social-culturale, ponderea cheltuielilor publice pentru învățământ în total cheltuieli publice etc.)

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul și structura acestora în decursul unei perioade de timp.

Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

creșterea nominală și creșterea reală a cheltuielilor publice

modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

modificarea structurii cheltuielilor publice

indicatorul privind corespondența dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB

elsticitatea cheltuielilor publice fata de PIB

Un obiectiv de bază al politicii cheltuielilor pe termen mediu este asigurarea unei structuri adecvate a cheltuielilor publice, care ar susține calitatea sporită a serviciilor publice cu o creștere treptată a investițiilor pentru infrastructura publică.

CAPITOLUL 1 : CHELTUIELILE PUBLICE

1.1.Caracterizarea generala a cheltuielilor publice

Noținea de cheltuială publică este utilizată cu mai multe semnificații, având deci, mai multe sensuri.

În abordarea și interpretarea cheltuielilor publice, se remarcă două tendințe ce se încadrează în viziunea clasică, respectiv în cea modernă a finanțelor.

În accepțiunea clasică, cheltuiala publică era definită și interpretată ca o consumație de resurse și de produs național, identificând cheltuielile publice ca un consum definitive de produs intern brut.

Această interpretare se bazează pe rolul atribuit statului de consummator de resurse naționale față de produs național, chiar față de societate.

În viziunea modernă, cheltuiala publică este definită prin prisma transferului de valori, considerându-se a fi un process de redistribuire și orientare a resurselor spre asigurarea de utilități sociale, spre dezvoltare economică și socială etc.

Noțiunea de cheltuială publică semnifică plățile legate de funcționarea instituțiilor, a întreprinderilor publice, vizând, de regulă, satisfacerea necesităților unei colectivități mare de oameni.

Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la bugetul statului, din fondurile proprii ale agenților economici cu capital de stat, institțiilor publice, etc. pentru acțiunile social-culturale, dezvoltarea economico-socială, organele statului, apărarea națională, ordinea publică, înfăptuirea suveranității și independenței naționale, private în unitatea și interdependența lor.

Cheltuielile publice reprezintă modalitățile de repartizare și utilizare a fondurilor bănești a prelevărilor (preluărilor) din veniturile societății în vederea satisfacerii nevoilor generale, ale societății. Cheltuielile bugetare sunt repartizate pentru satisfacerea nevoilor militare, întreținerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenții, dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale precum și a celor de cercetare dezvoltare (enumerarea cheltuielilor nu s-a făcut în ordinea strictă prevăzută de Legea: bugetului anual).

Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesitățile publice de bunuri și servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.

Cheltuielile publice se materializează în plăți efectuate de stat din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziții de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acțiuni social-culturale, întreținerea armatei și a întregii activități desfășurate în domeniul militar, acțiuni economice, etc.

Intr-o viziune tradițională a finanțelor publice, cheltuiala publică are o situație paradoxală: pe de o parte, i se conferă o importanță hotarîtoare pornind de la ideea că ceea ce primează sunt cheltuielile și apoi se caută resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de altă parte însă, în viziunea tradițională asupra finanțelor publice nu se regăsesc preocupări privind natura cheltuielii publice și influența acesteia în viața social-economică. Finanțele moderne delimitează noțiunea de cheltuială publică de noțiunea de cheltuială privată. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferența dintre cheltuiala publică și cea privată este determinată de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul în calitate de stat-autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli făcute în baza unui contract reprezintă cheltuieli private ale statului.

Cheltuielile publice conțin relații social-economice bănești, care au loc între stat, pe de o parte, și agenții economici, instituții publice și persoane fizice, pe de altă parte, în procesul repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului, în vederea îndeplinirii atribuțiilor acestora.

1.2 Clasificarea cheltuielilor publice

În literatura și practica financiară și statistică a statelor contemporane se folosesc mai multe tipuri de clasificări, cum ar fi: administrativă, economică, financiară, după rolul îndeplinit în procesul reproducției și după criteriile Organizației Națiunilor Unite.

Clasificarea administrativă – pe criteriul instituțiilor prin care se efectuează cheltuielile publice ( ministere, institutii publice autonome , unitati administrativ teritoriale etc.).

Potrivit Legii, clasificația bugetară se elaborează de Ministerul Finanțelor și are la bază structura organizatorică a instituțiilor de stat la momentul respectiv.

Clasificatie bugetara – gruparea veniturilor si cheltuielilor bugetare intr-o ordine obligatorie si dupa criterii unitare.

Clasificatie economica – gruparea cheltuielilor dupa natura si efectul lor economic.

Clasificatie functionala – gruparea cheltuielilor dupa destinatia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activitati sau obiective care definesc necesitatile publice.

Cheltuieli social-culturale care cuprind următoarele elemente :

– învățământ ;

– sănătate ;

– cultura , religie si actiuni privind activitatea sportiva si de tineret ;

– asistența socială , alocatii , pensii, ajutoare si indemnizatii .

Asigurări sociale și protecție socială:

– cheltuielile asigurărilor sociale de stat;

– cheltuielile fondului pentru pensie suplimentară;

– cheltuielile fondului pentru ajutor de șomaj.

Gospodărie comunală și locuințe

Apărare națională

Ordinea publică

Puterea și administrația de stat:

– președinția țării;

– organele puterii legislative;

– organele judecătorești și procuraturii;

– organele puterii executive.

Acțiuni economice:

– cercetare științifică;

– prospecțiuni și lucrări geologice de cercetare pentru

descoperiri de zăcăminte noi;

– industria extractivă, energetică, metalurgică, chimică și

alte subramuri ale industriei;

– agricultură, silvicultură, ape, mediu înconjurător;

– transporturi și comunicații;

– alte acțiuni economice;

Alte acțiuni:

– comandamente militare;

– centre și oficii de calcul;

– culte religioase.

Transferuri din bugetul administrației centrale de stat:

– către bugetele locale;

– bugetul asigurărilor sociale, ș.a.

Datoria publică:

– dobânzi aferente datoriei publice;

– sume ce se vor repartiza pe acțiuni în funcție de

evoluția prețurilor. (Spre exemplu la zahăr, ulei, apoi

carne, lapte, îngrășăminte etc).

Fondul de rezervă bugetară

Excedent / deficit:

– excedent bugetar;

– fondul de tezaur al statului din excedentul bugetului

administrației centrale;

– vărsăminte din fondul de tezaur constituit la nivelul

județului;

– fondul de rulment propriu al unităților administrativ-teritoriale;

– deficitul finanțelor publice:

– deficit bugetar;

– deficitul fondurilor extrabugetare;

Deficit bugetar – parte a cheltuielilor bugetare ce depaseste veniturile bugetare intr-un an bugetar.

Trebuie precizat că în cadrul acestei clasificații funcționale în care instituțiile sunt grupate pe cele 12 părți, ele se prezintă în tabloul bugetului public național într-o succesiune, care este simbolizată pe capitole și subcapitole.

Capitolele reprezintă, domeniul de bază spre care se îndreaptă cheltuiala, iar subcapitolele reprezintă subactivitățile ce compun ramura de bază.

Spre exemplu la partea cu cheltuieli social-culturale, intră:

capitolul învățământ, care este simbolizat cu cifra 57.0, iar în cadrul acestuia avem următoarele subcapitole:

– învățământul preșcolar 02;

– învățământ primar și gimnazial 03;

– învățământ liceal 04;

– învățământ superior 09 ș.a.m.d;

capitolul sănătate este simbolizat de cifra 58.0, iar în cadrul acestuia subcapitolele:

– dispensare medicale 02;

– spitale 03;

– creșe 05 ș.a.m.d.

Clasificarea economică folosește două criterii de grupare :

a) După conținutul acțiunilor ce se finanțează:

cheltuieli de capital – înglobează sumele ce se alocă pentru dezvoltarea bazei materiale, concretizate în investiții

cheltuieli de funcționare – cheltuieli cu caracter de funcționare a instituțiilor publice, asigurând desfășurarea activității curente a lor și cuprinzând consumurile materiale și cele cu personalul

b) după destinația sumelor cheltuite:

cheltuieli ale serviciilor publice – sunt concretizate prin achiziții de bunuri destinate consumului instituțiilor care prestează servicii publice și similare cheltuielilor de funcționare curentă a acestora (consumuri de furniture, materiale de ble:

– învățământul preșcolar 02;

– învățământ primar și gimnazial 03;

– învățământ liceal 04;

– învățământ superior 09 ș.a.m.d;

capitolul sănătate este simbolizat de cifra 58.0, iar în cadrul acestuia subcapitolele:

– dispensare medicale 02;

– spitale 03;

– creșe 05 ș.a.m.d.

Clasificarea economică folosește două criterii de grupare :

a) După conținutul acțiunilor ce se finanțează:

cheltuieli de capital – înglobează sumele ce se alocă pentru dezvoltarea bazei materiale, concretizate în investiții

cheltuieli de funcționare – cheltuieli cu caracter de funcționare a instituțiilor publice, asigurând desfășurarea activității curente a lor și cuprinzând consumurile materiale și cele cu personalul

b) după destinația sumelor cheltuite:

cheltuieli ale serviciilor publice – sunt concretizate prin achiziții de bunuri destinate consumului instituțiilor care prestează servicii publice și similare cheltuielilor de funcționare curentă a acestora (consumuri de furniture, materiale de birou, echipamente necesare funcționării instituțiilor respective)

cheltuieli de transfer – se concretizează prin acordarea de subvenții, pensii, ajutoare, burse, îndemnizații către persoanele fizice și chiar juridice. Aceste cheltuieli apar ca procese de redistribuire de resurse în vederea consumului de resurse la destinatarul sumelor allocate, care nu este o instituție de stat.

c) după conținutul material sau de drepturi de personal:

cheltuieli materiale

cheltuieli pentru salarii și alte drepturi de personal

cheltuieli de investiții

cheltuieli de transfer

In România, în cadrul clasificării economice avem:

Cheltuielile curente sunt cheltuielile ce se efectuează spre a asigura funcționarea și întreținerea instituțiilor publice. Aceste cheltuieli se reînnoiesc în fiecare an bugetar.

An bugetar – anul financiar pentru care se aproba bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care incepe la data de 1 ianuarie si se incheie la data de 31 decembrie;

Cheltuieli de capital sau de investiții cum se mai spune, spre deosebire de cele precedente, ele odată efectuate se materializează în bunuri imobile (clădiri, șosele, căi ferate, laboratoare) sau bunuri mobile: calculatoare, aparatură medicală, autovehicule, etc. Aceste cheltuieli conduc la îmbogățirea zestrei și îmbogățirea patrimoniului public.

Rezervele, excedentul și deficitul reprezintă grupa care exprimă rezultatul final al exercițiului bugetar. În cadrul acestor grupe, cheltuielile publice, tot din punct de vedere economic, se detaliază pe grupări și mai mici denumite titluri. În acest context clasificația economică s-ar prezenta astfel:

1. cheltuieli curente;

– cheltuieli de personal;

– cheltuieli materiale și servicii;

– subvenții;

– transferuri;

– plata dobânzilor;

2. cheltuieli de capital;

– cheltuieli de capital;

3. rezerve, excedent / deficit.

– rezerve, excedent / deficit.

Atât în ceea ce privește evidența contabilă a unităților bugetare dar și disciplina financiară ce trebuie respectată la efectuarea cheltuielilor publice, se face o detaliere și mai amănunțită din unghiul de vedere economic. Acestea se ordonează pe articole și alineate.

Clasificarea după rolul îndeplinit de cheltuielile publice în procesul reproducției

a) cheltuieli economice (positive) – se referă la acțiunile cu character economic pe care le finanțează statul, care se caracterizează prin faptul că determină regenerarea resurselor consummate, contribuind în final la creșterea produsului național.

Rolul lor este pozitiv în raport cu produsul național, iar efectuarea propriuzisă a cheltuielilor se asimilează unei operații de avansare spre utilizarea direct-productivă.

Ele se localizează în sectorul economiei de stat, dar și în cel privat.

b) cheltuieli reale (negative) – se caracterizează prin aceea că determină un consum definitiv de produs național, iar resursele astfel consumate nu mai pot fi recuperate direct prin activitatea respectivă.

Deși ele ar putea contribui indirect la crearea de produs național, ele apar în ipostaza de elemente ce diminuează produsul național și îl afectează în sens negative.

c) cheltuieli neutre – sunt avute în vedere anumite cheltuieli legate de prestarea de servicii publice, aducătoare de venit și care nu ar afecta în nici un sens produsul intern brut.

Clasificarea financiară grupează cheltuielile publice astfel:

a) în funcție de momentul și modul cum afectează resursele bănești cheltuite la un moment dat:

cheltuieli definitive – sumele folosite pentru efectuarea diferitelor plăți nu mai pot fi recuperate și majoritatea cheltuielilor publice aparțin acestei categorii

cheltuieli temporare – sumele avansate la un moment dat ca plăți pot fi recuperate ulterior, inclusive prin returnarea acestora de către persoanele care le-au primit (se mai numesc și operațiuni de trezorerie)

cheltuieli cu caracter virtual – se caracterizează într-o primă fază ca niște cheltuieli posibile, urmând ca, în funcție de anumite condiții ce trebuie îndeplinite ulterior, să se transforme sau nu în cheltuieli definitive

b) după forma de manifestare a operațiunilor legate de cheltuielile publice:

cheltuieli cu contraprestație din partea beneficiarilor sumei

cheltuieli fără contraprestație

cheltuieli definitive

cheltuieli provizorii

cheltuieli speciale – au obiective speciale față de care se realizează finanțarea: toare resursele administrate prin fonduri speciale

cheltuieli globale – caracterul nedefinit al acțiunilor ce se urmăresc (cheltuieli cu intervenția conjuncturală în economie

Clasificarea după criteriile Organizației Națiunilor Unite

Există două tipuri de clasificări:

a) clasificarea funcțională, ce cuprinde:

servicii publice generale

apărare națională

educația

sănătatea

asigurări sociale, asistență și protecție socială

servicii comunale

acțiuni economice

alte cheltuieli

b) clasificarea economică a cheltuielilor publice:

cheltuieli reprezentând consumuri definitive

formarea brută de capital (investiții brute și stocuri materiale)

Nivelul,structura si dinamica cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale și a diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază atât static (la un moment dat), cât și dinamic (pe o perioada de timp), pe baza următorilor indicatorilor:

volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală

volumul cheltuielilor publice pe un locuitor.

Acest indicator reprezintă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în prețurile curente ale anului considerat, în monedă națională).

Indicatorul cheltuieli în expresie nominală sau reală este util pentru a reflecta volumul acestora în monedă națională și servește la efectuarea de analize pe plan internațional.

Analiza cheltuielilor publice ale unei țări poate fi efectuată atât din punct vedere global pe baza nivelului total al acestora, cât și din punct de vedere al structurii lor pe diferite categorii de clasificare (specifice fiecărei țări și cu valabilitate generală în cadrul organismelor internaționale). În acest scop, este necesară stabilirea ponderii (greutății specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora.

Cu ajutorul ponderilor, se poate stabilii în ce proporție au fost orientate resursele financiare ale statului spre anumite obiective: sociale, administrative, militare, economice.

Pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua comparații între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor se calculează astfel:

Cp/loc = Cp/loc1-Cp/ loc0,

În care: Cp/loc = modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice / locuitor.

Acest indicator măsoară amploarea cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut, se calculează astfel:

ecp = Cp1/ 0 / Cp0 PIB1/ 0 / PIB0,

În care: Cp și Cp = cheltuieli publice și modificarea acestora în perioada de referință; PIB și PIB = produsul intern și modificarea acestuia în perioada de referință;

ecp = elasticitatea cheltuielilor publice.

Când : ecp  1 tendința de utilizare mare;

ecp  1  tendința de restrângere a proporției cheltuielilor publice în PIB;

ecp = 1  tendința rămâne aceeași.

1.3.1. Nivelul cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale și al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază atât static cât și dinamic pe baza:

a) nivelului cheltuielilor publice , în expresie nominală și reală;

b) ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

c) nivelul cheltuielilor publice pe locuitor.

Nivelul cheltuielilor publice (CP) . Acest indicator poate fi exprimat în mărime nominală (în prețuri curente ale anului considerat) sau în mărime reală (în prețuri constante, în prețurile unui anumit an luat ca bază de comparație). Exprimarea în mărime reală, înlătură influența fenomenului inflaționist (de creștere a prețurilor).

Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (gCP, gCPi). Indicatorul se calculează ca raport procentual între nivelul cheltuielilor publice totale sau parțiale (categorii sau subcategorii) și P.I.B., după relația :

– pentru totalul cheltuielilor: unde:

CP = cheltuieli publice totale

PIB = produsul intern brut

– pentru fiecare categorie (subcategorie) de cheltuieli:

unde:

CPi = cheltuieli publice din categoria i

PIB = produsul intern brut

c) Nivelul mediu al cheltuielilor publice pe locuitor (CPloc). Relația de calcul este:

unde

N

CP = cheltuielile publice totale

N = numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul .

Acești indicatori se pot exprima atât în monedă națională, cât și într-o monedă internațională, pentru a le conferi putere de comparație internațională.

1.3.2 Structura cheltuielilor publice

Structura cheltuielilor publice este exprimată prin proporțiile pe care le au categoriile de cheltuieli , în cadrul criteriilor de clasificare , în totalul cheltuielilor publice.

Se utilizează următoarea formulă de calcul : CPi

, unde:

gsCPi = greutatea specifică (ponderea) cheltuielii publice a categoriei „i" în totalul cheltuielilor publice

CPi = cheltuiala publică din categoria „i"

CP = cheltuielile publice totale

Structura cheltuielilor publice , exprimate în ponderi , ne arată , în fiecare an bugetar, cum sunt direcționate resursele financiare publice , în ce proporții, spre diferitele categorii de obiective și acțiuni.

1 Structura economica

Gruparea economica cuprinde urmatoarele pozitii importante:

A.- Cheltuieli curente

A.1. cheltuieli de personal

A.2. cheltuieli materiale și servicii

A.3. transferuri, servicii și alte cheltuieli curente (transferuri, subventii, prime, rezerve, dobanzi la datoria publica)

B.- Cheltuieli de capital

-inventii

-crearea de stocuri de rezerva și mobilizare

C.- Imprumuturi acordate

D.- Rambursari de credite externe

-plata dobanzilor și comisioanelor aferente

2 Structura functionala

Gruparea functionala imparte cheltuielile publice in functie de domeniile de activitate:

a. Servicii publice generale

b. Cheltuieli de aparare nationala, ordine interna și securitate civila

c. Cheltuieli social-culturale (este cea mai complexa)

d. Servicii și dezvoltarea publica

e. Actiuni economice

f. Alte actiuni economice

g. Alte actiuni (cercetare știintifica)

h. Imprumuturi acordate

i. Transferuri

j. Plati de dobanzi și alte cheltuieli aferente datoriei publice

k. Fonduri de rezerva

l. Deficit

In cadrul gruparii functionale se stabilesc: total cheltuieli din care se separa pe criterii economice, apoi sunt prezentate pe rand sau succesiv categorii sau diviziuni functionale și in cadrul fiecareia, din nou gruparea economica, desemnarea se face aceste grupari daca exista și alte subdiviziuni.

c. cheltuielile social-culturale din care cheltuielile curente: cheltuieli de personal, materiale, subventii (alocatii de la buget pentru institutii publice).

i. Transferuri: se refera la burse, alocatii și alte ajutoare.

Subdiviziunile: clasificari functionale:

Invatamant, Sanatate, Cultura, Religie și actiuni privind activitati sportive și de tineret, asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare și indemnizatii.

e. Actiuni economice

-cheltuieli curente: de personal, materiale și servicii, subventii (alocatii de la buget pentru institutii publice, de produse și activitati, pentru diferente de preturi și tarife), prime, transferuri (ex: cotizatii la organismele internationale, protectie sociala acordata unor activitati din sectorul minier), rambursari de credite, plati și dobanzi.

1.3.4 Dinamica cheltuielilor publice

Ca procese financiare, manifestarea cheltuielilor publice este diferită, atât în timp cât și în spațiu.

În timp se constată o diferențiere a diferitelor epoci, în strânsă legătură cu condițiile social-economice ce au caracterizat progresul societății.

În spațiu există o diferențiere a diferitelor țări, chiar și a diferitelor regiuni din cadrul aceleiași țări, în ceea ce privește progresul economic și social.

Proporțiile cheltuielilor publice au înregistrat diferențieri mari în timp, ele sporind de la câteva procente din produsul național la sfârșitul secolului XIX, la peste 50% din produsul național, în unele țări dezvoltate, în prezent.

Majoritatea țărilor lumii înregistrează creșteri atât ca volum, cât și din punct de vedere procentual, ca proporție în produsul național a țărilor respective.

Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, creșterea în timp se situează de la 3% la sfârșitul secolului XIX la circa 37% la sfârșitul secolului XX.

În spațiu, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut este diferit, în funcție de dezvoltarea economico-socială a țărilor lumii.

Pe plan mondial, în prezent, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut depășește 40%.

Pe grupuri de țări, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut, în cele dezvoltate din punct de vedere economic, se plasează în jurul procentului de 43-45%, iar în țările în curs de dezvoltare economică 30-35%.

Cele mai înalte nivele procentuale ale cheltuielilor publice în produsul intern brut realizează țîrile dezvoltate, din punct de vedere economic, din Nordul Europei, între care Suedia, Anglia, Danemarca, după care urmează Olanda, Italia, Germania, Franța etc. Astfel: în Olanda, Suedia, Danemarca ponderea este de 60-62% din produsul intern brut, în Germania, Franța, Austria 48-53%, în Elveția, Austria 37-39%, Orientul Mijlociu 37%, America Latină 29%, Asia 28%.

În România a scăzut de la 49,1% în 1980, la 36,3% în 1990.

Ponderi mai reduse înregistrează țările în curs de dezvoltare economică.

Cel mai redus nivel se situează în țări slab dezvoltate din punct de vedere economic din Asia și Africa.

Comparații semnificative oferă și mărimea cheltuielilor publice realizate pe locuitor.

Sub acest aspect, se constată că țările care realizează un produs intern brut de peste 10 000 $/locuitor înregistrează și cheltuieli publice mari pe locuitor, atât din punct de vedere numeric, cât și procentual, cuprinse între 5 000 – 6 000 $/ locuitor.

Spre deosebire, țările cu un produs intern brut pe locuitor de 200 – 2 000 $/locuitor realizează cheltuieli publice cuprinse între 50 și 600 $/locuitor.

Se constată că orientarea privind cheltuielile publice realizate de către stat se află sub incidența nivelului de dezvoltare a economiei generale. Acest nivel de dezvoltare este reflectat în dimensiunea produsului intern brut. Astfel, deși nevoile publice de satisfăcut sunt cu mult mai mari decât cheltuielile publice realizate, țările slab dezvoltate din punct de vedere economic nu pot aloca sume mai mari pentru cheltuielile publice datorită limitelor impuse de nivelul redus al produsului intern brut realizat.

În multe țări ritmul de creștere a cheltuielilor publice a devansat ritmul de creștere a produsului intern brut, în special, și a nivelului de dezvoltare economico-socială, în general.

Evoluția cheltuielilor publice se poate stabili atât din punctul de vedere a creșterii nominale, cât și din punctul de vedere a creșterii reale.

Creșterea nominală reprezintă mărimea cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente și realizată într-o perioadă curentă, minus mărimea cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente ale perioadei de bază, realizate într-o perioadă de bază.

DCp = Cp1 – Cp0

DCp = variația cheltuielilor publice;

Cp1 = volumul cheltuielilor publice în perioada actuală;

Cp0 = volumul cheltuielilor în perioada de bază.

Acest indicator nu este concludent în situația în care în intervalul respectiv au intervenit deprecieri monetare, modificări substanțiale de prețuri.

Creșterea absolută reală reprezintă diferența dintre mărimea cheltuielilor efectuate în perioada curentă și mărimea cheltuielilor effectuate în perioada de bază, dar evaluată la același nivel de preț (constant).

Formula de calcul este aceeași cu precizarea că prețurile sunt constante (într-o valută stabilă sau prețuri actualizate).

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul și structura acestora în decursul unei perioade de timp.

Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

creșterea nominală și creșterea reală a cheltuielilor publice

modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

modificarea structurii cheltuielilor publice

indicatorul privind corespondența dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB

elasticitatea cheltuielilor publice fată de PIB.

4. Factorii care influenteaza cresterea cheltuielilor publice

Factorii care conduc la creșterea cheltuielilor publice impun o delimitare a lor in urmatoarele categorii :

a) factorii demografici – care se referă la creșterea populației și modificarea structurii acesteia ;

Asupra volumului și structurii cheltuielilor publice au exercitat și exercită o puternică influență creșterea populației globului, precum și modificările structurale ale acesteia pe vârste, categorii socio-profesionale etc.

Atât pe plan mondial, cât și pe țări este confirmată statistic tendința generală de creștere a populației, antrenând creșterea nevoii de utilități publice.

Explozia demografică caracteristică secolului XX are un corespondent și în amplificarea activității instituțiilor publice și a acțiunilor cu caracter public finanțate de stat, în toate țările lumii.

Modificarea numărului și structurii populației pe categorii de vârstă și socio-profesionale apare ca factor cu influență importantă asupra evoluției cheltuielilor publice prin prisma acțiunilor cu caracter social ce se finanțează, mai ales, pentru protejarea celor din categoriile de vârstă mică sau înaintată.

Așa, de exemplu, creșterea duratei medii de viață apare ca element cu impact indirect asupra creșterii proporției populației de vârstă înaintată, pentru care sunt necesare acțiuni de protecție socială finanțate de stat.

Sub aspectul modificărilor pe plan socio-profesional, un element important îl reperezintă creșterea numărului populației ocupate în sectorul public, colaborată cu preocupările pentru dezvoltarea cadrului adecvat reciclării forței de muncă, restructurări și recalificări profesionale, pe fundalul extinderii acțiunilor vizând securitatea și protecția socială.

b) Factorii economici – care se referă la dezvoltarea economiei și modernizarea acesteia pe baza cercetării științifice , a noilor cerinte ale utilizării resurselor și ale creării de bunuri materiale și servicii. Intervenția statului în economie, tot mai pregnantă și pe căi diverse, face ca factorii economici să influențeze nivelul cheltuielilor publice foarte mult (subvenții, fond cercetare dezvoltare).

Pe langă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanțarea a unor acțiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea prejudiciilor create de repartiția concurențială în economia de piață .

Din această grupă de factori, o influență majoră exercită gradul de dezvoltare economică și de modernizare a economiei fiecărei țări, ca și cel de implicare a statului în susținerea progresului economic, în general, inclusiv prin acțiuni de stabilizare a economiei și de stimulare a creșterii economice.

În acest cadru, este de remarcat faptul că în majoritatea țărilor, statul s-a implicat în economie, atât prin sprijinirea cu subvenții a sectorului privat al acesteia, cât și prin dezvoltarea sectorului economic public, creând și dezvoltând unele ramuri sau subramuri economice, considerate de interes strategic național etc., ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor publice în ansamblu.

c) Factorii sociali – sunt cei care determină acțiunile și direcția armonizării între nivelul veniturilor medii pe locuitor din sectorul productiv, sectorul public și persoanelor în vârstă ce beneficiază de diferite forme de ajutor social.

Intr-o accepțiune mai largă, factorii sociali și-au manifestat în conexiune cu cei economici.

Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o mai bună repartizare a veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de populație, și acordarea de sprijin material unor categorii sociale defavorizate au exercitat o influență majoră în direcția creșterii cheltuielilor publice.

În același timp, dezvoltarea rețelei de instituții social-culturale, în concordanță cu cerințele de progres și civilizație, a determinat sporirea sumelor alocate de stat, în acest scop, contribuind la amplificarea cheltuielilor bugetare, în ansamblu.

Cu deosebire după cel de-al doilea război mondial, s-a manifestat o creștere puternică a acțiunilor de protecție și securitate socială finanțate de stat, mai ales, în țările dezvoltate.

d) Urbanizarea – are o influență deosebită asupra cheltuielilor publice atât prin crearea suprastructurii urbane dar și pentru finanțarea utilităților publice respective.

Fenomen care presupune cerearea și dezvoltarea de centre urbane, respectiv transformarea localităților rurale și adaptarea lor la cerințele unei civilizații superioare, urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de resurse, în general.

Astfel, ea a devenit un factor important de creștere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivităților de acest tip, concretizându-se prin finanțarea de lucrări publice edilitare, construcții de străzi, canalizare, gospodărie comunală, locuri de agrement, lăcașe de cultură etc.

e) Factorii militari – au un impact direct asupra cheltuielilor, situându-se la nivele foarte mari în timpul războiului și mai scăzute în perioada de pace.

Harold Groves afirma „una din cauzele majore care explică creșterea cheltuielilor publice o reprezintă războiul în general și primul și al doilea război mondial în special”.

Robert Nahmer: „Creșterea cheltuielilor publice au ca factori esențiali: înarmările, războaiele și acțiunile de lichidare a urmărilor războaielor”.

În timp de pace efectivul armatei oricărui stat nu trebuia să depășească un procent din efectivul total al populației.

Dacă ne apropiem de acest hotar fatal sau îl depășim, economia începe să dea rateuri, ritmul de dezvoltare scade, statul va sărăci, va slăbi și, în final, va pierde rolul conducător în problemele mondiale.

Armata nu numai că scoate din circuitul economic un milion și jumătate de oameni sănătoși și puternici, dar, în plus, îi transformă din muncitori în consumatori – fenomen foarte important.

Pentru fiecare mie de soldați sunt multe mii de făuritori de armament, de oameni de știință, constructori, tehnologi, metalurgi, mineri, lucrători în transporturi și transmisiuni, agricultori de toate felurile.

Dar pe toți trebuie să-i hrănești și să-i îmbraci, trebuie să le asiguri transportul și locuința, trebuie să le plătești salariul și pensia!

Prin urmare, având în armată un milion de soldați, așezăm în spinarea societății multe milioane de suflete care muncesc pentru necesitățile războiului.

Factorii cu caracter militar a căror prezență se leagă, mai ales, cu politica externă a țărilor, au exercitat o influență puetrnic resimțită în dinamica cheltuielilor publice, acțiunile cu caracter militar având aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor acestora, în majoritatea țărilor lumii.

În acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse și concluziile la care au ajuns cercetătorii acestui domeniu.

Astfel, studiile efectuate de către americanul Harold Groves, atrag atenția asupra faptului că una din cauzele majore ale creșterii cheltuielilor publice au fost războaielele, în general și cele două războaie mondiale în special.

La rândul său, germanul Robert Nöll von der Nahmer constată că factorii principali care explică creșterea cheltuielilor publice sunt înarmările, războaiele și lichidarea urmărilor războaielor, iar americanul James Buchanan concluzionează că cheltuielile federale (SUA) au crescut în salturi, cele mai spectaculoase având loc în timp de război.

f) Factorii politici – care se referă la sarcinile ce trebuie să le îndeplinească statul contemporan prin trecerea de la jandarm la statul providență.

Economistul german Adolph Wagner (1835-1917), pornind de la studierea condițiilor de evoluție a cheltuielilor publice, a formulat Legea cheltuielilor financiare crescânde pentru satisfacerea mai deplină a nevoilor societății.

Evoluția societății ca process complex include și sporirea cheltuielilor statului și a nevoilor de resurse financiare, care să permită funcționarea normală a instituțiilor de stat.

Acțiunea acestor factori decurge, în principal, din opțiunile grupărilor politice aflate la putere într-o țară sau alta.

Un rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea de la statul jandarm la statul providență.

Politica de stat intervenționistă este orientată, doctrinar, spre implicarea mai profundă a acestuia în viața socială și economică, presupunând cheltuieli publice mult sporite.

Spre deosebire, guvernele de orientare liberală promovează, de regulă, o politică ce se opune intgervenției statului, mai ales, în economie, ceea ce antrenează o limitare a acțiunilor finanțate de stat, respectiv a cheltuielilor publice.

Mai mult, guvernele de orientare social-democratică care pun accentul pe protecția oferită de stat categoriilor sociale defavorizate, privilegiază intervenția prin cheltuieli publice și realizează, astfel, o redistribuire mai accentuată între membrii societății.

g) Factorii istorici sau conjuncturali – sunt aceia care își au originea în perioadele anterioare. Astfel, contractarea unor împrumuturi, determină cheltuieli pentru restituirea acestora în perioadele următoare. De aceea, contractarea acestora trebuie făcută în urma unor analize aprofundate și pertinente.

5.Analiza de influență și eficiență a cheltuielilor publice

Ținând cont că rolul statului este acela de a finanța instituțiile publce, analiza eficienței cheltuielilor publice trebuie orientată asupra performanțelor concrete pe care acestea le au atât în plan economic și social într-o perioadă determinată de timp în raport cu obiectivele propuse.

Astfel dacă în perioada de referință anterior stabilită, valoarea cheltuielilor publice îndreptate pentru creșterea și „diversificarea nevoilor cetațenilor pentru bunuri publice, nu cresc în același ritm- apare o insuficiență permanentizantă a resurselor ”.

Analiza autorizată a eficienței investițiilor derulate în perioada de timp respectivă cade în sarcina factorilor de decizie ai aparatului politic, și are drept scop urmărirea derulării obiectivelor propuse pe termen scurt, mediu și lung, iar analiza neautorizată a acestor obiective, dacă sunt înfăptuite va fi resimțită în mediul social și în folosul societății respective.

Ținând cont că scopul cheltuielilor publice este acela de a aduce bunăstare socială, eficiența acestora crește când apar unele oportunități cum ar fi, din varietatea de alternative există :

posibilitatea alegerii prețului cel mai convenabil;

posibilitatea modernizării în desfășurarea serviciului;

prețul de cost plătit pentru serviciul repectiv precum și costul de utilizare să fie cât mai mic, să poată fi derulat eficient pe perioade destul de mari.

Referitor la eficiența cheltuielilor publice trebuie evidențiat faptul că resursele financiare publice sunt limitate deci acestea trebuiesc utilizate cu responsabilitate având posibilitatea ca într-o piață liberă alegerea să fie orientată spre cele mai reduse și eficiente costuri.

Pentru valorificarea acestor oportunități pot fi alese două variate și anume:

eficiența locativă a resurselor;

X- eficiența resurselor.

În legătură cu eficiența locativă a resurselor putem concretiza cele trei dimensiuni menționate de Pareto:

eficiența schimbului care dă posibilitatea alegerii variantei în care achizițioanrea bunurilor de consum să fie egală pentru toți consumatorii,

eficiența tehnică determină în mod optim factorii de producție la care „rata marginală de substituție între oricare doi factori să fie egală pentru toate bunurile produse”,

eficiența omniprezentă „ presupune că rata marginală a transformării factorilor să fie egală cu rata marginală comună a substituției”.

În ceea ce privește eficiența resurselor prețul de cost ales trebuie să fie cât mai mic față de prețul de cost al inputurilor absolut necesare producerii unor anumite outputuri.

De recomandat ar fi, referitor la eficiența cheltuielilor publice, acestea să fie parțial sau prin introducerea de mecanisme cvasipiața(bonuri, cupoane).

Metoda cost-beneficiu are două aspecte diferite și anume:

în sectorul public, se urmărește obținerea beneficiilor sociale maxime,

în sectorul privat, tendința este de obținere a profitului maxim.

Eforturile bugetare alocate creșterii bunăstării sociale urmăresc externalitățile care au ca efect acțiunea unui agent economic asupra bunăstării celorlalți fără a influența i costurile sunt :

Evaluarea anticipată a beneficiului are la dispoziție următorii factori:

piața

indivizii

evaluările individuale.

Postevaluarea eficienței are loc după definitivarea proiectului când pot fi evidențiate avantajele obținute în ujrma investițiilor făcute luându-se în consuderare indicatorii utilizării efective a resurselor pentru a putea fi comparati cu rezultatele prevăzute.

Ca bază de calcul pentru evaluarea costurilor și beneficiilor se utilizează ca etalon, prețurile de pe piață dar numai dacă acestea sunt reale, dacă există suspiciunea că acestea nu sunt estimate la valoarea lor reală se utilizează prețuri-umbră.

CAPITOLUL 2: ANALIZA CHELTUIELILOR PUBLICE

În domeniul fiscal s-a urmărit încurajarea mediului economic prin măsuri de stimulare, după cum urmează:
– Creșterea plafonului sub care contribuabilii nu plătesc TVA de la 35.000 la 65.000 euro, ceea ce reprezintă o importanță debirocratizare a legăturii contribuabil-autoritate fiscală;
– Introducerea unor noi scheme de ajutor de stat pentru agenții economici care creează locuri de muncă cu valoarea adaugată mare;
– Simplificarea declarării și impozitării câștigurilor de capital pentru tranzacțiile bursiere;
– Reportarea pierderilor fiscale în cazul reorganizărilor (fuziuni, divizări) – măsură de sprijin pentru companii în contextul economic dificil actual;
– Asigurarea unui tratament fiscal stimulativ în cazul cesiunii creanțelor de către bănci, având ca efect așteptat relansarea creditării;
– Aplicarea standardelor internaționale de contabilitate IFRS de către societățile listate la bursă în scopul creșterii transparenței informaționale.
Totodată, s-a aprobat în ședința de Guvern din 23.08.2012 ordonanța de modificare a codului fiscal care prevede introducerea sistemului de plată a TVA la încasare, pentru firmele cu cifra de afaceri sub 500 mii euro, măsură aplicabilă plăților prin transfer bancar. Aceasta este o masură de sprijin pentru 92,8% dintre firmele din România, care se încadrează în această categorie, lasând capital de lucru la dispoziția lor, creând premisele fluidizării fluxurilor bănești la agenții economice, dezvoltării mediului de afaceri și reducerii economiei subterane. Măsura va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2013.
În perioada imediat următoare, în afară de introducerea sistemului de plată a TVA la încasare, avem în vedere alte măsuri fiscale pro-active de stimulare a ocupării forței de muncă și promovării investițiilor, cu precădere:
– măsuri fiscale de stimulare a angajării persoanelor din grupele de vârstă cele mai expuse la șomaj (sub 25 de ani și peste 50 de ani);

În domeniul cheltuielilor bugetare au fost aprobate o serie de măsuri care vizează:
– revenirea salariilor nominale la nivelul lunii iunie 2010, prin asigurarea fondurilor necesare pentru creșterea cu 8% începând cu luna iunie și 7,4% începând cu luna decembrie 2012;
– restituirea lunară către pensionari a sumelor stabilite de Curtea Constituțională a României ca fiind reținute necuvenit în perioada ianuarie 2011-aprilie 2012;
– alocarea sumelor corespunzătoare către bugetele locale, care să asigure plata salariilor pentru unitățile administrativ – teritoriale cu venituri reduse, precum și pentru achitarea obligațiilor legale către persoanele cu dizabilități și însoțitorii acestora.
Evoluția ponderii în PIB a principalelor venituri și cheltuieli ale bugetului generalconsolidat se prezintă astfel:

Clasificarea economică a veniturilor și cheltuielilor 2011-2012

Sursa : Legea Bugetului de Stat

Atât sumele primite de la Uniunea Europeană, cât și cheltuielile din fonduri europene, datorită modificării metodologiei comparativ cu bugetul pe 2011 și cu cel inițial pe 2012, se vor majora în execuție cu circa 1,8 mld. lei reprezentând rambursările suplimentare de 10% primite de la Uniunea Europeană – sume aferente programului “top – up”, conducând la 2,3% și respectiv 2,1% din PIB. Ponderea veniturilor totale ale bugetului general consolidat, în condițiile în care luăm în considerare cei 1,8 mld. lei din fonduri europene, este mai mare decât cea înregistrată în anul 2011 cu circa 2,2 pp.

Notă: Atât sumele primite de la Uniunea Europeană, cât și cheltuielile din fonduri europene, datorită modificării metodologiei comparativ cu bugetul pe 2011 și cu cel inițial pe 2012, se vor majora în execuție cu circa 1,8 mld. lei reprezentând rambursările suplimentare de 10% primite de la Uniunea Europeană – sume aferente programului “top – up”, conducând la 2,3% și respectiv 2,1% din PIB. Ponderea veniturilor totale ale bugetului general consolidat, în condițiile în care luăm în considerare cei 1,8 mld. lei din fonduri europene, este mai mare decât cea înregistrată în anul 2011 cu circa 2,2 pp.

Ponderea veniturilor fiscale a crescut la rectificarea bugetară cu 0,4 pp față de anul 2011, ca urmare a creșterii consumului reflectat prin sporirea încasărilor din TVA și impozitul pe venit cu câte 0,3 pp din PIB, precum și a accizelor care au avut o creștere de 0,1 pp din PIB. Cheltuielile de personal au scăzut față de bugetul inițial de la 6,9% din PIB la 6,7% din PIB chiar în condițiile aprobării majorărilor salariale, ca urmare a menținerii unui regim strict al angajărilor.

Cheltuielile cu bunurile și serviciile au scăzut atât față de anul 2011 cât și față de prevederile bugetare inițiale pe anul 2012, atât ca urmare a adoptării OUG 26/2012 prin care s-a aprobat diminuarea cu 30% a cheltuielilor de protocol și a cheltuielilor cu deplasările în străinătate precum și a interdicției de achiziționare de cadouri și tipărituri cu scop festiv. La cheltuieli finanțate din fonduri europene, în condițiile în care este luată în calcul și suma de 1,8 mld. lei estimată a se realiza din rambursarea suplimentară de 10% (top-up), se va înregistra o creștere a ponderii acestor cheltuieli față de bugetul inițial cu 0,1 pp din PIB. Aceasta creștere are loc chiar în condițiile performanței slabe și a neregulilor constatate de UE în gestionarea fondurilor europene în perioada 2010-2011, care se reflectă negativ în ritmul de absorbție din 2012.

La cheltuielile de capital, inclusiv cheltuieli din fonduri rambursabile, s-a optimizat stocul de investiții printr-o analiză amănunțită a celor 674 de proiecte de investiții derulate de către instituțiile publice centrale. Au fost identificate 212 proiecte ineficiente, fiind oprite unele investiții, iar la altele dintre cele rămase au fost diminuate sumele alocate și reorientate spre alte proiecte. Pentru anul 2013 se va realiza o nouă prioritizare a programului de investiții împreună cu Banca Mondială.

În condițiile celor menționate mai sus, rectificarea bugetară nu va afecta creșterea economică și nici echilibrele macroeconomice întrucât va stimula într-un mod sustenabil pe de o parte investițiile eficiente și pe de altă parte consumul, prin refacerea puterii de cumpărare a populației.

Astfel, rectificarea bugetară asigură creșterea venitului disponibil prin alocarea suplimentară la cheltuielile de personal a sumei de 1,1 mld. lei, prin lasarea la dispoziția pensionarilor a circa 1,3 mld. lei și respectiv prin suplimentarea bugetelor locale cu circa 0,7 mld. lei care vor fi utilizați pentru plata persoanelor cu dizabilități și respectiv pentru fluidizarea unor plăți în economie în vederea stingerii de arierate.

2.1. Cheltuielilor social-culturale

„Bugetul anului 2014 este un buget bazat pe investiții, anul 2014 fiind primul în care investiția publică va depăși deficitul bugetar de aproape 3 ori”, se arată în ” Raportul privind situația macroeconomică” pe anul 2014 și perspectiva acesteia pe anii 2015-2017 (pag 65-68), publicat miercuri, de ” Ministerul Finanțelor.”

În document se precizează că „în anul 2014, cheltuielile destinate investițiillor reprezintă 39,7 miliarde lei, cu 3,5 miliarde mai mult ca în anul 2013, reprezentând 6% din PIB și o pondere în total cheltuieli bugetare de 17,2%, cu 0,9 puncte procentuale mai mult ca în anul 2013”.

Raportul privind situația macroeconomică pe anul 2014

Sursa : Ministerul Finanțelor

Astfel aceste cheltuieli repartizate din PIB pot fi evidențiate din punct de vedere funcțional în modul următor:

1. „Cheltuieli pentru învățămînt,

2. Cheltuieli pentru sănătate,

3. Cheltuieli pentru cultură, recreere și religie,

4. Cheltuieli pentru asigurări și asitență socială.”

2.2.Cheltuielile publice pentru învățământ

Bugetul de stat propus de guvern pentru 2013 estimează un nivel al cheltuielilor cu învățământul în sumă de 3,97 miliarde de lei, reprezentând 3,41% din totalul cheltuielilor. Acestea sunt într-o ușoară scădere față de execuția preliminată din 2012, dar sunt previzionate a crește ca sumă până în 2016. În schimb, ca procent din cheltuielile Bugetului de stat, trendul este unul descendent pentru următoarea perioadă:

Sursa: Ministerul Finanțelor Publice

Statul asigură finanțarea de bază pentru toți preșcolarii și pentru toți elevii din învățământul primar, gimnazial, profesional și liceal de stat, particular sau confesional acreditat, precum și pentru elevii din învățământul postliceal special de stat.

Consiliile locale și consiliile județene pot și ele contribui la finanțarea de bază și complementară a unităților de învățământ preuniversitar.

Învățământul superior de stat este finanțat de la bugetul statului pe bază de contracte de finanțare încheiate între MECI și instituțiile de învățământ superior. Consiliul Național de Finanțare a Învățământului Superior (CNFIS) este organismul consultativ la nivel național ce dezvoltă principii și metode de distribuire a fondurilor publice către universitățile de stat românești. Alocările financiare din 2010 până la propunerea bugetului de stat din 2013 arată astfel (în milioane lei):

Sursa : Ministerul Finanțelor Publice

Guvernul și-a propus pentru perioada următoare ca direcții de acțiune în domeniul politicilor privind educația:

Realizarea de investiții în resursele umane;

Îmbunătățirea bazei materiale a învățământului;

Descentralizarea unităților de învățământ;

Corelarea programelor educaționale cu piața muncii;

Orientarea activităților extrașcolare și extracurriculare, în completarea programelor școlare aprobate, spre domenii ca: sănătate, educație civică, cultural-artistică și științifică, ecologică, sport, educație rutieră, dezvoltare durabilă;

Susținerea învățământului și educației pentru minoritățile naționale și pentru grupurile dezavantajate;

Întărirea autonomiei învățământului superior și a cercetării;

Dezvoltarea și accentuarea dimensiunii europene și internaționale a învățământului românesc;

Creșterea competitivității universităților românești.

Cu toate acestea, în ceea ce privește primele trei măsuri care ar trebui să se reflecte și în alocările bugetare, evoluția acestora în ultimii trei ani arată o scădere a procentului alocat pentru investiții și servicii publice descentralizate și o creștere de 1,58% pentru cheltuieli de personal:

2.3. Cheltuielile publice privind asigurările sociale de stat

Cheltuielile publice privind asigurările sociale constituie un capitol aparte față de bugetul de stat dar care se aprobă și se execută de către organele în drept.

Bugetul asigurărilor sociale, are ca fundament alte surse de venit față de bugetul de stat iar destinația fondurilor este îndreptată altor categorii de beneficiari cum sunt persoanele în vârstă.

Administratorul fondurilor asigurărilor sociale de stat este Ministerul Muncii cu organele sale din subordine care gestionează aceste cheltuieli vizând în primul rând pensionarii prin plata pensiilor precum și unele forme de asistență socială diferite de cele suportate din bugetul de stat.

Așadar din bugetul asigurărilor sociale de stat beneficiază în afară de pensionari prin plata pensiilor și alte categorii prin plata indemnizațiilor de incapacietate de muncă, ajutoare acordate asiguraților în caz de deces, pentru tratamente balneare etc.

Trebuie remarcat faptul că cele două sisteme de asigurări au același obiectiv ce urmărește protecția socială dar în cazul asigurărilor sociale de stat bugetul este mult mai consistent, vizând un număr mult mai mare de asistați față de cel al asigurărilor de stat.

2.4. Cheltuielile publice pentru cultură, recreere și religie

Cheltuielile publice de această natură sunt generate de factori care țin de formarea personalității umane, prin creșterea nivelului cultural, moral al educației spirituale .

Deci finanțarea acțiunilor și obiectivelor de cultură din România se face astfel:

a. „cu finanțare integrală din resurse bugetare;

b. cu finațare din venituri proprii (taxe);

c. cu finațare integrală din veniturile proprii.”

Bugetul propus de guvern pentru 2013 estimează un nivel al cheltuielilor pentru cultură, recreere și religie de 1,75 mil lei, în ușoară scădere de la 1,79 mil lei în 2012. Procentul acestor cheltuieli din totalul bugetului de stat este de 1,5% și este previzionat a fi sub acest prag până în 2016.

În ceea ce privește cheltuielile din acest domeniu, Bugetul de stat 2013 pentru Cultură, recreere, religie este împărțit pe domenii astfel:

Sursa: Bugetul de stat

Deși cheltuielile generale alocate culturii, recreerii și religiei au scăzut constant în ultimii trei ani, există unele programe care au înregistrat descreșteri dramatice, evoluțiile fiind destul de diferite. Dacă în cazul cheltuielilor pentru consolidarea și restaurarea monumentelor istorice de 63,64%, în cazul bibliotecilor publice fondurile de la bugetul de stat au fost tăiate în totalitate:

Sursa: Bugetul de stat

Fondurile destinate acestui sector sunt îndreptate atât pentru formarea personalității umane cât și pentru creșterea nivelului cultural moral, spiritual dar și pentru menținerea stării fizice umane. Ca și în cazul învățământului și sănătății cheltuielile destinate culturii au avut ca destinații obținerea de bunuri materiale și servicii, fonduri pentru salarizarea personalului, fonduri pentru activitatea Comitetului Olimpic Român, cheltuieli de capital, procurarea de cărți etc.

Trebuie menționat faptul că instituțiile de cultură și religie primesc fonduri prin bugetul de stat prin metoda cedărilor de venituri. Finanțarea acestor activități se realizează și prin acțiunile de sponsorizări intreprinse de instituțiile de cultură, prin fonduri provenite de la agenții economici destinate activităților religioase, asistență socială precum și alte activități umanitare.

2.5.Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății publice

Sănătatea este al doilea sector ca pondere a cheltuielilor bugetare, primul fiind asistența socială, care include pensiile.

”12,2% este media europeană a cheltuielilor pentru Sanatate. Raportat la media europeană, suntem exact acolo ca procent din cheltuielile totale ale bugetului”, a declarat ministrul delegat pentru buget, Liviu Voinea, într-o dezbatere ținută la finele anului trecut.

Sursa: Bugetul de stat

El a prezentat și evoluția ponderii cheltuielilor cu sănătatea în totalul cheltuielilor bugetare în ultimii ani, evoluție care arată interesul în creștere pentru acest sector bugetar. Totuși, fie și cu cei 4,3% din PIB fixați drept țintă pentru anul în curs, sumele alocate pentru sectorul sanitar rămân cu mult sub media europeană situată în jur de 6%.

Explicația este simplă și pleacă de la veniturile totale strânse la bugetul de stat. Față de circa 45% la nivelul mediei înregistrate de statele UE, la noi veniturile au fost de 32% în 2013 și s-au păstrat constante la un nivel în jur de o treime din PIB pe ultimii ani.

Cu alte cuvinte, proporția alocărilor este europeană dar alocarea se face dintr-un buget ”subeuropean”.

Cea mai mare parte a banilor strânși din taxe și impozite pentru sănătate s-au dus către Casa Națională de Asigurări de Sănătate (aproximativ 3,7% din PIB).

Cu toate acestea, contribuțiile de asigurări au acoperit doar două două treimi din necesar, simplificat cam o treime de la angajatori și o treime de la angajați. Interesant este că angajatorii s-au situat ușor sub încasările prevăzute iar angajații de puțin peste.

Toate aceste majorari de fonduri au avut ca scop asigurarea accesului egal al cetatenilor la ingrijirile sanitare de baza indiferent de veniturile realizate; astfel, prin cresterea fondurilor pentru medicamente cu 130%, de la 1138,4 milioane lei in 2012, la

2617,9 milioane lei in 2013, peste 2000 de medicamente se elibereaza gratuit sau compensat;

De asemenea, a fost largit accesul la medicamente prin reproiectarea listei de medicamente gratuite si compensate. Noua lista are cu 25% mai multe DCI-uri (substante active care stau la baza medicamentelor). De asemenea, in noua lista sunt incluse medicamente de ultima generatie, ceea ce va duce la o mai buna gestionare a bolilor si la cresterea calitatii vietii pacientului;

Deși include majorări la toate capitolele, cheltuielile pentru sănătate din fondul unic constituit la nivel național se vor ridica în anul 2014 la doar 3,5% din PIB-ul estimat al României, cam la jumătate din uzanțele europene în materie de cheltuieli pentru sănătate.

Contribuțiile colectate la acest buget acoperă doar trei sferturi din necesarul de finanțare, ceea ce ar impune majorarea taxelor aferente sau lărgirea bazei de impozitare.

Diferența de finanțare ar urma să provină în proporție de patru cincimi din transferuri efectuate de la bugetul de stat (20% din necesar, adică aproximativ 4,5 miliarde lei sau 0,7% din PIB) iar o cincime din aplicarea taxei clawback. Aceasta din urmă se aplică producătorilor de medicamente pe profitul rezultat din vânzările efectuate peste plafonul stabilit de stat.

Sursa: Bugetul de stat

Bugetul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate în anul 2014 este ceva mai mic per total față de cel precedent, 22,56 miliarde lei față de 22,95 miliarde lei în anul 2013.

Explicația constă în evoluția sumelor alocate pentru plata medicamentelor, materialelor sanitare si dispozitivelor medicale. Aceasta a inclus anul trecut fondurile necesare aducerii la zi a plăților în sistemul impus de Directiva europeană pentru combaterea plăților întârziate, de aproximativ 3,2 miliarde lei.

De aceea, în mod efectiv, anul în curs ar urma să aducă o majorare cu circa 20% a fondurilor pentru plata medicamentelor, materialelor sanitare si dispozitivelor medicale.

Cât privește alocările pentru programe naționale, se poate observa o creștere generală. De remarcat că circa 85% din banii aferenți sunt concentrați pentru diabet, cancer și dializă.

Pentru programele naționale cu scop curativ derulate de CNAS, cu finanțare din bugetul FNUASS și transferuri de la Ministerul Sănătații către bugetul FNUASS (venituri proprii și bugetul de stat) au fost alocate fonduri în valoare de 3.367 milioane lei.

Structura este prezentată mai jos iar numărul de pacienți este cel din 2013 (atenție lnumărul uriaș de pacienți cu diabet, respectiv 4,5% din populația țării).

Suma alocată pentru cele 461 de spitale aflate în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate ar urma să crească cu aproape opt procente în termeni nominali, de la 7.693 milioane lei în 2013 la 8.297 milioane lei în 2014 (+8%).

Fondurile pentru analize de laborator (servicii paraclinice) se vor dubla, practic, de la 376,6 milioane lei anul trecut la 750 milioane de lei în acest an.

Aceste fonduri vor merge catre cei 1.503 furnizori de investigații medicale paraclinice aflați în contract cu casele de asigurări de sănătate. În acest fel, se va încerca trecerea la o funcționare normală asistemului, în care asigurații să aibă posibilitatea de a-și face analizele gratuite pe tot parcursul unei luni, fără a mai exista riscul de a se epuiza plafonul în prima jumătate a lunii.

Cei 11.368 medici de familie care asigură asistența medicală primară ar urma să primească cu 12% mai mulți bani, de 1.326 milioane de lei în 2013 la 1.484 milioane lei în 2014. Alocările pentru specialități clinice vor crește cu un procentaj similar de la 585 milioane de lei (2013) la 647,8 milioane de lei (2014).

După ce a fost oprită în primul trimestru al lui 2013 la nivelul de 13,3 milioane lei, finanțarea serviciilor de stomatolgie ar urma să fie reluată la nivelul de 60 milioane lei. Banii pentru îngrijiri la domiciliu vor fi mai mulți cu 34%, de la 46,3 milioane de lei (2013) la 62,1 milioane de lei ( 2014) în timp ce pentru plata tratamentelor în străinătate au fost alocate 585 milioane lei.

Programul national de evaluare a starii de sanatate a populatiei (PNESS) in asistenta medicala primara este inceputul medicinii preventive in Romania.

In cursul anului in care s-a derulat PNESS s-au prezentat la medic si au fost evaluati

11.104.655 de cetateni, respectiv peste 55% din populatia tarii, care a primit taloane. PNESS s-a adresat si neasiguratilor. Din cei peste 11 milioane de cetateni evaluati,

1.215.593, adica 5,7% sunt persoane neasigurate in sistemul asigurarilor sociale de sanatate.

De asemenea, s-au infiintat structuri integrate pentru asigurarea urgentelor, respectiv Unitati de Primiri Urgente (UPU) – Servicii Mobile de Urgenta, Reanimare si Descarcerare (SMURD) si prin reglementarea competentelor spitalelor de urgenta;

S-au infiintat Servicii Mobile de Urgenta, Reanimare si Descarcerare noi, in 21 de judete si in municipiul Bucuresti;

Ținând cont că ocrotirea sănătății este o condiție esențială în cazul oricărei națiuni, grija statului trebuie să fie deosebită și de aceea fondurile destinate acestui sector trebuie să fie pe măsura cerințelor.

Menținerea stării de sănătate a populației la un nivel cât mai corespunzător constituie, pentru orice națiune, un fapt necesar, cu influențe pozitive asupra activității economice a acelei țări, dar și o premisă importantă pentru înregistrarea unor potențiale economii în cadrul cheltuielilor publice viitoare, prin menținerea în societate a unei stări de sănătate corespunzătoare.

În țara noastră asigurarea cheltuielilor destinate ocrotirii sănătății sunt obținute atât din fonduri bugetare la care se adaugă și contribuțiile agenților economici, salariaților și pensionarilor.

De aceea alocarea de fonduri publice la această acțiune trebuie să aibă în vedere , în primul rând, finanțarea unor programe care sa preîntâmpine apariția unor boli și maladii în rândul populației (de profilaxie), deoarece pentru eradicarea lor ulterioară s-ar cheltui fonduri publice mult mai însemnate.

Deci finanțarea acțiunilor și obiectivelor de cultură din România se face astfel:

a. „cu finanțare integrală din resurse bugetare;

b. cu finațare din venituri proprii (taxe);

c. cu finațare integrală din veniturile proprii.”

Contribuțiile pentru finanțarea unor cheltuielil de sănătate sunt cunoscute în limbajul curent sub denumirea de „taxe pe viciu” și au fost instituite inclusiv „în scopul combaterii consumului excesiv de produse de tutun și băuturi alcoolice , altele decât vinul și berea.”

2.6. Cheltuieli publice pentru asigurări si asistență socială

Execuția bugetară a cheltuielilor cu asistența socială a fost în linie cu așteptările. Estimate în bugetul inițial la un nivel de 67,6 mld. lei, acestea au înregistrat o valoare finală, netă de impactul schemelor de compensare, de 67 miliarde lei, cu 0,9% mai puțin decât în programul inițial și 1% față de 2011. Reducerea este explicată de faptul că avansul cheltuielilor cu pensiile (datorat în totalitate intrării în sistem a unor noi pensionari cu pensii mai ridicate decât nivelul mediu în condițiile menținerii constante a punctului de pensie a fost depășit de scăderea celorlalte categorii de cheltuieli cu asistența socială.

Sursa: Ministerul Finanțelor Publice

Ponderea cheltuielilor cu asistența socială în România este semnificativă, iar problema deficitului structural al sistemului public de pensii nu este rezolvată. Astfel, cheltuielile bugetare cu pensiile sunt nesustenabile în raport cu contribuțiile încasate, chiar dacă s-au luat unele măsuri în vederea ameliorării acestei deficiențe pe termen mediu și lung.

Deficitul bugetului de asigurări sociale s-a adâncit în ultimii ani, ajungând la 12,5 miliarde de lei în 2012 (2,2% din PIB), în ameliorare ușoară față de soldul negativ de 12,8 miliarde înregistrat în 2011.

Cheltuielile cu pensiile au crescut cu 0,6 miliarde de lei în 2012, în principal ca urmare a intrării în sistem de noi participanți cu pensii mai mari decât media, în timp ce veniturile au avansat doar cu 0,8 miliarde lei, fiind afectate parțial și de returnarea contribuțiilor de sănătate colectate în mod ilegal care s-au reflectat la nivelul agregatelor bugetare ca venituri negative.

Având în vedere aceste evoluții, există riscuri importante cu privire la sustenabilitatea pe termen mediu a bugetului de asigurări sociale, iar oportunitatea unor eventuale majorări de cheltuieli sau reduceri de contribuții trebuie analizată numai în contextul identificării unor soluții alternative de reducere a deficitului, în special prin lărgirea bazei de impozitare.

Noua lege a pensiilor ar trebui să sprijine pe termen mediu și lung îmbunătățirea situației financiare a bugetului de asigurări sociale, în condițiile unei aplicări stricte a prevederilor acesteia.

Aceste cheltuieli publice sunt îndreptate în special în domeniul asistenței sociale, indemnizațiilor pentru persoanele vârstnice sau cu handicap, protecția copilului, a persoanelor și familiilor defavorizate. Finanțarea acestor cheltuieli este făcută atât de la bugetul de stat dar și prin bugetele locale și mai puțin din venituri proprii sau sponsorizări.

La nivelul anului 2012, poziția României privind ponderea cheltuielilor cu asistența socială în total venituri s-a îmbunătățit față de 2011, situându-se în a doua jumătate a clasamentului statelor din UE. Totuși, acestea se mențin la un nivel semnificativ mai ridicat decât contribuțiile sociale încasate.

Finanțarea din bugetul de stat este destinată în primul rând a celor nejutorați, copiilor orfani, persoanelor cu handicap, veteranilor de război, ajutoare sociale, centrelor de refugiați, pensii, revoluționarilor, ajutoare speciale, precum și cheltuieli curente pentru plata salariilor și funcționarea organelor și instituțiilor centrale și a serviciilor acestora.

Evoluția din 2011, deși afectată în bună măsură de impactul măsurilor de lărgire a bazei de impozitare (extinderea asietei contribuțiilor de asigurări de sănătate la pensiile mai mari de 740 lei lunar, redefinirea activităților dependente) și de introducerea contribuțiilor sociale pentru personalul mlitar – care nu sunt reflectate de evoluția bazei macroeconomice de mpozitare considerate, indică o ușoară îmbunătățire a eficienței de taxare, veniturile suplimentare din aceste surse mai mult decât compensând influența nefavorabilă asupra veniturilor bugetare a redirecționării a încă 0.5 pp. din contribuțiile de pensii ale angajaților către pilonul II de pensii.

Veniturile din contribuții sociale, însumând 50,6 miliarde la finele lui 2011, au depășit estimările inițiale cu 1,4 miliarde lei, în condiițiile în care impactul schemelor de compensare implementate a fost de +726 milioane.

Nivelul consemnat s-a situat de asemenea cu 1,1 miliarde deasupra celui estimat cu prilejul celei de-a doua rectificări, înregistrând o creștere (netă de impactul schemelor de compensare) de 9,2% comparativ cu nivelul de la sfârșitul anului anterior.

Dinamica veniturilor a depășit-o pe cea a bazei macroeconomice relevante (salarii brute din conturi naționale), ceea ce implică o creștere a ratei implicite de taxare și o ameliorare a indicelui de eficiență a taxării (de la 0,59 la 0,61).

De la bugetele locale sunt asigurate fonduri ce vizează finanțarea următoarelor

obiective: căminele de bătrâni, câminelor spital pentru copii, cantinelor de ajutor social, protecția copilului.

2.7. Cheltuielile pentru ajutorul de șomaj

Ajutorul de șomaj reprezintă o formă de susținere materială a persoanelor peste o vârstă stabilită legat , care nu exercită o muncă retribuită sau nu sunt lucratori îndependenți. El se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuții obligatorii ale salariaților și ale patronilor (firmelor) și în completare, din subvenții alocate din fonduri bugetare.

În România , protecția socială a șomerilor se realizează cu ajutorul bugetului asigurărilor de șomaj . De asemena, în scopul protecției persoanelor aflate în șomaj acționează o serie de organizații nonguvernamentale care desfașoară programe cu finanțare internă , externă sau mixtă, vizând îmbunătățirea condițiilor de viață ale șomerilor.

Indemnizația de șomaj se acordă pe perioade stabilite diferențiat, în funcție de stagiul de cotizare , între 6 și 12 luni. Nivelul indemnizației de șomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară care reprezintă 75% din salariul de bază minim brut pe țară, în vigoare, la data stabilirii acesteia.

2.8. Cheltuielile pentru investiții publice

Între componentele cheltuielilor pentru investiții publice, care includ cheltuielile de capital, proiectele cu finanțare din fonduri externe nerambursabile postaderare, cheltuielile aferente programelor cu finanțare rambursabilă, precum și alte transferuri de natura investițiilor, cheltuielile de capital au consemnat o creștere abruptă, depășind nivelul programat în a doua rectificare bugetară (operată în noiembrie 2011) cu 2,3 mld RON. Acest lucru indică slăbiciuni semnificative în procesul de programare bugetară.

România a avut în perioada 2001-2011 cea mai mare alocare ca procent din veniturile bugetare în ceea ce privește cheltuielile de investiții publice (standarde ESA 95), în comparație cu țările UE27. Cu toate acestea, rezultatele în termeni de îmbunătățire a calității infrastructurii au fost modeste.
În pofida recomandărilor anterioare ale Consiliului fiscal privind necesitatea prezentării unei liste de priorități investiționale la nivel național, lipsesc în continuare informații concrete privind: distribuția investițiilor pe politici sectoriale, detalierea proiectelor de investiții considerate prioritare, precum și alocările multi-anuale de fonduri pentru acestea.

În opinia Consiliului fiscal, formularea transparentă a bugetului de investiții pornind de la o analiză a portofoliului existent de proiecte și raționalizarea acestuia prin identificarea celor prioritare, concomitent cu alocarea pe bază multi-anuală a finanțărilor aferente, este esențială pentru utilizarea eficientă a resurselor disponibile.

În plus, o astfel de abordare ar fi consistentă cu principiul eficienței definit de Legea responsabilității fiscale, conform căruia ”politica fiscal- bugetară a Guvernului va avea la baza utilizarea eficientă a resurselor publice limitate, va fi definită pe baza eficienței economice, iar deciziile de alocare a investițiilor publice, inclusiv cele finanțate de fonduri nerambursabile primite de la Uniunea Europeană și alți donatori, se vor baza inter alia pe evaluarea economică, precums și pe evaluarea capacității de absorbție”.

În plus, și noile constrângeri bugetare impuse de pactul fiscal ne obligă la o cheltuire mult mai eficientă a banilor publici. Cu aceleași resurse bugetare, limitarea deficitului bugetar ne forțează să obținem efecte mult mai mari în economie prin cheltuirea banilor publici.

Rezervele de eficiență pe partea de cheltuieli bugetare sunt foarte mari. Spre exemplu, România a avut cea mai mare alocare pentru cheltuieli de investiții ca procent din PIB (și ca procent din total venituri bugetare) dintre toate țările UE în perioada 2001-2010, dar cu toate acestea, rezultatele au fost modeste, România având încă cea mai slabă infrastrucură din UE. Acest exemplu arată în mod clar că banii au fost cheltuiți ineficient.

Din punct de vedere al sustenabilității pe termen mediu și lung, este important ca eventualele creșteri ale cheltuielilor cu salariile în sectorul bugetar din anii următori să se facă doar în linie cu evoluția activității economice si in special cu castigurile de productivitate.

În ceea ce privește cheltuielile de asistență socială (în principal cheltuielile cu pensiile), starea financiară a sistemelor de asigurări sociale este foarte precară, ceea ce impune prudență maximă în abordarea eventualelor creșteri de cheltuieli de această natură și/sau posibilelor diminuări ale cotelor de contribuții sociale în anii următori.

Este obligatorie în acest sens o strategie pe termen mediu și lung de reechilibrare financiară a sistemelor de asigurări sociale, în special prin extinderea bazei de impozitare.

CONCLUZII

Cheltuielile publice destinate învățământului, culturii, recreării si religiei, sănătății și asistenței sociale, pensiilor, ajutoarelor și altor indemnizații finanțate prin bugetul asigurărilor sociale de stat fac parte din categoria cheltuielilor social-culturale menite să asigure populației o protecție socială cât mai corespunzătoare.

Deși pe plan internațional există o tendință de creștere a acestora, voința organelor de a respecta a ceastă tendință este influențată puternic de vigoarea economică a fiecarui stat în parte, situație care poate genera sau nu resurse financiare publice suficiente pentru această destinație și care realizare sau nerealizare influențează în mod decisiv apoi nivelul de viață al membrilor acelei societăți.

Obiectivele cheie ale politicii bugetare sunt reafirmarea politicilor publice în sectoarele ce țin de capitalul uman, precum învățământul, cercetarea și dezvoltarea, sănătatea și coeziunea socială, în paralel cu susținerea contribuției naționale la programele de investiții eligibile spre a fi finanțate din fonduri europene și a plății contribuției naționale la bugetul european.

Una dintre provocările bugetare principale pe termen mediu și lung este necesitatea de a elimina disparitățile structurale ce au fost identificate în sectoarele de infrastructură, învățămînt, sănătate și cercetare și dezvoltare, menținând în paralel poziția bugetară caracterizată de niveluri prudente ale deficitului bugetar.

Rezervele de eficiență pe partea de cheltuieli bugetare sunt foarte mari. Spre exemplu, România a avut cea mai mare alocare pentru cheltuieli de investiții ca procent din PIB (și ca procent din total venituri bugetare) dintre toate țările UE în perioada 2001-2010, dar cu toate acestea, rezultatele au fost modeste, România având încă cea mai slabă infrastrucură din UE. Acest exemplu arată în mod clar că banii au fost cheltuiți ineficient.

În acest sens, consolidarea bugetului pe programe, creșterea flexibilității cheltuielilor și îmbunătățirea planificării bugetare pe termen mediu vor asigura obținerea sporurilor de eficiență anticipate pentru cheltuielile sectorului public.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache Gabriela , „Finanțele publice ale României” , Ediția a III a , Editura Economică , București , 2007

2. Anghelache Gabriela , „Bugetul și trezoreria publică în România” , Editura Economică, București , 2007

3. Dragomir Georgeta , „Finanțe Publice” , Editura Fundație Academice ,,Danubius” , Galați, 2005

4. Moșteanu Tatiana , „Finanțe publice” , Editura Universitară , București , 2005

5. Moșteanu Tatiana , „Buget și trezorerie publică” , Editura Universitară , București , 2006

6. Nuță A., Nuță F.,,Politici și mecanisme fiscal-bugetare,, Editura Europlus, Galați, 2009

7. Nuță A., Nuță F.,, Implicațiile socio-economice așle politicilor fiscal- bugetare, Editura Europlus, Galați, 2009

8. Văcărel Iulian , „Finanțe Publice” , Ediția a VI a , Editura Didactică și Pedagogică , R.A., București , 2007

9. Ion Vasile , “Contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate”, Tribuna Economică , nr. 41/ 10.oct.2007

10. V. Greceanu , “Situații financiare trimestriale”, Tribuna Economică , nr.25/ 20.iun.2007

11. ***, Legea nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, publicata Monitorul Oficial, Partea I nr. 121/ 27 februarie 2009;

12. Site-ul Ministerului Economiei și Finanțelor – www.mfinante.ro

13. Site-ul Camerei Deputaților – www.cdep.ro

14. Site-ul Guvernului României – www.guv.ro

15. Site-ul Băncii Naționale a României – www.bnr.ro