Din Trecutul Istoric al Satului Bihorean Lugasu de Sus
DIN TRECUTUL ISTORIC AL SATULUI BIHOREAN LUGAȘU DE SUS
Cuprins
Introducere
Capitolul I Așezarea satului
Capitolul II. Mărturii arheologice din preistorie până în zorii evului mediu
Capitolul III. Primele atestări documentare ale satului (secolele XIII-XIV
Capitolul IV. Satul încorporat în domeniul Șinteului (secolele XV-XVII
Capitolul V. Perioada ocupației turcești
Capitolul VI. Un nou început la cumpăna dintre secolele XVII-XVIII
Capitolul VII. Conscrierile fiscale din prima jumătate a secolului al XVIII-lea despre locuitorii satului
Capitolul VIII. Politica statului de protecie a țărănimii reflectată în lumea satului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Reglementarea urbarială, alinierea satelor, recensământul lui Iosif al II-lea
Capitolul IX. Secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Realități social-economice din viața satului și repere demografice
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Introducere
La momentul stabilirii titlului lucrării mele de diplomă, am considerat un bun prilej de a încerca să aducem la un loc crâmpeie din trecutul istoric al satului meu natal despre care, până acum, nu s-a învrednicit să scrie niciun fiu al satului.
Chiar dacă satul, parțial ascuns între dealuri și străjuit de păduri, nu s-a remarcat prin ceva deosebit în peisajul rural, locuitorii lui, de-a lungul timpului și-au dus traiul după legile scrise și nescrise, după obiceiurile și tradițiile românești, statornici în credința ortodoxă, tăcuți și răbdători, vorbind doar la vremuri de restriște și părtași la marile evenimente și momente care au marcat istoria Bihorului.
Eu mi-am propus, în această primă încercare, ca pe baza mărturiilor arheologice și a informațiilor scrise din documentele de arhivă și din publicațiile de specialitate, să abordez principalele aspecte din istoria satului meu, încadrat în contextul mai larg al văii Crișului Repede și chiar al întregului Bihor, când a fost cazul.
După cum se poate observa și din cuprinsul lucrării, în cronologia timpului am urmărit existența și evoluția vieții omenești pe aceste locuri din preisorie până la începutul secolului al XX-lea. Această restituire a trecutului a fost posibilă numai în măsura în care am beneficiat de informațiile documentare necesare. Din acest punct de vedere trebuie să subliniez faptul că, din nefericire, nu am avut șansa de a putea cerceta documentele păstrate la Serviciul Județean Bihor a Arhivelor Naționale, pentru că instituția, de ceva vreme, se află în faza de mutare și reorganizare a documentelor. Am beneficiat însă de multe documente care sunt publicate de către cercetătorii locali sau din Ungaria și de o scriere de studii și articole de istorie locală și nu numai, care mi-au înlesnit posibilitatea întocmirii lucrării.
Pentru început am prezentat câteva din mărturiile arheologice care demonstrează urme de locuire pe valea Crișului Repede încă din paleolitic și continuând în celelalte epoci istorice cu dezvăluirea prezenței și continuității aici a comunităților românești cu civilizația, cultura și organizarea lor proprie.
Am arătat apoi că satul Lugașu de Sus a intrat relativ târziu în atenția scrisului, prima mențiune documentară a lui existând de la sfârșitul secolului al XIII-lea, în registrele de dijmă papale din anii 1291-1294. În acest document, sub denumirea de „Villa Lugas”, sunt cuprinse cele două sate cu această denumire: Lugașu de Jos și Lugașu de Sus. O altă informație documentară ne parvine abia peste un secol, timp în care pe măsura dezvoltării economice a creșterii populației din această așezare s-au format două unități administrativ-teritoriale distincte, Lugașu de Jos- așezarea de bază, în apropierea Crișului Repede și străbătută de drumul public și Lugașu de Sus situat în zona colinară și lângă pădure. Le găsim menționate documentar în conscrierea domeniului Șinteu din anul 1406 cu denumirile de „Lugașu Unguresc” și „Lugașu Românesc”. La fel au fost înscrise în Conscrierea comitatului Bihor din anul 1552, aflate în stăpânirea familiei Dragffi.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea și până la sfârșitul secolului al XVII-lea, locuitorii satului Lugașu de Sus, la fel ca și întreaga populație a Bihorului, au traversat o perioadă istorică zbuciumată, caracterizată prin instabilitate politică, războaie, mobilitate religioasă, fluctuații de populație, opresiune socială excesivă, părăsirea vremelnică a satelor în vremuri de restriște și revenirea în condiții de relativă liniște, după cum ne dovedesc registrele de dijmă din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea.
Pentru secolul al XVIII-lea sursele de informare fiind mai numeroase și mai complete mi-am permis tratarea mai detaliată a principalelor aspecte din viața satului cum ar fi dezvolatrea economică, situația socială, raporturile feudale, evoluția demografică, reglementarea urbarială, alinierea satelor și alte aspecte.
În ultimul capitol am prezentat evoluția relațiilor agrare, a proprietății funciare în secolulul al XIX-lea până la desființarea iobăgiei în baza patentelor din 1853-1854 când țăranul a devenit proprietarul lotului pe care până atunci l-a avut în folosință. Neavând acces la actele cadastrale ale satului întocmite cu această ocazie și păstrate în arhivele orădene, am prezentat situația globală a proprietății pe categorii de folosință a pământului pe baza datelor oferite de recensământul agricol din anul 1895.
Am prezentat, în final, evoluția demografică și dinamica populației satului pe baza conscrierilor parohiale, a schematismelor romano-catolice și recensămintelor populației din perioada 1870-1910, precum și mișcarea naturală a populației în perioada 1901-1910.
Pentru că n-am dispus de suficiente informații concrete cu referire la sat n-am abordat biserica și școala în perioada tratată, două aspecte importante pe care o să le am în vedere într-o altă etapă de cercetare.
Sunt conștientă și direct interesată ca într-un viitor apropiat, în urma studierii arhivelor, să vin cu completările necesare atât pentru această perioad, cât și pentru următorii ani. Consider această lucrare un prim pas pentru realizarea unei monografii a satului. Intenționez să extind și aprofundez cercetarea tuturor izvoarelor mai vechi și mai noi pentru a putea restitui consătenilor mei o imagine cât mai completă a trecutului acestor locuri, a modului de viață, de acțiune și de gândire a înaintașilor noștri.
Capitolul I
Așezarea satului
Lugașu de Sus este unul din multitudinea de sate românești așezate pe cursul superior al Crișului Repede, făcând parte din depresiunea Vad-Borod, străjuită de Munții Plopișului și Munții Pădurea Craiului. Satul este situat pe malul drept al Crișului Repede, face parte din comuna Lugașu de Jos, alături de centrul de comună și satul Urvind. Așezat în imediata vecinătate a drumului național DN1 care leagă Oradea de Cluj-Napoca, satul se află la o distanță de 35 km. de municipiul Oradea și de 4-5 km. de orașul Aleșd.
Poate fi considerată un privilegiu sau un avantaj așezarea satului aproape de o mare apă curgătoare și de un important drum comercial. Aceste două elemente prezente în spațiul geografic au asigurat legătura continuă între Crișana și Transilvania, le-au înlesnit locuitorilor tuturor timpurilor transportul produselor de la munte la câmpie precum și frecventarea târgurilor de la Oradea, Tileagd, Aleșd, Vadu Crișului, Negreni și Huedin.
După cum stă scris în izvoarele mai vechi, satul este așezat la poalele munților de aramă pe malul pârâului Huta, care în cursul lui traversează și Lugașu de Jos și apoi se varsă în Crișul Repede. A avut, din abundență, păduri de fag și stejar și a fost locuit cu preponderență de români ortodocși. Se învecinează la est cu orașul Alesd, la sud și sud-vest cu Lugașu de Jos, la nord și nord-vest cu satele Cuieșd și Țigăneștii de Criș. Înainte vreme, hotarul de nord al satului se întindea până la Poiana Florilor, loc situat la 707 m înălțime, unde, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, contele Zichy Jenő a ridicat un impunător castel, păstrat până astăzi, situat într-o priveliște minunată.
De satul Lugașu de Sus ține și cătunul Termezeu, locuit de slovacii aduși aici în primele decenii ale secolului al XIX-lea pentru exploatarea pădurilor, producerea potasei și executarea diferitelor lucrări la hutele de sticlă din zonă (Șinteu, Huta Voivozi și Pădurea Neagră). Principalele denumiri de locuri sau hotare, în sat, păstrate până azi sunt: Cornet, Doca, Livada, Râtu Boitoș, Glimeia, etc.
Ca și alte sate românești de pe valea Crișului Repede, Lugașu de Sus este de peste 300 de ani deținătorul și ocrotitorul unei cunoscute biserici de lemn, care în pofida tuturor urgiilor vremii a rămas în același loc și, până nu de mult, și-a adunat sătenii în duminici și sărbători sau la diferite evenimente din viața satului. După contruirea unui nou lăcaș de cult, biserica de lemn rămâne un important monument istoric și obiectiv turistic al zonei și va stărui peste timp în memoria colectivă a comunității locului.
Începând din evul mediu, satul a fost o unitate administrativă de sine stătătoare, având ca organ de conducere jude și ajutoarele sale, jurații. Judele, mai marele satului, înscris în documente sub denumirea de iudex, főbirő și birő avea complete atribuții administrative, fiscale, economice și juridice, el reprezenta interesele semenilor săi atât în fața organelor de stat, cât și a stăpânului de pământ.
Această organizare administrativă s-a menținut până în perioada dualismului când, prin legea din 1886, unitățile administrației locale rurale s-au categorisit în comune mari și comune mici, iar dregătoria comunală s-a numit antistie, compusă din: primar (fostul jude) sau antist, viceprimar, consiliul local și casier. Lugașu de Sus a fost categorisit drept comună mică cu administrație proprie, arondată notariatului din Aleșd și aparținătoarei plasei Aleșd. După Unirea Transilvaniei cu România, prin legea de unificare administrativă din 1925 s-au stabilit ca unități ale administrației locale comuna urbană și comuna rurală. Lugașu de Sus devine comună rurală de sine stătătoare până după al doilea Război Mondial, când se înființează comunele compuse din mai multe sate. În anul 1946, plasa Aleșd avea 14 comune cu 43 de sate. Lugașu de Sus făcea parte din comuna Lugașu de Jos împreună cu satul Cuieșd.
În baza legii de organizare administrativă din 1950 se fixează cu unități administrative regionale, raionale și comunale. Satul Lugașu de Sus rămâne în continuare în comuna Lugașu de Jos, împreună cu satul Urvind, făcând parte din raionul Aleșd până în 1968, când se desființează raioanele și se revine la organizarea țării în județe, orașe, comune și sate, organizare valabilă până astăzi.
Capitolul II
Mărturii arheologice din preistorie
până în zorii evului mediu
În literatura de specialitate, preistoria este definită drept perioada care începe odată cu definitivarea antropogenezei, adică atestarea existenței omului și se încheie odată cu apariția primelor izvoare scrise. Este vorba, deci de o perioadă de apoximativ 1,5 milioane de ani, cunoscută doar prin intermediul descoperirilor arheologice. În această perioadă spațiul geografic, cu condițiile specifice de mediu, adică toate elementele fizico-geografice au determinat o relație mult mai complexă între om și natură, omul fiind nevoit să se adapteze la feluritele condiții de viață, la diverse forme de relief, de climă, de vegetație și faună.
Revenind la subiectul lucrării trebuie să subliniem că aprecierile și relatările noastre pentru această perioadă se vor extinde asupra unei zone mai largi a bazinului superior al Crișului Repede sau zonei Aleșdului unde este situat și satul Lugașu de Sus.
Cercetările arheologice și sistematice sau descoperirile întâmplătoare au scos la lumină numeroase mărturii și dovezi materiale incontestabile care ne duc la concluzia că această zonă a fost locuită încă din paleolitic. Descoperiri de străvechi urme de locuire s-au făcut încă de la sescoperirilor arheologice. În această perioadă spațiul geografic, cu condițiile specifice de mediu, adică toate elementele fizico-geografice au determinat o relație mult mai complexă între om și natură, omul fiind nevoit să se adapteze la feluritele condiții de viață, la diverse forme de relief, de climă, de vegetație și faună.
Revenind la subiectul lucrării trebuie să subliniem că aprecierile și relatările noastre pentru această perioadă se vor extinde asupra unei zone mai largi a bazinului superior al Crișului Repede sau zonei Aleșdului unde este situat și satul Lugașu de Sus.
Cercetările arheologice și sistematice sau descoperirile întâmplătoare au scos la lumină numeroase mărturii și dovezi materiale incontestabile care ne duc la concluzia că această zonă a fost locuită încă din paleolitic. Descoperiri de străvechi urme de locuire s-au făcut încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar au fost mai mult întâmplătoare. Cercetările sistematice au început în perioada interbelică și au fost continuate apoi de specialiști ai unor instituții de prestigiu din Oradea și Cluj-Napoca.
Între principalele descoperiri paleolitice amintim, în primul rând, depozitele fosiliere din câteva localități. În Lugașu de Sus, la aproximativ 4 km nord de sat, în locul numit Gruiu Pietrii, s-a descoperit un important depozit fosilier de vârstă anisiană, din perioada mezozoică, cu resturi de pești, reptile și o mare gamă de nevertebrate cu o deosebită importanță paleontologică, pe o suprafață de 0,40 hectare declarată rezervație naturală.
Astfel de depozite fosiliere s-au descoperit și la Bratca în Peștera din coasta Țiplăului în Peștera de la Daica, de la Bulz, de la Lorău și în mai multe peșteri încă prea puțin cercetate. Cele mai importante descoperiri de acest gen s-au făcut în peșterile Igrița și Chișnița din hotarul satului Peștera intrate și în literatura mondială de specialitate.
Un important depozit fosilier, cu caractere similare cu cel de la Lugașu de Sus s-a descoperit în hotarul satului Peștiș pe valea Lion, aici semnalându-se pentru prima dată în țara noastră prezența unei specii de reptilă carnivoră (Nothosaurus) pe lângă alte specii de reptile. Pe acest considerent, depozitul a fost declarat monument al naturii încă din anul 1971.
Tot la Peștiș, la confluența văii Mari cu valea Lion, este situată Peștera Piatra Jurcoaiei, cea mai dezvoltată formațiune carstică de pe versantul drept al văii Crișului Repede. În această peșteră au fost identificate o serie de elemente faunistice, diferite obiecte din ceramică pictată și alte materiale aparținând epocii neolitice, cultura Tisa II. La acestea se mai adaugă și un mormânt de copil în vârstă de 6/8 ani, în care pe lângă schelet s-au găsit și podoabe de os și vase de ceramică. Alte descoperiri neolitice în zonă s-au făcut și la Peștera, Vadu Crișului, Aleșd, Măgești, etc. La Vadu Crișului există mai multe peșteri, cea mai cunoscută fiind Peștera Devenț din care, cu ocazia cercetărilor arheologice, s-au scos la iveală o serie de materiale care dovedesc că a fost locuită din epoca neolitică până în epoca prefeudală.
S-au descoperit apoi o serie de materiale arheologice reprezentative pentru epoca bronzului, mai ales mormintele cu inventar funerar de la Călățea și depozitul de bronz de lângă Vadu Crișului.
După cum rezultă din lucrările de specialitate ale arheologilor bihoreni, nu lipsesc nici descoperirile și materialele arheologice (așezări, locuințe, unelte, obiecte de uz casnic, podoabe, tezaure, monede, etc.) specifice următoarelor perioade istorice. Amintim aici doar câteva dintre aceste mărturii cum ar fi obiectele de ceramică, uneltele și tezaurele monetare descoperite la Peștera, Vadu Crișului și Tileagd (53 drahme emise în orașele Apollonia și Dyrrhachium) care sunt o dovadă grăitoare a contactelor comerciale ale dacilor liberi cu Imperiul Roman și cu orașele de la Marea Adriatică.
Cercetările arheologice din epoca românească veche, secolele VII-XI, au demonstrat masiva prezență a satelor pe valea Crișului Repede, cu civilizația și cultura lor veche românească, cu organizarea obștească proprie și cu un anumit nivel de viață economico-socială, dovedind continuitatea de viață autohtonă a comunităților din această zonă, care, de altfel, prin condițiile naturale existente a oferit un spațiu propice de locuit pentru acele vremuri.
Capitolul III
Primele atestări documentare ale satului
(secolele XIII-XIV)
Pe lângă mărturiile arheologice de care am amintit, începând cu secolul al XI-lea, apar primele mențiuni documentare privind existența așezărilor transilvănene, fenomen strâns legat de procesul de feudalizare a societății, de pătrundere a relațiilor juridice cu caracter feudal în cadrul obștilor sătești existente care își desfășurau viața după obiceiurile și legile lor nescrise. Atunci când viața își urmează cursul în limite, fără să se întâmple nimic deosebit, nu se simte nevoia materializării juridice a unor realități sociale, documentele nu au ce să înregistreze și nu se alcătuiesc. Pe de altă parte trebuie să subliniem și faptul că datorită vicisitudinilor timpului nu toate documentele emise de cancelariile vremii s-au păstrat până în timpurile moderne.
Principalul izvor scris care ne informează despre transformările care au loc în societatea românească din acest spațiu în secolele IX-XI este cronica „Gesta Hungarorum”, a cronicarului maghiar Anonymus, scrisă în veacul al XII-lea, pe baza unor izvoare mai vechi și a tradiției orale. Cronica atestă, la așezarea ungurilor în Panonia, existența pe teritoriul Transilvaniei a trei mari formațiuni politice, una dintre ele fiind ducatul sau voievodatul lui Menumorut, format în Țara Crișurilor, în spațiul geografic dintre Tisa, Mureș, Someș și Porțile Meseșului, cu capitala în cetatea Biharia. Datorită poziției sale geografice, voievodatul lui Menumorut a ajuns cel dintâi în contact cu triburile maghiare din vecinătate, fiind și primul teritoriu din Transilvania cucerit de maghiari. Aici s-a organizat de către cuceritori și primul comitat, Bihorul, instituție nouă, transpusă peste cele autohtone, adică districtele, voievodatele și cnezatele românești.
Comitatul Bihor cuprindea partea centrală a voievodatului lui Menumorut, se întindea din apropierea Tisei, de-a lungul Crișului Repede până la izvoarele acestuia, spre răsărit, în zona Călata, înspre sud până la Crișul Negru. Inițial comitatul a fost întemeiat în jurul cetății Biharia, apoi pe măsura transformărilor survenite și evoluția societății feudale și datorită năvălirilor tătaro-mongole din secolul al XIII-lea și-a mutat centrul în cetatea Oradea. Prima atestare documentară a comitatului datează din anul 1067, când este amintit comitele Ștefan „Stefanus comes Byhoriensis” pentru ca altă mențiune documentară să nu mai fie cunoscută până în anul 1111, când, într-un document emis de regele Caloman al Ungariei, figurează comitele Saul de Bihor. Până în a doua jumătate a secolului al XII-lea, Bihorul a rămas singurul comitat din Transilvania atestat documentar, ceea ce dovedește o puternică rezistență din partea instituțiilor autohtone care n-au putut fi ignorate întru totul de către cuceritori.
Cu toate că procesul de feudalizare a fost mai accentuat în părțile vestice ale Transilvaniei, respectiv în comitatul Bihor, și așezările de aici vor face, mai de timpuriu, obiectul scrisului. Până la sfârșitul secolului al XII-lea au fost atestate documentar doar un număr de 40 de sate, ceea ce înseamnă o pătrundere lentă a noilor raporturi feudale și o stăpânire încă nesigură a acestor locuri.
Prima așezare de pe Valea Crișului Repede atestată documentar este Chistagul, menționată cu denumirea „Caztech”, alături de Biharia și Astand în actul de danie al regelui maghiar Geza al II-lea din anul 1075 către mănăstirea Sfântul Benedict din Gran (Slovacia).
Începând cu secolul al XIII-lea atestările documentare ale satelor vor fi tot mai numeroase, acestea făcând obiectul unor acte de danie, de succesiune, vânzare, împărțire de bunuri sau alte tranzacții consemnate în scris în cancelariile medievale. Tot acum se trece și la o mai bună organizare a domeniilor feudale din Bihor. Pe valea Crișului Repede documentele vremii atestă prezența mai multor familii nobiliare, care, timp de secole, vor stăpâni satele așezate de o parte și de alta a apei sau a drumului, pe care le vor stăpâni, împărți, vinde sau cumpăra, vor percepe o serie de obligații de la locuitori, toate acestea fiind prilejuri de a face obiectul scrisului.
În secolul al XIII-lea documentele cunoscute atestă un număr de 16 sate pe valea superioară a Crișului Repede între care amintim: Birtin la 1213, Luncșoară la 1214, Tinăud la 1219 și Țețchea, Șuncuiuș și Vadu Crișului la 1256.
Un important document cumulator în care sunt cuprinse mai multe sate bihorene îl constituie registrele de dijmă ale episcopiei catolice din Oradea sau registrele de dijmă papale întocmite în anii 1291-1294. Dintre satele de pe valea Crișului Repede sunt atestate pentru prima dată în acest document satele Aleșd, Borod, Borozel, Telechiu și Lugaș.
Ne oprim acum asupra atestării satului Lugaș, în scris, în registru chiar cu această denumire „Villa Lugas”, înțelegându-se prin aceasta ambele sate de mai târziu, adică Lugașu de Jos și Lugașu de Sus, după cum rezultă din registrele de dijmă, în acei ani, 1291-1294, preotul din Lugaș avea obligația să presteze anual 18 copecie drept dijmă pe care o preda arhidiaconului de Călata. Deducem de aici că această așezare era întemeiată cu mult timp în urmă, dacă spre sfârșitul secolului al XII-lea avea biserică și preot obligat la plata dijmei. După cantitatea de dijmă raportată la alte sate putem aprecia și puterea economica a satului, și-l putem încadra ca fiind de mărime mijlocie, din moment ce preoții din Telechiu și Poșoloaca plăteau câte 10 copecie, pe când cel din Borod 21 copecie și cel din Tileagd 40 de copecie.
La acea vreme numărul gospodăriilor era foarte diferit de la un sat la altul, de la câteva familii până la câteva zeci de familii, în funcție de zona geografică și de condițiile naturale propice pentru asigurarea existenței și a siguranței vieții. Erau mai populate zonele de câmpie și mai mari așezările întemeiate de-a lungul văilor sau drumurilor publice.
Pe măsura dezvoltării economice și demografice a satelor, a extinderii terenurilor de cultură prin defrișări, apare și fenomenul roirii, adică desprinderea unei părți a populației de la satul-mamă și întemeierea în imediata vecinătate a unui nou sat, ceea ce demonstrează un important potențial demografic. De obicei cele două sate vor purta același nume, adăugându-li-se doar apelativele„de sus” și „de jos” sau „mare” și „mic”.
Acest fenomen îl constatăm și în cazul satelor Lugașu de Sus și Lugașu de Jos, aici inițial formând un singur sat, întemeiat în apropierea unuia dintre cele două drumuri de apă pe Crișul Repede sau de uscat, cel care lega Oradea de Cluj prin trecătoarea de la Piatra Craiului.
Vreme de peste un veac această așezare precum multe altele, se va dezvolta, va evolua după obiceiurile și legile ei nescrise, neajungând în contact direct cu promotorii relațiilor de tip feudal și, deci, neintrând în atenția scrisului, cu toate că în această perioadă, pe valea Crișului Repede, în jurul cetății Șinteu sau Piatra Șoimului se constituie unul din cele mai mari domenii feudale ale timpului.
Capitolul IV
Satul încorporat în domeniul Șinteului
(secolele XV-XVII)
Încă din secolul al XIII-lea, prin daniile regale făcute în favoarea judelui regal Paul Geregye, se pun bazele domeniului acestei familii nobiliare pe un întins teritoriu, situat între apa Barcăului, Crișul Repede, Piatra Craiului și Valea Gepișului, străbătut de la răsărit la apus de Munții Plopișului.
Altitudinea relativ joasă a acestui masiv acoperit de întinse păduri seculare a oferit condiții prielnice de existență așezărilor românești întemeiate aici, constituind în același timp, o pavăză în fața noilor stăpâni care nu reușeau să-și cunoască toate satele de pe domeniu.
Acest domeniu va deveni cunoscut sub numele de domeniul Șinteului, pentru că centrul lui era în cetatea cu același nume, construită pe un vârf de stâncă abruptă pe valea pârâului Șinteu, afluent al Crișului Repede. Cetatea este atestată documentar în anul 1306 sub denumirea de „Solumkeu”, care în traducere înseamnă „Piatra Șoimului”. Forma românească de „Șinteu”, variantă coruptă a denumirii maghiare, trebuie să fie tot atât de veche și perpetuată pe cale orală de către populația românească din zonă.
Pe parcursul timpului, datorită deselor diferende sau litigii între stăpâni de pământ sau trădări față de coroana regală, domeniul Șinteu va avea parte de mai multe stăpâniri între care amintim familiile Borșa, Kapolya, Lackfi, Banfi și Dragffi.
Un document mai cuprinzător privitor la acest domeniu se păstrează însă numai de la începutul secolului al XV-lea. Este vorba de conscrierea domeniului Șinteu din anul 1406, întocmită cu ocazia trecerii lui în stăpânirea familiei Lackfi de Santău, în baza unui act de donație a regelui Sigismund al Ungariei. Conscrierea cuprindea un număr de 63 de sate, din care 52 erau românești, 10, ungurești și unul cu populație mixtă. Peste jumătate din aceste sate sunt așezate pe valea Crișului Repede, iar celelalte în părțile Marghitei. Majoritatea satelor domeniului sunt atestate documentar în secolele anterioare după cum se poate observa în Dicționarul istoric al localităților din Transilvania pe care l-am amintit. Există însă și un număr de aproximativ 8 sate de pe valea Crișului Repede atestate pentru prima dată în această conscriere de la 1406, cum ar fi Bălnaca, Bulz, Groși, Gheghie, Lorău, Lugașu de Sus, Topa de Criș și Valea Crișului. În cazul unor sate se face și mențiunea de sate românești sau ungurești, adică „possessio walachalis” sau „possessio hungaricalis”. Atributul de sat românesc apare la Aușeu, Luncșoara, Gheghie, Groși, Lugașu de Sus, Tinăud și altele, iar ca sate ungurești amintim Aleșd, Lugașu de Jos și Urvind.
Revenind la satul Lugașu de Sus trebuie să menționăm că, abia după un secol de la prima atestare sub forma de Villa Lugaș, îl găsim înscris într-un alt document, conscrierea domeniului Șinteu din 1406, identificat ca possessio walachalis sau Olahlugas, independent de Lugașu de Jos, înscris ca Magyar-Lugas.
Înseamnă deci că, pe parcursul unui secol, așezarea amintită în registrele de dijmă de la sfârșitul secolului al XIII-lea a înregistrat o vădită creștere atât demografică, economică și ca extindere teritorială, fapt ce a dus la formarea a două așezări distincte: Lugașu de Jos sau Lugașu Unguresc, cu o populație predominant maghiară, situată, în principal, pe vatra primei așezări amintite în documente, mai aproape de căile de comunicație și Lugașu de Sus sau Lugașu Românesc, cu populație românească, situat înspre nord-est, în zona de dealuri cu întinse păduri de stejar și fag.
În linii generale, structura domeniului Șinteu va rămâne aceeași câteva secole, dar stăpânii se vor schimba în continuare destul de des, datorită situației politice instabile în Transilvania și Bihor până la mijlocul secolului al XVI-lea. În scurt timp domeniul ajunge în stăpânirea coroanei maghiare, ca la 1435 să fie donat nobililor Kusaly de Jakcs și Ștefan Banfi, iar la 1456, stăpân al domeniului era episcopul catolic de Oradea, Ioan Vitez.
Încă din anul 1443, Borodul și câteva sate din jur vor forma voievodatul Borodului având în frunte voievozii români din Vintere, numiți aici Venter. Această formațiune politică românească cu largi atribuții militare se va bucura de o amplă recunoaștere în timpul lui Matei Corvin care amintește într-un document despre nobilii noștri români „…pro parte fidelium nostrorum nobilium valachorum ”.
Domeniul Șinteu, din care va face parte și Lugașu de Sus până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la anul 1472 ajunge în stăpânirea familiei Dragffi de Belting, ai cărei membri îl vor stăpâni până spre sfârșitul secolului al XVI-lea.
În urma evenimentelor politice și militare care s-au succedat în prima jumătate a secolului al XVI-lea care au dus la dezmembrarea regatului Ungariei în anul 1541, voievodatul Transilvaniei împreună cu Banatul și comitatele vestice, între care și Bihorul, s-au constituit în Principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitate turcească. Cu excepția scurtelor perioade de stăpânire vremelnică a habsburgilor (1551-1556; 1598-1606), Bihorul va rămâne în granițele principatului până la 1660 când cea mai mare parte va fi transformată în pașalâc turcesc pentru o perioadă de peste 30 de ani.
Un document foarte important privind situația proprietăților din Bihor la mijlocul veacului al XVI-lea este înscrierea comitatului Bihor din anul 1552, păstrată în copie legalizată din 1746, în arhivele orădene și publicată în Crisia de către Liviu Borcea. Documentul a fost întocmit în scopuri financiare de către fiscul imperial la un an după ce Bihorul a intrat, pentru o scurtă perioadă, sub stăpânirea habsburgică. Trebuie să subliniem faptul că este unul din cele mai importante documente pentru geografia istorică și demografia comitatului Bihor, întrucât înregistrează nominal majoritatea satelor, numele stăpânilor de pământ și porțile pe care le dețineau la acea dată. Mai sunt nominalizate și 10 districte sub apelativul de „pertinentiae” în care se consemnează doar numărul total al porților.
În conscriere, comitatul era împărțit în patru districte financiare după numele celor însărcinați cu strângerea dărilor. Majoritatea satelor de pe valea Crișului Repede sunt cuprinse în cel de-al doilea district (processus Emerici Zarandy), care cuprindea 95 de sate nominalizate cu 1007 porți, plus pertinențele Țețchei cu 109 porți, iar în cel de-al treilea district sunt cuprinse pertinențele Beznei cu 38 de porți.
Conform datelor conscrierii domeniului Șinteu la anul 1552, avea 45 de sate cu un număr total de 217 porți. Între satele domeniului, în stăpânirea familiei Dragffi, se aflau și satele Lugașu de Sus (Lugașu Românesc) cu 3 porți și Lugașu de Jos (Lugașu Unguresc) cu 6 porți, Aușeu cu 4 porți, Groși cu 4 porți, Lorău cu 3 porți, Luncșoara cu 5 porți, Bulz cu două porți, Valea Neagră cu o poartă, Bratca cu 3 porți, Peștiș cu două porți, Bălnaca cu 6 porți, Aleșd cu 7 porți, Vadu Crișului cu 10 porți și Șuncuiuș cu 16 porți. Alți mari stăpâni de pământ în zonă erau familiile nobiliare Czibak și Telegdi, nelipsind însă nici voievozii români, mai ales cei din familia Venter care stăpâneau în pertinențele Beznei.
După numărul porților înscrise constatăm că majoritatea satelor aveau o populație redusă. În cazul Lugașului de Sus putem vorbi de aproximativ 6 gospodării și până la 30 de locuitori, acesta fiind un sat mic. La fel sunt și satele Tilecuș, Poșoloaca, Subpiatră, Fâșca, Aștileu și altele. Cu ceva mai mari erau Lugașu de Jos, cu o populație de aproximativ 50 de locuitori, Aleșd cu 60 de locuitori și, în sfârșit, cele mai mari sate erau Vadu Crișului cu aproximativ 80 de locuitori, Telechiu cu 90-100 locuitori și Tileagd cu aproximativ 150 locuitori.
La mijlocul secolului al XVI-lea, Principatul Transilvaniei a fost puternic marcat de triumful Reformei religioase, eveniment cu un puternic impact asupra vieții religioase și sociale, dar care a provocat mari transformări și în domeniul relațiilor de proprietate. În noile condiții create și mai ales după Dieta de la Cluj din anul 1556, catolicismul nu a mai fost recunoscut ca religie oficială în Transilvania și reprezentanții acestui cult, care nu depuneau jurîmânt față de regina Isabela, își pierdeau toate bunurile în favoarea fiscului regal. Drept urmare, în Bihor s-a desființat marea proprietate ecleziastică, cele mai multe posesiuni ale episcopiei catolice de Oradea și ale Capitlului acesteia, care constituiseră până atunci cele mai mari domenii feudale din comitat, au fost preluate de fiscul transilvănean pentru asigurarea bazei materiale a cetăților de margine, între care se număra și cetatea Oradea. Inițial, în folosul cetății Oradea se colectau dijmele de la locuitorii comitatului, iar spre sfârșitul secolului al XVI-lea i s-a cedat cetății Oradea un domeniu.
În noua conjunctură a suferit transformări și proprietatea laică, au apărut mari proprietari, iar alții și-au pierdut proprietățile. Astfel, după anul 1569, domeniul Șinteu ajungea în proprietatea familiei Bathoreștilor de Șimleu, iar la 1599 este stăpânit de Ștefan Bocskai, cel mai puternic nobil din Bihor și viitor principe al Transilvaniei. La această dată domeniul se compunea din 35 de sate cu 462 de case, deci mai pierduse din posesiuni în favoarea altor stăpâni. În satul Lugașu de Sus sunt înscrise 7 case, iar în Lugașu de Jos 16 case, în Groși 5 case, în Luncșoara 8 case, în Peștiș 12 case și exemplele ar putea continua. Se pare că pe lângă Ștefan Bocskai, în unele sate mai aveau proprietăți și alți stăpâni. Oricum, în anul 1604, numărul caselor lui Ștefan Bocskai era mult diminuat în aceste sate.
Centrul domeniului era, în continuare, în cetatea Șinteului, una din cetățile puternice din vestul Transilvaniei, unde Bocskai își concentrase toate bunurile lui mobile până la moartea sa survenită în anul 1606.
După moartea principelui satele domeniului situate în părțile Marghitei, pe valea Bistrei, se despart de domeniu și ajung, prin testament, în stăpânirea lui Gabriel Bathori, iar domeniul Șinteu, cu cetatea și satele de pe valea Crișului Repede, la 1614, erau în stăpânirea nobilului Mihai Imreffi și a soției acesteia, Elisabeta Zolyomi. Lucrurile se precipită însă în mod neașteptat și Elisabeta Zoloymi, rămânând văduvă în anul 1622 s-a recăsătorit cu Gavrilaș Movilă, fost domn al Țării Românești, adăpostit în Transilvania cu sprijinul principelui Gabriel Bethlen. Prin donația nevestei și confirmarea principelui în anul 1623, Gavrilaș Movilă a fost introdus, conform procedurilor vremii, în stăpânirea domeniului Șinteu care cuprindea un număr de 33 sate nominalizate în actul de punere în stăpânire. Amintim aici doar câteva dintre ele: Lugașu de Sus, Lugașu de Jos, Șinteul de Sus, Șinteul de Jos, Peștișul de Sus, Peștișul de Jos, Aușeu, Damiș, Bulz și Vadu Crișului.
În anii care au urmat, domeniul a făcut obiectul unor îndelungi procese intentate de alți proprietari din zonă între care chiar și familia Bathoreștilor sau a diverselor tranzacții imobiliare, foarte mult uzitate, atât pentru extinderea proprietăților cât și pentru procurarea de bani necesari campaniilor militare care se derulau la acea vreme. În astfel de tranzacții erau implicate, de cele mai multe ori, unele din satele domeniului, cum este și cazul Lugașului de Sus care la 1630 face obiectul unei zălogiri încheiată între Gavrilaș Movilă și contele Andrei Kapi pentru o anumită sumă de bani.
La scurt timp, însă, în anul 1637 survine moartea principelui Gavrilaș Movilă și domeniul rămâne din nou în proprietatea Elisabetei Zolyomi, de acum văduva acestuia, dar care în răstimp de un an încheie o nouă căsătorie cu nobilul Ladislau Bornemisza.
Datorită intrigilor politice practicate în epocă, în vara anului 1639, cu ocazia unei vânători organizate în domeniul Șinteului sau Aleșdului, cum i se mai spunea de acum, s-a plănuit asasinarea principelui Gheorghe Racoczi I, acțiune în care, se pare, că a fost implicat și nobilul Ladislau Bornemisza și soția sa. Cu ocazia anchetei desfășurate în acest caz s-au descoperit și alți complici în această acțiune printre care și un oficial al cetății Șinteu, nobil din Aleșd și părțile Beznei, soția preotului român din Lugașu de Sus, o româncă bănuită de vrăjitorie și multe alte persoane. În cele din urmă proprietarii domeniului Șinteu au fost declarați nevinovați și, în schimbul jurământului de credință, li s-au garantat proprietățile, domeniul fiind evaluat, cu această ocazie, la 28.000 florini.
Cu toate acestea, în ultimii ani de domnie, principele Gheorghe Racoczi reușește să pună mâna pe domeniul Șinteului, pe care îl lasă moștenire urmașului său Gheorghe Rakoczi al II-lea. Protestele familiei Zolyomi vor fi zadarnice pentru că principele, între timp, înainte de a fi mazilit în 1657, a obținut, din partea Dietei Transilvane, garanție asupra domeniului Șinteu pentru el și urmașii săi.
Într-o scrisoare de adeverire a Capitlului din Alba-Iulia, eliberată în anul 1781, la porunca lui Iosif al II-lea, sunt transcrise mai multe documente între care și actul de danie al principelui Gheroghe Rakoczi al II-lea, din anul 1654, prin care donează în favoarea soției sale, Sophia Bathori, cetatea Șinteului cu întreg domeniul compus din 33 de posesiuni și cu toate folosințele, specificându-se și stăpâni anteriori ai domeniului.
După mazilire, în încercările sale de recuperare a tronului principatului, Ghorghe Rakoczi al II-lea se bazează pe sprijinul domnilor de peste Carpați, adică Gheorghe Ștefan din Moldva și Constantin Șerban din Țara Românească, cu care avea relații mai vechi de colaborare și alianță. Cronicarul I. Szalàrdi amintește de o tranzacție imobiliară încheiată între Gheorghe Rakoczi II și Constantin Șerban, fiind vorba de zălogirea cetății Șinteu și a domeniului cu suma de 40.000 taleri.
Între timp, Gheorghe Rakoczi II și-a reluat domnia, dar în 1658, fiind maziliți, cei doi domni din Țările Române s-au refugiat în Transilvania și s-au stabilit în cetatea Șinteului, obligându-se să apere domeniul ca să nu se pustiască. Se păstrează mai multe acte justificative din acea vreme care dovedesc că domeniul a trecut în stăpânirea lui Constantin Șerban, iar lui Gheorghe Rakoczi i s-a achitat suma de 33.000 de taleri și garanția că domeniul va reveni urmașilor săi după moartea domnului muntean.
În următorul interval de timp, până în primăvara anului 1660, evenimentele se succed cu o mare repeziciune, au loc o serie de bătălii pentru ocuparea tronurilor țărilor române, dar victoriile sunt de foarte scurtă durată, astfel că cei doi domni români vor părăsi pământul românesc, pornind într-o lungă pribegie. Cu plecarea domnilor români se încheie o perioadă importantă din istoria cetății și a domeniului Șinteu, acestea revenind fiscului transilvănean până la transformarea Bihorului în pasalâc turcesc, după ocuparea cetății Oradea la 27 august 1660.
În concluzie, trebuie să subliniem faptul că de-a lungul celor peste două secole în care am prezentat în linii generale istoria zbuciumată a domeniului Șinteu, izvoarele documentare privind viața locuitorilor acestor sate de pe valea Crișului Repede s-au dovedit destul de parcimonioase în informații, neoferindu-ne date concrete privind evoluția numerică a populației, ocupațiile, relațiile cu stăpânii e pământ și influența într-un fel sau altul, a evenimenelor militare, a instabilității politice care a caracterizat această perioadă. Această realitate se datorează și faptului că nu am beneficiat de documentele de bază ale domeniului Șinteu, păstrate în străinătate, precum și așezării geografice a domeniului în partea de est a comitatului, zonă mai ferită de luptele și incursiunile care se desfășurau în sud-vestul comitatului.
Capitolul V
Perioada ocupației turcești
Supunerea treptată de către turci a unor sate din Bihor este mult anterioară anului 1660. După întemeierea pașalâcului de Timișoara la 1552, turcii înaintează în câmpia Aradului și cuceresc treptat cetățile Gyula, Ineu, Lugoș și Beliu. Astfel unele sate din părțile sudice și sud-vestice ale Bihorului au fost ocupate de turci încă din anul 1554. Din cetățile amintite turcii făceau dese incursiuni de pradă în satele bihorene din apropiere, provocând mari pagube locuitorilor. Sunt consemnate cazuri de pustiire a satelor, sechestrarea animalelor sau ducerea locuitorilor în robie. Teritoriile ocupate de turci erau cuprinse în conscrierile turcești ale dării, numite deftere în care se consemna tributul la care erau supuși locuitorii.
Chiar dacă satele de pe valea Crișului Repede sunt mai puțin nominalizate în documente în această perioadă, nu înseamnă că locuitorii de aici, mai devreme sau mai târziu, nu au avut de înfruntat acțiunile de jaf ale armatelor turcești sau expedițiile militare care s-au perindat pe această vale, populația mai expusă fiind nevoită să se retragă vremelnic în locuri mai ferite. Spre exemplu, între satele pustiite din Bihor înscrise în defterul din anul 1665 figurează și Săbolciul cu 12 porți.
Pe lângă obligațiile față de fiscul transilvan și nobilimea locală, populația satelor este supusă în mod abuziv și la prestația față de turci, concretizată în darea globală pe sat, numită suma modificată după bunul plac al oficialilor turci, precum și a altor taxe impuse sub diverse pretexte. De aceea nu este întâmplătoare mișcarea țăranilor bihoreni din anii 1658-1660, relatate de cronicarii I. Szalàrdi și Georg Kraus.
Această amplă mișcare țărănească s-a declanșat pe fondul acțiunilor întreprinse de principele Gheorghe Rakoczi al II-lea în urma campaniei nereușite pentru ocuparea tronului Poloniei. Fiind mazilit de turci, principele încearcă să-și strângă oaste din rândul țăranilor pentru recâătigarea tronului principatului. În acest scop le promite țăranilor eliberarea din iobăgie, „înnobilare din tată în fiu și libertate veșnică tuturor fără nicio deosebire”.
Chiar și spre surprinderea lui Rakoczi, ridicarea la arme a luat cu totul o altă întorsătură, țăranii refuzând să-și mai plătească dările și chiar părăsindu-și stăpânii, după cum relatează cronicile mișcarea nu a avut un caracter unitar în comitat dar a fost mai extinsă în satele de pe valea Crișului Repede, aici remarcându-se unul dintre principalii emisari ai lui Gheorghe Rakoczi al II-lea și anume, Ștefan Roman din Tileagd, care a reușit să mobilizeze țărănimea din satele răspândite pe această vale. Documentele vremii nu ne oferă mai multe informații în legătură cu satele participante sau locuitorii acestora, dar, având în vedere conjunctura politică a vremii, cu siguranță că locuitorii și-au manifestat, într-un fel sau altul, nemulțumirile.
În urma unui asediu de 46 zile, în vara anului 1660, cetatea Oradea a căzut pradă turcilor și treptat a fost ocupat aproape tot teritoriul comitatului și transformat în pașalâc turcesc divizat în patru sandgeacuri. Pe rând au fost supuse satele de pe valea Crișului Repede până aproape de Cluj, acestea ținând de cetatea Șinteului care avea centrul sandgeacului organizat în partea de est a comitatului. Cetatea Bologa a rămas unul din principalele centre de apărare a porții de intrare în Transilvania. Aici la granița dintre pașalâcul de Oradea și principatul Transilvaniei situația era destul de confuză privind stăpânirea satelor de pe valea superioară a Crișului Repede. Drept consecință locuitorii satului aveau în continuare obligații atât față de turci, față de principat și față de nobilimea locală. Spre exemplu, slujbașii cetății Bologa pretindeau țăranilor de pe valea Crișului Repede darea pe poartă de 16 florini, fixată în 1666 de Dieta de la Făgăraș precum și prestarea diferitelor munci pentru întreținerea cetății. Nu ne miră astfel avertizările pașei de la Oradea adresate principelui Apafi „să lase în pace satele din partium supuse Oradiei, să nu-i silească la niciun impozit”.
Pe lângă cunoscutele obligații sporite cantitativ și percepute fără vreo reglementare precisă, populația Bihorului avea de suportat și povara încartiruirilor și a întreținerii oștilor cu ocazia campaniilor antiotomane ale armatelor imperiale mai ales după 1683, când au trecut la ofensivă. Încă din anii 1686-1687, imperialii au ocupat deja o parte din teritoriul Bihorului, aici încadrându-se și o parte din satele de pe valea Crișului Repede.
Imediat s-a trecut la întocmirea registrelor de dijmă ale comitatului. În registrele de dijmă din anul 1687 sunt cuprinse un număr de 15 sate de pe valea Crișului Repede. Între acestea figurează și Lugașu de Sus cu denumirea de Lugașu Românesc în care sunt nominalizate 7 familii sau gospodării plătitoare de dijmă, având o producție de 81 cruci și 13 snopi de grâu, din care dădeau drept dijmă 8 cruci și 3 snopi. Se mai face observația că producția pe gospodărie se situa între 5-30 de cruci, iar din cauza grindinei randamentul este scăzut, dintr-o cruce de grâu obținându-se doar o jumătate de câblă de Debrețin. Condițiile meteorologice, în speță grindina, au afectat toate satele de pe valea Crișului Repede, de aceea unele sate ca Topa de Criș, Gheghie, Valea Mare de Criș sunt înregistrate fără cereale, iar la celelalte producția este scăzută.
În registru sunt menționați încă trei locuitori care, neavând semănături, plăteau taxa de 18 dinari (banii creștinătății). Tot în acest registru avem și primele mențiuni de onomastică fiind date numele capilor de familie după cum urmează: Ioan Coca (Ioanes Kaka), Alexandru Pop (Alexander Papp), (Tivadar Bay), Ioan Țap (Ioanes Csaph), Nicolae Dumitru (Nicolaus Demeter), George Dume (Giorgius Deme), George Puf, Mihai Coca (Michael Kaka), Nicolae Cornea (Nicolaus Kornya). În privința numelor, după cum se poate observa, am încercat o reactualizare, chiar dacă destul de aproximativă sau uneori chiar imposibilă, întrucât, în document, sunt redate în grafie latină și maghiară, dar și acestea cu forme corupte, fiind vorba de o scriere fonetică, deoarece conscriptorii nu cunoșteau limba română.
Întrucât majoritatea satelor erau puțin populate, la această vreme, registrele de dijmă au cuprins două-trei sate sau chiar mai multe la un loc, fără nicio individualizare. Așa este și cazul Lugașului de Sus înscris în registrul din anul 1688 împreună cu Lugașu de Jos și Săcădat.
În ultimii patru ani de ocupație turcească, în Bihor situația populației a devenit și mai critică atât datorită condițiilor meteorologice nefavorabile, cât și mișcărilor de trupe și luptelor care s-au dat pentru alungarea turcilor. Registrele de dijmă din acești ani fac mențiunea, în cazul satelor de pe valea Crișului Repede și nu numai, că dijma nu s-a putut percepe din cauza sărăciei și lipsurilor locuitorilor sau pentru că aceștia și-au părăsit satele din cauza blocadei instituite asupra Oradiei.
Stăpânirea turcească, în Bihor, s-a încheiat definitiv după 32 de ani, odată cu ocuparea cetății Oradiei de către habsburgi, în primăvara anului 1692, luând astfel sfârșit o etapă foarte zbuciumată cu grave repercursiuni asupra populației și cu importante mișcări demografice.
Cu toate acestea, pentru gospodăria țărănească, rămâne în continuare o conjunctură mai puțin favorabilă, mulți dintre locuitori încă nu reveniseră la vetrele lor și alții continuau să se ascundă vremelnic în fața trupelor imperiale care se deplasau mai ales pe valea Crișului Repede, pustiind și prădând satele în calea lor sau de frica soldaților demobilizați, care duceau o viață de vagabonzi, supunând populația la tot felul de silnicii.
Capitolul VI
Un nou început la cumpăna dintre secolele XVII-XVIII
Conștient de grava moștenire preluată regimul austriac, încă din anul 1692, după ce a pus stăpânire pe întreg Bihorul, a avut în vedere o mai bună organizare, o administrare mai sistematică și cunoașterea potențialului material și uman existent pentru o redresare cât mai grabnică a situației economice, sociale și demografice și pentru stabilire unor obligații cât mai echilibrate față de stat. Între primele măsuri în acest scop a fost întocmirea conscrieri a comitatului Bihor chiar în anul 1692. În conscriere comitatul este împărțit în patru circumscripții. Valea Crișului Repede ținea de circumscripția a treia în care sunt nominalizate 21 de sate locuite, între care doar 5 din zona amintită și anume: Fughiu cu 3 gospodării, Ineu de Criș cu 3 gospodării, Aleșd cu 9, Urvind cu 10 gospodării și Tileagd cu 22 de gospodării. Un număr de 39 de sate de pe valea Crișului Repede sunt nominalizate între prediile pustii sau deșerte din vremuri imemoriale praedia segventia tanto tempore deserta, cuius memoria non existat. Între acestea figurează și Lugașu de Sus, Lugașu de Jos, Aștileu, Chistag și altele. Această conscriere s-a întocmit într-un timp record și în mod superficial, deaceea nu este nici exactă nici completă. Am văzut în cele de mai sus că multe din satele declarate pustii din vremuri imemoriale sunt cuprinse în registrele de dijmă din anii precedenți. Cercetări ulterioare au demonstrat că nu toate așezările consemnate deserta trebuie considerate iremediabil nelocuite ci mai degrabă poate fi vorba de o părăsire temporară a satelor în vremuri de restriște și revenirea la vetre când locuitorii s-au asigurat de o oarecare stabilitate.
În sprijinul acetei ipoteze vin și registrele de dijmă ale comitatului din ultimii ani ai secolului al XVII-lea care ne demontrează ca în satele de pe valea Crișului Repede era o perioadă de relativă liniște, locuitorii chiar dacă puțini la număr în unele cazuri erau la vetrele lor își refăceu gospodăriile și își lucrau pământul.
Înformații în legătură cu satul Lugașu de Sus ne oferă registrele de dijmă din anii 1695-1699. Și de această dată din cauza numărului mic al locuitorilor sunt consemnate mai multe sate la un loc, informațiile fiind astfel globale.
În registrul de dijmă din anul 1695 sunt cuprinse împreună satele: Aleșd, Aștileu, Peștere, Peștiș, Tinăud și Lugaș. Întrucât în acest an Lugașu de Jos este cuprins în registru împreună cu satul Groși, cel menționat cu Aleșdul este Lugașu de Sus. Registrul nu ne oferă alte înformații doar că aceste sate prestează dijmă din grâu. Probabil producția a fost foarte scăzută și dijma era nesemnificativă sau au omis conscriptorii să consemneze cifrele.
În anul 1696 sub aceeași formă Lugașu de Sus figurează împreună cu Aleșdul în registrul dijmei din vin. Sunt menționate 19 familii din cele 2 sate cu o producție de 100 tine de vin din care dădeau dijmă 10 tine.
În registrul de dijmă din anul 1697 figurează împreună cele 2 sate Lugașu de Sus și Lugașu de Jos, locuitorii în baza unei înțelegeri cu dijmuitorii plătesc în contul dijmei 6,5 câble de grâu și răscumpără 9 iezi și 5 stupi cu un florin și 14 dinari. Producția de vin a locuitorilor este de 81 tine din care după reținerea nonei de către stăpân dau dijmă de 7 tine și 10 iuste (1 iustă = 0,83 litri).
Tot împreună sunt înregistrate cele două Lugașuri și în registru de dijmă din 1698, în care sunt trecuți nominal 11 locuitori cu o producție de 180 cruci de grâu din care prestează dijma și 7 locuitori fără semănături obligați să plătească o taxă numită banii creștinătății. Pe lângă aceata se menționează că 7 gospodari din Lugașu de Sus au o producție de vin de 27 tine iar alții 9 din Lugașu de Jos au obținut 82 tine.
Ultimul registru de dijmă în care este înscris Lugașu de Sus este cel din anul 1699 când din nou figurează alături de Tinăud fiind consemnați nominal un număr de 19 locuitori cu o producție de grâu de 244 cruci, încadrându-se între 1-26 cruci iar 32 de cruci sunt atribuite comunității. Dintr-o cruce de grâu după treierat de obțineu în acest an 3/8 câble de Debrețin.
Putem concluziona că la sfârșitul secolului al XVII-lea satele de pe valea Crișului Repede se confruntau cu o criză demografică datorată unui înalt coeficient al mortalității provocate de foamete, molimă, înstabilitatea unei părți a populației și în același timp o criză agrară datorată condițiilor meteorologice și randametului agricol scăzut. Pe lângă toate acestea la începutul secolului al XVIII-lea populația Bihorului este confruntată cu răscoala antihabsburgică sub conducerea lui Fr. Rakoczi al II-lea desfășurată între anii 1703-1711. De pe urma acestei răscoale a avut de suferit și populația de pe valea Crișului Repede. A început o nouă perioadă de peregrinări și de refugiu în munți și păduri, mai ales a locuitorilor din satele românești, unii dintre ei trecând munții în Transilvania pentru a evita violențele răsculaților.
Într-o evidență a satelor părăsite în acești ani din comitatul Bihor figurează Țețchea, Hotar, Telechiu, Subpiatră, Șerghiș, Lugașu de Sus, Fâșca și altele de pe valea Crișului Repede. Tot acum contele George Banffi stăpân a mai multor sate e pe acestă vale își exprimă îngrijorarea că dacă locuitorii vor fi supuși peste măsură se va ajunge la o totală pustiire.
Capitolul VII
Conscrierile fiscale din prima jumătate a secolului al XVIII-lea despre locuitorii satului
Începând cu al II-lea deceniu al secolului după pacea de la Satu Mare din 1711 prin care se pune capăt răscoalei lui Fr. Rakoczi II, putem vorbi de instaurarea unei perioade de relativă liniște și stabilitate, când viața populației din Bihor începe să intre treptat pe un făgaș normal. La această dată atât autoritățile statului cât și nobilimea și țărănimea aveau un interes comun de redresare a situației social-economice din lumea rurală, satul rămânând structura de habitat dominantă și cea mai stabilă a societății. Pentru întărirea bazei fiscale a țării statul avea nevoie de o imagine cât de cât reală a potențialului contribuabililor. În acest scop s-a trecut la întocmirea periodică a mai multor conscrieri fiscale în prima jumătete a secolului al XVIII-lea.
În comitatul Bihor astfel de conscrieri s-au întocmit în anii 1712-1720, 1723,1746, 1753. Conform organizării administrative a comitatului satele în conscrieri sunt grupate pe cele 4 plase: Oradea cu partea centrală și de răsărit, Șaret cu parte vestică, Eriu cu partea de nord și nord est și Beiuș cu partea de sud și sud est. Printr-o rearondare a localităților în a doua jumătate a secolululi al XVIII-lea se înființează și plasa Salonta în partea de sud și sud vest a comitatului. Conscrierile amintite înregistrează pe sate numele gospodarilor sau a capilor de familie și averea lor mobilă și imobilă. Cu toată rigoarea registrului austriac datele oferite de aceste conscrieri trebuie privite cu rezerve în ce priviște exactitatea lor atât datorită unor cauze obiective cât și subiective pe care nu le analizăm aici. Pentru o mai ușoară observare și analiză a informațiilor privind satul Lugașu de Sus oferite de aceste conscrieri, în tabelele de mai jos am conentrat toate datele în ordinea succesivă a anilor.
Explicații la tabele:
-frați și fii peste 16 ani care trăiau în aceeași gospodărie cu capul familiei
– semănători suprafața este apreciată în cantitatea de sămânță boabe dată în câble
-fânațul este apreciat în cosași sau căruțe de fân, echivalentul unui iugăr mic
– via este în săpători adică suprafața săpată de un om într-o zi = ½ iugăr
Datele tabelelor de mai sus, chiar dacă uneori sunt sumare, condradictorii și poate chiar inexacte, ne oferă o imagine a satului, a locuitorilor, cu preocupările și averea lor mobilă și imobilă în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Rezultă că locuitorii aveau teren agricol, fânaț, vie, aveau producții de grâu, porumb. Spre mijlocul secolului figurează în conscrieri producții de ovăz și floarea soarelui. În 1746 sunt consemnate 10 câble de ovăz și 476 de câble de floarea soarelui iar în 1753 erau 3 câble de ovăz și 210 capete sau bucăți de floarea soarelui. În preocupările locuitorilor intră și cultivarea viței de vie și a pomilor fructiferi, zona fiind predilectă unor astfel de preocupări până-n zilele noastre.
Pe lângă cifrele menționate în tabele, conscrierea din anul 1717 mai cuprindea și unele observații specifice locului, demne de luat în seamă. Astfel aflăm că în sat nu erau sesii pustii și nici terenuri alodiale. Erau fugiți din sat doar frații adulți Ieremia și Teodor Babolay împreună cu mama lor. Locuitorii erau obligați împreună cu cei din Cuieșd să vândă anual la cele trei mari sărbători, 7 tine cu vin din producția stăpânului în contul cârciumăritului. Tot împreună cu cei din Cuieșd foloseau și pădurea din vecinătate pentru lemn de foc și construcție și răscumpărau nona din produse pe care o datorau stăpânului de pământ. Erau obligați de asemenea la nona din miei și iezi pe care o puteau și răscumpăra cu 6 respectiv 3 dinari, ridicându-se anual la suma de aproximativ 2 florini, la fel se proceda și la nona din stupi. Decima o dădeau numai din porci menținându-se vechea obligație a românilor fără a li se imputa încă dijma din produse ca și locuitorilor de etnie maghiară. Și în acest caz se practica răscumpărarea, cu 12 dinari a unui porc mare și cu 6 dinari a unui porc mic, venitul total fiind apreciat la 1 florin și 50 dinari. De sărbătoarea Sf. Mihai locuitorii mai dădeau câte o găină, o iustă de unt și împreună cu cei din Cuieșd dădeau un vițel. În ce privește obligațiile de muncă, locuitorii lucrau după porunca sau bunul plac al oficialilor domeniului când și unde erau solicitați pe terenurile alodiale sau la diverse cărăușii.
Locuitorii satului erau categorisiți ca iobagi ereditari, adică din moși strămoși pe aceste vetre și ca jeleri care prestau 12 zile de muncă pe an. În alte sate sunt consemnați și nou veniții, care nu erau din partea locului dar s-au așezat aici pin înțeleger cu stăpânul de pământ.
Din datele conscripțiilor observăm o oarecare fluctuație a cifrelor privind populația satului, nu putem vorbi de o curbă ascendentă în timp, după cum ne-am aștepta dar diferențele nu sunt foarte mari. Putem vorbi de o medie de apoximativ 15 gospodării, la care trebuie adăugați și frații și fii majori peste 16 ani trăitori în aceeasi casă. Puteam aprecia statornicia și continuitatea în viața locuitorilor, cu fluctuațiile inerente, cu împlinirile și neîmplinirile lor,
datorate atât condițiilor naturale și meteorologice cât și mediului social, comunitar, confesional și relațiilor juridice ale societății feudale.
Începând cu anii 1713, 1717, și 1719 locuitorii satului sunt înregistrați nominal. Cele mai frecvente nume de familie apar: Puie, Motoșan, Urs sau Ursu, Cocoș, Feica, Miclăuș, Pop sau Pap, Țap, Creț, Vidican, Modor, Chilba, Iosa, etc., iar ca nume de botez: Ioan, Simion, Teodor, Mihai, Petru și Filip. Și de această dată numele sunt scrise cu grafie latină și maghiară și cu forme corupte de aceea sunt greu de actualizat în totalitate.
Satul poate fi considerat de mărime mijlocie, la fel ca majoritatea satelor de pe valea Crișului Repede. La începutul secolului făcea parte din domeniul fiscal, ca spre sfârșitul celui de-al doilea deceniu să fie în proprietatea familiei Banffy, iar la mijlocul secolului este din nou în posesia fiscului. Observăm aici o fluctuație a proprietății mai ales între domeniul fiscului și cele ale diferitelor familii nobiliare.
Domeniul fiscal din comitatul Bihor cuprindea districtele Pomezău, Șerghis, câteva sate din jurul Oradiei și 16 sate din fostul domeniu al Șinteului sau Aleșdului. Pentru o bună administrare domeniul era împărțit în mai multe subunități economice numite provizorate și șpanate cu centrele la Oradea, Aleșd și Pomezău în fruntea cărora se aflau angajații domeniali, care răspundeau de bunul mers al economiei, de efectuarea lucrărilor agricole, și de prestarea obligațiilor urbariale.
Domeniul Aleșd împreună cu cele 16 sate rămâne în proprietatea fiscului până în anul 1780, când este donat familiei nobiliare Batthyany, care locuia la Viena și poate și pe acest considerent în acest an a arendat domeniul pe 15 ani cu suma de 18.400 florini/an.
La începutul secolului al XIX-lea urmașii contelul Batthyany au împărțit domeniul în două părți distincte, adică domeniile Aleșd și Vadul Crișului. La această dată satele Lugașu de Sus și Lugașu de Jos nu figurează între satele domeniului Aleșd, probabil erau deja în stăpânirea familiei Zichy cu toate că la mijlocul secolului al XIX-lea este meționat aici ca stăpân nobilul Batthyany Arthur.
Capitolul VIII
Politica statului de protecie a țărănimii reflectată în lumea satului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Reglementarea urbarială, alinierea satelor, recensământul lui Iosif al II-lea
În această perioadă au avut loc mari reforme sociale cu un puternic impact asupra vieții țărănimii din comitatul Bihor. Este vorba în mod special de reglementarea urbarială din anii 1771-1772 și de acțiunea de aliniere a satelor, desfășurată aproximativ în aceeași perioadă. Prin măsurile sociale de reglementare a raporturilor juridice între stăpâni și supuși împărăteasa Maria Tereza și în continuare fiul său Iosif al II-lea au urmărit îmbunătățirea condiției juridice, sociale și materiale a țărănimii și în același timp ridicarea capacității de plată a acesteia față de stat, având în vedere că țărănimea era la acea vreme cea mai numeroasă categorie socială. După concepția statului absolutist problema țărănimii devine o problemă politică țărănimea trebuie să devină factorul social –economic de bază, temelia statului și la nevoie chiar instrument de dominație politică.
Accenturea crizei relațiilor dintre stăpânii de pământ și țărănime se produce în cadrul domeniilor feudale pe fondul unor trăsături generale a relațiilor feudale precum și după speificul fiecărui domeniu în parte. În mod obișnuit domeniile feudale se administrau de către stăpân sub două forme, adică în regie proprie sau date în folosință supușilor sub formă de loturi sau sesii. Pentru ca țăranul supus sau iobagul să poată îndeplini rolul ce-i revenea în modul de producție feudal era necesar să fie înzestrat cu mijloace de producție în general și cu pământ în special. Forma cea mai accesibilă și mai utilizată pe domeniile din Bihor era repartizarea pământului în sesii aceasta fiind un mijloc de determinare și chiar de constrângere a țărănimii de a rămâne în cadrul unui domeniu, stăpânul asigurându-și astfel forța de muncă necesară pentru efetuarea tuturor muncilor pe domeniul său. Țăranul cu sesie nu-și putea părăsi vatra numai în anumite condiții impuse care nu erau ușor de îndeplinit.
Sesia iobăgească în înțelesul ei larg consta din loc de casă și grădină în vatra satului, pământ de arătură și fânațe în hotarul satului precum și dreptul de proprietate comună asupra pășunilor, pădurilor și a altor terenuri comunale. Pentru iobagi sesia reprezenta principalul mijloc de subzistență, iar pentru stăpânul feudal era unitatea de bază impozabilă de ea fiind legate toate sarcinile iobăgești. Iobagii nu erau proprietari absoluți ai sesiei, dar aveau dreptul de folosință veșnică asupra ei și de a o lăsa moștenire urmașilor. Stăpânul își afirma tot mai des dreptul de proprietate absolută asupra întregului său domeniu impunând credința că iobagul are pământ numai prin generozitatea și concesia lui.
Date concrete și detalii privind componentele și cuantumul sesiei iobăgești sunt oferite de conscrierile urbariale, conscrierile populației și conscrierile de bunuri și obligații întocmite pe domeniile feudale și mai ales de documentația întocmită cu ocazia reglementării pentru fiecare localitate din comitat.
Revenind la satul Lugașu de Sus trebuie să facem mențiunea că în acest stadiu al cercetării n-am avut posibilitatea și îngăduința să beneficiem de cele mai importante categorii de documente create atât de autoritățile comitatului cât și de stăpânii de pământ ai timpului. În conscrierile din prima jumătate a secolului de cele mai multe ori nu se înregistrează sesiile ci doar suprafața arabilului și fânațului. Numai conscrierea din anul 1717 are o rubrică specială pentru sesie în care se notează câte o sesie la 16 familii de iobagi și jeleri o jumătate de sesie la un jeleri iar doi sunt fără sesie. Cifrele n-au însă nicio relevanță nefiind raportate la componentele sesiei consemnate în document. Deasemenea nici obligațiile nu erau raportate la sesie.
Obligațiile feudale una din problemele fundamentale ale istoriei medievale decurgeau din dreptul de folosință acordat țăranului asupra pământului moșieresc și se percepeau sub cele trei forme cunoscute: în bani, în natură, în muncă. Indiferent de modalitățile de prestare a obligațiilor până spre mijlocul secolului al XVIII-lea cuantumul acestora a fost în general suportabil și nu s-au constatat nemulțumiri în masă ale țărănimii decât cazuri izolate.
Odată cu tendința generală de sporire a veniturilor domeniale în spiritul politicii mercantiliste a statului austriac se constată și o creștere excesivă a sarcinilor feudale anulându-se treptat unele înlesniri acordate anterior și îngrădindu-se posibilitățile oricum reduse ale țăranilor de a-și asigura un trai mai bun. Astfel de la cele 12 zile de robotă pe an se ajunge la cira 50 zile pe an cu animalele sau 100 cu palmele la care se adaugă multe alte sarcini în funcție de specificul locului nelipsite fiind apoi nici abuzurile oficialilor domeniali.
În comitatul Bihor primele nemulțumiri în masă ale țărănimii s-au manifestat pe domeniul Beiușului, al Episcopiei romano-catolice de Oradea unde pe parcursul anilor 1749-1751 se derulează o adevărată mișcare, dar care se menține în plan petiționar, fără a îmbrăca forme majore de violență. Întrucât memoriile țărănimii au ajuns până la curtea împerială împărăteasa Maria Tereza, conștientă că iobăgia era o puternică frână în calea dezvoltării economice și a progresului în general a dispus întreprinderea unor cercetări la fața locului și în cele din urmă reglementarea raporturilor feudale în adrul acestui domeniu, materializată într-un nou urbariu.
Nemulțunirile țăranilor au luat amploare în toate zonele comitatului manifestându-se mai pregnant între anii 1753-1756 în satele de pe domeniul fiscului situate în stânga Crișului repede până la Șerghiș, Vârciorog și până-n părțile Pomezăului. Nenumăratele plângeri ale țărănimii precum și propriile înterese ale statului au condus la elaborarea în anul 1759 a unui nou urbariu pentru întreg comitatul, acesta fiind de altfel prima reglementare urbarială globală în comitat dar cera din nefericire nu s-a pus în practică decât în mod izolat în foarte puține locuri.
Raporturile sociale devenind tot mai încrâncenate, nobilimea tot mai refractară și țărănimea tot mai nemulțumită în anul 1766, Maria Tereza a reluat problema urbarială emițând o patentă imperială în baza căreia în anul 1767 s-a înfăptuit reglementarea urbarială în Ungaria, iar între anii 1771-1772 în comitatul Bihor și-n alte comitate din Parțium.
Reglementarea urbarială a fost o acțiune de mare anvergură, lucrările pentru înfăptuirea ei în Bihor au început în toamna anului 1769 și s-au încheiat la începutul anului 1774 odată cu aducerea la cunoștința țăranilor din toate satele a noului urbariu care cuprindea textul general al reglementării în nouă puncte referitoare la sesia iobăgească, obligațiile urbariale, monopolurile feudale, tratamentul juridic al iobagului, înlesniri și interdicții atât pentru iobagi cât și pentru stăpânii de pământ. În cazul fiecărei localități textului îi era atașat tabelul nominal al gospodărilor satului cu mențiunea categoriei sociale (iobag sau jeler), cantitatea sesiei, suprafața componentelor acesteia și obligațiile care-i reveneau fiecăruia în funcție de suprafața pământului avut în folosință.
Problema fundamentă a reglementării a fost stabilirea mărimii unei sesii întrgi cu subdiviziunile ei până la optime și fixarea sarcinilor urbarilae în funcție de mărimea sesiilor.
Chiar dacă se menține concepția juridică a proprietății feudale, sesia iobăgească este separată în mod categoric de pământul alodial, este individualizată și permanentizată ereditar în folosința iobagului.
Prezentăm în continuare informațiile concrete de care dispunem în legătură cu înfăptuirea reglementării urbariale în satul Lugașu de Sus. Primul document întocmit cu această ocazie a fost declarația reprezentanților satului în baza celor 9 întrebări prestabilite. În luna octombrile 1770 s-au deplasat în Lugașu de Sus juzii comitatului Nicolae Baranyi și Ioan Băliban în calitate de conscriptori și au consemnat declarațiile judelui Motoșan Ioan și a juraților Motoșan Teodor (Togyer), Vidian Ioan și Baidoc Petru după cum urmează:
– la întrebările 1-3 au răspus că până acum locuitorii satului n-au avut urbariu, nici contract și nici nu știau numărul zilelor de lucru pe care le prestează pentru stăpân. Întreaga comunitate răscumpăra animale, obligația în natură de 3 ițe de miere și 4 ițe de unt, cu câte 15 creițari(cr.) ița, iar fiecare gospodar răscumpăra cu 3 creițari o găină, cu 6 cr. un stup, cu 5 cr. o oaie și cu 3 cr. un miel.
-la punctul 4 s-au consemnat următoarele avantaje ale satului: există suficientă apă pentru animale, beneficiază în mod gratuit de lemne de foc și de construcție, locuitorii au dreptul sa-și țină porcii la ghinda în pădurea stăpânului, plătind 8 polturi pe an, au piața din Aleșd la o oră și jumătate distanță, unde pot vinde sau cumpăra produse, au dealuri cu vii și pomi fructiferi și nu presteză dijmă. Ca neajunsuri sau dezavantaje s-a consemnat în principal calitatea slabă a pământului arabil dispus în locuri pietroase.
-la punctul 5 reprezentanții satului au declarat că fiecare gospodar are o oarecare suprafață de teren, iar cel mai bogat are arabil în care poate semăna 15 metrete de Pojon și fânaț de 15 cosași. Jumătate din terenul arabil este de productivitate medie, iar pe fânaț nu se cosește niciodată otava.
-la punctul 6 au declarat că nu au un număr fix de zile de muncă, iar aratul îl efectuează cu 4-6 boi.
-la punctul 7 s-a consemnat că louitorii satului dau dijma din produsele din câmp, iar nona din vin o răscumpără inteagra comunitate cu 3 florini și 24 cr.
-la punctele 8-9 au declarat că nu au sesii părăsite, iar iobagii sunt ereditari, adică fără drept de strămutare sau liberă migrație.
Pe baza consemnărilor de mai sus cunoscute ca și beneficia et maleficia locorum, satul a fost încadrat în clasa a III-a, la o sesie înteragă, revenindu-i astfel 30 iugăre sau holde de arabil, 12 iugăre de fânaț pentu ca nu se cosea otava și cel mult un iugăr de intravilan. În tabelul anexat noului urbariu al Lugașului de Sus au fost înscriși 35 iobagi ereditari, care aveau la un loc 7 7/8 sesii, 27 jeleri cu casă tot ereditari și 2 jeleri fără casă iar satul făcea parte din domeniul fiscal. Niciunul dintre iobagi nu avea sesie întreagă.repartiția subdiviziunilor era următoarea: un ibag cu 5/8 sesie, 6 iobagi cu 3/8 sesie, 12 iobagi cu 2/8 și 16 iobagi cu 1/8 sesie. Suprafața totală a pămțntului iobăgesc era de 22 iugăre intravilan, 94 iugăre arabil 262 iugăre fânaț. Între cei 27 de jeleri cu casă se înscriu acei gospodari care nu au întrunit o suprafață de teren de cel puțin 1/8 de sesie adică 5-6 iugăre de pământ. Aceștia aveau la un loc 10 iugăre intravilan, 1 iugăr și jumătate arabil și 45 iugăre fânaț iar cei 2 jeleri fără casă nu aveau nici pământ.
Constatăm deci că la reglementare în Lugașu de Sus cei mai mulți țărani erau în categoria iobagilor chiar dacă aproape jumătate din ei dețineau doar o optime de sesie. Același lucru se poate constata în majoritatea satelor de pe domeniul fiscal Aleșd. Condiția de iobag era mai râvnită presupunea o situație materială mai bună mai multă stabilitate.
Raportat la sesie obligațiile urbariale au fost stabilite astfel:
-robotă la o zi pe săptămînă cu animalele,adică 52 zile/an, respectiv 104 zile pe an cu palmele pentru un iobag cu sesie întreagă și proporțional pentru subdiviziunile sesie;
-18 zile pe an cu palmele pentru un jeler cu casă și 12 zile pentru unul fără casă;
-cărăușia lungă și stânjenul de lemne tot raportate la sesie;
-daturile în natură s-au fixat la 2 pui, 2 claponi, 12 și o măsură de unt la o sesie înteragă;
-censul sau taxa în bani s-a stabilit la 1 florin de fiecare intravilan sau casă pentru iobagii și jelerii cu casă.
Am observat că în Lugașu de Sus precum în majoritatea satelor de pe vale Crișului Repede cei mai mulți iobagi dețineu 2 optimi și o optime sesie obligațiile lor fiind astfel mult diminuate raportat la aceste fracțiuni de sesie.
Putem aprecia că prin înfăptuirea reglementării urbariale din anii 1771-1772 țărănimea din comtatul Bihor avea sentimentul unui confort social, își urmărea doar apărarea pozițiilor câștigate și nu se gândea la o corectare mai substanțială a stării ei sociale, acesta fiind și unul dim motivele care au făcut ca marea răscoală țărănească din anul 1784 șă nu se extindă ți în aceste părți.
Din ordinul curții imperiale până la sfârșitul secolului al XVIII-lea autoritățile locale au întreprins investigații periodice pentru a urmări modul în care se aplică prevederile reglementării urbariale.
O imagine asupra modului cum au evoluat relațiile feudale pe domeniul fiscal Aleșd după aproape 10 ani de la reglementare ne oferă conscrierea veniturilor acestui domeniu întocmită în anul 1779 de către Joannes Kovacs inspectorul cameral din Oradea. Urmărindu-se în principal o evaluare cât mai reală a veniturilor domeniale în conscriere toate obligațiile sunt transformate în bani, iar locuitorii sunt dați numai numeric.
În satul Lugașu de Sus, la 1779 erau 36 familii de iobagi, 33 de familii de jeleri cu casă și 4 familii de jeleri fără casă, deci un total de 73 de familii, cu 9 mai mult decât în anul 1772. Numărul familiilor de iobagi a crescut doar cu una, iar cuantumul posesiilor a ajuns la 8 4/8 sesii, crescând în acest interval cu 5/8 sesii. Creșterea suprafețelor cultivabile este explicabilă pentru că în zonă existau posibilități de defrișare sau desțelenire a noi locuri de cultură. Cel mai mult a sporit însă numărul jelerilor, mai ales cei cu casă, care nu aveau teren de cel puțin o pătrime de sesie.
Obligațiile sătenilor sunt consemnate după cum urmează:
– censul după 69 de case a un florin de casă………………….69 fl.;
– după cele 8 ½ sesii a 19 florini, 31 cr. de fiecare; obligațiile iobagilor erau de………165 fl. și 53 cr.;
– obligațiile celor 33 jeleri cu casă a 3 florini și 10 cr. de fiecare, înusmează…….104 fl. și 30 cr.;
– obligațiile celor 4 jeleri fără casă a 2 fl. de fiecare……………8 fl.;
– taxa după cazanele de fiert țuică, câte 2 fl. de cazan, se ridica la…………………….9 fl. 12 cr.;
– taxa după o moară de apă…………………………..2 fl.;
– nona din produse apreciată astfel: 27 metrete grâu, a 51 cr. …………………………….22 fl. 30 cr.;
7 ½ metrete ovăz a 30 cr………………………………3 fl. 45 cr.;
170 metrete în știuleți a 10 cr……………………28 fl. 20 cr.;
51 libre fire de cânepă………………………………..5 fl. 6 cr.;
stupi…………………………..1 fl. 51 cr.;
miei………………………………..20 fl. 7 cr.;
iezi…………………………………..1 fl. 22 cr.;
Venitul total din nonă…………………181 fl. 38 cr.
– din cârciumărit venitul era de…………………………..79 fl. 16 cr.;
– din ghindărit…………………………………………….52 fl. 12 cr.;
– din vânzarea lemnelor și a parilor………………..3 fl.;
Venitul total al stăpânului, în acest sat, era de 675 fl. 42 cr., situându-se pe locul al 11-lea din acest punct de vedere, între satele domeniului. Cele mai mari venituri proveneau din Aleșd, Lugașu de Jos și Peștiș, așezări mult mai populate și cu mai multe surse de venit.
Aproape concomitent cu reglementarea urbarială, în comitatul Bihor s-a desfășurat o altă mare acțiune, cu profunde implicații sociale și cu un puternic impact asupra populației rurale, aceasta fiind acțiunea de aliniere sau de comasare a satelor. Au fost implicate în această acțiune, în primul rând, așezările sau satele situate în zone submontane, de deal, în depresiuni, sate de tip răsfirat sau împrăștiate sub coame de dealuri, în luminișuri de pădure, locuitorii de aici fiind greu de luat în evidență sau de ținut sub control. Un alt motiv a fost și faptul că, în aceste locuri își găseau adăpost sau ascunzătoare fugarii, soldații vagabonzi sau alți potențial răufăcători, urmăriți de autorități și care prezentau pericol atât pentru stăpânii de pământ, cât și pentru comunități. Pe de altă parte acest habitat dispersat, cu case la distanțe de un sfert sau o jumătate de oră de mers era cu totul neprielnic unor modalități de întrajutorare a locuitorilor în caz de pericole sau pentru efectuarea diferitelor munci agricole.
Această amplă operațiune desfășurată în satele bihorene a început în urma Intimatului Consiliului Locumtenențial din ianuarie 1771 adresat autorității comitatului, prin care se poruncea, în termeni destul de drastici, demararea acestei acțiuni. Într-o serie de alte acte normatoare și instrucțiuni s-au făcut precizări privind modul de realizare a acestei acțiuni. Între altele, stăpânii de pământ aveau obligația să distribuie țăranilor intravilane noi, aliniate de-a lungul unor ulițe drepte, să întocmească planuri sau schițe pentru noua vatră a fiecărui sat. Noile case să fie amplasate la stradă și tot aici să aibă cel puțin un geam din fața căruia judele să poată lua legătura cu stăpânul casei. Fiecare casă trebuia să aibă cel puțin trei încăperi: o cameră, o bucătărie și cămară sau tindă și târnaț. În ce privește dimensiunile caselor, în cazul celor mai săraci țărani casa trebuia să aibă 7 stânjeni lungime și 3 stânjeni lățime, iar în funcție de starea materială, dimensiunile erau mai mari.
Deși aveau sarcini hotărâtoare în această acțiune, nu toți stăpânii de pământ au manifestat suficientă receptivitate și promptitudine în întocmirea documentației necesare pentru satele pe care le stăpâneau. Mai receptivi s-au dovedit a fi Capitlul și Episcopia Romano-catolică de Oradea care dețineau cele mai mari domenii și ale căror documente s-au păstrat până în zilele noastre.
Pe de altă parte, chiar și țărănimea a manifestat destulă reticență față de această acțiune, atât datorită mentalității conservatoare de respingere a ceva necunoscut, ce contravenea tradiției, cât și datorită stării lor materiale care nu le permitea construirea unor case noi la parametrii prestabiliți și într-un timp relativ scurt.
Cu toate presiunile autorităților, comasarea satelor a fost un proces destul de anevoios și, în unele cazuri, nici nu s-a finalizat. Cele mai multe planuri și situații privind mersul lucrărilor s-au întocmit în anul 1773.
Majoritatea satelor de pe valea Crișului Repede, fiind așezate în zone deluroase și submontane, aveau casele împrăștiate pe suprafețe mari și la margine de pădure, au făcut obiectul acțiunii de aliniere sau comasare. Din Registrul caselor trase la linie, în luna martie 1773 rezultă ca s-au întocmit planurile cu noile intravilane pentru satele de pe valea Crișului Repede aparținând domeniului capitular, între care reamintim: Vadu Crișului, Măgești, Josani, Gălășeni, Dobricionești etc.. Este regretabil faptul că în arhivele orădene nu se păstrează documente privind modul de realizare a acesei operațiuni în cazul satelor din domeniul fiscului sau de pe domeniile nobiliare mult mai restrânse de pe valea Crișului Repede. Strămutarea sau comasarea unor sate din această zonă, cum e și cazul Lugașului de Jos și de Sus, Borșa, Botean și altele s-a păstrat însă, în tradiția orală, transmițându-se din generație în generație până în contemporaneitate.
În urma alinierii satelor, Lugașu de Sus, așezat în zona colinară, devine un sat de tip adunat, înșirat de-a lungul pârâului Huta care trece și prin Lugașu de Jos și se varsă în Criș.
Documentele vremii menționează și alte episoade ulterioare de comasare a unor case sau sălașuri răzlețe chiar în preajma izbucnirii răscoalei lui Horia. Adunarea generală a comitatului Bihor, din 14 septembrie 1784, a hotărât lichidarea unor astfel de case sau colibe situate în păduri și mutarea locuitorilor în vetrele satelor apropiate. În luna noiembrie s-a raportat distrugerea a 41 de colibe în districtul Beiuș și 5 colibe în districtul Aleșd.
Alinierea satelor, realizată în secolul al XVIII-lea, poate fi apreciată ca o sistematizare a spațiului rural în zorii epocii moderne, structura de bază a satului rămânând în general aceeași, trasându-se doar noi ulițe pe măsura creșterii populației.
În deceniul următor, Iosif al II-lea, continuatorul politicii mamei sale în problema țărănească, s-a arătat mai profund, mai radical și chiar mai sensibil la nevoile țăranilor, mai ales în urma celor văzute și auzite cu ocazia călătoriilor sale în Transilvania și Partium.
După ce în anul 1781 decretase abolirea iobăgiei în Boemia și Moravia, în timpul călătoriei în Transilvania, în iunie 1783, pune problema aplicării acelor prevederi și în Ungaria și Transilvania. Buna intenție a împăratului s-a putut materializa, însă, abia după înfrângerea răscoalei lui Horia prin emiterea, la 22 august 1785 a patentei de desființare a iobăgiei în Transilvania și Ungaria, tipărită în patru limbi: latină, germană, maghiară și română, publicată de David Prodan.
Patenta lui Iosif în cele șase puncte desființează legarea de glie a țăranului, asigură dreptul de strămutare, schimbă numele din iobag în colon, acordă țăranului dreptul de a se îndrepta spre profesiuni libere, spre industrie, spre școli de toate gradele, de a dispune de bunurile sale mobile, menținându-se după dreptul legal de proprietate al stăpânului asupra pământului. Prin prevederile sale, această patentă a venit și în sprijinul țăranilor din Lugașu de Sus și din majoritatea satelor de pe valea Crișului Repede care, așa cum reiese din documentele reglementării urbariale din anii 1771-1772, erau iobagi ereditari, legați de glie, pentru că erau aici din moși-strămoși de peste secole. De acum vor avea dreptul, nu fără opreliști și condiționări din partea stăpânilor de pământ, de a se deplasa liber fără a fi considerați fugiți de pe moșii, de a învăța diverse meserii sau de a lucra în unitățile preindustriale care nu vor întârzia să apară.
În politica sa de reglementare a raporturilor țărănești, de apărare a acestei numeroase clase sociale de abuzurile nobilimii a continuat cu o serie de alte dispoziții și ordonanțe în anii 1786-1789, privind procedurile judiciare, regimul juridic al țăranului, înființarea Avocatului țăranului și stabilirea modalităților de pedepsire a țăranilor în diverse pricini. O altă măsură întreprinsă de Iosif al II-lea pentru cunoașterea efectivelor populației în provinciile estice ale imperiului a fost efectuarea recensământului din anii 1784-1787 în Transilvania și Ungaria, cel mai important și complet izvor demografic de până acum. Recensământul înregistrează populația tuturor unităților administrattive pe categorii sociale, pe sexe și categorii vârstă, precum și mișcarea demografică, numărul caselor și al familiilor.
Redăm, mai jos, populația satului Lugașu de Sus pe baza datelor recensământului lui Iosif al II-lea:
Număr case……………………..86
Număr familii…………………115
Populație de drept……………537
Plecați…………………………….13
Străini………………………………9
Populație de fapt……………..533
Bărbați căsătoriți……………..118
Bărbați necăsătoriți…………..163
Total bărbați……………………281
Femei……………………………256
Preoți………………………………..1
Nobili……………………………….0
Oficiali……………………………..0
Cetățeni…………………………….0
Țărani……………………………..66
Urmași ai țăranilor……………..57
Jeleri……………………………….48
Alții………………………………….7
Între 1-12 ani…………………….82
Între 13-17 ani…………………..20
Din datele tabelului observăm o creștere substanțială a populației, putem spune chiar exagerată față de deceniile anterioare. Vorbim acum de 115 familii în sat, pe când cu aprox. 10 ani în urmă erau înscrise în documente, de altă natură, doar 73 de familii. Trebuie să evidențiem faptul că recensământul în discuție a înregistrat întreaga populație, nu numai supușii domeniali și este posibil ca și aici să fi existat țărani liberi, în primul rând cei 9 străini, care ar putea fi primii slovaci veniți aici pentru muncile la pădure. Întrucât scopul recensământului a fost o mai bună oragnizare a recrutărilor și a impozitării populației se dau mai multe detalii despre persoanele de sex masculin, indicându-se în acest caz starea civilă, categoriile sociale și vârsta. Constatăm un număr mare al copiilor între 1-12 ani, 82, totalul bărbaților este de 281, iar numărul celor între 13-17 ani era abia de 20 de persoane. Numărul total al locuitorilor de 533 pare exagerat pentru că aproximativ același număr îl găsim consemnat și la mijlocul secolului următor.
Trebuie să relevăm faptul că în întreaga Transilvanie și nu numai, după depășirea crizei demografice din secolul al XVII-lea și primele decenii ale secolului al XVIII-lea, s-a înregistrat o creștere spectaculoasă a populației, un flux continuu, o creștere permanentă, după cum apreciază Pierre Chaunu, un ritm de multiplicare a oamenilor, o adevărată explozie demografică.
Cu toate acestea, curba de creștere a populației nu a fost întotdeauna ascendentă, înregistrându-se pe arii mai restrânse sau mai extinse urcușuri și coborâșuri determinate, în primul rând, de condițiile climaterice și de frecvența molimelor. În astfel de situații, pentru a evita depopularea satelor, autoritățile statului interveneau cu ajutoare pentru populație. Spre exemplu, între anii 1786-1787, aproape întreg comitatul Bihor a fost bântuit de o foamete provocată de alternanța ploi cu inundații și călduri mari cu secetă, precum și de o puternică epidemie de ciumă care, după cum spun izvoarele, au făcut „mare omor de oameni”. Mai greu afectate au fost satele de pe valea Crișului Repede pentru care comitele suprem a aprobat un împrumut de 913 câble de cereale, în valoare de 2.329 fl. Cu această ocazie, 65 de familii din Lugașu de Sus au primit 17 câble sămânță de porumb, iar 91 de familii din Lugașu de Jos au primit 27 câble de porumb.
Capitolul IX
Secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Realități social-economice din viața satului și repere demografice
După reglementarea urbarială din anii 1771-1772, pe măsura sporului demografic, documentele vremii reliefează o accentuată creștere a pământului țărănesc exprimată, în primul rând, în creșterea numărului sesiilor iobăgești pe seama terenurilor defrișate și desțelenite. Transformarea terenurilor defrișate în sesii era o practică întâlnită pe toate domeniile feudale mai mari, fiind semnalată și în satele de pe valea Crișului Repede unde erau suficiente terenuri pretabile la astfel de activități.
Pe de altă parte, la începutul secolului al XIX-lea, se accentuează procesul de transformare treptată a domeniilor feudale în întreprinderi agricole, producătoare de mărfuri pentru piață, prin schimbarea sistemului de gospodărire a proprietăților și prin formarea unor mari rezerve alodiale.
În satele de pe valea Crișului Repede, proprietățile erau destul de fragmentate, nu existau domenii întinse cu posesiuni concentrate și terenul arabil din zonele de deal și munte era de calitate slabă și de productivitate scăzută, de aceea nu era tentant pentru formarea rezervelor alodiale. În shimb, stăpânii de pământ aveau aici suprafețe întinse de pășuni și păduri.
Confruntați cu lipsa de pământ arabil, țăranii din zonă s-au orientat spre terenuri acoperite cu mărăcini, ierburi, tufișuri sau alte terenuri neproductive pe care le curățau, le defrișau și le introduceau în circuitul agricol. Așa se explică extinderea terenurilor urbariale în primele decenii ale secolului al XIX-lea. În Lugașu de Sus, de exemplu, în anul 1828, suprafața arabilului deținut de cei 61 iobagi și 22 jeleri cu casă era de peste 341 iugăre, de 3,5 ori mai mare decât cu ocazia reglementării urbariale. Se pare însă că sporirea arabilului s-a făcut în detrimentul fânațului care a scăzut în acest interval de la 307 iugăre la 127 iugăre. Întrucât agricultura va continua să aibă un pronunțat caracter extensiv până la mijlocul secolului al XIX-lea, terenul arabil deținut de țărănime în perimetrul Lugașului de Sus va fi de 565 iugăre, fânațul de 198 iugăre, dealurile de vii de 92 iugăre și pădurea de 2.300 iugăre, în total 3.155 iugăre la care se mai adaugă 93 iugăre de pădure domenială, după cum se consemnează în dicționarul geografic al Ungariei din anul 1851. Tot aici se menționează că satul este așezat în zonă muntoasă și pe o vale, că terenul agricol este slab productiv, în schimb există, din abundență pomi fructiferi, mai ales pruni. Este semnalată, de asemenea, existența unui lac alimentat de un izvor, precum și a unei hute de potasă care produce anual 300 măji de potasă de calitate superioară.
Chiar dacă terenul arabil, în majoritatea satelor din zonă, nu era de cea mai bună calitate, agricultura își păstrează un pronunțat caracter cerealier întărit prin extinderea pe scară largă a culturii porumbului. Grâul rămâne cereala de prestigiu, etalonul bunăstării, pâinea fiind nelipsită în momentele importante din viața comunităților atât ca aliment de bază, cât și ca simbol al spiritualității.
Fiind o plantă sensibilă și pretențioasă, cultivarea grâului presupunea nu numai pământ bun, ci și lucrări agricole de bună calitate. În cazurile când randamentul grâului era scăzut, pentru a-și asigura existența, locuitorii satelor au practicat și cultivarea amestecurilor de cereale, combinând culturi cu calități asemănătoare cum ar fi grâul cu secara și orzul cu ovăzul, de aceea, în documentele vremii se face diferențierea dintre grâul pur și grâul mixt sau amestecat.
După cum rezultă și din registrele de dijmă și din conscrierile fiscale, pe lângă grâu se cultiva orzul, ovăzul, porumbul, alacul, meiul, mazărea, cânepa, fasolea, floarea-soarelui, dovlecii, varza și cartoful. Trebuie să remarcăm faptul că în satele de pe valea Crișului Repede, precum în întreaga Transilvanie, cultura porumbului s-a generalizat cu multă ușurință încă de la începutul secolului al XVIII-lea, porumbul devenind, în scurt timp, principala plantă de cultură, după grâu. Nu întâmplător, în lucrarea sa Povățuire cătră economia de câmp, Ghorghe Șincai sublinia că: „întru atâta se agonisește în Țara Ungurească și în Ardeal încât, pre multe locuri, sărăcimea numai cu bucate făcute din fărină de cucuruz trăiește”.
Altfel au stat lucrurile în ce privește introducerea în cultură a cartofului a cărei acceptare și impunere s-a dovedit mult mai anevoioasă. Reticența populației europene față de această plantă s-a datorat faptului că partea ei comestibilă se dezvoltă în pământ și se credea că, nefiind cereală, nu poate intra în componența pâinii. De aceea, generalizarea cartofului în cultură se realizează, în Bihor, abia în perioada foametei dintre anii 1813-1817 și cu sprijinul autorităților administrației de stat. În acești ani grei de foamete, statul a intervenit cu ajutoare și împrumuturi în bani și în produse între care s-a înscris și cartoful. Spre exemplu, în anul 1815, un număr de 42 sate de pe valea Crișului Repede au primit un împrumutu de 20.000 fl. cu care și-au cumpărat 1.106 metrete de Pojon de cartofi, din care Lugașu de Sus 35 m. P., Lugașu de Jos 40 m. P., Peștiș 42 m. P., Aușeu 25 m. P. și exemplele ar putea continua.
După marea foamete, autoritățile statului manifestă mai mult interes pentru sporirea producției agricole prin promovarea unor metode și tehnici mai performante, prin prelucrarea rațională a pământului și aclimatizarea unor plante de cultură mai puțin cunoscute. Între măsurile întreprinse în acest sens se înscrie și hotărârea Adunării Generale a Comitatului Bihor din 10 iulie 1820 privind răspândirea sub diverse forme a unor cunoștințe de economie agrară, mai ales în rândul satelor din zonele de deal și munte unde situația era mai grea, efortul mult mai mare pentru asigurarea existenței și, în general, condițiile de viață mai vitrege. Drept urmare, a fost elaborată, de către episcopul Samuil Vulcan, cunoscuta pastorală cu titlul: „Învățătură cum s-ar putea românii, cei ce locuiesc părțile cele neroditoare ale acestui comitat până în acel stat ca ei, din fructul pământului și din lucrul mâinilor, să poată trăire nefiind spre greutate publicului în adesea lipsele sale”. Pastorala a fost redactată în șapte puncte referitoare la împărțirea arabilului în călcături sau asolamente, renunțarea la unele obiceiuri nefolositoare privind efectuarea unor lucrări agricole, interzicerea vânzării fructelor înainte de vreme, la prețuri oferite de cămătari, cultivarea în grădinile de lângă casă a cartofilor, a sfeclei și a altor plante ca: hrișca, fasolea, etc., care rodesc în orice pământ, interzicerea deplasării țăranilor la munci agricole, la câmpie până ce nu și-au lucrat propriile pământuri și în sfârșit, desființarea obiceiului vânzării sau zălogirii pământurilor, pentru a nu se concentra pământul în mâinile celor mai avuți, iar cei mai sărmani să rîmână fără cel mai important mijloc de câștigare a celor necesare traiului.
În această ordine de idei, spre mijlocul secolului al XIX-lea, au loc profunde transformări în agricultură în întreaga Transilvanie, atât în ce privește structura proprietății agricole, cât și relațiile agrare a căror evoluție va determina o accentuare a procesului de diferențiere a țărănimii. Datorită comasării și tendințelor de extindere a terenurilor alodiale și de formare a unor ferme agricole, pe marile domenii se înregistrează posibilitățile țăranilor de a-și achiziționa noi terenuri agricole, iar sesiile se fărâmițează tot mai mult prin moștenire. Se ajunge astfel ca în preajma anului revoluționar 1848 să existe o serie de țărani cu pământ puțin sau chiar fără pământ, care vor forma o nouă categorie socială, cea a jelerilor alodiali, care, pe bază de contract sau învoială, lucrau pe terenurile alodiale.
Accentuarea stării de sărăcie a populației, din cauza lipsei de pământ, a generat mari nemulțumiri în lumea satului, creându-se o stare de spirit încordată care nu putea rămâne fără ecou în societatea românească în pragul revoluției, problema țărănimii devenind astfel una din importantele probleme care se cerea soluționată de revoluția din 1848-1849. Astfel, în programul Adunării de la Blaj din 3/15 mai 1848, a fost inclusă desființarea iobăgiei și a dijmelor, fără nicio despăgubire din partea țăranilor, iar apoi a fost votată de Dieta de la Cluj pentru Transilvania și cea din Bratislava pentru Banat, Crișana și Maramureș.
Întrucât punerea în practică a legilor agrare de la 1848 s-a dovedit un proces greu de înfăptuit, statul austriac a dispus elaborarea patentelor din anii 1853-1854 prin care s-au stabilit modalitățile de aplicare a legilor. S-a trecut, astfel, la înfăptuirea celei mai mari reforme de până acum în relațiile de proprietate din agricultură, când țăranul a devenit proprietar al lotului de pământ pe care până atunci l-a avut doar în folosință. Aceasta este adevărata desființare a iobăgiei, reflectată în documentele cadastrale, registre și hărți întocmite pentru fiecare localitate în urma unor măsurători și parcelări de teren, folosindu-se în iugărul cadastral de 1.600 stânjeni pătrați (stp). Tot acum se introduc ca unități de bază de identificare a terenului coala funciară și numărul topografic. În majoritatea cazurilor, registrele și hărțile cadastrale s-au finalizat numai spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
Din păcate, nu putem aduce informații concrete despre desființarea iobăgiei ăn Lugașu de Sus pentru că nu am avut acces la documentele respective, păstrate în arhivele județene.
Dispunem însă de un alt document privind situația economică a satului la sfârșitul secolului al XIX-lea și anume recensământul agricol din anul 1895, efectuat în întreg regatul Ungariei și implicit și în Transilvania. În continuare redăm datele oferite de acest recensământ, atât pentru Lugașu de Sus, cât și pentru Lugașu de Jos și Urvind din aceeași comună, după organizarea administrativă actuală.
Comparând situația celor trei sate observăm că suprafețele de teren cultivabil sunt proporționale cu numărul gospodăriilor. Lugașu de sus avea 476 iugăre teren arabil la 150 de gospodării, revenind în medie, aproximativ, 3 iugăre de o gospodărie, dar trebuie să avem în vedere că terenul era foarte fărâmițat și distribuirea pe gospodării era inegală.
O imagine a terenului pe categorii de folosință ne oferă și o altă statistică întocmită la începutul secolului al XX-lea, în vederea stabilirii impozitelor. Aici terenurile sunt clasificate în 8 clase în funcție de calitatea solului. În Lugașu de Sus situația se prezenta astfel: 514 iugăre de teren arabil în clasele 4-7, 65 iugăre grădini în clasa a doua, 224 iugăre fânaț în clasele 4-5, 13 iugăre de vie clasa a patra, 297 iugăre pășune în clasele 3-4, 3.568 iugăre pădure în clasele 2-5 și 73 iugăre teren necultivabil, totalul terenului fiind de 4. 754 iugăre. După datele celor două statistici prezentate observăm că suprafața totală a terenului satului este aceeași, intervenind doar în intervalul de 15 an o ușoară modificare a terenurilor pe categorii de folosință, crește suprafața arabilului în detrimentul fânațului cu aproximativ 40 de iugăre și câteva iugăre de pădure s-au transformat în pășune. După calitate, terenul arabil este încadrat la mediu și slab, iar celelate terenuri sunt de calitate medie, exceptând grădinile amplasate în clasa a doua. Ceea ce trebuie să remarcăm este suprafața foarte mare de pădure în perimetrul satului care, în cea mai mare parte, era în proprietate individuală.
Recensământul agricol din anul 1895 înregistrează statistic și modul de înzestrarea a gospodăriilor țărănești cu atelaje și animale mari și mici după cum se poate urmări în tabelele de mai jos:
Tablel Evidența pomilor fructiferi
Din datele recensământului agricol rezultă că la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Lugașu de Sus nici o gospodărie nu era asigurată contra incendiilor sau contra grindinei, de asemenea nu se practicau activități industriale și nu se utilizau îngrășăminte chimice.
Prin reformele care au avut loc în agricultură până acum nu a fost desființată proprietatea moșierească, ci doar restrânsă. Țărănimea a devenit o clasă de mici proprietari, în cea mai mare parte detașându-se doar o mică pătură de țărani înstăriți în lumea satelor, care va deveni chiaburimea de mai târziu.
Pe măsura dezvoltării relațiilor capitaliste în agricultură, marii proprietari sunt tot mai preocupați de utilizarea tuturor surselor de venit de pe proprietățile lor pentru a obține venituri cât mai mari. Vor apărea, astfel, din ce in ce mai multe obiective industriale care vor atrage forța de muncă și vor asigura și un oarecare venit țărănimii.
În zona Aleșdului existența din belșug a pădurilor, a cuarțitului, a apei și a altor materiale necesare a făcut posibilă dezvoltarea industriei de prelucrare a sticlei, de exploatare și comercializare aproduselor lemnoase, a materialelor de construcție și altele.
Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, contele Batthyany a înființat o hută de sticlă la Șinteu în hotarul satului Peștiș, iar spre mijlocul secolului al XIX-lea, funcționau în zonă și hutele de sticlă de la huta Voivozi și Pădurea Neagră. Dintre acestea doar cea de la Pădurea Neagră, devenită în timp fabrică de renume, va rezista până în zilele noastre, celelalte două își vor înceta activitatea, se pare, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tot în zona Aleșdului se înființează acum fabrica de cărămidă și țiglă de la Aștileu, o fabrică de cherestea care folosea forța aburului, mai multe întreprinderi pentru exploatarea pădurilor între care a contelui Bethlen, societăți pe acțiuni pentru comercializarea lemnului din Lugașu de Sus, fabrica de var, magneziu și gips de la Chistag și alte unități industriale pentru exploatarea materialelor de construcție și producerea băuturilor. Trebuie să adăugăm faptul că dezvoltarea industrială a zonei a fost favorizată și de darea în folosință a căii ferate Oradea- Cluj, de înființarea gării din Aleșd și de amenajarea prin pietruire a unei rețele de drumuri forestiere care să asigure condiții mai bune pentru transportul diferitelor produse destinate prelucrării sau comercializării.
În cele ce urmează, pe baza izvoarelor de care dispunem, vom prezenta evoluția demografică și dinamica populației satului pe parcursul secolului al XIX-lea, precum și factorii care au influențat, într-un fel sau altul creșterea sau descreșterea populației în această perioadă. Principalele izvoare demografie de care dispunem, până la jumătatea secolului al XIX-lea sunt conscrierile parohiilor ortodoxe din anii 1812-1819 și 1825 întocmite de Consistoriul Ortodox din Oradea, conscripția oficială din anul 1828 publicată de Nagy Ludovic, statistica publicată de Liviu Botezan tot din 1828, schematismele episcopiei romano-catolice de Oradea din anii 1828, 1838, 1842, 1851 și Dicționarul geografic al Ungariei publicat de Fenyes Elec la 1851. Pe baza acestor izvoare, redăm în tabelul de mai jos evoluția numerică a populației satului:
Revenind asupra datelor din tabel observăm că cifrele înscrise de preotul Teodor Popovici în conscrierile parohiale din anii 1812 și 1819 sunt identice, ceea ce pare neverosimil să nu se fi înregistrat nicio modificare în ceea ce privește numărul credincioșilor în această perioadă bântuită de marea foamete. Par a fi mai reale cifrele conscrierii din 1825 și cele oferite de statistica publicată de Liviu Botezan.
Din punct de vedere etnic și confesional, toți locuitorii satului erau români ortodocși, ținând de parohia locală și având un singur preot care-și exercita serviciul divin în biserica de lemn ridicată de săteni în anul 1720 sau poate chiar mai repede.
Spre mijlocul secolului izvoarele înregistrează, în sat, și câțiva locuitori romano-catolici, câte doi în anii 1838 și 1842 și un număr de 30 în anul 1851. Presupunem că aceștia au fost slovacii aduși în zonă de către autoritățile timpului și de către stăpânii de pământ în perioada 1820-1860 pentru activitățile forestiere, tăierea și prelucrarea lemnului și munca la manufacturile de sticlă. Populația slovacă s-a stabilit în zonele împădurite ale Munților Plopișului și pe locurile defrișate în apropierea satelor Peștiș, Borod și Lugașu de Sus și aici au întemeiat așezări noi ca: Șerani, Șinteu, Socet, Huta Voivozi, Valea Târnei și Termezeu. După cum vom vedea, în perioada următoare populația slovacă devine tot mai numeroasă, așezările lor se vor dezvolta, având biserici și școli sau se vor atașa localităților românești apropiate cum este și cazul Termezeului, cătun al Lugașului de Sus.
Revenind la evoluția numerică a populației, observăm diferența între cele 3 surse din 1828 în care populația este aproape înjumătățită. Schematismul romano-catolic înregistrează, în anii următori, până la mijlocul secolului, o creștere moderată a populației de la 205 la 262 locuitori. Comparativ cu perioada anterioară și cu populația înscrisă de Fenyes Elec de 510 locuitori, cifrele indicate de schematismele romano-catolice par a fi prea scăzute, dar în acest stadiu al cercetării nu dispunem de alte surse de documentare pentru a putea explica în vreun fel această situație.
Desigur n-au lipsit anumite fracturi de natură socială sau condiții naturale nefavorabile care să influențeze caracterul ascendent al evoluției populației în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În primul rând putem vorbi de o înrăutățire a condițiilor de viață a unei părți a populației datorită comasărilor terenurilor de mai bună calitate, a restrângerii dreptului de folosință a țărănimii asupra pășunilor, pădurilor, a terenurilor defrișate și a utilizării abuzive a forței de muncă gratuite de către stăpânii de pământ, odată cu interesul crescut al acestora de a obține profituri cât mai mari.
Un rol important asupra vieții economice, a dinamicii populației și a subzistenței au avut-o fluctuațiile și anomaliile climaterice manifestate pe arii geografice mai mult sau mai puțin extinse prin furtuni, inundații, grindină, ploi sau secetă de lungă durată, înghețuri târzii și altele. Nu rareori aceste calamități erau însoțite și de efectele năprasnice ale epidemiilor de holeră, variolă sau alte boli contagioase precum și de epizootii care provocau moartea animalelor. Oamenii timpului, înfricoșați de astfel de fenomene care le-au provocat mari suferințe prin pierderea, uneori, a celor dragi sau prin dereglarea profundă a întregii lor vieți și activități pe o anumită perioadă de timp, au căutat modalități de a transmite spre luare aminte, generațiilor viitoare, aceste efecte nedorite care le-au marcat existența. Astfel se explică și nenumăratele însemnări de pe cărțile de cult păstrate în bisericile românești din Bihor, cărți cumpărate și donate bisericilor spre păstrare de către localnici pentru binecuvântare și iertare de păcate. Însemnările au fost realizate, de cele mai multe ori, de preoții și dascălii satelor, de către copiștii de cărți, dar și de către țărani în măsura în care știau să scrie.
Cea mai mare calamitate care s-a abătut asupra populației din Bihor în perioada la care ne referim a fost marea foamete din anii 1813-1817 provocată de anomalii climatice și condițiile meteorologice nefavorabile manifestate în acești ani. Aceasta a fost un agravant factor destabilizator al echilibrului demografic și al caracterului ascendent al evoluției populației în majoritatea așezărilor din Bihor și Transilvania.
În comitatul Bihor, după cum rezultă din documentele vremii, mortalitatea a înregistrat cote înalte, oamenii de toate vârstele mureau de foame sau din cauza unor boli, care s-au răspândit datorită alimentației sau le mureau animalele din bătătură. Documentele cele mai relevante în acest sens sunt registrele parohiale, rapoartele autorităților, ale medicilor, cererile populației pentru acordarea de ajutoare, liste cu ajutoare și împrumuturi și însemnările pe cărțile de cult.
Despre efectele acestor calamități în satele de pe valea Crișului Repede dispunem de informații doar din câteva parohii greco-catolice de la care s-au păstrat registrele parohiale. Cea mai mare parte a populației din această zonă era ortodoxă și în parohiile acestei confesiuni, registrele parohiale, chiar dacă au fost, în mod izolat, nu s-au păstrat până în zilele noastre.
Informații concludente în acest sens ne oferă și Chestionarul Statistic și Etnografic din anii 1819, 1820, care cuprinde și 4 parohii greco-catolice de pe valea Crișului Repede și anume: Aușeu, Borod, Borozel și Vadu Crișului. Conform acestor statistici, în parohia Aușeu, în perioada 1809-1818, s-au înregistrat 172 de nașteri și 236 decese, din care 32 în anul 1815 și 76 în anul 1817, menționându-se că pe mulți i-a ucis foamea. În Borod, în anii 1814-1819, s-au născut 115 și au decedat 98. În Borozel, în perioada 1814-1819, s-au înregistrat 61 de nașteri și 143 de decese, principala cauză fiind foamea. În Vadu Crișului s-au raportat în perioada 1809-1819 un număr de 427 născuți și 583 decedați. Perioada de vârf a acestor efecte dramatice, aici, s-a înscris între anii 1813-1817 când s-au înregistrat 403 decese, din care 74 în 1816 și 150 în 1817 datorită foamei.
În parohia reformată Aleșd, în anul 1817, s-au înregistrat 80 de morți. La fel în parohia reformată Uileacul de Criș, în perioada 1813-1817 au avut loc 90 de decese, menționându-se ca și cauze malnutriția.
Dovezi grăitoare în legătură cu proporțiile și efectele acestei calamități sunt, așa cum am amintit, și însemnările de pe cărțile de cult. Amintim aici însemnarea făcută de preotul din Hotar: „Anno 1817. A fost așa de mare scumpete și foamete că oamenii săraci mureau pe capete pe drumuri. Au murit de foame mai mult de 100 de oameni din Hotar, atunci. Și am îngropat câte 4-5 în una groapă. Eu, popa Ioan Simuț, paroh în Hotar.”
Mai prezentăm o altă mărturie a timpului în acest sens și anume listele cu acordarea de ajutoare și împrumuturi în produse și bani pentru ca populația să poată supraviețui de la un an la altul și a-și putea însămânța ogoarele. În anul 1814, peste 50 de sate de pe valea Crișului Repede au primit din partea statului un împrumut de 40.000 fl. cu care s-a cumpărat grâu și porumb pentru populație. Locuitorii din Lugașu de Sus au primit 62 metrete de pojon de grâu și 60 metrete de porumb. Această măsură s-a repetat și în următorii 3 ani. Trebuie să menționăm însă că aceste împrumuturi salvatoare, cel puțin parțial, trebuiau restituite la următoarele recolte, ceea ce nu se putea realiza din cauza sărăciei populației, după cum rezultă și din listele de restanțe.
În perioada foametei a devenit îngrijorător și fenomenul emigrației, țăranii în disperare de cauză îți părăseau satele în căutarea mijloacelor de subzistență. În anul 1815, autoritățile alarmate de această mișcare a populației pe valea Crișului Repede, au convocat la Topa de Criș reprezentanții a 37 de sate pentru a se informa în legătură cu proporțiile și cauzele acestui fenomen.
Am prezentat în cele de mai sus dovezi și mărturii concrete în legătură cu efectele foametei pentru a se putea înțelege mai bine dramatismul situației în care s-a aflat populația tutror așezărilor bihorene, chiar dacă informațiile ne parvin doar din unele locuri. Au mai fost și alți factori destabilizatori ai echilibrului demografic dar care n-au atins asemenea proporții și asupra cărora nu ne oprim.
Depășite fiind perioadele de criză și ținând cont că cifrele indicate de Dicționarul geografic al Ungariei sunt preluate din recensământul oficial din 1850 putem aprecia, la parametri normali, valorile demografice înscrise la mijlocul secolului pentru satul Lugașu de Sus.
Pentru a doua jumătate a secolului dispunem de izvoare demografice mult mai complete și mai precise, fiind vorba de recensămintele oficiale efectuate la intervale de 10 ani în perioada dualismului austro-ungar. Sub aspect demografic această perioadă se caracterizează printr-o creștere semnificativă a populației în Transilvania datorită cadrului social-economic creat după desființarea iobăgiei, accelerarea procesului de dezvoltare industrială, promovarea pe scară mai largă a relațiilor capitaliste în agricultură, măsuri pe linia ocrotirii sănătății și altele. Dar se menține, în continuare, un echilibru demografic fragil, cu o alternanță a perioadelor de creștere și descreștere a populației, un ritm mai înalt de creștere înregistrându-se în perioada 1858-1870, care va putea fi depășit abia spre anul 1900.
Recensămintele acestei perioade înregistrează, în Lugașu de Sus, după cum urmează:
Primul recensământ s-a efectuat în anii 1869-1870, în baza Legii nr. 3, având ca unitate de măsură gospodăria și revenind, în final, pentru fiecare unitate, numărul caselor, al familiilor și numărul locuitorilor pe sexe și confesiuni.
În Lugașu de Sus se înregistrează după cum urmează: 136 case, 184 familii, 787 locuitori din care 392 bărbați și 395 femei, 175 romano-catolici, 13 greco-catolici, 590 ortodocși, 2 reformați și 7 israeliți. Comparând acești indici demografici cu cei din 1850, constatăm că în intervalul de 20 de ani populația satului a crescut cu peste 250 de locuitori, ceea ce înseamnă că indicele natalității a depășit în mod constant mortalitatea. Nu putem detalia situația pentru că nu am avut acces la registrele de stare civilă, dar din alte izvoare constatăm același fenomen și în alte sate din zonă. Dacă urmărim indicii demografici pe confesiuni, cea mai spectaculoasă creștere a fost a romano-catolicilor reprezentați, în mod sigur, de populația slovacă așezată în hotarul satului.
În deceniul următor (1870-1880), situția se schimbă radical, evoluția demografică în Transilvania este marcată de epidemia de holeră din anii 1872-1873 și de alte epidemii locale de variolă sau alte boli care au făcut ca în anii 1874-1876 mortalitatea, în unele locuri, să depășească nivelul celei din perioada holerei, înregistrându-se astfel un simțitor declin demografic.
După cum rezultă din însemnările pe cărțile de cult, holera a făcut ravagii și în Bihor, în unele sate s-a înregistrat decesul a 11 persoane într-o zi sau 25 într-o săptămână. Tot în acești ani (1871-1873) populația Bihorului a fost supusă și unor grave încercări ale naturii datorate unor anomalii climaterice, cum sunt: în luna noiembrie „n-a putut sta omul în drum de căldură”, unii pomi au rodit a doua oară, au fost 3 ani fără roade, inundații pe valea Crișului Repede, iarna a fost ca vara, fără zăpadă, etc.
Un alt factor care a afectat evoluția demografică în aceatsă perioadă a fost și fenomenul emigrărilor în SUA și România, pentru că industria nu a reușit să absoarbă surplusul de populație în urma creșterii demografice. Cea mai mare parte a emigranților erau țărani.
În Lugașu de Sus, conform recensămintelor, se înregistrează un semnificativ regres demografic de la 787 locuitori la 528, adică la situația de la mijlocul secolului. Fluctuația populației continua și în deceniile următoare, coeficientul de creștere sai scădere fiind de aproximativ 50 de locuitori. Spre exemplu, schematismul romano-catolic din anul 1896 înregistrează în Lugașu de Sus o populație de 559 locuitori din care 550 ortodocși, 4 romano-catolici și 5 evrei, iar în Lugașu de Jos 834 locuitori din care 741 ortodocși, 50 romano-catolici, 5 greco-catolici, 18 reformați și 20 evrei. Observăm că în Lugașu de Sus schematismul înregistrează doar 4 romano-catolici ceea ce înseamnă că nu sunt cuprinși slovacii, deși recensămintele din anii 1880 și 1890 înscriu aici un număr de 88 și respectiv 92 de slovaci. Probabil au fost înregistrați într-o altă filie a parohiei romano-catolice din Aleșd.
La cumpăna dintre secole, izvoarele demografice de bază pentru populația Transilvaniei sunt recensămintele din anii 1900 și 1910 care ne oferă o serie de detalii de stare civilă, vârstă, religie, limbă maternă și chiar nivel de civilizație.
În tabelele de mai jos redăm în mod statistic toate informațiile oferite de cele două recensăminte privind populația satului Lugașu de Sus:
Populația satului după religie
Populație după lb. maternă
Populația după vârstă și stare civilă
Material de constructive pentru case
Indicii demografici cuprinși în tabelele de mai sus demonstrează un echilibru demografic mai solid și menținerea unui caracter ascendent al evoluției populației la cumpăna dintre cele două secole. Această situație se datorează, în primul rând, creșterii indicelui natalității în raport cu mortalitatea. În comitatul Bihor, în anul 1899, indicele de natalitate reprezenta 44,2% ,iar mortalitatea era de 34,6%, încadrându-se în așa-numita revoluție demografică a acestei perioade. Cu toate acestea trebuie să subliniem indicele destul de ridicat al mortalității infantile, precum și media de viață destul de scăzută din moment ce numărul persoanelor trecute de 60 de ani din populația Lugașului de Sus abia depășeau cifra 40. Nu este nicidecum îmbucurător nici indicele știutorilor de carte din sat raportat la numărul populației și chiar prin comparație cu alte sate din zonă.
Gruparea populației după limba maternă și religie demonstrează că satul și-a păstrat tot timpul caracterul preponderent românesc și confesiunea ortodoxă. Este confirmată prezența slovacilor de confesiune catolică, a câtorva croați și evrei și câtorva maghiar, având în vedere că în zonă erau locuitori de această etnie. Poate fi vorba de o mișcare a populației sau de căsătorii mixte de la sat la sat.
În ce privește materialul de construcții a locuințelor constatăm, de asemenea, un oarecare grad de sărăcie, cele mai multe case fiind construite din lemn, acest material existând din abundență, pe când din piatră sau cărămidă era doar una singură, probabil nobiliară și câteva din chirpici și pământ și mai mult de jumătate erau acoperite cu trestie sau paie, materiale pe care le aveau în propriile gospodării sau le procurau mai ieftin și cu mai multă ușurință.
Pentru primul deceniu al secolului al XX-lea, statul maghiar a întocmit și o statistică privind mișcarea naturală a populației. Redăm, în tabelul de mai jos, toate informațiile în acest sens, privind populația din Lugașu de Sus:
Observăm din datele tabelului că de-a lungul celor 10 ani, indicele natalității a depășit cu mult pe cel al mortalității, numărul nașterilor fiind de 276 pe când a deceselor de 180 persoane. Ca și cauze ale decesului nu mai primează bolile contagioase ci alte boli datorate lipsei de igienă și de asistență sanitară. Constatăm deci o creștere semnificativă a populației determinată, în primul rând, de sporul natural, viața impunându-se asupra morții.
În aceste condiții, agricultura era cea care trebuia, în primul rând, să asigure o masă alimentară considerabil sporită pentru populație. Ca un prim neajuns, însă, începe să se resimtă tot mai mult lipsa de pământ suficient pentru multe familii, acumulându-se astfel un excedent de forță de muncă, o mai mare mobilitate a populației rurale. La aceasta se adaugă apoi practicarea în continuare a agriculturii tradiționale cu un pronunțat caracter extensiv, țărănimea fiind lipsită de unelte și utilaje mai performante și datorită lipsei de educație și conservatorismului rural, manifestând chiar o oarecare neîncredere și reticență față de modernitate.
Cu toate că țărănimea română era majoritară în societatea transilvană, ea deținea doar 5,7% din proprietatea de peste 50 de hectare, comparativ cu 85,7% deținută de maghiari, pe când mica proprietate de sub 2,5 hectare era în majoritate românească.
În aceste condiții, în lumea satelor, cea mai mare parte a țărănimii avea pământ neîndestulător pentru asigurarea subzistenței familiei, mulți țărani au devenit, astfel, muncitori agricoli sezonieri sau zilieri care se angajau cu contract pe marile ferme agricole, se orientau spre industrie sau luau drumul emigrației. Bihorul s-a înscris între comitatele transilvănene cu cea mai accentuată emigrație. Pe aceeași linie s-a înscris Bihorul și în ceea ce privește formarea marilor latifundii, cu suprafețe întinse de teren, bine organizate, profilate pe diferite culturi, receptive la modernizare în ce privește înzestrarea cu utilaje moderne, dar pe ansamblul lucrărilor agricole rămânea dominantă tot munca țărănească. Se va dezvolta, astfel, o nouă practică și anume participarea țăranilor la muncile agricole sezoniere pe bază de contract sau învoială, unul din principalele mijloace de asigurare a necesarului de cereale și bani. Sunt ilustrate, în acest sens, documentele relativ puține care s-au păstrat, dar, în mod sigur, țăranii din toate satele bihorene, într-o măsură mai mare sau mai mică, au făcut uz de această practică la diverse lucrări agricole în fermele apropiate, la pădure, în podgorii, pe lângă unități industriale, etc.
Putem vorbi, în această perioadă, de un nou tip de exploatare socială sau dependență economică a țărănimii la care se adaugă politica tot mai vehementă de maghiarizare forțată, prin școală sau orice alte căi, practicată de guvernul maghiar asupra celorlalte naționalități.
Țărănimea din Bihor, supusă unei duble aserviri sociale și naționale, a devenit tot mai receptivă la ideile socialiste, răspândite în lumea satelor de către reprezentanții partidului social democrat, idei care erau în spiritul aspirațiilor comune de luptă a muncitorilor și țăranilor.
În satele de pe valea Crișului Repede, țărănimea a răspuns în mod impresionant la chemările organizațiilor locale ale partidului social democrat. Plasa Aleșd avea două centre principale de difuzare a ideilor socialiste în comunele Bulz și Vadu Crișului, în jurul cărora s-a polarizat întreaga capacitate revoluționară a țărănimii. Conducătorii acestor centre aveau reprezentanți sau agitatori, cum erau numiți de autorități, aproape în toate satele din zonă, sub îndrumarea cărora s-au organizat o serie de adunări, proteste sau alte acțiuni, care au culminat cu incidentul sau mișcarea de la Aleșd din 24 aprilie 1904.
Redăm pe scurt derularea evenimentelor în limita documentelor emise de autoritățile timpului. Partidul Independent de opoziție din Oradea, numit și pașoptist, pentru că a preluat unele lozinci alea revoluției maghiare din 1848, a hotărât organizarea pe 24 aprilie 1904 a acțiunii de întemeiere a unei organizații locale la Aleșd. Adunarea urma să se desfășoare în piața din centrul Aleșdului unde, conform tradiției, în fiecare an de Sf. Gheorghe (24 aprilie), se aduna o mulțime de țărani, în cea mai mare parte români din zonă, pentru a petrece și unii a se angaja ca slugi. Partidul social democrat încă cu două săptămâni înainte a desfășurat o amplă campanie prin satele românești, îndemnându-i și instigându-i pe țărani să se prezinte la Aleșd pentru a împiedica desfășurarea adunării îndependenților, promițându-le, printre altele, reducerea impozitelor și egalitate în drepturi cu locuitorii de etnie maghiară. Autoritățile, cunoscând starea de spirit a țărănimii române din zonă, pentru a menține ordinea și a se preveni unele evenimente periculoase, au amplasat în piață un pluton de jandarmi condus de Resch Mihali și o companie de husari sub comanda căpitanului Nedeczki Ferenc. A fost de față și prim-pretorul plășii Aleșd, Bereczy Imre, tot pentru păstrarea ordinei ca reprezentant al administrației locale.
După părerea unor martori oculari, în piața Aleșdului, în 24 aprilie 1904, s-au adunat aproximativ 3-4.000 de români din toate satele din zonă, înarmați cu bâte și cu alte corpur contondente. Încă de la deschiderea adunării mulțimea a izbucnit în strigăte de amenințare, chiar dacă li s-a adresat în limba română moșierul Victor Pallady din Topa de Criș. Țăranii din primele rânduri au luat cu asalt podiumul, îmbrâncindu-l și maltratându-l chiar și pe prim- pretorul ale cărui apeluri la restabilirea ordinii au rămas fără rezultat.
La cererea independenților, prim-pretorul a dizolvat adunarea și le-a cerut oamenilor să părăsească piața. Această dispoziție a agitat și mai mult spiritele, mulțimea devenind mai recalcitrantă, arunca cu pietre, cărămizi și alte obiecte asupra jandarmilor și husarilor. Cei 16 jandarmi au fost așezați în linie de bătaie și împingeau mulțimea afară din piață. În altercațiile care au avut loc, țăranul Teodor Archiș din Lugașu de Jos, unul din principalii instigatori, a tras cu arma asupra plutonierului Resch Mihali, care la scurt timp a decedat. Se pare că acesta a fost momentul declanșării focului de către jandarmi, acțiune soldată cu 22 de morți la fața locului și încă 6 crae au decedat la spitalul din Oradea și alți 35 de răniți, internați în spital din care unii au rămas infirmi pe viață. Toți cei peste 60 de țărani morți și răniți identificați după nume erau români din zonă, exceptând doi locuitori din Aleșd care, se pare, erau de etnie maghiară.
În scurt timp s-au operat și arestările celor considerați principalii agitatori și instigatori, fiind astfel puși sub învinuire și duși în arest preventiv un număr de 18 persoane din care 16 erau români din zonă. Între aceștia erau Bica Teodor din Lugașu de Jos și Gurău Dumitru, agricultor din Lugașu de Sus, în vârstă de 41 de ani, căsătorit, cu copii, de confesiune ortodoxă, considerat un „rebel periculos”, care și-a condus consătenii la adunare. De etnie maghiară erau doar Mihalca Jozsef din Urvind, principalul colaborator al lui Silberstein Dezso din Oradea, coordonatorul întregii acțiuni și el arestat. Au mai fost și alți vinovați fără a fi arestați.
În baza actului de acuzare al procurorului regal dr. Nagy Gezo, din 20 mai 1904, și a altor acte probatorii în perioada 13-20 decembrie 1904, la tribunalul din Oradea a avut loc procesul învinuiților. Au fost audiați, în această perioadă, peste 150 de martori ale căror depoziții au servit drept mărturii în cazul învinuiților.
Conform sentinței pronunțată în 22 decembrie au fost condamnați 20 de învinuiți cu închisoarea de la 4 ani la o jumătate de an și pierderea drepturilor civile pe 3 ani. Gurău Dumitru, din Lugașu de Sus, a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare și pierderea drepturilor civile pe 3 ani, Bica Teodor, din Lugașu de Jos, la un an și 6 luni închisoare, majoritatea fiind condamnați între 6 luni și un an. Cu ocazia procesului, conducerea locală a P.S.D.U. din Oradea s-a desolidarizat de mișcarea care a avut loc la Aleșd, considerată în epocă un adevărat măcel sau „baia de sânge” de la Aleșd, pentru că s-a soldat cu așa multe victime.
Concluzii
Consider lucrarea de față doar un modest început în cercetarea exhaustivă a istoriei satului meu, întrucât așa cum am mai subliniat, intenționez ca în viitorul apropiat, printr-o cercetare mai profundă a tuturor izvoarelor la îndemână, să ofer acestei comunități o monografie cât mai completă a satului nostru.
În această primă fază în cadrul unei succinte evoluții a comitatului Bihor am subliniat împrejurările și momentul când satul apare înscris în documentele vremii, în rândul celorlalte așezări de pe valea Crișului Repede. Am abordat apoi problemele econonomico- sociale și demografice de-a lungul timpului considerându-le fundamentale și esențiale pentru cunoașterea trecutului istoric al satului și pentru o mai bună înțelegere a unor aspecte de ordin cultural, spiritual sau orice alte realități ale lumii rurale locale care-și vor găsi locul în paginile ce vor urma.
Într-un mod mai profund sau mai succint în funcție de prezența îzvoarelor de informare, am surprins impactul sau influențele unor fenomene ale naturii sau a unor evenimente istorice și politice asupra modului de viață a populației din Lugașu de Sus și satele învecinate.
Am evidențiat de asemenea modul în care țărănimea a receptat comandamentele politice ale statului, care vizau modernizarea vieții rurale sub toate aspectele ei, înscriindu-se mai repede sau mai târziu pe coordonatele societății transilvane moderne.
Rezultă din cele relatate în lucrare că, în pofida tuturor vicisitudinilor vremii, locuitorii satului au rămas statornici la vetrele lor, chiar dacă le-au părăsit vremelnic, și aici la umbra dealurilor și a pădurilor și-au asigurat existența prin munca pământului, creșterea animalelor, cultura viței de vie și a pomilor fructiferi, precum și prin alte îndeletniciri ocazionale cerute de viața de zi cu zi. Secole la rândul, generații după generații și-au acceptat condițiile de iobagi sau țărani săraci cu resemnare și speranță, recurgând însă la răbufniri în momente de grea cumpănă, cum a fost în cazul mișcărilor de la începutul secolului al XX-lea. Satul se încadrează până în zilele noastre în aceeași structură administrativă și rămâne o așezare de mărime mijlocie asemenea multora de pe Valea Crișului Repede.
Anexe
Anexa nr.1 Harta zonei etnografice Crișul Repede (Tereza Mozes, Zona etnografică Crișul Repede, București 1984)
Anexa nr.2 Extras din conscrierea parohiilor ortodoxe din protopopiatul Peștiș la 1786 (AN-SJBh, Fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,dosar 3)
Anexa nr.3 Extras din conscrierea parohiilor ortodoxe din protopopiatul Peștiș la 1812 (AN-SJBh, Fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,dosar 5)
Anexa nr.4 Sigiliul satului Lugașu de Jos (Țărău Augustin, Sfragistica rurală din Crișana, Editura Arca, Oradea, 2009,p.84)
Anexa nr. 5 Sigiliul satului Lugașu de Sus (Țărău Augustin, Sfragistica rurală din Crișana, Editura Arca, Oradea, 2009,p.84)
Anexa nr.6 Conscrierea Domeniului Șinteu din anul 1717 . (Magyar Orszàg Levéltár, U.etC.Fasc 51)
Anexa nr.7 Biserica de lemn din Lugașu de Sus
Anexa nr. 8 Imagine panoramică a satelor Lugașu de Sus și Lugașu de Jos
Anexa nr.8 Domeniul Cetății Șinteu în secolul al XVII-lea ( Liviu Borcea, Satele din Bihor ale lui Gavrilaș Movilă și Constantin Șerban, în Crisia, Oradea, 1977)
Bibliografie
Fonduri arhivistice:
1.Arhivele Naționale Istorice Centrale București
-Colecția de microfilme Austria
2. Arhivele Naționale- Serviciul Județean Bihor (AN-SJBh)
– Fond Prefectura Județului Bihor
– Fond Episcopia Ortodoxă Română de Oradea
-Fond Capitlul Episcopiei Romano- Catolice de Oradea Acta Antiqua, Instrumenta Litteralia
– Fond Episcopia Romano-Catolică Oradea, Acte Economice
3. Magyarorszàg Leveltàr (MOL), Bihor/1715,Teka 26; U.etC.Fasc 51
Lucrări generale:
1. Bihor varmegye adakoszegeimek teruleten es kataszteri tisztajovedelme mivelesi agonkent es ostalyonkent az 1909 evi. T-czikalapjan vegrehajtatt kataszeri kugazitas utan, Budapest, 1913, (Categorisirea terenurilor și veniturile realizabile ale comunelor din comitatul Bihor după introducerea cadastrului)
2. Bodo, Edith, Lumea rurală din Bihor după reglementarea urbarială tereziană(1771-1820), Oradea, 2011
3. Borovszky Samu, Bihar vàrmegye es Nagyvàrad, Budapest, 1900
4 Ciorba, Ioan, Marea foamete din Transilvania între anii 1813-1817, Ed. Arca, Oradea, 2007
5. Csetri, Șt. Imreh, Asupra relețiilor de proprietate feudală în Transilvania (1750-1848), în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, IX, 1966
6. Documente privind Istoria României Transilvania, seria C, veac XIII, vol. II, București, 1952
7. Dezső Dany, Zoltan David, Az első magyarországi népszámlalás (1784-1787), Budapest, 1960
8. Dudaș, Florian, Catastrofe naturale în Transilvania, Ed. Lumina, Oradea, 1999
9. Fényes Elek, Magyarorszàg geogràphiai szatàra, Budapest, 1851, vol. III
10. Filip, Cristian–Claudiu, Nistor Vlad-Daniel, Negreni. Istorie, tradiție și legende- studiu monografic, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2010
11. Giurgiu, Natalia, Populația Transilvaniei la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în Populație și Societate, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1972
12. Gorun, Gheorghe, Reformismul austriac și violențele sociale din Europa centrală 1750-1800, Ed. Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 1998
13. Istoria României. Transilvania, vol. II, Ed. George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997
14. Kovacs Iosif, Desființarea relațiilor feudale în Transilvania, Ed. Dacia, Cluj, 1973
15. Mișcarea naturală a populației între 1901-1910. Transilvania, evenimente demografice, vol. I-II, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2005
16. Nagy Ludovicus, Notitiae politico-geographico-statisticae incliti regni Hungariae partiumque eidem adnexarum, Tomus Primus, Buda, 1828
17. Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1972
18. Prodan, David, Răscoala lui Horea, vol II ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979,
19. Idem, Iobăgia în Transilvania în secolului al XVI-lea, vol. II, Ed. Academiei, București, 1968
20. Idem, Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
21. Recensământul agricol din 1895 în Transilvania (coordonator Traian Rotariu),vol. I, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003
22. Recensământul din 1900 Transilvania, Ed. Staf, Cluj-Napoca, 1999
23. Sebok Laszlo, Az 1869 Evi Nepszamlalas vallas adatai Kstt, Leveltar, 2005 http://vmek. oszk .hu/05900/05936/05936.pdf
24. Stoicescu, Nicolae, Cum măsurau strămoșii?, Ed, Științifică, București, 1971
25. Șincai, Gheorghe, Povățuire cătră economia de câmp, Buda, 1806
26.Ștefănescu, Barbu, Între Pâini, Ed. Acad. Română centrul de studii transilvane, Cluj-Napoca, 2012
27. Veress, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. IX, București, 1939
Lucrari speciale:
1.Borcea, Liviu , Conscrierea comitatului Bihor din anul 1552, în Crisia, Oradea, 1994,
2.Idem, Unele aspecte ale stăpânirii otomane în Bihor și nord-vestul României în secolele XVI-XVII, în Crisia, Oradea, 1974
3. Idem, Contribuții la cunoașterea mișcărilor țărănești bihorene în a II-a jumătatea a secolului al XVII-lea, în Crisia, Oradea, 1977
4. Idem, Bihorul medieval, Ed. Arca, Oradea, 2005
5. Idem, Monografia istorică a comunei Țețchea, în Crisia, Oradea, 1996-1997
6. Idem, Satele din Bihor ale lui Gavrilaș Movilă și Constantin Șerban, în Crisia, Oradea, 1977
7. Idem, Popovici, Ioan, Documente privind răscoala țăranilor de pe valea Crișului Repede (Aleșd, 1904), în Aleșd, 1904-1979, Oradea, 1979
8. Botezan, Liviu, Geza Kovach, Date statistice privind situația iobagilor și jelerilor din satele comitatului Bihor la 1771 și 1828, în analele Universității din Oradea, Ist. Arh., vol. XI, 2001, Oradea
9. Aurel Chiriac, Liviu Borcea (coord.), Monografia comunei Vadu Crișului, Ed. Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2005
10. Covaci, Veronica, Relațiile agrare din Bihor în deceniile premergătoare revoluției de la 1848, în Aleșd, 1904-1979, Oradea, 1979
11. Degău, Ioan, Apan, Adrian, Peștiș o vatră de istorie, cultură și civilizație românească din Bihor, Ed. Societatea Cultural Științifică ADSUMUS, Oradea, 2007
12. Degău, Ioan, Brânda Nicolae (coordonatori)- Beiușul și lumea lui. Studiu monografic, vol. I, Ed. Primus, Oradea, 2008
13. Dudaș, Florian, Vechile tipărituri românești din Țara Bihorului, vol. I-II, Ed. De Vest, Timișoara, 2007
14. Dumitrașcu, Sever, Descoperiri arheologice din valea Crișului Repede și semnificația lor istorică, în Crisia, Oradea, 1986
15. Ilea, Ana, Covaci Veronica, Reglementarea urbarială din comitatul Bihor în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Crisia, 1981
16. Ilea, Ana, Lupta țărănimii din Bihor împotriva asupririi sociale in a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Crisia, Oradea, 1977
17. Iako Zsigmond, Bihor varmegye a tőrők pusztias előt, Budapesta, 1940
18. Marian, Radu, Istoria bisericească a românilor din Lugașu de Jos, județul Bihor, Ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2004
19. Maxim, Virgil, Godea, Ioan, Considerații istorice și demografice privind evoluția tipologică a așezărilor rurale din nord-vestul României, în Biharia, Oradea, 1974
20. Maxim, Virgil, Contribuții la Geografia istorică a comitatului Bihor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Crisia, Oradea, 1975
21.Maxim,Virgil, Mudura, Gheorghe, Valorificări etnografice din fondurile arhivistice, în Biharia, Oradea, 1974
22. Mălinaș, Ion Marin, Popoarele ortodoxe din imperiul habsburgic văzute de baronul Johann Cristoph Bertestein, Ed. Trinitas, Iași, 2001
23. Mezösi Karoly, Bihar vármegye a török uralom megszünése idejében (1692), Budapest, 1941
24. Mudura, Gheorghe, Populația localităților de pe cursul superior al Crișului Repede la sfârșitul secolului al XVII-lea și prima parte a secolului al XVIII-lea, în Aleșd, 1904-1979
25. Pința, Gheorghe, Din Istoricul fabricării sticlei în județul Bihor. Fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră, în Crisia, Oradea, 1991
26. Repertoriul monumentelor din județul Bihor, Oradea, 1974,
27. Roșu, Titus, Însemnări și inscripții bihorene, vol. I-II, Oradea, 1999
28. Schematismus venerabilis cleri diocesis Magno Varadinensis latinorum pro ano Domini, 1828, 1838, 1842, 1851,1896
29. Szalàrdi I., Siralmas Kronika, Pesta, 1853
30. Ștefănescu, Barbu (coordonator), Agricultură, meșteșug la locuitorii zonei Beiușului în secolele XVIII-XX, Ed. Universității din Oradea, 2001
31.Idem, Lumea rurală și criza agrară din Crișana la cumpăna veacurilor XVII-XVIII, în Crisia, Oradea, 1992
32. Idem, Tehnica agricolă și ritm de muncă în gospodăria țărănească din Crișana (secolul al XVIII-lea și începutul secolului XIX), Fundația Culturală cele Trei Crișuri,Oradea,1995,vol. II.
33. Idem, Date de interes etnografic în lucrarea lui Gherghe Șincai, Povățuire cătră economia de câmp, în Biharia, VII-VIII, Oradea, 1980
34. Idem, Sociabilitate rurală, violență și ritual, Ed. Universității din Oradea, 2004
35. Idem, Gheorghe, Mudura, Învoielile agricole în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea în vestul României, în Crisia, Oradea, 1988
36. Idem, Lumea rurală în Crișana între ev mediu și modern, Ed.Universității din Oradea, 1998,
37.Șuta, Ileana, Miscări sociale din Bihor în secolul al XVIII-lea, în Analele Universității din Oradea, Istorie, 1991
38. Todoca, Ioan, Monografia orașului Aleșd, județul Bihor, Ed. Tradiție, București, 2000
39.Totoiu, I., Contribuții la problema stăpânirii turcești în Banat și Crișana, în Revista Studii, 1960,
40. Țărău, Augustin, Sfragistica rurală din Crișana, Editura Arca, Oradea, 2009
Bibliografie
Fonduri arhivistice:
1.Arhivele Naționale Istorice Centrale București
-Colecția de microfilme Austria
2. Arhivele Naționale- Serviciul Județean Bihor (AN-SJBh)
– Fond Prefectura Județului Bihor
– Fond Episcopia Ortodoxă Română de Oradea
-Fond Capitlul Episcopiei Romano- Catolice de Oradea Acta Antiqua, Instrumenta Litteralia
– Fond Episcopia Romano-Catolică Oradea, Acte Economice
3. Magyarorszàg Leveltàr (MOL), Bihor/1715,Teka 26; U.etC.Fasc 51
Lucrări generale:
1. Bihor varmegye adakoszegeimek teruleten es kataszteri tisztajovedelme mivelesi agonkent es ostalyonkent az 1909 evi. T-czikalapjan vegrehajtatt kataszeri kugazitas utan, Budapest, 1913, (Categorisirea terenurilor și veniturile realizabile ale comunelor din comitatul Bihor după introducerea cadastrului)
2. Bodo, Edith, Lumea rurală din Bihor după reglementarea urbarială tereziană(1771-1820), Oradea, 2011
3. Borovszky Samu, Bihar vàrmegye es Nagyvàrad, Budapest, 1900
4 Ciorba, Ioan, Marea foamete din Transilvania între anii 1813-1817, Ed. Arca, Oradea, 2007
5. Csetri, Șt. Imreh, Asupra relețiilor de proprietate feudală în Transilvania (1750-1848), în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, IX, 1966
6. Documente privind Istoria României Transilvania, seria C, veac XIII, vol. II, București, 1952
7. Dezső Dany, Zoltan David, Az első magyarországi népszámlalás (1784-1787), Budapest, 1960
8. Dudaș, Florian, Catastrofe naturale în Transilvania, Ed. Lumina, Oradea, 1999
9. Fényes Elek, Magyarorszàg geogràphiai szatàra, Budapest, 1851, vol. III
10. Filip, Cristian–Claudiu, Nistor Vlad-Daniel, Negreni. Istorie, tradiție și legende- studiu monografic, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2010
11. Giurgiu, Natalia, Populația Transilvaniei la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în Populație și Societate, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1972
12. Gorun, Gheorghe, Reformismul austriac și violențele sociale din Europa centrală 1750-1800, Ed. Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 1998
13. Istoria României. Transilvania, vol. II, Ed. George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997
14. Kovacs Iosif, Desființarea relațiilor feudale în Transilvania, Ed. Dacia, Cluj, 1973
15. Mișcarea naturală a populației între 1901-1910. Transilvania, evenimente demografice, vol. I-II, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2005
16. Nagy Ludovicus, Notitiae politico-geographico-statisticae incliti regni Hungariae partiumque eidem adnexarum, Tomus Primus, Buda, 1828
17. Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1972
18. Prodan, David, Răscoala lui Horea, vol II ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979,
19. Idem, Iobăgia în Transilvania în secolului al XVI-lea, vol. II, Ed. Academiei, București, 1968
20. Idem, Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
21. Recensământul agricol din 1895 în Transilvania (coordonator Traian Rotariu),vol. I, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003
22. Recensământul din 1900 Transilvania, Ed. Staf, Cluj-Napoca, 1999
23. Sebok Laszlo, Az 1869 Evi Nepszamlalas vallas adatai Kstt, Leveltar, 2005 http://vmek. oszk .hu/05900/05936/05936.pdf
24. Stoicescu, Nicolae, Cum măsurau strămoșii?, Ed, Științifică, București, 1971
25. Șincai, Gheorghe, Povățuire cătră economia de câmp, Buda, 1806
26.Ștefănescu, Barbu, Între Pâini, Ed. Acad. Română centrul de studii transilvane, Cluj-Napoca, 2012
27. Veress, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. IX, București, 1939
Lucrari speciale:
1.Borcea, Liviu , Conscrierea comitatului Bihor din anul 1552, în Crisia, Oradea, 1994,
2.Idem, Unele aspecte ale stăpânirii otomane în Bihor și nord-vestul României în secolele XVI-XVII, în Crisia, Oradea, 1974
3. Idem, Contribuții la cunoașterea mișcărilor țărănești bihorene în a II-a jumătatea a secolului al XVII-lea, în Crisia, Oradea, 1977
4. Idem, Bihorul medieval, Ed. Arca, Oradea, 2005
5. Idem, Monografia istorică a comunei Țețchea, în Crisia, Oradea, 1996-1997
6. Idem, Satele din Bihor ale lui Gavrilaș Movilă și Constantin Șerban, în Crisia, Oradea, 1977
7. Idem, Popovici, Ioan, Documente privind răscoala țăranilor de pe valea Crișului Repede (Aleșd, 1904), în Aleșd, 1904-1979, Oradea, 1979
8. Botezan, Liviu, Geza Kovach, Date statistice privind situația iobagilor și jelerilor din satele comitatului Bihor la 1771 și 1828, în analele Universității din Oradea, Ist. Arh., vol. XI, 2001, Oradea
9. Aurel Chiriac, Liviu Borcea (coord.), Monografia comunei Vadu Crișului, Ed. Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2005
10. Covaci, Veronica, Relațiile agrare din Bihor în deceniile premergătoare revoluției de la 1848, în Aleșd, 1904-1979, Oradea, 1979
11. Degău, Ioan, Apan, Adrian, Peștiș o vatră de istorie, cultură și civilizație românească din Bihor, Ed. Societatea Cultural Științifică ADSUMUS, Oradea, 2007
12. Degău, Ioan, Brânda Nicolae (coordonatori)- Beiușul și lumea lui. Studiu monografic, vol. I, Ed. Primus, Oradea, 2008
13. Dudaș, Florian, Vechile tipărituri românești din Țara Bihorului, vol. I-II, Ed. De Vest, Timișoara, 2007
14. Dumitrașcu, Sever, Descoperiri arheologice din valea Crișului Repede și semnificația lor istorică, în Crisia, Oradea, 1986
15. Ilea, Ana, Covaci Veronica, Reglementarea urbarială din comitatul Bihor în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Crisia, 1981
16. Ilea, Ana, Lupta țărănimii din Bihor împotriva asupririi sociale in a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Crisia, Oradea, 1977
17. Iako Zsigmond, Bihor varmegye a tőrők pusztias előt, Budapesta, 1940
18. Marian, Radu, Istoria bisericească a românilor din Lugașu de Jos, județul Bihor, Ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2004
19. Maxim, Virgil, Godea, Ioan, Considerații istorice și demografice privind evoluția tipologică a așezărilor rurale din nord-vestul României, în Biharia, Oradea, 1974
20. Maxim, Virgil, Contribuții la Geografia istorică a comitatului Bihor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Crisia, Oradea, 1975
21.Maxim,Virgil, Mudura, Gheorghe, Valorificări etnografice din fondurile arhivistice, în Biharia, Oradea, 1974
22. Mălinaș, Ion Marin, Popoarele ortodoxe din imperiul habsburgic văzute de baronul Johann Cristoph Bertestein, Ed. Trinitas, Iași, 2001
23. Mezösi Karoly, Bihar vármegye a török uralom megszünése idejében (1692), Budapest, 1941
24. Mudura, Gheorghe, Populația localităților de pe cursul superior al Crișului Repede la sfârșitul secolului al XVII-lea și prima parte a secolului al XVIII-lea, în Aleșd, 1904-1979
25. Pința, Gheorghe, Din Istoricul fabricării sticlei în județul Bihor. Fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră, în Crisia, Oradea, 1991
26. Repertoriul monumentelor din județul Bihor, Oradea, 1974,
27. Roșu, Titus, Însemnări și inscripții bihorene, vol. I-II, Oradea, 1999
28. Schematismus venerabilis cleri diocesis Magno Varadinensis latinorum pro ano Domini, 1828, 1838, 1842, 1851,1896
29. Szalàrdi I., Siralmas Kronika, Pesta, 1853
30. Ștefănescu, Barbu (coordonator), Agricultură, meșteșug la locuitorii zonei Beiușului în secolele XVIII-XX, Ed. Universității din Oradea, 2001
31.Idem, Lumea rurală și criza agrară din Crișana la cumpăna veacurilor XVII-XVIII, în Crisia, Oradea, 1992
32. Idem, Tehnica agricolă și ritm de muncă în gospodăria țărănească din Crișana (secolul al XVIII-lea și începutul secolului XIX), Fundația Culturală cele Trei Crișuri,Oradea,1995,vol. II.
33. Idem, Date de interes etnografic în lucrarea lui Gherghe Șincai, Povățuire cătră economia de câmp, în Biharia, VII-VIII, Oradea, 1980
34. Idem, Sociabilitate rurală, violență și ritual, Ed. Universității din Oradea, 2004
35. Idem, Gheorghe, Mudura, Învoielile agricole în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea în vestul României, în Crisia, Oradea, 1988
36. Idem, Lumea rurală în Crișana între ev mediu și modern, Ed.Universității din Oradea, 1998,
37.Șuta, Ileana, Miscări sociale din Bihor în secolul al XVIII-lea, în Analele Universității din Oradea, Istorie, 1991
38. Todoca, Ioan, Monografia orașului Aleșd, județul Bihor, Ed. Tradiție, București, 2000
39.Totoiu, I., Contribuții la problema stăpânirii turcești în Banat și Crișana, în Revista Studii, 1960,
40. Țărău, Augustin, Sfragistica rurală din Crișana, Editura Arca, Oradea, 2009
Anexe
Anexa nr.1 Harta zonei etnografice Crișul Repede (Tereza Mozes, Zona etnografică Crișul Repede, București 1984)
Anexa nr.2 Extras din conscrierea parohiilor ortodoxe din protopopiatul Peștiș la 1786 (AN-SJBh, Fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,dosar 3)
Anexa nr.3 Extras din conscrierea parohiilor ortodoxe din protopopiatul Peștiș la 1812 (AN-SJBh, Fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,dosar 5)
Anexa nr.4 Sigiliul satului Lugașu de Jos (Țărău Augustin, Sfragistica rurală din Crișana, Editura Arca, Oradea, 2009,p.84)
Anexa nr. 5 Sigiliul satului Lugașu de Sus (Țărău Augustin, Sfragistica rurală din Crișana, Editura Arca, Oradea, 2009,p.84)
Anexa nr.6 Conscrierea Domeniului Șinteu din anul 1717 . (Magyar Orszàg Levéltár, U.etC.Fasc 51)
Anexa nr.7 Biserica de lemn din Lugașu de Sus
Anexa nr. 8 Imagine panoramică a satelor Lugașu de Sus și Lugașu de Jos
Anexa nr.8 Domeniul Cetății Șinteu în secolul al XVII-lea ( Liviu Borcea, Satele din Bihor ale lui Gavrilaș Movilă și Constantin Șerban, în Crisia, Oradea, 1977)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Din Trecutul Istoric al Satului Bihorean Lugasu de Sus (ID: 151065)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.