Din România se exportă anual o cantitate de vin ce reprezintă între 4 și 12 din producția anuală și aproximativ 0,8 din exportul mondial. [311665]

INTRODUCERE

Agricultura ecologică așa cum este cunoscută și în alte state membre ca și „agricultură organică” sau „agricultură biologică”, [anonimizat].

Pentru a [anonimizat] o efectuezi unui proprietar i se interzice utilizarea organismelor modificate genetic (OMG-uri și derivatele acestora) a fertilizanților și pesticidelor de sinteză, a [anonimizat], antibioticelor.

[anonimizat], [anonimizat]: procesarea, etichetarea, comerțul, importul, inspecția și certificarea.

În ultimul deceniu s-a [anonimizat].

Viticultura s-a [anonimizat] a alității vinurilor.

Din România se exportă anual o cantitate de vin ce reprezintă între 4 și 12% din producția anuală și aproximativ 0,8% din exportul mondial.

[anonimizat], [anonimizat] 50-60%, aflându-se mereu în creștere. În schimb la noi în țară problema organizării și producerii strugurilor și a produselor de procesare industrială (sucuri, concentrate, băuturi răcoritoare și vinuri de diferite tipuri) de categoria ecologică necesită o [anonimizat]: Organizația Mondială a Sănătății, [anonimizat] a Viei și Vinului și altele.

[anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], Dolj, Mehedinți și Gorj.

[anonimizat], pentru că pe pantele dealurilor însorite și adăpostite de curenții reci (altitudini de până la 450-500 m), această plantă găsește climat favorabil pentru obținerea strugurilor de masă și a celor pentru vinuri de calitate.

[anonimizat]: [anonimizat], permite obținerea unei game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roșii, roze, seci, demiseci, demidulci, dulci, aromate, spumante etc.; permite obținerea de struguri proaspeți și stafide, valorifică economic și estetic terenurile din grădinile de lângă casă etc.

Lucrarea de față cu tema ……………….

…………………………………………………….

INTRODUCERE

În condițiile intensificării agriculturii, pentru creșterea producției vegetale și animale, se pune întrebarea cum se realizează o dezvoltare rurală durabilă fără a aduce prejudicii majore mediului înconjurător și respectiv sănătății oamenilor (http://www.icpa.ro/documente/coduri/vol1.pdf).

Aceasta sarcină dificilă, este abordată prin prisma conceptului dezvoltării durabile a agriculturii, așa cum a fost definit de către Comisia Mondială pentru Mediul Înconjurător și Dezvoltare: "Dezvoltarea durabilă reprezintă capacitatea omenirii de a asigura continuu cerințele generației prezente, dar fără a le compromite pe cele ale generațiilor viitoare" (http://www.usamvcluj.ro/files/teze/merca.pdf).

Aplicarea unor noi practici agricole, ecologic viabile, este o cerință majoră a promovării agriculturii durabile (http://www.icpa.ro/documente/coduri/vol1.pdf). Însușite de producători și implementate corect, practicile agricole respective pot contribui, atât la obținerea unor producții calitativ superioare și rentabile, cât și la conservarea mediului (http://www.revagrois.ro/PDF/2007s_382.pdf) ambiental, cu limitarea consecințelor ecologice nefavorabile la nivel național, regional, local, pe termen mai scurt sau mai lung (http://www.revagrois.ro/PDF/2008_3_212.pdf), (http://www.ecorural.ro/resources/15_Ord_1270_2005_I.pdf).

Agricultura alternativă prezintă o importanță cu totul deosebită, atât din punct de vedere alimentar, cât și economic, social și mai ales pentru protecția mediului (Tănase Maria, 2014), considerată, o agricultură cu adevarat salvatoare pentru omenirea secolului XXI (http://www.creeaza.com/afaceri/agricultura/AGRICULTURA-BIODINAMICA-IN-ROM845.php).

Lucrarea de față reprezintă rodul și ilustrează strădania mea pentru a aduce în atenție Bunele Practici Agricole, care sunt o condiție esențială pentru o agricultură durabilă.

Obiectivul acestei lucrări îl constituie dorința de a demonstra că există măsuri alternative la agricultura convențională și că fiecare lucrare realizată se face în comuniune cu natura și conform principiilor agriculturii ecologice (https://ecoportal.md/ro/Agricultura).

Tema abordată este una de foarte mare importanță, mai ales în zilele noastre când se știe că agricultura, alături de industrie a devenit una dintre sursele importante de agenți poluanți cu impact negativ asupra calității mediului ambiental prin degradarea sau chiar distrugerea unor ecosisteme.

PARTEA I

STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII TEMEI

Se știe că agricultura convențională a determinat sporirea producției, dar simultan a condus la degradarea și diminuarea resurselor naturale.

În condițiile intensificării agriculturii se pune problema: poate fi realizată producția vegetală fără a aduce prejudicii majore mediului înconjurător și respectiv sănătății oamenilor și celorlalte viețuitoare ale lanțului trofic? (http://www.icpa.ro/documente/coduri/vol1.pdf). Aceasta sarcină extrem de dificilă, este abordată prin prisma conceptului dezvoltării durabile a agriculturii, așa cum a fost definit de către Comisia Mondială pentru Mediul Înconjurător și Dezvoltare: "Dezvoltarea durabilă reprezintă capacitatea omenirii de a asigura continuu cerințele generației prezente, dar fără a le compromite pe cele ale generațiilor viitoare"(http://www.creeaza.com/afaceri/agricultura/Conceptul-de-dezvoltarea-durab328.php).

Aplicarea unor noi practici agricole, bazate pe cunoștințe științifice în domeniul tehnologiilor, mai ales a celor ecologic viabile, este o cerință majoră a promovării agriculturii durabile (http://www.icpa.ro/documente/coduri/vol1.pdf), care implementate corect, pot contribui la obținerea unor producții calitativ superioare și rentabile, dar și la conservarea mediului înconjurător, pe termen mai scurt sau mai lung.

În fiecare proces de producție și activitate desfășurată de către om, reducerea impactului negativ asupra mediului înconjurător se poate realiza prin mijloace de prevenire a poluării, prin utilizarea rațională și conservarea resurselor naturale.

Concret, în lucrare vom prezenta Bune Practici Agricole, care sunt o condiție esențială pentru o dezvoltare durabilă, respectând în același timp principiile agriculturii ecologice.

Scurt istoric

În urma unor cercetările arheologice se dovedește că pe teritoriul României a existat una dintre cele mai avansate și înfloritoare civilizații în epoca pietrei șlefuite (6500-2500 î.H.) din întreaga întindere cuprinsă între Gibraltar și Munții Ural, ce se ocupau cu activități viticole și vinicole. În lucrarea Geographica a istoricului Strabon, se precizează că Burebista, în jurul anului 70 î.H., a ordonat, sfătuit de marele preot Deceneu, defrișarea viilor; dovada că viile nu au fost defrișate o avem din imaginea bătută în medalia „Dacia Felix“, emisă în cinstea cuceririi Daciei de către Traian.

Acum un secol și jumătate în Europa, deci și în România, nu existau plantații viticole alcătuite din hibrizi direct producători, aceștia au apărut ca mijloc de refacere a plantațiilor de vii distruse de filoxeră. Soiurile de viță de vie existente erau împărțite în două specii: viță cultivată (roditoare-Vitis vinifera) și viță sălbatică (neroditoare-Vitis silvestris), așadar, cu milenii în urmă, omul a început să „domesticească” o parte din vița sălbatică care avea struguri foarte mici și acri.

În Europa înmulțirea viței de vie se făcea prin butași: un segment din coarda unui butuc era introdusă direct în pământ, pentru a dezvolta rădăini și lăstari, devenind un nou butuc, procedeul fiind cunoscut în poporul român prin expresia „Pune viță – bea viniță”. Însă în anul 1869 s-a introdus metoda de înmulțire prin altoire, toate soiurile de viță de vie fiind direct producătoare, trăind pe rădăcini proprii. Ceea ce a dus la o schimbare radicală a sistemului tradițional de înmulțire și cultivare a viței de vie a fost cauzată de distrugerea rapidă a suprafețelor viticole europene de către o insectă numită „filoxera” (din grecescul phyllon, „frunză” – xeros, „uscat”), adusă din întâmplare de pe continentul nord-american. În urma multor încercări nereușite de a distruge filoxera, numai în anul 1869 s-a realizat operația tehnică numită „altoire”, aceasta realizându-se din altoi (provenit din soiuri europene) și portaltoi (provenit din vițe ameriane rezistente la filoxeră).

Prin practicile ecologice aplicate în prezent în plantație se dorește să se revină la vechile tradiții de cultivare, dar și la valorificarea soiurilor românești locale, adaptate zonei și care și-au câștigat în timp rezistența la boli, daunători și condițiile locale.

Vița de vie și vinul au solicitat o preocupare permanentă, fiind răspândită pe întreg teritoriul țării, printre acestea se numără și localitatea Drăgășani, pe teritoriul căreia se găsește Domeniul Știrbey, cu o vastă și interesantă istorie.

În secolul al XV-lea familia princiară Știrbey apare prima oară în documente, de origine Valahă, a dat amprenta sa dezvoltării politice și economice a țării prin mai multe generații. Sub domnia lui Barbu Știrbey (1799-1869), în perioada 1849-1856, Țara Românească se transformă din stat bazat pe agricultură și feudalism, într-un stat organizat după criteriile iluminismului, cu primele interprinderi industriale, cu un sistem școlar modern și o rețea dezvoltată de drumuri și de comunicații. Nepotul domnitorului, Prințul Barbu Alexandru Știrbey (1873-1946), și-a transformat moșiile într-un conglomerat agricol, la Buftea înființând prima fabrică de conserve din țară, iar în pivnița imensă ce se găsește sub Palatul Știrbey din București se învecheau vinurile din domeniile lui. În secolul XX, după distrugerea viilor prin filoxeră, Prințul era proprietarul celei mai mari pepiniere din țară, unde se altoiau preponderent soiuri autohtone.[17]

Fiica cea mai mare a Prințului Barbu Al. Știrbey, Prințesa Maria Știrbey, moștenea în 1946 domeniile viticole din Drăgășani, iar după naționalizarea în 1946 domeniul Știrbey de pe dealul Olt a fost preluat de IAS Drăgășani. [5]

Mai târziu în anul 2001 viile și crama au fost restituite Baroanei Ileana Kripp, care împreună cu soțul ei a revigorat viile și a redotat crama cu tehnologie modernă, cu scopul de a oferi clienților vinuri de înaltă calitate din Domeniul Știrbey din Drăgășani. [17]

Condiții fizico-geografice

Transformările care au condus de la roca sterilă la sol sunt rezultatul acțiunii multiple și de lungă durată a unui complex de factori naturali – factori de formare a solului – sau factori pedogenetici. Dintre acești factori se consideră ca un caracter general și o mare importanță o au următorii: clima, vegetația, fauna, rocile de solificare, relieful și factorul timp.

La aceștia se adaugă și alți factori naturali cu un caracter mai restrâns, regional; apa freatică și influența antropică.

Relieful

Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul Drăgășani este situat pe valea largă a râului Olt, încadrându-se unității deluroase precarpatice, subunitatea Dealurile Getice, sectorul Piemontul Getic.

Piemontul Getic constituie, în prezent, cea mai mare unitate piemontană din țară păstrată în relieful actual și reprezintă cea mai întinsă macrounitate piemontană, molasică, fluvio-lacustră, de vârsta Pliocen-Villafranchiană a țării [6]. Suprafața sa s-a desăvârșit sub forma unei câmpii piemontane, după care a fost înălțată și transformată într-un platou, fragmentat de văi și divizat într-o serie de subunități, Drăgășani făcând parte din Piemontul Oltețului (piemont sub formă de coline). Podișul este situat la contactul dintre Orogenul carpatic și Platforma moesică, contact cu mobilitate tectonică accentuată ce a condiționat acumularea unei cuverturi molasice, neogene, cu grosimi de mii de metri. Partea superioară a acestei cuverturi este alcătuite din depozite pliocene, în special levantine și villafranchiene, care reprezintă suprafața inițială, acumulativă a întregului podiș piemontan.

În cadrul piemontului Oltețului ocupă un sector din zona marginală estică, la contactul cu zona despărțitoare de subdiviziuni piemontane (platforma Cotmeana în est și dealurile Oltețului în vest) cunoscută sub denumirea de “culoarul Olțului”. Datorită acestei situări, față de aspectul general al unității de relief din care face parte, sunt semnificative abateri determinate în principal de nivelul de bază al râului Olt, mai coborât decât al râurilor din interiorul podișului, de zona locală mai largă de adunare a apelor din acest sector care au determinat o mai mare intensitate în ce privește eroziunea, forma, lungimea și diversitatea versanților precum și gradul de fragmentare a reliefului.

În această zonă deluroasă, platoul este redus la nivelul unei culmi ce rar depășește 100 m lățime, din ce în ce mai îngustă către sud unde capătă un aspect pronunțat bombat, cu mameloane și înșeuări largi, cu aspect general de grui, altitudinea maximă din perimetru este de 314 m. Perimetrul este situat în cadrul versantului superior al culmii (fragment de platou) ce mărginește la vest valea părâului Verdea, versantul general este neuniform, lung, cu pante mai mari în partea superioară și mijlocie (15-20%) și mai mici în sectorul inferior [6].

Zonele afectate intens de procesele de modelare, actual sunt împădurite.

Se disting în cadrul lui următoarele aspecte de relief:

Sectorul superior, situat în cadrul culmii care este îngust și are aspect bombat. Este în întregime amenajat cu agroterase vechi, în cadrul lor creându-se, în timp, denivelări mici. Panta generală a aceste zone este mai mică de 10%.

Zona mijlocie a versantului superior (reprezentativă pentru perimetru). Are o pantă generală cuprinsă între 15-20% (local, ușor semnificativ, mai mare). Este amenajată cu agroterase în jumătatea sudica a perimetrului și neamenajată în rest. În cadrul ei se evidențiază destul de rar prezența unor alunecări active mici (superficiale), cu tendințe de manifestare în trepte sau în movile. Din zona latitudinală mijlocie, s-a desprins, cu foarte mult timp în urmă, o porțiune de teren care s-a stabilizat în zona inferioară, ea, după vechimea solului actual, reprezentând, cu destul de mare probabilitate, un vechi sector de platou. Acest sector are în prezent un ușor aspect general concav. Este delimitat, către sud, printr-o denivelare netă de circa 2-3 m.

Sectorul inferior, reprezentativ jumătății sudice, are o pantă generală mai mică de 10% și este amenajat prin agroterase mai largi. Pe alocuri se fac prezente forme incipiente de eroziune de adâncime.

Un sector situat în partea central vestică (nesemnificativ prin suprafața pe care o ocupă), cu relief aproximativ plan, ce reprezintă o treaptă de alunecare foarte veche, în prezent este stabilizată.

Geologia

Din punct de vedere geologic, teritoriul aparține zonei cunoscută în literatura de specialitate și sub numele de Depresiunea Getică. Referindu-ne strict la teritoriul Drăgășani, menționăm că acesta se sprijină pe un fundament ce aparține Platformei Valahe și a funcționat ca zonă de sedimentare până la sfârșitul Pliogenului.

În urma profilelor efectuate în perimetrul Domeniului Știrbey, s-a pus în evidență prezența unor materiale texturale cu diversitate slabă, preponderent reprezentate prin luturi argiloase marnoase și/sau prin argile marnoase. Roca subiacentă, în cea mai mare parte este reprezentată de argile carbonatice sau prin materiale provenite din alterarea marnelor. Prezența crăpăturilor, în perioada uscată a anului, dar și caracterul rocii subiacente (uneori argilele marnoase au și slab aspect sistos), au favorizat pe alocuri, sau pot favoriza, apariția unor forme incipiente de alunecări ale terenului.

Hidrologia

Din punct de vedere hidrologic, zona se înscrie bazinului hidrografic al râului Olt, pe o partea dreaptă a acestuia, în cursul său inferior. Apele din perimetru sunt colectate de pârâul Verdea, situat 1 km mai la vest.

Elementele generale hidrologice ale zonei sunt cele specifice Podișului Getic.

Prezența cuverturilor groase de pietrișuri și nisipuri cu o dispunere monoclină permite infiltrarea apelor, precum și o deplasare a lor pe direcția nord-sud. Pânzele de apă freatică se găsesc la adâncimi foarte mari și nu au o influență directă asupra învelișului de sol. Prezența apei la adâncimi mari, face ca alimentarea subterană să fie puțin semnificativă, iar datorită zonei piemontane, cu pierderi esențiale prin infiltrații, cu precipitații mai scăzute și cu evapotranspirație mare, valorile elementelor de aport ale bilanțului hidrologic din zonă sunt mici. În areal nu s-a evidențiat existența izvoarelor de coastă, chiar dacă prezența unor specii indicatoare (salix și populuis) ar indica prezența acestora [6].

Clima

Prin elementele sale componente (temperatură, precipitații, vânt), clima influențează direct și indirect formarea învelișului de sol înca din primele faze ale solificării.

Poziția pe care o ocupă în cadrul Podișului Getic, suprafața largă de interferență între munte și câmpie, alături de existența culoarului larg de vale, creează pe un fond de contact al climatului temperat cu influență oceanică specific vestului țării cu climatul temperat continental caracteristic zonelor de est ale țării. Astfel, ca urmare și a unei semnificative circulații vestice și sud-vestice, zona Drăgășani se înscrie în izoterma medie anuală de 10-11oC, iar temperatura lunii octombrie este de 10-11oC, fiind egală sau ușor superioară mediei anuale. Culoarul larg al văii Oltului favorizează pătrunderea maselor de aer mai calde din sud, acest fapt explică penetrarea mediei anuale de 10oC, până în regiunea montană, la nord de Râmnicul Vâlcea [6].

În această zonă se realizează un complex climatic (microclimat) cu variabilitate de nuanțe determinate de relief, pante, și expoziții, litologie, grad de acoperire cu vegetație și suprafeța întinsă a lacurilor de acumulare din est. În general, cu diferențieri mici și puțin semnificative, se pot distinge existența a două topoclimate locale, unul de culoar de vale și unul de dealuri.

Temperatura medie anuală este de 10,6oC, cu valori medii lunare cuprinse între -1,7oC (ianuarie) și 22,1oC (iulie). În anii călduroși se poate ajunge la o medie de 12oC, iar în anii răcoroși la 9,1oC [6].

Acumularea în sol a sumei de 100oC, necesară reluării vegetației la flora spontană și cultivată, se realizează în cursul lunii martie (10-20 ale lunii). Data de acumulare a sumei de 250oC reprezintă data de început a înfloririi speciilor pomicole timpuri, iar suma de 400oC reprezintă data premergătoare înfloririi mărului. Între data producerii fazei de înflorire la speciile timpurii și probabilitatea înghețului dăunător, există o corelație evidentă [6.] De regulă, înfloririle extratimpuri (care se produc până la începutul lunii aprilie) sunt urmate de înghețuri vătămătoare. Probabilitatea producerii înghețurilor vătămătoare scade treptat pe măsura întârzierii înfloritului. Astfel, după înfloririle ce se produc mai târziu de 15 aprilie, înghețurile sunt practic absente.

Precipitațiile au un rol major în evoluția de ansamblu a reliefului, implicită la eroziunea solurilor mai ales acolo unde solul este situat în pantă și nu este acoperit suficient cu vegetație. Tot precipitațiile întrețin alimentarea pânzelor freatice deluviale care uneori se constituie în factor generator al pornirilor de teren. Caracteristica esențială a resurselor naturale de umiditate o reprezintă oscilațiile puternice în timp de la un an la altul, cât și în cadrul aceluiaș an de la o lună la alta, însoțite de o distribuție neuniformă a acestora pe teritoriu. Aceasta din urmă este deosebit de pregnantă în perioada caldă a anului când torențialitatea precipitațiilor este foarte pronunțată.

Precipitațiile căzute în perioada septembrie-octombrie dau o primă imagine a umidității solului în stratul arabil în perioada de pregătire a terenului și însămânțărilor culturilor de toamnă. Cantitatea de apă căzută în sezonul rece (noiembrie-martie), reprezintă sursa principală de acumulare a apei în sol. Aceasta determină în mare măsură starea de umiditate a solului la desprimăvărare, cu o influență deosebit de bună la desprimăvărare.

Luna aprilie reprezintă perioada de vârf a lucrărilor de primăvară, iar precipitațiile din perioada mai-iunie reprezintă cantitatea de apă căzută când consumul de apă este foarte ridicat. Precipitațiile anuale dau o imagine de ansamblu asupra cantităților totale de apă repartizate în cursul unui an agricol. Cantitățile anuale de precipitații sunt de aproximativ 600 mm, deși foarte alternante de la un an la altul, încadrează teritoriul Drăgășani în cadrul zonelor cu un regim optim de umiditate.

Vânturile, ca ponderea cea mai mare o are influența masele de aer maritim din vest, cu cel mai înalt grad de umuditate, apoi cele subtropicale dinspre Mediterană. Direcția generală de circulație a maselor de aer este puternic modificată de deschiderea largă a culoarului Oltului și de orientarea generală a acestuia pe direcția N-S. Intensitatea cea mai mare o are vântul ce bate din direcție nordică, în unele cazuri provocând ruperea coroanelor și dezrădăcinarea pomilor.

Dintre celelalte fenomene climatice ar mai fi de menționat: brumele accidentale din mai și septembrie, evapotranspirația mare, umiditatea relativă mică a aerului și indicele de ariditate mic din perioada iulie-septembrie care pun în evidență, și conduc la realizarea unui deficit pronunțat al umidității din sol.

Vegetația

Constituie alături de climă un factor pedoclimatic de cea mai mare importanță prin influența directă (bioacumularea) cât și prin influența pe care o exerciță asupra climei (poate modifica umiditatea, temperatura, circulația apei în sol, acțiunea vântului). Are de asemenea un rol deosebit în protecția solului împotriva eroziunii.

Influența vegetației în formarea solurilor se realizează mai ales prin: cantitatea și calitatea materiei organice, modul de distribuire a ei și prin modul de transformare. La nivel local, vegetația a fost și este foarte variată, fapt ce a influențat diversificarea solurilor. Astfel, vegetația ierboasă specifică luncilor și mai ales teraselor, a influențat diferit formarea solurilor în comparație cu cea lemnoasă. Distristribuirea în adâncime a masei de rădăcini precum și cantitatea mai mare de materie organică lăsată de vegetația ierboasă, pe seama căreia s-a format humusul, a favorizat formarea unui orizont cu humus mai profund decât pe terenurile cu vegetație lemnoasă, întrucât aceasta a lăsat cea mai mare parte din materia organică (litiera) la suprafață. Aceasta explică grosimea mai mare a orizontului bioacumulativ din sectoarele joase ale relief și grosimea mai mică a orizontului bioacumulativ din terenurile din zona de relief mai înaltă care a fost ocupată cu păduri.

Zona studiată aparține zonei forestiere, subzona pădurilor de Quercineae. Datorită populării intense a teritoriului, pădurea a fost înlocuită în cea mai mare parte cu moduri de folosință agricolă, astfel că, în prezent aceasta ocupă suprafețe foarte reduse și răspândite cu deosebire pe versanții foarte înclinați ai formațiunilor torențiale, iar în luncă, unde vegetația este tipică zăvoaielor, nu se mai întâlnesc decât foarte rar specii izolate de plop (Populus sp.).

Pe versanți predomină specii mezoxerofile ca: gărnița (Quercus frainetto), cerul (Quercus cerris), alături de acestea se mai întâlnesc: teiul (Tilia tomentosa), mărul sălbatic (Malus silvestris) și părul sălbatic (Pirus piraster). Pe unele areale degradate și care au constituit obiectul unor amenajări, de obicei în trupuri compacte, s-au înființat plantații de salcâm (Robinia pseudoacacia). În subarboretul acestor păduri, preponderent termofile, se dezvoltă păducelul (Crataeggus monoggina), porumbarul (Prunus spinosa), măceșul (Rosa canina) și mai rar alunul (Corylus avellana). Vergetația ierboasă din aceste păduri, destul de rară, este reprezentată prin: firuța (Poa nemoralis), păiuș (Festuca sp.) și alte plante ierbacee ca: Galium vernum, Melica uniflora, Latyrus vernus, Fragaria vesca [6].

Pajiștile secundare de pe locul vechilor păduri sunt formate din asociații unde predomină: iarba câmpului (Agrostis tenuis), păiușul roșu (Festuca rubra), golomățul (Dactylis glomerata), păiușul de câmpie (Festuca valesiaca), bărboasă (Andropogon ischaemum), coada șoricelului (Achillea millefolium), cicoarea (Cicorium intybus), laptele cucului (Euphorbia cyparissias), sunătoarea (Hypericum perforatum), iar pe solurile carbonatice apar asociații compacte de căpșun sălbatic (Fragaria colina).

Zona deluroasă este aproape în întregime ocupată de viță de vie, specii de struguri de masă și de vin, zona fiind de altfel consacrată ca zonă viticolă. În arealul cercetat, în bună parte utilizat de folosința viticolă, vegetația iebacee este reprezentată dominant prin Agropyron repens, Lotus corniculatus și Artemisia absinthium. În arealul relativ plan și cu sol acid, pe lângă acestea mai apar asociații de Poa pratense cu Trifolium repens. Taluzele sunt în bună parte acoperite cu tufișuri. Dispersat, în zona relativ centrală a piemontului, se întâlnesc izolat specii de populus și salix, dar fără ca, în aspectul morfologic al profilului de sol, sa se manifeste prezența unui exces de umiditate.

Influențele antropice se rezumă în principal la următoarele:

A fost înlăturată vegetația forestieră (s-au făcut mult mai puține replantări sau nu s-au mai făcut de loc) din zonele în pantă, favorizând accelerarea degradării solurilor, concomitent cu diminuarea faunei specifice zonei.

Zona deluroasă a fost în cea mai mare parte amenajată prin lucrări de terasare, iar însușirile inițiale ale solurilor au fost puternic modificate și prin acțiunea de desfundare, specifică plantațiilor viticole.

Prin lipsa controlului agrotehnic și ca urmare a fertilizărilor neechilibrate, haotice, a necompensării echilibrate a substanțelor extrase din sol o dată cu recoltele, a efectuării lucrărilor solului frecvent la umiditați necorespunzătoare, uneori a lucrărilor solului din deal în vale pe terenurile în pantă, s-au creat, compactare secundară și eroziune a solului.

Din categoria factorilor pedogenetici, cu pondere în geneze și repartiția solurilor, prin influența sa atât directă cât și indirectă, relieful apare ca factorul cel mai important, influența directă se observă în primul rând în zonele accidentate și se manifestă prin procesele de eroziune de care depinde transportul și sortarea materialelor de-a lungul versanților dar și prin prăbușiri, alunecări și colmatări.

Influența indirectă a reliefului în general, s-a manifestat prin modificarea componenței peisajului geografic. La nivel local s-a manifestat prin umezirea și încălzirea neuniformă a diverselor părți a formelor de versanți în funcție de expunerea pantelor și de unghiul lor.

Slaba varietate a factorilor de solificare, nu a favorizat dezvoltarea unei mari varietăți de soluri, nu atât cât intervențiile antropice.

Terenul este situat aproape în întregime în condiții de relief în pantă. Este cunoscut faptul că, sub aspectul gradului de înclinare a versanților influența reliefului se manifestă prin limitări din ce în ce mai puternice pe măsură ce înclinarea versantului crește.

Jumătatea sudică a perimetrului precum și sectorul superior de versant al celeilalte jumătăți, sunt în prezent amenajate cu terase și nu implică alte măsuri energice de amenajare. Dată fiind slaba uniformitate creată în timp de podurile teraselor fie ca urmare a proceselor de vertisolaj, fie datorită unor forme de eroziune de adâncime incipiente, se impune efectuarea de noi lucrări de nivelare, lucrări care nu vor mai conduce la mobilizări mari de pământ care să modifice, esențial, aspectele de sol evidențiate cu prilejul cartării pedologice.

Textura constituie un factor de limitare a producției, atunci când procentul de argilă mai mic de 0,002 mm din volumul de sol aferent dezvoltării spațiului radicular activ, depășește 46-50%. Aceasta cauzează aerația deficitară și ca urmare împiedică dezvoltarea normală a sistemului radicular [6]. În ceea ce privește gradul de tasare, acest sol are un grad de tasare moderat, fapt ce impune efectuarea unor lucrări de afânare adâncă.

În ce privește aprovizionarea solului cu macroelemente, s-a evidențiat faptul că sunt soluri cu o aprovizionare foarte mare, excesivă cu fosfor și potasiu (are loc o maturare a plantei înainte de vreme și obținerea de recolte slabe) în primii 30-50 cm și soluri cu stare foarte proastă de aprovizionare cu fosfor și mediocră cu potasiu. Aceste două situații se suprapun perfect modului de utilizare al terenurilor, respectiv, conținutul excesiv de macroelemente se găsește pe terenul utilizat cu viță de vie și conținutul scăzut pe terenul cu pășune.

Solurile dominante, erodisoluri, sunt rezultat al unor intervenții antropice solicitate de amenajarea terenului pentru plantații viticole. Pe alocuri, contrastant, pe o formă veche de alunecare desprinsă cu foarte mult timp în urmă din platou, se întâlnește un luvisol albic.

CAPITOLUL II

DESCRIEREA SOIURILOR DE STRUGURI

Vitis vinifera – vița de vie, aparține genului Vitis, fam. Vitaceae, originară din regiunea mediterană, Europa Centrală și sud-vestul Asiei, din Maroc și Spania până în sudul Germaniei, în nord și în est în nordul Iranului.

Plantația viticolă de pe Domeniu Știrbey, în funcție de volumul și destinația producției rezultate este o exploatație viticolă de tip comercial-industrial, ocupând o suprafață de aproximativ 32 ha.

În funcție de condițiile pedoclimatice, pe Domeniul Știrbey, se găsesc plantate următoarele soiuri de struguri:

Soiuri destinate obținerii vinurilor, acestea fiind de două feluri:

soiuri albe: – Crâmpoșie selecționată;

– Fetească regală;

– Tămâioasă românească 104;

– Sauvignon 62 Drăgășani;

soiuri roșii: – Cabernet sauvignon 7;

– Negru de Drăgășani;

– Novac;

– Merlot.

2.1. Crâmpoșie selecționată

A fost obținută prin fecundarea liberă a soiului Crâmpoșie, fiind omologată în anul 1972, având o folosință în vederea obținerii vinurilor albe de consum curent [11].

Descriere ampelografică

Floarea- hermafrodită de tipul 5, cu polen abundent și fertil, frunzele 3-5 lobate, glabre pe partea superioară si intens păroase pe partea inferioară.

Forma strugurelui este cilindric-conică, sau conică, de mărime mică, rotund, gust echilibrat, conținând 2-3 semințe.

Caracterizarea agrobiologică și tehnologică

Butucul are o vigoare mijlocie, fertilitatea este

mijlocie, cu o productivitate foarte ridicată, iar producția

medie la hectar variază între 14-18 t, depășind cu mult producția soiului matern, pe care-l înlocuiește în cultură.

Soiul prezintă o rezistență scăzută la secetă, cu o rezistență la ger mijlocie, iar maturarea strugurilor are loc în decada a 3-a a lunii septembrie (în anii cu condiții favorabile), sau în decada 1-a a lunii octombrie (în anii cu condiții mai pușin favorabile).

Atunci când atinge maturitatea deplină acumulează 190-200g/l zahăr, putând asigura în majoritatea nilor vinuri albe de consum curent, iar în anii favorabili vinuri albe superioare [11]. Fig. 2.1. Crâmpoșie selecționată [14]

2.2. Fetească regală

Soiul este rezultatul hibridării naturale între Fetească Albă x Grasă de Cotnari, fiind înmulțit după anul 1920, făcând parte din grupa strugurilor pentru vin [11].

Descriere ampelografică

Acest soi are floarea de tipul 5, hermafrodită normală, cu o formă a strugurelui cicindric-conică, de mărime mică, gust echilibrat, specific soiului.

Caracterizarea agrobiologică și tehnologică

Feteasca regală are o perioadă de vegetație cuprinsă între 160-170 zile, vigoarea de creștere este mijlocie și fertilitate ridicată.

Pârga se realizează în prima parte a lunii august, iar maturitatea deplină se realizează în decada a 3-a a lunii Fig. 2.2. Fetească regală [14]

octombrie. Soiul are o rezisteță mijlocie la ger, dar

sensibil la secetă, iar rezistența la mană și făinare, sensibil la putregaiul cenușiu al strugurilor.

Producțiile obținute de struguri variază în funcție de cultură, având o medie de 15-20 t/ha.

2.3. Tămâioasă românească 104

Soiul fost obținut în urma unei selecții clonale din populația soiului Tămâioasă românească, fiind omologat în anul 1982 [11].

Descrierea ampelografică

Acest soi are floarea hermafrodită, pe tipul 5-6, având polen abundent și fertil, frunza pe partea superioară este glabră, iar pe

partea inferioară slab păroasă. Fig. 2.3. Tămâioasă românească 104 [14]

Strugurele are o formă cilindro-conica,

de mărime mijlocie, dens în boabe, fără a fi meiate sau mărgeluite. Bobul strugurelui este mic,

rotund, de culoare galben-aurie, crocant și intens aromat, cu un gust echilibrat. [7]

Caracterizarea agrobiologică și tehnologică

Butucul are o vigoare mijlocie, fertilitatea este mijlocie și constantă de la an la an, cu o productivitatea este ridicată, iar maturitatea deplină a strugurilor se realizează în decada a 3-a a lunii septembrie sau decada 1-a a lunii octombrie.

Rezistența la ger, boli și dăunători este mijlocie, fiind sensibil făinare, mană, molii și mai puțin sensibil la secetă.

Producția medie de struguri este cuprinsă între 8-10 t/ha.

2.4. Sauvignon 62 Drăgășani

Soiul a fost obținut în urma unei selecții clonale din populația soiului Sauvignon petit, fiind omologat la Stațiunea Drăgășani în anul 1984, cu o direcție în vederea obținerii de vinuri albe de calitate superioară [11].

Fig. 2.4. Sauvignon 62 Drăgășani [14]

Descrierea ampelografică

Floarea, ca și la celelalte soiuri este hermafrodită, de tipul 5, iar frunzele sunt mici, 5 lobate, ale căror sinusuri laterale sunt

superficiale, glabre pe partea superioară și pe

partea inferioară fiind păroase.

Strugurele soiului este mic, de formă cilindrică sau cilindro-conică, dens în boabe, fără boabe meiate sau mărgeluite. Boabele sunt mici, rotunde, de culoare alb verzuie, ușor crocant, gust echilibrat. [7]

Caracterizarea agrobiologică și tehnologică

Butucul are o vigoare mijlocie către mare, fertilitatea și productiviatea sunt mijlocii, iar rezistența la boli, dăunători, secetă și ger este bună, pirderile de muguri înregistrate în iernile cu temperaturi minime absolute moderate fiind cuprinse între 5-11%.

Struguri ajung la maturitatea deplină în decada a 3-a a lunii septembrie, când acumulează 210-220 g/l zahăr și se pot obține producții de 10 t/ha, de o calitate deosebită, în majoritatea anilor putându-se obține vinuri albe de calitate, iar în anii cu toamne lungi și secetoase, prin lăsarea strugurilor la supramaturare, se pot obține vinuri demidulci cu aromă specifică soiului [11].

2.5. Cabernet sauvignon 7

Soiul a fost obținut prin selecție clonală din populația soiului Cabernet Sauvignon, fiind omologat în anul 1976 [11].

Descrierea ampelografică

Soiul este folosit la obținerea vinurilor roșii de calitate. Floarea acestuia este hermafrodită normală, pe tipul 5 și mai rar 6, cu polen abundent și fertil. Fig. 2.5. Cabernet sauvignon 7

Frunzele sunt mici, 5 lobate,

glabre pe fața superioară și păroase pe cea inferioară, strugurele este mijlociu ca mărime, de formă cilondro-conică, cu boabe mici de culoare albastru-negru, fără a fi meiate, gust erbaceu.

Caracterizarea agrobiologică și tehnologică

Vigoarea butucului este mijlocie, cu o fertilitate ridicată și o producție mare, maturitatea deplină a

strugurilor realizându-se în decada 1-a a lunii octombrie.

Rezistența la ger, boli, dăunători și secetă este mijlocie.

Producția medie este cuprinsă între 8-16 t/ha, depășind cu mult pe cea a soiului populație.

2.6. Negru de Drăgășani

Soiul de struguri Negru de Drăgășani, al doilea pe linia succesiunii a fost obținut din încrucișarea soiurilor Negru Vârtos și Saperavi, în 1993, la Stațiunea de Cercetare și Producție Viti-Vinicolă Drăgășani [11].

Principalele caracteristici și însușiri

Vigoarea butucului, fertilitatea și productivitatea sunt mijloci, prezentând o rezistență

la boli și dăunători, cât și la secetă și ger, mijlocie.

Soiul are potențial de producție constant și ridicat

de 15,5 t/ha, iar epoca de maturare a strugurilor: IV-V. Fig. 2.6. Negru de Drăgășani [14]

2.7. Novac

Soiul de struguri Novac, primul născut, a fost obținut în 1987, la SCDVV Drăgășani, din soiurile Negru Vârtos și Saperavi [11].

Principalele caracteristici și însușiri

Vigoarea butucului este mare, cu o rezistență la ger, mijlocie, iar epoca de maturitate Fig. 2.7. Novac [14]

a strugurilor: V-VI.

Potențialul de producție maxim este de 18 t/ha.

2.8. Merlot

Acest soi este de origine franceză, cultivat la început în Bordeaux, actual foarte răspândit în diferite zone viticole din lume [11].

Principalele caracteristici și însușiiri

Strugurii sunt de mărime mijlocie, piramidali, mai mult sau mai puțin dispersați, cu peduncul de culoare verde sau roz. Bobițele au dimensiuni medii, rotunde, de culoare albastră-violetă cu strat de pruină, iar pielița are o densitate Fig. 2.8. Merlot [14]

mijlocie, cu o pulpă suculentă,

dulce, cu gust solonaceu.

Soiul este rezistent la temperaturi joase și secetă, iar în anii cu temperatură scăzută se coace mai bine decât Cabernet Sauvignon, pe când în anii cu temperaturi ridicate acumulează mai mult zahăr.

Producția medie a acestui soi este de 16-18 t/ha.

Dintre cele mai răspândite și păgubitoare boli CAPITOLUL III

RECUNOAȘTEREA BOLILOR ȘI ATACULUI DE DĂUNĂTORI ÎN PLANTAȚIILE DE VIȚĂ DE VIE

3.1. Bolile viței de vie

infecțioase ale viței de vie, în această plantație au fost întâlnite următoarele micoze:

Plasmopara viticola – mana;

Uncinula necator – făinarea;

Botrytis cinerea – putregaiul cenușiu;

3.1.1.Mana viței de vie – Plasmopara viticola

Mana, cea mai răspândită și devastatoare micoză cu care s-au confruntat și încă se confruntă, viticultorii din întreaga lume. Aceasta este originară din America de Nord, unde a fost observată în anul 1834, fiind introdusă în Europa, în anul 1878,iar în anul 1887 mana a fost observată la noi în țară în podgoriile Buzăului. [1] Butucii atacați se debilitează, se resimt în anul respectiv și în anii următori, iar atacul consecutiv ani la rând, duce la uscarea plantațiilor.

Simptome. Infecțiile de mană se manifestă pe toate organele aeriene ale viței de vie: frunze, lăstari, cârcei, flori, ciorchini și boabe.

Atacul pe frunză. Pe frunze atacul de mană este cel mai frecvent, dar nu cel mai păgubitor. În primăvară, petele pe frunze sunt de culoare galbenă-untdelemnie, al căror contur este difuz, atingând dimensiuni ce variază de la câțiva mm la câțiva cm (stadiul petelor untdelemnii). Pe partea inferioară a limbului, în dreptul petelor untdelemnii, se constată prezența unui puf albicios, constituit din organele de înmulțire ale ciupercii, aspect numit “pete cu conidiofori și conidii”. Cu timpul, zona afectată se necrozează, frunzele luând un aspect ars (stadiul de arsuri pe frunze). Atacul pe frunze poate duce la defolierea butucului. [1], [9],

Către toamnă, frunzele devin mai rezistente atacului de mană, apărând pe suprafața acestora a unor pete mici, colțuroase, de 1-2 mm în diametru, în dreptul cărora țesuturile se brunifică, în timp ce restul frunzei rămâne verde. Pe partea inferioară a limbului, în această fază, ciuperca nu mai produce conidiofori și conidii, însă, se formează oosporii, organele de rezistență ale ciupercii.[9], [12]

Atacul pe ciorchinii tineri poate fi foarte periculos în anii cu precipitații abundente, în timpul înfloritului, în viile neprotejate. Infecția se produce rapid, prin pedunculul inflorescențelor, prin flori și prin partea lățită a pedicelului de la baza boabelor. Ciorchinii atacați se îngălbenesc, fiind acoperiți cu același pul alb pe timp umed (rot-gris) sau se brunifică și se usucă pe timp secetos “rot-brun”, [1], [9].

Combaterea bolii se face foarte greu datorită:

– condițiilor meteorologice: ploi dese, abundente, temperaturi scăzute care nu permit evaporarea apei și uscarea solului;

– imposibilității folosirii la momentul oportun a mașinilor de stropit și a forței de muncă manuale la executarea operațiilor în verde;

– ineficacitatea tratamentelor de contact datorată ploilor, care nu lasă timpul necesar ca soluția să adere de organele vițelor și o spală imediat după aplicare, fără ca acesta să-și facă efectul dorit.

Măsuri profilactice:

– au fost adunate și arse frunzele căzute și îngrămădite în locurile joase;

– lucrări ale solului (arături de toamnă și de primăvară) prin care au fost îngropate frunzele căzute și a fost menținut terenul curat de buruieni;

– conducerea semiînaltă a corzilor rămase la tăieri, cât mai răsfirat pe sârmele portante;

– conducerea și legarea lăstarilor cât mai răsfirat pe sistemul de susținere, eliminarea lăstarilor de prisos, copilitul, cârnitul, defolierea în zona strugurilor, toate efectuate pe cât posibil în timpul optim pentru a facilita zvântarea frunzelor după ploaie și a permite contactul mai intim al soluției folosite la tratamente cu organele plantei.

Combaterea ecologică a manei

În viticultura ecologică lupta directă cu mana este foarte dificilă datorită renunțării la produsele chimice de sinteză. De aceea un rol deosebit revine măsurilor culturale preventive prezentate mai sus. În afară de acestea, pentru combaterea manei, s-au folosit tratamente cu următoarele fungicide admise în viticultura ecologică, pe bază de cupru, extracte de roci și extracte de lemn de rășinoase;

Zeama bordeleză – Bouillie bordelaise WP sau WDG = 6 kg/ha (0,6%) în 800 L apă – conține cupru metalic 50% sub formă de sulfat de cupru neutralizat (sulfat bazic de cupru cu formula CuSO4*4Cu(OH)2*3Ca(OH)2). Grupa a III-a de toxicitate.

Mod de acțiune: Zeama bordeleză este un fungicid de contact. Eficacitatea soluției în combaterea manei este cunoscută, sulfatul de cupru distrugând conidiile ciupercii, în soluții cu concentrații de 0,25-0,75%. În condiții normale, concentrații mai mari de 0,75-1% sunt inutile, produc costuri mari și poluează solul, cu timpul cuprul în exces devenind toxic pentru plante (În unele țări europene – Elveția și Germania – nu trebuie să se depășească cantitatea anuală de 3 kg/ha Cu metalic). În cazul când se semnalează precipitații abundente, precum și imediat după grindină, se recomandă creșterea concentrației la 1-2%, cu condiția ca soluția să fie bine neutralizată (hârtia de turnesol se colorează în albastru, iar hârtia de fenolftaleină se colorează în roz pal).

Funguran OH 50 WP = 3 kg/ha (0,3%) în 800 L apă (la aplicarea ultimelor 2 tratamente, la intervale de 10 zile) conține 77% hidroxid de cupru – Cu(OH)2 cu 50% Cu metalic. Grupa a III-a de toxicitate.

Mod de acțiune: Funguran OH 50 WP este un fungicid de contact, cu acțiune excelentă în combaterea manei la vița de vie. Se aplică la avertizare, prin stropiri în timpul vegetației.

Ulmasud = 4kg/ha (0,4%) în 800 L apă conține extracte apoase din lemn de rășină pulverizate fin, amestecate cu pudră de roci argiloase.

Mod de acțiune: Ulmasud este un fungicid de contact, cu acțiune excelentă în combaterea manei la vița de vie. Se aplică la avertizare, prin stropiri în timpul vegetației.

Mouillant Biofa = 80 ml/ha (săpun potasic din acizi grași vegetali) adeziv folosit la tratamentele lichide împotriva manei și făinării.

3.1.2. Făinarea viței de vie – Uncinula necator

Boala este originară din America de Nord, fiind cunoscută sub denumirea de făinare sau oidiumul viței de vie, fiind prima boală fungică gravă care a apărut în plantațiile de Vitis vivifera din Europa (1845 în Anglia, iar la noi în țară în anul 1851, oidiumul alaturi de mană sunt principalii fungi patogeni capabili să compromită distrugerea completă a recoltei, dacă nu se iau măsuri adecvate de combatere. [1], [9].

Simptome. Ciuperca, atacă frunzele, lăstarii, coarde, ciorchinii, inflorescențe și boabele, din primăvară până toamna târziu, prin simptome caracterizate prin apariția unor pete uleioase, acoperite cu o pâslă fină, alb-cenușie, cu aspect pulverulent, reprezentând miceliul și conidiile agentului patogen. În urma distrugerii țesuturilor, organele atacate se brunifică si se necrozează [1], [9].

Temperatura dintre toți factorii climatici deține un rol determinant, cele prielnice dezvoltării ciupercii sunt în jur de 20-25oC, ciupercile care produc făinări fiind singurele ciuperci indiferente față de umiditate [1], [9].

Combaterea bolii se face foarte greu când:

– condițiile meteorologice: ploi dese, abundente, temperaturi scăzute nu permit acțiunea eficace a sulfului;

– imposibilității folosirii la momentul oportun a mașinilor de stropit și a forței de muncă manuale la executarea operațiilor în verde;

– ineficacitatea tratamentelor de contact datorată ploilor, care nu lasă timpul necesar ca soluția să adere de organele vițelor și o spală imediat după aplicare, fără ca acesta să-și facă efectul dorit.

Măsuri profilactice:

– evidența clară a parcelelor afectate în anul precedent;

– înlăturarea la tăieri a porțiunilor de lăstari infectați;

– tratament cu polisulfură de calciu – 10%, cât mai devreme, înainte de intrarea viei în faza de plâns;

– lucrări ale solului și combaterea buruienilor la timp;

– conducerea semiînaltă a corzilor rămase la tăieri, cât mai răsfirat pe sârmele portante;

– conducerea și legarea lăstarilor cât mai răsfirat pe sistemul de susținere, eliminarea lăstarilor de prisos, copilitul, cârnitul, defolierea în zona strugurilor, toate efectuate pe cât posibil în timpul optim pentru a facilita pătrunderea pătrunderea luminii, care distruge miceliul ciupercii când vine în contact direct cu acesta.

Combaterea ecologică a făinării

În viticultura ecologică lupta directă cu făinarea este foarte dificilă datorită renunțării la produsele chimice de sinteză. De aceea un rol deosebit revine măsurilor culturale preventive prezentate mai sus.

Pudraje cu Sulf pulbere = 30 kg/ha, Bentonită = 7,5 kg/ha, Litothane = 7,5 kg/ha. Tratamentul se execută prefloral și se prăfuiesc și vițele de vie și solul. Pulberea fungicidă depusă pe butuci, pe tulpini și sol degajă vapori de sulf când este încălzită de razele soarelui și ține sub control ciuperca Oidium. Bentonita și Litothane sunt pudre din argilă cu efect asupra făinării.

Tratamente lichide cu:

Sulf muiabil sub formă de Microthiol (sulf 80%) = 8 kg/ha( 0,8%), sau Microthiol special (sulf micronizat 80%) = 6 kg/ha ( 0,6%) sau Sufre biofa (sulf micronizat 80% + extracte de lemn de rășinoase) = 6 kg/ha ( 0,6%) sau Silibryx = 1Ll/ha (0,1%). Tratamentele se aplică postfloral, când temperatura aerului este între 15 și 280C, peste această temperatură existând pericolul producerii de arsuri pe struguri.

Algocuivre =3 kg/ha (3%) (Sulf micronizat + Litothane + Ulei vegetal + Hidroxid de cupru) cu efect împotriva făinării (sulful), a manei (cuprul), putregaiului cenușiu al strugurilor (Litthotane), iar huila vegetală având un efect de stimulare a creșterii și rodirii, la fel ca cel al produselor Kanne (cereale biologice lactofermentate) sau Biofalgue (alge marine+ulei vegetal)

3.1.3. Putregaiul cenușiu al strugurilor – Botrytis cinerea

Atacul acestei ciuperci este foarte frecvent în podgoriile din țara noastră, care produce în anii favorabili, cu toamne ploioase și calde, cele mai însemnate pierderi de recoltă cantitativă și calitativă. Boala fiind omniprezentă, se tratează preventiv.

Simptome. atacul caracteristic și păgubitor se întâlnește pe boabe, a căror susceptibilitate crește pe măsură ce se maturează și acumulează zahărul.

Atacul ciupercii face ca boabele să se înmoaie, crapă, se zbârcesc acoperindu-le cu mucegaiul cenușiu-brun, pulverulent.

În condiții de umiditate ridicată, al strugurii compacți, boala evoluează repede, cuprinzând în scurt timp tot strugurele.prezența putregaiului cenușiu produce modificări în compoziția boabelor, crescând conținutul de lactoză (ce produce degradarea fenolilor) ceea ce înseamnă pierderea culorii, fructuozității și stabilității vinurilor.

În unele regiuni din Franța, cât și pe valea Rinului, în anumite condiții de climă (vreme caldă și uscată), la soiurile albe, atacul se manifestă sub formă de “putregai nobil”. Toamnele calde și uscate ajută la dezvoltarea miceliului ciupercii în pulpă, iar la suprafață boabele nu mai crapă, ci se stafidesc și se îndulcesc. Întrucât, putregaiul nobil consumă o parte din apă și acizi, determină îmbogățirea relativă a boabelor în zahăr.

Combaterea bolii se face foarte greu datorită:

– condițiilor meteorologice: ploi dese, abundente, temperaturi scăzute;

– imposibilității folosirii la momentul oportun a mașinilor de stropit și a forței de muncă manuale la executarea operațiilor în verde;

– ineficacității tratamentelor de contact datorată ploilor, care nu lasă timpul necesar ca soluția să adere de organele vițelor și o spală imediat după aplicare, fără ca aceasta să-și facă efectul dorit.

Măsuri profilactice:

– lucrări ale solului și combaterea buruienilor la timp;

– conducerea semiînaltă a corzilor rămase la tăieri, cât mai răsfirat pe sârmele portante;

– conducerea și legarea lăstarilor cât mai răsfirat pe sistemul de susținere, eliminarea lăstarilor de prisos, copilitul, cârnitul, defolierea în zona strugurilor, toate efectuate pe cât posibil în timpul optim pentru a facilita aerisirea și pătrunderea fungicidelor în interiorul butucului, la struguri ca să-i protejeze împotriva oidiumului;

– desfrunzitul parțial la nivelul ciorchinilor, înainte de intrarea în pârgă, contribuie la reducerea apreciabilă a atacului;

– combaterea moliilor strugurilor pentru a nu produce scurgerea mustului, după intrarea în pârgă.

Combaterea ecologică a putregaiului cenușiu

În viticultura ecologică lupta directă cu putregaiul cenușiu este foarte dificilă datorită renunțării la produsele chimice de sinteză. De aceea un rol deosebit revine măsurilor culturale preventive prezentate mai sus. În afară de acestea, pentru combaterea putregaiului cenușiu se recomandă folosirea tratamentelor cu biopreparate de ciuperca Trichoderma viridae în concentrație de 0,2%.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

Plantațiile de viță de vie în sistem ecologic, după parcurgerea perioadei de tinerețe, timp de 3-5 ani, intră pe rod. Tehnologiile de cultură aplicate acestora, urmăresc obținerea unor producții normale de struguri, de calitate, în condițiile obținerii unui profit maxim și a prelungirii perioadei de rodire, un timp cât mai îndelungat.

Plantațiile viticole au o durată de exploatare de 25 de ani pentru plantațiile de vii altoite și 15 ani pentru plantațiile de vii pe rădăcini proprii și cele de hibrizi direct producători. În urma unor cercetări s-a stabilit că în condiții de expoatare intensivă, după 25 de ani de la intrarea viilor pe rod, producția anuală de struguri începe să scadă. [4]

Pentru aceste plantații în tot acest timp se vor aplica un complex de măsuri agrotehnice care să contribuie la manifestarea potențialului productiv calitativ al diferitelor soiuri, cum sunt: tăierile, conducerea vițelor pe mijloacelor de susținere, lucrările și operațiunile în verde, lucrările solului, erbicidarea, fertilizarea, irigarea, protecția fitosanitară etc. Toate aceste lucrări agrotehnice se aplică diferențiat, în funcție de particularitățile biologice ale soiurilor, condițiilor ecologice, formelor de conducere a vițelor, vârsta plantațiilor, alcătuind tehnologiile de cultură a viței de vie.

Plantațiile viticolă atât cea din sistem ecologic cât și cea de pe Domeniu Știrbey, fiind înființate pe terenuri cu pantă moderată, fac parte din plantațiile viticole cu distanțe de plantare obișnuite (1,2 între vițe și 2,2 între rânduri).

Toate lucrările efectuate în cadrul acestor plantații viticole de la lucrări ale solului, lucrări la butuc, la protecția fitosanitară, se execută atât mecanic cât și manual.

Principalele etape ale fluxului tehnologi ce se efectuează în plantațiile de viță de vie în sistem ecologic, sunt următoarele:

Tabel nr.1.

Lucrări la sol

Lucrările solulului au ca scop menținerea stării de afânare, păstrarea humusului în sol, asigurarea accesibilității elementelor nutritive, activarea proceselor chimice și biologice din sol și distrugerea buruienilor.

4.1.1. Lucrări mecanice, în plantația ecologică se efectuau cu pluguri trase de animale, însă o dată cu modernizarea acestora, lucrări în ambele plantații se efectuează cu două tipuri de tractoare de 60-80 CP, în agregat cu diferite utilaje în funcție de lucrările ce urmează a fi executate.

a) Arătura de toamnă se execută după căderea frunzelor, la o adâncime de 16-18 cm, cu plugul PCV echipat cu 2-4 trupițe și o rariță, lucrarea se face prin răsturnarea brazdelor spre rândurile de vie, realizând o bilonare pe direcția rândurilor.

b) Prin arătura de primăvară se mobilizeză solul pe adâncimea de 14-16 cm în perioada martie-aprilie, cu plugul cultivator (PCV) echipat cu trupițe laterale, pentru răsturnarea brazdelor către mijlocul intervalelor dintre rânduri. Arătura se mai poate executa cu plugul fără cormană la care se atașază grapa stelată, pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare, mai ales datorită vânturilor, prin aceasta încorporându-se și îngrășemintele azotoase în sol.

c) Afânarea superficială a solului se execută în perioada de vegetație a viței de vie, astfel solul se menține în stare afânată și curat de buruieni, prin prașile. Această lucrare a solului se execută în cursul perioade de vegetație, mecanizat pe intervale cu ajutorul cultivatorului de 3 ori (prima dată la sfârșitul lunii aprilie, a doua oară la mijlocul lunii mai, iar a treia oară la mijlocul lunii iunie).

d) O altă lucrare mecanizată pe intervale se realizează prin discuit și grăpat la o adâncime de 5-8 cm, de 2-3 ori, în funcție de condițiior climatice.

e) Prin subsolaj se realizează o afânare mai adâncă a solului, pentru îmbunătățirea regimului apei, aerului, căldurii și a activițății microorganismelor din sol. Subsolajul se realizează o dată la 4-5 ani, cu subsolierul SPV-45 M, la o adâncime de 35-45 cm, realizându-se toamna după recoltarea strugurilor.

Lucrări manuale.

În ceea ce privește aceste lucrări am efectuat următoarele:

desmușuroitul (debilonarea) l-am realizat în urma arăturii “la cormană”, urmat de dejagajarea butucilor de pământ și nivelarea acestuia cu sapa;

am mai efectuat prășitul viței de vie, cu rol de a menține solul în stare afânată și lipsit de buruieni, se realizează de două ori (prima prașilă la sfărșitul lunii aprilie, iar cea de-a doua la sfârșitul lunii mai), buruienile de lângă butuc sunt smulse cu mâna pentru a evita rănirea acestuia cu sapa;

Întreținerea solului se realizează prin întreținerea mixtă a acestuia (înierbare naturală permanentă parțială, pe al doilea rând) prin lucrarea solului atât între rânduri cât și pe rând.

Fig. 4. 1. Mod de întreținere a plantației

Lucrări la butuc, constau în lucrările de tăiere efectuate atât în uscat, cât și în verde, lucrări ce se pot executa atât manual cât și mecanic, ca lucrări manuale am efectuat următoarele:

4.2.1. Lucrările de tăiere în uscat

Toate tăierile aplicate plantației viței de vie reprezintă una din cele mai importante lucrări prin care se înlătură anual o mare parte din lemnul crescut pe butuc (80-85%), elementelor rămase li se reduc dimensiunile și li se schimbă poziția relativă în scopul reglării proceselor de creștere și fructificare.

Ambele plantații au o formă de conducere semiînaltă, elementele de producție formăndu-se pe tulpini de 60-80 cm înălțime de la nivelul solului. Acest tip de conducere s-a răspândit mult în ultimii ani în țara noastră, îndeosebi, ca și în această zonă, unde se pretează cultura neprotejată peste iarnă, la vița bătrână.

Pe forma de conducere semiînaltă se practică sistemul de tăiere mixt, elementele de producție și de înlocuire fiind amplasate fie în capătul tulpinii, fie pe cordoanele formate într-o singură parte sau în ambele părți ale tulpinii.

Acest sistem de tăiere se caracterizează prin folosirea ca element de producție a verigii de rod, în număr de 1-4, rar mai multe pe butuc, fiecare verigă fiind alcătuită dintr-o coardă de rod de 8-10-12-14 ochi lungime sau o codiță de 6-7 ochi și un cep de înlocuire de 1-2 ochi. Elementul de producție pentru anul în curs îl reprezintă coarda de rod, iar cepul de înlocuire asigură lemnul de rod pentru anul următor. [4]

Tăierile în uscate le-am efectuat în scopul menținerii producției la un nivel relativ constant, conservarea potențialului de producție și eliminarea posibilităților de apariție a alternanței de rodire, prin tăieri se urmărește asigurarea elementelor de rod necesare realizării producției de struguri în anul în curs, lemnul de rod pentru recolta anului următor, cu asigurarea longevității butucului.

Tăierile aplicate incorect an de an, reduc durata de viață a butucului, nu se mai păstrează echilibrul între procesele de creștere și cele de fructificare.

Acestei plantații de viță de vie am aplicăt în funcție de scopul urmărit două tipuri de tăieri:

tăierile de rodire, urmărind prin acestea, menținerea, în fiecare an, a anumitor rapoarte între procesele de creștere și fructificare, dimensionarea producției de struguri la butuc, asigurarea rodirii susținute a butucilor, eliminându-se alternanța de rodire, evitarea degarnisirii cordoanelor, înlocuirea lemnului vechi care a rodit, cu lemn nou, roditor, menținerea capacității de regenerare a butucului prin îndepărtarea lemnului îmbătrânit și a celui uscat; [2]

tăierile de regenerare, aplicate în special în plantațiile de vie bătrâne sau îmbătrânite prematur, în care, datorită vârstei înaintate sau a altor cauze, capacitatea de creștere și fructificare a butucilor a scăzut foarte mult. [2]

Aceste lucrări (tăieri în uscat) trebuie aplicate corect și la timp, astfel, lemnul rezultat trebuie ars cu scopul distrugerii formelor hibernante (dăunători).

Fig. 4. 2 Mod de tăiere în uscat

Dirijarea coardelor de rod, palisarea tulpinilor și a coardelor

În fiecare primăvară, a fiecărui an, după executarea tăierilor, am efectuat revizuirea mijloacelor de susținere, în cazul acestei plantații a șpalierilor deteriorați, completarea și întinderea sârmelor (indiferent de numărul acestora, întinderea lor începe cu prima de sus, terminându-se cu ultima de jos).

Această operație ce constă în revizuirea mijloacelor de susținere, este o lucrare deosebit de importantă, neglijarea sau executarea ei necorespunzătoare creează multe greutăți în întreținerea plantației (legatul lăstarilor, tratamentele pentru combaterea bolilor și dăunătorilor), cu urmări nedorite asupra producției de struguri.

La conducerea în forma semiînaltă, palisarea tulpinilor și a coardelor, a fost reprezentată de revizuirea legăturii tulpinilor de tutori și a coardelor de sârmele portante ale șpalierului, în așa fel încât acestea să fie drepte, fără curburi sau torsionări.

Înainte de dezmuguritul viței de vie am realizat dirijarea coardelor de rod pentru a preveni scuturarea ochilor care sunt foarte sensibili în această fază, după revizuirea mijlocului de susținere.

Pe portantă am dirijat coardelor de rod, prin legarea individuală, în două puncte, urmărind o mai bună distribuire a elementelor de rod în spațiu, de o parte și de alta a butucului, evitând încrucișarea lor.

În ceea ce privește legăturile, acestea nu trebuie să fie prea strânse pentru a evita strangularea coardelor, tulpinilor și cordoanelor în urma creșterii în grosime a acestora.

Lucrări și operații în verde

Prin lucrările și tăierile în verde se completează sau se desăvârșește efectul tăierilor în uscat, majoritatea acestor lucrări au o influență asupra calității producției, ceea ce face ca ele să fie folosite pe o scară mai largă în cultura soiurilor de struguri pentru consum în stare proaspătă.

Ca și lucrările în uscat efectuate, aceste lucrări și operații în verde le-am execut manual, cu diferite ustensile în funcție de operațiile efectuate.

Gruparea numeroaselor lucrări și operații cunoscute și practicate în viticultură, este făcută după mai multe criterii: după obligavitatea executării lor, după frecvența cu care se întrebuințează și după părțile plantei pe care se aplică.

În funcție de obligavitatea operațiile și lucrările în verde se pot grupa în funcție de necesitatea executării lor în: obligatorii (plivitul, legatul lăstarilor) și ocazionale (ciupit, copilit, cârnit, desfrunzitul parțial).

În ceea ce privește frecvența cu care se folosesc, lucrările și operațiile în verde se împart în două mari categori: lucrări și operații în verde aplicate mai des (plivitul, legatul sau dirijarea lăstarilor, cârnitul) și lucrări și operații în verde mai rar aplicate (ciupitul, copilitul, rărirea numărului de inflorescențe, scurtarea inflorescențelor, desfrunzitul).

Ultima grupare a lucrărilor și operațiilor în verde, după părțile plantei pe care se aplică, ele se pot grupa în lucrări și operații în verde aplicate lăstarilor (plivit, ciupit, legatul lăstarilor, copilit, cârnit), lucrări în verde aplicate inflorescențelor și strugurior (normarea încărcăturii inflorescențelor pe butuc – rărirea inflorescențelor, suprimarea unor porțiuni din inflorescențe) și cele aplicate frunzișului (desfrunzittul parțial).

Operații în verde pentru reglarea încărcăturii butucului

Plivitul lăstarilor, l-am efectuat prin îndepărtarea de pe butuci a unui anumit număr de lăstari socotiți a fi de prisos, și anume: lăstarii crescuți din portaltoi, lăstarii fără rod care cresc din butuc și lemnul multianual, plasați necorespunzător, o parte din lăstarii fără rod de pe coardele anuale, lăstarii de pe tulpini.

Am săvârșit plivitul lăstarilor de pe tulpină, lasănd numai 1-2 la bază pentru formarea cepilor de siguranță, când lăstarii au avut 2-3 cm lungime.

Fig. 4. 2. Normare pe butuc a lăstarilor [18]

O altă lucrare deosebit de importantă este normarea producției pe butuc a strugurilor, ce am efectuat-o an de an de 3-4 ori, în scopul sporirii producției dar și a calității mărfi (80-90%). În cazul unui număr prea mare de struguri, aceștia se dezvoltă neuniform, boabele rămân mici, neuniforme ca mărime și culoare, iar maturarea lor este întârziată.

4.2.5. Lucrări și operații în verde aplicate lăstarilor

a) Legatul lăstarilor l-am efectuat de 3 ori în timpul perioadei de vegetație: primul legat înainte de înflorit, pe la mijlocul sau sfârșitul lunii mai, când lăstarii au lungimea de 40-60 cm, al doilea la mijlocul lunii iunie, iar al treilea legat, înainte de intrarea strugurilor în pârgă (sfârșitul lunii iulie, începutul lunii august). Materialul cu care am efectuat legatul lăstrarilor a fost rafia sintetică.

Datorită modului de susținere pe șpalier cu sârme duble, lăstarii viței de vie i-am dirijat cu mâna printre sârme, înlocuind astfel legatul în proporție de 70-80%.

b) Ciupitul lăstarilor l-am efectuat cu scopul de a suprima vârfurile de creștere, înainte de înflorit, prin această lucrare întrerupănd creșterea lăstarilor pe perioada înfloritului, pentru a favoriza procesul de fecundare a florii.

Efectul pozitiv al ciupitului constă în creșterea procentului de boabe legate, prin mărirea greutății medii a unui strugure și în final, a producției.

Prin această operație am ciupit lăstarii lacomi astfel stimulând formarea copililor, în vederea refacerii potențialului vegetativ și productiv al butucilor, în acestă plantație s-a urmărit, prin ciupitul lăstarilor formarea rapidă a butucilor.

Fig. 4.3. Dirijarea lăstarilor

c) Cârnitul lăstarilor constă în suprimarea vârfurilor tuturor lăstarilor, indiferent dacă poartă sau nu rod, la intrarea strugurilor în pârgă, o dată cu încetinirea creșterii lăstarilor. Această operație am realizează cu foarfeca prin îndepărtarea vârfurilor lăstarilor împreună cu frunzele tinere (5-7), având ca scop dirijarea substanțelor sintetizate către procesele de maturare a strugurilor și coardelor dar, dacă se face prea devreme, are ca efect apariția de noi copili ceea ce întârzie maturarea.

În special în anii cu exces de precipitații, lucrarea este absolut necesară pentru a se asigura pătrunderea luminii și aerului în interiorul butucilor, pentru a lumita consumul inutil de asimilate de către lăstar.

În cazul în care cârnitul se face prea devreme, înainte de intrarea strugurilor în pârgă, când lăstarii sunt în plină creștere, sau mai sever, cu un număr mai mare de frunze, se formează un număr mai mare de copili, cu consum nerațional de asimilate, în detrimetrul producției de struguri și al maturării lemnului.

d) Copilitul constă în suprimarea totală a lăstarilor ce se formează din mugurii de vară la subsuoara frunzelor, prin această operație am urmărit micșorarea masei vegetative, reducerea gradului de umbrire a frunzelor de pe lăstarii principali, ușurând astfel executarea tratamentelor fitosanitare.

e) Desfrunzitul parțial l-am efectuat prin îndepărtarea frunzelor din zona strugurilor, atât la soiurile pentru struguri de masă, cât și la cele pentru vin, cu scopul de a crea acestora, condiții mai bune de iluminare și însorire, aerisire mai bună și ușurarea aplicarării tratamentelor fitosanitare.

Scopul acestei lucrări este de a ameliora microclimatul din jurul strugurilor, în sensul că se reduce umiditatea, se intensifică aerisirea și gradul de iluminare.

Prin desfunzit se asigură o colorare uniformă a boabelor de struguri, sporirea conținutului în zaharuri, reducerea acidității totale prin degradarea acidului malic, micșorarea atacului de putregai cenușiu și obținerea unor recolte mai sănătoase.

Această lucrare duce la rezultate mai bune după ce am efectuat desfrunzitul la intrarea strugurilor în pârgă, îndepărtându-se astfel, de pe butuc, în jur de 10-30% din frunzele îmbătânite situate în dreptul strugurilor.

Aplicarea îngășemintelor organice în plantația de vie

Una dintre verigile importante ale tehnologiei viticole, este fertilizarea viilor pentru creșterea producției. Prin folosirea rațională a îngrășemintelor se asigură obținerea de producții de struguri superioare, relativ stabile, fără scăderea calității sau rezistenței la boli și dăunători, ger și secetă.

Fertilizarea viilor se face prin folosirea în funcție de necesarul de îngrăsăminte a fiecărei parcele în parte, acestă fertilizare se face folosind numai îngășăminte organice.

În plantația crescută în sistem ecologic, de pe domeniul Știrbey se folosesc îngrășămintele organice ce sunt alcătuite din azotat de amoniu (NH4NO3) în amestec cu tescovină și apă caldă, apa ajutând la amestecarea mai rapidă a componentelor.

Fertilizarea se mai face și cu gunoi de grajd, datorită faptului că acesta elimină treptat elementele nutritive necesare viței de vie, se aplică o dată la 3-4 ani, în cantitate de 30-50 t/ha.

Fertilizarea cu gunoi de grajd se face toamna sau primăvara devreme, prin împrăștiere manuală cu furca, urmată prin arătura adâncă, la 16-18 cm adâncime.

O sursă importantă de humus este constituită din lăstarii eliminați cu ocazia plivitului sau a vârfurilor de lăstari rezultațe la cărnit, din frunze rezultă humusul nutritiv (pentru microorganisme), iar din lăstari se produce, în timp, humusul de durată.

Combaterea bolilor și dăunătorilor viței de vie

Măsurile de protecție fitosanitară ocupă un loc important în tehnologiile de cultură, datorită viței de vie afectată de un număr însemnat de boli și dăunători.

Pe lângă efectuarea la timp a lucrărilor solului, distrugerea buruienilor, strângerea resturilor vegetale atacate de boli și dăunători, aplicarea lucrărilor și operațiilor în verde, fertilizarea echilibrată, au rol important în menținerea sănătății plantelor și evitarea pierderilor (uneori foarte mari) de recoltă, combaterea chimică rămâne mijlocul de bază în tratarea bolilor și dăunătorilor în ceea ce privește domeniul Știrbey. [3]

Pentru o aplicare corectă a tratamentelor fitosanitare împotriva bolilor și dăunătorilor trebuie să ținem seama de timpul de aplicare în funcție de evoluția vremii, de faze de dezvoltare a plante, de evoluția bolilor și dăunătorilor, durata aplicării tratamentului, performanța utilajelor folosite.

Aplicarea tratamentelor se realizează cu ajutorul tractoarelor (Massey Ferguson și McCormick) în agregat cu mașinile de stropit (PP-28 și PP-300), echipate cu diuze din ceramică (0,8 și 1,2 mm).

La pregătirea tratamentelor sub formă de pulbere muiabilă sau umectabilă, am cântărit cantitățile necesare de soluție, după care le-am pus într-un vas (găleată), peste ea am turnat o cantitate de apă corespunzătoare, încât prin amestecare am obținut o pastă omogenă.

Am omogenizat soluția prin amestecarea acestuia fără să se formeze cocoloașe cu o lopățică din lemn, continuând să adaug apă, amestecând mereu.

Astfel suspensia obținută am toarnat-o în rezervorul mașinii de stropit, completând cu apă până ce am obținut concentrația recomandată, amestecând mereu.

Suspensia trebuie să fie în concentrație de 5% și bine omogenizată pentru a se evita depunerile masive, înfundarea duzelor.

Înainte de aplicarea produselor fitosanitare trebuie analizate caracteristicile acestora, în ceea ce privește proprietățile substanței active, modul de acțiune, remanența, riscuri la apariția fenomenului de rezistență și caracteristicile toxicologice.

Pentru ca tratamentele fitosanitare să fie eficiente trebuie să ținem cont întodeauna de trei elemente cheie: produsul utilizat, tehnica de aplicare și foarte important, tehnica de aplicare a produsului. [10]

Înainte de efectuarea tratamentului trebuie să se realizeze cunoașterea și verificarea parametrilor de funcționare a echipamentelor utilizate, ceea ce presupune calibrarea mașinilor de stropit ce constă în reglarea acestora astfel încât să obținem maximul de eficacitate în combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor.

Pentru a obține un rezultat de o calitate superioară a tratamntelor trebuie să ținem seama de ora executării tratamentului, doza optimă corectă buna cunoaștere a utilajelor și metodei de lucru respectarea vitezei (o viteză mai mică sau mai mare conduce la administrarea eronată a cantității de pesticid) și a presiunii de lucru.

La administrarea produselor fitosanitare trebuie să fim precauți în ceea ce privește reluarea tratamentului în cazul unor spălări (în cazul produselor de contact), pulverizarea corescunzătoare, cu respectarea dozelor și a ritmului aplicării, evitarea aplicării tratamentelor în cazul unor temperaturi ce depășesc 25-28oC și evitarea aplicării tratamentelor dacă ploaia este iminentă. [10]

Încă de la fenofaza de umflarea a mugurilor aplicăm un fungicid de contact (sulf- cunoscut în popor ca pucioasă) cu acțiune multiplă în combaterea făinării și cu efect secundar împotriva acarienilor, ce prezintă o formulă avansată, microgranule dispersate în apă, ce asigură o bună omogenizare a soluției și rezultate foarte bune în protecția culturii. Primul tratament aplicat făinării se face preventiv, fiind cel mai important și trebuie continuată protecția culturii prin aplicarea tratamentelor până în pragul fenofazei de pârgă.

Dezmuguritul (2-3 frunzulițe), este fenofaza în care se aplică un al doilea tratament pentru făinare și un prim tratament în ceea ce privește combaterea primelor larve de molie a viței de vie.

Atunci când plantația de viță de vie este în fenofaza în care lăstarul are 7-10 cm se aplică tratamente de sulf muiabil în ceea ce privește făinarea și atacului de acarieni.

La lăstarii de 20-25 cm se continuă aplicarea tratamentelor pentru combaterea făinării ținând seama că aceasta atacă cel mai mult organele tinere ale plantei pentru că sunt mai susceptibile la atac. În această fenofază combatem mana cu sulfat de cupru (CuSO4), fiind cunoscută și sub denumirea de piatră vânătă.

Înainte de înflorit aplicăm un tratament tot cu sulfat de cupru pentru combaterea manei și mai aplicăm o dată și atunci când cultura ajunge la faza de înflorire.

Fig. 4.4. Inflorescența la vița de vie

Combaterea manei și a făinării atunci cand vița de vie se află în fenofaza de creștere a boabelor, se mai aplică un tratament și la compactare.

Tratamntele la vița de vie se aplică în funcție de fenofazele în care se află aceasta, astfel încât, în faza I se aplicarea tratamentelor se face cu diuze de 0,8 mm la al doilea rând (250 l/ha), iar în faza a II-a se administrează cu diuze de 1,2 mm pe fiecare rând (600 l/ha), datorită grosimii peretelui vegetativ.

PROTECȚIA ECOLOGICĂ A VIȚEI DE VIE ÎMPOTRIVA AGENȚILOR FITOPATOGENI SEMNALAȚI

În condițiile deteriorării permanente a mediului înconjurător, fenomen datorat în mare parte chimizării excesive, reorientarea sistemelor de producție viticolă practicate până în prezent spre tehnologii bazate pe principii ecologice constituie alternativa logică a exigențelor actuale și de perspectivă. Aplicarea metodelor de producție ecologică, semnifică în primul rând ameliorarea capacității de autoreglare a agroecosistemului zonal și teritorial.

În România sistemele biologice de combatere în viticultură încă în stadiul de pionerat, focalizează tot mai mult interesele științifice și practice ale comunității din domeniul viti-vinicol. Cele mai recente statistici indică faptul că românii sunt interesați din ce în ce mai mult de consumul produselor naturale, Bio. În acest context este ușor de înțeles preocuparea unui număr tot mai mare de fermieri în trecerea integrală sau parțială a suprafețelor pe care le dețin la producția boilogică. La ora actuală există mijloace și metode moderne (de precizie) în tehnologia de combatere ecologică a agenților fitopatogeni la vița de vie.

Metode ecologice de combaterea bolilor criptogamice

Prin viticultură ecologică se înțelege acel sistem de cultură care vizează valorificarea și păstrarea sistemelor biologice productive, folosindu-se produse biologice naturale, excluzând substanțele de sinteză organică. Aplicarea metodelor de producție biologică semnifică în primul rând ameliorarea capacității de autoreglare a agroecosistemului zonal și teritorial.

La ora actuală există mijloace și metode biologice eficiente de luptă contra celor mai importanți agenți patogeni ai viței de vie (mana, făinarea, putrgaiul cenușiu).

Combaterea bolilor criptogamice (produse de ciuperci) reprezintă problema cea mai complexă a protecției fitosanitare în viticultura ecologică, deoarece se urmărește reducerea până la eliminare a tratamentelor fitosanitare cu efecte negative în cadrul ecosistemului.

Posibilitățile de intervenție prin mijloace chimice directe sunt limitate și de aceea un rol deosebit au măsurile culturale preventive. Aceste măsuri se recomandă a fi următoarele:

– folosirea la plantare a unui material săditor certificat, liber de virusuri și boli bacteriene;

– extinderea în cultură a soiurilor rezistente, altoite pe portaltoi mai puțin viguroși;

– amplasarea plantațiilor pe terenuri în pantă, cu expoziție S, S-V, S-E;

– menținerea unui sol bine structurat, cu un conținut moderat de humus și cu elemente minerale accesibile, cu o viață microbiană activă, care să favorizeze o nutriție echilibrată și o rezistență sporită la atacul bolilor;

– forme de conducere semiînalte prin care vegetația este îndepărtată de suprafața solului;

– sporirea aerisirii și iluminării prin operațiile în verde;

– aplicarea corespunzătoare a lucrărilor de întreținere a solului;

– reducerea fertilizării cu îngrășăminte chimice;

– reducerea irigației;

– în lupta contra bolilor și dăunătorilor se folosesc, înainte de toate, prognozele și avertizările pe care le fac laboratoarele zonale ale Oficiilor Fitosanitare .

Protecția fitosanitară la vița de vie este mai eficientă în scopul prevenirii decât a combaterii. Pentru aceasta este nevoie de o bună stare fiziologică a plantelor în scopul autoapărării, pentru că paraziții atacă mai ales plantele debilitate. Se pune accent pe limitarea înmulțirii și nu pe distrugerea completă a dăunătorilor, realizându-se astfel un echilibru ecologic prin reglarea populațiilor de organisme dăunătoare sub PED astfel încât să nu provoace daune semnificative.

Tab.4.1

Program orientativ de combatere biologică împotriva bolilor și dăunătorilor viței de vie

Metode moderne de avertizare a bolilor și efectuarea tratamentelor chimice

În prezent, în țara noastră există o rețea de prognoză și avertizare organizată pe întreg teritoriul țării, privind bolile și dăunătorii principali și eficiența lor economică, sunt influențate în mare măsură de organizarea acțiunii de combatere și momentul aplicării tratamentelor. Sistemul național de prognoză și avertizare este format din 198 stații, dispunâd de aparatură meteorologică ‘uzată moral’ făcandu-se necesară găsirea unor soluții eficiente în acest sector. Datorită dezvoltării sistemului informatic electronic, s-a găsit modalitatea de utilizare a unor mijloace moderne în agricultură.

În prognoză și avertizare ca soluție tehnică s-a introdus ‘sistemul AgroExpert’, care permite colectarea automată a datelor meteorologice din teren (temperatură, umiditate, precipitații, prezența picăturilor de de apă pe frunze) și prelucrarea datelor în funcție de modele matematice (algoritmi) specifice diferiților agenti de dăunare.

AgroExpert este un sistem complex, care se bazează pe electronică, informatică. Scopul este avertizarea la timp a momentelor aplicării tratamentelor chimice, pentru combaterea agenților de dăunare.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Concluzii

Zona viticolă Drăgășani este foarte favorabilă obținerii strugurilor de vin și de masă folosind tehnologia ecologică de cultivare datorită caracteristicilor solului, condițiilor ecoclimatice și experienței deținute de locuitori, știindu-se că este nevoie de un nivel ridicat de calificare în executarea diferitelor lucrări.

Tehnologia de cultivare ecologică a viței de vie se face sub un strict control al organismelor abilitate în acest domeniu și orice abatere duce la declasarea producției.

În anii normali din punct de vedere termic și pluviometric tehnologia de cultivare ecologică a viței de vie se aplică cu bune rezultate, dar în anii foarte bogați în precipitații aceasta se aplică cu greutate, cu cheltuieli mari și cu efecte negative asupra cantității și calității producției.

O problemă deosebită o constituie lipsa forței de muncă manuale în momentele de vârf (legat, prășit, cules), când cererea în zonă este foarte mare, iar oferta este mai mică.

Viticultura ecologică păstrează și îmbunătățește însușirile fizice, chimice și de fertilitate ale solului și are o contribuție deosebită la prevenirea eroziunii terenurilor în pantă și la prevenirea poluării apelor și solului.

În viticultura ecologică accentul se pune în primul rând pe măsurile culturale preventive, pe avertizări și în cele din urmă pe cele curative.

Sistemul AgroExpert este foarte util în recepționarea, prelucrarea datelor și avertizarea unor agenți fitopatogeni la nivelul Unitațiilor Fitosanitare Județene și Agenției Naționale Fitosanitare.

Bolile și dăunătorii au căpătat în timp o anume rezistență și efectul unor substanțe de sinteză folosite la tratamente nu se mai făcea simțit. Combaterea ecologică a bolilor și dăunătorilor se face cu bune rezultate pentru vie și pentru fauna utilă, pentru sol, mediu și bineînțeles pentru consumatori.

Produsele folosite în tratamentele ecologice ale bolilor și dăunătorilor permit obținerea unor recolte cu cheltuieli mai mari, dar foarte valoroase, cu o desfacere asigurată deoarece nu afectează sănătatea oamenilor.

Aplicarea sistemelor de tehnologie ecologică contribuie la:

-constituirea unor sisteme viticole, durabile;

-obținerea unor producții de struguri de înaltă calitate;

-refacerea dezechilibrelor biocenotice;

-stabilitate ecologică;

-protejarea mediului înconjurător;

-menținerea integrității și perenității ecosistemelor viticole;

-reducerea la maxim a tratamentelor chimice;

-maximizarea factorilor naturali de control, conservarea genofondului de specii utile.

Viticultura ecologică oferă o mare șansă de dezvoltare pentru această zonă, conform cerințelor Uniunea Europeană și mulți investitori străini au simțit această oportunitate și au investit masiv în achiziționarea de terenuri.

Viticultura ecologică nu se poate face fără specialiști pregătiți, deschiși la nou, preocupați de cercetare și pasionați de acest domeniu.

Dintre lucrările solului, cele de mobilizare a acestuia influențează negativ evoluția unor agenți de dăunare care iernează în sol sau pe sol.

Efectuarea obligatorie a lucrărilor la butuc – în verde (plivit, dirijat și legat lăstari), înainte de efectuarea tratamentelor, ajută la o mai bună eficacitate a acestora.

Aplicarea tuturor lucrărilor în verde corect ajută la o mai bună aerisire a butucului, pătrunderea luminii, nu permite dezvoltarea ciupercii pe organele plantei.

La administrarea produselor fitosanitare trebuie să fim precauți în ceea ce privește reluarea tratamentului în cazul unor spălări (în cazul produselor de contact), pulverizarea corescunzătoare, cu respectarea dozelor și a ritmului aplicării, evitarea aplicării tratamentelor în cazul unor temperaturi ce depășesc 25-28oC și evitarea aplicării tratamentelor dacă ploaia este iminentă.

Recomandări

La înființarea noilor plantații să se folosească portaltoii cei mai rezistenți la calcar activ și cu o înrădăcinare profundă pentru a rezista la secetă, chiar dacă nu asigură o producție ridicată (în viticultura ecologică nu este cea mai importantă cantitatea).

Folosirea unor soiuri de vie rezistente la boli, dăunători, secetă și ger, care să nu aibă o creștere vegetativă foarte puternică.

Cultivarea unor soiuri bine adaptate condițiilor ecologice ale zonei.

Efectuarea la timp și de calitate a lucrărilor solului pentru a realiza o bună afânare și aerare a acestuia.

Se va evita pe cât posibil efectuarea lucrărilor solului când acesta are un grad ridicat de umiditate pentru a nu produce tasarea și compactarea, precum și distrugerea platformelor teraselor.

Folosirea înierbării alternative și a celei permanente ca sistem de lucru al solului.

Reducerea la minimum posibil a numărului de tratamente pentru prevenirea bolilor și dăunătorilor și utilizarea doar de substanțe chimice naturale sau cele admise de legislație a fi utilizate in agricultura ecologică.

Încheierea unor contracte de muncă ferme cu muncitori sezonieri pentru a avea garanția efectuării la momentul optim a lucrărilor fitotehnice.

BIBLIOGRAFIE

COMEȘ I., LAZĂR AL., BOBEȘ I.,HOTMAN M., DRĂCEA ANETA ELENA, Fitopatologie, Editura Didactica și Pedagogica, 1982, București

DEJEU LIVIU CORIALAN, GEORGESCU MAGDALENA, Tăierile și conducerea viței de vie, Editura Ceres, 2009, București

DEJEU LIVIU CORIALAN, Viticultura practică, Editura Ceres, 2009, București

DEJEU LIVIU CORIALAN, Viticultură, Editura Ceres, 2010, București

MARINACHE OANA, Reședințele Știrbey, Editura ACS, București

PĂDURARU I., Studiu pedologic pentru perimetrul de ameliorare Știrbey, 2002, București

SIMION CRISTINA, DONICI ALINA, Soiuri de struguri pentru masă experimentate și recomandate în podgoriile din județul Galați, Editura Pax Aura Mundi, 2011, Galați

TĂNASE MARIA, Fitopatologie, Editura Universitatea Lucian Blaga, 2003, Sibiu

TOMOIAGĂ LILIANA, Bolile și dăunătorii viței de vie prevenire și combatere, Editura Mediamira, 2006, Cluj-Napoca

TOMOIAGĂ LILIANA, Ghidul fitosanitar al viticultorului, Editura AcademicPres, 2013, Cluj-Napoca

ZINCA NICOLAE, La 50 de ani de activitate științifică 1936-1986, Interprinderea poligrafică, Sibiu

Syngenta, Catalog pomi fructiferi și viță de vie, 2013

ION M. PUȘCĂ, Vechi soiuri românești de viță de vie, Editura Tipografia INTACT, 2006, București

http://scdvv-dragasani.ro/struguri-pentru-vin

http://scdvv-dragasani.ro/struguri-pentru-stafide

http://scdvv-dragasani.ro/struguri-de-masa

http://www.stirbey.com/istoria/

http://www.stirbey.com/vii/

http://www.agerpres.ro

http://jurnalul.antena3.ro

BIBLOGRAFIE

Adcon Telemetri – addVANTAGE A730, Ghidul utilizatorului.

Adcon Telemetri – AgroExpert, Sistem electronic de măsurare a parametrilor climatici și de avertizare a bolilor plantelor.

Bernaz, Gh. –Via familială. Ediția a II-a, Editura M.A.S.T. – București , 2000.

Dejeu, L. – Viticultura practică. Editura Ceres, București, 2004.

Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A. – Hortiviticultură și protecția mediului. Editura didactică și Pedagogică, R.A. – București, 1997.

Diaconu, P. și colab – Agrofitotehnie, Editura didactică și Pedagogică, – București, 1978

Gheorghieș, C., Geamăn, I. – Bolile plantelor horticole. Editura Universitas Company, București, 2002.

Grecu, V. – Cultura viței de vie în grădinile populației. Editura Ceres, București, 1983.

Lăcătușu, R. – Agrochimie. Editura Helicom – Timișoara, 2000.

Liliana Tomoioagă, I. Oroian, C. Mihai – Viticultura biologică.Protecția fitosanitară a viței de vie în fermele cu combatere biologică, Rev. “Protecția Plantelor”XVI – 2006, nr.61-62.

Marin, Gh., – Pedologie generală pentru profilul agronomic. Editura Ceprohart, Brăila 2000.

Martin, T. și colab. – Strugurii de masă. Editura Ceres, București, 1974.

Martin, T., Oprea, A. –Tăierea și conducerea viței de vie. Editura Ceres, București, 1988

Ministerul agriculturii și industriei alimentare – Metodici de prognoză și avertizare, redacția de propagandă tehnică agricolă.

Mirică, I., Mirică, A. – Protecția viței de vie împotriva bolilor și dăunătorilor. Editura Ceres, București, 1986.

Negrilă, A. și colab. – Pomicultură și viticultură. Editura didactică și Pedagogică, R.A. – București, 1980.

Simion, C. – Tehnologie ecologică de producere a strugurilor pentru obținerea vinurilor roșii. Editura Pax Aura Mundi, Galați 2003.

Țârdea, C., Dejeu, L. – Viticultură. Editura didactică și Pedagogică, R.A. – București, 1995.

Țârdea, C., Sârbu, Gh., Țârdea, A. – Tratat de vinificație. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași, 2000