Din Istoria Francmasoneriei. Horea Controverse Si Realitate

CUPRINS

HOREA – ÎNTRE MIT ȘI ISTORIOGRAFIE

CUVÂNTUL AUTORULUI

DATE ISTORICE NECESARE. AUTONOMIA SUCCESORALĂ ÎN PRINCIPATUL TRANSILVANIEI

HOREA ȘI FRANCMASONERIA

Francmasoni în preajma lui Horea

PRESUPUSE LEGĂTURI FRANCMASONICE ALE LUI HOREA LA VIENA: FRATES DE CRUCE

Ce sunt Frățiile ? Scurtă incursiune în tradiție

Frates de Cruce. Presupusele legături francmasonice

AUDIENȚE LA ÎMPĂRATUL IOSIF AL II-LEA ȘI UN CONTROVERSAT ÎNDEMN LA RĂSCOALĂ

Călătoriile la Viena

A treia audiență. Cât de importantă este scrisoarea nobilului Ribiczei

DESPRE PERSONAJE „MISTERIOASE” ÎN PREAJMA LUI HOREA: SALIS ȘI POPESCU

Salis

O primă confuzie: Salis alias Balsamo

A doua confuzie: Salis alias Salins

Mihail Popescu și francmasonul Gyulai

Nuanțe în clarificarea problemei

LOJA „DE LA VRAI CONCORDE” / „ZUR WAHREN EINTRACHT” ȘI TOASTUL ÎN ONOAREA LUI IOSIF AL – II – LEA

Agapa din 23 februarie 1783

DESPRE PROCES ȘI EXECUȚIE

Prinderea lui Horea și Cloșca

Execuția. Rota Fragendos nu este de esență masonică

Răscoala de la 1784: experiment masonic ?

CÂTEVA CONCLUZII

P O S T F A Ț Ă

BIBLIOGRAFIE

HOREA – ÎNTRE MIT ȘI ISTORIOGRAFIE

„Acești săraci supuși români care sunt fără îndoială

cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei,

sunt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine,

fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o

cercetează cineva, este cu adevărat de plâns și nu este decât

de mirare că se mai găsesc atâția și că n-au fugit cu toții”

D. Prodan

(Problema iobăgiei în Transilvania. 1700-1848,

Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989 p. 113)

Ne bucură să putem adăuga câteva modeste comentarii pe marginea acestei noi și interesante lucrări de istorie a Franc-Masoneriei Române – cu atât mai mult cu cât ea aparține distinsului nostru prieten și Frate Gheorghe Bichicean, Mare Istoric al M.L.N.R. și M.V. în Scaun al Respectabilei Loji de Cercetare „Gnosis” –, cu atât mai mult cu cât cartea ce o avem în față: Din istoria Francmasoneriei. Horea: controverse și realitate, reprezintă nu doar o importantă contribuție la aflarea adevărului istoric, ci și o adevărată monografie dedicată aces-tui „martir al durerilor noastre“.

Rolul cercetării istoriografice ar trebui să fie acela de a trasa o linie clară de demarcație între legendă și realitatea isto-rică, între personajele de roman și personalitățile istorice al căror parcurs de viață cuprinde lumini și umbre, fapte ce merită elogiate, dar și acte condamnabile. Ca și „istoria profană“, istoria Franc-Masoneriei este la rându-i compusă din eveni-mente, fiind marcată – în bine sau în rău, dacă putem atribui actelor istorice conotațiuni morale… – de faptele și deciziile diferitelor personalități ce au avut, la un moment dat, puterea de decizie și autoritatea de a schimba cursul evenimentelor și de a-și lăsa amprenta asupra istoriei.

Acesta este motivul pentru care considerăm absolut necesară profesionalizarea cercetării științifice – în primul rând istorice – din cadrul Lojilor de cercetare ale M.L.N.R. prin implicarea în Comisiile de specialitate a unor personalități din lumea academică, cu apartenență la Ordin, dar și a altor personalități din rândul oamenilor de știință și cultură cu preocupări evidente în studierea acestui conglomerat socio-cultural numit Franc-Masonerie.

Nimic nu poate fi mai important pentru viitorul acestei ilustre și venerabile Organizații, decât cunoașterea – pe cât se poate de obiectivă – a trecutului ei și conturarea cât mai realistă cu putință, a portretului acelor actori de prim rang ce și-au lăsat amprenta asupra parcursului său. Acest deziderat, însă, nu este realizabil decât printr-o activitate susținută de cercetare, de nivel academic, ce trebuie începută pe temeiurile solide ale obiectivității și rigurozității științifice și continuată la nivel de generație… Doar astfel, Loji de Cercetare precum Quator Coronati Lodge No.2076, din cadrul United Grand Lodge of England, au reușit, prin contribuția unor cercetători de prim rang, precum: Robert Freke Gould, William James Hughan, Charles Warren, Rev. Adolphus Alexander Woodford, John Paul Rylands, William Harry Rylands, ș.a., să publice materiale și lucrări de o importanță deosebită pentru cunoașterea trecu-tului Franc-Masoneriei speculative britanice (și nu numai…), fondului cutumiar și ritualistic și mai ales să realizeze cercetări asupra Masoneriei operative din perioada medievală.

Lucrarea profesorului dr. Gheorghe Bichicean se înscrie în acest filon valoros al punerii în lumina corectă a unor personalități din istoria României și apoi a elucidării apartenen-ței sau nu a acestora la Ordinul Masonic. Și aceasta, mai ales pentru faptul că tentația mediatică a atașării sintagmei de „francmason“ unora dintre personalitățile politice și culturale din istoria Țărilor Românești și a României Moderne a devenit – cu precădere în perioada contemporană – o adevărată „modă”…

Cartea – pe care am parcurs-o cu plăcerea pasionatului de istorie – ne-a satisfăcut atât intelectul, cât și simțul estetic; scrisă într-un stil „baroc”, cu multe trimiteri la surse și cu slovă de cărturar pasionat, ce păstrează însă obiectivitatea cercetării faptelor în lumina contextului mai larg al evenimentelor, este nu doar un demers de cercetare, ci și unul de re-descoperire a unei personalități și a unei epoci. Am admirat mai ales faptul că autorul reușește să reziste ispitei – această Circe a cercetării Istoriei – de a-i da lui Horea ceva mai mult decât a avut sau a fost acesta: „Prin Horea descoperim o lume angajantă și angajată prin societăți secrete în mișcări sociale, care nu rămân inerte ci atrag, într-un spațiu discret organizat, personalități ce întruchipează idealurile pe care Francmasoneria le afirmă“.

Lucrarea de față este structurată pe șapte „coloane“ principale (pe șapte capitole) care formează un ansamblu literar și structural armonios și coerent. Vom zăbovi asupra fiecăruia dintre acestea, subliniind și observând în cazul fiecăruia acele aspecte pe care le considerăm importante și interesante spre a fi comentate și prezentate cititorului – ca un modest demers de lectură sintetică și paralelă.

Gheorghe Bichicean începe lucrarea Horea: controver-se și realitate, cu un bine-venit și foarte potrivit capitol intro-ductiv: Date istorice necesare. Autonomia Succesorală în Principatul Transilvaniei. Avem în acest prim demers o foarte bine documentată prezentare a contextului social și politic din Transilvania în preajma recunoașterii de către Imperiul Otoman a suzeranității Austriei asupra Transilvaniei, prin pacea de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699. „Pentru reglementarea raporturilor între Casa de Habsburg și Transilvania, scrie Gh. Bichicean, va fi emisă Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691, adevărată Constituție a Transilvaniei pentru 150 de ani. Cele trei „națiuni” și cele patru religii „acceptate” își păstrau privilegiile, însă țara va fi supusă unui tribut anual (…). Pe măsura consolidării dominației în Transilvania, Curtea imperia-lă va subordona principalele instituții politice, administrative și fiscale, pentru a contrabalansa opoziția stărilor”.

Una dintre presiunile – dealtfel uzitate și în cazul exercitării statutului de suzeranitate între alte formațiuni statale – a fost încercarea de „catolicizare” a românilor transilvăneni sub forma „Unirii cu Biserica Romei”: „În condițiile în care și după Reforma religioasă din secolului al XVI-lea situația con-fesională a românilor rămăsese aceeași, s-a recurs la încercarea de consolidare a catolicismului, prin atragerea românilor la Unirea cu Biserica Romei, reprezentând religia Casei domni-toare”.

Odată cu încheierea păcii de la Karlowitz (1699) suve-ranul vienez devenea Principe al Transilvaniei, iar din 1765, când Transilvania a fost ridicată la rang de Mare Principat, îm-păratul folosea și titlul (formula) de „Mare Principe al Tran-silvaniei”. În acest fel Carol al VI-lea, care asigurase succesiu-nea la tron a fiicei sale Maria Tereza, îi transmitea și acest „Mare Principat”.

„Reformele Mariei Tereza (1740-1780), scrie Gh. Bichicean, au adus prefaceri în sistemul instituțional, social și militar (prin înființarea Regimentului de grăninceri români și secui în Transilvania), contribuind la dezamorsarea tensiunilor sociale. Reformele aveau și scopul de a reduce influența și rolul stărilor privilegiate și a Dietei. Transilvaniei i se recunoștea autonomia de iure prin edictul de la 1765 al împărătesei, care îi conferea rangul de Mare Principat (…). Deși era o catolică pro-fund convinsă, în anul 1759 va trece Biserica Ortodoxă în legi-timitate, prin întemeierea unui Episcopat ortodox. A sprijinit și organizarea centrului școlar de la Blaj, iar din 1777 va contri-bui la sporirea rețelei școlare rurale și instrucția preoțimii, cre-ând cadrul de formare a unei elite intelectuale românești”.

Personalitatea care a reprezentat, poate, cel mai bine „reformismul luminat” în Transilvania, a fost împăratul Iosif al II-lea (1780-1790). Situația românilor din Principat era deo-sebit de grea și problema iobăgiei reprezenta principala proble-mă socială a acelei perioade. Cu toate că – cel puțin în teorie… – împăratul a încercat „desființarea iobăgiei”, această măsură nu s-a aplicat în realitate, lovindu-se de împotrivirea nobilimii maghiare. De fapt, se pare că aceasta a fost soarta tuturor reformelor gândite de Iosif al II-lea, care-i scria resemnat fratelui său Leopold: „Mă urmărește ghinionul în tot ceea ce fac…”. De unde se poate trage concluzia că în istorie, politica principilor „luminați” nu poate avea șanse de implementare într-o societate constituită pe pilonii poate grosolani, dar bine înfipți în realitățile vremurilor și perfect conectați mentalităților epocii, condusă după principiile filosofiei politice a lui Niccolo Machiavelli.

Situația creată în principat prin lipsirea de drepturi a majorității românești și multele nedreptăți care se abătuseră asupra lor, a condus la radicalizarea mișcării de emancipare a românilor din Transilvania.

Cel de-al doilea capitol poartă titlul Horea și Francm-asoneria și vine într-o continuare firească a situației deja pre-zentată în primul capitol.

După o serie de portrete ale acestuia, aparținând unor surse istorice diferite, ne este prezentată meseria lui Horea, pe numele său adevărat Vasile Urs Nicola; acesta era constructor de biserici … din lemn. Gheorghe Bichicean notează aici următoarele: „Avea angajate mai multe lucrări și pentru fiecare avea câte un meșter care răspundea de execuția construcției. Meșterul Vasile Ursu indica drept autor al unei biserici din Sălaj pe Nicula Ion a Neamțului, care a făcut biserica din Tizeri”.

Francmasonii din jurul lui Horea sunt și ei consemnați în cuprinsul acestui interesant capitol, în care este prezentat rolul, activitatea și relațiile tuturor acestor personalități cu capii mișcării țărănești, cât și argumentele pro și contra apartenenței lor la Masonerie. Vom enumera și noi aceste personaje istorice, după cum urmează: Maria Tereza, Iosif al II-lea, Samuel von Brukenthal și Ioan Molnar-Piuariu de Mullersheim. Dintre acestia, conform cercetărilor intreprinse de autorul nostru, exis-tă dovezi clare că au fost francmasoni doar în cazul lui Samuel von Brukenthal și Ioan Molnar-Piuariu.

„Funcționând la nivelul elitelor, notează Gh. Bichicean, Francmasoneria cuprindea principi, înalți demnitari, mari nobili, intelectuali, funcționari imperiali, precum contele Gheorghe Banffy (inițiat în loja St.Andreas zu den drei Seeblät-tern din Sibiu), Gheorghe Aranka (om de litere), I.C.Elder, Joseph Fr. Sulzer, Mihail Brukenthal, Martin Hochmeister, Dr. Burutz, Istvan Koszta (secretar gubernial)”.

Un alt capitol deosebit de interesant prin problematica abordată este cel despre Presupusele legături francmasonice ale lui Horea la Viena și Frățiile de Cruce (Frates de Cruce). „Frățiile de Cruce” – chiar fără legătură cu personaltat rolul, activitatea și relațiile tuturor acestor personalități cu capii mișcării țărănești, cât și argumentele pro și contra apartenenței lor la Masonerie. Vom enumera și noi aceste personaje istorice, după cum urmează: Maria Tereza, Iosif al II-lea, Samuel von Brukenthal și Ioan Molnar-Piuariu de Mullersheim. Dintre acestia, conform cercetărilor intreprinse de autorul nostru, exis-tă dovezi clare că au fost francmasoni doar în cazul lui Samuel von Brukenthal și Ioan Molnar-Piuariu.

„Funcționând la nivelul elitelor, notează Gh. Bichicean, Francmasoneria cuprindea principi, înalți demnitari, mari nobili, intelectuali, funcționari imperiali, precum contele Gheorghe Banffy (inițiat în loja St.Andreas zu den drei Seeblät-tern din Sibiu), Gheorghe Aranka (om de litere), I.C.Elder, Joseph Fr. Sulzer, Mihail Brukenthal, Martin Hochmeister, Dr. Burutz, Istvan Koszta (secretar gubernial)”.

Un alt capitol deosebit de interesant prin problematica abordată este cel despre Presupusele legături francmasonice ale lui Horea la Viena și Frățiile de Cruce (Frates de Cruce). „Frățiile de Cruce” – chiar fără legătură cu personalitatea lui Horea, reprezintă un subiect în sine, cu rezonanțe magico-mitice și etnologice deosebite în spațiul carpato-danubian. Poveștile românilor (Făt Frumos din Lacrimă, Călin Nebunul, ș.a.), cu rădăcini adânci în epoca greco-romană și cu siguranță traco-getică, ne oferă numeroase exemple de astfel de legături între diferiți eroi legendari. Aceste tradiții coboară, din lumea „păgână” spre cea creștină și după cum afirmă autorul, ajung până în Bizanț – făcând deosebirea între „înfrățirea țărănească” și cea „boierească” (în care-și uneau sângele, după ce-și făceau câte o tăietură în formă de cruce pe brațul drept). Autorul con-sideră posibilă inițierea lui Horea într-o într-o societate ocultă „de sorginte dacică”, având în vedere faptul că „tradiția Frăției de Cruce era încă vie în Munții Apuseni”.

În Scrisorile către Vasile Alexandri, Ion Ghica notează următoarele: „Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism și de energie; ne făceam răspunzători de starea nenorocită și umilită a țărei, așa că la întoarcerea noastră în vale, la fântână, jurasem săne consacrăm patriei cu trupul și cu sufletul, ne legasem frați de cruce (s.a.) și că fiecare dintre noi trei să se supuie, cu pericolul vieței și al averei, la hotărârile celorlalți doi; chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele și regulamen-tele Frăției”.

În ceea ce privește relațiile lui Horea cu societățile secrete care-și desfășurau activitatea la Viena, Gh. Bichicean consideră că „Horea nu putea fi inițiat în loja De la Vrai Concorde, întrucât lojile de cercetare funcționează după un ritual special, [cu aplicații mărturisite spre cercetarea științifică – n.n.] iar asocierea numelui său cu „Frăția de Cruce” nu este nici certă, nici relevantă pentru apartenența la Francmaso-nerie”.

Urmează apoi un capitol – al IV-lea după cronologia noastră – care se ocupă de controversa asupra „îndemnului la răscoală” (sau acceptului dat spre aceasta…) în timpul audien-țelor lui Horea la Iosif al II-lea – chiar de către persoana îm-păratului: Audiențe la împăratul Iosif al II-lea și un controversat îndemn la răscoală. Autorul, sprijinindu-se pe dovezile istoriografice, ne arată: „Cu privire la discuția care ar fi avut loc între Iosif al II-lea și Horea, nu există până în prezent niciun document sau știre contemporană evenimentu-lui. Doar cunoscuta scrisoare a nobilului ungur Adam Ribiczei conține o informație primită de acesta de la căpitanul Sodler, un transcript târziu, datând din 8 aprilie 1830, sugerând exis-tența aprobării date de împărat pentru declanșarea răscoalei”. Mai mult decât atât, scrie Gheorghe Bichicean, „Nicolae Iorga neagă posibilitatea ca împăratul să fi rostit aceste cuvinte („Thut ihr das!” / „Faceți voi aceasta!”) cu gândul la revolu-ție” și este sigur că „împăratul nu a spus așa ceva și nici Horea nu a înțeles așa de mult nemțește, încât să priceapă ce spune împăratul în germană. (…) dacă i-ar fi spus ceva, fără îndoială că ar fi fost în limba românească, pe care Iosif am văzut că o întrebuința”. „Nici Ioan Lupaș, continuă autorul, nu acordă încredere unui astfel de „îndemn la răscoală”, pe care l-ar fi putut da Iosif al II-lea.

Împăratul, în corespondența cu fratele său Leopold, atunci Mare Duce de Toscana, a scris: „acest coquin pretinde că are un document de la mine; nu i-am dat niciodată așa ceva”. Prin urmare, existența unei intenții sau chiar a unui plan al Cancelariei imperiale de la Viena, conform căruia prin intermediul lui Horea ar fi fost pusă la cale o re-voluție în Transilvania, nu se poate susține cu argumente cre-dibile.

Următorul capitol: Despre personaje „misterioase” în preajma lui Horea: Salis și Popescu, lămurește într-un mod lipsit de echivoc care erau relațiile acestuia și mai ales clarifică identitatea celor două personaje „misterioase” despre care s-a afirmat că ar fi fost în legătură cu capii răscoalei și chiar că ar fi influențat anumite decizii ale acestora. Întrebarea de la care pleacă autorul este: A fost Horea ajutat de cineva ?

În privința lui Salis, Gheorghe Bichicean afirmă în mod tranșant, după o riguroasă documentare, faptul că acesta „era urmărit din ordinul înmpăratului Iosif al II-lea, întrucât îndem-na locuitorii Transilvaniei și Ungariei să emigreze [în Rusia], nu pentru amestec în răscoala condusă de Horea”, acest Salis fiind – după cu spunea și Nicolaie Iorga, un agent al Moscovei. „Afirmațiile care îl arată ca un om apropiat de Horea, care ar fi plănuit să înceapă revoluția abia în anul 1785, nu sunt veri-ficabile”.

În ceea ce privește identificarea „contelui” Salis cu Joseph Balsamo – tratată de Gheorghe Bichicean într-un capitol separat – aceasta este considerată (pe bună dreptate!) de autor drept „total fantezistă”. Doar enumerând o scurtă cronologie a locațiilor în care s-a aflat Balsamo (contele Alessandro di Cagliostro) în perioada 1784-1769, ne putem da seama cu ușu-rință că acesta nu a pus piciorul în Transilvania.

În privința lui Mihail Popescu sau Popersky și contele Francisc Gyulai, rolul acestora în răscoală nu poate fi argu-mentat în mod riguros, acțiunile lor putând fi clasificate mai degrabă în categoria unor simple intenții (așa cum a fost cea a lui Alexandru Mavrocordat de a da ajutor răsculaților, intenție blocată de Înalta Poartă la intervenția habsburgilor), zvonuri („itinerariul precis al lui Popescu evidențiază cu claritate faptul că el a fost nevoit să ocolească teatrul răscoalei”) sau dezimformări.

Un subiect interesant tratat de autor este și cel referitor la indentitatea „celui de-al patrulea Căpitan” al răscoalei. Gheorghe Bichicean analizează cu prudență acest subiect, des-tul de obscur, datorită puținătății și mai ales lipsei unor infor-mații concludente, considerând, din punctul domniei sale de vedere, că acest personaj necunoscut – identificat de unii autori cu Salis sau Popescu – ar fi fost, de fapt, chiar un participant din rândul răsculaților: „Acest căpitan, recunoscut de mărturiile țăranilor a fi fost Popescu, este cel ce a vorbit în Bucium și în Musca poporului, ceea ce a putut să facă numai un cunoscător al limbii române. Numai că, ulterior, căpitanul cu „chivără roșie” cu care a apărut Horea la Bucium a fost identificat în persoana unui „căpitan țăran” cu numele Niculae Tulea din Râu Mare. Nu era nici emisar, nici mentor militar sau politic. Textele documentelor vorbesc despre un „om” cu chivără roșie, nu despre un ofițer sau „fost ofițer”.

În ceea ce-i privește pe cei doi „oameni enigmatici”: Popescu și Salis, Gheorghe Bichicean afirmă că „dacă au acționat în Imperiul Habsburgic în general și în Transilvania în particular în perioada răscoalei lui Horea, [aceștia] au avut cu siguranță alte obiective”, dintre care principalul, se pare, era cel de recrutare a țăranilor și dezertorilor, supuși austrieci, pentru înlorarea în armata rusă și pentru a-i determina să emigreze în Crimeea.

În penultimul capitol al lucrării: Loja De la Vrai Concorde (Zur Wahren Eintracht) și toastul în onoarea lui Iosif al II-lea, autorul se referă la controversatul subiect al to-astului și la contextul în care acesta ar fi avut loc, cât și la semnificațiile sale din punct de vedere istoric și masonic.

Referitor la acest subiect, Gheorghe Bichicean ne oferă următoarele informații, culese după publicarea rezultatului cer-cetărilor istoricului Ioan Chindriș, cu privire la loja vieneză „De la Vrai Concorde” (Zur Wahren Eintracht), în care a fost rostit toastul: „O cercetare recentă în arhivele masonice de la Viena ne-a pus în fața unui document excepțional, a cărui existență este în măsură să sugereze redeschiderea discuției despre Horea și mișcarea masonică. Este legat de activitatea lojii de orientare franceză din Viena, cu numele „De la Vrai Concorde” (Zur Wahren Eintracht)”. Această lojă a fost condusă în perioada 1782-1785 de Ignatius von Born ca Maes-tru Venerabil în Scaun, fiind vorba de o „lojă de excepție” – adică o lojă de cercetare – care cuprindea personalități din elita politică, socială și culturală.

Incertitudinile nu se referă la existența toastului – și anume existența de facto a acestui eveniment; se cunoaște nu numai loja, ci și data rostirii lui: 23 februarie 1783. Contro-versele se poartă doar asupra persoanei care a ținut toastul. Observațiile profesorului Bichicean pe marginea acestui subiect sunt, dealtfel, foarte pertinente. Se constată mai întâi faptul că „data inserată în document, 23 februarie 1783, (…) corespunde momentului petrecut în agapa lojei „Zur Wahren Eintracht”, dar aceasta nu corespunde cu nici o călătorie a lui Horea la Viena și/sau a vreunei audiențe la împăratul Iosif al II-lea (…) și nicio scriere istorică nu l-a menționat în luna februarie la Viena”.

În al doilea rând, renumita lojă vieneză – ca ori și ce altă „lojă de excepție” – cuprindea înalte personalități ale nobilimii, orășenilor și intelectualității Imperiului, fapt ce îl determină pe Gheorghe Bichicean să afirme că Horea nu putea fi membru al acesteia. Mai mult decât atât, adaugă autorul lucrării, regulamentele de funcționare ale unei astfel de loji nu ar fi permis în nici un fel unei persoane din afara Ordinului – unui profan – să participe la lucrările lojii sau la ritualul aga-pei organizată de aceasta.

Concluzia autorului la încheierea acestui capitol este pe cât de clară, pe atât de tranșantă: „Prin nici o informație prezen-tată și analizată, nu se susține apartenența lui Horea la Ordinul Masonic. Faptul că a acționat într-un cadru trasat de franc-masoni – de la Iosif al II-lea la Samuel von Brukenthal și de la Ioan Piuariu Molnar la Ignatius von Born, este singura certitu-dine. Nici chiar consemnările unui medic din Orăștie, francma-sonul Ladislau Bruz, care a lăsat câteva însemnări despre răs-coala lui Horea, nu lasă să se înțeleagă faptul că Horea ar fi aparținut Francmasoneriei”.

Urmează un capitol dedicat procesului și execuției lui Horea – în care este redat calvarul pe care l-au avut de îndurat capii răscoalei cât și modalitatea sălbatică și crudă în care aces-tia au fost executați. Din cuprinsul acestui capitol ne-au atras atenția câteva însemnări referitoare la francmasonii care au vorbit în apărarea lui Horea; aceștia au fost: Pierre Brissot de Warville și Martin Hochmeister. Acesta din urmă, de profesie tipograf (care a cerut și sprijinit tipărirea Supplexului) și mem-bru al lojii St Andreas zu den drei Seeblättern, „a deschis un atac direct la adresa nobilimii transilvănene, pe care o conside-ra vinovată de situația grea a românilor”.

În ceea ce privește considerarea Răscoalei de la 1784 drept un „experiment masonic”, Gheorghe Bichicean scrie următoarele: „Afirmații de tip: Era o conjurație masonică la mijloc?, Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a fost un laborator masonic pentru pregătirea revoluțiilor care începeau atunci?, Iosif al II-lea l-a abandonat pe fratele Horea…, sunt total nerealiste și nici nu pot fi probate (s.n.)“.

Concluziile ultimului capitol vin să întărească observa-țiile pertinente ale autorului cât și analiza critică realizată de acesta cu ajutorul surselor bibliografice, deosebit de bogate, la care a apelat pe parcursul lucrării: „Atestări documentare în privința legăturilor lui Horea cu Francmasoneria sau cu socie-tatea Fratres de Cruce lipsesc în primul caz și sunt insuficiente în cel de-al doilea. (…) În lumina informațiilor documentare cunoscute până în prezent, nu se poate proba că Vasile Urs Nicola din Albac, zis Horea, a aparținut Ordinului masonic și nici altor organizații inițiatice ale timpului său”.

Și nu în ultimul rând, am dori să ne referim la Biblio-grafia impresionantă la care Gheorghe Bichicean a făcut apel, pentru a putea fi în măsură să ne ofere nu doar o lucrare foarte bine documentată, ci și un demers argumentativ solid și coe-rent, în urma căruia cititorul să îsi poată forma o imagine cât mai corectă asupra personajului principal al cărții, personalități-lor din preajma lui și mai ales a epocii pe care acesta a marcat-o prin curajul și măreția martiriului său. Considerăm că, din punct de vedere bibliografic, autorul a reușit să acopere și să cuprindă toate lucrările importante scrise despre acest subiect și să trateze toate temele și ipotezele ce au fost vehiculate cu privire la Răscoala lui Horea și la rolul acestuia în contextul epocii; noutatea și valoarea deosebită a cărții profesorului dr. Gh. Bichicean constă, însă, în analiza critică realizată asupra relațiilor dintre Horea și Francmasonerie și clarificarea rolului și raporturilor acestuia cu anumite loji și personalități de prim rang din cadrul Ordinului Masonic.

În încheierea considerațiilor noastre pe marginea acestei interesante și importante lucrări, vom sublinia din nou acele elemente pe care le considerăm definitorii atât pentru forma – dar mai ales pentru spiritul în care aceasta a fost scrisă: analiza critică obiectivă, bazată pe surse istoriografice, a personajului și contextului în care acesta și-a desfășurat activitatea; contri-buția la întregirea imaginii Răscoalei de la 1784 printr-o fru-moasă și completă monografie a lui Horea și clarificarea pro-blemei apartenenței acestuia la Franc-Masonerie.

Vom încheia cuvântul nostru pe marginea acestei cărți valoroase cu un îndemn pe care un alt istoric îl adresa citi-torului aflat la începutul lecturii: „În acest moment trebuie să-ți solicit mai multă luare-aminte, deoarece înaintea ta îmi pot exprima cel mai bine opiniile într-un mod liber. Dificultatea mea este de fiecare dată aceea de a pune lucrurile înaintea ta în lumina lor cea adevărată, sau [mai bine zis] în acea lumină pe care eu o consider a fi cea adevărată; însă nădăjduiesc că voi reuși, dacă tu-mi vei acorda întreaga ta atenție” (Barthold Georg Niebuhr, Lectures on Ancient History, Cambridge, 1831).

Prof. univ. dr. Cosmin Dumitrescu

Bucuresti, 10 ianuarie 2015

CUVÂNTUL AUTORULUI

Interesul istoric. Dacă francmasoneria își asumă perso-nalități și evenimente care au schimbat destinul lumii, trebuie să căutăm dovezi clare cu privire la această poziție. Confuzia voită, lipsa de claritate în informații, alimentează istoria bazată pe teoria conspirației, care niciodată nu-și va asuma răspun-derea cu privire la realitatea evenimentelor. Fondată pe o repre-zentare francmasonică, teza complotului s-a confruntat cu nu-meroase incidente, antrenând o evidentă întârziere istoriogra-fică și metodologică. Acest fapt caracterizează cunoașterea în general a istoriei masoneriei și, în particular, pe aceea a peri-oadelor în care se afirmă necesitatea schimbărilor în societate, mai mult sau mai puțin violente. Cea mai spectaculoasă conse-cință a acestor teorii este, fără îndoială, faptul că au prefigurat, nevalorizând ideea unei funcții motrice, conceperea francmaso-neriei doar ca observator al schimbărilor culturale legate de mișcări importante, precum Iluminismul și Romantismul. Ne aflăm încă în fața unei istorii fragmentate, puțin lizibilă, care alimentează și criza identitară, atingând astăzi o așa-numită „francmasoneri liberală” suspicioasă cu privire la implicarea sa în societate, și care își prezervă o identitate inițiatică frecvent considerată ca fiind incompatibilă cu obiective majore.

În ultimii ani, în special după 1989, s-a scris mult despre Horea în legătură cu apartenența lui la societăți secrete, ma-sonice sau cel puțin inițiatice. Afirmative sau nu, aparținând istoricilor sau cercetătorilor francmasoneriei, considerațiile nu vor putea încheia, probabil, încă mult timp de acum înainte dezbaterile pe această temă. Desigur că, în timp, descoperirea unor noi documente va putea adăuga informațiilor deja cunos-cute elemente noi, ce vor permite reinterpretări. Până atunci, rezumându-ne la cele cunoscute, vom încerca să aducem câteva clarificări cu privire la statutul lui Horea și relația lui cu franc-masoneria. Contextul este cel circumscris de evenimentele că-rora le aparține, iar noi ne raportăm, cu intenția mărturisită de a nu împinge lucrurile până acolo unde ar fi convenabil unor așteptări, de multe ori nemărturisite.

De ce ne-am propus să facem acest demers în clarificarea statutului, poziției lui Horea față de francmasonerie ? Pentru că nu știm cu exactitate dacă a aparținut acesteia sau nu, iar lite-ratura istorică, inclusiv cea masonică, avansează idei și opinii de multe ori nerealiste, ca să nu spunem fanteziste. Interogația pare oportună, cum este și corect, în opinia noastră, ca până la a afirma sau nega cu siguranță apartenența lui Horea la franc-masonerie, să acceptăm că avem totuși o certitudine: Horea a acționat, în perioada circumscrisă răscoalei țărănești de la 1784 pe care a condus-o, într-un cadru trasat de membri marcanți ai francmasoneriei. El aparține unei perioade de expansiune a ma-soneriei, de căutări și de acțiune pentru reașezarea societății pe baze noi, promovate de principiile Iluminismului, în care cei ce și-au propus să lucreze pentru realizarea acestor obiective s-au regăsit în societăți secrete sau discrete, pentru împlinirea unor idealuri comune. De aici influența exercitată asupra lor și influ-ența lor asupra altor personalități, indiferent că au parținut sau nu Ordinului masonic.

Francmasoneria reprezintă de mult timp un subiect supus controverselor, are adepți și adversari. De aceea trebuie tratat cu mare deferență acest subiect. Scrierile unor reputați istorici români sau cercetători ai francmasoneriei, academicieni pre-cum Dan Berindei și Cornelia Bodea, au îndreptat erori ale timpului, așezând un sigiliu academic pe cunoașterea unei isto-rii integrate. Într-un interviu acordat ziarului „Ziua”, academicianul Dan Berindei afirma: „Ca istoric, am fost și sunt interesat de activitatea francmasoneriei, deoarece, fără îndoială, francmasoneria modernă reprezintă, de trei veacuri, o compo-nentă a existenței umanității. Nu se poate ca ea sa nu fie avută în vedere, atunci când se studiază fenomenele devenirii la ni-velul unei țări și, de asemenea, dat fiind caracterul ei universal, la cel al omenirii. Uneori silințele de a descifra trecutul francmasoneriei se dovedesc complicate. Istoricul trebuie sa depășească tot felul de obstacole: o informație documentară destul de deficitară și nu rareori materiale de informație manipulate, într-un sens sau în altul sau prin „diabolizare” din partea adversarilor ori prin acreditarea unor „legende” chiar de către francmasoni, care manifestă tendința de asumare uneori „forțată” a unor evenimente sau a unor personalități. Oricum, activitatea francmasoneriei în trecut este una dintre „cheile” istoriei universale și, de asemenea, a istoriei naționale.”

A început să fie clar pentru tot mai mulți oameni că francmasoneria, alături de alte organizații secrete sau numite „inițiatice”, a constituit forța unor evenimente importante din istoria umanității. Au fost, desigur, o serie de mari istorici ro-mâni care în perioada interbelică și chiar în cea postbelică, au analizat sine ira et studio evenimentele ce au marcat istoria po-porului român, utilizând documente care evidențiau, dacă nu rolul francmasoneriei, cel puțin al unor personalități care au aparținut acesteia. Între aceștia îi menționăm pe Andrei Oțetea (pentru perioada revoluției de la 1821, condusă de Tudor Vladi-mirescu), David Prodan (pentru răscoala lui Horea, la 1784), Ioan Lupaș (tot pentru răscoala lui Horea, de la 1784) ș.a.

Impulsul în a reconstitui adevărul a fost dat după anul 1993, când Marea Lojă Națională din România și-a reaprins Luminile și interesul pentru cunoaștere îl regăsim astăzi, alături de cei deja menționați, la istorici, cercetători sau scriitori pre-cum Tudor Sălăgean, Marius Eppel, Daniela Comșa, Attila Var-ga, Ioan Chindriș, Ioan-Marian Țiplic, Bogdan Dogaru, Cătălin Turliuc, Horia Nestorescu-Bălcești, Mihaela Cosma, Cătălina Opaschi, Dan Brudașcu, Mariana Daneș, Emilian M. Dobrescu, Radu Comănescu, Olimpian Ungherea, Ovidiu Dan, Thomas Șindilariu, Arpád Kupán, Cosmin Dumitrescu, Adrian Matei, Cornel Kameniczki, Sorin Gădălean, Mihai Ardelean, Vasile Habor, Ioan Lixandru, Ioan Lumperdean, Florin Stoenescu, Ioan-Sorin Crișan, Radu Bălănean, Cornel Enache ș.a., care susțin necondiționat necesitatea aprofundării studiului istoriei francmasoneriei române și în plan universal.

Documentele și rezultatele cercetării în domeniul istoriei francmasoneriei, într-o abordarea deschisă și critică, sunt pro-movate în reviste cu profil specific, precum Ars Quatuor Coro-natorum (coordonată de Valentin Urziceanu), Trivium (coordonată de Dan Ciochină), Echerul și Compasul (coordonată de William Alexandru Cosmescu), Forum Masonic, Anuarul Comisiei de Istorie, Gnosis (ultimele două apariții elaborate de un colectiv pe care îl coordonăm), etc. dar și în reviste ce aparțin unor instituții naționale, precum Transylvania Review, în care mulți autori își fac anunțată prezența cu studii și articole pertinente în domeniu. Astăzi se găsesc cu ușurință reviste masonice și în mediul virtual. Uti-lizatorii de internet au acces la informații, pot citi inclusiv ri-tualurile masonice, iar unele facultăți au în programul de învă-țământ studiul francmasoneriei, se elaborează lucrări de licență și teze de doctorat integratoare.

Reconsiderarea atitudinii față de francmasonerie pe plan internațional este evident. După căderea Zidului Berli-nului, de pildă, rușii au trimis Marelui Orient al Olandei întreaga ar-hivă masonică a țării, confiscată și transportată în Germania în timpul ocupației naziste. Gestul semnifică o deschidere spre co-laborare și bune intenții.

Francmasoneria speculativă și expansiunea lojilor. Francmasoneria speculativă se consideră a fi un ordin cu un sistem de valori bine definit. În cadrul acestei organizații, re-prezentantă a Iluminismului, interesul științific a coexistat din-totdeauna cu postulatul egalității.

După constituirea Marii Loji a Londrei în vara anului 1717 și adoptarea Constituției lui James Anderson, sub impul-sul gânditorilor din Secolul Luminilor, a unor factori favrabili pe plan extern, s-au afirmat sute de loji masonice, în care per-sonalități ale culturii, științei, artelor, filosofiei, precum și mo-narhii luminați ai timpului, dădeau viață unor idei ce au dorit să transforme societatea, să o așeze pe baze moderne.

În secolul al XVIII-lea, care consemnează consacrarea formală a masoneriei speculative, putem focaliza primele apar-tenențe românești la francmasonerie. Masoneria a fost mar-toră a tuturor evenimentelor istoriei românilor, este o compo-nentă născută în istorie, ca unul din cei mai firești factori de progres și civilizație. O serie de personalități, fie că au fost lite-rați, oameni de cultură, istorici, medici, artiști, filosofi, juriști, etc. s-au angajat într-o lucrare ce a stat permanent în slujba poporului român, aparținând acestei „misterioase” societăți dis-crete, care este francmasoneria. Ei s-au pus în serviciul isto-riei sincere a românilor, nu al unei istorii paralele în care se evită asocierea, apartenența personalităților la Ordinul masonic, cu toate că informațiile sunt deja de notorietate, accesul este liber și au fost scrise zeci de tomuri care stau sub aureola teoriei conspirației, sub acoperământul societăților secrete.

Etapizarea masoneriei speculative în secolele XVIII-XIX, pe diferite criterii exprimate într-o logică ce corespunde reali-tății apariției și evoluției francmasoneriei românești, până la fondarea Marii Loji Naționale din România, interesează pen-tru corecta cunoaștere istorică. Chiar dacă în unele exempli-ficări realitatea nu confirmă apartenența la francmasonerie a unor personalități, etapizarea în sine este binevenită. În această tipologie, o primă etapă ar fi cea repre-zentată prin domnitori luminați precum Dimitrie Cantemir (1710-1711) și principele Constantin Mavrocordat; a urmat o etapă „angajată” – consi-derată astfel și pe plan european -, în care se înscriu mișcările populare conduse de Horea (1784), Tudor Vladimirescu (1821) sau Alexandru Ipsilanti (inițiat în societatea secretă „Eteria”; tatăl său, domnitorul cu același nume, a fost inițiat ucenic francmason în loja „Zu den 3 Säulen” („La Cele 3 Coloane”) din Bra-șov, în 1782) și una „discretă”, prin domnitorii Mihail Șuțu (1791-1793; 1801-1802) și Alexandru Șuțu (1830-1877); cea din urmă, etapa „temerară”, alături de „cărvunari/carbo-nari” și „confederativi”, este reprezentată prin Ion Câmpineanu (1798-1863), Ionică Tăutu (conducătorul mișcării cărvunarilor români), mitropolitul Leon Gheuca, episcopul Gherasim Clipa Barnovschi, Iordake Darie Dărmănescu, Mitiță Filipescu și Iordake Catargiul.

Emergența masoneriei speculative, începând cu secolul al XVIII-lea, nu exclude ci, dimpotrivă, adeverește implicarea unor personalități ce aparțin Francmasoneriei în mișcările țără-nești și revoluționare. În opinia noastră nu poate fi vorba despre două tipuri de masonerie – una speculativă și alta revoluționară – ci de prezența francmasonilor în eve-nimente care au marcat istoria modernă a lumii, de etape succesive de dezvoltare și implicare masonică. Iluminismul, Revoluția industrială, Războ-iul de independență al coloniilor nord-americane și Revoluția franceză de la 1789 sunt exemple în acest sens.

Francmasoneria s-a aflat în avangarda „primăverii po-poarelor” la 1848, însuflețind spiritul și fapta generației pa-șoptiste, reprezentată de Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, Cris-tian Tell, Alecu Russo, Cezar Bolliac, C. D. Rosenthal, Ion Heliade Rădulescu, frații Golești, Vasile Alecsandri, etc. Ea este martora înfăptuirii Templului nostru național în anii 1859 și 1918, în lucrarea ridicării unei națiuni moderne, prin miniștri de talia lui Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Al. Vaida Voevod și a multor familii care au dat națiunii perso-nalități ce au mar-cat puternic istoria românilor, precum cea a Brătienilor.

În acest context se produce mișcarea țăranilor din munții Apuseni condusă de Horea, ce aparține etapei de angajare în mișcările de eliberare socială și națională. Este afirmarea sta-tutului pe care l-a avut el, într-un cadru mărginit de francma-sonerie. Prin Horea descoperim o lume angajantă și angajată prin societăți secrete în mișcări sociale, care nu rămân inerte ci atrag, într-un spațiu discret organizat, personalități ce întruchi-pează idealurile pe care francmasoneria le afirmă.

Anul 1784 – care coincide cu anul răscoalei lui Horea – este cel în care Iluminismul a avut o însemnată expansiune în Europa. Immanuel Kant (1724-1804) scria într-un articol apărut în anul răscoalei din Transilvania – 1784 -, intitulat „Ce sunt Luminile ?”: „Ce sunt Luminile. Ieșirea omului din starea sa de minoritate, de care el însuși este responsabil. Minoratul, adică neputința de a se servi de judecata sa fără îndrumarea altuia; minoratul de care el însuși este responsabil, întrucât cauza acesteia rezidă nu într-un defect de incapacitate, ci în lipsa de hotărâre și de curaj de a se servi de ea fără îndrumarea altuia. Sapere Aude ! Să ai curajul să te servești de propriul tău inte-lect. Iată deviza Luminilor.”

Acum se pregătesc reformele monarhilor care promo-vează ideile Iluminismului, dar și mișcări revoluționare sau răscoale care tind să schimbe societatea. Mintea luminată de știință trebuia să deschidă calea spre virtute, înțelepciune și pietate, cu dreptatea și libertatea ca piloni centrali.

DATE ISTORICE NECESARE. AUTONOMIA SUCCESORALĂ ÎN PRINCIPATUL TRANSILVANIEI

După eșecul turcilor la asediul Vienei (1683) s-au pus ba-zele „Ligii Sfinte de la Linz” (1684), din care făceau parte Un-garia, Polonia, Veneția și Vaticanul. În anul 1687 se alătura Rusia (după pacea cu Polonia), care urmărea eliberarea balca-nilor de turci și coroana împăraților bizantini, acțiune alimen-tată și de Curtea de la Viena.

În acest context politic principele Țării Românești, Șer-ban Cantacuzino (1678 – 1688), intra în negocieri cu Viena și, la 3 octombrie 1688, o solie munteană ajungea în capitala im-perială. Moartea principelui la 29 octombrie 1688, nu a mai permis parafarea actului. În Transilvania, după domnia lui Gh. Rákoczi al II-lea (1648-1660), principele Mihai Apaffi al II-lea (1661-1690) reinstaurează regimul nobiliar. Apaffi este un domn supus, fidel Porții și întreținea legături cu Franța lui Ludovic al XIV-lea, în cadrul proiectelor de coaliție antihabs-burgică. În 1677 va semna un acord cu abatele Réverénd din partea Franței și Emeric Tököly, conducătorul nobilimii transil-vane răzvrătite. S-a format imediat și o armată de 15.000 de oameni, care a început acțiunile militare contra Habsburgilor. În anul 1679 se încheia pacea, la Nimwegen, însă fără niciun avantaj pentru Transilvania.

Turcii pregăteau din nou, politic și militar, atacarea Aus-triei. Împăratul Leopold I (1780-1792), care se împăcase cu re-gele Ludovic al XIV-lea, a încheiat o alianță antiotomană cu Jan al III-lea Sobiecki, regele Poloniei. După victoria aliaților în fața turcilor la Viena (1683), Transilvania trebuia să facă față tendințelor expansioniste ale Habsburgilor și Poloniei, întrucât Turcia nu mai avea puterea să o apere. La 1686 Poarta suferă o nouă mare înfrângere la Buda și, după un an la Mohàcs, în 1687. Habsburgii ocupă Ungaria, urmărind anexarea Principa-telor Române.

În cadrul acestei politici, la finele secolului al XVIII-lea are loc instaurarea stăpânirii austriece în Transilvania, treptat, printr-o serie de tratate, Habsburgii urmând traseul în retragere al turcilor. Ei vor să dea ocupării Transilvaniei aparența unui caracter „legal”, ca „liber consimțită și solicitată”, acțiunea a-vând ca obiect eliberarea de sub dominația otomană. Anexarea trebuia să se bazeze pe un statut constituțional convenit cu puterile politice și clasele dominante ale Transilvaniei, pentru aceasta austriecii propagând ideea „protecției” imperiale.

Succesele Habsburgilor din războiul Ligii Sfinte i-au în-găduit împăratului Leopold I să recâștige ocazia pierdută și să impună protecția austriacă asupra Transilvaniei. Principatul transilvan avea nevoie de un aliat puternic, iar Viena va profita de acest fapt, impunând „Tratatul hallerian”, semnat la 28 iunie 1686 în Viena, între Leopold I și principele Mihai Apaffi al II-lea. În același an, la 28 octombrie 1687, se încheia un alt tratat, la Blaj, prin care Habsburgii impuneau găzduirea armatei im-periale „pentru iernat” în 12 orașe din Transilvania și o con-tribuție anuală de 700.000 de florini. Orașele săsești urmau să fie scutite de „încartiruire și întreținere”, dar Brașovul, Me-diașul și Sighișoara au fost scutite numai de încartiruire. Ocu-parea Transilvaniei nu a putut fi oprită nici de intervenția Franței, nici prin alungarea trupelor austriece din Muntenia de către Constantin Brâncoveanu (1688-1714), nici prin victoria acelorași forțe în bătălia de la Zărnești și numirea lui Emeric Tököly ca principe al Transilvaniei (1690-1691), în Dieta de la Cristian.

În anul 1688 a fost trimis în Transilvania generalul Anton Caraffa care, prin mijloace dolosive, „smulge” la 9 mai 1688 Declarația de la Sibiu: „primim ocrotirea austriacă de bună-voie, renunțând la protecția otomană”. La 13 mai 1688, Dieta de la Făgăraș semna pactul.

De acum se deschide perioada de suzeranitate austria-că, recunoscută de Imperiul Otoman prin pacea de la Kar-lowitz, în 1699. Pentru reglementarea raporturilor între Casa de Habs-burg și Transilvania, va fi emisă „Diploma leopoldină” din 4 decembrie 1691, adevărată Constituție a Transilvaniei pentru 150 de ani. Cele trei „națiuni” și cele patru religii „acceptate” își păstrau privilegiile, însă țara va fi supusă unui tribut anual de 50.000 de taleri în timp de pace și de 400.000 de florini în timp de război.

Pe măsura consolidării dominației în Transilvania, Curtea imperială va subordona principalele instituții politi-ce, adminis-trative și fiscale, pentru a contrabalansa opoziția stărilor. Dietei i se vor restrânge atribuțiile și va fi convocată mai rar. Guvernatorul va fi numit direct de împărat, iar Guberniul su-bordonat Cancelariei aulice transilvane de la Viena.

Dominația habsburgică a însemnat violarea dreptului pu-blic anterior. Viena a încercat să limiteze autoritatea Dietei și poziția stărilor privilegiate, prin diverse mijloace. În condițiile în care și după Reforma religioasă din secolului al XVI-lea situația confesională a românilor rămăsese aceeași, s-a recurs la încercarea de consolidare a catolicismului, prin atragerea ro-mânilor la Unirea cu Biserica Romei, reprezentând religia Ca-sei domnitoare. Manifestarea opoziției românilor, mai ales a celor din sudul Transilvaniei cât și a stărilor privilegiate în ur-ma acestor măsuri, s-a împletit cu cele cauzate de fiscalitatea austriacă și abuzurile armatei imperiale. Rezultatul a fost răs-coala antihabsburgică din anii 1703-1711 condusă de Francisc Rákóczi al II-lea (1704-1711), care a pus sub semnul întrebării durabilitatea și viabilitatea noului regim. Pacea de la Satu Mare din anul 1711 consemna încetarea mișcării, rezultat al unui compromis între Curtea de la Viena și nobilii Transilvaniei, pentru consolidarea stăpânirii acesteia în Principat.

După organizarea Principatului Transilvaniei ca provincie a Imperiului habsburgic, instituția principelui a suportat o serie de modificări. Deși menținută în conformitate cu legile ante-rioare și cu prevederile Diplomei leopoldine, instituția a pierdut caracterul ei cel mai înalt – eligibilitatea. Dieta nu a mai ales în această demnitate niciun nobil din Transilvania, cu excepția lui Francisc Rákóczi al II-lea (7 iulie 1704). Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691 menționa că, fiind minor, principele moștenitor Mihai Apaffi al II-lea nu putea fi ales până la îm-plinirea vârstei de 24 de ani, guvernarea fiind încredințată Consiliului intim.

Prin încheierea păcii de la Karlowitz (1699) și emiterea celei de-a doua Diplome leopoldine, suveranul vienez devenea și principe al Transilvaniei. Din anul 1765, când Transilvania a fost ridicată la rang de Mare Principat, împăratul folosea în intitulatio formula „Mare principe al Transilvaniei”. În aceste condiții, el venea la tronul Principatului transilvan conform re-gulilor de succesiune la tronul imperial, ca „împărat ales al ro-manilor” și „principe ereditar”. Hotărârea stabilită prin Prag-matica sanctio în anul 1713, care asigura succesiunea la tronul imperial și pe linie feminină, a fost supusă aprobării Dietei transilvane, în anul 1722 (de successione Foemini Sexus in Principatum in casu defectus Stirpis masculine in Augustissima Domo Austriaca concluserant). În acest fel, împăratul Carol al VI-lea (rege al Ungariei sub numele Carol al III-lea) asigura succesiunea la tron fiicei sale Maria Tereza.

Împăratul a condus Principatul prin edicte imperiale. Pro-blemele administrative intrau în sfera de competență a guverna-torului, reprezentantul său în Transilvania. La început, acesta era ales de Dieta Transilvaniei și confirmat de împărat. Ulte-rior, încălcând dispozițiile Diplomei, împăratul va numi guver-natorul direct. În virtutea prerogativelor sale, el confirma și președintele Cancelariei aulice transilvane. Puterea legislativă era exercitată de împărat și guvernator, prin ordinele întrunite în Dietă. Conform Diplomei leopoldine, convocarea anuală a Dietei era atributul suveranului (§10).

Guvernatorul Marelui Principat (supremus status direc-tor) era reprezentantul împăratului în Transilvania. Prin poziția pe care o deținea și prin prerogativele ce-i reveneau, era consi-derat, conform Diplomei leopoldine, „cel mai înalt dregător al statului”. În virtutea actului constituțional din 1691, guverna-torul era asimilat cu „voievodul din timpurile de mai înainte”, deci nu dispunea de suveranitate. Pentru a fi ales, guvernatorul trebuia să îndeplinească anumite condiții: să facă parte din rândul nobililor sau magnaților țării născuți în Transilvania; să aparțină religiei catolice sau altei religii recepte (protestant, cazul lui Samuel von Brukenthal); să facă parte dintre nobilii de încredere și să aibă merite deosebite. Guvernatorul era asistat în activitate de un locțiitor – locum tenens – ales prin aceeași procedură și de un guberniu.

Reformele Mariei Tereza (1740-1780) au adus prefaceri în sistemul instituțional, social și militar (prin înființarea Regi-mentelor de grăniceri români și secui în Transilvania), contri-buind la dezamorsarea tensiunilor sociale. Reformele aveau și scopul de a reduce influența și rolul stărilor privilegiate și a Dietei. Transilvaniei i se recunoaște autonomia de iure prin edictul de la 1765 al împărătesei, care îi conferă rangul de Mare Principat: Decernimus etiam, et hoc nostro Diplomate firmis-sime statuimus, ut post hac futuris temporibus, dictus Magnus Transsilvaniae Principatus. Deși era o catolică profund con-vinsă, în anul 1759 va trece Biserica Ortodoxă în legitimitate, prin întemeierea unui Episcopat ortodox. A sprijinit și organi-zarea centrului școlar de la Blaj, iar din 1777 va contribui la sporirea rețelei școlare rurale și instrucția preoțimii, creând ca-drul de formare a unei elite intelectuale românești.

Perioada modernă se caracterizează prin lupta contra mo-narhiilor absolute. Din acest motiv, suveranii Europei ce se re-vendicau din „filosofia Luminilor”, au încearcat să-și organi-zeze cât mai bine regatele și să îmbunătățească soarta popoa-relor pe care le conduc: Ludovic al XIV-lea (1643/1661-1715) în Franța, Carol I (1625-1649) în Regatul Unit, Petru cel Mare (1682-1725) și Ecaterina a II-a „ce Mare” (1762-1796) în Ru-sia, Frederic al II-lea (1740-1786) în Prusia și Iosif al II-lea (1780-1790) în Austria, promovează ideile absolutismului lu-minat.

Direcțiile principale ale reformismului luminat au fost marcate în Transilvania de personalitatea împăratului Iosif al II-lea (1780-1790).

Iosif al II-lea pe numele întreg Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam, era cel de al patrulea născut al împărătesei Mariei Tereza în numeroasa familie imperială, însă primul băiat. S-a născut la Viena/Schonburg în 1741 și avea să moară la Viena în 1790. Iosif al II-lea se va căsătorii la doar nouăsprezece ani, în 1760, o căsătorie care avea ca prim obiectiv menținerea dinastiei. O va lua în căsătorie pe Maria Luiza Parma provenită din casa de Bourbon, nepoata regelui francez Ludovic al XV-lea. A fost educată la Paris, fiind descrisă ca o femeie deosebit de frumoasă. După doar trei ani de la căsătorie împărăteasa a murit, din cauza unei epidemii de variolă. În cei trei ani de căsătorie a dat naștere la doi copii, ambii de sex feminin: prima, Maria Tereza, va muri la vărsta de opt ani din cauza pleureziei; a doua, Maria Christina, mai mică cu un an decât sora sa, va muri încă în primele luni de la naștere. După doar doi ani de la moartea primei soții, Iosif al II-lea se va căsătorii, în 22 ianuarie 1765 cu Maria Josepha de Ba-varia, care a murit timpuriu, în 28 mai 1767. A fost mai mult o că-sătorie în vederea menținerii succesiunii, cu a doua soție Iosif al II-lea neavând niciun copil. La moartea lui în 1790, tronul impe-rial va reveni Leopold al II-lea, fratelui său.

Împăratul Iosif al II-lea dovedea că are energia mamei sale, în multe situații, fiind o oglindă a acesteia, se caracteriza prin nerăb-dare și încredere, având o gândire rațională. Iosif al II-lea dorea să ocupe o poziție serioasă în armată, dorind să fie mai mult decât un general de ceremonie, deși nu avea deprinderi de comandant mi-litar. Aceste realități sunt susținute de acțiunile sale, între care „războiul cartofului” din 1777-1779 când, în perioada unor con-fruntări în Boemia, armata austriacă nu a avut alte alimente decât cartofii țăranilor din acele locuri. În toată perioada împăratul a rămas însă alături de trupele sale. Zece ani mai târziu, Iosif al II-lea s-a confruntat cu situații critice, atunci când și-a condus arma-ta împotriva turcilor în Serbia și Transilvania, reușind cu greu să nu fie luat prizonier.

Domnia împăratului Iosif al II-lea se împarte în două pe-rioade: cea dintâi este ca și coregent (1764-1780) alături de Maria Tereza, după moartea tatălui său; în cea de-a doua (1780-1790), va conduce singur Imperiul. Această perioadă a fost marcată de o adevărată avalanșă de reforme: „Ceea ce l-a purtat tot înainte, poate fi prezentat drept un exercițiu de logică pură, dar ascundea o caracteristică ce îi purta pe toți Habsburgii către înlăturarea obstacolelor, fără a lua în seamă consecin-țele”.

Reforma instituțională, inițiată deja din perioada domniei alături de Maria Tereza, modificau fundamental structurile ad-ministrative și juridice ale Principatului. După ce Dieta dispă-ruse dintre centrele de putere încă din epoca tereziană (1762), Iosif al II-lea lichidează și al doilea stâlp al regimului de stări – autonomia jurisdicțională, deschizând din nou calea de atac la foruri judecătorești din afara Transilvaniei, la instanțele supre-me ale Imperiului habsburgic. Reorganizarea administrativă prin înlăturarea vechilor limite teritoriale și formarea celor 11 și apoi 10 comitate, au suprimat temporar sistemul anacronic al celor trei „națiuni-stare privilegiată”. Printre măsurile adoptate se numără desființarea iobăgiei (neaplicată în realitate), redu-cerea impozitelor, restrângerea drepturilor și pri-vilegiilor nobi-limii, acordarea drepturilor de libertate religioasă (Edictul de toleranță), crearea unui sistem birocratic, reușind în acest fel să-și pună în aplicare programul de reforme. Promisese desfi-ințarea șerbiei la 1773 după vizita în Transilvania, a luat măsuri pentru îmbunătățirea stării „poporului său” și după cea de-a doua vizită, în 1783, dar opoziția nobilimii era foarte puternică. După răscoala din 1784 condusă de Horea, dar prin celebra restitutio in integrum de la 28 ianuarie 1790 Iosif al II-lea revocă toate ordinele, cu excepția edictului de toleranță religioasă, a ordinelor care reglementau problemele preoțimii și a acelor care priveau iobăgimea.

Toate măsurile luate de Iosif al II-lea, inclusiv Decretul de concivilitate pentru egala îndreptățire a tuturor locuitorilor, de care s-au bucurat și românii, au fost anulate în anul 1790. Decretul „revocatio ordinationem” a readus, în acest, fel viața constituțională și administrativă a Transilvaniei la cursul ante-rior anului 1780. În ultimele luni de viață, împăratul îi scria fra-telui său Leopold: „Mă urmărește ghinionul în tot ceea ce fac…”. Schimbările pe care le-a promovat se aflau în slujba idealurilor iluministe, deși Iosif al II-lea a citit puține opere ale marilor iluminiști.

Ducând în continuare politica predecesorilor săi, Iosif al II-lea a luptat pentru crearea unei Felix Austriae. Guvernul imperial era de acord cu cererile formulate de Jellachich și, la fel ca și în cazul Transilvaniei, adoptă o politică de dezbinare (Divide et impera) pentru a putea controla mișcările sociale, ță-rănești.

Situația românilor din Transilvania era deosebit de grea și a fost reflectată în scrierile călătorilor străini. După o primă călătorie în Transilvania în 1773, va face un raport amănunțit despre starea românilor, care l-a impresionat puternic. Cea de-a doua călătorie o face în 1783, „spre ușurarea în câtva și a io-băgimei din Transilvania”. Într-o scrisoare trimisă guvernato-rului Transilvaniei, Samuel von Brukenthal după răscoala lui Horea, Iosif al II-lea îi poruncea: „Și Dumneata trebuie să faci pașii estremi spre a depărta de la adminsitrația publică în părțile revoltate pe toți acei oameni, a căror ură, neîncredere sau răz-bunare (față de supuși) ți se par neîmpăcabile și să te sjuți stră-mutând în locul lor alți oficiali din comitat, căci altfel ei înșii se aruncă pe sine și patria lor în fatalități noi.”

Făcând o descriere a societății, a modului de guvernare a Transilvaniei și cu privire la regimul populației românești în perioada dominației habsburgice, capelanul englez Chishull scria că românii sunt lipsiții de privilegii și drepturi politice, având „un statut de servitute și inegalitate față de celelalte gru-puri etnice conlocuitoare din această provincie”. Această situ-ație a impus radicalizarea mișcării de emancipare a românilor din Transilvania în secolele XVIII-XIX.

HOREA ȘI FRANCMASONERIA

Răscoala țăranilor din Transilva-nia, majoritatea moți români din zona munților Apuseni, a provocat numeroase discuții datorită profilului conducătoru-lui mișcării de la 1784, asociat societății secrete francmasonice ori altei organiza-ții inițiatice. Vasile Urs Nicola, zis Horea (c. 1730-1785), unul dintre cei trei pe care îi putem numi „martiri ai du-rerilor noastre”, s-a aflat în fruntea răs-coalei iobagilor din munții Apuseni. Cei-lalți doi conducători au fost Ioan Oargă (c. 1747-1785), zis Cloșca și Marcu Giurgiu (c. 1733-1785), zis Crișan. Posibi-litatea ca cei trei să se fi întâlnit înainte de a fi arestați, cons-tituie o problemă controversată în istoriografie.

Nu există o descriere a tuturor celor trei conducători recu-noscuți ai revoluției de la 1784, ci doar a lui Horea și Cloșca. Ofițerul imperial von Sturm îl descrie pe Horea ca având 40 de ani, mic de talie sau de „statură mijlocie”, cu fața rotundă, oacheș, nasul cârn, cu părul negru și mustața roșiatică, ciolă-nos, călare pe un cal de munte, purtând cojoc pe dos, cu că-ciulă, ițari și un ciacou cu guler de aur. Descrierea lui Cloșca a fost făcută de țărani și ofițerii care l-au văzut în treacăt: 48 de ani spre 50, statură mijlocie, mai mult sprinten, cu părul casta-niu-roșiatic și mustața scurtă, fața prelungă, nasul foarte mic și ascuțit, obrazul pistruiat, pleoape roșii, cojoc, cu lâna înăuntru, suman albastru, bernevici și cizme.

Horea era „schismatic“, adică ortodox – confesiune nere-cunoscută în Constituțiile țării. De aceea, Horea a slujit toto-dată și cauza religioasă a românilor ortodocși. Cu privire la me-seria lui, un testament redactat înaintea execuției, în fața preo-tului ortodox Nicolae Rațiu, dezvăluie că Horea era constructor de biserici. Avea angajate mai multe lucrări și pentru fiecare avea câte un meșter care răspundea de execuția construcției. Meșterul Vasile Ursu indica drept autor al unei biserici din Să-laj pe „Nicula Ion a Neamțului, care a făcut biserica din Ti-zeri”. A doua zi dupa dictarea testamentului, Horea a urcat pe scena care l-a făcut nemuritor.

Posibila apartenență a acestui țăran, iobag al fiscului, constructor de biserici din lemn, la societăți secrete, la franc-masonerie, a provocat multe dezbateri și astăzi actuale. Spriji-nindu-ne pe lucrările de istorie și pe studiile apărute de-a lungul timpului, încercăm să aducem clarificări întrebărilor care încă nu au primit un răspuns: A fost Horea francmason? A apar-ținut unor societăți secrete ?

Francmasoni în preajma lui Horea

În perioada premergătoare răscoalei țărănilor de la 1784, fran-cmasoneria s-a dezvoltat în Transilvania, ca de altfel în tot Im-periul habsburgic. Profund catolică, împărăteasa Maria Tereza a condamnat francmasoneria, dar a tolerat activitatea acesteia până la 1743.

Horea a vut contacte cu personaje aparținând francmaso-neriei, suportând „lucrarea” acestora asupra mișcării țărănești pe care o conducea: împăratul Iosif al II-lea, baronul Samuel von Brukenthal (guvernator al Transilvaniei: 1777-1787), me-dicul oculist Ioan Piuariu Molnar (căruia guvernatorul, res-pingând revendicarile cerute de țărani, îi ordona să meargă în mijlocul răsculaților pentru tratative în vederea opririi răs-coalei) și, probabil, Ignatius von Born.

În perioada răscoalei lui Horea, francmasoneria includea o mare parte a elitei sociale și intelectuale europene. Apetența membrilor masoneriei transilvănene pentru transformarea și modernizarea societății, se înscrie în climatul specific epocii iosefinismului luminat, în care împăratul vine deseori în mij-locul supușilor săi, incognito sau oficial, aplicând reformele sub deviza „Totul pentru popor, dar fără popor”. Funcționând la nivelul elitelor, francmasoneria cuprindea principi, înalți demnitari, mari nobili, intelectuali, funcționari imperiali, pre-cum contele Gheorghe Bánffy (inițiat în loja St. Andreas zu den drei Seeblättern din Sibiu), Gheorghe Aranka (om de litere), I.C. Eder, Joseph Franz Sulzer, Mihail Brukenthal, Martin Hochmeister, doctorul Burutz, Istvan Koszta (secretar guber-nial). Din alte societăți inițiatice, precum Rozacrucienii fă-ceau parte mulți preoți români. Loja Ordinului „Crucii de Roze” număra, între alții, pe Gherasim Adamovici (viitoriul episcop ortodox al Transilvaniei), Petru Petrovici (episcop or-todox de Timișoara) ș.a.

Iosif al II-lea francmason. În timpul împăratului Iosif al II-lea activitatea masonică din Imperiul habsburgic revine la normalitate, dar suveranul o va folosi în interesul său. Con-form unei scrisori datată la 20 aprilie 1782 și semnată de marii demnitari ai lojii St. Andreas zu den drei Seeblättern din Sibiu, trimisă „Marelui Maestru al Vechii loji scoțiene”, împăratul a făcut parte din francmasonerie, el fiind numit și „Mare Trezo-rier al lojii francmasonice din Transilvania”.

În anul 1784 Iosif al II-lea emisese o circulară prin care acorda dreptul de a se reuni numai lojilor autorizate de el, in-terzicând scoaterea din Imperiu a cotizațiilor acelor loji trans-frontaliere care își desfășoară activitatea în Imperiu. Un com-portament asemănător a avut mama sa, împărăteasa Maria Te-reza care, deși interzisese masoneria în Imperiu, a rămas încon-jurată de francmasoni, cărora le acorda ranguri înalte și funcții în conducere, având o mare încredere în ei

Patenta imperială din 11 decembrie 1785 emisă de împă-rat cu privire la activitatea lojilor din Imperiu (Freimaurerpa-tent), prevedea: „Francmasoneria s-a răspândit atât de mult în Țările mele, că nu mai există aproape nici un mic oraș din provincie unde să nu fie o Lojă. De accea se impune cu mare necesitate să fie stabilită o oarecare ordine.” Împăratul nu in-terzicea activitatea lojilor francmasonice, cum s-a interpretat, ci a impuis regruparea acestora: „1. În capitală nu va fi decât una sau două loji; și dacă este imposibil să cuprindă toți Frații, cel mult trei. În orașe în care sunt regenți (în care funcționau autorități imperial, n.n.), vom permite de asemenea una, două sau trei Loji.”

Lojile erau supuse supravegherii din partea organelor sta-tului, fiind obligate să predea autorităților lista membrilor și de a înștiința în prealabil autoritățile militare cu privire la data și durata întrunirilor: „2. Listele cu toate lojile și membri lor vor fi trimise guvernului cu indicarea zilelelor de întrunire; și la fiecare trei luni se va trimite un Tablou exact al membrilor care au fost primiți în Lojă sau care au părăsit-o, dar fără să anunțe titlurile, demnitățile sau gradele pe care le au în Lojă.”

Libertatea masoneriei era recunoscută și protejată de îm-părat: „În scopul executării tuturor celor de mai sus, Guvernul acordă Francmasonilor libertatea de a-și face recepțiile și pro-tecția sa, lăsându-le întreaga conducere internă a lojilor (…). În acest fel, Ordinul Francmasonilor, care este alcătuit dintr-un mare număr de oameni onești ce îmi sunt cunoscuți, va pu-tea deveni utilă Statului.

Semnat, Josif”.

Poziția împăratului în Ordinul masonic este dezmințită de el însuși, în chiar Patenta masonică din 11 decembrie 1785: „Eu nu cunosc misterele Francmasonilor, și nu am avut nicio-dată cât de puțină curiozitate pentru a încerca să mă instru-iesc în bufoneriile lor; îmi este suficient să știu că Francma-soneria face permanent bine, că susține săracii și cultivă și în-curajează scrierile. Dar cum rațiunea de stat și buna rânduială cer să nu lăsăm aceste persoane în totalitate la dispoziția lor, și fără nicio inspeție particulară, eu consimt să le iau sub protecția mea și să le acord bunăvoința mea specială dacă ei se comportă bine, dar sub următoarele condiții (…)”.

Care să fie realitatea ? Noi opinăm că afirmarea public a apartenenței sale la Francmasonerie nu putea fi făcută din ra-țiuni de stat, iar Iosif al II-lea a ales să rămână o prezență dis-cretă în Ordinul masonic. Dar, în anul 1785 Mozart a compus Liedurile pentru voce solo, cor pe trei voci cu acompaniament de orgă Zerfliesset heut geliebte Brüder KV483 și Ihr Unsre neuen Leiter KV484, pe care le-a dirijat în timpul vizitei lui Iosif al II-lea în loja „La Nouvelle Espérance Couronnée”. Adevărul pare să aparțină documentului din arhiva sibiană, menționat anterior…

Atitudinea iluministă a sfetnicilor francmasoni care îl înconjurau pe Iosif al II-lea, s-a repercutat benefic asupra refor-melor întreprinse în perioada absolutismului luminat.

Samuel von Brukenthal, guvernator și francmason. Viitorul guvernator al Transilvaniei (1777-1787) a fost inițiat francmason „într-o lojă de murari liberi” numită Aux Trois Canons, din Viena, la 2 martie 1743. Loja va fi desființată de Maria Tereza după numai cinci zile (7 martie). La 11 mai 1743, ajuns la Halle, Samuel von Brukenthal s-a înscris la Facultatea de Drept de la Universitatea din acest oraș, epicentru al Ilumi-nismului prusac. După datele cunoscute până în prezent, a fost inițiat în gradul 3 (Maestru) în cadrul Lojei „Minerva” din Leipzig. Deja la începutul semestrului de iarnă 1743-1744 era preocupat cu pregătirile necesare pentru înființarea unei loji masonice la Halle. Cu sprijinul regelui Frederic al Prusiei (Mare Maestru în Scaun a Lojilor germane), Samuel von Brukenthal împreună cu alți patru studenți vor pune bazele lojii „Aux Trois Clef d’Or” (Zu den drei goldenen Schlüsseln), a cărei inaugurare festivă a avut loc la 14 decembrie 1743. Cea dintâi ținută a avut loc în casa baronului d'Outrot (ca Templu al Lojei). Samuel von Brukenthal a fost Maestru Venerabil în Scaun (Maister vom Stuhl) în perioada 1743-1744. În Registrul matricol este scris cu numele „Bruckenthal”.

Activitatea lui Samuel von Brukenthal după reîntoarcerea în Transilvania este incertă: s-a alăturat sau nu, lojii St. Andreas zu den drei Seeblättern din Sibiu ? Un motiv pentru Bru-kenthal de a nu activa în loja sibiană a fost încrederea pe care i-a acordat-o Maria Tereza, a cărei poziție față de francmasonerie am precizat-o.

Este admis, însă, că von Brukenthal cu siguranță făcea parte dintr-o Lojă masonică din nordul Germaniei. Există o sin-gură opinie care susține apartenența acestuia la loja sibiană: de-și Maennel spune numele lui Brukenthal nu se află în lista membrilor lojii St. Andreas zu den drei Seeblättern, Schaser – biograful lui Brukenthal – scria că a fost membru, iar Maennel crede și el că Brukenthal a aparținut acestei societăți secrete din Sibiu, dar numai după anul 1786, atunci când ea va fi integrată Marii Loji Provinciale vieneze, după reorganizare.

Brukenthal s-a comportat cu membri lojii sibiene ca un adevărat francmason, preluând spre păstrare, după închiderea acesteia, documentele ce i-au fost încredințate.

Apartenența lui Samuel von Brukenthal la Ordinul maso-nic încă din tinerețe, a influențat desigur în mod substanțial ac-țiunile sale ulterioare și poate fi apreciată drept premisă a spec-taculoasei sale cariere. Baronul Samuel von Brukenthal a fost singurul om politic de religie protestantă din Imperiul austriac ajuns într-o demnitate înaltă, de guvernator al unui Mare Prin-cipat.

Nu trebuie uitat, în contextul analizei pe care o facem, că Samuel von Brukenthal este cel care a „ordonat insurecția nobi-lilor”, atrăgându-și mustrări severe din partea împăratului Iosif al II-lea, care a calificat respectivul ordin ca fiind „obrăznicia cea mai mare”. Acesta poate fi explicația și pentru atitudinea ulterioară a împăratului, care probabil tocmai de aceea, în anul 1787, cu ocazia celei de-a treia călătorii în Transilvania, l-a „trimis în pensiune” pe Samuel von Brukenthal, numind în lo-cul acestuia, ca guvernator, pe Gheorghe Bánffi, care deținuse funcții înalte în francmasoneria transilvană.

Ioan Molnar-Piuariu de Müllersheim, francmason și medic. Despre medicul oculist Ioan Piuariu-Molanar se știe, pe baza documentelor ce se află și astăzi în Colecția Brukenthal din arhiva sibiană, că a fost inițiat francmason în loja St. An-dreas zu den drei Seeblätern din Sibiu  la 16 septembrie 1781. În Registrul matricol se menționează data exactă a inițierii și trecerii sale în gradele superioare: „Johann Molnar, născut la Sadu (Zood), comitatul Sibiu, în 1749, medic oculist; ortodox; inițiat, gradul I – 16 septembrie 1781; II – 17 aprilie 1783; III – 13 octombrie 1784.” În timpul răscoalei țărănești de la 1784 condusă de Horea, lui Ioan Piuariu Molnar i s-a încredințat ro-lul de mediator între guvern și românii răsculați, primind acest „primejdios mandat” – de a încerca „să potolească răscoala” – din partea guvernatorului Transilvaniei. Samuel von Bruken-thal a dispus să se publice că acea conscripție militară, care permitea țăranilor să se înroleze, este revocată. Cu toate că doctorul Piuariu Molnar nu era de acord cu metoda revolution-nară, pe care o considera dăunătoare intereselor mai mari ale țăranilor, la 14 noiembrie 1784, în contextul „Ultimatumului de la Deva”, ajunge la răsculații din Zarand, pentru a afla concret ce doreau aceștia, prin mijlocirea lui Mihail Brukenthal, comi-sar regesc și administrator al comitatului Hunedoarei, nepotul lui Samuel von Brukenthal. Comisarul regesc raporta la 19 no-iembrie 1784 că, ajuns la Brad, Piuariu Molnar a putut sal-va 22 persoane de furia țăranilor, între care și pe nobilul Ribitzei.

Cine a fost Ioan Piuariu Molnar ? Nu este consemnată în ni-ciun document ziua nașterii celui care a fost francmasonul, patri-otul, filologul, traducătorul și medicul oculist Ioan Piuariu Mol-nar. Și în Registrul matricol al Lojii St. Andreas zu den drei See-blättern, este menționat numai anul nașterii: „Johann Molnar, născut la Sadu (Zood), comitatul Sibiu, în 1749” . Cu privire la numele său complet – Ioan Molnar–Piuariu de Müllersheim – este cunoscut că în luna mai 1785 a fost înregsitrată prima solicitare înaintată de către Ioan Molnar Piuariu pentru a primi titlul de no-bil, înainte de a pleca la Cluj. Cu sprijinul fraților masoni din lo-ja St. Andreas zu den drei Seeblättern din Sibiu și al magistra-tului scaunului Sibiului (1791) , care au susținut ca medicului să-i fie acordat predicativul nobiliar german von Müllersheim, la 21 martie 1792 Curtea de la Viena a aprobat înnobilarea lui Piuariu Molnar (von Müllersheim).

După studiile făcute în comunitatea aromânească din Sibiu, a tre-cut la liceul săsesc – actualul Colegiu Samuel von Brukenthal -, unde a învățat limbile latină, maghiară și germană.

A absolvit liceul în jurul anilor 1767-1768, și își va continua stu-diile la Cluj. După terminarea acestora, fără a fi absolvit o facul-tate, s-a dedicat carierei medicale. Dar, conform dispozițiilor im-periale, pentru a practica medicina era obligatoriu să urmeze stu-dii de specialitate. Ioan Piuariu Molnar va pleca la la Viena și, du-pă doi ani la Facultatea de medicină, obține la 24 octombrie 1774 titlul academic de „magistru oculist”, cu drept de a profesia în tot Imperiul austriac. El devine astfel primul doctor român posesor al unei diplome a celebrei instituții academice vieneze. După finali-zarea studiilor se reîntoarce la Sadu și devine, în scurt timp, foarte cunoscut. Urmare a unei cereri pe care o depune în 1776, este an-gajat de Guberniul Transilvaniei pe postul de „medic al săracilor”.

Pentru a-și perfecționa cunoștințele, Ioan Piuariu Molnar a obținut în anul 1776 din partea Cancelariei aulice a Transilvaniei, cu spri-jinul guvernatorului francmason Samuel von Brukenthal, o bursă pentru frecventarea cursurilor de chirurgie la Universitatea din Viena. În 1777 a fost numit „medic oculist al Marelui Principat al Transilvaniei” și protomedicus al acestuia, rang de frunte în ierarhia medicală a țării. Din această poziție Ioan Piuariu Molnar va avea posibilitatea să acționeze pentru a îmbunătăți starea pre-cară a dotării medicale din Transilvania. În 1791, Guvernul Tran-silvaniei îi propunea lui Ioan Piuariu Molnar să devină profesor al Academiei din Cluj. Lecția inaugurală a fost susținută în limba latină, fiind considerată de specialiști „prima lucrare științifică scrisă de un român în domeniul medicinii”.

În 1781 Ioan Piuariu Molnar revine definitiv la Sibiu și se va bu-cura de o reputație binemeritată. Despre renumele medicului a auzit și împăratul Iosif al II-lea, așa că în 1783, în timpul celei de-a doua vizite în Transilvania, a acceptat invitația lui Ioan Piu-ariu Molnar de a vizita Sadu. Ioan Piuariu Molnar știa că aceasta poate fi unica ocazie de a-i arăta împăratului sărăcia în care trăiau românii. Cu ocazia vizitei, Ioan Piuariu Molnar l-a întâmpinat și i-a expus problemele satelor românești.

Toate nemulțumirile românilor vor lua forma unui memoriu de mare importanță, numit Supplex Libellus valachorum, editat de Ioan Piuariu Molnar în 1791 și tipărit de „fratele” Martin Hoch-meister „cel Bătrân” (1740-1789).

Ioan Piuariu Molnar este autorul celei dintâi gramatici românești pentru germani („Deutsch-Walachische Sprachlehre”, Viena, 1788) și al unei istorii universale după Milot (Istorie Universală adecă de obște care cuprinde în sine întâmplările veacurilor vechi întocmită prin Signior Milot commembrum Academii frân-cești din Lion. Iară acum întîia dată tălmăcită în limba româ-nească, Universitatea din Pesta, 1800). Postmortem, Martin Hochmeister publică un extras din „Wörterbuclein Deutsch und Walachisches (Vocabularium nemțesc și românesc”), în 1822. Sub influența lojii St. Andreas zu den drei Seeblättern, Piuariu Molnar a inițiat prima publicație științifică medicală românească: „Sfătuire către studenții în chirurgie” (1793), care nu a apărut, din lipsă de fonduri. Ioan Piuariu Molnar a decedat la 16 martie 1815, la vârsta de 66 de ani, la Sibiu. A fost înmormântat lângă actuala „Biserica din Groapă” din Sibiu, atunci în cartierul iosefin.

Importantă rămâne, în contextul lucrării de față, activita-tea de mediere a lui Ioan Piuariu Molnar. Raportul pe care a-cesta l-a înaintat guvernului și episcopului ortodox din Sibiu, Ghedeon Nichitici, este una dintre cele mai fidele descrieri ale stării țăranilor români. În urma negocierilor, el a obținut de la iobagii răsculați un armistițiu, promițându-le că revendicările pe care le au vor fi remise autorităților. Armistițiul instituit a folosit însă austriecilor, pentru că după cele opt zile de la între-ruperea ostilităților, furia țăranilor se domolise și aceștia nu mai aveau forța de a se opune și de a continua răscoala.

Deși prin ațiunea sa medicul Ioan Piuariu Molnar a con-tribuit la protejarea țăranilor, taportul nu a fost favorabil româ-nilor răsculați. Nicolae Iorga a criticat atitudinea medicului ro-mân și a făcut împotriva lui Piuariu Molnar un adevărat rechizi-toriu, încheiat prin cuvintele: „Ce ochi proști avea pe vremea aceea vestitul oculist !”. O atitudine opusă a avut Nicolae Densușianu, care a încercat să argumenteze că Piuariu Molnar a fost cu siguranță influențat în sentimentele sale de „anumiți oameni” alături de care se găsea deja din anul1781, făcând re-ferire, desigur, la calitatea sa de francmason în loja St. Andreas zu den drei Seeblätern din Sibiu.

Activitatea, scrierile și comportamentul lui Ioan Piuariu Molnar au fost în mod cert influențate de ideile iluministe și de apartenența sa la francmasonerie. Deși a fost un burghez ilu-minat, un spirit reformist fidel idealurilor iosefiniene, răscoala a avut un puternic efect asupra ideilor sale cu privire la con-știința națională. Despre aceasta, el va spune, mai târziu: „Noi românii suntem așa de mulți în țara aceasta, încât ar fi de ajuns să ne înarmăm numai cu pietre și cu bâte, ca să putem deveni stăpânii ei”.

PRESUPUSE LEGĂTURI FRANCMASONICE ALE LUI HOREA LA VIENA: FRATES DE CRUCE

Ce sunt Frățiile ? Scurtă incursiune în tradiție

Problema Frățiilor și, în acest context, a „Frăției de Cruce”, a făcut obiectul multor studii istorice, de sociologie sau de istorie a dreptului. Forma de rudenie artificială, cvasipăgână a Frăți-ilor, a cunoscut o mare popularitate în evul mediu. Înfrățirea este prezentă în dreptul românesc, frecvent ca înfrățire de moșie: „și au înfrățit pe vărul lor ce s’au scris mai sus, anume Țărbu, peste moșia lor ce s’au zis mai sus”; „dintru această mai sus zisă moșie, din partea lui, însă din acum înainte să fie de o frăție cu feciorii Stoicăi” și altele. Astăzi doar în fol-clor și în tradiții se mai amintesc frăția de cruce, de lapte, a zi-uatecilor sau a lunatecilor, etc. Tradiția populară românească „este plină de taine, de semne – semnificații – simboluri pline de miez spiritual cu cheie inițiatică”. Semne tradiționale de-a lungul istoriei omenirii sunt frăția, sărutul, zilele nefaste, etc. Semnificațiile acestora – pozitive sau negative -, existente în toate epocile și la toate nivelele umanului, pot fi explicate din atât din perspectivă profană cât și inițiatică.

Obiceiul „Frăției de Cruce” codifică o fraternizare cu substrat magic-religios și, deși artificială, aceasta este conside-rată naturală, ca și frăția nativă. Datina înfrățirii rituale – care cuprindea băutul sângelui uman amestecat cu vin – exista la traci, regăsindu-se și la triburile ilirice, iar o terminologie fol-clorică specifică există astăzi la albanezi și la sârbo-croați. Gre-cii moderni au moștenit datina de la bizantini, iar popoarele creștine au adăugat și datina turcească.

Având la bază originea divină, frăția este întemeiată din timpuri foarte vechi: „Frăția șarpelui”, în Babilon („Frăția Babiloniană”), estinsă și în Asiria. Aceasta este considerată cea mai veche societate secretă, denumită și „Frăția Dragonu-lui”.

Elinii și latinii au practicat și ei o astfel de datină. Conju-rația lui Catilina (64 î.Chr.) contra Senatului roman, ai cărei membri au fost denunțați de Cicero – homo novus -, au folosit sângele unui copil ucis pentru constrângere la crimă cu jură-minte nelegiuite. Pentru oprirea unor asemenea înfrățiri, împă-ratul Diocletianus (284-305 d.Chr.) a dat un rescriptum (285 d.Chr.) prin care a interzis înfrățirea rituală, anulând și drep-turile succesorale pe care le aveau frații adoptivi, conform tra-diției. Cei care se înfrățeau se tăiau la braț ori încheietura mâi-nii până curgea sângele și își frecau o rană de alta sau spălau cuțitul (sabia) cu care au făcut incizia într-un vas plin cu vin, iar acesta era băut.

Dacă la început Frăția de Cruce prin amestecul sângelui s-a întâlnit exclusiv la păgâni, conform izvoarelor medievale ea s-a transmis și unora dintre popoarele creștine. Conform „Cro-nicii notarului anonim”, la așezarea lor în câmpia panonică în secolul al IX-lea, încă necreștinați, ungurii își întăreau jurămin-tele de fidelitate prin băutura sângelui amestecat după un ritual păgân (more paganismo). În anul 1189 împăratul Frederic Bar-barossa îi mustra pe bizantini că s-au aliat cu păgânii „bând re-ciproc sângele amestecat”, care este „obiceiul sarazinilor la le-garea prieteniei”. Du Cange citează o acuzație identică, rostită într-un mod și mai energic, pe care o făcea grecilor împăratul Balduin de Flandra: „după spurcata datină a păgânilor, voi vă înfrățiți cu dânșii bând sângele unul altuia”. El invocă, de ase-menea, un pasaj din cronicarul englez Mattew Paris din secolul al XIII-lea, unde se descrie cu amănunte alianța prin băutură de sânge la păgânii celți din Irlanda. În același secol, scriitorul oriental Zakharia Khazvin descrie frăția prin amestec de sânge la tătarii din timpul său.

După apariția creștinismului sângele uman nu mai intră în ritual, înfrățirea făcându-se în biserică, prin încingerea cu brâul Maicii Domnului, partenerii primind binecuvântarea preotului. Înfrățirea rituală pe cale ecleziastică poartă numele la români de „frați-de-cruce” sau „fârtați”, „surori-de-cruce” sau „surate”, de unde sinonimiile „frați-de-suflet”, „surori-de-suflet”, „frăție de suflet”.

În unele regiuni din sud-estul Europei frații schimbă că-mășile între ei. La popoarele din Peninsula Balcanică se cunosc cazuri de înfrățiri între oameni de naționalități și confesiuni religioase diferite, ceremonialul datinii având loc cu prilejul unui ospăț.

În Țările Române boierimea a practicat înfrățirea emina-mente creștină, niciodată însă cu amestec de sânge. Ștefan Tomșa, domnul Moldovei, pentru a se face frate de cruce cu o rudă a lui Iacob Basilic, a împărți cu acesta „o turtă în formă de cruce” (bolum panis în crucis formam compositum), ceea ce se considera la români ca cea mai sacră legătură (sanctissimum apud illos foedus existimatur). La 11 septembrie 1577, domnul Alexandu Mircea întărea lui Voilă mai multe ocine, precum și înfrățirea cu fiii lui popa Nan.

Înfrățirea țărănească sau haiducească, despre scria Vasile Alexandri, se deosebea de cea boierească: „când doi bărbați se decideau a se înfrăți, trebuia să-și facă pe brațul drept câte o tăietură în formă de cruce și să unească sângele lor”. Crucea și amestecul sângelui devin baza ritualului prin care doi oa-meni, străini unul altuia, deveneau „de același sânge”. Ameste-cul sângelui înglobează întregul simbolism al ritualului. Dintre toate popoarele balcanice, numai românii și albanezii au datina acestui ritual. Țăranii români au preluat această instituție de la cumani, combinând-o mai târziu pentru a o putea apăra contra interdicției bisericești, cu datina diferită a frăției fără amestec de sânge, păstrată la slavi, greci și vechea boierime română.

Tradiția Frăției de cruce este reflectată în literatură. Amintind de Vasile Alecsandri, nu putem decât să menționăm că în basmul „Făt Frumos din Lacrimă” și în poemul „Călin Nebunul” de inspirație folclorică, Mihai Eminescu dezvoltă tema acestui obicei, care dădea forță unei relații existente între bărbați și a cărui respectare ținea de demnitatea oamenilor.

Posibilitatea inițierii lui Horea într-o societate ocultă „de sorginte dacică” este posibilă, dacă avem în vedere că în Munții Apuseni tradiția Frăției de cruce era vie. Copiii se prindeau frați de cruce rostind jurământul: „Eu ți-oi fi frate până la moarte! / Mai bine m-oi lăsa de pâine și sare, / Decât să mă las de tine”. Solemnitatea se încheia prin darea mâinii într-o „for-mă arhaică de solidaritate socială “.

Membri Ordinului masonic, indiferent de grad, își spun Frate. Originea acestui cuvânt evidențiază un termen „în-tâlnit în toate limbile indo-europene, cu predilecție în latină și limbile neolatine, însemnând „membru dintr-o frăție/grupă de ginți, provenind dintr-una mai veche – bhrătar (sanscrit.), brothar (gută), brother (engleză), bruder (germ), bratru (slav) ș.a. Etimonul cuvântului are ca rădăcină bhar „a purta, a sprijini, a apăra” . Prin extinderea sensului, la români „frate” însemna „prieten, aliat”, iar preoții din același colegiu se numeau „frați.”

În masoneria albastră, la inițierea candidatului în arcanele Artei Regale, Expertul este numit „Frate pregătitor”. Frater-nitatea se constituie aici în prima lege morală a Codului etic al masoneriei universale, așa cum a fost definită în toate Cons-tituțiile acestui ordin începând de la 1723, fiind de origine di-vină.

Un pasaj dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, aduce lumină cu privire la cunoașterea înființării societății secrete „Frăția”, atât cu privire la numele fondato-rilor, cât și la tradiția Fraților de Cruce. În primul rând, infor-mația oferită de Ion Ghica aduce lămuririle necesare cu privire la cei care au fondat societatea inițiatică „Frăția”: nu au fost doi, trei sau patru ci exact trei: Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Cristian Tell.

Dar poate cel mai important aspect privește faptul că înfi-ințarea societății a fost precedată de ritualul Frăției de cruce, cel puțin între el, Tell și Bălcescu. Ion Ghica precizează că în urma unei discuții între cei trei, au luat hotărârea de a pune ba-zele Frăției: „Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism și de energie; ne făceam răspunzători de starea nenorocită și umili-tă a țărei, așa că la întoarcerea noastră în vale, la fântână, jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul și cu sufletul, ne legasem frați de cruce și că fiecare dintre noi trei să se supuie, cu pericolul vieței și al averei, la hotărârile celorlalți doi; chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele și regulamentele „Frăției”.

Numele dat acestei societăți – „Frăția” – capătă, în acest context, o dublă conotație: el privește atât Frăția de Cruce, cât și Frăția masonică. Cu privire la structura acestei loji, vom face un demers distinct.

Frates de Cruce. Presupusele legături francmasonice

Răscoala moților din toamna anului 1784 condusă de Horea, a avut ecouri atât în presa și în cancelariile vremii, cât și ulterior, în multitudinea de abordări și interpretări ale istoricilor. Una dintre marile întrebări rămâne: a fost Horea mason?

Dacă motivele, desfășurarea și sfârșitul răscoalei, tragis-mul morții lui Horea și a celorlalți doi căpitani – Cloșca și Crișan -, sunt cunoscute istoriografiei românești, au rămas mai puțin clarificate relațiile lui Horea cu societățile secrete care își desfășurau activitatea în Viena.

Horea, care se bucura de încrederea țăranilor iobagi din zona munților Apuseni, a călătorit în capitala imperială în pe-rioadele octombrie-noiembrie 1780, martie-aprilie 1782 și sfâr-șitul anului 1783 până în primăvara lui 1784. A reușit să fie pri-mit de Iosif al II-lea în anii 1780, 1782 și 1784.

Cea de-a treia călătorie a lui Horea la Viena (iarna anului 1783-primăvara anului 1784) s-a prelungit datorită absenței îm-păratului care era plecat în Italia, iar primirea lui Horea va avea loc la 1 aprilie 1784, în cadrul unei audiențe speciale. S-a presupus că în acest interval de timp Horia a intrat în legătură sau a fost inițiat ca membru al societății secrete religioase și politice „Frăția de Cruce” din Viena, care își propunea să-i pro-tejeze pe românii asupriți din Transilvania și Banat.

Având ca punct de plecare datele furnizate de poliția vie-neză, în urma unei descinderi, dovezile care vin în sprijinul legăturii dintre Horea și organizație secretă „Frații de Cruce” sunt preluate din revista Provinzialnachrichten aus den k.k. Staaten, care publica în nr. 5 din august 1786 articolul „Frates de cruce”. Informațiile priveau casa unui „român macedon din Viena”, care ar fi avut pe un perete picturi cu Horea, Cloșca și Crișan. Adepții organizației s-ar fi închinat acestor portrete. Descinderea poliției a avut un scop bine determinat și urmărea deconspirarea unei mișcări antihabsburgice.

Legătura lui Horea cu societatea secretă Frates de Cruce este posibilă și nu respingem ab initio acestă posibilitate. Nu trebuie uitat, însă, că articolul apărea în revista vieneză în 1786, la doi ani de la evenimentele din Transilvania (1784). Se poate pune la îndoială și credibilitatea autorului, care scrie un cuvânt în latină (Frates) și ultimele două în limba română (de Cruce), deși ziariștii acelei perioade aveau studii superioare, iar publi-cațiile își asumau responsabilitatea celor scrise.

„Crăișorul Horia”, romanul lui Liviu Rebreanu, atestă în câteva rânduri apartenența lui Horea la o societate secretă. Obsedat de răscoala românilor ardeleni, Rebreanu publica, înaintea romanu-lui, câteva însemnări despre Frăția de Cruce, fără a face trimitere la vreun document care să ateste că Horea ar fi fost mason. În roman, Liviu Rebreanu sugerează caracterul secret, conspirativ al întâlnirilor sale cu personaje care alimentează speranțele schimbă-rii stării românilor din Transilvania. Chiar și întâlnirile lui Horea cu Iosif al II-lea sunt „sub pecetea tainei”. Cei trei conducători recunoscuți ai răscoalei din Transilvania – Horea, Cloșca și Cri-șan – se consideră frați de cruce. Pentru a-i conferi autoritate, îm-păratul îi încredințează lui Horea însemne ale inițiaților: o cruce aurită cu chipul său și o carte tradusă în trei limbi (Constituție masonică ?) „învelită” în piele roșie. Și crucea galbenă de pe steagul de luptă al lui Horia are o simbolistică aparte. Dar roma-nul nu este în sine atât un document despre masonul Horea, cât unul despre natura și consistența informațiilor lui Liviu Rebreanu în legătură cu acesta, cele mai multe provenite din cartea lui Nicolae Densușianu, scrisă pe baza documentelor oficiale.  

Informația că Horea ar fi fost membru într-o organizație secretă de la Viena apare și într-un document al cancelariei imperiale, publicat într-o carte scrisă de un preot român stabilit în Austria, Nicolae Dura. Acesta oferă o interpretare aparte în cartea pe a scris-o, pe baza unor texte considerate „reve-latoare”. Este prezentată traducerea acelui document al Cance-lariei imperiale care face referire la apartenența lui Horea la asociația secretă a „Frăției de Cruce” de la Viena. Nicolae Dura afirmă că „Horea – conducător al răscoalei țărănești din Transil-vania anilor 1784, care a devansat cu cinci ani revoluția fran-ceză – a făcut parte dintr-o asociație secretă vieneză Kreuz-bruderschaft – Frăție de cruce.” Prin aceasta un adevăr, acela că populația Banatului era organizată în Fratussi, tradiție regă-sită „cu deosebire în Transilvania” sub numele de „frați de cruce”, se transformă în argument: jurnalul vienez „Provin-zialnachrichten” îl anunța în 1786.

Existența societății Frates de cruce la Viena este accep-tată de majoritatea istoricilor fără rezerve, menționându-se chiar că inițierea lui Horea în organizație s-ar fi produs prin Salis (?). Dincolo de senzaționalul știrii, existenta acestei so-cietăți a atras atenția cercetătorilor români. Între cei dintâi is-torici care au admis apartenența lui Horea la societatea secretă vieneză, a fost Ștefan Meteș. Din arhivele francmasonice de la Viena și din întreg Imperiul austriac, nu rezultă însă existența vreunei loji cu numele „Frăția de Cruce” din care, după părerea lui Ștefan Meteș, ar fi făcut parte și Horea.

Faptul presupune o puternică activitate conspirativă dusă de această societate secretă în teritoriile supuse habsburgilor. Aceeași valoare de argument se atribuie și Rozacrucienilor, im-plicarea „Crucii de Roze” fiind, totuși, pusă sub semnul între-bării.

Să revenim la perioada în care ar fi putut avea loc contactul lui Horea cu societatea secretă „Frates de Cruce”, care se înființase la Viena înainte de anul 1780 și avea drept scop „religios-politic” salvarea românilor din Transilvania și Banat „de orice asuprire”. În cursul iernii 1783-1784, profitând de șederea îndelungată în capitala imperială, Horea ar fi căutat „legături tainice cu factori despre care presupunea că-i vor pu-tea fi de vre-un ajutor în năzuințele și luptele sale”. Aceste contacte ar fi fost stabilite cu membri societății secrete „Frates de Cruce”, în mare parte români. Ei se numeau „frați de cru-ce” și aveau „o lojă unde se întruneau adeseori și făceau jurăminte înfricoșate de a se sprijini unii pe alții”. Cu ocazia acestor întruniri misterioase, fiecare „frate” primea câte o bu-cățică de pâine cu miere, presărată cu sare și având desenat semnul crucii, în mijlocul căreia se afla înfiptă o mică lumâ-nare. După ritual se despărțeau cu speranța că misiunea lor de mântuire a neamului se va împlini, făcându-și cruce.

Activitatea societății „Frates de Cruce” a alimentat disc-uțiile despre inițierea lui Horea – și, probabil, Cloșca – în această lojă și, în acest context, interesul istoricilor. Cei doi ar fi luat parte la întruniri, depunând jurăminte „pe moarte și pe viață”, jurăminte care i-ar fi obligat mai târziu să păstreze tă-cerea asupra împrejurărilor și cauzelor imediate ale răscoalei și să suporte presiunile în temnița de la Alba Iulia, capitala de atunci a Transilvaniei. Spre deosebire de ei, după arestare Cri-șan a făcut mărturisiri complete, explicația constând, cu o des-tul de mare probabilitate, în faptul că al treilea conducător nu a călătorit la Viena și nu fost inițiat în societatea secretă a Frățiilor, deci nu a depus un „jurământ al tăcerii”. Această „lojă a fraților de cruce” ar fi ajutat și cu bani „mișcarea revo-luționară”.

David Prodan, analizând pe baza documentelor implica-rea intelectualității românești la răscoală sub semnul francma-soneriei relevată ca lojă a „Frăției de Cruce”, atenționează că aceste informații sunt târzii și necredibile. Ele se raportează unui manuscris din anul 1786 – care s-a pierdut -, aparținând unui francmason vienez, prin care șeful poliției vieneze îl in-forma pe împărat despre prinderea „fraților”.

Realitatea confirmă faptul că Horea a avut contacte cu francmasoni, direct sau suportând „lucrarea” acestora asupra mișcării țărănești pe care o conducea: împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), baronul Samuel von Brukenthal (guvernator al Transilvaniei, 1777-1787), medicul oculist Ioan Piuariu Mol-nar, căruia guvernatorul, respingând revendicările cerute de ță-rani, îi ordona să meargă în mijlocul răsculaților pentru tratati-ve în vederea opririi răscoalei și, probabil, Ignatius von Born.

O altă ipoteză o constituie apartenența lui Horea la renu-mita lojă vieneză „De la Vrai Concorde” prin intermediul lui Ignatius von Born, avansată de Ioan Chindriș, după descoperi-rea unui documente ce conținea un toast în onnoarea împăra-tului Iosif al II-lea. Ipoteză neconfirmată, argumentele sunt cât se poate de convingătoare, când vom cunoaște spiritul aces-tei loji, nu doar faptul că numele lui Horea nu se regăsește în Tablourile lojii.

Loja „De la Vrai Concorde” era o lojă de renume, cu peste 150 de membri în 1784, fiind condusă, în perioada 1782-1785 de Igna-tius von Born ca Maestru Venerabil sau, conform uzanțelor timpului, „Maestru în Scaun”.

Ignatius Von Born (1742-1791) a fost un eminent geolog și mine-rolog (bornita, un mineral de cupru, îi poartă numele) și consilier aulic în Departamentul Minelor, director al Muzeului Imperial din Viena. Din 1774 era membru al Royal Society. A rămas una din marile figuri ale masoneriei vieneze, fiind și membru al Ilumina-ților din Bavaria, care au contribuit la răspândirea, în țările de lim-bă germană, a spiritului Luminilor, a rațiunii, a ideilor egalității și libertății de conștiință, lupta contra intoleranței și prejudecăților. În 1784 a fost unul dintre creatori și Mare Secretar al Marii Loji Naționale a Austriei. Born a fost un adversar declarat al derivelor esoterice, la modă în masoneria epocii. Atunci avea loc o reîntoar-cere în forță a tendințelor ocultise la Viena, după ce la München organizația „Iluminații din Bavaria” a fost interzisă. Datorită per-secuțiilor contra „Iluminaților din Bavaria”, Ignatius von Born a demisionat din Academia de Științe din München, care aprobase persecuțiile, considerând că președintele Academiei este președin-te al unui Tribunal de inchiziție împotriva francmasonilor.

Informațiile documentare despre loja De la Vrai Concorde con-dusă de von Born, evidențiază caracterul acesteia: lojă de excep-ție, adică „de cercetare”, cu aplicații mărturisite spre cercetarea științifică. Spiritul care domnea în lojă releva personalitatea lui Ignatius von Born, un Iluminat de rang înalt (ocupase la Viena, sub numele de Furius Camillus, funcția de prefect local). Marea idee a lui Born era de a face din această lojă un fel de Academie pentru răspândirea Luminilor, știind să recruteze cu diplomație cele mai strălucite spirite din Viena pentru a colabora la acest pro-iect. Übungslogen se țineau regulat, iar conferințele cu subiecte ce priveau obiectivele masonice erau susținute permanent. Pentru a da o mai mare rezonanță lucrărilor acestei Loji de Cercetare, Born a creat în 1783 revista „Journal für Freymaurer”. În deschiderea acesteia el exprima foarte clar direcțiile lojii De la Vrai Con-corde: perfecționarea interioară a omului și cercetarea adevărului, reprezintă unicul scop care a putea legitima un Mason să vor-bească despre muncă (Arbeit).

Într-o scrisoare trimisă lui Karl Leonhard Reinhold în iunie 1784, Born reafirmă sensul angajamentului său masonic: „A face să domnească concordia printre spiritele clarvăzătoare și scriitorii valoroși din Viena, rămâne scopul nostru și răspândirea Luminilor lucrării noastre” (scrisoarea din 9 iunie 1784, Korespondenz I (1773-1788), nr. 3, 24).

Mărturia lui Georg Foster, celebrul călător care îl însoțise pe că-pitanul Cook în cea de-a doua expediție, sosit la Viena în 1784 și găzduit în casa lui Born, este relevantă. Devenind membru al lojii De la Vrai Concorde, Foster îi scria lui Sömmerring: „Loja De la Vraie Concorde este cea care contribuie cel mai mult la Aufklä-rung. Ea publică un Jurnal în care se vorbește despre credință, jurământ, despre Schwärmerei (entuziam, n.n.), ceremonii, pe scurt cu mai multă libertate decât o facem la noi, adică în Saxonia de Jos. Cei mai buni savanți și cei mai buni poeți din Viena sunt membri ai acestei Loji. Aceasta ia în derâdere tot ceea ce poartă parfumul secretului în raport cu instituția masonică și transformă acestă instituție într-o societate științifică de Aufklärung, practica-tă de bărbați (…) liberi de orice prejudecată.” (Korrespondenz I, 1773-1788).

Această linie era departe de a fi acceptată în unanimitate în lumea masonică. Era vorba despre o dispută relativ la poziția adoptată cu privire la secret, limitele existente între masonerie și lumea pe care o vrem.

Orientarea lojii spre cercetare este relevat și de faptul că în casa din Viena a lui Ignatius von Born activa un cenaclu al savanților și artiștilor, adepți ai reformelor lui Iosif al II-lea. Printre aceștia se număra și gravorul Jakob Adam, autorul unor cunoscute por-trete ale lui Horea și Cloșca.

De la începutul consacrării francmasoneriei speculative, aceasta funcționa la nivelul elitelor, cuprinzând principi, înalți demnitari, mari nobili, intelectuali, funcționari imperiali, pre-cum: contele Gheorghe Bánffy (Mare Maestru al Marii Loji Provinciale a Transilvaniei, în 1781; în 1784, când se înfiin-țează „Marea Lojă Imperială” cu Mari Loji Provinciale în Aus-tria, Ungaria, Cehia și Transilvania, este ales Mare Prim Supra-veghetor), Gheorghe Aranka (om de litere), I.C. Eder, Joseph Franz Sulzer (în 1778, Maestru Venerabil al lojii „La cele Trei Coloane” din Brașov), Mihail Brukenthal (membru al lojii St. Andreas zu den drei Seeblättern din Sibiu), Martin Hoch-meister (membru al lojii St. Andreas zu den drei Seeblättern din Sibiu), doctorul Burutz, Istvan Koszta (secretar guber-nial). Din loja Ordinului „Crucii de Roze” făceau parte, între alții, Gherasim Adamovici (viitorul episcop ortodox al Transilvaniei), Petru Petrovici (episcop ortodox de Timișoa-ra) ș.a.

Problema legăturilor lui Horea cu francmasoneria a rămas deschisă. Nu există însă date certe care să ateste apartenența lui la Ordinul masonic. Iar dacă societatea Frates de Cruce a fost o societate inițiatică sau chiar o lojă, după afirmațiile lui Ioan Lupaș, ea nu se regăsește în Tablourile lojilor masonice. Rămâ-ne doar ca societate tradițională cu un ritual străvechi. În conse-cință, Horea nu putea fi inițiat în loja De la Vrai Concorde, întrucât lojile de cercetare funcționează după un ritual special, iar asocierea numelui său cu „Frăția de Cruce” nu este nici cer-tă, nici relevantă pentru apartenența la francmasonerie.

AUDIENȚE LA ÎMPĂRATUL IOSIF AL II-LEA ȘI UN CONTROVERSAT ÎNDEMN LA RĂSCOALĂ

Călătoriile la Viena

În acea perioadă Horea se interesa mai mult de „afacerile obștești decât de ale sale proprii și a câștigat încrederea poporu-lui nemulțămit, în numele cărora a călătorit (între anii 1779-1784) în patru rânduri la Viena – scria Ioan Lupaș – și s-a înfă-țișat în audiență la împăratul Iosif spre a cere dreptate pe seama acestui popor”: octombrie-noiembrie 1780, martie-aprilie 1782, finele anului 1783 / primăvara lui 1784. În drumurile sale la Viena, Horea a fost însoțit de Ioan Cloșca din Cărpi-niș (de trei ori), o dată de Popa Dumitru din Certeje (1782), o dată de Dumitru Todea, primarul din Albac (1779), apoi de un văr al acestuia, Simion (1782). Pentru a cere dreptate celor asu-priți, a reușit să fie primit de către împăratul Iosif al II-lea în a-nii 1780, 1783 și 1784.

În perioada monarhiilor absolute și a „monarhilor lumi-nați” se întâlnește frecvent mitul „bunului împărat”, exprimat prin sintagma „Si le roi savait”. Un crez dezamăgitor, care nu avea alt scop decât acela de a ține popoarele în supunere. So-lidaritatea de stare privilegiată se menținea. Nicolae Iorga scria cu privire la aceasta: „noi (românii, n.n. GB) am trăit totdea-una cu noțiunea aceasta a Împăratului: dacă vine Împăratul, vine dreptatea și multe neajunsuri vor dispărea, multe pers-pective luminoase se vor deschide”.

Împăratul Iosif al II-lea a făcut trei vizite în Transilvania, prilej cu care a putut constata direct situația românilor: „Acești săraci supuși români care sînt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sînt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetează, este cu adevărat de plâns și nu este decât de mirat că se m ai găsesc atâția și că n-au fugit cu toții.” Cea dintâi vizită a avut loc în luna mai, anul 1773, aducând un adevărat reviriment în spiritul iobăgimii, ridicându-i încrederea într-o dreptate posibilă. Chiar în peri-oada răscoalei condusă de Horea, împăratul nu a încetat să adopte o serie de măsuri favorabile țăranilor, între care regle-mentarea urbarială și desființarea șerbiei, în care vedea „cheia liniștii și păcii”.

Iosif al II-lea a și primit numeroase vizite la Curtea vie-neză, vizite care îl aveau ca interlocutor și pe Horea: „… la Curte primia pe oricine personal: țăranii veneau la dânsul ca la Domnii noștri cei vechi, ca la Ștefan-cel-Mare și Matei Basarab. Îi primia pe toți și stătea de vorbă cu dânșii, știind ceva din limba aproape a tutror popoarelor din monarhie. Și Horea a fost de trei ori la împărat.” În aceste vizite Horea a fost reprezentantul moților, fiind considerat ca un „ambasador permanent” al acestora.

Nicolae Stroe-Stroescu avansează, în însemnările sale, opinia că audiențele lui Horea la împărat ar putut avea loc fără traducător, deoarece Horea ar fi vorbit bine limba germană. Ioan Lupaș infirmase această posibilitate, fără a nega faptul că Horea vorbea limba germană, ca de altfel fiecare țăran român care și-a făcut stagiul militar în armata austriacă, dar nu la ni-velul care să-i permită înțelegerea unor opere literare. În opinia lui Nicolae Iorga, Horea s-ar fi ajutat de vreun „conțopist de origine străină, care îi făcea în latinește petițiile”, fiind „jălba-rul românilor din aceste părți”. Este un argument bazat pe faptul că limba scrisă a Cancelariei vieneze era latina. Conform lui Ioan Lupaș, Petiția înaintată în 1780 a fost redactată în lim-ba latină de către agentul Stefan Francisc Enyedi, la care l-ar fi îndrumat însuși împăratul Iosif al II-lea.

A treia audiență. Cât de importantă este scrisoarea nobilului Ribiczei

Acesta este cadrul ce marchează drumurile lui Horea la Viena, în care este cercetată amprenta masonică asupra acțiunilor sale. Interesul nostru este focalizat în mod deosebit asupra celei de-a treia călătorii la Viena, făcută „în postul Crăciunului 1783”. În-trucât împăratul era plecat în Italia, Horea a fost nevoit să aș-tepte până în primăvara anului următor, fiind primit la împărat în cadrul unei audiențe speciale.

Reîntoarcerea lui Iosif al II-lea la Viena în primăvara anului 1784 a făcut posibilă această audiență la 1 aprilie, pri-mire considerată a fi cea mai importantă din perspectiva de-clanșării acțiunii țăranilor „cu acordul împăratului”.

Cu privire la discuția care ar fi avut loc între Iosif al II-lea și Horea, nu există până în prezent niciun document sau ști-re contemporană evenimentului. Doar cunoscuta scrisoare a no-bilului ungur Adam Ribiczei conține o informație primită de acesta de la căpitanul Sodler, un transcript târziu, datând din 8 aprilie 1830, sugerând existența aprobării date de împărat pentru declanșarea răscoalei.

Conform mărturiei ofițerului austriac, ce stătea la ușă pentru pază și care a ascultat, indiscret, discuția între cei doi, împăratul ar fi spus: „Thut ihr das !” („Faceți voi aceasta !”) sau, în interpretarea lui George Bariț: „apucați armele, în contra domniei ungurești”. Nicolae Iorga neagă posibilitatea ca îm-păratul să fi rostit aceste cuvinte „cu gândul la revoluție” și este sigur că „împăratul nu a spus așa ceva și nici Horea nu înțe-legea așa de mult nemțește, încât să priceapă ce spune împăra-tul în germană. (…) dacă i-ar fi spus ceva, fără îndoială că ar fi fost limba românească, pe care Iosif am văzut că o între-buința” . Nici Ioan Lupaș nu acordă încredere unui astfel de „îndemn direct la răscoală”, pe care l-ar fi putut da Iosif al II-lea.

Țăranii sunt cei care au răspândit acestă „credință”, iar tradiția a fost preluată și în litetratură: țăranii „(…)împrăștiară vestea cea bu-nă despre mila împăratului și despre prietenia lui Horia cu preaî-nălțatul, încât din Zarand până la Bălgrad s-au umplut și munții și satele și toate inimile cu nădejdi trandafirii care se împleteau împre-jurul lui Horia ca niște cununițe de nuntă mare.” (Liviu Rebreanu, „Crăișorul Horea”)

,,Se presupune că Horea ar fi făcut mai multe călătorii la Viena, unde a avut convorbiri tainice cu Iosif al II-lea, ce urmă-reau să-i silească pe nobilii unguri să accepte reformele sociale concepute de el”, notează Paul Ștefănescu, continuând: „Horea se presupune că ar fi fost mason, sau în cel mai rău caz, a ac-ționat din inspirație masonică și a lui Iosif al II-lea”. Se im-pune nu doar o nunațare, dar și o clarificare în sensul celor ex-primate de Paul Ștefănescu: dacă în privința apartenenței lui Horea la francmasonerie se pot face presupuneri, în legătură cu drumurile lui la Viena există certitudini. Cu siguranță, nu se poate bănui că răscoala a fost o manevră a Curții vieneze în lupta cu nobilimea maghiară în problema urbarială. Încura-jarea directă este „de domeniul imaginației”, afirmă David Pro-dan, fără a nega însă o „încurajare virtuală”, construită pe prin-cipiile Iluminismului politic, prin atitudinea adoptată de împă-ratul Iosif al II-lea față de țărănime și problemele acesteaia.

Istoricul sas M. Auner emite ipoteza că ar fi vorba de o formă interogativă, pe care ofițerul nu ar fi înțeles-o bine: „Warum thut ihr das?” („Pentru ce faceți aceasta ?”), deci nu un îndemn ci dimpotrivă, ceea ce pare plauzibil. Forma „Warum thut ihr das?”, pare în aceste condiții varianta corectă. Interpretarea propusă de Auner istoricului Ioan Lupaș este jus-tă, denotând trunchierea unei propoziții interogative din ca-re s-a omis cuvântul „Warum”.

Mobilizarea la porunca împăratului nu este singulară. Un îndemn imperial asemănător acestui „Thut ihr das !” este consi-derat a fi stat la baza răscoalei țăranilor din Boemia la 1774, sub forma „Idete na pani !” (Tăbărâți pe domni !). Ase-menea porunci sunt stimuli mobilizatori ai maselor de țărani. De aceea este important să reținem că Horea a fost „deți-nătorul unic” al acestei porunci, devenită cea mai dinamică pentru mintea celor simpli. Horea a menționat în repetate rânduri că are aprobare de la împărat pentru a se ridica împo-triva nobilimii, arătând o cruce de argint aurit și un document care ar fi fost semnat de Iosif al II-lea. Ziarul „Magyar Hir-mondo” din Bratislava scria: „Horea are peceți cu simboluri masonice, iar țăranii, urmându-l, declară că nu mai recunosc alt împărat decît pe el (…)”. Este posibil și ca acea cruce „să fi fost primită de la societatea fraților de cruce”, admițând că Horea a avut într-adevăr legături puternice cu membri acesteia. Ceea ce știm sigur, este că acea cruce nu a fost găsită în mo-mentul arestării lui Horea.

Cu privire la documentul prezentat de Horea, descris ca „un pergament împodobit cu o scrisoare frumoasă” și care ar fi cuprins drepturile pe care împăratul le va acorda românilor, se pare că era o copie a diplomei acordată bisericii românești din Viena și nu avea legătură cu ceea ce pretindea Horea că ar cuprinde, și anume: trebuie să li se dea arme românilor pentru a „curăța” Ardealul de unguri. Acesta este un fel simplist de a înțelege lucrurile, subliniază Nicolae Iorga.

Conform unui raport prusian, când Iosif al II-lea a fost în-trebat cu privire la acest document pe care își baza Horea în-demnul la răscoală, ar fi spus: „… este un om interesant (Ho-rea, n.n. G.B.): să mi-l aducă din nou la Viena să vorbesc cu dânsul”. Împăratul, în corespondența cu fratele său Leopold, atunci Mare Duce de Toscana, a scris: „acest coquin pretinde că are un document de la mine; nu i-am dat niciodată așa ceva (s.n. G.B.)”.

Istoria consemnează că, în timpul arestării, Horea ar fi aruncat în foc niște hârtii pe care le purta la el permanent și a-cestea nu au mai putut fi recuperate. Despre cruce nu se cu-noaște nimic asociat momentului arestării. Locotenet-colonelul Schultz menționează că el a încheiat un armistițiu cu „tumul-tanții”, eliberându-i pe răsculații din Galda, armistițiu întărit cu jurământ: „și eu ma întărit jurământul lor și conlucrarea mea prin sărutarea crucii”. A îndrăzni să afirmăm că este vorba despre crucea dăruită de împărat lui Horea, este însă prea mult…

Problema acordului împăratului poate fi relaționată prin-cipiilor de guvernare adoptate: Divide et impera și Totul pentru popor, dar fără popor. Cel dintâi principiu fiind deja notoriu ca sens, ne putem opri asupra celui de-al doilea, pro-movat prin politica „bunului împărat”, a „drăguțului împărat”, care nu are nimic cu poporul și îi pedepsește pe rebeli. Este do-vedit că, într-adevăr, Iosif al II-lea a cerut inițial doar anche-tarea răsculaților și nu executarea lor în timpul cercetării.

DESPRE PERSONAJE „MISTERIOASE” ÎN PREAJMA LUI HOREA: SALIS ȘI POPESCU

Nicolae Iorga afirma că pe Horea nu l-a susținut nici inte-lectualitatea românească din Transilvania, care nu a spus niciodată niciun cuvânt despre mișcarea lui, nu l-a sprijint nici Biserica, prin șeful orthodox sârbul Ghedeon Nichitici, nici cel unit, deși preoțimea ortodoxă de rând a fost tot timpul alături de el și de țăranii răsculați. De aici s-au ridicat o serie de între-bări, care sunt încă de actualitate: a fost Horea ajutat de cineva? a primit Horea ajutoare bănești și chiar un mare sprijin militar din partea vreunei organizații, eventual din partea organizației inițiatice din Viena ? existența lui Mihail Popescu și a lui Salis, prezența lor între românii răsculați, implicarea în evenimen-tele anului 1784 este reală ? au avut aceste două personaje legături cu domnul Alexandru Constantin Mavrocordat (Mihail Popescu) și cu cercurile politice din St. Petersburg (Salis) ?

Ramâne sarcina cercetării istorice de a găsi răspunsuri la aceste întrebări cu privire la evenimentele din Transilvania ani-lor 1784-1785, iar noi vîm încerca, pe baza documentelor cu-noscute și pe interpretarea critică a izvoarelor, să aducem câte-va clarificări cu privire la Salis și Popescu, dacă ei vor fi fost mai mult altceva, au avut alte misiuni, fără nicio legătură cu răscoala lui Horea.

Salis

Existența acestui personaj în preajma lui Horea la începutul răscoalei, este atestată de publicațiile vremii și de mărturiile unor țărani răsculați. Istoriografia admite că Horea ar fi pri-mit sprijin moral și material de la „Frăția de Cruce” din Viena, omul de încredere al acestei societăți fiind, probabil, cel de-al patrulea conducător al țăranilor români răsculați, numit căpitan de Horea și descris astfel de câțiva martori țărani: „încins cu o sabie, purtând pe cap un chipiu roșu de soldat”. Acel căpitan ar fi vorbit poporului în comunele Bucium și Musca în numele lui Horea. Apoi a dispărut. Mult timp s-a crezut că acesta este „enigmaticul Salis”, iar unele documente și rapoarte austriece îl confunsă în mai mare măsură cu Popescu.

Ce știm mai concret ? Despre „frumosul conte Salis” se afirmă – fără certitudine și dovezi documentare – că ar fi fost „consilierul” de taină al lui Horea, legătura lui permanentă cu Viena și un „renumit agitator”. Prezența și etichetarea lui ca „om de legătură cu Viena”, atât cu privire la societatea „Frați-lor de Cruce” cât și cu audiențale la împăratul Iosif al II-lea trebuie tratată cu multă prudență. În analiza audiențelor, cu mai multă autoritate pot fi introduse alte personaje, de pildă Ignatius von Born ori Ioan Piuariu Molnar, în niciun caz Salis. În opinia noastră omul care vorbise românește mulțimii la în-trunirile de la Bucium și Musca, cu fața măslinie, statură înal-tă și cu un chipiu roșu de ofițer, pe care Horea îl numea „că-pitan”, nu putea fi Salis. Informațiile, contradictorii, ne pozițio-nează pe un teren nesigur.

Considerat principală legătură a lui Horea cu societatea amintită a „Frățiilor de Cruce”, numit deseori „cel mai enigma-tic personaj al revoluției române”, Salis nu a fost un personaj vizibil în răscoala anului 1784 din Transilvania. Ștefan Pascu afirmă că în perioada noiembrie 1784 – aprilie 1785 Salis a o-cupat frecvent, ca subiect de senzație, paginile ziarelor „Pres-spurske Noviny”, „A Magyar Hirmondo”, „Real Zeitung” și „Notizie del Mondo”. Considerat „al treilea conducător” după Horea, numit de români „neamțul” pentru că purta „haine nem-țești”, vorbitor fluent al limbilor germană, maghiară și română, după unele surse fiu al „contelui Salis de Lorena”, maior într-un regiment din Transilvania (secui?) sau baron francez, cu o vârstă estimată între 40 și 60 de ani, prezent la toate marile adunări populare și acțiuni ale revoluționarilor, a dispărut fără urmă la sfârșitul evenimentelor. Cu totul alta este poziția lui Nicolae Iorga care este destul de tranșant când vorbește despre Salis, pe care îl nunește „un rus de la Moscova”.

În raportul întocmit de contele de Cobenzl la 3 noiembrie 1784, Salis este descris ca fiind originar din Transilvania („Un nommé Salis natif de Transilvanie”). Într-o serie de publica-ții apar informații total diferite cu privire la originea sa: „Kurze Geschichte der Rebellion în Siebenburgen”, apărută la Stras-sburg în 1785, îl prezintă ca elvețian sau iezuit: „Se pare că conducătorul răsculațiior este un anume Salis din Elveția, după alții el ar fi un fost iezuit”; revista „Horja und Klotska, Oberhaupt und Rathgeber der Anführer în Siebenbürgen” (pp. 9-10), îl descrie pe Salis (Salius) ca un fost militar de origine nobilă, care în urma comportamentului neconform a fost obli-gat să renunțe la cariera militară.

Enumerând documentele publicate de Carol Göllner în Revista Istorică cu privire la participarea lui Salis la răscoa-lă, M. Auner atrage atenția asupra unui „Hofkriegsrat 1784, 14281” din 20 septembrie, o copie a „Biletului de mână” împă-rătesc (Billet de main, Handbillet) din Praga de la 16 septem-brie 1784 către vicecancelarul aulic „ungar-transilvănean” con-tele Bánffy, cu privire la existența unor informații despre un om cu numele de Salis, care ar avea intenția de a instiga o mul-țime de locuitori din Transilvania, Ungaria și din ținuturile de la graniță, să emigreze. Ordinul a fost transmis și mareșalului Hadik, care a întrebat dacă premiul de 100 de galbeni promis în alte situații similare, se va achita și pentru prinderea lui Salis și a emisarilor săi. Prin rezoluția din 24 septembrie, Iosif al II-lea aproba propunerea mareșalului Hadik. Contelui Bánffy i se poruncea să ia toate măsurile pentru prinderea lui Salis și a emisarilor săi, iar „în cazul prinderii lor în flagrant delict, să fie imediat spînzurați prin procedura sumară”.

Ce este evident ? Că Salis era urmărit din ordinul împăra-tului Iosif al II-lea, întrucât îndemna locuitorii Transilvaniei și Ungariei să emigreze, nu pentru amestec în răscoala condusă de Horea. Afirmațiile care îl arată ca un om apropiat de Horea, ca-re ar fi plănuit să înceapă revoluția abia în anul 1785, nu sunt verificabile. În luna septembrie 1784 Salis ar fi plecat din Vie-na în Transilvania, unde i s-a pierdut urma. În niciunul din do-cumentele menționate, nu se regăsește vreun cuvânt despre acea plecarea lui Salis Transilvania.

Nicolae Densușianu, considerat cel dintâi istoric cu mare autoritate în studiul răscoalei lui Horea, elimină posibilitatea ca acest personaj să fie identificat cu un anume Salis prins de autoritățile austriece în Munții Apuseni. Opinie susținută și de Carol Göllner: „Prin singura coincidență a împrejurărilor, că tot în timpul acesta se ridicaseră și țăranii din Transilvania, se născu faima, că Salis ar fi fost amestecat în revoluțiunea româ-nă. Dar nimeni nu putu să constate presența acestui individ în toată Ungaria și în toată Transilvania și nici nu există un sin-gur indiciu că Salis ar fi avut oare-cari legături cu țăranii ro-mâni, cu cari de altmintrelea nici că se putea întelege. Așa că necunoscutul din munții Abrudului era o persoană cu totul dis-tinctă de vagabondul Ignaz Herzog sau Salis de Salfeld. Svonul că Mihail Poperski (Popescu), fost locotenent rusesc, s'ar fi găsit intre cei răsculați N. Densușianu îl califică drept o simplă ficțiune”.

Raportul generalului Koppenzoller din Timișoara și două rapoarte ale contelui Cobenzl, ambasadorul austriac din St. Petersburg, precum și alte documente prezentate de Carol Göllner ca dovezi cu privire la implicarea lui Salis în răs-coala condusă de Horea, nu se bucură de aprecieri în isto-riografie. Se menționează în aceste documente ambasadorul Cobenzl îl înștiința pe cancelarul austriac printr-un raport ci-frat, că în Transilvania se află un om care se ocupă de recru-tarea cât mai multor familii pentru a emigra în Crimeea. Am-basadorul austriac asigura că va încerca să afle numele acestui om. În raportul său din 3 noiembrie 1784, Cobenzl anexa o dare de seamă amănunțită asupra activității lui Salis la Viena, făcută de un om al său de încredere.

M. Auner apreciază că primul raport al contelui Co-benzl care se ocupă cu Salis (Nr. 39), datat 13 august 1784, cuprinde informații sumare cu privire la Salis: „Mi s-a comu-nicat că s-ar afla în Transilvania un om care s-ar fi oferit să ducă mai multe familii de acolo în Crimeia. Voi căuta să aflu numele acestui om și împrejurările acestei chestiuni”. Raportul lui Cobenzl din 20 august a ajuns la Viena la începutul lunii septembrie 1784. La 12 septembrie principele Kaunitz l-a îna-intat împăratului. Cu rezoluția sa pusă pe document în Praga la 16 septembrie, Iosif al Il-lea transmitea că are cunoștință de proiectul lui Salis dintr-o adresă a vice-cencelarului rus contele Ostermann către principele Galițin, adresă care a fost deschisă și copiată de către poșta austriacă. În aceasta Ostermann a co-municat lui Galițin că țarina Ecaterina a II-a a refuzat proiectul lui Salis de recrutare a oamenilor din Transilvania și Ungaria în vederea emigrării. Cu toate acestea, declara Iosif al II-lea mai departe în rezoluția sa, dată fiind importanța faptului, trebuie să se procedeze contra unor astfel de instigatori conform dispoziți-ilor legale. De aceea au fost luate măsuri deosebite pentru prin-derea lui Salis. Împăratul Iosif al II-lea ordona, la 16 septem-brie 1784, ca Salis să fie urmărit de toate autoritățile, deoarece pregătește „o considerabilă emigrare a supușilor mei” (… eine beträchtliche Auswanderung Meiner Unterthanen …einzuleiten vorhaben) și dacă va fi prins, „să fie spânzurat pe loc, fără inte-rogatoriu, conform legii marțiale” (welcher auf der Stelle und ohne Anfrage mittels Standrecht … mit dem Strang obgestraft werden soll). Efectele emigrării erau îngrijătoare pentru îm-părat, cu atât mai mult cu cât era încurajată de domnii Moldo-vei și Țării Românești.

Între ordinele de la Praga se găsește și Biletul de mână (Handbillet) către ministrul Poliției, contele Pergen, în care Iosif al II-lea dispune ca Salis, care s-ar afla la Viena, să fie supraveghiat și arestat dacă s-ar face vinovat cu ceva și ca arestarea lui Salis să fie imediat adusă la cunoștința sa. Con-tele Pergen răspunde acestui ordin cu un Raport la 28 septem-brie 1784, care nu mai poate fi identificat. Este cunoscut însă rezultatul propunerilor făcute în acest raport care cuprindea și semnalmentele cu care Salis să fie urmărit în întreaga Monarhie austriacă, aprobat de împărat la 1 octombrie același an.

Un alt raport al lui Cobenzl, cu Nr. 49 din 3 noiembrie 1784, este creditat cu informații corecte în privința lui Salis dar nu ca sfătuitor al lui Horea, ci cu privire la proiectul său: Salis ar fi promis ambasadorului rus din Viena, contelui Galițin, că poate determina 300.000 de locuitori din Transilvania și Unga-ria să emigreze în Rusia. Conținutul acestui raport nu are re-levanță, iar ceea ce ar trebui să se bucure de atenția istoricilor este raportul lui Cobenzl din 20 august 1784 (Nr. 40): „Per-soana asupra căreia am vorbit în ultimul mieu raport se nu-mește Salis și s'ar afla acum la Viena. Conform expunerilor sale presintate principelui Galițin, dînsul intenționează să îndrumeze emigrarea a 300.000 de suflete din Transilvania, Ungaria și din provinciile noastre limitrofe cu Turcia, în Crimeia”.

Rapoartele oficiale nu îl menționează numai pe Salis ci și pe emisarii săi, care vor fi supuși acelorași pedepse. Mențio-narea acestor emisari relevă legăturile lui Salis, pentru a putea organiza emigrarea proiectată a 300.000 de oameni. Cât de pe-riculoasă a fost considerată activitatea lui Salis, o evidențiază o scrisoare a generalului Schröder către Consiliul aulic de război, prin care cerea informații dacă se va putea proceda în Bucovina față de Salis și față de emisarii săi per cursum ordinarium, re-gimentele bucovinene neavând „dreptul de paloș” (ius gladii), menționând și recompensa de 100 de ducați (eine Belohnung von 100 Dukaten abgereicht wcrden solle). Împăra-tul Iosif al II-lea va acorda în mod excepțional ius gladii și regimentelor bucovinene în acest caz.

Salis s-a gândit, probabil, că o parte dintre țăranii răscu-lați vor accepta planul său de a emigra în Rusia. Se poate pre-supune că prezența lui Salis în Apuseni l-a făcut pe Popa din Lăpușnic să vorbească despre ajutorul rușilor pentru răscu-lați, fără a face legătura cu proiectele de emigrare.

După informațiile nobilului maghiar I. Gyöngyösi, Salis ar fi fost prins și spânzurat în regiunile Bistriței. Nu este exclus ca Salis, urmărit în lunile octombrie și noiembrie, să fi fost prins și spânzurat undeva în regiunile nordice ale Transilvaniei, conform ordinului autorităților austriece și în aplicarea legii marțiale.

O primă confuzie: Salis alias Balsamo

Curioasa identificare a „contelui Salis” cu Joseph Balsamo, ne-a determinat să încercăm clarificarea unei ipoteze care cre-ază mari confuzii, fiind total fantezistă. Informațiile cu privire la Salis le-am expus. Cât despre identificarea lui cu Joseph Bal-samo, ipoteza este ușor demontabilă, întrucât informațiile des-pre acest cunoscut francmason, abundă: el nu este altcineva decât contele Alessandro di Cagliostro (1743-1795), ocultist cunoscut mai mult sub pseudonimul Giuseppe Balsamo sau Joseph Balsamo.

În privința apartenenței acestuia la francmasonerie nu există nicio îndoială, dar legătura sa cu răscoala transilvană condusă de Horea, Cloșca și Crișan nu poate fi susținută nici cel puțin ipotetic, pentru că prezența lui Joseph Balsamo în Transilvania este exclusă. Pe baza surselor documentare, în pe-rioada mișcării țărănești din Transilvania, la 1784, Cagliostro / Joseph Balsamo se afla în Franța. O scurtă cronologie ne arată următoarele locații ale acestuia: în anul 1769 Joseph Balsamo îl întâlnește la Aix-en-Provence pe Casanova, și el membru al francmasoneriei; între 1770 și 1776 călătorește în Europa – la Madrid, Lisabona, Londra, Paris, Veneția, Neapole, Bruxelles și în orașe germane -, apoi în Africa de Nord; în perioada 1776-1777 Balsamo se afla la Londra, unde va fi inițiat în franc-masonerie în loja „Speranța” (1776). De aici pleacă la Bru-xelles.

Din anul 1780 Cagliostro / Balsamo se stabilește la Stras-bourg, unde rămâne până în 1783, perioadă în care face o serie de călătorii la Veneția (unde se întâlnește pentru a doua oară cu Casanova), la Paris, Saint-Petersburg, Varșovia și Bâle. Din lu-na noiembrie 1783 până în octombrie 1784 se va afla la Bor-deaux, în locuința la marchizului de Canolle. Balsamo a încer-cat, fără succes, să răspândească știința sa „para masonică”. În 1784, la Lyon, fondează loja masonică „De la Sagesse triom-phante”, fiind și cel care a introdus în Franța ritul de Misraïm.

Analizând perioadele activității lui Joseph Balsamo / Cagliostro, identificat cu totul neargumentat cu Salis, este ușor sesizabil că acesta nu se putea afla „alături de Horea”, că nu există niciun indiciu cu privire la trecerea lui, cel puțin, prin Transilvania și, în niciun caz nu poate fi amestecat în „istoria aurului” oferit cu consimțământul împăratului Iosif al II-lea pentru pregătirea Revoluției franceze de la 1789.

Un ultim argument, ce poate fi considerat, probabil, cel mai convingător, îl constituie „Actele Conventului de la Paris cu privire la contele de Cagliostro și corespondența între Ma-rele Maestru al Masoneriei egiptene, Loja „De la Sagesse Triomphante” din Lyon și Convent”: la 23 noiembrie 1784 contele Cagliostro era convocat pentru Conventul din Paris, pentru a da lămuririle necesare cu privire la loja care aparținea ritului de egiptean de Misraïm.

A doua confuzie: Salis alias Salins

Deși numele lui Salis este „spectaculos” pentru istoria răscoalei de la 1784, el nu poate fi identificat cu precizie, într-un anumit loc. Salis apare simultan în mai multe locuri, totdeauna cu nu-mele, niciodată fizic și fără legătură cu răscoala țăranilor ro-mâni.

Dimpotrivă, Salins este o persoană identificabilă. Motiv pentru care istoricul sas M. Auner propunea o altă direcție de cercetare. El afirma că în știrile contemporane apare frecvent un conte Salins drept conducător al răsculaților, un fost maior al unui regiment de secui, scos din armată „pentru crimă de fraude”. Dar, în opinia lui David Prodan, introducerea fos-tului ofițer din regimentul secuiesc de graniță – Salins – în ecuația problemei nu reprezintă altceva decât încercarea de a justifica existența unui personaj ce a nu a putut fi identificat ca având calitatea de „căpitan” sau „sfătuitor” a lui Horea, cu nu-mele Salis.

Din corespondența Comandamentului general din Tran-silvania cu Consiliului aulic de război, reiese că acel Coman-dament a confundat tot timpul pe Salis cu Salins. În perioada răscoalei lui Horea, Salins nu se mai afla în țară de cel puțin 10 ani, fiind plecat la Moscova. Când într-un ziar din Hamburg, contele Salins și-a văzut numele menționat printre conducătorii răscoalei din Transilvania și va trimite o scrisoare lui Cobenzl, ambasadorul austriac de la St. Petersburg, în care îi va relata aventurile vieții sale, negând amestecul său în mișcarea țăra-nilor de la 1784 din Transilvania.

Când locotenentul-colonel Schultz a vorbit la 11 noiem-brie 1784 cu popa Petru din Lupșa, el nu l-a întrebat dacă știe ceva despre Salis, ci dacă îl cunoaște pe Salins. Sprijinindu-se pe izvoarele din arhivele vieneze, Auner ajunge la aceeași concluzie: Salis și contele Salins sunt două persoane diferite: pe baza unui raport al contelui Cobenzl, se constată că acest fost ofițer în armata austriacă trăia în 1784 ca inspector școlar la Moscova, astfel că nu poate fi asociat cu răscoala țăranilor din Transilvania, condusă de Horea.

Mihail Popescu și francmasonul Gyulai

Cel de-al doilea personaj implicat „misterios” în răscoala lui Horea și despre care istoriografia nu are suficiente informații, este Mihail Popescu. Mult timp s-a crezut ca acesta este „enig-maticul Salis”. A fost meritul lui Nicolae Densușianu în a-l descoperi în documente sub numele Mihail Popescu sau Po-persky. La începutul răscoalei acesta se afla în Transilvania, pe moșia contelui Gyulai, de unde a și plecat ulterior în Bucovi-na. Ar fi rămas alături de răsculați până spre sfârșitul anului 1784.

Conform datelor transmise de Consiliul aulic de război la 12 ianuarie 1875, Popescu s-ar fi născut la București („Buka-rest … seinen Geburtsort”), cum de altfel rezultă și din cercetările lui Ioan Lupaș, iar în timpul în carea servit în armata țaristă, numele său a fost schimbat în Popersky. În pașaportul eliberat de autoritățile austriece numele său este scris sub forma „Popeskul”: „(…) des beruchtigte Michael Popersky, alias Popeskul”. Căpitanul Beddeus, care l-a cunoscut în Iași, îl caracterizează ca „un aventurier și intrigant, gata la orice fap-tă” („… Aventurier … ein intrigant und zu allen Unter-nehmungen aufgelegter Mensch”). Însuși împăratul Iosif al II-lea îl considera un om foarte primejdios.

Activitatea desfășurată de Popescu în Viena nu este bine cunoscută. În luna octombrie 1784 acesta se afla în capitala im-perială, unde încearca să recruteze supuși austrieci pentru ser-viciul militar al unui stat străin, cel mai probabil Rusia. Conform înștiințării primite din partea împăratului, Consiliul aulic de război a ordonat autorităților militare și civile să îl su-pravegheze strict pe Popescu, iar în situația în care acesta ar încerca să-i determine pe supușii austrieci să intre în serviciul militar al unui stat străin, să-l aresteze.

Relațiile lui Popescu cu cercurile înalte rusești nu apar în-să destul de clar. Cu toate că purta uniforma rusească și de-corații militare, este sigur că în anul 1784 Popescu nu a fost ofițer activ în armata țaristă. Din informațiile obținute de Ioan Lupaș la Viena, în urma cercetărilor personale, rezultă că Mihail Popescu/ Poperscky, originar din București, umbla îm-brăcat în uniformă rusească și avea legaturi cu loja vieneză Zu den Drei Adlern („La cei Trei Vulturi”), alături de francma-sonul conte Francisc Gyulai, membru al respectivei loji. Mi-hail Popescu nu a fost membru al lojii Zu den Drei Adlern, și în consecință nu se suține ipoteza că ar fi făcut cunoștință cu con-tele Gyulai în lojă, la baza relațiilor între cei doi existând, probabil, alte interese.

În încercarea de clarificare a prezenție și poziției lui Mihail Popescu în evenimente din Transilvania, vom încerca să răspundem câtorva întrebări: era Popescu era în slujba lui Alexandru Constantin Mavrocordat, domn al Moldovei ? avea misiuni secrete în capitala austriacă, atât din partea acestuia cât și a rușilor ?

În cartea scrisă de un preot român stabilit la Viena, Nico-lae Dura, se află traducerea unui document din care rezultă că timpul iernii 1783-1784, Horea, „om cu învățătură și mare meșter în iscodiri rafinate“, a avut la Viena contacte și cu un fost ofițer din armata rusă pe nume Mihail Popescu, „agent se-cret atât al rușilor cât și al domnitorului moldav, Alexandru Constantin Mavrocordat.” Popescu s-ar fi întâlnit cu Horea în cursul acelei ierni pentru a hotărî data declanșării răscoalei. Dovadă a înțelegerii lor secrete a fost considerat faptul că Mi-hail Popescu, deși plecase la 23 octombrie 1784 din Viena pe Dunăre cu un pașaport pentru București, s-a oprit la Pesta. De aici a călătorit spre Transilvania, unde l-ar fi însoțit pe Horea prin localitățile din Apuseni. Că Popescu s-ar fi aflat în preajma lui Horia este o supoziție, întrucât atestată documentar este nu-mai plecarea acestuia de la Zalău spre Iași prin Bucovina: la 27 noiembrie 1784 Comandamentul Militar din Sibiu primea un raport de la Regimentul român de graniță din Năsăud, în care se menționa plecarea lui Popescu/Popersky din Transil-vania. La 3 decembrie 1784 raportul a fost înaintat Consiliului de Război de la Viena. Avansându-se ipoteza că răscoala ar fi trebuit să înceapă în primăvara anului 1785, se considera că Popescu a plecat datorită eșecului acesteia, care a fost insufi-cient pregătită.

Reconstituirea itinerariului parcurs de Popescu se bazea-ză pe rapoartele din arhiva Consiliului aulic de război. La 23 octombrie, ora patru după masă, Mihai Popescu părăsea Viena cu un pașaport vizat de magistratul vienez pentru București, pornind pe Dunăre înspre Budapesta, unde sosea la 27 octom-brie. De aici s-a îndreptat spre Transilvania la 2 noiembrie, în-soțit de contele Gyulai. Conform unui raport al Comandamen-tului general din Ungaria, ar fi stat la Cluj, apoi la Zalău, unde contele Gyulai își avea posesiunile, până în 17 noiembrie. De aici la Năsăud, unde ajunge la 26 noiembrie și apoi spre Bucu-rești, prin Bucovina. După ce a ajuns la Iași nu mai există nicio informație privitoare la Popescu. Împăratul Iosif al II-lea aprecia, pe baza unor rapoarte secrete, că Popescu era „ein sehr gefährlicher Mensch” (un om foarte primejdios) și de aceea a dat ordin autorităților militare și civile nu numai să-l suprave-gheze, dar dacă ar sosi din nou în Transilvania să-l și aresteze.

Itinerarul precis a lui Popescu evidențiază cu claritate faptul că el a fost nevoit să „ocolească teatrul răscoalei”. Pașaportul lui Popescu, eliberat pentru București, ar fi trebuit să inducă în eroare autoritățile austriece asupra scopului plecă-rii, întrucât Viena se temea de un amestec al Moldovei și al Țării Românești în răscoala țăranilor din Transilvania. Alexan-dru Constantin Mavrocordat ar fi dorit să-i sprijine pe țărani, afirmând că nu se teme de împăratul de la Viena, dar imediat după intervenția habsburgilor pe lângă Marele Vizir, Înalta Poartă a interzis acordarea oricărui ajutor răsculaților, iar spriji-nul lui Mavrocordat a rămas o simplă intenție.

Întrebarea care se pune este care dintre cei doi, Salis sau Popescu, poate fi identificat cu acel al patrulea căpitan – după Horea, Cloșca și Crișan -, amintit de mai mulți țărani ? Sau era o altă persoană, neamintită în rapoartele oficiale ? A fost acea persoană arestată în Transilvania Peter Potsch, pe care presa italiană o anunța în martie 1785, dar asupra căruia până în pre-zent nu s-au făcut cercetări ?

În declarațiile țăranilor făcute contelui Jankovics cu prile-jul procesului lui Horea, lipsesc amănuntele descrierii lui Mi-hail Popescu, dar toți au declarat că acel căpitan necunoscut era încins cu o sabie și purta pe cap un chipiu roșu de soldat. Cu ajutorul acestor date nu se poate face o identificare sigură, însă referirile trimit către căpitanul „enigmatic” Popescu. Ele pot fi coroborate cu o descriere amănunțită a lui Popescu, expediată autorităților din Transilvania: „Popersky Mihail, cam de 38 de ani, este de statură mijlocie, bondoc, negricios la față, având părul și barba brune, poartă părul într'o coadă scurtă, fiind ra-reori pieptenat; pe lângă câteva haine civile are o uniformă rusească cu guler și răsfrânturi roșii, de obiceiu poartă o man-ta albă; când îmbracă uniforma obisnuește să poarte decorați-ile militare pe sabie și pe chipiu; … pretinde că este ofițer ru-sesc”.

Un alt indiciu despre prezența unui „fost ofițer” printre țăranii răsculați îl constituie pregătirea strategică a acțiunilor întreprinse de revoluționari. De asemenea, faptul că Petru Giur-ca din Bucium ar fi jurat credință lui Horea în fața acestui căpi-tan, punând mâna pe sabia lui. Chirilă Tolan, țăran din Buru, comitatul Cluj, a mărturisit la anchetă existența unui agitator „îmbrăcat în haine roșii”, pe care lumea îl numea „căpitan”. Al-te mărturii și declarații consemnate în timpul procesului, vor-besc de împodobirea cușmei acestuia cu o pană roșie. Confuzia cu Salis nu se susține.

Chiar și Comisia de cercetare a vinovaților pentru răscoa-la din 1784 au încercat, la porunca lui Iosif al II-lea, să afle ci-ne este „omul cu chivără roșie”, pentru a identifica un posibil complice „nemărturisit”. Acest căpitan, recunoscut de mărtu-riile țăranilor a fi fost Popescu, este cel care a vorbit în Bucium și în Musca poporului, ceea ce a putut să facă numai un cunos-cător al limbii române. Numai că, ulterior, căpitanul „cu chi-vără roșie” cu care a apărut Horea la Bucium a fost identificat în persoana unui „căpitan țăran” cu numele Niculae Tulea din Rîu Mare. Nu era nici emisar, nici mentor militar sau politic. Textele documentelor vorbesc despre un „om” cu chivără roșie, nu despre un ofițer sau „fost ofițer”.

Acei căpitani necunoscuți, pe care nu i-a putut identifica nici Comisia numită de Iosif al II-lea, îmbrăcați în „haine nem-țești” și văzuți în diferite locuri ale răscoalei, au fost cu certitu-dine țărani care au îmbrăcat haine capturate. Neexistând infor-mații documentare cu privire la relațiilor fostului ofițer cu cer-curile rusești, nu pot exista decât presupuneri. Acceptând că ac-tivitatea lui Popescu se limitase la recrutarea soldaților din Transilvania pentru Imperiul țarist, acesta desfășura atunci o in-tensă propagandă pentru a determina supușii austrieci să emi-greze în Rusia. Fostul ofițer aflându-se la Iași, ar fi putut lua legătura cu consulul Rusiei din Iași, care încercase să strângă dezertori și emigranți pentru a-i coloniza în Crimeea.

Din rapoartele căpitanului Beddeus se desprinde conclu-zia, susținută de Carol Göllner, că Popescu îndeplindea în Transilvania și o misiune secretă primită de la domnul Moldo-vei, Alexandru Constantin Mavrocordat. Ce fel de misiune, nu se cunoaște cu siguranță. Se bănuiește că prințul Moldovei ur-mărea să intre în contact, prin mijlocirea lui Popescu, cu țăranii români răsculați conduși de Horea. Herbert-Rathkeal, amba-sadorul Austriei la Constantinopol, scria că „în timpul turbură-rilor, șeful răsculaților Horea, a trimis trei oameni la Iași pentru a solicita prin mijlocirea Principelui Mavrocordat ajutor de la Poartă. Cum Poarta a interzis acest ajutor, intenția lui Mavrocordat nu s-a materializat.

Existența unei relații între Horea și domnul Alexandru Constantin Mavrocordat este relevată de conținutul unei scri-sori din 3 februarie 1785 a nobilului ungar Ioan Gyöngyösi, adresată lui G. Gulàcsi: „… hoții de revoluționari stăteau în corespondență cu țările vecine, Moldova și Țara Românească, dela cari așteptau ajutor. Pot să scriu sigur că pe la începutul acestui an 30.000 de Români din Moldova voiau prin pasul Ghimeșului să năvălească în Trei Scaune”. O informare fă-cută împăratului Iosif al II-lea de către contele Hadik în 2 de-cembrie 1784, menționează posibilitatea amestecului Moldovei și al Țării Românești în răscoala țăranilor conduși de Horea.

Atitudinea lui Alexandru Constantin Mavrocordat față de Austria, se explică în parte și prin conflictul personal între domn și consulul austriac Raicevici, devenit agent (consul) în-cepând cu anul 1783. Domnul Moldovei, iritat de provocările lui Raicevici, i-a adresat, cu ocazia unei audiențe, următoarele cuvinte: „Eu sunt stăpânitorul, sunt un principe născut dintr-o familie care a domnit 200 de ani, un Suveran domnitor, vreau să spun ce-mi place, nu mi-e teamă de Împărat, nici de princi-pele Kaunitz”.

Nicolae Iorga nu îl creditează pe Alexandru Constantin Mavrocordat cu o astfel de atitudine și de intenția unei acțiuni care ar fi avut în Mihail Popescu agentul secret. Este o pro-blemă ce trebuie cercetată cu atenție, mai ales că un conflict personal ar fi fost dublat de cel existent între domnitor și Aus-tria în problema extrădării dezertorilor austrieci. Căpitanul Beddeus, însărcinat cu extrădarea dezertorilor, întâmpina mari greutăți nu numai din partea domnului Moldovei, care susținea că în țara lui nu s-ar afla niciun dezertor, ci și din partea maio-rului rus Solonski, care acorda tot concursul refugiaților aus-trieci.

Patenta imperială din 10 aprilie 1784 era imperativă în interzicerea emigrării. Întrucât căpitanul Beddeus nu reușise să aresteze refugiații din Transilvania, a intervenit Herbert-Rathkeal, reprezentantul politic al Austriei la Poarta Otomană, care a reușit să îl determine pe Marele Vizir să interzică dom-nilor Principatelor Române acordarea azilului vreunui refugiat în timpul răscoalei țărănești din Transilvania.

Nuanțe în clarificarea problemei

Cei doi „enigmatici” oameni – Salis și Popescu -, dacă au acțio-nat în Imperiul habsburgic în general și în Transilvania în parti-cular în perioada răscoalei lui Horea, au avut cu siguranță alte obiective. Activitatea de recrutare a țăranilor și dezertorilor, su-puși austrieci pentru înrolare în armata rusă de către Popescu și a lui Salis pentru emigrare și colonizare în Crimeea, nu au avut finalizarea dorită, iar rolul lor în istoria răscoalei trebuie nuan-țat.

Participarea lui Mihail Popescu, posibil om de încredere al lui Alexandru Constantin Mavrocordat, precum și prezența lui Salis ca exponent al cercurilor politice rusești între românii răsculați, evidențiază interesul acestora pentru a organiza emi-grarea unui însemnat număr de locuitori din Transilvania și nu amestecul implicit în mișcarea țăranilor români de la 1784. Obiectivele amândorura, numniți căpitani „misterioși”, „enig-matici”, ai răscoalei de la 1784, de a determina pe supușii im-periali austrieci să emigreze, dă mișcării țărănești condusă de Horea un nou aspect, oferindu-ne posibilitatea să o încadrăm în istoria impopulațiunilor europene din secolul al XVIII-lea.

Împăratul Iosif al II-lea, interesat dacă exista vreun ames-tec extern în răscoala condusă de Horea, a insistat ca după prin-derea celor trei conducători, Horea, Cloșca și Crișan, la „ascul-tări”, Comisia să cerceteze informațiile cu privire la Salis și Po-pescu, urmăriți prin ordine imperiale. Concluzia fără dubii a Comisiei, pe baza unei impresionante documentații, a fost că nu a existat niciun amestec extern sau intern al unor persoane care să poarte numele Salis sau Popescu.

Nu există nici dovezi directe cu privire la faptul că „agen-tul” Christian Ignaz Herzog, care luase numele mai răsunător de Julius Ignaz Salis von Salfeld, a avut legături cu „cercurile” din Petersburg. Nicolae Densușianu scria cu privire la prin-derea unui anume Salis, pe baza informațiilor documentare, că „necunoscutul din munții Abrudului era o persoană cu totul distinctă de vagabondul Ignaz Herzog sau Salis de Salfeld.” Ar fi insistat țarina Ecaterina a II-a să compromită întreaga sa poli-tică externă cu proiectul unui aventurier străin și necunoscut, sau chiar al unui agent provocator prusian ? M. Auner consi-dera că documentele prezentate de Carol Göllner „n-au nicio valoare, deoare ce din ele nu resultă altceva decât că Salis a fost urmărit din ordinul Împăratului de autoritățile politice și militare pe întregul cuprins al Monarhiei austriace, – lucru ca-re se știa.”

În opinia lui Carol Göllner, singurul izvor care confirmă prezențele lui Salis și Mihail Popescu între românii răsculați este „Hofkriegsrat 1784, 44, 311” din 21 noiembrie 1784, ca-re conține trei documente: „Raportul generalului Koppen-zoller din Timișoara, datat 16 noiembrie, către Comandamentul general din Ungaria”, privitor la răscoala țăranilor din Ardeal și a măsurilor militare împotriva răsculaților; „Adresa Coman-damentului general din 13 noiembrie către Consiliul aulic de război”, prin care înaintează raportul generalului; „Adresa Con-siliului aulic de război din 21 noiembrie către Comandamentul general din Transilvania”, prin care acesta primea ordinul să comunice dacă raportul generalului Koppenzoller corespunde faptelor.

În raportul din 16 noiembrie 1784 trimis Comandamen-tului general din Ungaria, generalul Koppenzoller menționa că a trimis un detașament din „Württmnbergisches Dragoner Re-giment” în Transilvania, pentru a culege informații asupra răs-coalei țăranilor. Detașamentul, care a ajuns până la Deva, s-a întors și a raportat că nobilii ar fi omorât lângă Deva mai mulți țărani și au aruncat o mare parte dintre ei în Mureș. Nobilii ar fi făcut și mai mulți prizonieri, dintre care 56 au fost executați de călău, între 8 și 10 noiembrie. În afară de aceasta s-ar fi confir-mat că și țăranii din comitatele Zarand și Hunedoara ar fi omo-rât mai mulți nobili, ar fi devastat și incendiat casele și cârciu-mele acestora.

Detașamentul din Regimentul de dragoni a transmis și informația că la conducerea mișcării țărănești ar fi un țăran din Zlatna „cu numele de Horea, un anume Salis și un necunoscut numit Popescu”. Până atunci, nici Guvernul, nici Comanda-mentul general, nici comandanții trupelor – care au fost în con-tact direct cu țăranii și conducătorii lor -, nu au știut nimic des-pre participarea lui Salis la răscoală, cu toate că l-au căutat săp-tămâni întregi, pentru a câștiga recompensa de 100 de ducați. Din aceste motive, raportul generalului Koppenzoller trebuie privit cu rezervă. Detașamentul a raportat generalului expresis verbis ceea ce a auzit („der allgemeinen Aussage nach”), nu ce a văzut, iar generalul a înaintat din oficiu raportul, fară să se identifice cu cuprinsul său. Koppenzoller nu afirmă că Salis și Popescu sunt, ci numai că cei doi ar fi conducătorii răsculaților.

Raportul Generalului Koppenzoller este singurul izvor care confirmă indirect prezența lui Popescu și Salis între româ-nii răsculați. Carol Göllner consideră că informația trebuie acceptată ca fiind reală „deoarece nu este verosimil ca un ofițer superior să numească pe Salis și Popescu conducători ai răs-culaților, bazându-se numai pe svonuri neîntemeiate, în deo-sebi dacă luăm în considerare că însuși Consiliul aulic de răs-boiu, în urma raportului primit, comunică la 21 Noemvrie Co-mandamentului General din Transilvania că Românii răsculați ar fi conduși de Salis și Popescu.” O ipoteză singulară.

Executarea celor 56 de țărani trebuia justificată și a fost motivată pe baza ordinului împărătesc din 16 septembrie, emis împotriva lui Salis și a emisarilor săi. În temeiul acestui ordin, judecătoria comitatului s-a constituit ca tribunal cu drept de executare capitală prin procedura sumară (ius gladii), a cărui sentință trebuia executată imediat, fără drept de apel pentru condamnați, deși nu aveau nicio legătură cu cazul lui Salis. Un raport înaintat la din 8 noiembrie 1784 de către Ștefan Hollaki, subprefectului comitatului Zarand și o scrisoare a subprefec-tului comitatulul Hunedoara, Moses Varadi, din 9 noiembrie, încearcă fără temei să justifice executarea țăranilor prin ordinul împăratului, menționat anterior, pretinzând că țăranii ar fi fost instigați de Salis.

Raportul generalului Koppenzoller a ajuns la Viena în 20 noiembrie, iar Consiliul aulic de război l-a comunicat în ziua următoare Comandamentului general din Transilvania, cu ordi-nul de a raporta obligatoriu dacă acest raport corespunde fap-telor. Punctul de vedere al tribunalului, că țăranii ar fi fost instigați de Salis, a fost respins și sentința declarată ilegală, atât de către Comandamentul general cât și de guvern. Răspunsul Comandamentului general a fost următorul: Horea este condu-cătorul răsculaților, însă Salis și Popescu nu au nicio legătură cu răscoala, astfel că generalul Koppenzoller și-a bazat rapor-tul pe zvonuri neîntemeiate.

LOJA „DE LA VRAI CONCORDE” / „ZUR WAHREN EINTRACHT” ȘI TOASTUL

ÎN ONOAREA LUI IOSIF AL – II – LEA

Întrevederile împăratului Iosif al II-lea cu un iobag de rând sunt deja de notorietate. În planul discuției este necesar să verificăm dacă aceste audiențe își au originea în apartenența lui Horea la francmasonerie, având ca punct de plecare studiile existente pe acestă temă și, cu deosebire, publicarea rezultatului cercetării istoricului Ioan Chindriș cu privire la loja vieneză „De la Vrai Concorde”: „O cercetare recentă în arhivele ma-sonice de la Viena ne-a pus în fața unui document excepțional, a cărui existență este în măsură să sugereze redeschiderea dis-cuției despre Horea și mișcarea masonică. Este legat de activi-tatea lojii de orientare franceză din Viena, cu numele „De la Vrai Concorde” („Zur Wahren Eintracht”) .

Condusă în perioada 1781-1785 de renumitul minerolog Ignatius von Born ca Maestru Venerabil în Scaun, personalitate marcantă a francmasoneriei timpului său, loja „De la Vrai Concorde” demonstra forța unei loji de cercetare („de excep-ție”), care cuprindea personalități din elita politică, socială și culturală. Ignatius von Born era Maestru Venerabil sau Maestru în Scaun, termen mai des utilizat în spațiul german, fie în limba franceză (maître en chaire), fie în germană (Meister vom Stuhl)

Chiar dacă eliminăm posibilitatea ca Horea să fi făcut parte din loja „De la Vrai Concorde”, ipoteza ca el să fi fost primit în casa din Viena a lui Ignatius von Born, care avea relații strânse cu Iosif al II-lea, trebuie verificată. Ar fi un in-diciu că renumitul mineralog l-ar fi sprijini pe Horea în clători-ile sale și pentru a fi primit în audiență la împărat. Ignatius von Born, ca și Ioan Piuariu Molnar sau Iosif Meheși (funcționar la Viena), sunt nume care apar în cursul răscoalei. „Rolul lor nu este de a înrâuri sau afecta răscoala însăși, ci doar liniștirea ei”, ca sfătuitori ai țăranilor. Este puțin probabil ca aceștia să îl fi putut introduce pe „iobagul fiscal” Horea în audiență la unul dintre cei mai mari monarhi ai lumii și, de aceea, chestiunea trebuie tratată în continuare cu prudență, cum propune David Prodan.

Agapa din 23 februarie 1783

Document descoperit în arhivele lojii „De la Vrai Concorde” / „Zur Wahren Eintracht” din Viena și publicat de Ioan Chindriș cu privire la toastul prilejuit de agapa fraternă din 23 februarie 1783 nu este supus contestatării, rămânând controversat doar cu privire la persoana care l-a ținut.

Transilterația textului după documentul original, cât și adaptarea în limba română actuală, menținând arhaismele și dialectul documentului, sunt necesare pentru analiză:

„Dregotz Fratzi mnyei

Ka Szorellije karje rêszêrêstye tétye zilelye, si tretje in szusz gije noij, prin Cser, karje luminestye Marja, Pedurellye si Dumbráva, Tsétatye, si Szàturj. Ase grizestye grizsa mare Joszivaloj intrunkyip, Marj si Miyts, Bógátz si Szeráts. Si ij grizitor bun, ká Jzvora karje, immoaje holdijelye, si Mosiilye noszty, si fatse binije la noj totzij. Ze(…)szatzinije dregatz Fratzi mnyei ! Sze ij kyintyeim tarje, si sze szunem Tunurellye hestye, pentru binyele luj. Vint dultse sze szuflye, vesztra lui, pesztye Muntzij luj máj naltz, laReszerit si Szvintzit, kumsze kunoaszke luma noroku noszt.

Louatz szama gye vorbellije mellije

Muna pe Armellije

Fok! Maj tarjie Fok ! Si helmaj tare Fok

Una, Doj Trij”

„Drăguți frații mei,

Ca Soarele care răsărește toate zilele și trece în sus de noi, prin Cer, care luminește marea, pădurile și dumbrava, ce-tate și saturi, așa grijește grija mare (a) Iosifului întru-un chip, mari și mici, bogați și săraci. Și îi grijitor bun, ca izvoara care înmoaie holdele și moșiile noastre și face bine la noi toți. ‘Zo să țâie, drăguți frații mei ! Să îi cântăm tare și să sunăm tunurile eastea, pentru binele lui. Vânt dulce să sufle vestea lui peste munții ăi mai nalți, la răsărit și asfințit, cum cunoască lumea norocu’ nost.

Luați sama de vorbele mele.

Mâna sus pe armele.

Foc ! Mai tare foc ! Și al mai tare foc !

Una, doi, tri !”

Ne atrage atenția faptul că autorul cunoștea limbile ro-mână și germană, pentru că a identificat substantivele și le-a scris cu majusculă, așa cum cere limba germană, ceea ce în-seamnă că era o persoană instruită. Cu toate acestea, este puțin probabil ca cel care a vorbit la agapă să fi și scris documentul, întrucât acesta este obligația maestrului secretar al lojii, iar an-tetul este scris în limba germană, ca și denumirea lojii: Zur Wahren Eintracht. Documentul păstrează cu strictețe regulile masonice de redactare, prescurtările și abrevierile: data este consemnată ca ziua 23 din luna a doua (2te Monatd) anul „5783” (= 1783), iar pentru cuvântul „loja” se folosește sim-bolul corespunzător al dreptunghiului.

Data inserată în document, 23 februarie 1783, constituie un prim punct de plecare. Ea corespunde momentului petrecut în agapa lojei „Zur Wahren Eintracht”, dar aceasta nu cores-punde cu nicio călătorie a lui Horea la Viena și / sau a vreu-nei audiențe la împăratul Iosif al II-lea. În anul 1783 prezența lui Horea în capitala imperială este semnalată în luna decem-brie, de Crăciun și nicio scriere istorică nu l-a menționat în luna februarie la Viena.

În afara datei, în ecuația toastului sunt introduse mai mul-te variabile pentru analiză. Persoana care l-a rostit a fost cu si-guranță român ? Cum în acea perioadă loja „De la Vrai Concorde” avea, exceptându-l pe Ignatius von Born (nativ din Transilvania) un singur membru român, pe Vasile Balș – acesta ar putea fi considerat ca persoana care a rostit toastul. În opinia lui Ioan Chindriș, Vasile Balș nu se putea exprima în româna din Transilvania, care se resimte puternic de sub haina grafiei germanizate în care a fost notat toastul, el fiind din Bucovina „austriacă” și, în consecință, ipoteza că el a rostit toastul, este eliminată.

Considerând informațiile insuficente, Ioan Chindriș infir-mă apartenența lui Horea la francmasonerie, în condițiile în ca-re renumita lojă vieneză cuprindea înalte personalități ale nobi-limii, orășenilor și intelectualității Imperiului, ceea ce înseamnă că nici el nu putea fi cel care a rostit toastul. Cu toate acestea, istoricul avansează ipoteza că Horea putea fi în acea zi „invitat al masonilor din Loja „De la Vrai Concorde”, unde a găsit de cuviință să-l omagieze pe Iosif II, cezarul providențial al româ-nilor ardeleni”. Ipoteza nu se poate susține, datorită regulilor foarte stricte și a necesității respectării la fel de strict a ritua-lului masonic. Absența lecturării ritualurilor masonice, necu-noașterea acestora, poate conduce la opinii neconforme, ca și în acest caz. Nicio persoană din afara Ordinului masonic, numită de regulă „profan”, nu poate nici să se insinueze în interiorul unei loji în timpul ritualului și nici să participe la ritualul aga-pei organizată de lojă. Regulă valabilă și atunci și astăzi. Doar dacă am considera că Horea ar fi făcut parte din „loja” Frații de Cruce din Viena, cum o definește Ioan Lupaș și Ștefan Meteș și, în consecință, era recunoscut ca francmason, ar fi putut par-ticipa la ritualul agapei. Subliniem: „ritualul agapei”, întrucât toastul în onoarea împăratului făcea parte dintr-un ritual, nu în-semna simpla citire a unui text.

Impresionat de cea ce a văzut scris în multe din docu-mentele arhivei vieneze („Am văzut cu ochii proprii, între acte-le masonice din arhivele Vienei, o broșură masonică tipărită, conținând metodologia de a educa și pregăti pentru acțiune un tânăr regicid/tiranicid. Zeci de alte tipărituri, unele de dimen-siuni considerabile, articole manuscrise și piese de corespon-dență, dezvoltă tema concretă a răsturnării ordinii sociale existente și a instaurării în forță a uneia noi”) Ioan Chindriș, interpretează subiectiv conținutul toastului, relaționând anumite expresii de esență masonică unei orientări violente a acțiunilor ce urmau să se desfășoare.

Un argument – nepotrivit în opinia noastră – în considera-rea lui Horea ca autor al toastului, ar fi „tonul belicos” în care se încheie. Dar francmasoneria nu era purtătoarea violen-ței, iar în acea perioadă funcționa în Imperiu „la alt nivel etic: era umanitaristă, luministă, reformistă, nu revoluționară, nu mergea mai departe de o demofilie”.

Toastul se deschide cu formula masonică de adresare „Drăguți frații mei”, în limbajul contemporan echivalând cu „Iubiții mei Frați”. Cuvintele înălțătoare la adresa împăratului Iosif al II-lea nu mai necesită lămuriri. Spre final, însă, fraza „Să îi cântăm tare și să sunăm tunurile eastea, pentru binele lui”, trebuie explicată. În limbaj masonic „tunurile”, asimilate „bateriei” în limbajul masonic actual, semnifică aclamațiile de bucurie, îndemnul la a-l aclama pe împărat. Încheierea toastului corespunde, de asemenea, ritualului: „Mâna sus pe armele,/ Foc !/Mai tare foc !/Și al mai tare foc !/Una doi, tri !”. Să explicăm: „Armele” – arma simbolizează paharul; cuvântul „Foc !” înseamnă în general „Noroc” dar și „În cinstea”. Întrucât loja „De la Vrai Concorde” era de orientare franceză, în susținerea argumentelor noastre, reproducem din ritualul masonic francez al agapei, cu echivalentul din toastul analizat:

Accentuând asupra meritului pe care îl are și a faptului că descoperirea și punerea în circulație a documentului de către Ioan Chindriș are o valoare excepțională, nu putem să nu ne pu-nem întrebarea: ce a văzut și intepretat, de fapt, istoricul ? În arhivele lojilor se află ritualurile francmasonice care oferă posi-bilitatea unei interpretări și definiri adecvate a documentelor cercetate. Oare legenda lui Hiram, în care îi este descrisă moartea în urma complotului celor trei calfe, înseamnă îndemn la violență, sau reproducerea unui moment spiritual, necesar în trecerea la gradul următor? Desigur, documentele scrise într-un limbaj arhaic și specific masonic, pot crea confuzii când sunt interpretate fără suportul ritualului și al ritului cărora le aparțin.

Pentru explicarea termenilor – și numai în acrest sens – reprodu-cem din interviul lui Radu Comănescu la „Radio România Inter-național”: „Horea a fost probabil mason, ni s-a păstrat un dis-curs de-al lui în cinstea împăratului, care se termina cu vorbele „foc, foc, foc”. În limbajul masonic al banchetelor, aceasta în-semna noroc. Horea folosea limbajul masonic, ceea ce înseamnă că îl cunoștea și nu-l putea cunoaște la acea vreme, decât dacă era membru. După regulile vremii, era extrem de improbabil ca un țăran să fie admis în structurile masonice. Existau tot felul de îngrădiri pentru diferite categorii sociale, cum ar fi comedianți, prostituate, proprietari de cârciumi și altele, inclusiv pentru ță-rani. Aceștia erau excluși deoarece, în majoritate, ei erau anal-fabeți. Horea trebuie că a fost și altceva decât un simplu țăran, sau a fost un țăran cu totul și cu totul deosebit, cu instrucție. Este limpede că programul rebeliunii sale a fost unul puternic inspirat de masonerie, el reflecta idei de tip republican și revoluționar care circulau în masonerie.”

Ioan Chindriș acordă lui Horea paternitatea acestui toast, deși concluzia sa este clară: Horea nu a fost mason – opinie pe care o împărtășim – „ci ca a avut legătură cu masonii”, chiar cu membri celei mai importante loji austriece. Ipoteza paternității toastului nu poate fi susținută. În primul rând, pentru că nu există concordanță între data toastului și călătoriile lui Horea la Viena. Reamintim și existența unei reguli ce este respectată și astăzi în lojile cu tradiție: toastul se rostește în limba în care se desfășoară ritualul lojii, în cazul nostru franceză sau germană. A fost oare acest toast susținut de un nevorbitor de limbă ger-mană și transpus doar în planșa lojii în limba română ?

Prin nicio informație prezentată și analizată, nu se susține apartenența lui Horea la Ordinul masonic. Faptul că a acționat într-un cadru trasat de francmasoni – de la Iosif al II-lea la Samuel von Brukenthal și de la Ioan Piuraiu Molnar la Ignatius von Born, este singura certitudine. Nici chiar consemnările unui medic din Orăștie, francmasonul Ladislau Bruz, care a lăsat câteva însemnări despre răscoala lui Horea, nu lasă să se înțeleagă faptul că Horea ar fi aparținut francmasoneriei.

DESPRE PROCES ȘI EXECUȚIE

Prinderea lui Horea și Cloșca

La 14 decembrie 1784 Horea a dat poruncă țăranilor să se întoar-că la casele lor, deoa-rece în munți sosise armata imperială, iar ei nu luptau împotriva împăratului.

„Eu, Horia, crăișorul vostru, dau poruncă mare să se întoarcă tot omul la casa sa și cine nu se va pleca, cu moartea să fie pedepsit pentru că s-a împotrivit poruncii împărătești.” (Liviu Rebreanu, „Crăișorul Horea”)

Apoi s-a ascuns împreună cu Cloșca în pădurea Scorucet. Ho-rea era conștient că, ascuns în munții păduroși și înzăpeziți pe care îi cunoștea foarte bine, nu avea cum să fie prins de trupele austriece. Țăranii care știau ascunzătoarea, le aduceau alimente și vești de la Abrud, despre măsurile autorităților. Au fost prinși prin trădare, la 27 decembrie 1784, cu mijlocirea pă-durarului Anton Melzer. Atunci ar fi aruncat Horea în foc mai multe hârtii, considerate a fi documente de la Iosif al II-lea.

Raportul colonelui austriac Kray relatează cum au fost arestați: Prinderea lor s-a întâmplat în ziua de 27 Decembrie, sub un brad de jumatate găunos, în jurul caruia pusese niște crengi de lemne si făcuse un foc mare ca să se încălzească. Țăranii, de cari m-am folosit eu, au dat de urma lor pe zăpada proaspătă ce căzuse de curând și dânșii prinseră mai întâi, la o depărtare mai mică, pe un păzitor al revoluționarilor, pe care îl siliră să le descopere locul unde se aflau căpitanii. Țăranii, cari se angajase să-i prindă, erau 7 inși la număr, dintre cari numai 4 mai aveau pusși, și aceștia patru plecară înainte și când se apropiară de colibă, Horea îi primi ca pe amici și-i întreba, dacă umbla cumva după vânat, la care ei răspunseră că da, sunt siliți să caute vânat pentru armată, dar nu pot să capete nimic și de jumătate sunt mai înghețați. Atunci Horea îi invită să șează la foc. Doi dintre ță-ranii aceștia se așezară lângă Horea și alți doi inși lângă Cloșca, și acest din urmă îi întrebă numaidecât ce noutăți mai sunt prin comune, iar ei răspunseră că oamenii în general se plâng de mulțimea cea mare de soldați și că poporul trebuie să fugă. La cuvintele aceste, Cloșca zise înjurând: „Acuși îi scoa-tem noi și pe ei de aici și-i alungăm la dracu” În timpul acesta se apropiară de foc și ceilalți trei țărani și în momentul acesta cei doi țărani credincioși, cari aveau certificate din partea mea, anume Ștefan Trifu si Nuțu Matieș, se aruncară asupra lui Horia și Cloșca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ și cu ajutorul celorlalți doi inși și cu înca cei trei soți, care încă alergară la dânșii, îi prinseră și îi legară. În timpul acesta Ho-rea scoase din sân un volum de hârtii, cât ții într-o mână, și le aruncă în flăcările cele mari ale focului, dar ocupați cu lega-rea lor dânșii n-au putut să le scape din foc. In urma temându-se, ca nu cumva să năvălească asupra lor niște oameni de ai lui Horea, se retraseră în grabă mare cu ei într-o poiană de oi, ceva mai depărtată și de aici deteră îndată știre trupei de sol-dați, care înconjurase și dânsa pădurea și ținutul acesta și era ocupată cu căutarea lor. Soldații aceștia sosiră numaidecât și gornicii îi predară pe amândoi. Horea și Cloșca erau armați cu puști și cu lănci. Cloșca mai avea și două pistoale, pe care încă nu mi le-au adus. Alte lucruri la dânșii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici hârtii, afara de 6 fl. la Cloșca. Probabil că toate lucrurile aceste le-au ascuns, pe la amicii lor, sau le-au îngropat în pădure sub zăpadă. Că prinderea lor s-a întâmplat într-adevăr astfel, aceasta o confirmă unanim Horea și Cloșca aici, în prezența mea și a mai multor ofițeri, și dânșii adaugă că de aceea au stat timp așa mult ascunși prin păduri, fiindcă voiau să călătorească la Viena, îndată ce le soseau banii, ce-i ceruse de la comune. Abrud, 1 Ianuarie 1785”.

Horea și Cloșca au fost încarcerați în celule separate,  la porțile a III-a și a IV-a ale Cetății din Alba Iulia. Crișan a fost întemnițat în vechiul corp de gardă, o clădire azi dispărută, pâ-nă în 13 februarie 1785, când și-a pus capăt zilelor, spânzu-rându-se.

Cunoscând dorința de răzbunare a nobilimii ardelene îm-potriva țăranilor români răsculați, din rațiuni de stat și diplo-mație, împăratul Iosif al II-lea a numit pentru anchetarea și pe-depsirea conducătorilor răscoalei, peste autoritatea guvernului și a comitatelor, o Comisie centrală condusă de contele Anton Jankovich. Ancheta Comisiei imperiale de la Alba Iulia a  durat aproape o lună, până la  24 februarie 1785.

Comisia avea mandat expres, dat de împărat la 10 ianua-rie 1785, să oprească toate condamnările la moarte și execuțiile care priveau pe țăranii răsculați aflați în închisorile comitatelor și ale orașelor Transilvaniei. Comisia a ordonat comitatelor să supună aprobării împăratului toate sentințele de condamnare la moarte asupra răsculaților, pe care acesta nu le-a validat nicio-dată. Din aceasta cauză nobilimea comitatelor a protestat vehe-ment, atât verbal cât și prin memorii adresate Curții de la Viena.

Contele Jankovich nu a luat în considerare protestele nobilimii și nu a acceptat participarea la ancheta conducătorilor răscoalei a niciunui reprezentant al acestora ori a guberniului Transilvaniei. Comisia imperială de anchetă asupra motivelor răscoalei și-a facut datoria cu meticulozitate, fără tortură (beningnum examen), așa cum ceruse împăratul.

Francmasoni în apărarea lui Horea: Pierre Brissot de Warville și Martin Hochmeister

Din punct de vedere juridic, Horea, Cloșca și Crișan nu au avut parte de un proces autentic, totul reducându-se la o anchetă și condamnare. În dispozițiile împăratului, date la 10 ianuarie 1785, se cerea ca: „În privința lor în orice caz trebuie să dea un exemplu convingător, și așa fel regizat ca acești răufăcători să fie purtați nu numai printr-una, ci prin mai multe localități, pe unde și-au săvârșit cele mai mari ticăloșii, și arătați popo-rului de rând și complicilor de ei amăgiți ca o înspăimântă-toare pildă, și apoi la o zi dinainte anunțată să fie executați într-un chip spectacular, într-un loc capital, unde să se poată strânge un număr cât mai mare de supuși, și unde sunt și cele mai neastâmpărate capete. Execuția să se facă (…) sub auto-ritatea Comisiei, ca supușii să vadă și să fie convinși, că aceasta e într-adevăr voința mea și nu numai a Guvernului sau a dregătorilor comitatului.”

Această măsură, cât și împiedicarea emigrației, au fost criticată de către Brissot, în două scrisori adresate împăratului Iosif al II-lea. De ce s-au răsculat românii la 1784 ? Ultima-tumul de la Deva înaintat nobililor refugiați în cetate la 11 noiembrie 1784, este o reflectare a dorințelor moților din munții Apuseni, iobagi fiscali, care militau pentru o reformă profundă a statului, cu credința în posibilitatea unei vieți mai bune, pentru dreptul de a face comerț cu produsele proprii, accesul la școli și dreptul de a se înscrie în regimentele româ-nești de graniță. Ultimatumul este aparent „intelectualist”, dar în obiectivele sale rămâne în cadrele mentalității țără-nești. El nu pornește de sus ci pleacă de jos, exprimând aspi-rațiile țărănimii răsculate.

Pierre Brissot de Warville (1754-1793), cunoscut franc-mason francez, în cele două scrisori trimise luiIosif al II-lea, îi reproșa că a încălcat atât principiile dreptului la revoltă, în si-tuații clare de nedreptate, cât și dreptul la emigrare. Brissot comentează favorabil punctele „Ultimatumului de la Deva”, re-çunoscând țăranilor români dreptul de a cere îmbunătățirea stă-rii lor, conform „dreptului la revoltă al popoarelor” și dreptul la emigrare, în cea de-a doua scrisoare către Iosif al II-lea: „Se-conde lettre d’un defenseur du people à l’Empereur Joseph II, sur son règlement concernant l’émigration, et principalement sur la revolte des Valaques, ou l’on discute à fond le droit de revolte du peuple”.

Atitudinea lui Brissot își are sursa de inspirație în ideile lui Rousseau, pe care le împărtășea. Brissot a justificat și spri-jinit dreptul la revoltă împotriva proastei guvernări a unui mo-narh („Moi qui, dans mes diverses lettres a Joseph II, publiées en 1785, sur l’emigration et sur le droit de revolte des peu-ples…”), dar a suportat consecințele, fiind forțat să se retragă pentru un timp la Londra.

Interpretarea textelor lui Brissot a cunoscut o deformare nefirească, datorită asocierii lui Horea cu Ordinul masonic, al cărui membru Brissot era. Afirmația potrivit căreia acesta i-ar fi reproșat împăratului osif al II-lea că și-a abandonat „fratele” este lipsită de realism.

Cine a fost Pierre Brissot de Warville ? Numele său întreg este Jacques-Pierre Brissot de Warville. A fost avocat, membru al can-celariei ducelui d’Orléans, jurnalist și om politic, șef al giron-dinilor în timpul Revoluției franceze de la 1789 și principal rival al lui Robéspierre, în primele luni ale Convenției. În 1774 aban-dona dreptul pentru a se instala la Paris și, pentru a-și satisface ambițiile literare, va adăuga la nume particula „de Warville”. Apărător al libertății, Brissot ia parte la Războiul de independență al coloniilor nord-americane, apoi în 1782 la revoluția genoveză. I-a întâlnit pe Mirabeau și pe bancherul genovez Clavière în Elveția, devenind prieten al celui din urmă. În 1784 a fost închis la Londra pentru datorii, apoi la Bastilia (Paris) pentru pamfletele scrise contra reginei. Eliberat, viața lui se va îmbunătăți. Participă la afaceri financiare alături de Clavière, iar în 1788 fondează „Societatea prietenilor negrilor”, care combate sclavagismul în colonii.

Brissot se implică în Revoluția franceză de la 1789 și se impune pe scena politică începând cu vara anului 1791, jucând un rol principal în mișcarea republicană și în Clubul Iacobinilor. Opinia sa este opusă celei a lui Robéspierre, ccea ce va conduce la ares-tarea în 11 iunie 1793, la judecare și condamnare de către Tribu-nalul revoluționar, care îl acuza de intenția de restaurare a mo-narhiei. A murit ghilotinat, în 31 octombrie același an.

Pierre Brissot de Warville a fost francmason. Inițiat în Loja „La Bienfaisance” din Orientul Paris, memoriile sale atestă fără nicio îndoială adeziunea și la o lojă germană. Devine membru al Lojii „La Fidélité”, Orientul Chartres, atelier nicodată recunoscut de Marele Orient al Franței. După abatele Barruel, ar fi aparținut lojii „Les Neuf Sœurs”, teză neconfirmată de francmasoni.

Treptat, Brissot se va distanța de masonerie, întrucât nu s-a aco-modat cu atmosfera secretă și ritualul masonic. Influența franc-masoneriei a fost, totuși, importantă pentru el: a rămas strâns legat de „Cercul Social” al lui Nicolas de Bonneville, unul dintre cele mai îndrăznețe cercuri politice din primii ani ai Revoluției și a cărei originea masonică este binecunoscută.

Când se discută problema vinovaților, în apărarea țărăni-lor români răsculați la 1784, se ia în discuție doar poziția lui Brissot, uitând că un alt francmason, de această dată chiar din Transilvania și membru al lojii St. Andreas zu den drei See-blättern din Sibiu – tipograful Martin Hochmeister „cel Bătrîn” -, care a sprijint și tipărirea Supplexului, a deschis un atac direct la adresa nobilimii transilvane, pe care o considera vinovată de situația grea a românilor și declanșarea revoltelor în 1784, toc-mai pentru că în Dieta de la Cluj, care și-a deschis lucrările la 21 decembrie 1790, se punea problema incriminării țărănimii pentru răscoală și absolvirea nobilimii de orice vină în declan-șarea ei. Cu acest prilej, Dieta a cerut pedepsirea lui Hoch-meister, care în calendarul german pe care l-a tipărit, scriind despre răscoala lui Horea susținea că a fost cauzată de „aspri-mea extraordinară a nobilimii”. Comitatul Hunedoarei, re-prezentat în Dietă, a insistat în mod deosebit ca „fapta tică-loasă” a lui Martin Hochmeister să nu fie tolerată și să nu ră-mână nepedepsită. Nobilimea a cerut și pedepsirea celor ce „au falsificat cercetarea doctorului de ochi” Ioan Piuariu Mol-nar, care prin denunțuri false au susținut că nobilimea ar fi fost cauza răscoalei. Împăratul Leopold va dezaproba această cerce-tare.

Execuția. Rota Fragendos nu este de esență masonică

„Iert pe cei care m-au părăsit, care m-au dat în mâna dușmanilor”,

(Cuvintele lui Horea înainte de execuție)

Sentința celor trei conducători ai răscoalei a fost pronun-țată la 26 februarie 1785 și executată două zile mai târziu:

„În procesul criminal intentat contra lui Horea, numit altminterea și Ursu Nicola, din comuna Râu Mare, din Marele Principat al Transilvaniei, în etate de vreo 54 de ani, de religie neunită, căsătorit și supus cameral, apoi contra lui Ion Cloșca din Cărpiniș, tot din Marele principat, (în etate de vreo 30 de ani, de religie neunită, căsătorit și de asemenea supus cameral, Comisia aulică cezaro-regală ordonă prea grațios din partea Majestății Sale să cerceteze tulburările și să cheme la ordine pe țărani, a stabilit în drept, potrivit legilor preaînalte: amân-doi, Horea Cloșca, în conformitate cu articolul 62 despre tul-burări și tumulturi și articolul 90, despre tâlhării, să fie aduși la locul de osândă (Dealul Furcilor) și acolo să li se frângă cu roata toate membrele corpului începând de jos în sus, mai întâi lui Cloșca apoi lui Horea, corpurile lor să fie tăiate în patru, capul și părțile corpului să se pună (tragă) pe roate pe lângă diferite drumuri, anume în comunele unde au săvârșit cruzimile cele mai scelerate iar inimile și măruntaiele lor să fie îngro-pate la locul supliciului”.

Executarea sentinței a avut loc în 28 februarie 1785. Ca să poată îndeplini ordinul împăratului de la Viena, Comisia condusă de contele Jankovich a adăugat sentinței articolul ce prevedea pedeapsa cu moartea prin zdrobirea oaselor condam-natului cu roata, prevăzută pentru fapte de tâlhărie și omoruri la drumul mare, cu scopul de a intimida mulțimea. Execuția a avut loc în mod public pe Dealul Furcilor din Alba Iulia, o terasă înaltă, situată în partea de sud a orașului și Cetății și s-a desfășurat conform dispozițiilor împăratului: „să se dea un exemplu răsunător și să fie purtați prin locurile unde au comis mari ticăloșii … să fie arătați ca o pildă înspăimântătoare poporului de rând …!” Aveau să fie aduși cu forța la Alba Iulia câte șase oameni din fiecare sat, trei bătrâni și trei tineri, din comitatele Alba, Hunedoara, Cluj și Arad, între trei și șase mii de iobagi români în total, aparținând satelor răsculate.

O descriere amănunțită a execuției se află în scrisoarea lui Iosif Gabri, profesor în acea vreme la Institutul Teologic Romano-Ca-tolic din Alba Iulia, trimisă unui prieten al său la Roma,  la 2 mar-tie 1785:  „După cum prevedea sentința întocmai așa, în diminea-ța zilei de 28 februarie pe la ceasurile nouă și jumătate, Horea și Cloșca au fost așezați separat pe câte un car special, fiecare fiind însoțit de câte un preot schizmatic (preotul Rațiu de la biserica ortodocșilor din Maierii Bălgradului, n.n., G.B.). Este cu neputin-ță să descriu convoiul și mulțimea care a fost de față. Ei au fost însoțiți de un escadron de cavalerie din Toscana în ținută de pa-radă, cu mare pompă, de aproximativ trei sute de pedestrași oră-șeni și de haiduci. Batalionul pedestrașilor i-a încadrat într-un careu, iar călăreții s-au așezat la cele două aripi. Eu, prin bună-voința unui locotenent de cavalerie, am stat călare între batalio-nul în formă de careu și între cavalerie și astfel am văzut de la început execuția și parada, cum văd această foaie de hârtie din fața mea”.

Cloșca a primit circa 20 de lovituri, în timp ce Horea a fost legat și ținut de ucenicii călăului. Horea a primit patru lovituri zdro-bindu-i-se membrele inferioare, apoi din porunca lui Eckard, membru al comisiei imperiale, i s-au dat alte 8-9 lovituri în jurul inimii până ce și­ a dat sufletul.

Au apărut și opinii cu privire la procesul și execuția lui Horea, care o consideră o „pedeapsă masonică”. Cu privire la anchetă și execuție, contele Anton Jankovich era îndrumat di-rect de împărat. Pentru aplicarea pedepsei celor doi, Jankovich a aplicat Codex Theresianum, mai exact art. 62 („Despre tul-burări și revolte”) și art. 90 („Despre tâlhării”). Invocarea unei măsuri masonice în privința scoaterea mațelor și a inimii, cu în-goparea acesteia, nu se sprijină pe niciun argument. Sentința pronunțată la 26 februarie 1785 prevedea ca, în conformitate cu articolele menționate, să li se frângă cu roata toate membrele corpului începând de jos în sus, corpurile lor să fie tăiate în patru, capul și părțile corpului să se pună pe roate pe lângă di-ferite drumuri, în comunele unde au săvârșit cruzimile cele mai mari, iar inimile și măruntaiele lor să fie îngropate la locul exe-cuției, adică pe Dealul Furcilor.

Acest Cod, opera împărătesei Mariei Tereza, al cărei nu-me îl poartă, preocupată de asigurarea ordinii în Imperiu prin toate mijloacele, prevedea pedepse de o rară cruzime, care nu au nicio legătură cu masoneria: „Frângerea cu roata” – Rota Fragendos și „Cizma spaniolă” sunt doar două exemple. Rota Fragendos, aplicată lui Horea și Cloșca, era cea mai aspră pe-deapsă din Codul Penal Terezian la acea vreme și însemna ru-perea oaselor începând de jos până spre partea superioară a cor-pului cu lovituri aplicate la aproximativ două minute.

Pentru a putea aplica cea mai aspră pedeapsă prevăzută de Codul Terezian, s-au cumulat două articole: la articolul 62 care prevedea pentru răsculați sau pentru îndemn la răscoală, pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare, a fost adăugat și arti-colul 90, pentru tâlhărie, care prevedea executarea prin zdro-birea corpului cu roata. Sentința a fost nedreaptă, în totală con-tradicție cu faptele, pentru că Horea, Cloșca și Crișan nu au comis tâlhării. Dacă unii țărani au comis astfel de fapte, în afara ordinelor primite de la căpăteniile răscoalei, lor li se putea aplica aceste articole din Codul terezian.

Răscoala de la 1784: experiment masonic ?

Este binecunoscut faptul că francmasoneria își asumă roluri și obiective diverse: sociale, ospitaliere, ezoterice, politice, etc. astfel cum istoria a dovedit. Desfășurarea evenimentelor într-un cadru trasat de francmasoni, nu poate fi un argument care să justifice și să așeze răscoala lui Horea în rândul unor „experi-mente masonice”. Aserțiunile de tip: „Indiferent de elementele care fac să planeze asupra revoluției și conducătorilor ei, ideea că rolul lor a fost minuțios pregătit de cercurile progresiste re-voluționare și marile loji masonice ale Europei ca un ideal experiment în prologul Revoluției Franceze, rol încadrat într-un larg curent European și universal, pentru români această ridi-care la revoltă a însemnat și alte idealuri, acelea de a înlătura cruntele oprimări la care erau supuși de veacuri pe meleagurile strămoșești de către ocupanții străini.”, nu își pot afla locul în studiile de istorie critică a francmasoneriei. Ele nu nu pot decât să deformeze imaginea răscoalei țăranilor români de la 1784 și să alimenteze teorii ale conspirației care încă mai persistă în mentalul colectiv cu privire la multe evenimente istorice.

Nicolae Iorga s-a distanțat total de asemenea ipoteze care erau afirmate, desigur, mult mai timid și în timpul său: „Toată lumea era însuflețită atunci de spiritul „filosofic” de la Paris. Toată lumea aștepta „ceva ce trebuie să se petreacă și, până să se petreacă lucrul Acela mare (revoluția franceză, n.n. G.B.), care a avut o influență asupra tuturor societăților euro-pene, se mulțămea și cu aceste încercări care s-au făcut în Ardeal. Așa încât a fost un fel de „filosofare” a conducătorilor țărănești ai noștri, o înțelegere, care, după dorințele, după spe-ranțele, după felul cum erau cercurile reformiste, represintă o traducere occidentalistă a unor oameni cari nu aveau astfel de idei și multe din ele nici nu le puteau înțelege” .

Răscoala de la 1784 aparține în totalitate țărănimii româ-ne din Transilvania. Caracterul „întru totul țărănesc” al acesteia este personificat de Horea. Țăran adevărat, cu experiență proprie de „om umblat”, cu meșteșugul său de lemnar și cu drumurile Vienei, Horea nu a depășit niciodată starea lui de iobag fiscal. Răscoala însăși denotă comportamentul și mentali-tatea țărănească. Cât adevăr se află în cuvintele lui Nicolae Iorga, care fără a minimaliza scopul răscoalei lui Horea, rolul pe care cei trei conducători și l-au asumat, ci dimpotrivă, oferind istoriei adevărul de care are nevoie, scria: „Am zice chiar că frumusețea acestei mișcări stă tocmai în faptul că nu e nimic din lectură, din imitație, din teorie, că nu este niciun pro-gram, ci un grup de oameni simpli, într-un moment, realisează ceia ce oameni învățați n-au fi putut realisa”.

Nota bene. În legătură cu răscoala de la 1784 mai există o discuție privind rolul masoneriei în sustragerea unei mari cantități de aur din Apuseni  în timpul evenimentelor, cu ajuto-rul cărui aur s-ar fi finanțat la 1789 Revoluția franceză. Se susține că aurul a dispărut și a ajuns în Franța la lojile masoni-ce și a fost folosit în acest scop. De această acțiune nu ar fi fost străin Joseph Balsamo, de al cărui este legatîntrucât ar fi fost „apropiat de Horea dar și de împărat”.

Nu vrem să intrăm pe un plan al discuțiilor ce apațin unei istorii imaginate, total nerealiste, care probează necunoașterea personajelor europene ale timpului și crează grave confuzii. Cu privire la identitatea lui Balsamo ne-am pronunțat deja într-un capitol anterior. Nici „misteriosul conte Salis”, nu a fost nicio-dată un apropiat al împăratului, dimpotrivă, pe prinderea aces-tei „umbre” (la propriu!) a lui Horea s-au promis recompense generoase. Salis, confundat cu Joseph Balsamo care cunoscut în mai multe cercuri revoluționare europene, nu a fost niciodată intermediarul ce ar fi asigurat ca aurul să ajungă „la confreriile ce pregăteau marele eveniment francez” și folosit ca principală sursă de finanțare a revoluției de la 1789 (Mihai Chira).

Chiar dacă împăratul Iosif al II-lea a promovat mișcările reformiste, sub semnul Iluminismului și cunoscând intensifica-rea activității lojilor masonice, nu poate fi bănuit că ar fi susținut decapitarea a monarhiei franceze – la figurat și la propriu -, cu care se și înrudea prin cea dintâi soție a sa.

Desfășurarea acțiunilor într-un cadru trasat de francma-soni, nu poate îndreptăți nici ipotetic afirmația că răscoala iobagilor români condusă de Horea a fost un „experiment ma-sonic”. Afirmații de tip: „Era o conjurație masonică la mijloc ?”, „Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a fost un laborator masonic pentru pregătirea revoluțiilor care începeau atunci ?”, „Iosif al II-lea l-a abandonat pe fratele Horea…”, sunt total nerealiste și nici nu pot fi probate.

Francmasoneria nu lucrează cu niciun fel de „experimen-te”, cu atât mai mult cu cele care pot conduce pierderi de vieți omenești. Ea este, cum frumos sublinia David Prodan, profund umanistă. A „împinge” francmasoneria în evenimente care nu au nicio legătură cu idealurile și obiectivele ei, nu poate decât să o discrediteze și în niciun caz să-i confere o aură de în-vingătoare, creditată cu ridicare Templului ideal al umanității.

CÂTEVA CONCLUZII

Atestări documentare în privința legăturile lui Horea cu francmasoneria sau cu societatea Frates de Cruce lipsesc în primul caz și sunt insuficiente în cel de-al doilea. Aria de investigare este încă foarte mare. Expresii de genul „organiza-ții paramasonice” sau „organizații de extracție masonică” sunt astăzi uzuale, acceptabile pentru o parte dintre cercetători, inac-ceptabile pentru alții. Este posibil ca unii francmasoni sa fi fost și membri ai altor organizații secrete, inițiatice de tipul Frates de Cruce, Carbonari, Rozacruce, Eteria, etc. care au acti-vat și în teritoriul românesc. Prin faptul că folosesc simboluri, cuvinte, atingeri în cadrul unor ritualuri de inițiere, având multe asemănări cu francmasoneria, pentru că multe din idealurile masonice se regăsesc în programele lor și sunt împărtășite de membri acestora, ele sunt numite deseori ca fiind „de extracție masonică”. Ceea ce nu înseamnă ca acestea aparțin francmaso-neriei: „Carboneria (…) s-ar putea spune că este o Masonerie care coboară de la idee la acțiune, de la abstract la concret, de la enunțarea principiilor la aplicarea lor în viața reală”.

În consecință, aceste societăți sau organizații pot avea în comun cu francmasoneria elemente care se regăsesc în toate ti-purile de organizații secrete, cum sunt locurile de întâlnire, semne de recunoaștere și parole de trecere, jurământul de fide-litate și ierarhiile, etc.

În lumina informațiilor documentare cunoscute până în prezent, nu se poate proba că Vasile Urs Nicola din Albac, zis Horea, a aparținut Ordinului masonic și nici altor organizații inițiatice ale timpului său. Caracterul răscoalei este întruchipa-rea personalității sale, de care nu îl poate despărți nicio încer-care de denaturare a acesteia prin subordonarea mișcării unei voințe neacceptabile.

Memoria responsabilă de evenimentele trecute, îndeamnă la meditație…

P O S T F A Ț Ă

Problema apartenenței la Ordin a unor protagoniști ai marilor momente istorice a reprezentat o constantă în publica-țiile și luările de cuvânt din ultimii ani. Vocea și pana lui Gheorghe Bichicean au devenit prezențe constante în ceea ce privește punctele de vedere pertinente, exprimate având la bază documentație și argumentație științifică.

Apartenența lui Horea la Ordin a apărut ca subiect de dezbatere intensă după publicarea de către istoricul clujean Ioan Chindriș a unui document ce relatează un episod petrecut în cadrul unei întâlniri/agape a Lojii vieneze De la Vrai Concorde, în care un personaj – bănuit a fi Horea – a ținut un toast în cinstea împăratului. Subiectul a incitat, generând numeroase luări de poziții, dar conturându-se oarecum concluzia că este greu de acceptată prezența lui Horea în cadrul Ordinului.

Gheorghe Bichicean, cu acribia unui istoric versat, analizează contextul istoric și masonic în care au avut loc evenimentele din perioada de final a secolului al XVIII-lea și punctează cu argumente răspunsurile la întrebări cum ar fi: Care a fost rolul persoanelor din jurul lui Horea în susținerea petițiilor lui adresate împăratului? A fost Horea membru al Ordinului? A fost Horea conștient de rolul jucat în masonerie de unele persoane în anturajul cărora a ajuns și el vremelnic?

La toate acestea răspunsurile sunt exprimate clar, fiind extrase din analiza cadrului istoric al evenimentelor marcante pentru finalul secolului al XVIII-lea la nivelul Europei Centrale și de Sud-Est, dar și din punctarea obiectivă a condițiilor pe ca-re Horea nu le îndeplinea pentru a putea fi acceptat ca membru în Ordin sau pentru care nu putea să fie nici măcar lăsat să cunoască apartenența unora dintre susținătorii săi la acesta.

Lucrarea de față aduce, în istoriografia de limbă româ-nă, un plus de analiză a informațiilor privitoare la vizitele lui Horea și apoi la procesul și executarea sa, totul „citit” în cheie masonică, furnizând argumente solide pentru concluziile expri-mate la final, la care aderăm întru-totul și ne exprimăm convin-gerea că pot fi considerate concluzii finale în această problemă a prezenței sau nu în Ordin a lui Horea.

Gheorghe Bichicean, prin modul în care și-a construit cuprinsul acestui volum, a deschis un drum și a realizat o mo-dalitate la care studiile monografice cu tematică asemănătoare vor trebui obligatoriu să se raporteze.

Prof. univ. dr. habil. Ioan Marian Tiplic

BIBLIOGRAFIE

ACTA Latomorum, ou Chronologie de l’Historie de la Franche-Maçonnerie française et étrangère, Tome second, Paris, 1815

ABAFI Lajos, Geschichte der Freimaurerei in Osterreich-Un-garn. Band I, Elibron Classics, 2006

ABRUDAN Paul, Magazin istoric, nr. 10/1968

ANDERSON, J., Livre des Constitutions maçonniques, Repro-duction du texte original anglais de 1723, accompagnée d’une tra-duction française, d’une introduction et de notes et publiée par M. E. Jouin, Paris, Revue Internationale des Sociétés Secrètes, 1930

ANDREI Mirela, Aspecte privind mitul „bunului împărat” în sen-sibilitatea colectivă românească din Ardeal la 1848, în: Nicolae Bocșan, Valeriu Leu (coord.), Identitate și alteritate. Studii de imagologie, vol. I, Reșița, 1996, pp. 79-88

ARNAUD Pascal, Charbonerie et Maçonnerie. Modèles, trans-ferts et fantasmes…, în „Cahiers de la Méditerranée”, no 72/2006: „La Franc-Maçonnerie en Méditerranée (XVIIIe – XX siècle)”, pp. 171-202

ANGHEL Gh., Două documente în legătură cu execuția lui Ho-rea și Cloșca, în Apulum, V, 1,1956, pp. 417-431

Archiv des Vereinse für Siebenbürgische Landeskunde, Neue Folge, Dreizehnter Band, I Heft, Hermannstadt, 1876. Geschichte der Freimaurerloge St. Andreas zu den drei Seeblättern in Her-mannstadt (1767-1790)

Arhivele Naționale, Sibiu, Colecția de documente a Muzeului Brukenthal: A 6-8, nr. u. 91, 1782

Arhivele Naționale, Sibiu, Colecția de documente a Muzeului Brukenthal: A 6-8, nr. u.n. 113, 1784

Arhivele Naționale, Sibiu, Colecția de documente Brukenthal, H1-5, nr.155

Arhivele Naționale, Sibiu, Colecția de documente Brukenthal, Q1-4, nr.198

Arhivele Naționale, Sibiu, Fond Magistratul orașului și scaunului Sibiu, act nr. 1/1722

ARMOUR Ian D., A History of Eastern Europe. 1740-1918. Em-pires, Nations and Modernisation, Second Edition, Bloomsbury, 2012

AUCHE Marcel, Les Franc-maçons de la Révolution, Édition de La Hutte, BP 8, Bonneuil-en-Valois, 2005

AUNER M, Participarea lui Salis la răscoala țeranilor din Ardeal, în „Revista Istorică”, Anul al XXIII-lea, Ianuar-Mart 1937, nr.1-3, supt conducerea lui N. Iorga, pp. 13-25

BARIȚ George, Părți alese din Istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, Ediția a II-a, vol. I, Inspectoratul pentru cultură al județului Brașov, 1993

BĂRBULESCU M., DELETANT D., HITCHINS K., PAPA-COSTEA Ș., TEODOR P., Istoria României, Editura Corint, Bu-curești, 2007

BERINDEI Dan, Românii și francmasoneria, Editura Teșu, 2009

BERNARD Paul P., The Limits of Enlightenment: Joseph II and the Law, Urbana: University of Illinois Press

BICHICEAN Gheorghe, Abordarea critică a istoriei: cazul lui Tudor Vladimirescu, în „Studia Universitatis Petru Maior. His-toria”, nr. 10, Tg. Mureș, 2010, pp. 47-57

BICHICEAN Gheorghe, Approche critique d’histoire roumaine: le cas de Horea, în „Transilvania”, Sibiu, nr.9/2012, pp. 40-46

BICHICEAN Gheorghe, Scurtă privire istorică asupra lojei „Cele Trei Chei de Aur” din Halle: 1743-1749, în revista „Eche-rul și Compasul”, anul IV, nr. 15, octombrie 6012, pp. 30-36.

BICHICEAN Gheorghe, Scurt istoric al „St. Andreas zu den drei Seeblättern”, în revista „Echerul și Compasul”, anul III, nr. 13, martie 6012, pp. 3-12.

BICHICEAN Gheorghe, Congregațiile generale în Transilvania voievodală, Editura C.H.Beck, București, 2008

BICHICEAN Gheorghe, Germania. O istorie de la antici la mo-derni, Institutul European, Iași, 2010

BICHICEAN Gheorghe, Introducere în istoria modernă univer-sală, Editura Universității „Petru Maior” din Tg. Mureș, 2008

BICHICEAN Gheorghe, Religia românilor din Transilvania în cuprinsul Constituțiilor Aprobate (Dieta din anul 1653), în „Sargetia”, XXV, Deva, 1992-1994

BICHICEAN Gheorghe, Drept roman. Izvoare, instituții, juris-dicții, Editura C.H.Beck, București, 2008

BODEA Cornelia, Fața secretă a mișcării prepașoptiste române. Unitatea națională, Editura Academiei și Editura Nestor, București, 2009

BOZAC Ileana, PAVEL Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj, Centrul de Studii Transil-vane, 2006

BRISSOT de Warville, A Study in the History of the French Re-volution, by Eloise Ellery, PH.D., Associate Professor of History in Vassar College, Boston and New York Houghton Mifflin Com-pany, The Universite Press Cambridge, 1915

CEAUȘU Mihai Ștefan, Vasile Balș – un iosefinist bucovinean, în vol. „David Prodan. Puterea modelului”, Cluj Napoca, 1995, pp. 132-142.

CERNOVODEANU Paul, Țările române în viziunea călătorilor englezi (a doua jumătate a secolului al XVII-lea și primele dece-nii ale celui de-al XVIII-lea), în Studii și Materiale de Istorie Me-die, vol. II, București, 1973

CHINDRIȘ Ioan, Horea și masoneria ?, în „Masoneria în Transil-vania – repere istorice”, coord. Tudor Sălăgean și Marius Eppel, ediția a II-a, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009

CHIREA Mihai, Răscoala lui Horea, un experiment francma-sonic?, în „Historia”, Nr. 43, iulie 2005

COLOȘENCO Mircea, Frăția-de-cruce. Sărutul păcii. Zile nefas-te. Semn. Semnificație. Simbol în Tradiția Populară, în „Clipa”, 12 septembrie 2009:

http://www.revistaclipa.com/1944/2009/09/permanente/fratia-de-cruce-sarutul-pacii-zile-nefaste

COMĂNESCU Radu, DOBRESCU Emilian, Franc-Masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, Editura Europa Unită, București, 2001

DENSUȘIANU Nicolae, Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria, 1784-1785. Scrisă pe baza documentelor oficiale, Bu-curești, 1884

Die Karpaten, I, 1908 ( Die Siebenbürger Kreuzbruderschaft)

DIN Petre, Mitul bunului împărat în sensibilitatea colectivă a românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, Cluj, 2003

Discourses of Collective Identity in Central and Southeast Europe (1770-1945), Texts and Commentaries. Volume One: Late En-lightenement – Emergence of the Modern ,National Idea’, Edited by Balazs Trencsenyi and Michal Kopecek, CEU Press, 2006, p. 170.

DOBRESCU Emilian M., Mapamond francmasonic, Editura Ne-mira, 1997

DOGARU Mircea, Lt. col. dr., Coordonate ale cercetării revo-luției române de la 1848-1849. Puncte de vedere, în „Daco-România” (ediție omagială), 2000

DORFER Gerhard, Freimaurer um das Denkmal Maria There-sias. Einer von ihnen ist der Siebenbürgener Samuel von Brukenthal, în Quatuor-Coronati-Berichte, „Eurpäische Freimau-rerei nach dem Ende des Zweite Weltkriegs”, Forschungsbeiträge aus den Jahren 2007-2008, Heft Nr. 28, November 2008, pp. 125-140

DÖRNER Anton E., Însemnările unui medic mason despre răsc-oala lui Horea, „Masoneria în Transilvania – repere istorice”, coord. Tudor Sălăgean și Marius Eppel, ediția a II-a, Editura Ar-gonaut, Cluj-Napoca, 2009, pp. 60-65

EMINESCU Mihai, Opere clasice. Făt frumos din lacrimă, 2013

FISCHER Lisa, Edenul de dincolo de codrii. Samuel von Brukenthal: Politician, colecționar, francmason la Sibiu/Herman-nstadt, Editura Schiller, Sibiu, 2007

FLORESCU Remus, Cât de mason a fost Horea ?”, în „Clujea-nul”, 21 noiembrie 2007

FRAKNÓI Vilmos, Martinovics és társainak összeesküvése, Bu-dapesta, 1884

FRUMA Ioan, Horea, procesul și martiriul, Sibiu 1947,

GERLACH Karlheinz, Österreichische und preußische Freimau-rer im Jahrhundert der Aufklärung 1731/1738-1795/1806 Ge-meinsamkeiten und Gegensätze, în: Aufklärung, Freimaurerei und Demokratie im Diskurs der Moderne. Festschrift zum 60. Geburt-stag von Helmut Reinalter. Hrsg. von Michael Fischer, Marita Gilli, Manfred Jochum und Anton Pelinka (Schriftenreihe der Internationalen Forschungsstelle „Demokratische Bewegungen in Mitteleuropa 1770-1850“, hrsg. von Helmut Reinalter, Bd. 36), Peter Lang. Europäischer Verlag der Wissenschaften, Frankfurt a. M./Berlin/Bern/Bruxelles/New York/Oxford/Wien 2003 (p. 229-273)

Geschichte der Freimaurerei in Oesterreich Ungarn, IV, 1890 1899

GHICA Ion, Scrisori către V. Alecsandri, ediție îngrijită de Radu Gârmacea și ilustrată de Rareș Ionașcu, Editura Humanitas, București, 2014

GHIȘE D., TEODOR Pompiliu, Fragmentarium iluminist, Cluj, 1972

GÖLLNER Carol, „Participarea emisarilor Mihail Popescu și Salis la revoluția lui Horea”, în Anuarul Institutului de Istorie Na-țională, vol. VI (1931-1935), pp. 503-514

GYÉMÁNT L., Transilvania între 1690-1790, în „Istoria Româ-niei. Pagini transilvane”, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 1994

Hazánk. Történelmi közlöny, VIII, 1887 (Fratres de cruce)

HEPPNER Harald, Austria și Principatele Dunărene (1774-1812), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

HERLEA Al., Vechile legislații transilvane. I. Approbatae Cons-titutiones, 1653, în Mitropolia Ardealului, XXI (1976), nr. 7-9, pp. 427-615

HRISTEA Ieronim, De la steaua lui David la Steaua lui Rotschild – profeția stăpânirii universale, Editura Țara Noastră, București

HUTIN Serge, Societățle secrete, Editura de Vest, Timișoara, 1991

IORGA Nicolae, Horia, Cloșca și Crișan, o simplă conferință, în „Revista Istorică”, Anul al XXIII-lea, Ianuar-Mart 1937, nr.1-3, pp. 57-72

IORGA Nicolae, Istoria românilor, VIII, București, 1938

IORGA Nicolae, Anciens documents de droit roumain, vol. I, Paris-Bucarest, 1930,

Istoria Românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică și Euro-pa Luminilor (1711-1821), Editura Enciclopedică, București, 2002

Izvoarele răscoalei lui Horea, București, 1982-1986

Lămuriri nouă privitoare la Revoluția lui Horia, Sibiu, 1933

LENNHOFF Eugen, Die Freimaurer, Viena, 1932

LUMPERDEAN Ioan, Repere și simboluri masonice în opera lui Ioan Piuariu Molnar, în „Anuarul Comisiei de Istorie”, Anul I / nr. 1 (6011), pp. 68-81

LUPAȘ Ioan, Doi precursori al lui Horia în audiență la curtea împărătească din Viena, în „Studii istorice”, vol. V, Sibiu-Cluj, Tipografia „Cartea Românească”, 1945-1946

LUPAȘ Ioan, Împăratul Iosif al II-lea și răscoala din Transilva-nia, în „Studii istorice”, vol. V, Sibiu-Cluj, Tipografia „Car-tea Românească”, 1945-1946

LUPAȘ Ioan, Răscoala țăranilor din Transilvania la 1784, Cluj, Tipografia ASTRA S.A., 1934

LUPAȘ Ioan, Din istoria Transilvaniei, Editura Eminescu, 1988

MACNULTY W. Kirk, Francmasoneria. Simboluri, secrete, sem-nificație, Editura Enciclopedia RAO, București, 2006

MALLOWS Lucy, Transylvania, 2 edition, Bradt Travel Guides Ltd., 2013

MANTRAN R., Istoria imperiului otoman, Ed. All, 2000

Masoneria în istoria românilor. În dialog cu Cătălina Opaschi (muzeograf la Muzeul Național de Istorie), în „Cronica Română”, 15 Februarie 2007 (De ce o expoziție de medalii și însemne masonice ?)

Memoires de Brissot, membre de l’Assemblee legislative et de la Convention Nationale, sur ses contemporains, et la Revolution francaise, publies par son fils; avec des notes et des eclaircis-sement historique, par M.F. de Montrol, Tome quatrieme. Paris, Ladvocat, Librairie de S.A.R Le Duc de Chartres, MDCCCXXXII

METEȘ, Ștefan, Lămuriri nouă privitoare la revoluția lui Horea, Sibiu, 1933

METEȘ, Ștefan,, Un nou portret al lui Horea și Cloșca, în „Revista Arhivelor”, I, nr.1-7, 1924-1926, pp. 140-141

MOLDOVAN, I., Sentința de moarte a lui Horea și Cloșca, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură, 1862, pp. 349-352

NEFONTAINE Luc, Francmasoneria. Secretele frăției, Editura Univers, 2003

NIMMERRICHTER Alfred, Ungarns Freimaurerei: Blütezeit und Verbot. Entstand die erste Loge in Pressburg oder in Eper-jes?, în Quatuor-Coronati-Berichte, „Eurpäische Freimaurerei nach dem Ende des Zweite Weltkriegs”, Forschungsbeiträge aus den Jahren 2007-2008, Heft Nr. 28, November 2008, pp. 113-124

OGORANU Ion Gavrilă, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. V. „La pas prin Frăția de Cruce”, Editura Mișcării Legionare, Bu-curești, s.a.

PADOVER Saul K., The Revolutionary Emperor: Joseph II of Austria, New York: Archon Books, 1967

PASCU Ștefan, The Publication of Sources concerning the revolt of Horea, în „Rumanian Studies. An International Annual of the Humanities and Social Sciences”, volume I, 1970

PASCU Ștefan, Revoluția populară sub conducerea lui Horea, București, 1984

PASCU Ștefan, HANGA Vladimir, Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului RPR, II (Feudalismul I), Editura Științifică, București, 1958

PINTEA Ilie, Frățiile de Cruce, 22 Iunie 2012:

http://www.romania-actualitati.ro/fratiile_de_cruce-42152

PLATON Elena, Frăția de cruce, o formă arhaică de solidaritate socială, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară, 2000

PRODAN David, Răscoala lui Horea, vol. 1-2, București, 1984

PRODAN David, Răscoala lui Horea, volumul II, Editura Ști-ințifică și Enciclopedică, București, 1979

PRODAN David, Problema iobăgiei în Transilvania. 1700-1848, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

PRODAN David, Din istoria Transilvaniei. Studii și evocări, Edi-tura enciclopedică, București, 1991

PRODAN David, Supplex Libellus Valachorum : din istoria for-mării națiunii române, Editura Enciclopedică, București 1998.

PROKOPOWITSCH Erich, Die Wiener „Geheime Assoziation” und der Bukowiner Bojar Basilius von Balsch, în „Sudost Forsch-ungen”, München, II, 1961

RADRIZANI, Ives, Karl Leonhard Reinhold and the Enlightement (George di Giovanni Editor – Universitatea din Monteal QC, Canada), Springer Dordrecht Heidelberg London New York, 2010

ROSCHER Wilhelm, Geschichte der National-Oekonomik in Deutschland, Munich, 1874

Provinzialnachrichten aus den k.k. Staaten, nr. 5 / august 1786

Răscoala lui Horea, un experiment francmasonic?, în „Historia”, Nr. 43, iulie 2005

REBREANU, Liviu, Crăișorul Horia, Editura Cugetarea – Geor-gescu Delafras, 1940 

ȘTEFĂNESCU Paul, Misterele Francmasoneriei. București, Edi-tura Vestala, 2002

STROE-STROESCU, Nicolae, „Însemnări”, publicate de Wiliam Al. Cosmescu, în revista „Echerul și Compasul”, AL 6009, Anul I, nr. 2

TĂNASE Stelian, Masonul Ursu Nicola, zis Horea, 22 noiembrie 2013: http://www.stelian-tanase.ro/masonul-ursu-nicola-zis-horea/

TEODOR Pompiliu, Interferențe Iluministe Europene, Editura Dacia, Cluj Napoca 1984

TIGGELEN J. Van, Mozart et la franc-maçonnerie. Le Fonds d’archives et de Documents maçonniques Valentin Brifaut, dépo-sé a l’Université catholique de Louvain, în vol. „Mozart aujour-d’hui”, Brigitte Van Wymeersch (ed.), UCL Presses Universi-taires de Louvain, 2006

VARGA Attila, Dincolo de zidul suspiciunii. Francmasoneria maghiară: trecut, prezent, viitor, în vol. „Masoneria în Transil-vania. Repere istorice”, coord. Tudor Sălăgean și Marius Eppel, ediția a II-a, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009

VENTURI Franco, LITCHFIELD R. Burr, The End of the Old Regime in Europe, 1776-1789, Part II, Republican Patriotism and the Empires of the East, Princeton Legacy Library, 1991

VERÓK Attila, Samuel von Brukenthal: Freimaurerei mit pietis-tischer Note. Beobachtungen über die Loge in Halle unter der Schirmherrschaft Martin Schmeizels, în „Germanistische Studien” VIII (2011), pp. 49–65

Ziua, Nr. 4385/10 noiembrie 2008

WHEATCROFT A., Habsburgii- personificarea unui imperiu, Editura Vivaldi, București, 2003

WINDER Simon, Danubia. A personal History of Habsburg Eu-rope, Farrar, Straus and Giroux, 18 West 18th Street, New York 10011, 2014

http://americainclass.org/sources/makingrevolution/independence/text7/warvillenewtravels.pdf

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Răscoala_lui_Horea,_Cloșca_și_Crișan

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/79747/Jacques-Pierre-Brissot

http://www.cultura.sibiu.ro/personalitati/details/molnar_ioan_piuariu

http://www.estica.eu/article/mesaje-din-sirius-xii-istorie-romaneasca-penumbra-masonica/

http://www.larousse.fr/archives/histoire_de_france/page/143

adev.ro/mvvx8o

http://www.doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/cine-sunt-fratii-surorile-domnului-iisus-hristos-evanghelii

BIBLIOGRAFIE

ACTA Latomorum, ou Chronologie de l’Historie de la Franche-Maçonnerie française et étrangère, Tome second, Paris, 1815

ABAFI Lajos, Geschichte der Freimaurerei in Osterreich-Un-garn. Band I, Elibron Classics, 2006

ABRUDAN Paul, Magazin istoric, nr. 10/1968

ANDERSON, J., Livre des Constitutions maçonniques, Repro-duction du texte original anglais de 1723, accompagnée d’une tra-duction française, d’une introduction et de notes et publiée par M. E. Jouin, Paris, Revue Internationale des Sociétés Secrètes, 1930

ANDREI Mirela, Aspecte privind mitul „bunului împărat” în sen-sibilitatea colectivă românească din Ardeal la 1848, în: Nicolae Bocșan, Valeriu Leu (coord.), Identitate și alteritate. Studii de imagologie, vol. I, Reșița, 1996, pp. 79-88

ARNAUD Pascal, Charbonerie et Maçonnerie. Modèles, trans-ferts et fantasmes…, în „Cahiers de la Méditerranée”, no 72/2006: „La Franc-Maçonnerie en Méditerranée (XVIIIe – XX siècle)”, pp. 171-202

ANGHEL Gh., Două documente în legătură cu execuția lui Ho-rea și Cloșca, în Apulum, V, 1,1956, pp. 417-431

Archiv des Vereinse für Siebenbürgische Landeskunde, Neue Folge, Dreizehnter Band, I Heft, Hermannstadt, 1876. Geschichte der Freimaurerloge St. Andreas zu den drei Seeblättern in Her-mannstadt (1767-1790)

Arhivele Naționale, Sibiu, Colecția de documente a Muzeului Brukenthal: A 6-8, nr. u. 91, 1782

Arhivele Naționale, Sibiu, Colecția de documente a Muzeului Brukenthal: A 6-8, nr. u.n. 113, 1784

Arhivele Naționale, Sibiu, Colecția de documente Brukenthal, H1-5, nr.155

Arhivele Naționale, Sibiu, Colecția de documente Brukenthal, Q1-4, nr.198

Arhivele Naționale, Sibiu, Fond Magistratul orașului și scaunului Sibiu, act nr. 1/1722

ARMOUR Ian D., A History of Eastern Europe. 1740-1918. Em-pires, Nations and Modernisation, Second Edition, Bloomsbury, 2012

AUCHE Marcel, Les Franc-maçons de la Révolution, Édition de La Hutte, BP 8, Bonneuil-en-Valois, 2005

AUNER M, Participarea lui Salis la răscoala țeranilor din Ardeal, în „Revista Istorică”, Anul al XXIII-lea, Ianuar-Mart 1937, nr.1-3, supt conducerea lui N. Iorga, pp. 13-25

BARIȚ George, Părți alese din Istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, Ediția a II-a, vol. I, Inspectoratul pentru cultură al județului Brașov, 1993

BĂRBULESCU M., DELETANT D., HITCHINS K., PAPA-COSTEA Ș., TEODOR P., Istoria României, Editura Corint, Bu-curești, 2007

BERINDEI Dan, Românii și francmasoneria, Editura Teșu, 2009

BERNARD Paul P., The Limits of Enlightenment: Joseph II and the Law, Urbana: University of Illinois Press

BICHICEAN Gheorghe, Abordarea critică a istoriei: cazul lui Tudor Vladimirescu, în „Studia Universitatis Petru Maior. His-toria”, nr. 10, Tg. Mureș, 2010, pp. 47-57

BICHICEAN Gheorghe, Approche critique d’histoire roumaine: le cas de Horea, în „Transilvania”, Sibiu, nr.9/2012, pp. 40-46

BICHICEAN Gheorghe, Scurtă privire istorică asupra lojei „Cele Trei Chei de Aur” din Halle: 1743-1749, în revista „Eche-rul și Compasul”, anul IV, nr. 15, octombrie 6012, pp. 30-36.

BICHICEAN Gheorghe, Scurt istoric al „St. Andreas zu den drei Seeblättern”, în revista „Echerul și Compasul”, anul III, nr. 13, martie 6012, pp. 3-12.

BICHICEAN Gheorghe, Congregațiile generale în Transilvania voievodală, Editura C.H.Beck, București, 2008

BICHICEAN Gheorghe, Germania. O istorie de la antici la mo-derni, Institutul European, Iași, 2010

BICHICEAN Gheorghe, Introducere în istoria modernă univer-sală, Editura Universității „Petru Maior” din Tg. Mureș, 2008

BICHICEAN Gheorghe, Religia românilor din Transilvania în cuprinsul Constituțiilor Aprobate (Dieta din anul 1653), în „Sargetia”, XXV, Deva, 1992-1994

BICHICEAN Gheorghe, Drept roman. Izvoare, instituții, juris-dicții, Editura C.H.Beck, București, 2008

BODEA Cornelia, Fața secretă a mișcării prepașoptiste române. Unitatea națională, Editura Academiei și Editura Nestor, București, 2009

BOZAC Ileana, PAVEL Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj, Centrul de Studii Transil-vane, 2006

BRISSOT de Warville, A Study in the History of the French Re-volution, by Eloise Ellery, PH.D., Associate Professor of History in Vassar College, Boston and New York Houghton Mifflin Com-pany, The Universite Press Cambridge, 1915

CEAUȘU Mihai Ștefan, Vasile Balș – un iosefinist bucovinean, în vol. „David Prodan. Puterea modelului”, Cluj Napoca, 1995, pp. 132-142.

CERNOVODEANU Paul, Țările române în viziunea călătorilor englezi (a doua jumătate a secolului al XVII-lea și primele dece-nii ale celui de-al XVIII-lea), în Studii și Materiale de Istorie Me-die, vol. II, București, 1973

CHINDRIȘ Ioan, Horea și masoneria ?, în „Masoneria în Transil-vania – repere istorice”, coord. Tudor Sălăgean și Marius Eppel, ediția a II-a, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009

CHIREA Mihai, Răscoala lui Horea, un experiment francma-sonic?, în „Historia”, Nr. 43, iulie 2005

COLOȘENCO Mircea, Frăția-de-cruce. Sărutul păcii. Zile nefas-te. Semn. Semnificație. Simbol în Tradiția Populară, în „Clipa”, 12 septembrie 2009:

http://www.revistaclipa.com/1944/2009/09/permanente/fratia-de-cruce-sarutul-pacii-zile-nefaste

COMĂNESCU Radu, DOBRESCU Emilian, Franc-Masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, Editura Europa Unită, București, 2001

DENSUȘIANU Nicolae, Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria, 1784-1785. Scrisă pe baza documentelor oficiale, Bu-curești, 1884

Die Karpaten, I, 1908 ( Die Siebenbürger Kreuzbruderschaft)

DIN Petre, Mitul bunului împărat în sensibilitatea colectivă a românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, Cluj, 2003

Discourses of Collective Identity in Central and Southeast Europe (1770-1945), Texts and Commentaries. Volume One: Late En-lightenement – Emergence of the Modern ,National Idea’, Edited by Balazs Trencsenyi and Michal Kopecek, CEU Press, 2006, p. 170.

DOBRESCU Emilian M., Mapamond francmasonic, Editura Ne-mira, 1997

DOGARU Mircea, Lt. col. dr., Coordonate ale cercetării revo-luției române de la 1848-1849. Puncte de vedere, în „Daco-România” (ediție omagială), 2000

DORFER Gerhard, Freimaurer um das Denkmal Maria There-sias. Einer von ihnen ist der Siebenbürgener Samuel von Brukenthal, în Quatuor-Coronati-Berichte, „Eurpäische Freimau-rerei nach dem Ende des Zweite Weltkriegs”, Forschungsbeiträge aus den Jahren 2007-2008, Heft Nr. 28, November 2008, pp. 125-140

DÖRNER Anton E., Însemnările unui medic mason despre răsc-oala lui Horea, „Masoneria în Transilvania – repere istorice”, coord. Tudor Sălăgean și Marius Eppel, ediția a II-a, Editura Ar-gonaut, Cluj-Napoca, 2009, pp. 60-65

EMINESCU Mihai, Opere clasice. Făt frumos din lacrimă, 2013

FISCHER Lisa, Edenul de dincolo de codrii. Samuel von Brukenthal: Politician, colecționar, francmason la Sibiu/Herman-nstadt, Editura Schiller, Sibiu, 2007

FLORESCU Remus, Cât de mason a fost Horea ?”, în „Clujea-nul”, 21 noiembrie 2007

FRAKNÓI Vilmos, Martinovics és társainak összeesküvése, Bu-dapesta, 1884

FRUMA Ioan, Horea, procesul și martiriul, Sibiu 1947,

GERLACH Karlheinz, Österreichische und preußische Freimau-rer im Jahrhundert der Aufklärung 1731/1738-1795/1806 Ge-meinsamkeiten und Gegensätze, în: Aufklärung, Freimaurerei und Demokratie im Diskurs der Moderne. Festschrift zum 60. Geburt-stag von Helmut Reinalter. Hrsg. von Michael Fischer, Marita Gilli, Manfred Jochum und Anton Pelinka (Schriftenreihe der Internationalen Forschungsstelle „Demokratische Bewegungen in Mitteleuropa 1770-1850“, hrsg. von Helmut Reinalter, Bd. 36), Peter Lang. Europäischer Verlag der Wissenschaften, Frankfurt a. M./Berlin/Bern/Bruxelles/New York/Oxford/Wien 2003 (p. 229-273)

Geschichte der Freimaurerei in Oesterreich Ungarn, IV, 1890 1899

GHICA Ion, Scrisori către V. Alecsandri, ediție îngrijită de Radu Gârmacea și ilustrată de Rareș Ionașcu, Editura Humanitas, București, 2014

GHIȘE D., TEODOR Pompiliu, Fragmentarium iluminist, Cluj, 1972

GÖLLNER Carol, „Participarea emisarilor Mihail Popescu și Salis la revoluția lui Horea”, în Anuarul Institutului de Istorie Na-țională, vol. VI (1931-1935), pp. 503-514

GYÉMÁNT L., Transilvania între 1690-1790, în „Istoria Româ-niei. Pagini transilvane”, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 1994

Hazánk. Történelmi közlöny, VIII, 1887 (Fratres de cruce)

HEPPNER Harald, Austria și Principatele Dunărene (1774-1812), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

HERLEA Al., Vechile legislații transilvane. I. Approbatae Cons-titutiones, 1653, în Mitropolia Ardealului, XXI (1976), nr. 7-9, pp. 427-615

HRISTEA Ieronim, De la steaua lui David la Steaua lui Rotschild – profeția stăpânirii universale, Editura Țara Noastră, București

HUTIN Serge, Societățle secrete, Editura de Vest, Timișoara, 1991

IORGA Nicolae, Horia, Cloșca și Crișan, o simplă conferință, în „Revista Istorică”, Anul al XXIII-lea, Ianuar-Mart 1937, nr.1-3, pp. 57-72

IORGA Nicolae, Istoria românilor, VIII, București, 1938

IORGA Nicolae, Anciens documents de droit roumain, vol. I, Paris-Bucarest, 1930,

Istoria Românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică și Euro-pa Luminilor (1711-1821), Editura Enciclopedică, București, 2002

Izvoarele răscoalei lui Horea, București, 1982-1986

Lămuriri nouă privitoare la Revoluția lui Horia, Sibiu, 1933

LENNHOFF Eugen, Die Freimaurer, Viena, 1932

LUMPERDEAN Ioan, Repere și simboluri masonice în opera lui Ioan Piuariu Molnar, în „Anuarul Comisiei de Istorie”, Anul I / nr. 1 (6011), pp. 68-81

LUPAȘ Ioan, Doi precursori al lui Horia în audiență la curtea împărătească din Viena, în „Studii istorice”, vol. V, Sibiu-Cluj, Tipografia „Cartea Românească”, 1945-1946

LUPAȘ Ioan, Împăratul Iosif al II-lea și răscoala din Transilva-nia, în „Studii istorice”, vol. V, Sibiu-Cluj, Tipografia „Car-tea Românească”, 1945-1946

LUPAȘ Ioan, Răscoala țăranilor din Transilvania la 1784, Cluj, Tipografia ASTRA S.A., 1934

LUPAȘ Ioan, Din istoria Transilvaniei, Editura Eminescu, 1988

MACNULTY W. Kirk, Francmasoneria. Simboluri, secrete, sem-nificație, Editura Enciclopedia RAO, București, 2006

MALLOWS Lucy, Transylvania, 2 edition, Bradt Travel Guides Ltd., 2013

MANTRAN R., Istoria imperiului otoman, Ed. All, 2000

Masoneria în istoria românilor. În dialog cu Cătălina Opaschi (muzeograf la Muzeul Național de Istorie), în „Cronica Română”, 15 Februarie 2007 (De ce o expoziție de medalii și însemne masonice ?)

Memoires de Brissot, membre de l’Assemblee legislative et de la Convention Nationale, sur ses contemporains, et la Revolution francaise, publies par son fils; avec des notes et des eclaircis-sement historique, par M.F. de Montrol, Tome quatrieme. Paris, Ladvocat, Librairie de S.A.R Le Duc de Chartres, MDCCCXXXII

METEȘ, Ștefan, Lămuriri nouă privitoare la revoluția lui Horea, Sibiu, 1933

METEȘ, Ștefan,, Un nou portret al lui Horea și Cloșca, în „Revista Arhivelor”, I, nr.1-7, 1924-1926, pp. 140-141

MOLDOVAN, I., Sentința de moarte a lui Horea și Cloșca, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură, 1862, pp. 349-352

NEFONTAINE Luc, Francmasoneria. Secretele frăției, Editura Univers, 2003

NIMMERRICHTER Alfred, Ungarns Freimaurerei: Blütezeit und Verbot. Entstand die erste Loge in Pressburg oder in Eper-jes?, în Quatuor-Coronati-Berichte, „Eurpäische Freimaurerei nach dem Ende des Zweite Weltkriegs”, Forschungsbeiträge aus den Jahren 2007-2008, Heft Nr. 28, November 2008, pp. 113-124

OGORANU Ion Gavrilă, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. V. „La pas prin Frăția de Cruce”, Editura Mișcării Legionare, Bu-curești, s.a.

PADOVER Saul K., The Revolutionary Emperor: Joseph II of Austria, New York: Archon Books, 1967

PASCU Ștefan, The Publication of Sources concerning the revolt of Horea, în „Rumanian Studies. An International Annual of the Humanities and Social Sciences”, volume I, 1970

PASCU Ștefan, Revoluția populară sub conducerea lui Horea, București, 1984

PASCU Ștefan, HANGA Vladimir, Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului RPR, II (Feudalismul I), Editura Științifică, București, 1958

PINTEA Ilie, Frățiile de Cruce, 22 Iunie 2012:

http://www.romania-actualitati.ro/fratiile_de_cruce-42152

PLATON Elena, Frăția de cruce, o formă arhaică de solidaritate socială, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară, 2000

PRODAN David, Răscoala lui Horea, vol. 1-2, București, 1984

PRODAN David, Răscoala lui Horea, volumul II, Editura Ști-ințifică și Enciclopedică, București, 1979

PRODAN David, Problema iobăgiei în Transilvania. 1700-1848, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

PRODAN David, Din istoria Transilvaniei. Studii și evocări, Edi-tura enciclopedică, București, 1991

PRODAN David, Supplex Libellus Valachorum : din istoria for-mării națiunii române, Editura Enciclopedică, București 1998.

PROKOPOWITSCH Erich, Die Wiener „Geheime Assoziation” und der Bukowiner Bojar Basilius von Balsch, în „Sudost Forsch-ungen”, München, II, 1961

RADRIZANI, Ives, Karl Leonhard Reinhold and the Enlightement (George di Giovanni Editor – Universitatea din Monteal QC, Canada), Springer Dordrecht Heidelberg London New York, 2010

ROSCHER Wilhelm, Geschichte der National-Oekonomik in Deutschland, Munich, 1874

Provinzialnachrichten aus den k.k. Staaten, nr. 5 / august 1786

Răscoala lui Horea, un experiment francmasonic?, în „Historia”, Nr. 43, iulie 2005

REBREANU, Liviu, Crăișorul Horia, Editura Cugetarea – Geor-gescu Delafras, 1940 

ȘTEFĂNESCU Paul, Misterele Francmasoneriei. București, Edi-tura Vestala, 2002

STROE-STROESCU, Nicolae, „Însemnări”, publicate de Wiliam Al. Cosmescu, în revista „Echerul și Compasul”, AL 6009, Anul I, nr. 2

TĂNASE Stelian, Masonul Ursu Nicola, zis Horea, 22 noiembrie 2013: http://www.stelian-tanase.ro/masonul-ursu-nicola-zis-horea/

TEODOR Pompiliu, Interferențe Iluministe Europene, Editura Dacia, Cluj Napoca 1984

TIGGELEN J. Van, Mozart et la franc-maçonnerie. Le Fonds d’archives et de Documents maçonniques Valentin Brifaut, dépo-sé a l’Université catholique de Louvain, în vol. „Mozart aujour-d’hui”, Brigitte Van Wymeersch (ed.), UCL Presses Universi-taires de Louvain, 2006

VARGA Attila, Dincolo de zidul suspiciunii. Francmasoneria maghiară: trecut, prezent, viitor, în vol. „Masoneria în Transil-vania. Repere istorice”, coord. Tudor Sălăgean și Marius Eppel, ediția a II-a, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009

VENTURI Franco, LITCHFIELD R. Burr, The End of the Old Regime in Europe, 1776-1789, Part II, Republican Patriotism and the Empires of the East, Princeton Legacy Library, 1991

VERÓK Attila, Samuel von Brukenthal: Freimaurerei mit pietis-tischer Note. Beobachtungen über die Loge in Halle unter der Schirmherrschaft Martin Schmeizels, în „Germanistische Studien” VIII (2011), pp. 49–65

Ziua, Nr. 4385/10 noiembrie 2008

WHEATCROFT A., Habsburgii- personificarea unui imperiu, Editura Vivaldi, București, 2003

WINDER Simon, Danubia. A personal History of Habsburg Eu-rope, Farrar, Straus and Giroux, 18 West 18th Street, New York 10011, 2014

http://americainclass.org/sources/makingrevolution/independence/text7/warvillenewtravels.pdf

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Răscoala_lui_Horea,_Cloșca_și_Crișan

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/79747/Jacques-Pierre-Brissot

http://www.cultura.sibiu.ro/personalitati/details/molnar_ioan_piuariu

http://www.estica.eu/article/mesaje-din-sirius-xii-istorie-romaneasca-penumbra-masonica/

http://www.larousse.fr/archives/histoire_de_france/page/143

adev.ro/mvvx8o

http://www.doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/cine-sunt-fratii-surorile-domnului-iisus-hristos-evanghelii