Din Iadul Comunist Spre Raiul Capitalist
LUCRARE DE LICENȚĂ
DIN “IADUL” COMUNIST SPRE “RAIUL” CAPITALIST
CUPRINS
ABSTRACT
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: COMUNISMUL. GENERALITĂȚI
I.1. Notiuni introductive
I.2. Scurt istoric
CAPITOLUL II: COMUNISMUL DIN ROMÂNIA – MEMORIE A SUFERINȚEI
II.1 Mecanismele terorii politice comuniste
II.2 Rezistența anticomunistă
II.3 Ecourile manifestației anticeaușiste în presa internațională
CAPITOLUL III: DORINȚA DE EVADARE. PAȘII SPRE RAI
III.1 Frontierist = infractor
III.2 De la dorința de evadare la moarte
III.3 Povestea celor care au reușit
CAPITOLUL IV: STUDIU DE CAZ. REPRESIUNEA COMUNISTĂ ASUPRA SCRIITORULUI GERMAN WILLIAM TOTOK – CARE L-A DETERMINAT SĂ PLECE DIN ȚARĂ – REFLECTATĂ ÎN PRESA VREMII
CAPITOLUL V: PRESA DUPĂ `89 DESPRE EVADAREA ROMÂNILOR ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST
BIBLIOGRAFIE
SURSE ONLINE
Cuvinte cheie: comunism, evadare, frontieriști, țară, occident
Abstract:
Lucrarea de față prezină regimul comunist la general, bazându-se în principal pe plecarea românilor din țară în această perioadă. La început este prezentat regimul comunist și motivele care au dus la dorința oamenilor de a pleca din țară. Sunt reflectate modalitățile de evadare și riscurile la care erau supuși oamenii care încercau să părăsească România. De asemenea, în lucrarea de față se regăsesc povești de viață ale oamenilor care au trecut prim drama numită evadare, dramă în urma căreia au rămas marcați pe viață. Lucrarea conține și un studiu de caz despre represiunile comuniste asupra oamenilor intelectuali în urma cărora aceștia au părăsit țara, precum și o analiză de conținut a articolelor publicate după 1989 despre drama frontieriștilor.
Lucrarea de față demonstrează cum comunismul și-a pus ampreanta și a îndemnat mii de români să plece din propria patrie, să se înstrăineze de condițiile severe impuse de acest sistem riguros, căutând o cale spre mai bine, spre libertatea occidentală. Emigrarea a fost asemănată cu sinuciderea, iar mulți români nu au reușit să-și îndeplinească visul, plâtind cu propria viață, sfârșind împușcați, dar cu toate astea au existat și oameni extraordinar de curajoși care au reușit să supraviețuiască trecerii clandestine și care ajunși în altă țară au pornit de la zero și actualmente sunt cetățeni ai lumii.
INTRODUCERE
Pentru mulți dintre tinerii din ziua de azi societatea comunistă este o enigmă, iar din generație în generație se transmit din ce în ce mai puține informații despre calvarul trăit de cetățenii români în această perioadă. Tocmai din această cauză, necesitatea abordării fenomenului communist este inevitabil.
Lucrarea de față își propune prezentarea și reamintirea regimului communist, din cauza căruia mii de români și-au riscat viața și au ales calea emigrării. Obiectivul principal al acestei lucrări este reprezentat de evadarea românilor în perioada 1945-1989. Interesul acestui studiu este de a afla și a descrie ce anume i-a determinat pe cetățeni să plece din țară, dacă au reușit să-și îndeplinescă visul și cum l-au înfăptuit, precum și reflectarea în presă a acestor evenimente.
Principalele metode de cercetare folosite au fost cercetarea teoretică, prin intermediul căreia am realizat trecerea în revistă a teoriei relevante pentru tema aleasă și cercetarea calitativă prin care, în primul rând am adus la cunoștință ecourile manifestației aniceaușiște reflectate în presa internațională, am adunat povești impresionante despre evadarea spre libertate, iar cu ajutorul analizei de conținut a mai multor articole am încercat să expun modul în care erau privite aceste evenimente de presă după căderea regimului comunismului. În al doilea rând, printr-un studiu de caz am încercat să arăt cum represiunea comunistă l-a determinat pe scriitorul german William Totok să plece din țară.
Structura lucrării include o introducere, 5 capitole (din care trei capitole conțin subcapitole, un capitol este bazat pe un studiu de caz, iar ultimul este întemeiat prin analiza articolelor) și concluzii.
Prin capitolul unu am reflectat o perspectivă generală asupra comunismului, încercând să surprind instaurarea acestui regim în România, oferind și un scurt istoric a perioadei cuprinse între 1945-1989. În capitolul doi am început cu prezentarea teoriei cu privire la mecanismele terorii politice din România comunistă, am continuat cu prezentarea și descrierea rezistenței anticomuniste și în ultimul rând am arătat ecourile manifestației aniceaușiște în presa internaționlă. Cu alte cuvinte, prin acest capitol am încercat să arăt cum comunismul din România este o memorie a suferinței, suferință care a adus cu ea dorința de libertate prin emigrare.
În capitolul trei, intitulat “Dorința de evadare. Pașii spre rai”, mi-am orientat atenția asupra emigranților din perioada comunistă. Atunci trecerea frauduloasă a frontierei, precum și tentativa de trecere erau considerate infracțiuni grave, iar cei care încercau să săvârșească aceste fapte erau numiți frontieriști. Așadar, am început cu familiarizarea termenului de frontierist, atunci sinonim cu infractor, am continuat cu exemple ale unor oameni care și-au pierdut viața în încercarea de evadare la un trai mai bun și am încheiat capitolul cu poveștile celor care au reușit, dar care au rămas marcați pe viață de acea perioadă.
Cpitolul patru este format dintr-un studiu de caz, bazat pe un caz particular, și anume plecarea scriitoului William Totok din țară din cauza represiunii comuniste. Tehnicile de manipulare, constrăngere și cenzură ale comunismului românesc, s-au manifestat sub toate formele asupra tuturor categoriilor sociale, din această cauză am încercat să surprind principalele probleme cu care s-a confruntat William și cum au fost reflectate aceste probeleme în presa vremii.
“Presa după `89 despre evadarea românilor în timpul regimului comunist ”, este ultimul capitol bazat pe o analiză a articolelor, prin care am încercat să expun drama traită de români în această perioadă și să demonstrez că există companii de presă împotriva uitării acestui capitol dureros.
CAPITOLUL I
COMUNISMUL. GENERALITĂȚI
I.1. Notiuni introductive
Comunismul românesc este evaluat în contextul mai larg al stalinismului european și mondial și al poststalinismului. Într-adevăr, nu se poate scrie despre comunismul românesc fără a lua în considerare Internaționala Comunistă, sau Cominternul, cu vederile sale sectare asupra chestiunii naționale și a strategiei “frontului popular” antifascist, Războiul Civil din Spania, activitățile Cominformului (“Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești”), creat în 1947 pentru a înlocui Cominternul dizolvat în mod oficial, schisma titoistă, destalinizarea sub Hrușciov, conflictul chinezo-sovietic, invazia Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, “stagnarea” U.R.S.S. sub Brejnev, ascensiunea eurocomunismului sau încercările lui Gorbaciov de a reconcilia socialismul cu democrația.
Liderii comuniști români au fost implicați direct în câteva dintre crizele majore ale comunismului mondial. De exemplu, în 1949, când Stalin a decis să-1 excomunice pe liderul iugoslav, mareșalul Iosip Broz Tito, ca pe un trădător și un renegat, el 1-a desemnat pe secretarul general al P.C.R., Gheorghiu-Dej, să lanseze principala acuzație la conclavul Cominformului de la Budapesta. În martie 1956, același Gheorghiu-Dej a participat la o ședință plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Grec din exil, care a decis să-1 expulzeze pe secretarul general al partidului, ultrastalinistul Nikos Zahariadis. După zdrobirea revoluției maghiare, în noiembrie 1956, primul-ministru Imre Nagy și tovarășii săi au fost deportați în România, împreună cu familiile lor, sub pretextul oferirii de azil politic.
Cu toate acestea, ungurii au fost, de fapt, ținuți sub supraveghere de către aparatcici români de origine maghiară, care acționau la ordinele K.G.B., iar Nagy a fost ulterior trimis înapoi în Ungaria și executat. Tot din România, în anii ‘60, partidele comuniste clandestine spaniol și grec transmiteau prin radio către țările lor. În sfârșit, comuniștii români au fost profund implicați în rezistența față de încercările Moscovei de a-și restabili supremația în cadrul comunismului mondial la sfârșitul anilor ‘60 și începutul anilor ‘70, precum și în geneza eurocomunismului.
Prin examinarea tendințelor și a dinamicii anterioare anului 1989, se poate explica mai bine “excepționalismul” românesc de după 1989, inclusiv violența spasmului revoluționar inițial, reînvierea poliției secrete, lipsa de transparență din viața publică, climatul de nestăvilită suspiciune și corupție, apariția coalițiilor “roșii-brune”, stalinisto-fasciste și ultra-naționaliste, stilul paternalist caracteristic atât guvernului, cât și opoziției, absența grupurilor orientate către reformă din rândurile birocrației aflate la putere și anemia eforturilor liberale, pluraliste de consolidare a societății civile.
România a ilustrat natura persistentă a contradicției fundamentale a stalinismului, și anume aceea dintre acumularea întregii puteri politice în mâinile liderului și eșecul (inabilitatea) lui de a asigura un proces de luare a deciziilor bazat pe competență. O circumstanță agravantă a fost credința lui Ceaușescu în posibilitatea de a înlocui bunul-simț cu ceea ce s-ar putea numi “magie politică sau șamanism ideologic”, precum și convingerea că atât voința umană, cât și realitatea erau de o flexibilitate infinită, gata să fie modelate potrivit planurilor sale utopice.
Prins în tensiunea perpetuă dintre nemăsuratele sale aspirații politice și mai limitatele angajamente ideologice, Ceaușescu a încercat să combine o politică internă strict stalinistă cu un simulacru de “titoism radical” în afacerile externe. Desigur, el nu emula experimentul iugoslav al “autocon-ducerii muncitorești”, ci naționalismul obsesiv care inspirase respingerea de către Tito a ultimatumului Cominformului în 1948-1949. Însă, spre deosebire de Tito, Ceaușescu nu se bucura cu adevărat de susținere în sa. Pentru a-și construi o astfel de susținere, toate posibilele opinii disidente au fost reduse la tăcere, mulți dintre intelectualii români încercând să fugă din țată, iar liderul partidului a fost caracterizat ca fiind purtătorul de cuvânt al “conștiinței naționale”.
Această teribilă farsă a fost accentuată de vociferanții scriitori național-staliniști, doritori să se bucure de încrederea lui Ceaușescu și să obțină poziții culturale importante. Neîngrăditul cult al personalității a fost un amplu experiment în domeniul reflexelor pavloviene. Se pune întrebarea dacă Ceaușescu însuși era vrăjit de propria-i legendă sau dacă era numai victima celor care o manipulau cu cinism. Izolat, alienat de aparatul de partid și aplecat spre izbucniri inutile, el s-a plâns în mod public de ceea ce numea “semne de lipsă de respect” – adică de ascunderea realităților față de conducerea partidului.
Încă din 1987 – și mai ales începând cu 1988 – societățile civile, încurajate sau decepționate de impulsurile reformatoare venite din fruntea Partidului, încep să se manifeste și să intre în acțiune. Ele obțin succese răsunătoare în 1989, în țările baltice, Polonia, Ungaria, Slovenia, Croația, apoi, prin efectul “bulgărelui de zăpadă”, în regimurile cele mai refractare schimbării: Cehoslovacia, RDG, Bulgaria și România.
Pentru unii comentatori, în 1989, ca și la Sankt-Petersburg în octombrie 1917, populațiile blocului comunist au avut numai rolul unor simpli figuranți, propulsați doar un moment în fața scenei, pentru a-i masca pe adevărații actori ai piesei: elita intelectuală și un mic grup de manipulatori pro-gorbacioviști. Un punct de vedere atât de restrictiv este greu de susținut, chiar dacă rolul societăților civile este dificil de apreciat și a variat mult în funcție de țară.
În ultima perioadă a anilor '80, toate motivele de nemulțumire populară – uneori contradictorii – par să se adauge și să se amestece într-un fel de “cocteil Molotov” uriaș, gata să ia foc la cea mai mică smurile cele mai refractare schimbării: Cehoslovacia, RDG, Bulgaria și România.
Pentru unii comentatori, în 1989, ca și la Sankt-Petersburg în octombrie 1917, populațiile blocului comunist au avut numai rolul unor simpli figuranți, propulsați doar un moment în fața scenei, pentru a-i masca pe adevărații actori ai piesei: elita intelectuală și un mic grup de manipulatori pro-gorbacioviști. Un punct de vedere atât de restrictiv este greu de susținut, chiar dacă rolul societăților civile este dificil de apreciat și a variat mult în funcție de țară.
În ultima perioadă a anilor '80, toate motivele de nemulțumire populară – uneori contradictorii – par să se adauge și să se amestece într-un fel de “cocteil Molotov” uriaș, gata să ia foc la cea mai mică scânteie. Exasperarea populațiilor supuse capriciilor unor conducători tiranici atinge punctul maxim, accentuată fiind, fără îndoială, de vestea (parțial ocultată) a unor schimbări în “țările frățești” vecine.
Astfel, încă din ianuarie 1987, istoviți de penurii, restricții și reduceri de salarii, câțiva români își exprimă – prin manifeste de propagandă clandestine – nemulțumirea și dorința de înlăturare a lui Ceaușescu. În noiembrie, revolte importante izbucnesc la Brașov, unde zeci de mii de muncitori de la uzinele de camioane Steagul Roșu, grupați, defilează scandând: “Vrem pîine!”, “Jos dictatura!”. Primăria și sediul Partidului fiind luate cu asalt, poliția solicită ajutorul armatei pentru înăbușirea revoltei.
În Ungaria, de asemenea, în anii ‘80 organele de presă ale puterii sunt supuse unor presiuni externe care le obligă să abordeze probleme până atunci tabu. Asociația scriitorilor, precum și revistele literare sunt “lucrate” de aceste curente și sunt, în această perioadă, obiectul concedierilor și chiar al interdicțiilor. Se înființează cluburi universitare; se formează grupări de tineri care militează pentru pacifism și apărarea mediului. O fundație culturală independentă (Fundația Bethlen) este recunoscută în 1985.
I.2. Scurt istoric
Comunismul românesc a dezvoltat o cultură politică sui-generis, având caracteristici ce derivă atât din caracterul național, cât și din tradiția leninistă internațională: suspiciune, un profund complex de inferioritate, un sentiment de nelegitimitate, narcisism politic, sectarism, antiintelectualism și o obsesie pentru “transformism” politic și social.
Deși Gheorghiu-Dej și Ceausescu erau foarte diferiți din punctul de vedere al personalității și al profilului psihologic, ambii împărtășeau un atașament față de cultul stalinist al disciplinei și o evidentă abilitate de a elimina orice potențial adversar sau sursă de erezie.
Ceea ce frapează în istoria P.C.R. este absența oricărui grup reformist bine structurat la vârful partidului. Au existat câțiva membri “liberali” în cadrul elitei, dar aceștia nu au încercat niciodată cu adevărat să înfrunte puterea monolitică a liderului de partid. Heterodoxia ideologică nu s-a dezvoltat niciodată în România așa cum s-a întâmplat în Ungaria sau în Polonia: nici un Wiadislaw Gomutka sau Imre Nagy nu s-au ridicat ca lideri alternativi în România. Nu a existat nici o încercare semnificativă de a formula o versiune revizionistă a marxismului românesc. Cei puțini care au încercat să se opună politicii comuniste, au fost crunt hărțuiți și terorizați prin diverse tehnici, astfel încât, unii au fugit din țară, luptând din exil contra comunismului.
În comparație cu situația din alte țări est-europene, este izbitoare marginalitatea și slăbiciunea disidenței în cazul românesc. Ceea ce nu înseamnă că nu a existat rezistență și opoziție în România, în special în anii '40 și '50. De fapt, noi documente și memorii scot în evidență obiectivele revoltelor antistaliniste studențești din București, din Timișoara și din alte centre universitare în 1956 și represiunea ce le-a urmat.
Dar în special după 1963, când regimul a adoptat o retorică antisovietică și, implicit, antirusă, “intelighenția” a devenit din ce în ce mai dornică să sprijine conducerea presupus patriotică. “Contractul” dintre liderii de partid și “intelighenția națională” a fost facilitat exact de acea linie – inițiată de Gheorghiu-Dej și dezvoltată sub Ceaușescu – care se opunea hegemoniei sovietice.
Disidența din România, cel puțin până la venirea lui Gorbaciov la putere în Uniunea Sovietică după martie 1985, a fost acuzată că “dă apă la moară” planurilor imperialiste sovietice. De fapt, în august 1968, când Ceaușescu a condamnat vehement invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, mulți intelectuali, inclusiv foști deținuți politici, au intrat în partidul comunist.
Pozând ca un partid “dissident” în cadrul comunismului mondial controlat de Moscova și chiar jucând acest rol într-o anumită măsură, P.C.R. a limitat capacitatea de a atrage adepți a oricărei opoziții interne din România. În această privință, regimul din România a semănat cu despotismul pronunțat antisovietic din lui Enver Hodja.
În perioada 1986-1989, ceremoniile dedicate aniversării zilei de naștere a Elenei au atins culmile adulației publice. Elena și Nicolae Ceaușescu erau zugrăviți ca “un cuplu istoric, a cărui existență se împletește cu destinul țării”. Poetul Ion Gheorghe s-a referit extatic la “treime” și la “cele trei dimensiuni” ale “unității sacre” formate de Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu și patrie. Acest elefantiazis sicofantic a culminat cu descrierea extaziată a Elenei Ceaușescu de către ziaristul Ilie Purcaru: “Femeia care astăzi, alături de bărbatul de la cârma țării, ia pe umerii ei – fragili, ca orice umeri de femeie, dar puternici și neclintiți datorită convingerilor ei ferme și neabătute – sarcini și răspunderi copleșitoare, servind națiunea cu un devotament de care nu a dat dovadă nici o altă femeie înaintea ei”.
În acest sumbru climat cultural-politic, cultul delirant al lui Ceaușescu a ajuns la paroxism. Fiul său, Nicu, părea predestinat să moștenească tronul tatălui său, iar versuri ce prevesteau acest eveniment au fost auzite la “Cenaclu Flacăra al tineretului revoluționar” (“Ceaușescu junior/ Viitor Conducător”). Urmând exemplul mamei sale, primul-secretar al U.T.C. a devenit un „om de știință de reputație internațională" și așa-zisul autor al mai multor volume de fizică nucleară.
Limbajul folosit în cultul lui Ceaușescu amintea în mare măsură de Garda de Fier și de deificarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul, cel care intenționase să transforme România într-un paradis, într-o țară “ca soarele sfânt de pe cer”. De aceea, este legitimă întrbarea: regimul român a reprezentat doar o distorsiune patologică a unui “socialism existent în realitate” cumva “mai sănătos”, mai benign sau măcar mai puțin indecent?
Prin Nicolae Ceaușescu, bizantinismul a triumfat în cultura politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea inamicilor prin conspirații de culise, practicarea duplicității în gândire și limbaj, demagogia ajunsă boală națională, respingerea problemelor cu adevărat etice, manipularea și înșelăciunea, toate aceste caracteristici dezgustătoare ale moștenirii Imperiului de Răsărit, recuperate și consolidate sub Stalin, au atins apogeul în cultul personalității lui Ceaușescu.
Presa internațională nu-și ascundea mirarea că poporul român suportă privațiuni fără precedent, fără a se revolta. În acest timp, siderurgiei îi revenea 12% din energia electrică produsă, alte 4% revenind industriei aluminiului, care folosea la Slatina un procedeu învechit. Alimentarea populației cu energie ar fi revenit la normal dacă ar fost închise câteva mari uzine energofage – soluție respinsă însă de Ceaușescu, care ținea neapărat să se realizeze în 1990 o producție de oțel de 20 milioane tone.
Cu un an înaintea prăbușirii regimului său, în noiembrie 1988, Ceaușescu a luat măsura fără precedent de a deconecta satele de la sistemul energetic central, obligându-le să-și asigure, prin mijloace proprii, electricitatea necesară și – după cum cinic se exprima – să devină independente din punct de vedere energetic; aceasta, cu toate că Ceaușescu știa prea bine că posibilitățile satelor de a produce electricitate erau și mai reduse decât ale orașelor.
Regimul comunist a depus mari eforturi pentru a ascunde în străinătate situația alimentară din . Persoanele care se deplasau în interesul serviciului în Occident erau instruite cum să mintă și ce să ascundă. Astfel, Ion Ruian, director în Ministerul Agriculturii, a pretins, în august 1987, la New York, că an de an consumul populației crescuse. Mircea Pătrașcu, alt director din același minister, întrebat de un ziarist occidental despre adevărata situație a aprovizionării, răspundea cu tupeu: “nu știu ce vreți să spuneți când vorbiți de proasta aprovizionare a populației”. Cu timpul, oamenii regimului au venit cu o altă explicație a lipsurilor: “se consumă prea mult”, este ceea ce susținea, în 1988 Viorel Selejan, redactor-șef al ziarului “Scânteia”.
Ceaușescu a mințit din nou la Plenara CC, din 27-28 iunie 1989, pretinzând că, după 1985, în România avusese loc o creștere generală a nivelului de viață și că producția de alimente corespundea țărilor celor mai avansate. Medicul personal al lui Ceaușescu, profesorul universitar Iulian Mincu, și-a depășit, însă, stăpânul, îndemnând populația să se apere împotriva riscului de supraalimentare.
Cât de aproape era România lui Ceaușescu de producerea unei bombe atomice, nu se știe, iar afirmațiile acestuia nu sunt concludente. Șapte ani mai târziu, Ceaușescu se exprima mai prudent. În 1988, fanfaronada cu arma nucleară era servită de Ceaușescu premierului maghiar Karoly Grosz la întâlnirea lor la din 15 noiembrie. O știre de presă releva că acolo dictatorul român susținuse că România era în stare să fabrice o atare armă – fapt de care maghiarii se îndoiau însă. Între timp, relațiile româno-maghiare se înrăutățiseră, astfel că se putea presupune că Ceaușescu practica una din metodele sale preferate: șantajul.
La 14 aprilie 1989, revista germană “Der Siriegel” publica un articol senzațional, arătând că România era pe punctul să construiască o fabrică pentru producerea de rachete purtătoare de arme. Unul dintre multele aspecte ale dictaturii lui Ceaușescu care a deosebit-o de celelalte state comuniste europene a fost urmărirea activă a idealurilor puritane, la fel de conservatoare în abordarea vieții personale, sociale și de familie ca orice dictatură clericală.
Ceaușescu a început să legifereze tonul moral al națiunii, în primul rând s-a dat un decret că, de atunci încolo, tuturor femeilor sub vârsta de patruzeci de ani și având mai puțin de patru copii li se va interzice prin lege să practice orice formă anticoncepțională, în al doilea rând, într-un decret concomitent, toate avorturile, cu excepția circumstanțelor care puneau în pericol viața, erau declarate ilegale. O încălcare a unuia sau a altuia din aceste decrete, care erau sprijinite de toate confesiunile religioase din România, urma să fie pedepsită cu lungi perioade de închisoare, atât pentru femeia în cauză cât și pentru oricine care o asista în comiterea acestor “crime”.
A fost creată o “brigadă mobilă” de polițiști ginecologi, o ramură a detestatei Securități, pentru a aplica ucazul dictatorului în vârful unui speculum. Inspectorii din brigadă controlau fiecare loc de muncă în mod inopinat, dar cel puțin o dată la trei luni. Femeile cu gravidități confirmate erau supravegheate săptămânal până la nașterea copiilor. Rezultatul imediat al acestei domnii a terorii obstetrice a fost încurajator pentru regim – o dublare într-un singur an a sporului de natalitate. Dar a fost repede însoțit de o și mai disperată bătălie a cuplurilor hotărâte să evite capcana noii fertilități. Când regimul, aproape de necrezut, a înăsprit decretele pentru a include femeile până la vârsta de 45 de ani, cu mai puțin de cinci copii, mulți doctori au trăit o stare de revoltă secretă. Dar înțelegători sau nu, doctorii, ca oricine altcineva, știau că ochiul Securității putea să vadă aproape peste tot.
Condițiile din spitale, leagăne și alte instituții din erau comparabile cu cele mai rele case de săraci și aziluri din epoca victoriană britanică de acum un veac sau mai înainte. Autoritățile medicale erau cocoșate de povara mereu crescândă a loturilor de cazuri. Hrana era din ce în ce mai puțină în ceea ce constituia una din cele mai fertile țări din Europa, căci exportul masiv de alimente era cel care asigura rambursarea în mare grabă a peste opt miliarde de lire sterline în împrumuturi externe.
Transformând necesitatea în virtute, mulți intelectuali români și-au raționalizat obediența pretinzând că supunerea lor politică a reprezentat tributul plătit pentru o mai mare libertate artistică și invocând în mod convenabil “realismul politic”. Înrobită și coruptă printr-o pseudoimplicare în jocul politic, “inteligenția” a fost suficient de naivă pentru a spera că va împărți puterea cu Conducătorul. Încă o dată, intelectualii au fost amăgiți (așa cum fuseseră în 1956, atunci când nu au reușit să urmeze drumul deschis de intelectualii reformiști din Ungaria și Polonia). Desigur că au existat și voci care au încercat să se facă auzite, dar au fost repede inăbușite, mulți alegând exilul ca o cale de scăpare din infern.
Mai mult, de amintit faptul că, cel puțin până la “tezele” din iulie 1971 ale lui Ceaușescu, inspirate de revoluția culturală chineză, naționalismul și ceea ce era perceput ca o îmbucurătoare renaștere a patriotismului au blocat orice reglare serioasă de conturi cu staliniștii. Deziluzia care a urmat ofensivei neostaliniste după 1971 a fost, în plus, o problemă individuală: în general, intelectualii români erau lipsiți de credibilitate. Prea puțini dintre ei îndrăzniseră să ceară o reformă integrală a sistemului. În orice caz, protestele intelectualilor nu erau ascultate din moment ce lipsa de speranță și teama tindeau să împiedice orice tentație spre insubordonare. Propaganda de partid condamna veninos orice formă de disidență și protest sub pretextul că acestea le dădeau apă la moară “dușmanilor” țării: “imperialiștii” occidentali, ideologii antiromâni maghiari și sovietici sau politicienii exilați ai vechiului regim. Șovinismul era unul dintre mecanismele favorite utilizate de partizanii “ideologiei românismului” pentru a-i compromite și reduce la tăcere pe criticii declarați ai dictaturii.
Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov și lansarea perestroikăi sale pe plan intern au clătinat regimurile comuniste din Europa de Est. “Primul lucru care trebuie spus despre perestroika este sublinierea importanței sale covârșitoare”, scria inspirat Ernest Gellner. “Nu este doar un eveniment sovietic sau rusesc. Se arată cu claritate a fi unul dintre evenimentele majore ale istoriei universale, ca Reforma, ca revoluția franceză, ca revoluția industrială, ca revoluția științifică…. A rescris marele text istoric și ne va lua multă vreme pentru a înțelege toate implicațiile ei”. Pe măsură ce Gorbaciov a accelerat ritmul restructurărilor în Uniunea Sovietică, Ceaușescu a devenit din ce în ce mai vehement în opoziția sa față de orice reforme economice sau politice. Mai mult, reformele politice ale lui Gorbaciov și impactul lor asupra altor țări din bloc i-au făcut pe dictatorul român și clica acestuia să fie extrem de nervoși. Cu diferite ocazii, Ceaușescu a criticat deschis perestroika, pe care a caracterizat-o drept o “deviație de dreapta” în comunismul mondial.
În ianuarie 1988, când Ceaușescu împlinea 70 de ani, în România domneau deprimarea, angoasa și adânca frustrare. Ceaușescu a înțeles că, dacă nu își intensifică politica represivă, întregul edificiu a ceea ce el numea “societate socialistă multilateral dezvoltată” se va prăbuși imediat și în mod penibil.
În același timp, încurajați de politica de glasnost a lui Gorbaciov, câțiva români și-au asumat riscul de a-1 critica public pe Ceaușescu. În martie 1989, șase veterani ai partidului, Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu și Grigore Răceanu, i s-au adresat lui Ceaușescu printr-o scrisoare deschisă în care denunțau excesele acestuia, politica economică haotică și deteriorarea generală a imaginii internaționale a României. “Scrisoarea celor șase” – după cum a fost denumit acest memoriu în țară și în străinătate – a reprezentat mai mult decât o critică severă la adresa cursului dezastruos urmat de Ceaușescu. Opunându-se exceselor clanului conducător, autorii cereau stabilirea unei stări de legalitate. De fapt, “Scrisoarea celor șase” a fost un exemplu clasic de disidență intrasistemică, și nu expresia unei opoziții radicale față de instituțiile și practicile asociate cu ceea ce Gorbaciov criticase ca fiind un “sistem administrativ de comandă”.
În noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XlV-lea al Partidului Comunist Român, iar Ceaușescu a fost reales cu entuziasm, adică în mod automat, secretar general. Conceput ca o demonstrație de putere și ca un gest de sfidare față de Gorbaciov și de cei ce îl urmau, congresul a ilustrat alienarea fatală a lui Ceaușescu de națiunea română, pe care pretindea că o reprezintă. Dar, în loc să accepte o limitare a puterii sale, Ceaușescu era hotărât să lupte cu obstinație pentru a duce la bun sfârșit ceea ce el considera a fi misiunea sa în istoria românilor.
În toamna lui 1989, el era privit de către toată lumea ca unul dintre ultimii dictatori staliniști din lume, complet obsedat de proiectele sale industriale și arhitecturale grandioase și visceral ostil reformelor lui Gorbaciov. Românii trăiau în condiții de o duritate extremă. Iarna, căldura era oprită în apartamente până când temperatura cobora la valori foarte scăzute, iar statul la cozi nesfârșite reprezenta o corvoadă zilnică. Produsele alimentare erau raționalizate, ca și cum s-ar fi aflat în război. Propaganda insolentă nu înceta să exalte valoarea neînfricatului Măreț Conducător și geniul științific al soției sale.
Iritat de reformele lui Gorbaciov, Ceaușescu s-a agățat de convingerile sale staliniste și a intensificat represiunea. România părea un univers de coșmar, controlat în totalitate de Securitate. În timpul ultimei sale luni de viață, Ceaușescu dădea semne că trăsăturile sale psihologice – un sentiment devorator al predestinării, refuzul de a asculta și alte puncte de vedere, vanitatea imensă care 1-a făcut orb la semnalele, altfel evidente, de revoltă socială, dar și o tenacitate, o hotărîre și o încredere în sine ieșite din comun – erau mai clare ca niciodată.
Credea cu disperare în steaua sa și refuza să admită că o repetare a celei mai reușite performanțe a sa ca om de stat – denunțarea invaziei Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia în august 1968 – ar fi fost absurdă. Nici o putere străină nu era interesată să ocupe România. Lipsit atât de alibiul internaționalist, cât și de cel naționalist demagogic, Ceaușescu nu mai avea altă carte de jucat decât represiunea violentă.
CAPITOLUL II
COMUNISMUL DIN ROMÂNIA – MEMORIE A SUFERINȚEI
II.1 Mecanismele terorii politice comuniste
„În urma preluării puterii totale de către comuniști, la finele anului 1947, și a începerii procesului de sovietizare a României, în cele mai mici detalii, s-a urmărit, printre altele și izolarea completă a societății românești față de Occident, întrerupându-se pe cale violentă până și relațiile culturale. Difuzarea ziarelor occidentale a fost interzisă, inclusiv a cărților, de orice natură, tipărite în străinătate, emisiunile în limba română a posturilor de radio, cu excepția celor comuniste, erau bruiate, iar corespondenții de presă străini, au fost fie arestați, sub învinuirea de spionaj, fie expulzați.
Momentul de vârf al acestei campanii de izolare, pe plan mediatic și cultural, a României de Occident, l-a constituit închiderea de către autoritățile comuniste a Institutului francez, de pe bulevardul Dacia și a Oficiilor de informații ale S.U.A. și Marii Britanii din București, la începutul anului 1950. Pentru a nu fi create confuzii, trebuie menționat faptul că numitele oficii de informații erau centre culturale, în care publicul românesc avea posibilitatea să consulte presa americană sau engleză, să citească la fața locului sau chiar să împrumute cărți, din domeniile ce interesau pe fiecare cititor, să audieze conferințe ale unor personalități de elită intelectuală din Occident, invitate în acest scop la București, sau să vizioneze filme.”
Teroarea polițienească este un mecanism de bază al regimurilor totalitare, confirmată întru totul și de regimul communist din România. Teroarea ca instrument de aplicare a revoluției marxist-leniniste, a fost folosită de toate regimurile comuniste din Europa de Est. Crearea noii societăți, prin distrugerea celei existente, s-a realizat cu ajutorul partidului unic, a cărui elită conducătoare și plină de zel avea ca scop economia centralizată, controlul absolut al presei și al armatei. Poliției îi revenea misiunea de a-i anihila pe “dușmanii” regimului și acele categorii sau clase care puneau obstacole în calea economiei planificate de la centru. Acesta a fost programul inițiat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1945 și preluat și continuat apoi de Ceaușescu.
În România, teroarea polițienească a fost aplicată în două etape distincte: prima a avut ca obiectiv lichidarea oponenților pentru consolidaea noii puteri; a doua a constat în măsuri de asigurare a supunerii populației față de noul regim. În mare ele coincid cu perioadele 1945-1964, când s-a emis un decret de aministiere a deținuților politici și respectiv 1964-1989.
O dată cu proclamarea Republicii, s-au pus și bazele statului totalitar. Prima măsură a fost aceea de a cimenta România în blocul militar sovietic, prin parafarea, la 4 februarie 1948, a unui „Tratat bilateral de prietenie, cooperare și asistență mutuală” între România și Uniunea Sovietică, care stipula, în esență, apărarea comună împotriva „Germaniei sau a oricărei alte Puteri aliate cu Germania, în mod direct sau indirect”. Semnificația acelui articol a fost justificată de ministrul sovietic de externe ca fiind „extrem de necesară acum, când ațâțătorii la un nou război din lagărul imperialist se străduie să făurească blocuri politice și militare îndreptate împotriva statelor democratice”. Pe plan extern, regimul își asigurase viitorul.
A doua măsura pentru impunerea sistemului totalitar a fost consolidarea partidului unic, de mase, condus însă de o elită și de o categorie de zeloși. Obiectivul nu putea fi atins decât prin lichidarea principalelor partide din opoziție: Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal, acțiune întreprinsă în vara anului 1947 și urmată, la 12 noiembrie în același an, de fuziunea impusă a PSD (Partidul Social-Democrat) cu partidul comunist, drept consecință a infiltrării comuniste. Rezoluția de unificare s-a adoptat, cu aclamații, la ultimul congres al PSD, din 5 octombrie 1947, la care au luat parte Groza, Dej și Ana Pauker, membră a Biroului Politic al partidului comunist. Cifrele prezentate la acel Congres indicau circa 500 000 de membri ai PSD, dintre care numai vreo jumătate s-ar fi înscris în nou-înființatul PMR (Partidul Muncitoresc Român), care număra 1 060 000 de persoane.
Procesul de epurări a dus la eliminarea a 192.000 de „elemente exploatatoare și dușmănoase”, iar rezultatul concret a fost diseminarea sentimentului de teroare în societatea românească. Scopul — acela de a crea o elită conducătoare — era urmărit în paralel cu proiectele de colectivizare, industrializare și transformare a societății. Realizarea unui asemenea program necesita instituționalizarea regimului comunist, așadar, crearea unei organizații care să supravegheze fiecare aspect al vieții și comportamentului cetățenilor.
S-au înființat secții speciale ale Comitetului Central pentru femei, tineret, țărani, sindicate, transporturi, aprovizionare, industrie, comerț, fiecare cu propriile filiale la nivel local. Prioritatea o constituia învățământul ideologic, menit să le insufle cursanților orgoliul că au fost acceptați ca membri ai „păturii conducătoare", loialitatea față de partid, dar și să-i izoleze de influențele periculoase din afară. Trufia de a face parte dintr-o elită în care nu putea pătrunde oricine a fost cultivată asiduu, pentru a se asigura coeziunea și unitatea partidului – ceea ce nu 1-a scutit de disensiunile interne cărora le-a pus capăt Dej, prin eliminarea lui Georgescu, Pauker și Luca, în 1952.
A treia etapă a procesului de instaurare a dictaturii sovietice în România a fost marcată de adoptarea Constituției Republicii Populare (în aprilie 1948) și a sistemului juridic după model moscovit. Parlamentul a căpătat denumirea de Marea Adunare Națională, organism unicameral definit drept „organ suprem al autorității de stat”. Prezidiul, alcătuit din președinte, secretar și 17 membri, reprezenta Marea Adunare Națională în intervalul dintre sesiuni, iar organul executiv suprem era Consiliul de Miniștri. Activitatea celor două instituții se afla, bineînțeles, sub controlul partidului comunist. Libertățile civile, garantate în mod generos de textul Constituției, erau vorbe goale. Conform articolului 32, cetățenilor li se asigura „dreptul de întrunire și asociere, dacă scopurile organizațiilor nu constituie o amenințare la adresa ordinii democratice stabilite prin Constituție”.
Ordinea democratică fusese impusă de partidul comunist, susținut de forțele Securității. Partidul s-a așternut rapid pe treabă, în efortul de a transforma România după modelul sovietic stalinist. Naționalizarea, în iunie 1948, a industriei, băncilor, societăților de asigurări, minelor și rețelelor de transport a legiferat planificarea centralizată și, o dată cu ea, distrugerea bazei economice a așa-zișilor „dușmani de clasă”.
Țărănimea fără pământ sau cu mici proprietăți de familie a fost înregimentată cu forța în gospodăriile colective sau de stat. Represiunea împotriva celor ce s-au opus colectivizării a fost cumplită. Din cei 80 000 de țărani care au refuzat afilierea ,,colectivă”, în instanța de judecată au fost aduși 30 000. Colectivizarea s-a încheiat în 1962 cu următoarele cifre statistice: din totalul de 15 milioane de hectare de teren agricol, 60% îl dețineau cooperativele agricole de producție, 30% intrase în posesia întreprinderilor agricole de stat (IAS-uri), iar 9% rămăsese proprietate particulară, în zonele de munte, fiindcă acolo „metoda” nu avea nici o șansă de aplicare.
Lichidarea partidelor de opoziție a fost urmată de desființarea presei respective, toate publicațiile intrând sub controlul absolut al statului; din biblioteci și din librării au fost scoase, fără excepție, titlurile care nu erau „pe linie”, iar secția de „agitație și propagandă” a Comitetului Central al partidului i-a adunat, sub o singură umbrelă, pe ziariști, scriitori, artiști și muzicieni. Nici o publicație, nici un spectacol nu se putea face fără aprobarea CC-ului.
La fel s-a procedat și în domeniul învățământului. Legea din august 1948 a interzis funcționarea școlilor străine sau a celor conduse de ordine religioase. S-a trecut la epurarea cadrelor didactice și a studențimii. Profesorii eminenți din facultățile de istorie și filozofie au fost dați afară și înlocuiți cu activiști staliniști, cel mai notoriu în domeniul istoriei fiind Mihai Roter. Ministerul învățămîntului a interzis folosirea anumitor materiale didactice, introducând, în schimb, manuale cu texte marxist-leniniste. O dată cu obligativitatea marxism-leninismului în varianta lui Stalin încă din ciclul gimnazial, s-a interzis și predarea religiei în școli. Acesta fost ultimul obstacol în aplicarea, cu forța, a modelului sovietic, un domeniu în care Partidul Comunist Român nu s-a conformat întru totul „soluției” moscovite.
In veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea, ambele Biserici – ortodoxă și greco-catolică (sau unită) – luptaseră, în prima linie, pentru afirmarea identității naționale a milioane de credincioși români. Dacă cele două Biserici puteau fi, așadar, aservite noului regim, nu mai avea rost să fie anihilate. Religia ortodoxă fusese recunoscută de Constituția din 1923 drept confesiunea creștină oficială în România, așa încât clerului i s-a acordat, între alte privilegii, dreptul la salarii plătite de stat, iar partidul comunist avea de gând să se folosească de acea formă de dependență materială pentru supunerea ei. Biserica greco-catolică ridica alte probleme: înființată la începutul secolului al XVIII-lea prin convertirea, de către preoții iezuiți, a românilor transilvăneni la catolicism, ea se supunea Sfântului Scaun.
În România de dinainte de instaurarea regimului comunist, serviciile secrete îndeplineau același rol ca în alte țări: apărarea integrității statului de amenințările din interior și din exterior, scop pentru care culegea informații și infiltra agenți în grupările suspecte. Instituția ca atare a fost înființată după răscoala țărănească din 1907, iar funcțiile și atribuțiile s-au extins și diversificat pe măsura dezvoltării statului român. Structura departamentelor s-a modificat de-a lungul vremii, dar obiectivele au rămas neschimbate: activitatea cetățenilor străini de pe teritoriul țării, controlul forțelor de grăniceri, culegerea de informații utile pentru securitatea statului și monitorizarea presei. Toate au fost atribuite, în cele din urmă, Ministerului de Interne, sub a cărui direcție a fost definitivată, între 1924 și 1929, structura organizatorică a Direcțiunii Poliției de Siguranță, pe scurt, a Siguranței. Instituția avea în vizor în primul rând partidul comunist ilegal și minoritățile etnice, bazându-se pe o amplă rețea de informatori.
Paralel cu Siguranța, armata si-a înființat propriul serviciu de informații secrele, mai întâi sub controlul direct al Statului-Major, apoi subordonat Ministerului Apărării—Regele Carol și 1-a adjudecat, la panoplia sa, ca serviciu secret personal, a cărui secție de contrainformații dubla multe din sectoarele Siguranței — axate pe supravegherea Gărzii de Fier și a comuniștilor. In timpul dictaturii lui Antonescu, a funcționat sub numele de Serviciul Special de Informații (SSI), începând din 1940. Cu puține excepții, nu a recurs decât foarte rar la măsuri teroriste împotriva inamicilor, ba chiar a asigurat protecția a trei agenți britanici ai SOE (Special Operations Executive, brigada de misiuni speciale de spionaj a Marii Britanii), împotriva acțiunii de filaj a Gestapoului,
Principalul obiectiv, după ianuarie 1942, a fost lupta contra sabotajului comuniștilor infiltrați în societate. Siguranța se preocupa de supravegherea minorității evreiești, calificată, invariabil, drept coloana a cincea a Uniunii Sovietice. Cele două instituții — Siguranța și Serviciul Special de Informații — au picat ca pradă ușoară sovieticilor și comuniștilor. În perioada de după septembrie 1944, ambele organizații au fost infiltrate de NKVD și, respectiv, de „gărzile patriotice” de sub conducerea lui Bodnăraș, devenind astfel principalele aparate de subjugare a poporului român.
La 27 aprilie 1945 Groza a semnat un ordin prin care secretarului îi revenea și controlul Serviciului Special de Informații (SSI) — cu dreptul de a recruta agenți atât din personalul civil al instituției, cât și din cel militar, provenind din Ministerul de Război. Conducătorul real al SSI era, de fapt, un alt agent sovietic, Serghei Nikonov, al cărui șef ierarhic era Bodnăraș. Atribuția SSI era aceea de a aduna informații de ordin general în “interesul suprem al statului”.
In 1949 în Republica Populară Română s-au înființat două organe noi ale securității interne: la 23 ianuarie, Direcția Generală a Miliției, în locul poliției și jandarmeriei, iar la 17 februarie, trupele de securitate. Ambele au fost trecute sub controlul Ministerului de Interne. Miliția se ocupa de evidența populației, prin emiterea de aprobări de domiciliu, de supravegherea persoanelor suspecte și întocmirea dosarelor de deportare. În 1953, miliția avea un efectiv de 40.000 de oameni, iar trupele de securitate numărau 55.000 de persoane (gradați și negradați), organizate în brigăzi dotate cu artilerie și tancuri. Misiunea principală a trupelor de securitate era aceea de a menține ordinea publică și de a înăbuși orice opoziție la măsurile guvernului, precum colectivizarea și naționalizarea proprietăților particulare. În anii ‘50, trupele de securitate aveau ordinul de a lichida grupurile de rezistență din munți și de a asigura paza în lagărele de muncă.
Pentru a se da Securității un cadru legal, s-a adoptat un Nou sistem juridic, aservit întru totul statului și partidului unic. Noțiunea de „activități împotriva statului” era formulată atât de vag, incât sabia lui Damocles atârna deasupra fiecărui cap. Ea cuprindea actele ce constituiau „un pericol pentru societate”, chiar dacă acestea nu erau „menționate ca atare în Codul Penal”.
La 12 ianuarie 1949, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru trădare și sabotare a economiei, în anul următor s-au adăugat culpele de atentat la independența și suveranitatea națională, neglijența în serviciu „provocatoare de catastrofe publice”, furtul și distrugerea de bunuri din dotarea armatei, uneltirea împotriva statului, spionajul și sabotajul economic.
Dovada incontestabilă, evidentă pentru oricine, a caracterului represiv al regimului de dictatură comunistă o constituie lagărele de muncă forțată. După modelul sovietic din perioada de „glorie" a lui Lavrenti, care până la moartea lui Stalin, în 1953, a fost șeful suprem al celei de-a doua furnizoare de forță de muncă în URSS, Ministerul de Interne român s-a ocupat, în parte, și de mersul economiei naționale. Munca forțată a fost introdusă în Codul Muncii, la 8 iunie 1950.
Închisorile au fost supuse unui proces de reevaluare, pentru a corespunde noilor categorii de deținuți. Cea de la Sighet, din nordul Maramureșului, construită în 1898, a fost rezervată indivizilor considerați de regim drept cei mai periculoși oponenți; pe hartă, se situa în imediata apropiere a graniței cu URSS. Prima „recoltă” de deținuți politici a intrat pe poartă la 22 august 1948. De-atunci și până în 1956, cele 72 de celule ale închisorii „au găzduit” patru foști prim-miniștri, între care Iuliu Maniu, precum și fostul lider al Partidului Național-Liberal, Constantin Brătianu, episcopi ai Bisericii romano-catolice și ai Bisericii unite. Au fost trimiși la pușcărie circa 180 de membri ai elitei românești din perioada antebelică, majoritatea fiind trecuți de 60 de ani, iar în cazul lui Maniu și al altor câtorva, de 70. Ei nu au fost judecați pentru vreun delict, ci pur și simplu arestați din ordinul Ministerului de Interne și duși la închisoarea din Sighet.
Închisoarea de la Pitești și-a dobândit trista glorie prin „experimentul original” introdus la 6 decembrie 1949 sub numele de „reeducare”: metode psihiatrice de terorizare și lichidare a celor ce se opuneau regimului, ca și de distrugere a personalității. Ororile „experimentului” de la Pitești, efectuat sub comanda lui Alexandru Nicolschi de la DGSP, au depășit, în amploare și cruzime, crimele comise în alte țări ale Europei de Est, dar prea puține știri au ajuns în Occident. Campania de „reeducare” s-a sfârșit în august 1952 — a avut loc, în mai mică măsură, și la alte închisori, inclusiv cea de la Gherla. Însă acest proces a devenit sinonim cu Piteștiul. Termenul eufemistic de „reeducare” nu trebuie totuși generalizat, în stilul Ministerului de Interne din regimul comunist, care a recurs și la alte metode coercitive de uniformizare a populației prin muncă silnică și terapie medicamentoasă; ele au fost aplicate, sub același nume generic, multă vreme după încetarea experimentului de la Pitești.
Tortura fizică era procedeul aplicat în mod curent de Securitate la interogatoriile din arest, dar în cazul „reeducării” condamnatul era repartizat în aceeași celulă cu torționarul său — tot deținut — și astfel tortura continua. Cel care a răspuns de aplicarea „proiectului" a fost Alexandru Nicolschi, director adjunct la Securitate; de el depindeau toate interogatoriile. Ca „braț drept” și 1-a ales pe Eugen Țurcanu, unul dintre deținuții de la Pitești căruia, în toamna lui 1949, i-a încredințat sarcina de a alcătui o echipă de torționari din rândurile celorlalți condamnați: cei mai mulți erau studenți de la universitățile din București, Iași și Cluj, arestați în lotul din 1948, sub acuzația de a fi făcut parte din Garda de Fier, PNȚ sau mișcarea sionistă.
Se pare că Gherla a fost ultimul bastion al campaniei de reeducare, închisoarea în care veteranii programului au activat până în vara lui 1952, când li s-au făcut bagajele. Țurcanu, Popa Țanu și alții au fost transferați la București, iar deținuților de la Gherla li s-au mai ușurat, întru câtva, condițiile. Nu s-a păstrat nici un document despre perioada imediat următoare, despre soarta lui Țurcanu și a altor torționari; a circulat zvonul că li s-ar fi cerut să întocmească, pentru Securitate, un raport de activitate despre metodele folosite și rezultatele programului de reeducare. Când l-au predat, au fost obligați să semneze o declarație potrivit căreia programul a fost aplicat fără aprobarea partidului și nici măcar a Direcției Penitenciarelor. Atunci și-au dat și ei seama de capcana în care căzuseră, și au refuzat. Le venise rândul la tortură.
Metodele de lichidare a opoziției, din țară și de îngenunchere a poporului în fața noului regim s-au extins, fiind folosite în interiorul partidului, în lupta cadrelor pentru putere. Securitatea a avut un rol activ în acea acțiune amplă, mai cu seamă după aprilie 1950, când a preluat SSI-ul sub comanda sa. Pintilie și membrii echipei sale au instaurat un regim de teroare și violență în rândurile poliției de securitate, semănând spaima nu numai printre opozanții regimului, dar chiar și printre cadrele de partid care s-au străduit s-o justifice; capiii comuniști de-atunci, Teohari Georgescu, Ana Pauker și Vasile Luca, au căzut ei înșiși victime, conform modelului sovietic care se generalizase în societatea românească.
După 1944, atât serviciile de securitate cât și partidul comunist s-au supus, fără crâcnire, ordinelor de la Moscova. Dej și-a consolidat puterea, evitând să le dea stăpânilor sovietici motive de îngrijorare cu privire la fidelitatea sa. In perioada 1944-1952, Dej a aplicat, ascultător, indicațiile din scenariile scrise la Kremlin, după care i s-a oferit prilejul de a alcătui, el însuși, distribuția; dovadă, ordinul lui Stalin de a trece la epurarea celor suspectați de a fi sioniști. În afara consecințelor politice imediate, acțiunea a fost semnificativă și prin perpetuarea luptelor interne pentru putere care au caracterizat întreaga istorie a PCR; a fost reactivat climatul de teroare instaurat în întreaga societate românească postbelică, de jos, până în vârful piramidei.
După intrarea în scena politică a țării, conducerea partidului comunist s-a scindat în trei grupări, conform locului unde și-au desfășurat activitatea în anii războiului: în România sau în URSS. Prima categorie era alcătuită din două subgrupe: cei care fuseseră arestați și cei care operaseră, fără să fie prinși, în ilegalitate. Prima categorie, așa-numita „facțiune națională", îl avea în frunte pe Dej; din ea făceau parte muncitori și activiști care participaseră la grevele din anii '30 sau fuseseră închiși, în timpul războiului, în lagărul de la Târgu-Jiu. Printre ei se aflau Gheorghe Apostol, Nicolae Ceaușescu, Iosif Chișinevschi (Roitman), Miron Constantinescu, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și Alexandru Moghioroș. A doua facțiune era alcătuită din liderii comuniști care se refugiaseră la Moscova înainte de război, pentru a scăpa de arestări – de unde și numele de „Biroul moscovit”. Șefa era Ana Pauker, membră a Comitetului Executiv al Cominternului; ea răspundea de secția externă a PCR. În URSS, Ana Pauker a întreținut legături strânse cu Molotov și Vîșinski, iar printre colaboratorii ei cei mai apropiați s-au numărat Vasile Luca (Lâszlo Luka), Leonte Răutu (Lev Oigenstein) și Valter Roman (Ernst Neulander). Cea de-a treia facțiune se compunea din veterani ai mișcării comuniste care rămăseseră, în timpul războiului, pe teritoriul României, unde au activat în ilegalitate. Din conducere făceau parte: Ștefan Foriș, maghiar aprobat de Comintern în funcția de secretar general al PCR în 1940, Remus Koffler, Constantin Pîrvulescu, Iosif Rangheț, Constantin Agiu și Lucrețiu Pătrășcanu.
Cele trei grupări au colaborat în mare măsură la trasarea „hărții” de epurări, stabilind țintele de atac. Nu se știe încă precis dacă ascensiunea lui Dej în vîrful PCR a fost victorie personală a sa în lupta pentru putere sau a fost dirijată de la Moscova; se spune însă că Stalin l-ar fi preferat pe Dej la conducerea statului-satelit, pentru că nu era evreu. Cert este faptul că, dansând după melodia Kremlinului, Dej a putut să-și întărească grupul și să-i dea jos de la putere pe reprezentanții „Biroului moscovit”, Ana Pauker și Vasile Luca. Oricum, Dej n-ar fi reușit să-și ducă planul până la capăt dacă nu și-ar mai fi păstrat un as în mânecă, împotriva unei eventuale măsuri ulterioare a lui Stalin.
La 22 martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost numit prim-secretar al PCR — instrumentul de necontestat al terorii instituționalizate în România postbelică. Născut la 26 ianuarie 1918, al treilea din cei zece copii ai unei familii de țărani săraci din Oltenia, Ceaușescu avea motive să-și justifice adolescența marcată de infracțiune, în numele luptei cu autoritățile. A plecat de-acasă la vîrsta de 11 ani, să-și găsească ceva de lucru la București; în adolescență s-a înscris în partidul comunist, iar între 1933 și 1938 a fost condamnat la închisoare de patru ori, din cauza convingerilor sale politice (partidul comunist fusese declarat ilegal în 1924). În 1936, a ajuns secretar al unui comitet regional UTC, fiind promovat, doi ani mai târziu, în funcția de secretar CC al UTC. În septembrie 1939, a fost judecat în absență și condamnat la trei ani și jumătate de închisoare. Și-a continuat activitatea în clandestinitate până în iulie 1940, când a fost, în fine, prins.
Primii ani după numirea lui Ceaușescu s-au caracterizat prin slăbirea terorii instaurate de Dej. Ca succesor la conducerea PCR, Ceaușescu a continuat politica de comunism de tip naționalist: industrializarea rapidă și o politică externă independentă. În 1967, România a fost prima țară din blocul răsăritean care a stabilit relații diplomatice cu Germania Federală și care nu și le-a întrerupt pe cele cu Israelul, în urma războiului de șase zile. Manifestarea cea mai elocventă a independenței față de URSS a fost refuzul lui Ceaușescu de a participa, cu trupe, la invadarea Cehoslovaciei în 1968 – acțiune pe care a condamnat-o vehement.
Tactica lui Ceaușescu de a-i câștiga de partea regimului pe istorici a fost la fel de eficace în cazul scriitorilor. Politica sa a repurtat o victorie: absența disidenților din rândurile intelectualității care, altfel spus, se conforma, în stil cuminte și monoton, liniei oficiale. Unii reprezentanți ai emigrației românești și observatori occidentali au căutat o explicație pentru această atitudine de supunere, sau de conformism, în trecutul românilor, în tradițiile lor înrădăcinate de disimulare din vremea Imperiului Otoman și în vechile practici de corupție, nepotism și mită. Ei au scos în evidență și faptul că în România postbelică nu exista un obiectiv de luptă pentru opoziție. Alți analiști, categorie care include chiar și scriitori de obârșie română, trag semnul egalității între conformism și oportunism. Perspectiva unor câștiguri materiale și financiare prin compromisul cu regimul s-a dovedit irezistibilă pentru mulți, iar raspîndirea oportunismului între intelectualii cu posibilități de creație a fost un fenomen caracterizat de Ana Blandiana ca o pacoste pentru societatea și cultura românească.
Proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 a marcat începutul unei ere în care conducerea PCR s-a străduit — și, în mare parte, a reușit — să transforme literatura într-o armă din arsenalul ei de luptă. Măsura succesului se reflectă în ceea ce s-a publicat până la înlăturarea lui Ceaușescu de la putere. Și fiindcă partidul le încredințase intelectualilor misiunea de socializare a spiritualității poporului, însoțită de recompense materiale, rândurile scriitorilor comuniști, precum Geo Bogza și Sașa Pană, s-au îngroșat peste noapte cu cei cunoscuți a fi de partea stângii, de exemplu criticul George Călinescu și romancierul Mihail Sadoveanu.
După instalarea, de către sovietici, a guvernului-marionetă al lui Petru Groza, în martie 1945, li s-au alăturat și alte figuri marcante ale literaturii de dinainte de război: romancierii Camil Petrescu și Cezar Petrescu, poetul Victor Eftimiu; prin sprijinul lor, acordat implicit „frontului popularȚ al lui Groza, ei dădeau politicii culturale de-atunci un lustru de respectabilitate.
Fuga lui Ion Mihai Pacepa în Statele Unite la sfârșitul lui iulie 1978 a fost una dintre cele mai mari lovituri primite vreodată de o agenție de spionaj din estul Europei. Aceasta a survenit într-un moment când, în România, euforia din 1968 dispăruse, iar îmbunătățirile aduse nivelului de viață se terminaseră. Opoziția sovietică față de industrializarea rapidă a României din anii `60 îl făcuse pe Ceaușescu să se adreseze Occidentului pentru împrumuturi, dar solvabilitatea țării fusese apreciată pe baza unor estimări mai mult decât optimiste ale posibilității ei de a plăti datoriile prin exporturi, deoarece aceste exporturi s-au dovedit a fi de proastă calitate.
Nu numai că exportul nu a adus veniturile scontate, dar unitățile industriei grele mari consumatoare de energie au devenit tot mai vorace din cauza administrării lipsite de eficiență. Pe la mijlocul anilor '70, Ceaușescu a extins capacitatea României de a rafina petrol peste producția internă și, în 1976, țara a fost obligată să înceapă importul de țiței. Când prețul petrolului a crescut vertiginos pe piața mondială în 1978, România a fost prinsă pe picior greșit și curând s-a văzut confruntată cu un mare deficit comercial. Problema a fost exacerbată de revoluția din Iran, unul din principalii furnizori de petrol ai României, care a pus capăt livrărilor.
Ca director adjunct al DIE și ca ministru adjunct la Interne, Pacepa a fost una din personalitățile de cel mai înalt rang din domeniul spionajului și securității care a părăsit vreodată blocul sovietic. Pacepa s-a născut la București în 1928. Tatăl lui a venit din regiunea care este astăzi Slovacia; se mutase în Transilvania în timpul dominației maghiare, după care s-a stabilit la București în 1920. Ion Pacepa a studiat la Politehnica din București din 1947 pînă la 3 ianuarie 1951, când a fost recrutat pentru a intra în DGSP. În cartea sa, Moștenirea Kremlinului, scria că a fost repartizat la Direcția de Contrasabotaj a Securității.
A urmat cea mai mare epurare în rândurile serviciilor de spionaj și de securitate din România comunistă. Potrivit lui Pacepa, o treime din conducerea Consiliului de Miniștri a fost demisă, 22 de ambasadori au fost înlocuiți și peste 12 ofițeri de securitate de cel mai înalt rang au fost arestați. S-au făcut eforturi disperate pentru a retrage ofițerii DIE din străinătate, dintre care unii au preferat să fugă o dată ce au fost de-conspirați. În 1978, spune Pacepa, DIE avea 560 ofițeri legali și clandestini și 1.100 „asociați” din cadrul Ministerului Comerțului Exterior. Numărul lor crescuse considerabil ca urmare a unui decret secret semnat de Ceaușescu în 1973, care împuternicea DIE să recruteze pe oricine lucra în Ministerul de Externe sau în Ministerul Comerțului Exterior și să plătească salarii suplimentare. Cam 70% din personalul legațiilor comerciale din Occident și din Lumea a Treia erau ofițeri DIE care lucrau ca spioni, în timp ce restul, cu excepția lui Marin Ceaușescu, șeful biroului comercial din Viena, erau colaboratori ai DIE. În Ministerul Comerțului Exterior, 5 miniștri adjuncți și 11 directori erau ofițeri DIE care lucrau ca spioni. Lista infiltrărilor continuă: Direcția Generală a Vămilor era condusă de un ofițer DIE care lucra ca spion, și 38 din cei 41 de directori ai întreprinderilor de comerț exterior erau ofițeri sau colaboratori ai DIE.
Această agitație din cadrul serviciilor de spionaj și de securitate românești a intensificat o serie de schimbări organizatorice anterioare ce au afectat Ministerul de Interne, dintre care prima fusese rezultatul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977. Fuseseră înlocuite câteva persoane oficiale și fuseseră făcute schimbări structurale în minister, a căror expresie vie era un decret al Consiliului de Stat dat publicității la 8 aprilie 1978. Cea mai importantă dintre acestea a fost recrearea unui Departament al Securității Statului (DSS) în cadrul Ministerului de Interne. Tudor Postelnicu, secretarul de partid al județului Buzău și un prieten al fiului lui Ceaușescu, Nicu, a fost numit ministru secretar de stat la Ministerul de Interne și directorul DSS în martie 1978.
Această readucere a departamentului la poziția de autoritate pe care o avusese înainte de reforma din 1968 a fost un semnal care a arătat sfârșitul perioadei de „legalitate socialistă” trâmbițată de Ceaușescu cu un deceniu în urmă. Al doilea semnal a fost lărgirea responsabilității ministerului referitoare la „apărarea independenței, suveranității naționale și integrității teritoriale” a statului. Această extindere a responsabilităților ministerului îl făcea de asemenea răspunzător de problemele de securitate nu numai față de Comitetul Central al partidului, unde exista un secretar însărcinat să răspundă de forțele armate și de securitate, ci și față de Comandamentul Suprem al Forțelor Armate Române, care îl avea în frunte pe Ceaușescu. In practică, atât ministrul cât și șeful DSS îi raportau direct lui Ceaușescu însuși. Importanța crescândă acordată DSS și controlarea sa de către Ceaușescu însuși conduce cu gândul la o paralelă cu controlul prescriptiv exercitat de Securitate în anii '50. Promovarea unuia din frații președintelui, Nicolae Andruța Ceaușescu, la gradul de general-locotenent și în funcția de comandant al școlii de ofițeri pentru trupele de securitate de la Băneasa, la marginea Bucureștiului, accentua acest control.
Pe lângă combaterea terorismului, DSS și-a asumat răspunderea propagării cultului personalității lui Ceaușescu și reducerea la tăcere a criticilor din străinătate ai regimului. Promovarea cultului personalității în urma „alegerii” lui Ceaușescu în noua funcție de președinte al republicii în martie 1974 și extinderea acestuia și asupra soției sale, Elena (figura numărul 2 în partid și în stat după numirea ei ca prim viceprim-ministru în martie 1980), absorbea tot mai mult resursele DSS. Se dădeau sume în numerar din conturi speciale de valută forte, care erau sub controlul unei agenții din cadrul CIE, cunoscută ca AVS (Agenția de Valută Străină), pentru a plăti editorilor străini să publice cărți laudative despre Ceaușescu și studiile de chimie scrise de alte persoane și atribuite soției sale, „savantul de renume mondial”. Surse de la București susțin că un agent CIE a fugit cu ocazia plății pe care trebuia să o facă unui editor din Occident pentru publicarea unuia din „studiile” Elenei.
Continuarea cultului personalității a fost asumată de Elena care, începând din 1985, a manifestat un interes deosebit față de acest lucru și i-a terorizat cu regularitate pe toți secretarii cu propaganda ai Comitetului Central pentru a se asigura că la adunările publice erau etalate fotografii ale fericitului cuplu. Ea a început să-și protejeze tot mai mult soțul deoarece diabetul, de care suferea acesta, părea că-i accentuează atât procesul de îmbătrânire, cât și irascibilitatea. Din acest motiv a zădărnicit ea încercările generalului Emil Macii, de a discuta cu președintele adevărul despre starea jalnică în care ajunsese economia țării. Faptul că Ceaușescu știa ceva despre situația reală a reieșit clar din dezvăluirea, la Televiziunea Română după revoluție, a documentelor din reședința sa de vară de la Neptun, pe malul Mării Negre. Documentele amintite conțineau două coloane de cifre referitoare la recoltă, una cu cifre adevărate și cealaltă cu cifre false. Pe acestea din urmă le comunicase Ceaușescu Biroului Politic în toamna lui 1989.
Concluzionând, se poate afirma cu certitudine că nimic din experiența românilor nu i-ar fi putut pregăti pentru domnia terorii care s-a abătut asupra lor după 1944. Numai după distrugerea unei mari părți a intelectualilor (medici, profesori, avocați etc.) și a țărănimii independente putea partidul comunist să conteze pe obediența unui popor înfricoșat, pentru care frica devenise o a doua natură.
II.2 Rezistența anticomunistă
Oficial, problema rezistenței anticomuniste din România a rămas un subiect tabuizat până după 1989, când acțiuni întreprinse de mai multe instituții (institute de cercetare, organizații civile, fundații etc), ori de persoane fizice direct interesate, sau publicații, ori puseul de texte memorialistice publicate imediat după 1989, au reliefat existența unei rezistențe active.
La nivelul politicii vremii, rezistența a luat forma acțiunilor subversive ale „dușmanului de clasă" sau ale sabotorilor, dar asupra căreia „veghea” clasa poporului cu o „vigilență sporită”. După căderea sistemului comunist, subiectul a devenit unul fascinant atât pentru opinia publică, cât și ca temă de cercetare științifică.
Primele recuperări s-au făcut prin intermediul mediei scrise (o sumă de reviste și ziare de tiraj au publicat sute de articole despre acțiuni de rezistență împotriva comunismului, unele vizând, explicabil din perspectiva tradiției, doar senzaționalul); apoi, publicarea de scrieri memorialistice a revelat alte dimensiuni ale acestui fenomen, din perspectiva subiectivă, conjugând efortul arhivelor de a scoate la lumină documente despre această perioadă, punându-se față în față, astfel, două surse care să redimensioneze trecutul; acțiunile întreprinse de societăți civile (Academia Civică, Fundația Memoria, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România etc.) au încurajat de asemenea cunoașterea publică a fenomenului rezistenței, prin inițierea de conferințe și dezbateri, identificarea și marcarea locurilor memoriei (prin monumente, troițe etc); instituțiile audiovizualului au inițiat, prin reportaje și filme documentare, acțiuni de recuperare a unei istorii „care nu se învață la școală”; mediile academice și institutele de cercetare au oferit un cadru științific inițiind și promovând teme de cercetare de amploare, în vederea „recuperării memoriei colective, componentă a conștiinței istorice”, astfel că istoria anilor comunismului, care implică și fenomenul de rezistență, se reconstruiește pe considerente științifice, cumulând date din arhivele care se deschid pentru cercetare, dar și apelând la datele stocate în memoria individuală și colectivă.
Despre rezistența anticomunistă din România (desfășurată din 1944 până în 1989) se poate vorbi cel puțin din două direcții: una din interiorul universului concentraționar, iar cealaltă din exteriorul acestuia.
Din perspectiva rezistenței din interior, câteva soluții vin chiar din perspectiva uneia dintre restituirile de renume ale foștilor deținuți politici, Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. În opinia lui, în interiorul detenției se poate supraviețui/rezista apelând la trei soluții „certe și fără greș”: aceea a „mortificării” inabordabile (soluția Soljenițîn), a neadaptării rătăcitoare (soluția Zinoviev) și a luptei îndârjite (afirma Churchill) și nerăbdătoare (în opinia lui Bukovski). Lor li se adaugă o a patra, a credinței, pe care și-o asumă Steinhardt.
Mulți alți foști deținuți politici recunosc faptul că credința i-a ajutat să reziste: fie prin descoperirea lui Dumnezeu în închisoare, fie prin nerenunțarea la credință, moștenită prin tradiție, ori prin o mistică binecuvântare a calvarului. Astfel, dincolo de tipul confesiunii, rugăciunea învățată în celulă sau ca rezultat al unei practici anterioare, din familie, a fost una din condițiile rezistenței în interiorul Gulagului, așa cum recunosc mulți memorialiști.
O altă formă de rezistență în interior este reprezentată de celebrarea sărbătorilor creștinești (Paște, Crăciun) și afișarea cu verticalitate a naturii religioase, în ciuda riscurilor la care se supuneau, ori a adaptării ritualului de celebrare: Armie Samuelli, Nicu Păun, Cardinalul Iuliu Hossu, Zosim Oancea etc. sunt doar câțiva dintre cei care relatează aceste ritualuri, adaptate la strictețea regulamentului sau la resursele aflate la îndemână.
Tot o atitudine verticală în fața gardienilor, ca o altă metodă de a rezista, este solidaritatea în momentele de revoltă, de mare amploare (greva din 1956 de la Pitești, ori cea din 1958 de la Gherla, spre exemplu) sau mai moderate (Annie Samuelli vorbește de o „grevă a arpacașului") asociate întotdeauna cu greve ale foamei, ca pretexte pentru a face cunoscute condițiile de existență din închisori, în speranța îmbunătățirii acestora.
De asemenea, unele atitudini asumat „eroice” pot fi recepționate ca atitudini de rezistență: de la afișarea unei sfidări zgomotoase și în permanență a reprezentanților administrației (atitudinile lui Paul Goma), ori la organizarea de adevărate sabotaje (Ion Ioanid, spre exemplu, amintește în memoriile sale de multe astfel de năstrușnicii puse pe seama rebelismului tinereții), sau revolta continuă și orgolioasă (Oana Orlea), până la refuzul de a semna colaborarea cu Securitatea, refuzul de a divulga alte nume la anchete, frenezia comunicării („prelegerile” din celule) în ciuda avertismentelor primite, dârzenia acceptării bătăilor etc. Acest tip de eroism se conjugă cu solidaritatea în fața gardienilor, în fața unor inițiative diseminate prin metode clandestine.
O soluție „frumoasă” de rezistență este întâlnirea cu poezia; puțini sunt cei care ating o astfel de stare de grație (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Sergiu Grossu, Victor loan Pica, Viorel Gheorghiță, Deliu Iulian Bălan, Zahu Pană etc), dar majoritatea beneficiază de efectele ei. Fantezia și imaginația, chiar inventivitatea s-au aplicat și în confecționarea de obiecte interzise, obiecte de cult majoritatea (adevărate acțiuni subversive, de care, prin confiscare au beneficiat și gardienii și care i-au îndârjit și mai tare pe autorii lor), considerate bijuterii miniaturale: cruciulițe, medalioane, mătănii, jocuri de șah, machete etc. Multe au fost considerate fetișuri, sau chiar obiecte de troc; uneori aminteau de copilărie, alteori erau confecționate pentru copii, în cazul eliberării.
Cea mai semnificativă formă de manifestare a rezistenței anticomuniste din România este rezistența armată. La începuturile ei, în 1944, mișcarea de rezistență anticomunistă s-a manifetat împotriva invaziei trupelor sovietice în Bucovina, mobilizând grupuri de partizani, și a durat până în 1958, când ultimele formațiuni, activitatea de rezistență răspândindu-se în toate zonele țării, în special în zonele muntoase, au fost anihilate.
Anul 1958 coincide cu anul retragerii armatelor sovietice din România, Cristian Troncotă considerând că n-a existat, totuși, „un raport de cauzalitate”. In opinia lui Dennis Deletant, rezistența armată a durat până în 1962, când ultimul partizan a fost ucis în Munții Banatului. Conform arhivelor vremii, au fost anihilate peste o mie de grupuri și organizații, semn că autoritățile erau mereu în alertă pentru a contracara acțiunile grupurilor. Deși aveau un țel comun, între membrii grupurilor nu au existat legături, toate acțiunile fiind sporadice, și realizate de grupuri relativ reduse numeric și care nu prezentau un pericol real, ci unul care bulversa supremația administrativă. Dintre grupurile cele mai importante sunt cele conduse de Ion Vatamaniuc, Vladimir Macoveiciuc, Ion Cenușă (în Bucovina), de Ion Gavrilă Ogoranu (în Făgăraș), de Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu (în zona Muscelului), de Iosif Capota și Alexandru Dejeu, ori Teodor Șușman (în Apuseni), de colonelul Uță (în Banat) etc. Fenomen de amploare, rezistența armată anticomunistă a reprezentat o dimensiune unică în acest spațiu al Europei.
Caius Dobrescu menționează că există mai multe semnificații ale rezistenței în România: una morală și politică (directă și imediată) și una simbolică (ecranată de cultură). Aceasta din urmă, rezistența prin cultură, cum s-a încetățenit în discursul public, nu restrânge sfera numai la dimensiunea literară (Adrian Marino nici nu este de acord cu sintagma „rezistență prin literatură”, ci propune sintagma „rezistență literară”), deoarece nu se poate vorbi despre cultură numai la nivelul umanismului, ci și despre o cultură științifică.
Totuși, din punct de vedere estetic, textelor literare ale epocii, pentru a putea trece de cenzură, deci pentru a putea „rezista”, li se aplicau o serie de stratageme de supraviețuire: codificarea (prin utilizarea unor cuvinte „cu putere" asupra realizărilor epocii, cultivarea speciilor mai puțin realiste, dar cu intenția de a sugera stări prezente, utilizarea unor procedee criptografice), ambiguizarea, reintroducerea unor pasaje tăiate de cenzori, opțiuni pentru „paginile de sacrificiu” pentru a salva altele, protecția prin paratexte etc., astfel că literatura ajungă să fie, și ea, o chestiune (de) politică într-un univers totalitar.
Mai mult, unei rezistențe estetice (cu accent pe marile încercări care au trecut prin furcile caudine ale cenzurii și, camuflat, indică zone „libere de comunism”) i se propune, în contrapondere, o rezistență ideologică, care vizează anhilarea „dușmanilor” și eroizea-ză capacitățile de luptă ale clasei proletare, în literatura „angajată": vezi producțiile lui Dan Deșliu, Mihail Sadoveanu etc. și revistele organelor aservite puterii („Pentru patrie”, spre exemplu). Din această perspectivă, problema rezistenței anticomuniste a fost exilată cu o mai mare putere decât încercarea de a o insera, sub diverse strategii, în cultură, creându-se un anume tip de memorie și conștiință.
Totuși, se poate vorbi de două atitudini de opoziție prin cultură: dizidenta, o manifestare activă și o contestare explicită a sistemului (deși nu a luat la noi amploarea din spațiul polonez) și rezistența, o contestare defensivă, disimulată, mai puțin explicită. Rezistența prin estetică a încercat să creeze un climat de „normalitate" într-un spațiu în care se proclama mediocritatea și impostura, riscând îndepărtarea definitivă (Paul Goma, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ș.a.). Spre deosebire de rezistența politică, rezistența culturală/prin cultură, cu toate rezervele asupra sintagmei, reprezintă una „la distanță", dar care, totuși, demitizează, cu mijloacele care îi stau la îndemână, cultul atotputerniciei sistemului și încearcă o de-ideologizare a actului cultural.
Paul Goma, de exemplu, s-a născut în 1935 în Basarabia, într-o familie de profesori. Tatăl său a fost arestat de autoritățile bolșevice după anexarea provinciei, în 1940; la doi ani după eliberare, familia a reușit să ajungă în România, stabilindu-se la București. Goma fusese arestat în 1951 sub suspiciunea că ar fi intenționat să se alăture unui grup de luptători anticomuniști de la poalele Carpaților, dar a fost eliberat după o detenție de 11 zile, apoi a intrat în UTM (mișcarea comunistă de tineret). În 1954, a fost admis la Școala de literatură și critică literară din București unde, în 1956, la un seminar, a citit un fragment din romanul său al cărui erou urma să înființeze o mișcare studențească asemănătoare cu cea din Ungaria. A fost arestat imediat sub acuzația de tentativă de organizare a unei greve la Universitatea din București și condamnat la doi ani de închisoare. La eliberare, a fost trimis cu domiciliu forțat într-un sat la est de București, unde a locuit patru ani. Neavând posibilitatea de a-și relua studiile, din cauza dosarului de fost deținut politic, s-a angajat pe unde a putut, ca muncitor necalificat, până la emiterea decretului din 1965 care a redeschis ușile universităților pentru cei ce făcuseră pușcărie. S-a înscris la Facultatea de Arte de la Universitatea București, dar a abandonat cursurile înainte de încheierea primului an.
În valul de entuziasm stîrnit de condamnarea, de către Ceaușescu, a invaziei sovietice din Cehoslovacia, Goma a aderat la partidul comunist. Câteva luni mai înainte, își depusese pentru aprobarea de publicare manuscrisul primului roman – Ostinato -, inspirat din experiența sa personală cu agenții Securității, dar redactorul de carte a pretins că într-unul dintre personaje a recunoscut-o pe Elena Ceaușescu, astfel că s-a decis interdicția publicării unor lucrări semnate de Paul Goma. Ostinato a apărut totuși în 1971, în traducere germană, motiv pentru care autorul a fost dat afară din partid. În vara anului 1972, a primit viză de ieșire în Franța, unde a scris Gherla, bazat pe propria-i experiență în temnița ardeleană. Respins de editurile din România, a apărut în versiune franceză în 1976.
Interzicerea publicării scrierilor sale, dar și curajul pe care i 1-a dat inițiativa lui Pavel Kohout din Cehoslovacia l-au determinat pe Goma să trimită, în ianuarie 1977, lui Kohout și celorlalți semnatari ai „Cartei 77”, o scrisoare în care-și exprima solidaritatea cu acțiunea lor. Exasperat de eșecul în a-i atrage de partea sa pe prietenii pe care se bizuia pentru a-i semna scrisoarea, i s-a adresat după câteva zile în scris lui Ceaușescu, cerându-i s-o semneze și el. Scrisoarea aceea este una dintre mărturiile contemporane cele mai semnificative în privința atitudinii de lingușire a stăpânirii, evidențiind importanța apelului la sentimentul național în răstălmăcirea criticii, pe care s-au sprijinit Ceaușescu și oamenii lui atât de des.
La scurt timp după trimiterea acelei scrisori, Goma a convins alte șapte persoane (Adalbert Feher, muncitor; Emilia și Erwin Gesswein, instrumentiști la Filarmonica din București; Carmen și Sergiu Manoliu, pictori; pe soția sa, Ana Măria Năvodaru, traducătoare, și pe Șerban Ștefănescu, proiectant) să-și alăture semnăturile pe o scrisoare deschisă adresată celor 35 de state participante la Conferința CSCE de la Belgrad, care semnaseră Actul Final de la Helsinki. Această scrisoare atrăgea atenția asupra încălcării drepturilor omului în România și asupra nerespectării, de către guvernul țării, a obligațiilor asumate în acest sens în forumul internațional. Scrisoarea deschisă era un act fără precedent. Protestul lui Goma, la care au aderat ulterior peste 200 de cetățeni români, sfidând campania de intimidare lansată împotriva lui Goma și a primilor semnatari de către Departamentul Securității Statului, a fost prima acțiune de opoziție declarată pe față și propagată ca atare împotriva regimului comunist de la instaurarea acestuia în România.
Actul de curaj a fost imediat atacat de Ceaușescu. La 17 februarie, el a rostit o cuvântare plină de venin împotriva „trădătorilor de țară” — aluzie transparentă la cele două scrisori ale lui Goma. Acțiunea întreprinsă de Pleșiță era o dovadă a mâniei lui Ceaușescu, stârnită de atacurile repetate lansate de Goma de la Paris, complotul fiind cu siguranță menit să transmită un avertisment celor de obârșie română care criticau regimul. Totodată, el semnala publicului francez că terorismul de stat era o armă a politicii lui Ceaușescu. Cu acest prilej, Goma a reușit din întâmplare să compromită din nou reputația lui Ceaușescu, așa cum o făcuse și prin atitudinea sa curajoasă din 1977.
II.3 Ecourile manifestației anticeaușiste în presa internațională
La câteva luni după acțiunea personală a lui Goma, Ceaușescu s-a confruntat cu prima manifestare serioasă de protest colectiv împotriva politicii sale economice. Greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, a fost cea mai importantă sfidare a regimului comunist din partea unei categorii de muncitori din România, după potopul de proteste de la București, Cluj și Iași inspirate de revoluția din Ungaria, din 1956. Prima relatare a unui martor ocular al grevei a fost difuzată de Radio Europa Liberă la 17 iulie; o dăduse Istvân Hosszu, miner din Valea Jiului, plecat din România în 1986. Ea rămâne un document mai amănunțit decât ceea ce a declarat, într-un scurt interviu acordat după revoluție, unul dintre liderii grevei — Ioan Constantin (Costică) Dobre, șef de brigadă la mina Paroșani.
Ceausescu a numit în grabă o comisie guvernamentală care să se ocupe de criză și să se deplaseze la fața locului. Din ea făceau parte Ilie Verdeț, membru al Comitetului Politic Executiv, responsabil cu economia, Constantin Băbălău, ministrul Minelor, Clement Negruț, primarul din Petroșani, și Ghinea, primarul din Lupeni, pentru a se adresa minerilor. Desigur că misiunea lor era aceea de a-i convinge pe mineri să renunțe la acțiunea lor, dar nu au avut prilejul să o înfăptuiască. Pe când încercau să-și croiască drum spre biroul directorului, minerii i-au îmbrâncit și i-au luat chiar la pumni. I-au spus lui Verdeț că nu aveau încredere în el pentru că nu prezentase Comitetului Central adevărul despre situația din Valea Jiului și i-au cerut să ia legătura cu Ceausescu pentru a-1 chema acolo, la Lupeni, ca să discute pe față doleanțele minerilor. În acest scop, Dobre, Jurcă și femeia al cărei nume nu se cunoaște (cea de la UTC) au hotărât să-1 ducă pe Verdeț la Palatul Culturii din Lupeni, de unde să-1 poată chema la telefon pe Ceausescu, pe un fir special. Sub supravegherea unui grup de mineri, Verdeț a comunicat mesajul ce i se impusese: „Vă rog să veniți imediat, situația este gravă!” Pentru ca să nu fie menționate și alte amănunte din care Ceausescu ar fi putut deduce că Verdeț era, de fapt, ostatic, unul dintre mineri a întrerupt legătura.
Imposibilitatea presei de a relata despre greva din Valea Jiului a fost demonstrația cea mai elocventă a aservirii sale absolute față de putere, a tacticii folosite de regimul de după război pentru a ascunde populației informațiile ce s-ar fi putut dovedi „dăunătoare”. Accesul la informație este la fel de important pentru cetățean ca să se apere în fața autorităților pe cât este manipularea ei de către guvern ca să se justifice. Controlul presei și „salubrizarea știrilor" au fost foarte eficient aplicate în limitarea acțiunilor de protest și în crearea sentimentului de izolare și descurajare printre cei ce le inițiaseră. Rolul era îndeplinit de la sine: dacă nu se difuza nici o știre despre vreo formă de opoziție față de regim, însemna, pentru marea majoritate a populației, că nu exista așa ceva — de unde și suspiciunea față de veridicitatea unor asemenea acțiuni.
În octombrie 1981, au intrat în grevă muncitorii de la minele de exploatare la zi de la Leurda, Lupoaia și Horăști, din apropiere de Motru. In presa străină s-a relatat despre atacarea unor clădiri publice din orașul din sud-vestul țării, dar nu au parvenit informații concrete după greve. Natura, ca și muncitorimea, se împotriveau regimului. Cutremurul din 1977 și inundațiile din 1980 și 1981 au afectat producția industrială și exporturile de mărfuri alimentare pe care contase Ceaușescu pentru a reduce datoria externă a țării, ce era o consecință a industrializării.
In acele condiții grele, muncitorii de la șapte mine de exploatare a metalelor din Maramureș au intrat în grevă, în septembrie 1983, protestând împotriva reducerilor de salarii, conform unei noi legi a retribuțiilor. Securiștii au fost trimiși să facă ordine, să spargă greva. Poverile economice crescânde impuse de Ceaușescu asupra țării au aprins noi scântei de protest — grevele de la Cluj și Turda, din noiembrie 1986. După ce rația de pâine li s-a redus la 300 de grame pe zi, iar salariile li s-au tăiat cu până la 40% pentru neîndeplinirea planului, muncitorii români și maghiari de la Uzina de Mașini Grele și Uzina de Frigidere din Cluj, precum și cei de la Fabrica de produse din sticlă de la Turda au intrat în grevă. În Cluj, s-au distribuit manifeste bilingve în care se cereau „carne și pâine” și „lapte pentru copiii noștri” — dovadă a solidarității interetnice. Cadrele de partid s-au repezit să asigure fabricilor provizii de alimente, promițând că le vor îndeplini revendicările dacă vor reveni la lucru, dar la fel ca și în Valea Jiului, în acțiunea de protest, Securitatea a declanșat o anchetă asupra organizării grevei și mai mulți muncitori au fost deplasați în alte zone.
În decurs de trei luni, tulburările se răspândiseră în regiunea de răsărit a țării; pentru prima oară, după câteva decenii, muncitorii și studenții erau cot la cot în acțiunea lor de protest. Motivul a fost același: reducerile de salarii și criza de alimente. La 16 februarie 1987, circa 1 000 de angajați ai fabricii de rulmenți Nicolina din Iași au organizat un marș de protest la sediul partidului comunist, nemulțumiți de reducerea salariilor. Cererile le-au fost îndeplinite rapid. În ziua următoare, într-o manifestare ce nu pare să fi avut vreo legătură cu acțiunea muncitorilor, câteva mii de studenți de la Universitate și de la Politehnică au demonstrat în centrul orașului împotriva tăierii curentului și căldurii din cămine, scandând lozincile „Vrem apă de spălat și lumină de-nvățat”. Autoritățile au cedat din nou, neluând măsuri represive împotriva studenților. Dar la fabrica Nicolina au fost concediați, în urma obișnuitei anchete a Securității, 150 dintre participanții la grevă.
Seria de proteste împotriva politicii economice a lui Ceaușescu era determinată de introducerea măsurilor draconice de reducere a consumului de alimente și de energie, precum și de scăderea salariilor. Dar în loc să țină seama de avertismentele ce trădau tulburări în rândurile muncitorilor, Ceaușescu s-a avântat orbește în aplicarea acelor măsuri, ignorând posibilele consecințe. Un semn că paharul se umpluse a fost acțiunea din 15 noiembrie 1987 de la Brașov, al doilea centru industrial al țării.
Mai semnificativă, fiind fără precedent, a fost intervenția lui Silviu Brucan, redactor-șef adjunct la Scânteia (1944-1956), ambasadorul României în SUA (1956-1959) și la ONU (1959-1962). Pe data de 26 noiembrie, Brucan i-a invitat seara, la el acasă, pe doi ziariști din Vest: Nick Thorpe, de la BBC World Service, și Patricia Koza, de la UPI, pentru a le înmâna o declarație adresată corespondenților de presă occidentali acreditați la București, în care se invoca autoritatea partidului, avertizându-1 pe Ceaușescu că „o perioadă de criză s-a deschis în relația dintre PCR și clasa muncitoare”. După creșterea nivelului de trai în anii '60 și '70, „situația muncitorilor a mers din rău în mai rău și erupția de la Brașov semnalează că cupa mâniei s-a umplut și clasa muncitoare nu mai acceptă să fie tratată ca un servitor ascultător”. El a mai tras semnalul de alarmă asupra riscului că „represiunea poate rezulta numai în izolare totală, de data aceasta nu numai față de Vest, ci și față de ,Est”. Fragmente din declarația lui Brucan au fost difuzate în seara următoare la programul de știri al BBC World Service, iar textul integral a fost transmis de redacția în limba română a BBC, de Radio Europa Liberă și de Vocea Americii, astfel că milioane de români au putut afla, pentru prima oară, despre avertismentul lansat lui Ceausescu de un vechi membru de partid.
Presa occidentală a consemnat o acțiune colectivă de sprijin pentru acțiunea muncitorilor de la Brașov: pe data de 22 noiembrie, câteva sute de studenți de la Institutul Politehnic din oraș au participat la un miting de solidaritate cu muncitorii. în presa românească însă nu a apărut nici o știre despre demonstrațiile de la 15 noiembrie și despre arestările efectuate ulterior. Vălul tăcerii a fost rupt de ziariștii străini care au transmis vești despre echipele de milițieni care patrulau prin oraș însoțiți de câini, precum și despre cordoanele de pază instalate în jurul sediului local al partidului comunist.
Prima informație oficială — deși exprimată indirect — în legătură cu evenimentele din oraș a fost transmisă de Radio București la 2 decembrie; se referea la ședința extraordinară a muncitorilor de la uzinele „Steagul Roșu” la care s-a decis, în unanimitate, înlocuirea conducerii. În comunicatul atribuit participanților la ședință se preciza că muncitorii care „s-au dedat la acte străine de societatea noastră" vor fi transferați sau „trași la răspundere conform legii”.
În tentativa cinică de a-1 absolvi pe Ceausescu de responsabilitatea pentru proteste, conducerea a fost acuzată de reducerea „ilegală” a salariilor, iar la miting i s-a adresat președintelui o telegramă prin care participanții își exprimau „atașamentul total față de politica internă și externă a partidului și a statului. Totodată, pentru preîntâmpinarea altor manifestări critice la adresa regimului în acea perioadă de tulburări, la începutul lui decembrie mai mulți disidenți au fost închiși sau condamnați la domiciliu forțat. Printre aceștia se afla și Doina Cornea, lector la Universitatea din Cluj, care fusese dată afară de la catedră în septembrie 1983 pentru ca în prelegerile ei folosise texte din lucrările unor filozofi occidentali și pentru că fiul ei, Leontin Juhas, distribuise un manifest la intrarea câtorva întreprinderi clujene prin care își exprima solidaritatea cu muncitorii brașoveni.
Pe lista celor fie arestați, fie cu domiciliu forțat mai figurau Mariana Celac, soția lui Mihai Botez, de profesie arhitectă, care criticase programul de sistematizare urbană și rurală; Ion Puiu, veteran al Partidului Național-Țărănesc, critic al regimului; Florian Russu, liderul grupării de tineret a aceluiași partid clandestin; Radu Filipescu, un tânăr inginer electronist care fusese condamnat, în septembrie 1983, la zece ani de închisoare pentru multiplicarea și distribuirea de manifeste anticeaușiste și care a fost eliberat în aprilie 1986; Nicolae Stăncescu și Ion Fistioc, ambii membri PCR care trimiseseră conducerii de partid un memoriu cu propuneri pentru reformă, memoriu trimis și la Ambasada URSS din București, însoțit de cererea de a-1 înainta lui Mihail Gorbaciov; Nelu Prodan, un tânăr credincios baptist, și Gabriel Andreescu, un geofizician în vârstă de 36 de ani care a trimis o scrisoare deschisă la conferința internațională organizată de Solidarnosc la Cracovia, pe tema drepturilor omului. În scrisoarea sa din august 1988, Andreescu îi îndemna pe cetățenii români să nu colaboreze cu regimul și să „nu se supună hotărârilor malefice ale autorităților”.
Au fost luate măsuri și pentru reducerea la tăcere a lui Silviu Brucan. După difuzarea la radio a declarației sale, el a fost, practic, supus la domiciliu forțat; în fața locuinței sale erau postați doi milițieni, iar la capătul străzii, alți doi, pentru a-i împiedica pe diplomații și reporterii străini să-1 viziteze.
Restricțiile impuse lui Brucan au rămas neschimbate, dar o dovadă a echivocului în aplicarea lor a fost faptul că el a reușit să transmită o a doua declarație la agenția americană de presă UPI, pe data de 11 decembrie încălcarea drepturilor omului a ajuns în atenția agenției de resort ONU prin cazul lui Dumitru Mazilu, reprezentantul României, căruia i se încredințase în 1985 misiunea de a întocmi un raport despre drepturile omului si tineretului în România; el a fost însă împiedicat să-1 prezinte la subcomisia de prevenire a discriminării și de protecție a minorităților, întrunită la Geneva în iunie 1987.
Delegații români i-au informat atunci pe membrii subcomisiei că Mazilu, desemnat de guvernul României ca membru al instituției în 1983, suferise un atac de cord și era internat în spital, dar absența sa de la sesiunea subcomisiei, ținută la data de 8 august 1988, a trezit suspiciuni în rândul colegilor. Secretarul general adjunct al ONU, de origine suedeză, a declarat că Mazilu își exprimase dorința de a lucra în continuare la raport și de a sosi la Geneva, dar, întrucât autoritățile române nu i-au acordat permisiunea să călătorească, ONU a decis să ceara guvernului român autorizația ca un membru al organizației să colaboreze cu Mazilu la București. Românii au ignorat cererea.
A urmat dezvăluirea agenției de știri Reuter referitoare la conținutul unei scrisori pe care Mazilu o trimisese în aprilie 1988 președintelui subcomisiei ONU, scrisoare în care descria „arsenalul de măsuri represive” la care fusese supus din cauză că refuzase să abandoneze întocmirea raportului în toamna lui 1987. În luna decembrie a aceluiași an, a fost obligat să-și dea demisia din postul de șef al secției juridice a Ministerului de Externe, după două internări în spital; începând cu februarie 1988, el și membrii familiei sale au fost urmăriți, „zi și noapte”, de peste 20 de milițieni.
La vestea despre revolta muncitorilor din Brașov, de la 15 noiembrie 1987, Cornea a scris câteva manifeste pe care, împreună cu fiul ei, Leontin Juhas, le-a distribuit pe data de 18 noiembrie la universitate și în fabricile din Cluj, îndemnându-i pe muncitori să se solidarizeze cu brașovenii. Ambii au fost arestați a doua zi, reținuți la Securitate până la sfîrșitul lunii decembrie, când au fost eliberați în urma reportajelor din presa occidentală, îndeosebi a unui documentar despre România lui Ceaușescu realizat de Christian Duplan, transmis de televiziunea franceză la 10 decembrie, care conținea un interviu luat anterior Doinei Cornea. Ea și-a exprimat recunoștința față de presă pentru meritul de a fi contribuit la eliberarea ei, ca și față de cei ce au demonstrat, pentru cauza sa, la Paris, Geneva și Londra, împotriva cenzurării de către autoritățile române a corespondenței personale, împotriva întreruperii convorbirilor telefonice și a urmăririi persoanelor care doreau s-o viziteze. Pe scurt, a afirmat ea, făceau tot posibilul pentru a o izola, pe ea ca și pe toți ceilalți ce încercau să-și facă auzită vocea în acea lume de coșmar.
În vara lui 1988, Doina Cornea a aflat de la Radio Europa Liberă că fusese invitată la Cracovia, la o conferință despre drepturile omului; scrisoarea prin care i se adresa invitația nu i-a parvenit niciodată. Cererea de pașaport i-a fost respinsă, drept care ea a transmis o scrisoare de mulțumire organizatorilor conferinței, propunând totodată colaborarea cu o lucrare pe tema posibilă a dezbaterilor: „Din ce motiv eșuează mișcarea de opoziție din țările socialiste?” Răspunsul, arăta ea, îl găsim în scrierile filozofului român Constantin Noica (1909-1987), care avansase ideea că omului i-a fost răpită împlinirea spirituală prin impunerea ideologiei materialiste a regimului totalitar. Această ideologie crease un sistem social sterp și ineficient, întrucât prin excluderea pluralismului și a diversității spirituale societatea era condamnată la stagnare, mediocritate și uniformitate. Cu mici excepții, membrii acelor societăți fuseseră „contaminați" de considerente materiale și nu aveau curajul să sfideze regimul politic.
Această scrisoare, precum și următoarea, cunoscută ca scrisoarea de la 23 august, deoarece a fost difuzată de Radio Europa Liberă în 1988 chiar de ziua națională a României, au fost scoase clandestin din țară de către Josy Dubie, realizator al reportajului „Dezastrul roșu”, despre Doina Cornea și România, care s-a transmis la televiziunea belgiană la 8 decembrie 1988 și apoi pe canalele de televiziune din Franța și Canada. Așa-numita scrisoare de la 23 august îi era adresată lui Ceaușescu și fusese redactată de Cornea la cererea a doi muncitori, Iulius Filip și Dumitru Alexandru Pop, care fondaseră un sindicat liber intitulat Libertatea și intenționau s-o semneze. De fapt, ei mai semnaseră o scrisoare de protest împotriva sistematizării, compusă de Cornea în iulie, dar care a ajuns la Radio Europa Liberă de abia la începutul lui septembrie. Conținea programul politic al Doinei Cornea și condamna deschis regimul lui Ceaușescu pe care-1 acuza de a fi direct răspunzător de catastrofa spirituală și economică ce se abătuse asupra țării.
Faimosul plan de „sistematizare” al lui Ceaușescu, menit să reducă numărul de sate la jumătate pînă în anul 2000, reprezenta un obiectiv ambițios unic al conducătorului României, care a atras atenția lumii din afară asupra abuzurilor regimului, iar Doinei Cornea, cel mai ferm sprijin din țară. Pe a treia ei scrisoare deschisă către Ceaușescu și-au pus semnătura 27 de profesori, scriitori și muncitori din Cluj, Sibiu, Făgăraș și Zărnești, între care se aflau și Iulius Filip și Dumitru Alexandru Pop. Scrisoarea a fost un exemplu rar de solidaritate între intelectuali și muncitori, în mișcarea de disidență din România. Scrisă în iulie 1988, dar difuzată la Radio Europa Liberă și publicată în Spectator și Le Monde de-abia la începutul lui septembrie, se referea exclusiv la programul de sistematizare, pe care îl condamna fără echivoc. Doina Cornea și-a expus argumentele în limbajul tradițional al românilor, pentru care viața satului constituia baza identității naționale.
Obsesia regimului pentru securitate a fost confirmată de demiterea, la 17 martie 1989, a tânărului poet român Mircea Dinescu de la săptămânalul Uniunii Scriitorilor România literară. În august 1989, Dinescu a mers în URSS ca invitat al Uniunii Scriitorilor din aceasta țară și, într-un interviu dat pe 25 august în cadrul unei emisiuni a serviciului în limba română de la Radio Moscova, și-a exprimat sprijinul pentru glasnost și perestroika cu o pregnanță nemaiîntâlnită până atunci la un scriitor român. După părerea lui, procesul de reformă din Uniuncn Sovietică era „o mare cotitură”, care avea implicații pentru scriitor si datoria sa față de societate. Aceste datorii erau diferite de rolul atribuit lui Dinescu și colegilor săi de către PCR.
CAPITOLUL III
DORINȚA DE EVADARE. PAȘII SPRE “RAI”
III.1. Frontierit = Infractor
“Frontierist” în zilele noastre poate să nu mai însemne nimic sau să însemne cu totul altceva, cuvântul evocă azi mai degrabă corupție, vile și mașini somptuoase agonisite de vameși și polițiști de frontieră prin complicitate sau contrabandiști, imagini pe care televiziunile le-au difuzat până la saturație în perioada dezbaterilor europene despre admiterea României la spațiul Schengen. În perioada comunistă, pentru autorități și pentru grăniceri, “frontierist” era sinonim cu “infractor”, iar Codul Penal incrimina la art. 245 atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât și tentativa, ca “infracțiuni contra autorității”, pedepsite cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani. Statisticile oficiale ale Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați arată faptul că între anii 1969-1989 peste 100 000 de români au cerut azil politic în Occident.
În perioada comunismului trecerea frauduloasă a frontierei și tentativele de trecere erau considerate infracțiuni grave, iar frontieriștii erau considerați infractori. Consecințele acestor acțiuni se propagau atât asupra celui care a comis fapta cât și asupra familiei sale. Pregătirile pentru fugă erau laborioase și constau în cercetarea fâșiei, a condițiilor meteo. De asemenea se lua legătura cu o călăuză care să-i ajute.
Trecerea frauduloasă a frontierei ca infracțiune politică, conform Raportului Tismăneanu, datează din 1949, când categoriei deținuților politici li se adaugă “frontieriștii”, dar condamnări severe pentru trecerea frauduloasă a frontierei au fost aplicate incă din 1948 fiind considerate atunci politice. Directorul general al Securității Poporului, Gheorghe Pintilie, prin Ordinul 100 din 3 aprilie 1950, a definit categoriile care nu prezentau încredere pentru “democrația populară” și care, doi ani mai tărziu, prin HCM 1554/1952, puteau fi reținuți și internați în colonii de muncă. Așadar, printre chiaburi sau membri ai partidelor politice “moșieriști” se regăsesc și foștii condamnați pentru sabotaj, speculă sau trecere frauduloasă a frontierei și anume “frontieriștii”. În penitenciarul din Gherla, în 1951 se aflau 72 de deținuți pentru încercare de trecere frauduloasa a frontierei, iar la închisoarea din Aiud 29 de deținuți politici pentru aceiași faptă. Pe măsură ce represiunea și vigilența autorităților comuniste și a Securității creștea, numărul deținuților “frontieriști” a crescut de la an la an, ajungând ca în anul 1958 în penitenciarul din Gherla numărul acestora să fie de 350-400, majoritatea fiind tineri, dornici de libertate, studenți, medici, militari, etc..
În toți anii comunismului trecerea frauduloasă a frontierei sau tentativa de trecere au rămas infracțiuni grave cu consecințe pe termen lung, atât pentru cel ce comitea fapta cât și pentru familia sa. Pregătirile în ceea ce privește “evadarea din comunism” erau laboriase: se cerceta discret fâșia, se exersa târâșul pe burtă, se făceau antranamente nocturne de înot, se pregateau din timp ustensile de scufundare, saltelele pneumatice, binocluri, busole, se adunau informații despre schimbarea patrulelor românești pe graniță și itinerariul santinelei, etc., iar pe uscat se trecea cu ajutorul calăuzelor care percepeau taxă. Aceștia erau oameni din zonă care știau bine fâșia, uneori ciobani care nu băteau la ochi. În anii `80 tarifele de călauză erau undeva la 20-25 000 de lei.
În ceea ce privesc statisticile evadării, anul de vârf a fost 1989. Atunci, aproximativ 50 000 de români au trecut ilegal frontiera: 27 000 au cerut azil în Ungaria, 7 932 în Austria, 5 329 în Iugoslavia, 3 121 în Germania , 1 198 în Franța. Numărul regugiaților din România între 1975 și 1979, a crescut de zece ori, acesta a ajuns de la 198 la 1819 și a continuat să crescă înca de trei ori până în anul1982. Datorită faptului că, existau acorduri cu statele comuniste vecine și “prietene” de a-și restitui reciproc transfugii, riscurile erau majore în cazul celor care doreau sa traverseze Iugoslavia sau Ungaria pentru a ajunge în Italia sau în Austria. Cu Ungaria exista un Acord privind regimul frontierei de stat româno-ungar de colaborare și asistență multuală în probleme de frontieră aprobat în 1986, care atestă asprirea condițiilor și sporirea vigilenței într-o perioadă de creștere a numărului de transfugi români. Acordul a fost semnat în 1983 de generalul Toth Imre și generalul Constantin Călinoiu. Așadar, conform acordului, autoritățile “se vor informa reciproc despre tentative sau treceri ilegale de frontieră, despre capturarea persoanelor care au încălcat legislația frontierei…”, “vor face demersuri pentru conservarea și prelevarea dovezilor și probelor materiale necesare elucidării încălcării legii…”, “organizează reciproc predarea/preluarea persoanelor…care au trecut granița…”.
Relația dintre România și Ungaria se răcise în ultimii ani ai perioadei comuniste, iar returnarea refugiaților români se facea mai rar, fiind încurajată astfel trecerea frontierei ungare ca loc de evadare. Rportul SRI, partea I (1/2), Timișoara 1989 aduce ca argument numărul mare de fugari români în lagarul de la Bicske în sprijinul ipotezei amestecului extern în Revoluția română: “Astfel, exista documente ale fostului DSS care atestă că, încă din toamna anului 1988 – pe fondul inaspririi relațiilor dintre conducerea ungară și regimul de la București – structurile informative ungare și-au intensificat acțiunile asupra Romaniei prin:
regruparea transfugilor români în lagare, exploatarea lor informativă, selecționarea și instruirea specifică a unora dintre ei pentru misiuni clandestine în Romania. Astfel de acțiuni au fost realizate în lagărul de la Bicske, fapt probat și de declarațiile transfugilor Has Florin, Lamping Gabriel, reținuți la sfârșitul lunii octombrie 1989, în timp ce încercau sa se intoarcă fraudulos în tară;
sporirea numărului de treceri ilegale a frontierei dinspre Ungaria în Romania și returnările masive de fugari de către autoritățile maghiare, care dădeau mai degrabă contururile unei acțiuni dirijate. Semnificativ este și faptul că, în cazurile în care punctele de control de la frontiera le refuzau intrarea în tară întrucăt nu posedau documente, respectivii transfugi erau instruiți să treacă frontiera prin sectoarele aflate în răspunderea unităților de grăniceri, pentru a forța astfel autoritățile române să-i retină.”
Judith Kumin, directorul Biroului Regional pentru Europa al Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR), lucra în 1989 la biroul UNHCR din Belgrad, a ajutat mii de români să scape de comunism și să înceapă o nouă viață. Într-un interviu acordat ziarului Adevârul, Kumin povestește despre ce se întâmpla cu românii care erau prinși și prin ce fel îi ajuta: “Erau deținuți într-o închisoare, mai întâi în zona frontierei, iar mai apoi în afara Belgradului, unde condițiile erau foarte grele. Cred că au fost tratați rău și de autoritățile iugoslave. Noi am încercat să găsim țări de relocare pentru ei și am avut un program de relocare foarte mare spre Canada, SUA, Australia, Noua Zeelandă și câteva țări europene. În decursul anilor mii de români au trecut granița. În 1989 într-un singur an am relocat 7 000 de refugiați dintre care majoritatea erau români. Dacă luăm în considerare 8-9 ani e vorba de o cifră foarte mare. După 1989 totul s-a schimbat foarte repede.”
La întrebarea “De ce fugeau românii din țară?”, directoarea declară că mulți fugeau din cauza opiniei politice, le era teamă că vor fi prinși, precum și din nevoia de libertate. Odată cu revoluția din 1989 s-a încheiat și epoca “frontieriștilor”, a celor care își riscau viața pentru libertate și pentru un trai mai bun, deși plecarea românilor a continuat.
III.2. De la dorința de evadare la moarte
Fugarii care au reușit să scape și au trecut cu bine frontiera sunt azi cetățeni ai lumii, dar din păcate sute de persoane și-au pierdut viața încercând să evadeze către un trai mai bun, fiind împușcați de grăniceri și îngropați în cimitirele locului.
Cazul Doru Briscan este unul dintre numeroasele situații în care oameni nevinovați au murit. În cimitirul din Calea Lipovei din Timișoara există o piatră funerară pe care scrie: „DORU BRISCAN 19 ani Omorît în bătaie, aruncat în șanț în gară la Jimbolia 27 septembrie 1988”.
Atât au putut scrie pe mormânt părinții lui Doru, Aurora și Teodor Briscan. Despre ce s-a întâmplat atunci părinții povestesc în documentarul Li se spunea frontieriști, realizat de Brîndușa Armanca pentru TVR Timișoara în anul 2000.
„A plecat la Jimbolia ca și altă dată să-și ia spray și țigări, era o piață acolo unde se vindeau mărfuri aduse din Iugoslavia. A plecat în data de 24 septembrie, sâmbătă, că atunci era piață. N-a venit seara acasă, a trecut și duminica, apoi luni și marți, în data de 27 septembrie a fost dus la Spitalul Județean din Timișoara. La morga. Accident de tren, spuneau ei”, povestește Auroa Briscan, mama tânărului.
Teodor Briscan: L-au băgat direct la accident de tren, dar cu tentativă de trecere a frontierei. Adică cică a vrut să urce în tren în timpul mersului și s-a accidentat, a căzut. Păi cum, domnule, accident de tren? Și îi pui tu actele pe piept, lănțișorul furat de la gât, încălțările fără șireturi și mi-l bagi la accident de tren… Așa naivi ne-au crezut, că nu s-au străduit să facă înscenarea și să joace rolul până la capăt. M-au chemat la Municipiu ca să accept declarația că-i accident de tren. Ei dictau, iar eu să scriu. Am spus că nu pot să scriu, pentru că sunt în situația că tremur când vorbesc despre el, despre băiatul meu, iar ei ziceau că nu-i nimic, să scriu cum pot, îmi dictează ei ce să scriu. Am refuzat.
Aurora Briscan: N-au vrut să ne lase să ridicăm capacul de la sicriu, dar eu am plâns și am adus om să facă poze. M-an gândit că, dacă vreodată pot să fac ceva să se afle adevărul, să pot să arăt. Uitați aici (ține în mână o poză a fiului mort, în sicriu): dinții sparți, pe față aici, că se și vede din poză, era lovit așa de tare, că un obraz e băgat mult înăuntru.
Extraordinar de bătut a fost, am poza de când a împlinit 18 ani, cu un an înainte, și uitați cum arăta în sicriu, ca un bărbat de 40 de ani, de maltratarea și de bătaia cumplită ce a primit-o. Și mâinile, într-o poză e o mână, și într-o altă poză e cealaltă mână, cum le-am scos eu ca să se vadă cât a fost de bătut. Aici se vede mai negru, cum a avut șanț în mână, șanț în picior, cum a fost legat cu ceva.
Teodor Briscan: Când m-am dus la doctorul legist, să întreb de unde urmele negre de pe mână și de pe picior, domnul doctor Crișan a spus că Doru a avut o moarte violentă și l-au legat de pat, cu tifon, de mâini și de picioare.[…]
Aurora Briscan: Am păstrat cămașa asta cu care a fost îmbrăcat, plină de sânge, care arată că în nicun caz nu putea fi accident de tren. Nu trebuie să fi specialist ca să vezi. Dacă ar vrea cineva să vadă adevărul, ar putea. La justiție nimeni nu te rezolvă. Nu am încredere, în nimeni nu mai am încredere.
Teodor Briscan: Am umblat pe la Procuratură după Revoluție, se uită la noi și ridica din umeri. Degeaba le spui, degeaba ceri să caute documentele, urmele s-au șters, iar la Justiție te judecă tot ăia care au mușamalizat.
Aurora Briscan: Pe doru să-l uit? Niciodată! Niciodată! Nu se poate uita. Dar după Revoluție, mergând la cimitir, tot am mai văzut mamele cum plâng după copiii lor și ne-am zis că sunt și alte dureri. Am înfiat doi copilași, îi creștem pe ei. Băiatului i-am pus numele Doru, iar fetiței Doruța. Și acum, ne mai alinăm cu ei… . Așa sună dramitica întâmplare din vorbele părinților care și-au pierdut fiul “frontierist”.
Lista victimelor este lunga, iată căteva exemple din dosarele existente în 1998 în arhiva Procuraturii Militare Timiș:
Dumitru Rodica Vârsta: 18 ani Originară din Bistrița Împușcată în șold la Lescovița, în 1984;
Leșan Savir Vârsta: 19 ani Originar din Bistrița-Năsăud Împușcat în plămân la Comălușu Mic, jud. Timiș, în 1986;
Budac Constantin
Vârsta: 26 de ani
Originar din Constanța
Împușcat în torace pe frontiera sârbă la Comorâște, jud. Caraș-Severin, în 1986;
Lionte Gheorghe
Vârsta: 28 de ani
Originar din Stăncești, jud. Bacău
Înjunghiat mortal cu baioneta de la Beba-Veche, în 1987;
Caracet Costică
Vârsta 25 de ani
Originar din Vaslui
Împușcat în abdomen la Jamu-Mare, în 1988.
Iată și căteva exemple de cimitire cu frontieriști:
Cimitirul „Poiana Stelei” din Orșova;
Cimitirul din Marcovac, Voivodina;
Cimitirul din Novi Sip, Serbia;
Cimitirul din Golubjine, Serbia;
Cimitirul din Vârciorova, Caraș-Severin;
Cimitirul din Prahovo, Serbia.
În articolul “Preferam să fim împușcați”, publicat în Jurnalul Național în data de 6 iunie 2005, Cristian Ștefănescu scrie despre Varciorova, unde la marginea vechiului cimitir al satului, există ascunse printre buruieni, urmele unor morminte săpate în grabă. “Din vechea Varciorova nu au mai rămas decât noua mânăstire, ridicată în apropierea celei medievale, și cimitirul. Spre locurile de veci ne-a îndrumat Constantin Bărbulescu. Poștaș pensionar, stabilit la Brebu, in județul Caraș-Severin, Bărbulescu și-a dat doctoratul în Istoria Daciei Romane. Sufletul i-a ramas în acea Varciorova ce nu mai există, langă suferințele celor care au dorit să scape de Golgota comunistă. Și-a făcut un scop în viață din a scoate la lumină fărădelegile unui sistem care a terorizat o întreagă națiune. Printre petele de rugină de pe inscripțiile funerare mai găsești câte o dată a decesului. Nea Ungureanu locuiește într-o cocioabă, în gura cimitirului. A lucrat mecanic și șofer pe camion, în cea mai mare parte a vieții pe lângă Turnu Severin. După ce s-a recăsătorit a venit la Varciorova, acolo unde socrul său avea pământ, în micul golf ce dă spre mânăstire. Acum este în dispută pentru acel teren, preluat de călugări. Niște călugari care, întrebați despre gropile în care fuseseră abandonați cei uciși de trupele de grăniceri, mi-au spus că nu știu nimic. Fusesem avertizat că nu voi afla nimic de la monarhi, dar m-am încăpățânat să-i dau crezare lui Constantin Barbulescu. Așa că am tras mașina în fața bojdeucii lui nea Ungureanu. Omul a părut ușor surprins de curiozitatea mea. Câteva țigări l-au determinat să mă însoțească prin cimitir. Pe măsră ce urcam dealul, ferindu-ne, cu toiagul lui nea Ungureanu, de posibile vipere, topografia locului prindea în mintea însoțitorului meu alte dimensiuni. “Să știi că sunt câteva locuri în care dealul s-a lăsat și pe care nu sunt cruci. Bată-i sa-i bată, ca n-au avut nici un Dumnezeu. Si mulți au rămas și acum să facă legea”. Într-adevar, către marginea cimitirului, ascunsă astăzi sub tufe sau în dosul copacilor, zac abandonate câteva morminte fără nici un reper. Nea Bărbulescu mi-a arătat, mai întâi, locul în care a fost îngropat "spionul englez", după care a reușit să-mi identifice vreo 10 locații în care, dupa știinta lui de autodidact în domeniu, craterul format se datoreaza pământului fugit înspre interior dupa ce din cadavrul inhumat nu a mai ramas nimic.”
În cimitirul din noul Sip (Novi Sip) se afla 54 de morminte, care arată mai degrabă ca o bucată de pământ, izolată, în care de-a lungul anilor au fost inhumați românii. În Stari Sip sunt 32 de-ai noștri, la Golubinje peste 100, iar la Tekija vreo 10. În Negotin o grămada de “NN”. “Sunt cei neidentificați, dar pe mulți dintre ei i-am trecut ca fiind români, pentru că mai multe indicii ne făceau să gândim asta. Erau tatuajele, etichetele hainelor pe care le aveau pe ei. Noi găseam cadavre cu haine sau încălțări fabricate în România. Anunțam autoritățile române și ele spuneau că nu-s ai lor", spunea Medicul Kosta Jakovljevic pentru Jurnalul Național.
Spre deosebire de suferințele și pierderile românilor din perioada comunistă au existat și cazuri în care fugarii noștrii au reușit să evadeze cu bine și pentru care statulul de frontierist a devenit o monedă de schimb pentru azil politic într-o țară democratică.
III.3. Povestea celor care au reușit
Trecerea frontierei între anii 1945-1989 se poate spune că era echivalentă cu sinuciderea, dar cu toate acestea persoanele care doreau să-și îndeplinească visele, să fie liberi și să ducă o viață mai bună și-au asumat acest risc. Mulți dintre acești oameni curajoși și-au pierdut viața, dar sunt și oameni care au învins, care au reușit cu greu să treacă granița și să fie liberi. Pentru a arăta cum visele acestor persoane au devenit realitate o să aduc la cunoștință câteva exemple.
Povestea lui COSOVAN NICOLAE
Cosovan Nicolae este din Localitatea Rona de Sus, județul Maramureș. Încă de mic copil aspira la o viață mai bună, la viața din occident. După multe înercări și eșecuri în a trece granița României în perioada regimului comunist a reușit să-și îndeplinească visul ajungând în Canada, în orașul Red Derr unde se află actualmente. Aceasta este impresionanta poveste a lui Nicolae:
“La vârsta de 14 ani, am auzit de plecarea primului consătean în occident. Cu cât creșteam cu atât creștea și dorința mea de a părăsi România. Când am împlinit 18 ani, prietenii mei, frații Hrițuc, au trecut granița. Unul a ajuns în Austria, iar celălalt în Italia. Plecarea lor m-a ambiționat și mai tare. În 1979, când am terminat Școala Profesională de Operator Petrochimist din Năvodari, județul Constanța, împreună cu încă doi colegi ne-am hotărât să plecăm din țară. Datorită faptului că nu cunoșteam bine zona de graniță nu am reușit să trecem, am fost prinși la granița dintre Comuna Moravița și Comuna Livezile, județul Timiș. La Moravița am stat o noapte în arest, acolo soldații ne-au bătut destul de rău, eram plini de sânge și de vânătăi. A doua zi am fost duși la poliția din Timișoara, unde, după cinci zile de arest, a venit după mine plutonierul Martocean de la mine din sat, mi-a pus cătușele pe mâini și am urcat în trenul care se îndrepta către Baia Mare. Acolo am mai stat o noapte în arest, am fost din nou interogat și bătut. De acolo m-a dus la postul de poliție din Rona de Sus. Pentru ca nu aveam voie să părăsesc localitatea un an de zile, mi-au zis să mă angajez la CIL Sighetu Marmației. Mi-am făcut angajarea, toate analizele medicale, dar nu m-am dus la muncă. După Sfânta Maria Mare, am plecat din sat fără să știe nimeni. Am plecat la Moldova-Nouă, Caraș-Severin, la muncă, cu gândul să trec Dunărea înnot la sârbi, dar pentru că era deja toamna târziu era deja foarte frig afară așa că a trebuit să aștept până la anul viitor.
În 1980 am muncit în Oravița, am încercat să trec granița pe la Hanul-Mare de două ori. Eram cu Ivan Bout, care acuma este stabilit în Australia, cu un prieten de la mine din sat și cu un băiat din Valea Vișeului. Nu am reușit. Aproape am fost prinși, dar am fugit și am scăpat. În 1981 m-am dus în armată, unde am stat 18 luni. După armată am lucrat în Oravița, iar în 1983 m-am căsătorit. Am început să muncesc ca lăcătuș-montator la Termocentrala de la Anina. Acolo am cunoscut pe unul din Galați, care avea același vis ca și mine, plecarea din țară. În iunie 1984 am trecut granița în Iugoslavia. Din Oravița până la Vrsac am făcut două zile și două nopți pe jos. Acolo ne-a așteptat un om care ne-a dus cu mașina la Belgrad. Din Belgrad am luat trenul către Maribor, Slovenia. De acolo am mers pe jos până la granița Austriei, unde din nefericire, am fost prinși de soldați sârbi, trimiși la închisoare, iar după zece zile ne-a predat la români. Ne-au dus în arest la Oravița. Am fost judecat la un an de închisoare, dar nu am stat decât două luni deoarece am ieșit cu amnestiere în data de 23 august. În 1985, m-am hotărât din nou să trec granița, de data aceasta cu unul din Anina și unul din Repedea. Am trecut cu bine granița la sârbi, am mers la Belgrad, iar de acolo am luat trenul la Liubliana, Slovenia. De acolo am mers pe jos trei zile prin Munții Alpi până la Krani, la granița Austriei. Aici am fost din nou prinși. Am stat două saptămâni la închisoare și ne-am întors din nou la Moravița. Am fost condamnat la 8 luni de închisoare. Am stat la Popa-Șapca din Timișoara, iar ulterior la Jilava din București, după care în închisoarea din Bacău, de unde m-am eliberat în mai 1986. M-am întors acasă, în Rona de Sus, unde am stat până mi-au venit actele. În acest timp a venit acasă și Bout Ion, i-am spus că vreau să plec din nou peste graniță așa că s-a hotărât și el să vină cu mine. Am plecat la sora mea din Cornuțel, am rămas peste noapte. De acolo am plecat la Oravița și am trecut granița la sârbi. La Vrsac ne-am predat la poliție, am stat o lună la închisoare după care ne-au dus în lagarul de refugiați din Padinska Scalia de lângă Belgrad. După trei săptămâni de stat acolo m-au dus la un hotel din Titel. Am stat acolo 10 luni. Bout Ion a plecat în Australia în aprilie 1987, iar eu am venit în Canada în iunie 1987. Am stat în orașul Winnipeg, Manitoba, doi ani, după care în 1989 m-am mutat în Red Deer, Alberta. Aici m-am întâlnit cu prietenii mei, frații Hrițuc, și aici sunt și la ora actuală împreună cu familia. Asta e povestea mea pe scurt, mi-ar lua o carte întreagă să scriu totul amănunțit.”
În cartea „Frontieriștii: O istorie recentă în mass-media” și documentarul „Li se spunea frontieriști” Brândușa Arrmanca a destăinuit povești incredibile ale unor oameni care au supraviețuit trecerii clandestine și țin să reamintesc câteva.
Povestea lui WILLI FRITY
Inginer, cetățean german stabilit la Regensburg. A trecut granița în 1981 pe la Deta
„M-am gândit: trebuie să fie un loc pe lume pentru mine unde pot să mă dezvolt ca individ, nu partidul comunist imi zice mie ce trebuie să fac. Până când m-am hotărât, a durat ceva timp. Am zis, oricât costă, trebuie să-mi informez părinții că vreau să plec. Plecarea mea a costat în anul 1981 vreo 20 000 lei. Asta însemna în jur de 20 de salarii de atunci, pentru mine a fost o sumă enormă. Existau intermediari care adunau acești bani. M-am hotărât și am zis: plec, nu mai rămân!
Am fost opt colegi care am vrut să trecem granița. Șapte am trecut, al optulea s-a întors la o stație de pompare, i-a fost frică. Dar a avut mare ghinion, la stația de pompare l-a văzut un ofițer de grăniceri, l-a luat la întrebări și mai tărziu am aflat că a fost închis pentru trei ani de zile.
Era septembrie, pot să zic și data, 29 septembrie, noaptea. Nu poți să uiți momentul, e o întâmplare în viața ta care a schimbat multe sentimente în tine, în care ai aflat ce este frica, dar este și o împlinire, undeva. Când am ajuns în Iugoslavia, ne-am simțit eliberați, liberi, de acolo am plecat să cucerim lumea. Eu, ca etnic german, m-am îndreptat cu speranță spre Germania. Sincer, după aproape 20 de ani, am simțit că am intrat într-o societate unde contează numai puterea și banul. Ai ocazia să intri în societatea aia de sus, e bine, dacă nu, ești în societatea de jos, disprețuit.”
Povestea lui MIHAI MICK
Medic stomatolog, cetățean austriac stabilit la viena.
A trecut Dunărea înnot în 1977 pe la Davici.
„Am început să ma gândesc la plecare de pe la optsprezece ani, de când eram în liceu, acolo am început să am primele ciocniri cu regimul comunist. Eu nu puteam să trăiesc într-o atmosferă în care una spunem și alta facem. În facultate, mi-am dat seama că nu putem realiza nimic profesional, așa că mi-am îndreptat ochii spre Germania, unde intenționam să fug. Mi-am căutat din timp un post de dentist pe granița cu Iugoslavia, care să fie liber când voi absolvi facultatea. Și l-am găsit la Socol. Am renunțat la buletinul de Timișoara, care pe atunci însemna ceva, și mi-am făcut unul de Socol, cu intervenția Bisericii sârbești. Nimeni nu bănuia de ce fac aceste mișcări, ci credeau că vreau sa-mi aranjez repartiția cât mai aproape de Timișoara, ca să nu fiu trimis în Moldova sau în altă parte. Îmi murise soția într-un accident în septembrie, și ea ar fi trebuit să aibă un post de asistentă la Socol, așa că am ajuns la post într-o situație sufletească dezastruoasă. Am întâlnit însă aici o lume extraordinar de prietenoasă, deschisă, și asta mi-a ușurat mult situația.
Mi-am găsit o gazdă, am început să lucrez, m-am împrietenit cu oamenii. Dar, în secret, îmi pregăteam fuga.
Nu am plecat pe Nera pentru că era mult mai intens păzită de grăniceri și pentru că grănicerii mi-erau în parte prieteni și știam că vor fi sancționați dacă au avut legătură cu mine și eu fugeam prin sectorul lor. Așa că mi-am ales o altă porțiune unde cel puțin nu-i cunoșteam pe grăniceri, iar mie Dunărea îmi corespundea mai mult pentru că nu era așa de păzită.
Am luat un autobuz care ducea minerii la Moldova-Nouă. Aveam la mine tot ce trebuie ca să mă pot prezenta, dacă ajung ajung în Iugoslavia, ca un cetățean normal, nu ca unul care a venit înnot peste Dunăre în miez de noapte, așadar aveam un costum și cămașă albă, cravată, chiar și o umbrelă, de unde, în lagărul de la Treiskirchen, mi s-a tras porecla de „doctorul-care-a-trecut-cu-umbrela-prin-Dunăre, ca să nu se ude”.
Am coborât la Divici, am plecat din stația de autobus și am venit până pe malul Dunării, între doi copaci mari, de altfel era o noapte cu lună plină și se putea vedea foarte bine. Pe de-o parte era și pentru mine bine că puteam vedea pe unde merg, dar și grănicerii mă puteau vedea, având un post de control prin preajmă.
Am ajuns în porțiunea unde era trestie și acolo m-am oprit la mal, mi-am dat hainele jos și am desfăcut acea sacoșă în care aveam labele de înot și un cufăr mic în care aveam hainele pentru drum și mâncare pe trei zile, toate aceste lucruri împachetate în trei pungi de nailon, în fiecare era și ceva aer, astfel încât această valiză era în același timp ca un colac de salvare.
M-am gândit ultima oară: măi, omule, tu renunți la atât de multe, ai o familie, părinți cu casă, cu mașină, lucruri care pe atunci însemnau încă destul de mult, un loc de muncă în care oamenii te apreciază și unde ți-ai făcut deja un pic de nume, iar tu renunți la toate astea, pentru ce? Și totuși, speranța și credința în mine însumi m-au făcut să mă hotărăsc că trebuie să depășesc acest moment sufletesc și să o iau înot spre viitorul meu.
Am dat drumul celor trei pungi mari de plastic, cu aer în ele, care arătau ca niște gunoaie purtate de Dunăre. Știam că, după ce depășesc sălciile, o să ajung într-o zonă în care punctul de control m-ar putea vedea. Am încercat să înot de așa manieră încât să nu produc valuri și să creez impresia unui obiect purtat de Dunăre. Din cauza asta trcerea mea nu a fost foarte perpendiculară, ci am lăsat sa mă ducă Dunărea, a trebuit să înot cam trei sfert de oră până pe malul celălalt și în felul acesta m-am apropiat mult de orașul Gradiște, malul iugoslav.
Au fost zile și nopți de incertitudine, dar în fine, am ajuns în Austria, am trecut prin lagărul Treiskirchen ca mai toți românii. M-am așteptat la mult mai rău, poate a fost un noroc că m-am stabilit la Viena, care e un oraș cosmopolit unde lumea e amestecată încă de pe vremea Imperiului. După ce depășești anumite bariere psiho-sociale, în profunzimea lor oamenii sunt la fel peste tot. Am început să lucrez ca dentist, în sistemul de Asigurări de stat, dar după o vreme am plecat la Merano, în Italia, la profesorul Singer, unde am dat concurs. Erau zeci de stomatologi în competiție, austrieci, italieni și am reușit. La Merano veneau pacienți vestiți, unul dintre ei a fost și președintele Andreotti, acolo mi-am făcut mâna și am învâțat mult. Dar m-am întors la Viena, fiindcă după cinci ani de zile să nu ai niciun fel de cetățenie sau statut nu e în regulă. Primele șase luni de zile după ce m-am întors din Italia, ca să nu-mi consum toate rezervele, am lucrat din nou la Asigurări. În acest răstimp am cumpărat un cabinet care avea un aparat foarte vechi unde se lucra două ore pe săptămână. A trebuit să încep de la zero. Locuiam în cabinet și dormeam pe jos pe saltele, pentru că tot ce câștigam investeam în cabinet.
Concurența era dură, dar mai mult pentru concurenții mei, fiindcă eu lucram 24 de ore din 24. Am aflat că asta îi nemulțumea și astfel am știut de unde veneau anumite lovituri. Am investit enorm în acest cabinet, în jur de patru milioane de mărci germane, am acuma peste 14 000 de pacienți din Viena și din toată Austria. Am reușit să-mi conving colegii că sunt serios în ceea ce fac și le-am căștigat încrederea.
Nu mi-a reușit viața de familie așa cum am vrut eu, prima soție mi-a murit într-un accident, a doua căsnicie, din care am și doi băieți, s-a terminat cu un divorț. Am mai avut odată șansa de a-mi reface viața cu o femeie cu care mă înțeleg foarte bine, dar conceptul de căsnicie pe care l-am primit din familie nu l-am putut realiza. Diferă azi foarte mult generația mea, de om născut în România lipsurilor, de generația copiilor mei născuți în Austria. Toată copilăria mea mi-am dorit să primesc o jucărie, să spunem un pistol cu apă, dar pentru că părinții mei aveau salarii modeste trebuiau să socotească bine ca să poată să-mi cumpere ghete sau haine și atunci abia mai rămânea ceva pentru jucării. Copiii mei au cele mai sofisticate jucării, de la calculatoare la motociclete în miniatură.
În primii cinci ani nu m-am putut întoarce în România până nu am primit o altă cetățenie, așa că mi-am revăzut părinții abia după cinci ani și am constatat că anii n-au trecut fără urme pe fața lor. Cred că momentan suntem mai departe unii de alții decât am fost în comunism, fiindcă Vestul se izolează câteodată. Aș fi vrut să-i iau la mine, dar ei nu se mai pot rupe din rădăcinile lor din România și am sentimentul că nu pot face mare lucru pentru mama, care mai e în viață.
După revoluție, m-am întors în Timișoara să ajut Faculatatea de Stomatologie. Am oferit profesorului Dorin Bratu, decan, posibilitatea să trimită studenți în practică la cabinetul meu și la Facultatea din Viena, la profesorul Slavicsek. Uneori formalitățile sunt greoaie, dar colaborarea merge deja de ani de zile.”
Povestea lui OTTMAR FUNK
Învățător, cetățean german stabilit în Regensburg. A trecut frontiera în 1989 pe la Curtici
“Pe cale oficială ar fi fost imposibil să plec în Germania. Primisem formularele mici, cum se numeau, și într-o seară au venit acasă doi inși de la Securitate, au sunat la ușă, s-au prezentat ca Dan și Mircea – probabil nume conspirative – și mi-au spus: “Domnule Funk, știm că ați primit formularele mici, dar dacă vreți să ieșiți ca turist, costă 20 000 de mărci, dar dacă vreți să plecați definitiv, vă costă 25 000 de mărci.” Pentru mine erau niște sume astronomice. Am hotărât să fug ca atâtea alte mii din România, pe granița cu Ungaria. Am găsit călăuze, erau țigani foarte curați, bine îmbrăcați, cu cravată, tunși, aranjați, era ca-n filme. Era sfârșitul lui octombrie 1989, ultima sâmbătă spre duminică din octombrie. Ne-am grupat șapte inși din Timișoara, am fost duși la Arad, iar din Arad pe jos până la graniță, prin niciun sat, doar pe camp. Am mers vreo patru ore pe jos.
Am avut un ritm mult prea rapid, așa că am ajuns cu o oră mai repede decât era prevăzut. N-am avut ce face, o oră am stat în șanț și am mâncat ce adusesem cu noi. A trecut ora respectivă, am pornit mai departe, cred că eram între Curtici și Grăniceri, într-un cimitir, printre lanuri de porumb, și deodată a ieșit luna. Nu am să uit asta, cineva dintre noi era îmbrăcat într-un tricou alb, nepotrivit, s-ar fi putut vedea de la distanță. Am auzit un zgomot și ne-am lăsat jos. În asemenea moment, și două secunde ți se par o veșnicie. În sfârșit, unul mai curajos dintre noi s-a ridicat și a spus: mergem mai departe!
Nu mai plouase de mult și ăsta a fost noroc pentru noi, apă în canal nu era, dar era teren mlăștinos, cu o crustă uscată pe deasupra și am intrat până la genunchi în nămol. Am ajuns pe partea cealaltă a canalului, am întâlnit prima sârmă ghimpată, am trecut peste a doua sârmă și am ajuns pe fâșie, altă sârmă ghimpată, am trecut și peste aceasta și deodată am simțit sub pantofi că arătura e mai fină. Am înțeles că suntem deja în Ungaria.
Eu nu sunt fumător, dar în mometul acela am cerut de la unul din grup o țigară, să fumez de ușurare, nervii erau foarte încordați. După ce am fumat țigara, am mers mai departe spre prima localitate care era iluminată, ceva neobișnuit pentru noi, obișnuiți cu bezna din localitățile noastre. Era două și jumătate, chiar localitatea iluminată era un alt semn că ajunsesem în Ungaria.
Eram toți mocirliți, arătam ca vai de noi, și deodată, cum mergeam noi pe mijlocul străzii, un biciclist s-a apropiat de noi. Ne-am gândit să-l oprim și să-l întrebăm unde este Poliția. L-am oprit, ne-a dat informația de rigoare și când am ajuns unde credeam că este Poliția, am sunat la poartă, am văzut că era o unitate de grăniceri. Soldatul de gardă, jumătate adormit, ne-a deschis și ne-a întrebat ce dorim. Am spus de unde venim, ce vrem, pe limba lui fiindcă mai mulți din grup știau ungurește și ne-a poftit să intrăm. Ne-a trimis să facem duș, ne-am schimbat, aveam și haine de schimb și la șapte dimineața ne-a trezit, ne-am dus în sala de mese să luăm micul dejun. N-am să uit niciodata acel mic dejun, deși nu era mare lucru: un ceai cu lămâie, pâine albă ca buretele, proaspătă, foarte bună, salam, unt… Dar pentru prima oară în viața mea, după mult timp, am simțit că eram tratat ca un OM.
Când am ajuns în Bavaria, erau trei mii de învățători fară serviciu și am zis, ei bine, eu voi fi al 3 001-lea, cine știe cât trebuie să aștept și unde voi primi un serviciu. Am decis să învâț altă mesrie cu altă perspectivă. Eu spun că a meritat, pentru că pasul acesta l-am făcut pentru fiica mea, știind că un viitor în România lui Ceaușecu nu exista pentru ea.”
Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele mărturii, care te transpun într-o societate închisă, în care visul libertății era interzis. În ineterviul „Plecarea din țară a fost ca o trecere prin moarte”, Simion Felecan, preot paroh la Parohia Ortodoxă „Buna Vestire” din München, arată că emigrația nu este pentru oricine. „E o adevărată artă să poți lua viața de la început (…) Aventurierii și introvertiții sunt singurii care pot supraviețui. Aventurierii, pentru că ei sunt acasă oriunde, nu pun la suflet nimic, uneori riscă totul (…) Cei ce au reușit ceva în țară, au reușit și aici”. „Nu peste mulți ani, în pofida situației actuale, România va fi o țară în care foarte mulți vor dori să trăiască (…) Cu cât se vor depărta mai mult de ea, cu atât li se va părea mai frumoasă și mai prețioasă. Așa cum se întâmplă atunci când privești un tablou într-o expoziție”, crede preotul Simion Felecan.
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ
Represiunea comunistă asupra scriitorului german
WILLIAM TOTOK – care l-a determinat să plece din țară – reflectată în presa vremii
Tehnicile de manipulare, constrângere și cenzură ale comunismului românesc, s-au manifestat sub toate formele asupra tuturor categoriilor sociale.
Intelectuaii, poate mai mult ca oricare segment, au avut de îndurat represiunea aprigă din partea sistemului, dar, din rândurile lor s-au făcut auzite nenumărate voci, care blamau și dezavuau dictatura deviantă a lui Ceaușescu.
Este și cazul unor scriitori germani din Timișoara, din rândurile căruia făcea parte și William Totok, personalitatea despre care voi scrie în rândurile următoare, care s-a opus cu vehemență dictaturii ceaușiste, arătând cu degetul indignării spre orice formă de totalitarism.
Născut la 21 aprilie, 1951, în comuna Comloșul Mare, județul Timiș, William Totok, este absolventul liceului din Sînnicolaul-Mare, în anul 1970. În același an, revista Neue Literatur, nr. 2, publică primele sale poezii.
În timpul bacalaureatului este chemat pentru prima dată la securitatea din Sînnicolau, unde este anchetat de ofițerul Topliceanu; i se ia o probă de scris, întrucât a adresat (anonim) o scrisoare unui post străin de radio. Nu este admis la Facultatea de filologie din Timișoara.
În septembrie este interogat din nou, de data aceasta la sediul securității din Timișoara, de către căpitanul Dumitrescu, în legătură cu scrisoarea menționată. La 22 octombrie, 1970 este înrolat în armată. În serviciul militar fiind, este din nou anchetat de către un ofițer de securitate (de contrainformații), deghizat în colonel de artilerie.
In februarie se înscenează o ședință de "demascare publică". Lui William Totok i se aplică eticheta de "dușman" și va fi dat afară din U.T.C., al cărui membru era din 1965. În momentul apariției "tezelor din iulie", care au inaugurat mini-revoluția culturală, se afla la munci agricole în satul Ionel, jud. Timiș.
Este trecut în rezervă la data de 12 februarie 1972. Se pregătește pentru un nou examen de admitere, dar primește un ordin de chemare pentru concentrare la data de 25 mai, 1972, cu scopul de a fi împiedicat să participe la concursul de admitere la facultate. Din septembrie 1972 până în iulie 1973 ocupă postul de învățător suplinitor pentru clasele 1-4 la Școala generală Borlești din jud. Satu-Mare (secția germană). La Timișoara apare antologia de poezie Wort-mcldungen (Mesaje poetice) în care, printre alții, sunt publicați toți acei tineri autori care au fondat AKTIONSGRUPPE BANAT, inclusiv William Totok.
La scurt timp după lăsarea la vatră de la concentrare, apare sub semnătura lui Ion Cumpănaș, locțiitor al secretarului de partid din Comloș, director al căminului cultural, în ziarul local din Timișoara Drapelul roșu (nr. 8539), un articol intitulat "Caricatura și epigrama", în care William Totok, este insultat și declarat indirect un dușman parazitar. Replica lui William Totok, adresată redactorului-șef al ziarului, nu va fi publicată.
William Totok, își începe studiile la Universitatea din Timișoara și activează în cenaclul "Universitas" al Casei de cultură a studenților din Timișoara, care este de fapt cenaclul GRUPULUI DE ACȚIUNE. Textele grupului apar în diferite publicații și sunt comentate ba favorabil, ba negativ.
Securitatea începe o vastă campanie de racolare și subminare a grupului. William Totok, este convocat în camera 505 din incinta Universității, la maiorul Ianto. Grupul de acțiune cunoascând manevrele securității, hotărăște, de comun acord, ca aceia care vor fi convocați să accepte rolul de "agent dublu", să informeze totodată pe ceilalți membri ai grupului despre intențiile și direcția intereselor poliției politice.
Maiorul Rudolf Koppe se ocupă direct de culegerea de informații despre grup. Sunt racolați la plasa de agenți numeroși indivizi care participau la ședințele literare și care au redactat ulterior materiale împotriva cenaclului "Universitas". Mulți dintre informatorii de atunci vor fi citați ca martori în cadrul cercetărilor masive de mai târziu, când se va fabrica un dosar bazat pe pretinsa acuzație de "complot". Din fericire, acțiunea aceasta nu a fost dusă până la capăt, cu toate că securiștii timișoreni ar fi dorit-o.
AKTIONSGRUPPE BANAT își continuă activitatea. Membrii grupului citesc din creația lor în multe localități din țară: București, Cluj, Timișoara etc. Supravegherea devine tot mai stânjenitoare. În data de 23 iunie 1975 se efectuează prima percheziție la Gunter Totok, pe atunci militar la Mediaș, ulterior arestat și condamnat într-un simulacru de proces pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste.
Câteva zile după descinderea amintită se face o a doua percheziție, acum de către colonelul Bleahu de la Sibiu, organ de cercetare penală. El va întocmi dosarul lui Gunter Totok, interogând zeci de martori, falsificînd depozițiile acestora, smulse de multe ori sub amenințare. Despre soarta lui Gunter Totok mult timp nu se știe nimic. Securitatea a lansat în legătură cu reținerea lui o mulțime de zvonuri, unul mai fantezist decât celălalt.
În octombrie sunt arestați patru scriitori germani: Gerhardt Csejka, Gerhardt Ortinau, William Totok și Richard Wagner, sub învinuirea că ar fi intenționat să părăsească clandestin țara. Sunt reținuți o săptămînă în arestul securității din Timișoara, timp în care au loc percheziții la fiecare dintre ei.
În timpul detenției sunt anchetați despre activitățile lor literare. Mai ales serbarea jubileului, 3 ani de activitate a lui AKTIONSGRUPPE, în mai 1975, a stârnit mânia anchetatorilor: lt. maj. Petru Pele și lt. col. Cionca. Funcționari ai Comitetului județean de partid au afirmat ulterior (pe șoptite) că ridicarea arestului preventiv s-ar fi datorat intervenției directe a lui Ilie Verdeț, pe atunci răspunzător în conducerea partidului de problemele naționalităților, care s-ar fi deplasat la Timișoara împreună cu Bert Millitz, politruc german cu biroul de lucru în incinta sediului CC. al P.C.R., pentru a se informa la fața locului despre cele întâmplate.
Textele literare ale lui William Totok, parțial neterminate, care au fost pur și simplu furate la prima descindere, cu toate că se amintește în procesul verbal de percheziție că înscrisurile lui acestuia nu ar fi fost ridicate, au fost traduse în limba română de către o echipă de profesori ai Facultății de limbi germanice din Timișoara.
William Totok rămâne sub stare de arest până la data de 29 iunie, 1976, petrecând jumătatea timpului în beciurile securității, cealaltă jumătate într-o celulă absolut izolată din penitenciarul Popa Șapcă din Timișoara. În aceeași încăpere a stat și fratele său, adus în lanțuri de la Sibiu la Timișoara, în vederea procesului de la Tribunalul Militar, proces programat pe data de 18 noiembrie 1975.
Procesul a fost însă amânat de mai multe ori. Între timp au intervenit mai multe organizații umanitare, printre care și Amnesty International, care se interesau de soarta celor doi frați, cerând în același timp punerea lor in libertate.
După judecarea procesului, Guntar Totok a fost transportat, tot în lanțuri, ca un criminal periculos, într-o pușcărie de tranzit la București, pentru recurs. Condamnarea la 5 ani nu va fi comutată.
Pe data de 20/21 iunie 1976, apare în Le Monde o știre despre arestarea și deținerea lui William Totok, bazată pe o scrisoare a lui, ajunsă cu mare întârziere în Occident. Știrea din Le Monde este difuzată imediat de o serie de posturi de radio, printre care și de Europa liberă. La 29 iunie 1976, William Totok, va fi eliberat, după o perioadă lungă de arest preventiv, în izolare totală, interzicându-i-se orice lectură, neavând drept la vizite și corespondență. Din când în când avea permisiunea de a primi câte un pachet de alimente și țigări.
După ce cazul a devenit de notorietate publică, au început să apară în presa occidentală o serie de relatări și comentarii pe marginea represiunii din România și mai ales pe marginea cazului Totok, de pildă, articolul Politică culturală și represiune polițienească / Marxiști germani din România deranjează liniștea revoluționară a statului lor "socialist" (Kulturpolitik mit Polizeieinsatz/Marxistische Rumăniendeutsche storen die revoluționare Ruhe ihres "sozialistischen" Staates) sub semnătura lui Dieter Schlesak în Frankfurter Rundschau, la 10 iulie, 1976.
Alte relatări au urmat în presa și la posturile de radio din Israel, Franța, R.F.G., Italia.
La începutul lunii iulie este eliberat și Gunter Totok. Înainte de eliberare i se spune că numai și numai datorită "mărinimiei președintelui Ceaușescu" poate pleca acasă.
În aceeași perioadă intră în vigoare și două decrete prezidențiale, unul privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse (publicat în Neuer Weg, 8 VI 1976) și celălalt privind grațierea unor pedepse (Neuer Weg, 7 VII 1976), decrete de care au beneficiat doar deținuții de drept comun. Deținuții poliției, despre care se afirmă oficial că nu există, sunt eliberați de obicei la indicația venită de sus de tot, fără prea mult zgomot.
În urma apariției articolului din Frankfurter Rundschau, securitatea a încercat să smulgă lui William Totok un fel de dezmințire, care trebuia expediată ziarului respectiv. Deoarece munca lui de lămurire n-a dat rezultatele scontate, a încercat să-1 convingă pe Richard Wagner, pe atunci profesor la Hunedoara, să redacteze un text, tot fără succes. Securitatea a renunțat la acest "proiect".
Mama celor două victime ale represiunii politice, Anna Totok, care în anii '40 a fost deportată în gulagul stalinist pentru simpla vină de a fi de origine germană, a adresat în toată această perioadă de coșmar nenumărate petiții și apeluri forurilor de partid și de stat. Toate fără rezultate. Anna Totok continuă războiul epistolar și după eliberarea fiilor, acum cerând cu insistență ca aceștia să-și poată continua studiile întrerupte. Este pusă în mișcare fabrica de minciuni de la Săptămâna.
In presa din țară continuă să apară o serie de articole, recenzii, cronici de teatru cât și poezii semnate de William Totok, unele grav cenzurate. I se permite să călătorească în Ungaria (1977, 1979, 1980). După absolvirea facultății este repartizat ca profesor de germană la Școala generală din Tomnatic, județul Timiș.
În 1980 îi apare, în sfârșit, cartea de debut Die Vergesellschaftung der Gefuhlc (Socializarea Sentimentelor), la editura Kriterion din București, însă într-un tiraj de doar… 250 de exemplare!
Fratele său, care a făcut un curs de calificare la întreprinderea timișoreană "Garofița", reușește din nou la Facultatea de construcții de la Politehnica din același oraș. După terminarea studiilor, va lucra un timp ca inginer constructor pe șantierul centralei electrice pe bază de șisturi bituminoase din Oravița (jud. Caraș-Severin), fiind transferat apoi la trustul agricol din Timișoara. Lui Gunter Totok i se va refuza sistematic un pașaport de călătorie în țările socialiste.
Securitatea încearcă să sugereze părinților lui William Totok, să depună cereri de emigrare. La București tocmai pornise acțiunea lui Paul Goma, folosită de mulți semnatari ai curajosului apel drept trambulină de plecare în Occident. William Totok, se angajează, începând din mai, ca muncitor necalificat la întreprinderea "Ceramica" din Jimbolia, in urma sugestiilor primite pe căi ocolite din partea unor binevoitori din conducerea Uniunii Scriitorilor, dar și din partea neostalinistului Hert Millitz, de care a fost primit în audiență la CC, (tot prin intervenția Uniunii) și care a trecut la amenințări directe.
Interdicția de publicare nu s-a ridicat, cu toate că semnătura lui William Totok a apărut din nou sub o traducere în Neue Literatur. În revista Forum studențesc îi apar articole semnate cu pseudonimul Otto Willik. De-abia în vara lui 1977 i se publică din nou texte în revista brașoveană Karpa-hmrundschau, condusă de Eduard Eisenburger, președintele Consiliului oamenilor muncii de naționalitate germană, ca semn discret pentru toate celelalte publicații că interdicția s-a ridicat. În toamna lui 1977 își reia studiile, după zeci și zeci de memorii adresate conducerii superioare de partid și de stat. I se restituie o parte din materialele confiscate în 1975. Primește un răspuns la petițiile sale din partea securității, începe să frecventeze cenaclul "Adam Miiller Guttenbrunn".
Începând cu primele zile ale anului 1982, William Totok este angajat la redacția ziarului local din Timișoara Nene Banatcr Zeitung (NBZ), pe post de traducător, post administrativ, care nu trebuia aprobat în prealabil de către securitate și de comitetul județean de partid. Ne-fiind membru P.C.R., n-ar fi avut voie să ocupe un post de redactor, în fapt, face munca unui redactor cultural, răspunzând totodată de pagina locală pentru județul Arad.
Securitatea, nereușind să împiedice angajarea lui William Totok, a pornit o ofensivă bine ticluită împotriva lui, efectuând la data de 14 mai 1982, o percheziție la Horst Samson, unde au fost confiscate benzi de magnetofon, cărți, manuscrise și însemnările lui William Totok făcute în 1976, imediat după eliberarea sa din detenție, constituind un fel de jurnal referitor la perioada de arest.
În aceeași zi, este percheziționat și domiciliul lui William Totok, (care locuia în apartamentul lui Richard Wagner, pe str. 13 Decembrie nr.34 din Timișoara, întrucît nu i-a fost repartizată niciodată o locuință), de către lt.col. Păduraru și lt. loan Beletescu (pe atunci responsabil la Teatrul german de stat din Timișoara), însoțiți de o traducătoare anonimă.
În procesul verbal de percheziție se trec toate materialele confiscate, manuscrise și notițe. Mai târziu acestea au fost parțial înapoiate, reținându-se doar textele calificate drept "dușmănoase". Ordinul de percheziție purta numărul 1091 și a fost emis de către Procuratura militară locală.
În urma descinderii, William Totok este dus la sediul securității și supus unui lung interogatoriu de către "judecătorul de instrucție" din 1975, acum deja căpitan, Pele Petru. În încheierea audierii are loc o întrevedere cu șeful securității, col. Mortoiu (avansat la 23 august 1984 la gradul de general și transferat la București; postul rămas vacant a fost ocupat interimar de col. Cristescu), în prezența redactorului șef de la NBZ. I se dă voie lui William Totok să plece acasă, cu obligația ca în zilele următoare să se prezinte la alte interogatorii.
Aceste interogatorii au fost "conduse" de un oarecare lt. col. Sălăgeanu și de către maiorul loan Adamescu (se pare, adjunctul lui Păduraru), totul terminându-se cu o mustrare scrisă.
William Totok continuă să lucreze la NBZ. La editura Kriterion apare în limba română mult comentata antologie "Vânt potrivit până la tare. Zece tineri poeți germani din România", printre autorii antologați fiind și William Totok. Electrecordul editează un disc, "Tineri poeți germani din Banat", la care colaborează și scriitorul german cu două poeme. Cenaclul AMG publică antologia Pflastcrstcine, cuprinzând textele literare ale membrilor săi.
În noiembrie 1982 i se sparge locuința de pe str. 13 Decembrie nr. 34. Pe lângă o sumă însemnată de bani, îi dispar un magnetofon, un radiocasetofon și două ceasuri. Miliția, ajunsă la fața locului, întreprinde cercetări sumare. O vecină va declara ce a văzut și-l va descrie pe făptaș drept un individ de vreo 30-35 de ani. Hoțul însă nu va fi prins. De-abia după ce William Totok povestește unor prieteni străini această întîmplare stranie, aproape trei ani mai tîrziu, la 11 decembrie, 1985, va fi anunțat printr-o carte poștală, semnată de procurorul-șef din Timișoara, Angelina Tufariu, că autorul spargerii, un oarecare Serac Augustin, a fost identificat, acțiunea penală însă s-a sistat, deoarece hoțul a decedat. William Totok întreprinde, după această comunicare, pe cont propriu "cercetări" în vederea elucidării identității lui Serac. Căutările, la un moment dat, au fost încoronate de succes, acesta descoperind mormântul celui decedat, în cimitirul săracilor din Timișoara, unde cu stupefacție își dă seama că decedatul era în vârstă de 57 de ani, conform inscripției de pe cruce. Se putea deduce ușor că lui Serac Augustin, mort în pușcărie, în timpul cercetărilor, i se pusese în cârcă încă o faptă, pe care o săvârșise altcineva (unul de 30-35 de ani, precum a declarat vecina).
Cenaclul AMG își continuă activitatea. Securitatea urmărește cu interes sporit ce se întâmplă. În vara lui 1984 începe o nouă ofensivă împotriva tuturor autorilor germani nonconformiști din Timișoara. Victima principală devine Helmuth Frauendorfer. Șapte scriitori semnează o scrisoare de protest, adresată primului secretar Cornel Pacoste și Iui D.R. Popescu.
Urmează o audiență la zelosul secretar cu propaganda, Eugen Florescu, în octombrie, care se va termina cu amenințări masive la adresa celor prezenți. Lui William Totok îi apare la editura Facla din Timișoara un volum de versuri grav cenzurat de către securitate, secondat de Patița Silvestru de la Comitetul de cultură și educație socialistă din București.
Titlul volumului, "Alarmă de probă" ("Probealarm") trebuie schimbat în ultima clipă în "Politețe rezervată"
În Occident apar primele relatări referitoare la întâmplările din vara anului 1984. Lui William Totok i se desface contractul de muncă, sugerându-i-se din nou să-și depună actele de plecare definitivă din România. Nu acceptă. Se adresează în schimb forurilor superioare de partid și de stat. I se interzice să participe la două întâlniri literare în . Represiunea se intensifică într-un mod foarte subtil.
În presa occidentală continuă să apară știri și comentarii despre noile forme de represiune îndreptate împotriva scriitorilor germani, despre tactica adoptată de securitate. O parte din semnatarii scrisorii de protest depun cereri de plecare definitivă. Rolf Bossert, fost membru al GRUPULUI DE ACȚIUNE, reușește după multe tracasări să plece în R.F.G. la sfârșitul anului 1985. Se sinucide la Frankfurt pe Main (17 februarie 1986). Într-un interviu apărut postum în Frankfurter Rundschau (20 februarie 1986), el povestește pe larg ce se întâmplă în România, la ce șicane sunt supuși colegii săi, despre felul în care sunt tratați de către securitate și despre faptul că William Totok a depus o cerere de plecare la data de 21 ianuarie, 1986.
William Totok primește, la o lună după depunerea cererii, un ordin de concentrare. Protestează imediat într-o scrisoare deschisă trimisă ministerului de interne, George Homoștean. Scrisoarea va fi publicată parțial în presa occidentală și difuzată în întregime de Europa Liberă, la 23 martie 1986.
În martie, scriitorii Herta Miiller, Johann Rippet, Richard Wagner și William Totok sunt primiți, în semn de solidaritate, în Uniunea Scriitorilor vest-germani (VS), care va începe o largă campanie de sprijinire a scriitorilor persecutați. Scrisoarea deschisă a Uniunii către cancelarul Kohl, care este rugat să nu-1 viziteze pe dictatorul Ceaușescu, a fost difuzată de Europa Liberă și de Deutsche Welle.
Lui William Totok i se refuză un volum de poezii la Kriterion, sub pretextul că n-a mai luat legătura cu editura și că n-a mai trimis alte poeme. Numele său, ca și ale colegilor săi, nu mai are voie să apară în presă.
La data de 26 februarie 1987, William Totok se deplasează la București pentru vizele necesare plecării definitive. În aceeași zi i se sparge locuința. Făptașul însă nu fură nimic, cu toate că pe masă se aflau 10.000 de lei. Herta Muller și Richard Wagner au petrecut în toiul plecării lor ultimele zile în aceeași locuință cu William Totok. Miliția, alertată de niște vecini, se afla deja în locuință, când H. Muller s-a întors din oraș. "Spargerea" s-a petrecut între orele 9 și 11 dimineața. Muller îi spune locotenentului prezent ce crede despre spargerea respectivă și cine se ascunde, după părerea ei, în spatele acțiunii. Locotenentul o ascultă fără nici un comentariu. Rezultatele cercetărilor la ora actuală sunt necunoscute.
La data de 15 martie 1987, William Totok părăsește România definitiv, cu destinația Berlin (Vest). La Darmstadt i se decernează premiul pentru poezie "Leonce-und-Lena-Fârderpreis". Apar o serie de interviuri și articole în presă cât și la radioteleviziunea germană, în care relatează despre situația tragică a României.
CAPITOLUL V
PRESA DUPĂ ‘89 DESPRE EVADAREA ROMÂNILOR ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST
Drama pe care au trăit-o românii în timpul regimului comunist este aproape de neînchipuit pentru noi. Tocmai pentru a descrie mai bine această perioadă înfiorătoare și pentru a arăta că totuși există companii de presă care sunt impotriva uitării acestui capitol dureros, am sa vă aduc la cunoștiință drama frontieriștilor români prin intermediul articolelor publicate în Jurnalul Național.
În 2005, mai mulți reporteri/redactori ai ziarului Jurnalul Național au făcut un demers de presă destinat expunerii dramei trăite de fronieriști. Articolul care m-a impresionat și șocat în același timp, este articolul intitulat „Îmbrăcați în glicerină”, publicat în data de 30 mai 2005. Articolul descrie tehnicile de trecere ilegală a frontierei pe Dunăre, unde fluxurile migratorii au avut loc de când e lumea, dar în perioada comunistă sute de români treceau anual fluviul. “Studiau terenul și se pregateau și cu câte doi ani înainte de a trece Dunarea la sârbi. Respectau cu sfințenie “rețeta” de succes a altora, numai pentru a ajunge întregi în Iugoslavia, de unde aveau șansa de a pleca în Occident: unși cu glicerina, îmbrăcați lejer, de multe ori în slip, asigurându-și alibiuri. Aceasta este povestea românilor care au înfruntat moartea, pentru a fi liberi, pe vremea comuniștilor.” Fuga în perioada comunistă era o joacă pe viață și pe moarte, iar punguța cu actele era întreaga avere a fugarilor. Aceasta era prinsă de corp, “lipită cu bandă izolieră, direct pe piele sau pe haine, ca să ajungă-ntreagă la destinatie. Unii, sărmanii, se gândeau la cei ce rămâneau acasă. Ca să nu le facă probleme dacă erau prinși, se despărțeau de acte. Le dădeau celor de “dincolo”, cu care stabileau contacte cu mult timp înaintea plecării, anunțându-i în ce noapte aveau să treacă Dunărea”. Însă, nu toți au reușit, fiind văzuți de grăniceri și loviți în cap, mulți și-au pierdut viața și au devenit hrană pentru pești. Ceea ce s-a pentrecut în perioada comunistă la frontierele României este prezentat în articol ca un genocid care a ucis oameni nevinovați, iar în momentul în care erau prinși deveneau obiecte cu care se putea face orice fără a fi tras la răspundere. Generația de tineri a fost chemată sub arme la grăniceri și promovată pentru a lovi și ucide.
În articolul “Cazanele morții”, Marina Constantinoiu scrie despre un sârb, Ranko Jakovljevic, care vrea să ridice un monument în memoria celor care în încercarea de a găsi libertatea, și-au pierdut viața. În acest fel, Marina atrage atenția și asupra faptului că acesta este mai interesat de istoria românilor decât înșiși românii. “În memoria acelor români care nu au reușit să ajungă pe malul promisiunilor, uciși în chinuri de grăniceri zeloși, răpuși de neputința de a-și duce visul până la capăt, întorși în țară și pedepsiți de autorități, un sârb din Kladovo vrea să facă un gest de reparație.” Acesta s-a adresat directorului Organizației turistice din Kladoovo, șefului Centrului Cultural din localitate și directorului Hidrocentralei Djerdap pentru ai acorda ajutorul la îndeplinirea proiectului. Pentru el, faptul că nici după aproape 30 de ani nu se pot citi numele victimelor, este ceva tragic. “…vă rog să analizați inițiativa care îmi aparține, de a se ridica un monument reprezentativ pe malul Dunării, în zona Portile-de-Fier, în amintirea victimelor terorii, cu participarea părții române” spune acest sârb autorităților sale locale cu speranța că aceste cuvinte vor fi auzite și în România.
“Aruncați în anonimat”, este articolul în care se vorbește despre evidența victimelor. Porțiunea cimitirelor de la Sip, Tekija și Gobjule este botezată de localnici ca fiind “Cimitirul celor fără nume”, pentru că în documentele oficiale aceștia figurează ca neidentificați. Identificarea lor al fi însemnat înregistrarea a încă unui caz ilegal de trecere a frontierei, asta pe lângă faptul că repatrierea cadavrelor ar fi costat prea mult. “Dincolo de bariera de apă, pe malul românesc al Dunarii, familii întregi așteaptă și-n ziua de azi o veste despre soarta alor lor, plecați într-o bună zi la razboi cu destinul. Ne-au contactat la redacție, după ce am pornit acest serial. Vor sa afle adevarul, oricât de dureros ar fi. Oricum, ce poate egala durerea unei mame care nu mai știe nimic despre fiul ei, de mai bine 20 de ani? Nu s-a putut nici bucura că-i liber, undeva, în Occident, nu i-a putut face nici pomeniri, în caz că-i mort. Autoritățile au ridicat din umeri. “Nu este în evidențele noastre” sunt rezoluțiile seci, care pun între paranteze o viata de om.” În cimitirele menționate anterior sunt îngropați peste 190 de români, iar crucile lor sunt însemnate cu “NN”. “Sunt cei neidentificați, dar pe mulți dintre ei i-am trecut ca fiind români, pentru că mai multe indicii ne făceau să gândim asta. Erau tatuajele, etichetele hainelor pe care le aveau pe ei. Noi găseam cadavre cu haine sau încălțări fabricate în România. Anunțam autoritățile române si ele spuneau că nu-s ai lor”, declara medicul Costa, care are acasă lista tuturor autopsiilor pe care le-a făcut, pentru Jurnalul Național.
Povestea unei mame cu durere în suflet, care își așteaptă fiul de mai bine de 21 de ani este redactată în articolul “Dispărut din Epoca de Aur”. Vasilică Tirtiriga era un adolescent cu dorința de a pleca. A încercat în 1983 de 2 ori să fugă din țară, dar a fost prins și trimis înapoi. După un an a plecat împreună cu patru prieteni, iar de atunci nimeni nu mai știe nimic de el.La fel de cutremurătoare este și povestea familiei Zainea descrisă în articolul “Preferam să fim împușcați”, care a avut curajul să treacă Dunărea într-o ambarcațiune improvizată, cu doi copii după ei, la Varciorova. Când au plecat aveau cu ei un colac vulcanizat, o barcă improvizată și două palete pentru a vâsli. Curentul îi trăgea spre baraj, barca se umplea cu apă, iar pe mal au văzut grăniceri. “Am crezut că îsta ne este sfârșitul. Nu ne mai interesa decât să avem o moarte ușoară. Preferam să fim împușcați decât să murim înecati. Dar soția a vazut malul sârbesc când a fulgerat și a strigat să tragem tare, că suntem aproape. Am tras cât am putut. Și copiii trăgeau cu palmele apa.” Când au ajuns pe malul sârbescc, tocmai trecea un autobus plin cu oameni care le-au oferit ajutor și le-au ajutat să scape de România.
“Salt cu racheta într-o nouă viață”, este un articol despre o evadare fascinantă din lagărul communist. În anul 1971, Nicolae Dragota, era funcționar în Comerțul exterior, pasionat în același timp și de înot. În luna august a aceluiași an, Nicolae, și-a luat concediu, un concediu din care nu-și dorea să se mai întoarcă. La Orșova își face un plan. “Sâmbăta, zi potrivită pentru un voiaj de recunoaștere. Portul Orșova, ora 10:00 dimineata. Racheta aștepta ancorată. Trei militari la cheu controlează documentele pasagerilor. Racheta pleaca spre Moldova Noua. Nicolae, cuminte, privește spre malul românesc. Detașat, să nu atragă atenția presupușilor securiști, semănați printre pasageri. Studiază ambarcațiunea. Merge la budă, spre pupă. Da, de acolo se putea sări în apă, neobservat.” Ajuns pe malul sârbesc acesta s-a mai întors în locul din care abia a scăpat după 19 ani.
În articolul “Încă treci Dunărea”, jurnalista Carmen Preotesoiu vorbește despre povestea unui fugar care înțelesese că odată cu demolarea de către autorități a casei părintești arbitrariul va domni peste întreaga viață a familiei sale. Se întâmpla în anii '80, când atmosfera politică devenise irespirabilă. Lucian Herlo avea 25 de ani, terminase o facultate tehnică și își făcea stagiatura la Porțile de Fier II, Osțrovu Mare. Dunărea îi devenea familiară, frica pe care alții o încercaseră numai gândindu-se că vor trece Dunărea înnot în bătaia puștii se atenua pe zi ce trecea. Hotărârea era luată, așa că a început pregătirile. A făcut rost de labe de cauciuc pentru înot și de o saltea gonflabilă, revopsită din galben țipător în bleumarin, a împachetat câteva haine și, împreună cu un tovarăș de drum, au aranjat să fie așteptați în Iugoslavia de o mașină. Au ales ziua: 12 septembrie. După ce au ajuns acolo, au luat un aotobuz care mergea spre Belgrad, unde au stat la un hotel și s-a întâlnit cu doi sibieni care vroiau și ei să plece în Suedia. Lucian, s-a răzgăndit și a ales să țintescă spre America, ceea ce a și reușit.
Multe au fost poveștile prin care frontieriștii au ales calea exilului și țin sa adaug aici și alte întâmplări excepționale printre care se numără, de asemenea articole inspirate din aceiași dramă cu următoarele titluri: “Dacă frontierele ar vorbi, despre multe crime ar povesti”, “Pe calea spre libertate, fiecare cu norocul lui”, “A fugit de Ceaușescu la turci”.
Așadar, instituția media Jurnalului Național a avut darul de a răscoli penumbra confortabilă care ascunde adevărul și totodată pe cei vinovați de uciderea sau maltratarea unor tineri evadați din închisoarea numită România. Unul dintre genericele folosite în ziar a fost „Cauza morții: libertatea". Generația tânără de jurnaliști a resimțit subiectul ca pe o descoperire incredibilă și dureroasă. Poate de aceea, anchetele și reportajele din serialul publicat în mai-iunie 2005 poartă o încărcătură de indignare patetică de unde rezultă că în fața ororii, jurnalistul nu poate rămâne impasibil.
CONCLUZII
România, prin acumularea puterii politice în mâinile liderului și inabilitatea lui de a asigura un proces de luare a deciziilor bazat pe competență, a ilustrat natura persistentă a contradicției fundamentale a stalinismului, iar convingerea lui Ceaușescu că atât voința umană, cât și realitatea erau de o flexibilitate infinită, gata să fie modelate potrivit planurilor sale utopice, a fost o circumstanță agravată.
Am observat cum în perioda comunistă, pe lângă libertatea fizică care nu exista, comuniștii au interzis și libertatea gândirii și aici mă refer la cenzură, lovitura cea mai profunda a acestui sistem. Politica și ideologia partidului erau primordiale, iar orice gând scris sau rostit care putea altera imaginea acestuia trebuia să dispară. Astfel, apariția în mass-media a unor materiale care să prezinte realitatea sau publicarea unor materiale critice și de opoziție era imposibilă. Presa își exercita activitatea sub conducerea PCR, iar Ceaușescu s-a folosit de toate tehnicile de manipulare în masă pentru a introduce cultul personalității și ideologia comunistă, astfel, informarea cetățenilor asupra adevăratei situații din țară era infimă, dar cu toate acestea ecourile aceste perioade s-au făcut auzite în presa internațională. De exeplu Radio România Liberă, BBC World Service, UPI, Vocea Americii, Reuter sunt doar câteva agenții de presă străină care au oferit sprijin românilor prin difuzarea și informarea cetățenilor asupra adevârului din țară. Abia după căderea comunismului, apare libertatea de exprimare, iar în presa de după 1989 încep să fie publicate articole despre situația din țară de atunci.
În perioda 1945-1989, România era o țară „izolată”, fără mâncare, fără speranță, o țară asemănătoare cu o închisoare din care nimeni nu putea evada, unde Securitatea supraveghea orice mișcare. Traiul era dificil, se stătea la coadă pentru o bucată de pâine, curentul era oprit noaptea, la televizor se vorbea numai despre cuplul Ceaușescu, oamenii nu aveau drepturi și nici un om din România nu putea să plece din țară. Emigrarea în această perioadă putea să aducă sfărșitul, atât celui care fugea cât și familiei sale, care era încadrată la tăinuire și interogată de Securitate. Fuga era considerată o infrângere a comunismului și bineînțeles o trădare de țară. Cel care era prins, era ori împușcat ori condamnat la ani grei de închisoare. Cu toate acestea au existat oameni curajoși care și-au riscat viața și au ales să plece, unii dintre ei au reușit și traiesc și în ziua de azi în alte țări, iar pentru alții îsta a fost sfârșitul, fie au murit înnecați, fie au fost împușcați.
În urma poveștilor adunate și a articolelor analizate am constatat ca opinia politică și dorința de evadare spre libertate și la un trai mai bun a fost principala cauză a trecerii granițelor în perioda comunistă. Emigrarea a fost asemănată cu sinuciderea, iar mulți români nu au reușit să-și îndeplinească visul, plâtind cu propria viață, sfârșind împușcați. Oameni extraordinar de îndrăzneți, care în bărci, înnotând sau alergând, au reușit să lase în urmă „iadul” communist și-au găsit liniștea și libertatea în alte țări. Acești oameni care au supraviețuit trecerii clandestine sunt azi cetățeni ai lumii, care evită să-și amintească modul în care au ajuns acolo, fiind marcați pe viață de drama trăita atunci. Când au fugit din România au trăit frica animalică de a fi împușcați sau prinși și predați autorităților. Plecau fără să știe unde ajung, lăsau acasă părinți, frați, iubiri, copii, fără să știe dacă o sa-i mai revadă vreodată, fiind conștienți că între cele două lumi nu prea mai era cale de întoarcere. Ajunși în altă țară au pornit de la zero, nu le-a fost ușor fără cei dragi, după ani și ani de așteptare, după căderea comunismului cei mai norocoși au reușit să-și reîntregească familie, iar alții nu au reușit să-i mai privească în ochi nicodată deoarece s-au stins după plecarea lor.
În ceea ce privește presa de după `89, am constatat că există publicații și jurnaliști care au răscolit în trecut pentru a afla adevărul. Așadar, aceștia au încercat să reflecte exact cele întâmplate în momentul evadării din România și totodată să afle cine este culpabil de moartea unor oameni nevinovați. Poveștile reprezentate de jurnaliști în articole te transpun într-o societate închisă, în care visul libertății era interzis, iar orice încercare în împlinirea visului putea să-ți aducă moartea. Din articolele analizate rezultă o revoltă emoționanță a jurnaliștilor care nu puteau să rămână apatici în fața terorii.
Prin lucrarea de față am demonstrat cum comunismul și-a pus ampreanta și a îndemnat mii de români să plece din propria patrie, să se înstrăineze de condițiile severe impuse de acest sistem riguros, căutând o cale spre mai bine, spre libertatea occidentală. Am retrăit momentele prin care frontieriștii întâmpinau obstacole dificile, care, cu siguranță i-au marcat pe viață. Însă, cert este faptul că mulți dintre ei au trăit și au reușit să-și spună povestea semenilor lor, pentru ca noi astăzi, prin cuvintele lor sau a mass-mediei, să aflăm secretele unui trecut alunecos.
BIBLIOGRAFIE
***Analele Sighet 7: Anii 1949-1953, Mecanismele terorii, editor Romulus Rușan, Fundația Academia Civică, 1999.
Andreica, Gheorghe, Mărturii….Mărturii din iadul temnițelor comuniste, București, Editura 2000, 2000.
Armanca, Brîndușa, Frontieriștii: Istorie recentă în mass-media, Editura Curtea Veche, 2011.
Barbu, Daniel, Șapte teme de politică românească, Editura Antet, București, 1997.
Bâgu, Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Editura Tehnică, Bucureești, 1993.
Bellu, Ștefan, Pădurea răzvrătită. Mărturii ale rezistenței anticomuniste, Editura Gutinul, Baia Mare, 1993.
Boia, Lucian, Mitologia științifică a comunismului, Editura Humanitas, București, 1993.
Botez, Mihai, Românii despre ei înșiși, Editura Litera, București, 1997.
Breban, Nicolae, Confesiuni violente, Editura Du Style, București, 1997.
Brucan, Silviu, Pluralism și conflict social. O analiză socială a lumii comuniste, Editura Enciclopedică, București, 1990.
Brișcă, Adrian, Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu și rezistența armată din Bucovina, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2005.
Buzatu, Gheorghe, Chirițoiu, Mircea, Agresiunea comunismului în România, Editura Paidia București, 1998.
Câmpeanu, Pavel, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iași, 2001.
Cesereanu, Ruxandra, Comunism și represiune în România, Editura Polirom, Iași, 2006.
Curticeanu, Silviu, Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, Editura Albatros, București, 2000.
Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1997.
Georgescu, Vlad, Politică și Istorie. Cazul comuniștilor români, 1944 -1977, Editura Humanitas, București, 1991.
Iacob, Pintilie, Băjenie și surghiun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001.
Lovinescu, Monica, Unde scurte. Jurnal indirect, Editura Humanitas, București, 1990.
Mateias, Virgil, Anii de groază din România comunistă, Madrid, 1991.
Niculescu, Adrian, Din exil, după exil, Editura Univers, București, 1998.
Niculescu-Mizil, Paul., O istorie traita, Editura Enciclopedică, București, 1995.
Orescu, Șerban, Ceaușismul, România între anii 1965 și 1989, Editura Albatros, București, 1996.
Oprea, Marius, Securiștii partidului. Serviciul de cadre al P.C.R. ca poliție politică, Editura Polirom, Iași, 2002.
Pacepa, Ion, Mihai, Moștenirea Kremlinului, Editura Venus, București, 1993
Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1991.
Trancotă, Tiberiu, România comunistă: Propagandă și cenzură, Editura Tritonic, București, 2006.
SURSE ONLINE
http://www.ceausescu.org/ceausescu_texts/revolution/raportul_sri11.htm
http://adevarul.ro/locale/timisoara/interviu-exclusiv-femeia-ajutat-mii-romani-fuga-comunism-1_50ad3ab17c42d5a66391289a/index.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/preferam-sa-fim-impuscati-43522.html#
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1225790-pentru-multi-dintre-frontieristi-viata-incheiat-dunare.htm
http://romaningermania.ro/%E2%80%9Eplecarea-din-tara-a-fost-ca-o-trecere-prin-moarte/
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/imbracati-in-glicerina-43972.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/cazanele-mortii-45038.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/aruncati-in-anonimat-43915.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/disparut-din-epoca-de-aur-43746.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/salt-cu-racheta-intr-o-noua-viata-43477.html#
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/inca-treci-dunarea-43678.html
BIBLIOGRAFIE
***Analele Sighet 7: Anii 1949-1953, Mecanismele terorii, editor Romulus Rușan, Fundația Academia Civică, 1999.
Andreica, Gheorghe, Mărturii….Mărturii din iadul temnițelor comuniste, București, Editura 2000, 2000.
Armanca, Brîndușa, Frontieriștii: Istorie recentă în mass-media, Editura Curtea Veche, 2011.
Barbu, Daniel, Șapte teme de politică românească, Editura Antet, București, 1997.
Bâgu, Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Editura Tehnică, Bucureești, 1993.
Bellu, Ștefan, Pădurea răzvrătită. Mărturii ale rezistenței anticomuniste, Editura Gutinul, Baia Mare, 1993.
Boia, Lucian, Mitologia științifică a comunismului, Editura Humanitas, București, 1993.
Botez, Mihai, Românii despre ei înșiși, Editura Litera, București, 1997.
Breban, Nicolae, Confesiuni violente, Editura Du Style, București, 1997.
Brucan, Silviu, Pluralism și conflict social. O analiză socială a lumii comuniste, Editura Enciclopedică, București, 1990.
Brișcă, Adrian, Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu și rezistența armată din Bucovina, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2005.
Buzatu, Gheorghe, Chirițoiu, Mircea, Agresiunea comunismului în România, Editura Paidia București, 1998.
Câmpeanu, Pavel, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iași, 2001.
Cesereanu, Ruxandra, Comunism și represiune în România, Editura Polirom, Iași, 2006.
Curticeanu, Silviu, Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, Editura Albatros, București, 2000.
Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1997.
Georgescu, Vlad, Politică și Istorie. Cazul comuniștilor români, 1944 -1977, Editura Humanitas, București, 1991.
Iacob, Pintilie, Băjenie și surghiun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001.
Lovinescu, Monica, Unde scurte. Jurnal indirect, Editura Humanitas, București, 1990.
Mateias, Virgil, Anii de groază din România comunistă, Madrid, 1991.
Niculescu, Adrian, Din exil, după exil, Editura Univers, București, 1998.
Niculescu-Mizil, Paul., O istorie traita, Editura Enciclopedică, București, 1995.
Orescu, Șerban, Ceaușismul, România între anii 1965 și 1989, Editura Albatros, București, 1996.
Oprea, Marius, Securiștii partidului. Serviciul de cadre al P.C.R. ca poliție politică, Editura Polirom, Iași, 2002.
Pacepa, Ion, Mihai, Moștenirea Kremlinului, Editura Venus, București, 1993
Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1991.
Trancotă, Tiberiu, România comunistă: Propagandă și cenzură, Editura Tritonic, București, 2006.
SURSE ONLINE
http://www.ceausescu.org/ceausescu_texts/revolution/raportul_sri11.htm
http://adevarul.ro/locale/timisoara/interviu-exclusiv-femeia-ajutat-mii-romani-fuga-comunism-1_50ad3ab17c42d5a66391289a/index.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/preferam-sa-fim-impuscati-43522.html#
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1225790-pentru-multi-dintre-frontieristi-viata-incheiat-dunare.htm
http://romaningermania.ro/%E2%80%9Eplecarea-din-tara-a-fost-ca-o-trecere-prin-moarte/
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/imbracati-in-glicerina-43972.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/cazanele-mortii-45038.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/aruncati-in-anonimat-43915.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/disparut-din-epoca-de-aur-43746.html
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/salt-cu-racheta-intr-o-noua-viata-43477.html#
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/cauza-mortii-libertatea/inca-treci-dunarea-43678.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Din Iadul Comunist Spre Raiul Capitalist (ID: 120865)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.