Dimitrie Cantemir, Militar ȘI Diplomat

. ANIVERSARE 340. DIMITRIE CANTEMIR, MILITAR ȘI DIPLOMAT

(“Străjer în calea furtunilor”, Revista Diviziei 2 infanterie, Buzău, nr. 14, 2013, pag.44-47)

MOLDOVA ȘI CONTEXTUL POLITIC EUROPEAN LA INCEPUTUL SEC XVIII

Contextul politic european din secolul XVII si XVIII era în permanentă evoluție și transformare. În ultimele decenii ale secolului al-XVII-lea și începutul secolului al-XVIII-lea se constată declinul marilor puteri europene de odinioară ca Țara Leșească la nord și Imperiul Otoman la sud, prin înfrângeri și chiar pierderi teritoriale în favoarea puterilor vecine.

Alte puteri europene din vecinătatea mai apropiată sau mai îndepărtată a Moldovei -în aceeași perioadă de analiză- erau în plină ascensiune, este vorba despre Imperiul Habsburgic, (care obținuse noi teritorii în confruntările sale cu Imperiul Otoman, prin trecerea Transilvaniei de sub stăpînirea turcilor sub stăpânirea habsburgilor în 1699), pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte, care de asemenea, (mai ales sub Petru cel Mare) reușește să obțină o victorie decisivă asupra lui Carol al XII-lea, regele Suediei, la Poltava, în așa-zisul Războiul Nordic și să-și croiască astfel deschidere spre Europa la Marea Baltică.

Toate aceste metamorfoze politice deosebit de dinamice în Centrul și Estul Europei, în imediata apropiere a Țărilor Române, a Moldovei în special, se desfășurau în condițiile unei rivalități politice între domnii din cele două țări surori.

In perioada de referință, se acutizează rivalitatea dintre Constantin Cantemir (1685-1693) și Cantacuzini, apoi cu Constantin Brâncoveanu din Țara Românească, rivalitate care a continuat ulterior și în prima domnie a lui Antioh Cantemir (1695-1700), fiul mai mare al lui Constantin Cantemir. Aceste aspecte au subminat considerabil efortul lor de obținere a unui statut mai favorabil în raport cu Poarta Otomană. Mai mult decât atât, Imperiul Otoman, aflat în permanente războaie, solicita din partea țărilor vasale resurse materiale și umane tot mai mari.

Tânărul Dimitrie Cantemir era încă din adolescență invitat de tatăl său, (după cum mărturisește în „Vita Constantini Cantemiri”) la discuțiile care aveau loc la curtea domnească, asistând chiar și la luarea unor decizii politice în relațiile cu puterile vecine. Fiind o fire inteligentă și cu multă aplecare spre studiu și învățătură, treptat el începe să cunoască și să înțeleagă situația complicată a Țării Moldovei, a evenimentelor care aveau loc în această parte a Europei, precum și relațiile și îndatoririle pe care le avea domnul față de sultan.

El a văzut și a cunoscut pe viu politica tatălui său, Constantin Cantemir -domnitor fără știință de carte, dar cu o inteligență nativă- care înțelegea situația delicată în care se afla țara sa sub stăpânirea otomană. Acesta nu a acceptat sub nici o forma ca Moldova să treacă de partea Poloniei (în rivalitatea polono-otomană), preferând, mai curând, să accepte bruma de autonomie pe care o mai păstra Țara Moldovei în raport cu Sublima Poartă.

Dar, bătrânul și inteligentul domn Constantin căuta si alte soluții pentru scoaterea Moldovei de sub stăpânirea otomană, îndreptându-și atenția spre Imperiul Habsburgic. Tratatul de alianță semnat de el cu imperialii din 1690 a rămas doar un simplu petic de hârtie, neavând până la urmă nici o finalitate în plan politic.

Fratele lui Dimitrie Cantemir, Antioh, odată ajuns la domnie (1695) a continuat în linii mari aceeași politică ca a tatălui său în relațiile cu Imperiul Otoman, cu Țara Românească, cu Rusia Moscovită.

Aflarea îndelungată a tânărului Dimitrie Cantemir la Istanbul a fost determinantă în cunoașterea realităților atât de la Curtea otomană, cât și din Imperiu.

Se știe că în acele timpuri, domnii Țării Românești, căutau să ridice în scaunul Moldovei oameni „de ai săi”, iar Constantin Brâncoveanu chiar spera să reușească să devină domn în ambele țări românești.

În același timp și fraților Cantemirești, Antioh și Dimitrie, nu le era străină ideea de a stăpâni ambele Țări românești. Rivalitățile dintre cele două case domnești s-au acutizat, mai ales atunci când Dimitrie Cantemir se căsătorește în 1699 cu fiica fostului domn al Țării Românești, Șerban Cantacuzino – Casandra, căsătorie, pe care Constantin Brâncoveanu căuta în fel și chip să o zădărnicească, înțelegând că această alianță matrimonială l-ar face pe Dimitrie să pretindă -aproape la egal cu alți rivali din Țara Românească- scaunul acestei țări.

Până la urmă, în această atmosferă încărcată de mari evenimente și răsturnări de situație, la hotarul sec. XVII-XVIII, cele două țări românești -Moldova în special- ajunseseră la un înalt grad de pauperizare. Acest lucru a fost observat și arătat de Dimitrie Cantemir, în celebra sa lucrare „Descriptio Moldaviae”, dar și de cronicarii moldoveni și munteni ai timpului, martori oculari la aceste evenimente.

NUMIREA LUI DIMITREI CANTEMIR CA DOMN AL MOLDOVEI

Numirea lui Dimitrie Cantemir la domnia Moldovei s-a făcut cu ocazia declarării de către Poartă a războiului cu Rusia, întâmplată la 9/20 noiembrie 1710 în cadrul unei largi întruniri la Istanbul a vizirilor, cărturarilor (ulema) și agalelor (înalte cinuri militare), despre care au scris doi cronicari turci – Silahdar Mehmed aga și Mehmed Rașid. Chiar și cronicarul moldovean Ioan Neculce, face vorbire despre această întrunire, probabil în cele relatate de el, informându-se chiar de la Cantemir.

Problema principală luată în dezbatere la această întrunire a constituit-o pretențiile Rusiei fată de Imperiul Otoman în contextul, în care marele învins în lupta de la Poltava – regele Suediei Carol al XII-lea, regele pribeag al Poloniei – Stanislaw Leszczynski și hatmanul rebel al cazacilor ucraineni- Mazeppa se aflau pe teritoriul raialei turcești de la Bender, în satul Varnița.

La insistența hanului tătarilor din Crimeea, Devlet Ghirai al II-lea, întrunirea de la Istanbul s-a pronunțat în favoarea războiului cu Rusia, care a și fost declarat, iar ambasadorul rus la Poartă, P.A. Tolstoi, a fost aruncat în fortăreața sultanală Yedikule.

La această întrunire a fost astfel rupt Tratatul ruso-otoman încheiat pe 30 de ani, semnat în 1700 și reconfirmat în luna ianuarie 1710.

Tot la insistența hanului Crimeii, a fost luată în discuție și hotărâtă înlocuirea în scaunul de la Iași a domnului fanariot Nicolae Mavrocordat. Acesta era pârât de Devlet Ghirai, că n-ar fi fost ”o slugă credincioasă a măriei sale padișahului”, folosindu-se ca argument, faptul că, domnul ajuns în dezgrație “nu și-a plecat capul în fața măriei sale hanului și îl neglijase la unele onoruri”, adică pe el, Devlet Ghirai, dând astfel “dovadă de hainie”, ceea ce nu ar fi fost “potrivit în nici un chip, ca în aceste vremuri el să rămână voievod în Moldova” .

La plecarea lui Cantemir către Moldova, pentru a lua domnia, marele vizir Mustafa Baltagi-oglu i-ar fi zis “cu mare taină” -aspect consemnat în letopisețul lui Neculce- ca el să “chivernisească lucrul”, să-l prindă pe Constantin Brâncoveanu și să-l trimită la Poartă viu. Ca recompensă, proaspătului numit în scaunul de la Iași i se promitea “mare dar și cinste” de la împărăție și că el va “rămâne acolo domnu neschimbatu”, adică îl va înlocui pe Brâncoveanu în scaunul de la București.

Din cronica lui Ion Neculce s-ar desprinde o părere, cum că scopul principal al numirii lui Dimitrie Cantemir ca domn al Moldovei ar fi constat într-o eventuală înlăturare a lui Constantin Brâncoveanu, cunoscut prin activa și durabila lui corespondență diplomatică cu autoritățile moscovite și prin orientarea evidentă a lui spre o colaborare antiotomană cu țarul Petru I.

În realitate, era vorba despre o conjurație împotriva domnului de la București, pusă la cale pe la spatele sultanului de către hanul Crimeei, Devlet Ghirai al II-lea și marele vizir Mustafa Baltagi-oglu, în timp ce lui Cantemir i se rezervase rolul de executant al acestei conjurații, cunoscându-i-se marea lui dorință de a deveni domn la București. Altfel, cum s-ar explica, că marele vizir i-a spus lui Cantemir cele ce el urma să realizeze împotriva domnului muntean “cu mare taină”?

Există la fel și unele informații -fie ele și destul de lacunare- cum că Dimitrie Cantemir i-ar fi dat rușvet (mită) marelui vizir, mai “giuruindu-i” și câteva mii de galbeni și hanului Crimeei. Informațiile acestea nu contravin spuselor lui Cantemir, cum că primind domnia, el “n-au cheltuit nici un ban la Poartă”.

In cutuma vremii era vorba despre plățile oficiale și obligatorii făcute Porții cu ocazia primirii domniei de către pretendenții și apoi beneficiarii acestei dregătorii. Cele plătite și “giuruite” de Cantemir nu erau destinate Porții, ci susținătorilor săi, în persoana marelui vizir și a hanului tătarilor din Crimeea.

Dar numirea lui Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc nu era agreată de o parte din boierimea Moldovei în frunte cu mitropolitul Ghedeon, care l-a devansat pe noul domn în inițierea contactelor cu Petru I, având și candidatul lor la domnie -al cărui nume însă izvoarele nu-l divulgă- candidat care fusese inclus în proiectul de acțiuni din Moldova, dorit de Petru I.

Punerea în domnie a lui Cantemir s-a făcut prin decizia Porții Otomane, cu interesul neafișat ca noul domnitor să-l determine pe Țar spre o rezolvare pașnică a conflictului ruso-turc, ca o condiție sine qua non a înscăunării lui ulterioare în Țara Românească.

Ajuns în domnia Moldovei, Dimitrie Cantemir s-a pomenit în imposibilitatea de a îndeplini porunca Porții, pomenindu-se în fața iminentei pătrunderi în țară a armatelor rusești.

ACTIVITATEA MILITARA SI DIPLOMATICA A LUI DIMITRIE CANTEMIR CA DOMN AL MOLDOVEI

Starea de lucruri în viața lui Dimitrie Cantemir s-a schimbat brusc în condițiile când în 1710 a crescut rivalitatea între Poarta Otomană și Rusia lui Petru cel Mare. Or, stabilirea taberei lui Carol al XII-lea în preajma cetății Bender, dar și intențiile tot mai vădite ale Rusiei de a-și consolida pozițiile în Nordul Mării Negre pe fundalul rivalităților otomano-habsburgice și a stării tot mai incerte la alte hotare ale Imperiului Otoman, au tensionat și mai mult relațiile în această parte a Europei.

În aceste condiții, sultanul și anturajul său au căutat în grabă să instaleze în scaunul Țării Moldovei o persoană de mare încredere. Dimitrie Cantemir, prin intermediul înalților demnitari de la Curtea otomană, a hanului Crimeei, în special, a transmis semnale că ar putea să-și ofere serviciile ca „slugă” devotată sultanului.

Cantemir nu aduce detalii privind numirea sa în scaunul Moldovei, consemnând doar că “stricându-se pacea între ruși și Poarta otomanicească, socotindu-l pe dânsul (Nicolae Mavrocordat) a fi mai mult scriitoriu decât ostaș, l-au scos din domnie”.

Se poate deduce că noul domn al Moldovei s-ar fi prezentat în ochii celor ce l-au promovat mai apt în ale milităriei, ceea ce le-a oferit unor cercetători motiv pentru a afirma cum că lui D. Cantemir, la numirea sa în domnie, i-ar fi fost formulate chiar și unele “puncte-porunci”, printre care “organizarea apărării principatului și pregătirea proviziilor necesare armatelor otomane”.

Afirmația, cum că numirea lui Dimitrie Cantemir ca domn al Moldovei s-ar încadra în măsurile întreprinse de guvernul turc în vederea întăririi “pozițiilor sale în Moldova și Valahia” prin înlocuirea lui Nicolae Mavrocordat, care ar fi fost ”nepriceput în treburile militare”, este lipsită documente acoperitoare necesare.

Iar la 14/25 noiembrie 1710, deși nu “era lege ca în timp de Bayram să se țină Divan”, acesta a fost totuși convocat și proaspăt numitul domn al Moldovei s-ar fi “închinat în fața înaltului tron” al sultanului, primind totodată și unele atribute obișnuite la asemenea ocazii: cuca, süpürghe (surguci) și cebaniță de samur căptușită cu catifea.

Decizia sultanului Ahmed al-III-lea, de a-l ridica pe Cantemir în scaunul Țării Moldovei în defavoarea lui Nicolae Mavrocordat s-a făcut într-o grabă nemaîntâlnită (au fost omise toate ceremoniile de durată de la curtea otomană cu asemenea ocazii și nici nu s-au cerute bogatele daruri și pescheșuri pe care le făcea în mod obligatoriu noul domn în favoarea sultanului și înalților demnitari de la Poartă). Până la finele lui 1710 Dimitrie Cantemir era deja ajuns la Iași, capitala Moldovei de atunci.

Aici, noul domn trebuia să pregătească terenul și rezerve de forțe și mijloace în eventualitatea desfășurării unor operații militare ruso-otomane, fie în imediata apropiere granițelor țării, fie chiar pe teritoriul Țării Moldovei. În același timp, trebuia să caute în fel și chip să-l prindă și să-l ducă la Istanbul pe Constantin Brâncoveanu, care întreținea relații tainice cu țarul Rusiei.

Devlet Ghirai al-II-lea, i-ar fi atras atentia sultanului “că Brâncoveanul-Vodă, domnul muntean, este un domn bogat și puternic, are oaste multă și-i de multu pre bun moscalilor”, astfel că , în stare de război cu Rusia, el nu trebuia lăsat să mai fie domn, ”că poate să se hainească și a face sminteală oștii împărătești”. Ca urmare, el trebuia “prinsu, că el de bună voie nu a veni la Poartă”. Și nimeni altul nu putea să-l prindă, “fară cât Beizade, feciorul lui Constantin Vodă cel mai mic”, care era “om mai sprinten decât fratele său Antiohie-Vodă”.

Deși sultanul a insistat nu o singură dată ca noul domn al Moldovei să întreprindă pași cât mai energici în vederea reținerii domnului Valahiei, Cantemir nu s-a grăbit și nici nu a avut de gând să o facă, respectând astfel înțelegerile convenite prin intermediul lui Toma Cantacuzino în 1703-1704, cu domnitorul Țării Românesti (D. Cantemir primea cu regularitate de la Brâncoveanu sumele convenite anual pentru întreținerea sa la Istanbul. După refugierea domnului moldovean în Rusia, sultanul aflând de aceste transferuri bănești i-a impus lui Antioh Cantemir să înapoieze acești bani visteriei otomane).

În literatura de specialitate s-a scris mult și istoricii manifestă în continuare interes sporit față de scurta domnie lui Dimitrie Cantemir în Moldova, fiind exprimate opinii dintre cele mai diferite.

Opinia cum că alianța lui D. Cantemir cu Petru I ar fi rezultat dintr-o orientare pro-rusă a acestuia, manifestată încă înainte de primirea domniei, nu poate fi acreditată datorită lipsei de documente care să susțină această ipoteză, în schimb este probabilă ideea că D. Cantemir nici nu urmărea obținerea tronului de la Iași, ci pe cel al Țării Românești.

Dobândirea scaunului Țării Românești de către proaspătul domn de la Iași era privită doar ca o eventuală recompensă a acestuia de către Înalta Poartă pentru o altă poruncă -care ținea de un interes major al Imperiul Otoman în condițiile declanșării iminente a unui război cu Rusia- acela de mediator între Imperiul Otoman și Imperiul Țarist.

CANTEMIR OM POLITIC ȘI DE STAT: ÎNTRE CRUCE ȘI SEMILUNĂ

Când este vorba de aprecierea lui Dimitrie Cantemir ca domn și om politic se analizeaza luarea unor decizii de mare responsabilitate politică în primăvara și vara anului 1711.

Dimitrie Cantemir, devenind domn, a fost pus în fața unei probleme cardinale. El trebuia să aleagă în aceste condiții între cruce și semilună.

Evenimentele se derulau cu repeziciune, deoarece încă de la sfârșitul iernii și începutul primăverii 1711, mai multe unități din armata rusească au luat calea dinspre Moscova și din teatrul Războiului Nordic (cu Suedia) spre Marea Neagră și Dunăre.

În Moldova, Dimitrie Cantemir a găsit o situație în care părerile în privința comportamentului politic al țării era diferit:

O grupare boierească milita pentru o politică cât mai prudentă și de expectativă;

O alta, care de fapt s-a situat de partea lui Dimitrie Cantemir, considera că a sosit momentul crucial de a schimba radical situația Țarii Moldovei și statutul ei politic.

CANTEMIR-MEDIATOR ÎNTRE IMPERIUL OTOMAN ȘI RUSIA

Deși Poarta a declarat război Rusiei, aceasta nu era pregătită să-l ducă. Turcia era surprinsă de starea reală de beligeranță pe care-o duceau deja trupele ruse, război fără a fi declarat Porții.

Se poate deduce că prin declararea războiului cu Rusia, Poarta a încercat, să facă o presiune psihologică și să-l impresioneze pe Țar, în speranța că el v-a opri înaintarea trupelor rusești în stăpânirile turcești din nordul Mării Negre.

Sarcina principală care i s-a pus lui D. Cantemir la numirea sa ca domn al Moldovei, a fost să-l determine pe Țar să rezolve pașnic conflictul ruso-turc iar în caz de reușită, urmând să dobândească scaunul Țării Românești.

Dar cercetătorii cred că promiterea scaunului Țării Românesti a fost o momeală, pentru ca el să accepte aceasta sarcină. Se miza, desigur, și pe faptul că Dimitrie Cantemir era domn pământean și de aceeași credință ortodoxă ca și țarul Rusiei.

Cantemir urma să inițieze negocieri cu Petru I în vederea convingerii lui de a opri acțiunile militare și de a reveni la tratatul ruso-otoman de mai înainte (1700). Se ținea cont și de faptul că interesat în încetarea războiului era însuși Cantemir, care s-a pomenit în fata iminentului pericol ca armatele rusești să extindă operațiunile militare și în Moldova, cu toate consecințele nefaste a unei atare turnuri în mersul evenimentelor. Apoi, în caz de neîncetare a războiului, Cantemir risca să nu-și vadă îndeplinit visul său privind obținerea domniei de la București, tot așa ca și o posibilă pierdere a domniei Moldovei.

ORIENTAREA PRO-RUSĂ A LUI CANTEMIR

“Sursele istorice de care dispun în prezent cercetătorii, nu permit să se facă o imagine destul de clară despre faza inițială a orientării lui Dimitrie Cantemir spre Rusia” și denunță hotărât opinia cum că, încă aflându-se la Istanbul, D. Cantemir ar fi nutrit proiectul unei eventuale alianțe cu Rusia, ca unică putere capabilă să-i asigure eliberarea țării sale de sub dominația otomană și că, ajuns în domnie, el ar fi întreprins măsuri concrete în vederea constituirii acestei alianțe.

Ajungerea la o alianta cu Petru I, i-a fost impusă de circumstanțele care i-au limitat posibilitatea de a-și îndeplini misiunea încredințată de Poartă, pierzându-și, astfel, speranța nu doar de a ajunge domn în Țara Românească, ci și de a se menține domn la Iași, în cazul când în înfruntarea ruso-otomană, devenită inevitabilă, victoria ar fi fost de partea turcilor, tot așa ca și în cazul victoriei armatelor rusești, în cazul când s-ar fi opus alianței cu Petru I.

Riscul și l-a asumat Dimitrie Cantemir personal. El considera că Rusia poate deveni un factor hotărâtor de biruință asupra Imperiului Otoman, în evident declin pe atunci, și ar putea salva Țara Moldovei de îndelungata stăpânire străină. S-a discutat mult asupra acestei decizii politice a lui Dimitrie Cantemir, de a trece de partea țarului, afirmându-se poate și întemeiat că a fost un pas nechibzuit, greșit, necalculat ș.a., și că de fapt această acțiune a stat la obârșia viitoarelor evenimente dramatice din istoria Moldovei, care au dus în 1812 la dezmembrarea Țării Moldovei și anexarea Basarabiei la Rusia.

Specialiștii afirmă că indiferent dacă D. Cantemir ar fi luat sau nu această decizie în raporturile cu Imperiul Rusiei, aceasta din urmă, mai ales cu începere din domnia lui Petru I își propusese ca scop nu numai să-și croiască așa numită fereastră spre Europa la Marea Baltică, dar ca misiune ulterioară să-și întindă stăpânirile în sud-estul Europei, la țărmurile Nord-pontice, în Caucaz și în bazinul Mării Caspice, cu orientarea strategică spre cucerirea Balcanilor și a Constantinopolului.

Dimitrie Cantemir, își punea mari speranțe în 1711 într-o mare victorie a lui Petru cel Mare asupra Imperiului Otoman și credea cu toată puterea ființei sale că izbânda va fi de partea creștinilor.

Pentru atingerea acestui scop Dimitrie Cantemir și-a pus totul în joc: viața, familia, averea, scaunul domnesc, liniștea confortabilă de odinioară din Istanbul ș.a. Aceasta o făcea nu pentru că spera să realizeze cele prevăzute atât de tatăl său în tratatul cu Habsburgii din 1690, dar și în diploma lui Petru I, (descendenții săi pe linie masculină să devină domni ereditari pe scaunul Țării Moldovei), dar să obțină în primul rând libertatea și independența patriei sale.

El a făcut acest pas, mai ales, pentru a-și vedea țara -ajunsă la mare decădere economică și politică- liberă și prosperă, având drept modele de guvernare și dezvoltare economică mai multe țări europene, modele pe care le cunoscuse din cărțile ce i se aduceau din Occident, și pe care le citise și studiase cu atenție.

Cantemir mai credea -ori cel puțin așa vedea el situația politică de atunci- că în conformitate cu diploma de la Luțk –document analizat de mai mulți cercetători- că Moldova va deveni o țară independentă, își va recăpăta teritoriile pierdute cu ieșire la Marea Neagră, și îl va avea în calitate de garant și ocrotitor pe țarul Petru cel Mare și Imperiul Rus – țară creștină ortodoxă, în mare ascensiune la începutul secolului XVIII.

De altfel, această idee de ascensiune a Rusiei în perspectivă de mare putere europeană, Dimitrie Cantemir a exprimat-o în lucrarea sa „Studiu asupra naturii monarhiilor”.

PATERNITATEA DIPLOMEI DE LA LUTK

În privința paternității Diplomei de la Luțk sunt exprimate de asemenea, mai multe opinii între care se impun două mai importante:

prima – că ar fi fost elaborată în anturajul țarului și impusă lui Dimitrie Cantemir,

a doua – că însuși domnul Moldovei a întocmit majoritatea punctelor Diplomei, având grijă ca ele să fie cât mai favorabile Țării Moldovei.

Din nefericire, Campania de la Prut din 1711 s-a soldat cu un eșec total, fiind chiar aproape de un deznodământ fatal, căci atât țarul și anturajul său, cât și Dimitrie Cantemir puteau ajunge în mâinile turcilor.

Incontestabil, evenimentele din primăvara și vara anului 1711 au avut în pofida așteptărilor urmări dintre cele mai grele pentru Țara Moldovei, care nu numai că a fost jefuită și bejenită cumplit de pierderea cetății Hotin și a împrejurimilor ei, dar și a fost la un pas de transformare în provincie otomană (pașalâc).

BIBLIOGRAFIE:

Andrei Eșanu, Valentina Eșanu “Dimitrie Cantemir între cruce și semiluna (Țara Moldovei la răspântie de secole și destine istorice)”

Pavel Parasca “Cum s-a înscăunat și și-a început domnia Cantemir”