Dimensiunile Interne Si Externe ale Conflictului din Peninsula Coreeana din 1950 1953

=== d1adcd69563ef13c1266460140eb28c10a515d02_24826_1 ===

INTRODUCERE

IMPORTANȚA CERCETĂRII TEMEI; CONTEXT

Războiul din peninsula Coreea („cunoscut drept războiul coreean”) este unul uitat, necunoscut și, mai ales, neîncheiat. De aici rezidă importanța abordării acestei teme, puțin studiată nu doar în România. Imensitatea dramei umane, tăcerea așternută asupra atrocităților, rănile încă neînchise după mai bine de 60 de ani, potențialul conflictual din zonă, dar și lecțiile neasimilate, din păcate, de actorii principali ai războiului fac din această temă una extrem de încărcată emoțional, care suscită interesul istoricului a cărui detașare și obiectivitate vor fi puse la grea încercare.

Cu referire la războiul coreean, sintagma „războiul uitat” a fost introdusă de Fleming și Kaufman și a făcut carieră.

Uitat

Pentru că marii actori internaționali de la începutul anilor ’50 (URSS, China, SUA) s-au implicat, în mod oficial, doar ca „suport” al unuia sau altuia din cobeligeranți. Astfel, cele două mari puteri comuniste (URSS și China) au acționat în numele „internaționalismului comunist”, în vreme de SUA a acționat în numele „democrației și libertății”. Popoarele acestor state nu au cunoscut magnitudinea implicării guvernelor lor în acest conflict. Guvernele respective au evitat detaliile angajării lor în conflict, având în vedere că trecuseră aproximativ 8 ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, care a cauzat enorme pierderi de vieți omenești, drame adânci, încă nevindecate și pagube uriașe. De fapt, URSS nu a recunoscut niciodată implicarea sa în războiul coreean. Pe de altă parte, războiul rece era la începutul său. Se consideră că războiul coreean a fost primul război „fierbinte” din perioada războiului rece. Sursele disponibile (mai ales pe internet) dezvăluie, în principal atitudinea administrației americane, cea a statelor comuniste rămânând încă „în umbră”.

Astfel, președintele Truman nu l-a recunoscut niciodată ca pe un război, deși este responsabil de a fi trimis trupe americane să lupte în Coreea, fără a cere mandat în acest scop Congresului SUA și înainte de emiterea mandatului ONU. Cu referire la implicarea SUA în Coreea, el spunea că este „o acțiune polițienească – police action”. Generalul Omar Bradley, Președintele șefilor de stat major, a numit războiul "un mare dezastru militar" și "războiul greșit, în locul greșit, la timpul greșit, cu inamicul greșit."

Adevărul întreg despre implicarea Statelor Unite în Coreea ar include, fără îndoială și intenția serioasă a unor generali (inclusiv a lui Douglas MacArthur) de a arunca nu una, ci vreo trei bombe atomice în Coreea de Nord. Presedintele a fost cel care s-a opus acestui plan.

Nici un tratat de pace nu a fost semnat la încheierea ostilităților. Pacea în Coreea este guvernată încă de acordul de încetare a focului din 1953 și de o zonă „demilitarizată” securizată de soldați sud-coreean și nord-coreeni, de soldați majoritar americani sub comandament ONU și câțiva observatori din unele țări neutre.

Nu e de mirare că războiul coreean a fost numit „războiul uitat”. Toți politicienii și militarii de rang înalt, cu putere de decizie, au dorit să lase în urmă umilința îndurată de SUA în primul său conflict armat din perioada războiului rece. Indiferența față de război s-a instalat repede. Publicul american s-a detașat de soldații care nu au putut învinge o mică țară asiatică, luptând împotriva unor țărani. Și „crema generalilor din al doilea război mondial nu a putut face nimic în legătură cu asta” Mulțimile nu s-au mai adunat să sărbătorească sfârșitul războiului, declarațiile Casei Albe au avut o notă de discreție și ambiguitate.

Necunoscut

Am arătat deja că URSS nu a recunoscut oficial implicarea sa în războiul coreean. În consecință nu a existat o discuție publică (oficială sau neoficială) referitoare la această implicare. Nici China nu a fost mai deschis pe acest subiect, deși interesele ei în Coreea de Nord au persistat o perioadă îndelungată. Pentru americani, războiul s-a desfășurat în perioada 1950-1953 și a reprezentat confruntarea dintre regimul comunist dictatorial din Nord, sprijinit de URSS și regimul anti comunist din Sud, în sprijinul căruia au acționat ONU și SUA.

Dar pentru coreeni, războiul a fost esențialmente unul civil, cu rădăcini în ocupația japoneză începând cu 1910 și agresiunea japoneză din Manciuria în 1931-1932, în timpul cărora coreenii care luptau împreună cu chinezii împotriva Japoniei luptau, în același timp, și cu coreenii care colaborau cu japonezii. În plus, răscoalele țărănești de după al doilea război mondial împotriva autorităților sud-coreene, au alimentat divergențele și divizarea în interiorul Coreei. Coreea este încă marcată de acest conflict. Elita socială dar și liderii politici din Coreea de Sud provin din familiile cu orientare de dreapta care au colaborat cu japonezii; liderii autocrați și gerontocrația militară din Coreea de Nord au antecesori care au luptat în războiul anti colonial împotriva Japoniei.

Atrocitățile comise de fiecare dintre părți în timpul războiului au fost inimaginabile și ne vom referi la ele în cuprinsul lucrării. Contribuția SUA și China la ororile din Coreea este la fel de serioasă și masivă, precum sprijinul acordat cobeligeranților. Ne vom referi și la acestea. Crimele asupra populației civile, devastarea orașelor și satelor, valurile de sânge și durere au rămas necunoscute publicului larg din „țările civilizate”. Popoarele din statele implicate în al doilea război mondial, atât de recent, avuseseră propriile tragedii, viață își caută încă drumul către normalitate, rănile nu fuseseră închise, nu mai era loc de alte dureri. Toți au preferat atunci să nu știe. Și așa a rămas acest război: necunoscut.

Neîncheiat

Așa cum am arăta mai sus, în 1953 s-a încheiat doar un acord de încetare a focului. Nu numai că nu există un tratat de pace, dar nici măcar armistițiul nu a fost declarat. Relațiile între cele două state sunt tensionate de mai bine de 60 de ani. S-au semnalat încălcări ale acordului de încetare a focului, armele au mai vorbit în locul diplomației, conducerea nord coreeană amenință voalat sau direct cu utilizarea rachetelor nucleare, efectuând teste periodice, cărora le asigură o largă publicitate. Reacțiile Rusiei, Chinei și Statelor Unite, atât ca actori implicați în războiul coreean, dar și ca membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, sunt destul de palide, într-o comună retorică diplomatică. De altfel, și în legătură cu Japonia, casus belli încă există, având în vedere pretențiile teritoriale ale Japoniei asupra insulei Dokdo (în coreeană)/Takeshima (în japoneză), insulă pe care Coreea de Sud o consideră a fi parte a teritoriului său. Omagierea anuală (pe 15 august), de către înalți oficiali niponi, a soldaților japonezi la templul shintoist Yasukuni (pe teritoriul Coreei de Sud), provoacă proteste de stradă în Coreea de Sud, coreenii simțindu-se ultragiați. Templul Yasukuni (s-ar traduce Tara Odihnei) a fost ridicat în 1869 în onoare soldaților japonezi care au murit în timpul revoluției Meiji. Dar, în același loc au fost înmormântați și militari japonezi considerați criminali de război. Scuzele pretinse de Coreea de Sud și China, pentru crimele comise de Japonia în perioada colonialistă, nu au venit niciodată; mai mult, în Japonia se face tot mai simțit un curent militarist revanșard.

DEFINIREA TERMENILOR PRINCIPALII ÎN RELAȚII INTERNAȚIONALE

Statul-națiune

Statul: un sistem social mare, cu un set de reguli care sunt puse în aplicare de către un organ administrativ permanent (guvern). Acest organism pretind și încearcă să pună în aplicare suveranitatea. Adică, statul pretinde a fi cel cea mai importantă sursă de luare a deciziilor în sistemului social din aria sa de competență, și respinge orice amestec din afară în crearea sau punerea în aplicare a setului său de reguli. Multe sisteme mai mici din interiorul statului nu sunt suverane, și nici organizațiile mari internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite, dat fiind că statele resping în mod obișnuit autoritatea lor. Statul este un concept politic care se referă la exercitarea puterii sau a capacității

Să facă și să pună în aplicare norme.

Suveranitatea: puterea supremă de a controla oamenii și evenimente din interiorul statului.

Națiunea: un grup de indivizi care simt că au atât de mult în comun (interese, obiceiuri, moduri de a gândi, și altele asemenea) încât ar trebui să devină un singur stat. Spre deosebire termenul „stat”, termenul națiune se referă la sentimentele subiective ale oamenilor săi. Prin prisma acestei definiții, aproape toate națiunile actuale ar dori să devină state naționale, dar multe națiuni sunt de fapt părți ale altor state, precum și multe Statele nu sunt state-națiune. Pe ansamblu, statele-națiune pot conta pe o mult mai mare loialitate din partea cetățenilor lor decât statele care conțin multe națiuni, iar acest lucru le conferă o rezistență mai mare în relațiile lor internaționale. (După cum se poate vedea, termenul "internaționale" ar trebui să fie de fapt "interstatale").

Societatea: populația controlată de un stat, sau populația care formează o națiune, sau ambele. Anumite societăți sunt limitate din punct de vedere teritorial la o singură zonă geografică și un singur stat în timp ce altele nu sunt. Termenul de „societate”, spre deosebire de termenii de „stat” și „națiune”, nu se limitează la o singură definiție, deoarece societățile se suprapun cu diferite state și națiuni.

Țara: o zonă geografică bine definită. Termenul simplu se referă la un concept spațial.

Pacea de la Westfalia, 1648: eveniment, în general, identificat ca marcând sfârșitul ordinii medievale și începutul statului-națiune european centralizat, balanța de putere sistemul echilibrului de putere care a caracterizat comportamentul politic internațional până în 1914.

Sistemul internațional

Geopolitica: se referă la rolul factorilor geografici în politica internațională. Nu la fel de multă atenție se acordă acest lucru de la sfârșitul secolului XX, deoarece industrializarea și evoluția tehnologică a redus potența barierelor geografice în calea circulației persoanelor, în comerț și acțiuni militare.

Sistemul mondial: un set de societăți interconectate. Starea fiecăreii dintre aceste societăți depinde într-o oarecare măsură de ei poziția relativă în sistemul mondial, membri care are puternici, mediocri și

Slabi. Sistemul mondial la 1900 a fost un sistem capitalist. În cea mai mare parte a secolului XX a existat un sistem capitalist mondial și unii concurenți care au contestat hegemonia. La sfârșitul secolului XX există din nou, pur și simplu, un sistem capitalist mondial.

Societăți centrale: diversificate punct de vedere economic (în secolul XX înseamnă societățile industrializate), bogate și puternice, care sunt relativ independente de controlul extern.

Societățile periferice: supra specializate punct de vedere economic, societăți relativ sărace și slabe, care fac obiectul unor manipulări său control direct de către puterile centrale.

Societățile semi periferice: societățile care încearcă să se industrializeze și/sau să-și diversifice economiile. În timp ce acestea sunt mai slabe decât societățile centrale, nu sunt la fel supuse unei manipulări din exterior ca societățile periferice.

Interdependența: două sau mai multe state-națiune, care sunt reciproc dependente, adică populațiile naționale devin strâns legate între ele prin tranzacțiile internaționale. Noțiunea de independență a oricărei societăți este total relativ în acest secol. Nici măcar societățile centrale nu sunt cu adevărat independente, deoarece puterea lor depinde, în parte, de controlul din resurselor care provin din zone periferice și semi periferice.

Sensibilitate: două sau mai multe state-națiune sunt într-o poziție de reciprocă dependența prin alegerea lor.

Vulnerabilitate: statele-națiune sunt într-o poziție în care nu mai există alternative disponibile imediat la situația de dependență reciprocă în care se găsesc.

LUCRĂRI DE REFERINȚĂ PENTRU TEMA CERCETATĂ

Tema războiului coreean a fost abordată cu predilecție în Statele Unite ale Americii. Dar ea se regăsește și la autori provenind din toate țările participante la conflict.

Țările cu participare combatantă sunt: Australia, Belgia și Luxemburg, Canada, China, Columbia, Etiopia, Franța, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Republica Populară Democrată Coreeana, Filipine, Republica Coreea, Thailanda, Turcia, Africa de Sud, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite, Garda Națională a statului Arkansas, Regimentul 65 de infanterie din Puerto Rico.

Participanți necombatanți, care au furnizat asistentă medicală: Danemarca, Norvegia, Suedia, India și Italia.

Astfel că, în lista de lucrări consacrate acestei teme, se regăsesc autori din țările enumerate mai sus. Menționez că cele mai multe dintre aceste nu au putut fi consultate, fiind apariții internaționale, indisponibile în bibliotecile din țara sau online. Numărul acestora este impresionant, dar circulația lor limitată și adresarea către un public restrâns, face că teoria războiului uitat să fie încă validă.

Prezentam in continuare cateva lucrari de referinta:

Fleming, D., & Kaufman, B. Korea: The Forgotten War, The Education Digest volume 56 number 4 (Decembrie 1990)

Fleming si Kaufman au recenzat modul in care razboiul coreean a fost reflectat in doispezece catrti de istorie apartute in SUA. Cartea lor contine o analiza bazata pe cateva categirii predeterminate: originea conflictului, cina l-a inceput si de ce, rolul URSS, relatia dintre SUA si ONU, obiectivele razboiului, rolul Congresului American, expansiunea razboiului catre nordul coreei, controversa Truman-MacArthur sfarsitul razboiului si rolul lui Eisenhower, atitudinea opiniei publice fata de acest razboi si consecintele razboiului.

Lin, L., Zhao, Y., Ogawa, M., Hoge, J., & Kim, B. (2009). Whose history? An analysis of the Korean War in history textbooks from the United States, South Korea, Japan, and China,The Social Studies, 100(5)

Autorii au comparat modul de reflectare a razboiului coreean in cartile de istorie aparute in tarile enumerate in titlul cartii. Ei au comparat continutul cartilor analizate, prin raportarea lor la patru intrebari: cum reflecta fiecare carte cauzele razboiului, cum reflecta motivele implicarii SUA, motivele implicarii Chinei, modul in care fiecare descrie incetarea razboiului si cine a castigat razboiul.

Cumings, Bruce, The Korean war – A History, A Modern Library Chronicles Book/The Modern Library

In cartea sa Cumings sugereaza ca “un conflict civil doar intre coreeni ar fi putut rezolva tensiunile extraordinare generate de colonialism, divizarea natiunii si interventia staina” — finalul fiind aproape sigur un genocide si instaurarea unui stat totalitr nemilos in intreaga peninsula Coreea. Desi din punct de vedere politic, cartea lui Cumings, trebuie abordata cu rezerve, el este totusi un excellent narator al razbiului in sine. Descrierea campaniei de bombardamen americane, care a fost chiar mai devastatoare decat asaltul asupra oraselor germane in cel de-al doile razboi mondial si atrocitatile comise de toate partile implicate, fac lin aceasta carte o lectura puternica.

I. F. Stone, The Hidden History of the Korean War, Monthly Review Press 1952, 1970

Controversata carte Istoria ascunsa a razboiului coreean, a fost pentru prima data publicata in

1952 in timpul razboiului coreean (1950-1953) si republicata in 1970 in timpul razboiului din Vietnam (1960-1975). A ridicat intrebari legitime despre originile razboiului, a aratat ca guvernul Statelor Unite a manipulat ONU, si a furnizat dovezi care aratau ca sefi ai armatei americane si oligarhii sud coreeni duceau propriul razboi de a sabota convorbirile de pace. In 1952 cand a fost publicata, The Hidden History of the Korean War a fost intampinata cu o tacere si boicot aproape total din partea presi americane. Sa publici o asemenea carte in SUA pe vremea McCarthyismului, in timpul in care razboiul era in curs, era un act de curaj journalistic. Patruzeci de ani mai tarziu, documente declasificate de SUA, URSS si China fie au confirmat unele afirmatii alui Stone fie le-au corectat pe unele din acestea.

Michael Hickey , The Korean War: The West Confronts Communism, Overland Press, New York, N.Y., 2000

Desi relativ neglijat de catre istorici, razboiul coreean a fost primul test al unei confruntari armate intre Vest si natiunile comuniste si prima operatiune militara a ONU. Michael Hickey descrie razboiul atat om de stiinta cat si ca participant care poseda o vie amintire a propriilor experiente. A intrat in razboi in calitate de ofiter britanic decorat, comandant de pluton de transport. Prezentarea sa nu plictiseste cititorul cu detalii complexe istorice. Presented so that readers do not become bogged down with historical complexities: Vestul infruntat comunismul, originile razboiului si interventia SUA. Cum luptele se duceau ba in nordul, ba in sudul peninsulei, Hickey se axeaza ope contributia fortelor Commonwealth, dar nu pierde din vedere tabloul politic mai larg, dedicand cateva capitol rolului jucat de Presidintele Harry Truman and Generalul Douglas MacArthur. Alte capitol descriu lagarele de prizonieri de razboi, operatiunile sub acoperire si campanile de propaganda care completeaza tabloul razboiului de la debutul pana la stingerea lui.

ETAPELE RĂZBOIULUI COREEAN

Dezacordul. Coreea a fost dominion al Japoniei din anul 1910 până la semnarea Declarației de la Postdam la 15 august 1945, când Japonia a renunțat la autoritatea asupra Coreei. Retragerea Japoniei din Coreea a creat un vid pe putere, pe care URSS a dorit să-l umple imediat, drept care a înaintat hotărât în întreaga peninsulă. Truman i-a propus lui Stalin împărțirea Coreei și implicit a sferelor de influență în peninsulă, deși trupele americane nu se aflau în Coreea. Împărțirea Coreei de-a lungul paralelei 38 a fost operă a doi tineri ofițeri americani, care au avut nevoie doar de un creion și o hartă. Norocul lui Truman a fost ca Stalin a fost de acord cu această împărțire, trupele rusești ocupând nordul peninsulei, în timp ce trupele americane au ocupat sudul peninsulei. Ulterior, URSS și SUA și-au instalat propriile guverne coreene. URSS a instalat guvernul comunist condus de Kim Ir Sen – fost luptător în gherilele anti japoneze și care a luptat alături de trupele sovietice la Stalingrad, în nordul paralelei 38, teritoriu devenit Republica Popula Democrată Coreea. SUA a instalat un guvern de dreapta la sud de paralelă 38 (Republica Coreea), condus de Syngman Rhee – un naționalist de dreapta, anticomunist, care a fugit de ocupația japoneză și a trăit ani buni în Statele Unite. Atât Kim Ir Sen cât și Syngman Rhee erau doi dictatori care, sprijiniți de marile puteri din spatele lor, doreau o reunificare a Coreei sub propriul regim. Tentativa de a organiza alegeri libere în 1948 a eșuat iar cele două regiuni s-au depărtat din punct de vedere politic, paralela 38 devenind o adevărată granița politico-ideologică. Totuși negocierile în vederea reunificării au continuat, pe fondul sporii tensiunilor dintre cele două teritorii coreene. La 25 iunie 1950 Coreea de Nord a invadat teritoriul Coreei de Sud. Războiul coreean, considerat cea mai importantă confruntare armată din timpul Războiul Rece, începuse.

Confruntarea. Copleșită și toate modurile, armata Coreei de Sud s-a retras în dezordine. În doar o zi, armata nord coreeană a ajuns în apropiere de Seul, capitala sud coreeană. Pe 28 iunie, Seul era cucerit. ONU a condamnat energic agresiune nord coreeană. la solicitarea Președintelui Truman, profitând de absența URSS, care boicota reuniunea, Consiliul de Securitate al ONU nu a avut nicio problemă în a adopta rezoluția 83 care recomandă asistență militară pentru Coreea de Sud. Ulterior, forțele ONU au fost puse sub comandă americană. Comandantul american care a preluat conducerea trupelor a fost nimeni altul decât Generalul Douglas Mac Arthur, erou al celui de-al doilea război mondial. Deși a bombardat baze aeriene nord coreene, generalul nu a reușit să împiedice înaintarea trupelor nord coreene. În această situație, a solicitat Președintelui SUA să trimită trupe americane în Coreea, ceea ce Truman a și făcut, fără a obține aprobarea Congresului. Până în august 1950 confruntările dintre armata coreei de Nord și trupele sud coreene susținute de cele americane și efectivele ONU nu au avut un rezultat decisiv. Din august până de 15 Septembrie s-a desfășurat bătălia din perimetrul Pusan, trupele nord coreene (100.000 de oameni) fiind depășite numeric de cele sud coreene susținute de cele americane și efective ONU (180.000 de oameni).

Escaladarea. Impunându-și strategia, Mac Arthur a realizat debarcare trupelor americane la Inchon, o regiune fără plaje naturale, luând prin surprindere trupele nord coreene aflate la distanță, în perimetrul Pusan. Debarcarea a fost un succes, rezistența puținelor trupele nord coreene la Inchon fiind minimă. Americanii au recucerit Seului și au tăiat retragerea trupelor nord coreene de la Pusan către și peste paralela 38. Totuși, nord coreenii erau duri și 38.000 au reușit să spargă încercuirea și să treacă peste paralela 38. Trupele americane au ponit în urmărirea acestora în teritoriul nord coreean, ceea ce a stârnit dezaprobarea ONU și mânia Chinei. Înaintarea trupelor americane în teritoriul nord, pe 7 octombrie 1950, coreean a sporit nervozitatea Chinei. Ambasadorul acesteia la ONU, Chu Enlai, a transmis, prin intermediul ambasadorului indian, ca, în cazul în care trupele americane nu se vor retrage la sud de paralela 38, China va interveni armat pentru protejarea Coreei de Nord. Cum, Mac Arthur nu avea nicio intenție de a se retrage, Mao Tse Dung, a ordonat trupelor Chineze să intre în Coreea de Nord, stabilind cartierul general capitala Phenian. Intervenția trupelor chineze a schimbat cursul războiului, trupele americane și ONU, suferind pierderi grele. Pe 24 noiembrie trupele americane au început contraofensiva, prin lansarea operațiunii „Acasă până la Crăciun”. Operațiunea a fost un dezastru pentru trupele americane, care, pe 15 decembrie, s-au retras la sud de paralela 38. Președintele Truman a declarat stare de urgență națională în aceeași zi. Mac Arthur a fost înlăturat de la conducerea trupelor americane și ONU. Totuși, deși chinezii obținuseră o victorie zdrobitoare, au avut pierderi grele care le-au afectat capacitatea de luptă. URSS a început să furnizeze sprijin trupelor aliate comuniste. Pe de lată parte, trupele ONU și SUA mențineau încă un picior în Coreea. Din decembrie 1950 și până în mai 1951, luptele s-au dus în jurul paralelei 38.

Dezangajarea. Este cea mai lungă fază (2/3) din întregul război. Ambele tabere au prospectat posibilitatea obținerii unui acord de pace. Convorbirile de pace au început în iulie 1951. Totuși, fricțiuni armate au continuat să se desfășoare. Chiar în perioada 13 septembrie – 15 octombrie 1951 s-a desfășurat lungă bătălie de Heartbreak Ridge, la câțiva kilometri nord de paralela 38. Trupele franceze și americane au avut un număr de 3.700 de victime, trupele nord coreene și chineze având un număr de 25.000 de victime. În primăvara lui 1952, Președintele Truman a anunțat ca nu va mai candida pentru un nou mandat la Casa Alba. Generalul Dwight D. Eisenhower, eroul celui de-al doilea război mondial, devenea Președintele SUA.

Încetarea focului. Președintele Eisenhower a început presiunile pentru încheierea unui armistițiu. Până în primăvara anului 1953, convorbirile de pace și-au arătat roadele. Termenii schimburilor de prizonieri au fost fixați și acordul în materia schimbului de prizonieri a fost semnat în iunie. Acordul pe încetare a focului s-a semnat la 27 iulie 1953, la Panmunjom. Paralela 38, fixată ca granița, în mod arbitrar în 1945, a devenit granița dintre cele două state coreene.

ÎNTREBĂRI DE CERCETARE

În cercetarea războiului din peninsula coreeană, am încercat să răspund următoarelor întrebări:

Care au fost cauzele conflictului, cum s-a născut acesta?

Care au fost factorii care au dus la escaladarea conflictului?

Cum s-au implicat SUA, Coreea de Sud, Coreea de Nord, URSS și China în război?

Care a fost rolul fiecărei țări în acest război?

Cum s-a soluționat conflictul și implicațiile lui asupra națiunilor implicate?

METODOLOGIE

În istorie, metodologiea de cercetare istorică înseamnă toate reflecțiile care se ocupă cu procesele, mijloacele, regulile urmate și contexte ale activității istoricilor. Ea tinde să explice modul în care istoricii produc interpretări istorice, să definească considerate etice sau cel puțin metode valide.
Metodologia istorică urmărește, în special, a stabili cauzele evenimentelor istorice și a consecințelor acestora.
Nu este lipsit de importantă a sublinia sensul inițial al termenului „istorie”; Ἱστορίαι citit Historíai înseamnă "anchetă" în limba greacă. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns a citi scrierile lăsate înaintași pentru a afla ce să întâmplat. Pe de o parte, deoarece aceste relatări nu reflectă întreaga realitate; în al doilea rând, deoarece acestea pot fi realizate parțial sau în întregime utilizând informații false sau deformate. Pe de altă parte, cercetarea și materialele critice nu trebuie să se limiteze la materiale scrise, ceea ce ar conduce la o cercetare simplistă, cu rezultate incomplete și concluzii eronate.

Înainte de a începe lectura surselor, istoricul reflectează asupra documentelor care ar putea răspunde la întrebarea istorică ce apare. Întrebarea va determina sursele. Gama de surse disponibile continuă să crească. Pentru o lungă perioadă de timp cercetarea s-a bazat pe înregistrări scrise, însă, în prezent, istoricul folosește surse extrem de variate, din domenii diverse. Istoricul trebuie să mențină o atitudine critică față de acestea și chiar față de istoricii care au studiat problema respectivă înaintea sa.  Trebuie amintim ca bazele istoriei critice au fost puse în secolul al XVII-lea.
Critica se referă la originea sursei. Istoricul va trebui să aprecieze corectitudinea și acuratețea mărturiei.
Metoda critică, de asemenea, se bazează pe compararea probelor. În cazul în care acestea se potrivesc, acesta este un semn al adevărului faptelor. Totuși, atunci când un martor este contrazis de mai mulți alții, acest lucru nu înseamnă în mod automat că minte. Acești martori se pot baza pe aceeași sursă eronată.
O cunoaștere istorică solidă este strict necesară în interpretarea unui text.  Istoriografia anglo-saxon recomandă istoricilor să se abțină de la concluzii care trebuie deduse doar din citirea unui text.

Fiecare eveniment istoric are una sau mai multe cauze; istoricul este dator a le descoperi.

În al doilea rând, să identifice toată complexitatea cauzelor. Nu există niciodată o singură cauză pentru un eveniment, ci o multitudine, unele dintre declanșatoare și alte mai generale, unele sunt critice, altele anecdotice.
În al treilea rând, istoria nu să trebuie devină o istorie teleologică. Într-adevăr, istoricul este într-o situație unică în comparație cu evenimentele contemporane: el știe ce se va întâmpla. De aici riscul de a citi povestea unui mod orientat. 

În secolul al XIX-lea, istoricul german Leopold von Ranke explică faptul că istoria își propune să spună "lucrurile așa cum s-au întâmplat." Cu alte cuvinte, regula tuturor lucrărilor istorice este aceea de a respecta adevărul faptelor. Consecința acestei cereri de adevăr impune istoricului să fie obiectiv. Dar aceasta este o iluzie. Henri-Irénée Marrou menționează toate elementele subiective ale unei lucrări istorice: selectarea și tăierea subiectului, întrebările adresate, conceptele utilizate, tipurile de relații, și a sistemelor de interpretare, valoarea relativă atașată fiecăruia. Hayden White a extinde această idee de obiectivitate imposibilă a cercetătorului: ca orice romancier, fiecare istoric are propria sa lume, cu intrigile și explicațiile proprii acesteia modul privilegiat. În reflecția sa asupra istoriei, Antoine Prost preferă să vorbească despre "distanțare și imparțialitate", mai degrabă decât obiectivitate. Istoricul trebuie să fie intelectual onest.  

Această căutare pentru adevăr se dovedește întotdeauna imperfectă. În studiile istorice, de multe ori ipotezele coexistă cu certitudinile. În consecință, filozoful Paul Ricoeur afirmă: “Adevărul este mai mult un obiectiv mult decât o stare a discursului istoric”.

În spiritul celor de mai sus, în prezenta lucrare, am urmat patru mari etape, considerate obligatorii în orice cercetare istorică:

Analizarea, cât mai complet posibil, a surselor disponibile de informație;

Studierea în mod real a informațiilor conținute în sursele analizate;

Evaluarea în mod critic a informațiilor studiate;

Sintetizarea informațiilor acumulate, interpretarea acestora și finalizarea lucrării

Sursele folosite în cercetarea istorică sunt ierarhizate în funcție de proveniența lor în:

– Surse primare (originale)

– Surse secundare (interpretate)

– Surse terțiare (rezultate din cercetarea și rezumarea primelor două surse)

În prezenta lucrare, din păcate, nu am avut acces la surse originale, indiferent de natura acestora (fie documente provenite de la cobeligeranți sau de la terții implicați în conflict, fie martori ai evenimentelor). Astfel încât, am apelat la surse secundare și terțiare, în proporții egale.

După tipul surselor, am apelat la surse tipărite (cărți, reviste, articole de presă) și la surse electronice (e-book) și la resursele internetului (cu privire la rezoluțiile ONU în materie).

CAPITOLUL I – EVOLUȚIA ISTORICĂ A PENINSULEI COREENE DE LA ELIBERAREA DE SUB OCUPAȚIA NIPONĂ DE LA SFÂRȘITUL CELUI DE-AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL

Scurta prezentare a pozitiei geografice si istoriei Coreeei pana la ocupația japoneză

Peninsula Coreei este localizată în estul Asiei, întinzându-se pe o fâșie lungă de aproximativ 1.100 km în Oceanul Pacific, fiind înconjurată de Marea Galbenă la vest, Marea Chinei de Est la sud și Marea Japoniei la est. Spre nord-vest, râul Yalu separă Coreea de China, iar spre nord-est, râul Tiumen separă Coreea de Rusia. Considerând aceste granițe naturale, suprafața peninsulei Coreei este de aproximativ 220.000 km², având 8.460 km de țărm. În jurul Coreei există 3.579 de insule, printre cele mai importante fiind Jeju-do, Ulleung-do și Dokdo (ultima fiind revendicată și de Japonia, unde se numește Insula Takeshima). O mare parte a peninsulei are un relief muntos, în special în partea de nord și în partea de est a Coreei.

Din punct de vedere istoric, se poate afirma ca natiunea coreeana a cunoscut, din chiar momentul nașterii primelor formațiuni statale, regatele, o alternanta de scindări și reunificari si o puternica influență datorata vecinatății cu națiuni mai puternice: China in nord si Japonia in sud. Dealtfel, cultura, civilizația si religia coreeană au fost puternic influențate de-a lungul timpului de aceste mari civilizații, țara dezvoltandu-se insă cu toate acestea intr-o manieră originala cu toate momentele zbuciumate ale istoriei sale.Dovezi arheologice și lingvistice sugerează că originile limbii coreenilor se regăsesc în limba altaică, limba migratorilor din centul și sudul Siberiei, care au populat Coreea antica in valuri succesive din Neolitic pana in Epoca Bronzului. Adoptarea sistemului de scriere chinezesc ("Hanja" în coreeană) in secolul II î.Hr, și Budismul în secolul IV d.Hr, au avut efecte profunde în Cele trei regate ale Coreei: Goguryeo, Baekje și Silla, între care izbucnește o luptă inverșunată pentru hegemonie. Pe tot parcursul secolului al V-lea, dominația a fost asigurată de regatul Goguryeo, pentru ca in secolul VI, regatul Silla să reunifice cele trei regate sub conducerea sa, budismul fiind adoptat ca religie de stat.

Pe parcursul perioadei Goryeo (918-1392), legile au fost codificate, s-a introdus un sistem de serviciu public, și cultura influențată de budism a înflorit. Cu toate acestea, invaziile mongole din secolul al 13-lea au forțat țara sa accepte un statut de vasalitate, care a durat până la mijlocul secolului al 14-lea, când dinastia mongolă Yuan a început să se prăbușească.

În 1392, Yi Seong-gye a întemeiat dinastia Joseon (1392-1910), după o lovitură de stat în 1388. Au fost implementate numeroase reforme administrative, sociale și economice, a fost întarită autoritatea regală în primii ani ai dinastiei și a fost creat Hangul, alfabetul coreean.

Din secolul al 16-lea, dinastia Joseon s-a confruntat cu invazii străine, lupta de putere internă și rebeliuni. Sprijinul din China, în special militar, a devenit tot mai important pentru menținerea regatului, iar dinastia a menținut o politică izolaționistă strictă pentru toate țările, cu excepția Chinei. Până în secolul al 19-lea, țara nu a cunoscut un proces de modernizare, dar declinul puterii Chinei, datorată în mare măsură puterilor europene, a adus Coreea in atenția puterilor străine. In 1896, Rusia si Japonia își stabilesc, prin acorduri bilaterale, zonele de influență in Coreea. In urma razboiului chino-japonez (1894-1895), a fost stipulată abolirea relațiilor de dependență cu China si o scurtă perioadă de independență și de reformă a avut loc. Această perioadă a fost cunoscută sub numele de Imperiul coreean (1897-1910).

În această perioadă crește si influența Rusiei, iar când Japonia a intrat în conflict cu aceasta și a câștigat razboiul (1904-1905), Coreea a fost forțată să semneze un tratat de protectorat și în 1910 Japonia a anexat Imperiul coreean. Acest tratat a fost indelung contestat de Coreea și considerat ilegal în 1965.

Coreea in timpul ocupației japoneze de pana la sfârșitul celui

de-al II-lea Război Mondial

După tratatul din 16 august 1910, la numai șase zile, Japonia iși declară official suveranitatea supra țării, iar pentru urmatorii 35 de ani în Coreea, redenumită “Chosen” , va fi instaurată legea marțială. Coreea intra sub autoritatea unui Guvernator General, iar pentru o aparentă democratizare suveranitatea trece din mâinile dinastiei Joseon in mâinile unui guvern provizoriu, compus din 65 coreeni colaboraționiști, dar cu atribuții și puteri extrem de limitate.

Principala sarcină a GGK (Government General of Korea) a fost eliminarea oricărei forme de rezistență impotriva stăpânirii japoneze, fapt pentru care s-au luat măsuri extrem de brutale: după eliminarea ultimelor rămășițe de rezistență armată, poliția trece la arestari subite și apoi la torturarea nemulțumiților, rebelilor sau chiar creștinilor.

Coreenii trebuiau să respecte o multitudine de reguli legate de sănătate, igienă, înmormântari, piețe, pentru aproape toate activitățile trebuind obținute premise și autorizații. Poliția civilă, înarmată cu săbii, punea în aplicare regulamentele, legile și ordinele speciale ale GKK și avea autorizare sa decidă și să aplice pedeapsa pe loc pentru orice infracțiune cât de mică. Toți cei 40.000 de soldați ai forței de ocupație puteau constitui poliția militară, dar treptat GKK a constituit birouri de poliție civilă in toate cele 13 provincii extinzându-le apoi in fiecare cartier al orașelor coreene. Această forță polițienească avea îndatoriri largi, incluzând colectarea taxelor, aplicând regulamentele sanitare, supraveghind construcția de drumuri și intreținerea lor, actionând ca ofițeri de informații.

Numărul lor a crescut de la 6.222 polițiști in 1910, la aproape 60.000 in 1941, mai mult de jumătate dintre aceștia fiind coreeni săraci, fără familii sau pământ, cu educație puțină sau deloc, cărora poliția colonială le oferea o carieră promițătoare. În ansamblu, GKK a tratat Coreea ca pe o națiune învinsă, inferioara, emițand legi de discriminare rasială.

Între 1910-1918, guvernul colonial japonez a facut un amănunțit recensământ al terenurilor pentru a lărgi baza de impozitare și a reglementa proprietatea si evidența titlurilor de proprietate. Decretul pentru recensământul terenurilor impunea ca toți proprietarii de pământ sa prezinte titluri sau acte doveditoare ale dreptului de proprietate sau a celui de folosință. Coreenii, obișnuiți de secole să dețină pământ în baza unor obiceiuri si practici informale, nu au știut cum să procedeze sau, in mod intenționat, din ură față de japonezi, au furnizat informații false. Faptul a dus la exproprieri masive, astfel încât până in 1918, GKK deținea aproape 40% din terenul cultivabil și 50% din suprafața forestieră, păduri pe care le-au vândut apoi către companii japoneze de cherestea. Până in 1920, GKK deținea controlul asupra a 80% din minele coreene, asupra pescuitului și finanțelor.

Japonia a încercat să reprime cultura și tradițiile coreene, a introdus obligativitatea predării limbii japoneze în școli, abolirea monedei naționale, deportări ale coreenilor ca mână de lucru in Japonia, folosirea femeilor coreene pentru beneficiile soldaților japonezi, obligarea coreenilor la participarea în lupte alături de japonezi. Multe opere de artă au fost distruse sau furate. Infrastructura a început sa fie dezvoltată, dar tot în interesul economic al Japoniei, pentru exploatarea resurselor și a forței de muncă.

În fața represiunii ia amploare mișcarea antijaponeză, culminând cu data de 1 martie 1919, când coreenii au protestat în masă și 20.000 de oameni au fost uciși de japonezi si mulți alții inchiși și torturați.

Coreea a privit cu speranță către SUA pentru protecția mult dorită, mai ales după ce în ianuarie 1918, președintele american Woodrow Wilson formulează principiile dreptului tuturor națiilor la auto-determinare în documentul numit “Fourteen points”: “Am intrat în cest război deoarece violarea drepturilor care s-a produs ne-a atins și pe noi și a făcut imposibilă viața concetățenilor noștri, așa încât ea trebuie reparată și lumea să devină securizată față unor astfel de evenimente. De aceea, ceea ce cerem noi în acest război nu este doar pentru noi. Vrem ca lumea să devină potrivită și sigură, pentru a trăi în ea; și, mai ales, să fie sigură pentru toate națiunile iubitoare de pace, ca a noastră, națiuni care doresc să-și trăiască propria viață, să-și determine propriile instituții, să fie protejate prin justiție și acorduri corecte cu celelalte popoare ale lumii, împotriva forței și a agresiunii egoiste. Toate popoarele lumii sunt parteneri efectivi în acest efort, și, în ceea ce ne privește, vedem foarte clar ca numai dacă se va face dreptate altora, vom avea parte și noi de dreptate. (…)

O minte deschisă, liberă și o proporționare absolut obiectivă a oricărei pretenții coloniale, bazată pe stricta respectare a principiului conform căruia, în determinarea tuturor problemelor de suveranitate, interesul popoarelor interesate trebuie să aibă o pondere egală cu cererile echitabile ale guvernului a cărui titlu urmează a fi determinat.”

China și Rusia, slăbite dupa primul razboi mondial si trecând ele însăle prin transformări profunde și conflicte interne, nu au mai acordat atentie situației din Peninsulă.

Asiaticii care sufereau jugul colonial credeau ca au gasit în Wilson un apărător. Syngman Rhee, care fugise in Hawaii în anul 1909 și formase acolo Asociația Națională Coreeană, a dorit sa participle la lucrările Conferinței de la Versailles din ianuarie 1919, pentru a supune atenției problemele coreene. Trădându-și “bunele intenții” , Departamentul de stat american a refuzat să le emita pașapoarte lui Rhee si colegilor săi, informându-i că, in calitate de supuși japonezi, trebuiau să le obțină de la Tokyo. Un număr de naționaliști coreeni au călătorit totuși la Versailles pentru a înmâna petiții cerând delegaților eliberarea țării lor de jugul colonial. Dar Wilson si partenerii de tratative nu au dorit tulburarea ordinii mondiale imperialiste, astfel încât situația Coreei, cu toate dramele economice, materiale, culturale și mai ales cu toată suferința umană, va rămâne neschimbată până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial.

Premisele noii ordini mondiale au inceput sa fie conturate înainte de sfarsitul războiului de catre liderii marilor puteri angajate in conflict.

În timpul Conferinței de la Cairo din 1943, s-a convenit asupra faptului ca Japonia trebuie să piardă teritoriile cucerite incepând cu 1914, iar Coreea sa devina independentă.

Între 1943-1945 soarta războiului a inceput să curga in favoarea aliaților, iar in primăvara lui 1945 aliații repurtaseră victoria in Europa, înfrângerea Japoneiei devenind astfel doar o chestiune de timp. In august 1945 trupele sovietice au intrat in Coreea. Pe parcursul lunii august, Comitete ale Poporului au apărut peste tot în Coreea, afiliate la Comitetul pentru Pregătirea Independenței Coreene, care în luna septembrie a fondat Republica Populară Coreea. Atunci când trupele sovietice au intrat în Phenian, Comitetul de acolo era condus de veteranul naționalist Cho Man-sik. După unii, Cho Man-sik a fost prima alegere a guvernului sovietic de a conduce Coreea de Nord.

La data de 19 septembrie, Kim Ir Sen și alți 36 de ofițeri ai Armatei Roșii coreene au sosit în Wonsan. La 14 octombrie, autoritățile sovietice l-au înfățișat pe Kim publicului nord-coreean ca un erou de gherilă. Tot în in septembrie 1945 au intrat in sudul peninsulei trupele americane, paralela 38 devenind pentru prima oara linie de demarcație. La capitolul III al documentului al Conferinței de la Moscova din 1945, se stipula restabilirea independenței Coreei , crearea de condiții pentru dezvoltarea țării pe principii democratice, instalarea unui guvern democratic.. S-a stabilit aici un armistițiu de 5 ani și ca acesta sa fie in sarcina unei comisii mixte Americano-sovietice.

Între timp, grupurile comuniste existente au fost reconstituite ca partid sub conducerea lui Kim Ir Sen. În august 1946, s-a format Partidul Muncitorilor din Coreea de Nord. În decembrie, Frontul Popular condus de Partidul Muncitorilor a dominat alegerile din Nord.

Kim a fondat Armata Populară (KPA), formată din luptători de rezistență și foști soldați care au câștigat experiență de luptă în luptele împotriva japonezilor și mai târziu a trupelor naționaliste chineze. Din rândurile lor, cu ajutorul consilierilor sovietici și a echipamentelor acestora, Kim a construit o mare armată cu experiență în tactici de infiltrare și de război de gherilă..

Ca răspuns, în 1947, ONU a stabilit ca Comisia Temporară a Națiunilor Unite din Coreea să organizeze alegeri libere. Uniunea Sovietică s-au opus acestei mișcări. În absența cooperării sovietice, s-a decis să se organizeze alegeri supravegheate de ONU doar în sud.

Alegerile au avut loc în Coreea de Sud pe 10 mai 1948, pe 17 iulie Adunarea Constituției proclamă Republica Coreea. La data de 15 august, Republica Coreea și-a început în mod oficial în existența, prin formarea guvernului condus de Li Sin Man. Un proces paralel a avut loc în Coreea de Nord. O nouă Adunare Supremă a Poporului a fost aleasă în august 1948 și la 3 septembrie a fost promulgat o nouă constituție. Republica Populară Democrată Coreeană (RPDC) a fost proclamată la 9 septembrie, cu Kim premier. La data de 12 octombrie, Uniunea Sovietică a declarat că regimul lui Kim este singurul guvern legitim pe peninsulă. La 12 decembrie 1948, Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite a acceptat raportul UNTCOK (United Nations Temporary Commission on Korea) și a declarat Republica Coreea ca "singurul guvern legitim în Coreea". Se prefigurau déjà datele conflictului din Peninsula Coreeană.

Până la sfârșitul anului 1948, în cele doua sectoare aparuseră regimuri separate și forțele de ocupație se retrăseseră. Generalul MacArthur si Secretarul de Stat Dean Acheson omiseseră Correa si Insula Formosa(Taiwan) din perimetrul de securitate american. Starea mai slăbită a armatei americane aflată în demobilizare a dat impresia ca Coreea de Sud e vulnerabilă. Indiferent de motive, forțele nord-coreene au traversat granița la 25 iunie 1950 și au înaintat spre sudul Peninsulei. Truman a acționat imediat, pentru a nu încuraja liderii comuniști să invadeze națiuni mai aproape de țărmurile americane.

În anul 1950, Consiliul de Securitate al ONU adoptă rezoluțiile 82,83,84,85 cu privire la agresiunea asupra Republicii Korea, aprobă intervenția “pentru sprijirea poporului coreean” și votează un comandament unificat, sub comanda americană.

Începea astfel Războiul din Coreea.

=== d1adcd69563ef13c1266460140eb28c10a515d02_27821_1 ===

CAP. II RĂZBOIUL COREEAN

1. Izbucnirea si desfasurarea Razboiului Coreean

Războiul din Coreea a însemnat extinderea Războiului Rece și prima si ultima data dupa al II-lea Război Mondial când toate cele trei mari puteri ale lumii se angajau într-un conflict. Statele Unite ale Americii, dupa ce văzuseră expansiunea explozivă a sovieticilor in Europa, își simțeau amenințată poziția și in Asia de extinderea influenței ideologiei comuniste, iar China și URSS, la rândul lor, țineau să limiteze puterea militară a SUA opunându-i o forță egală. Conflictul coreean a fost multă vreme tratat ca unul între două regimuri inflexibile, cel al lui Kim Il Sung (Kim Ir Sen, cum este cunoscut in lucrările istorice românești) – în nord si cel al lui Li Sang Man – în sud. Dupa desecretizarea arhivelor istorice s-a dovedit clar implicarea directă a URSS, chiar dacă Stalin dorea să evite declanșarea unui război cu efecte imprevizibile cu SUA, mai ales că Statele Unite dețineau deja bomba nucleară ale cărei efecte devastatoare fuseseră cunoscute de toată lumea. Statele Unite la rândul lor, aflaseră ca sovieticii testaseră, in 1949, prima lor bombă nucleară, fapt ce l-a determinat pe Președintele Truman să grabească dezvoltarea bombei cu hidrogen.

Coreea de Nord vedea regimul naționalist din Sud ca pe un regim marionetă al americanilor, așa că și-a dorit reunificarea peninsulei sub conducerea și ideologia sa. Kim Ir Sen a cautat deci sprijin la Moscova. Stalin își dorea un război scurt, pentru a-i pune pe americani în fața faptului împlinit, așa încât a schițat planul de acțiune și l-a sfătuit pe Kim să ceară aprobarea liderului chinez Mao Tze Dun pentru invazie. Chinezii s-au declarat de acord iar în luna iunie din anul 1950 Coreea de Nord a efectuat invazia agresivă și copleșitoare împotriva Sudului. Acest lucru a determinat reacția americană și curând după aceea a ONU (cu trupele predominant americane), au intrat in război, inițial sub comanda generalului MacArthur. Președintele Truman a ordonat intrarea in acțiune a trupelor terestre, aeriene și navale. Trupele americane au participat cu un efectiv de 350.000 de oameni, sud-coreenii cu 400.000 de oameni, iar alte patrusprezece state membre ONU au trimis un total de 50.000 de oameni. Războiul a fost in principal o problema americană și a stabilit un precedent cu consecințe profunde: război prin ordinul președintelui și nu prin votul Congresului. Era însă aprobat de Consiliul de Securitate al ONU și putea fi considerat “o acțiune polițienească” și nu un război.

Timp de câteva luni, armata nord-coreeana a repurtat numai victorii, astfel încât in luna septembrie aliații de-abia mai rezistau in colțul sud-estic al Coreei, in zona Pusan. In apararea trupelor terestre, forțele aeriene americane (USAF) au bombardat intensiv poziițiile nord-coreene, convoaiele de transport și pentru a le tăia aprovizionarea și căile de transport, au atacat și depozite de materiale, rafinării, poduri și porturi. Bătălii navele importante au avul loc in Daecheong, Daeju, Chumonchin Chan. În 15 septembrie, MacArthur a debarcat o nouă armată in spatele nord-coreenilor la Incheon, concomitent cu încercarea de a ieși din încercuire. Orașul Incheon a fost intens bombardat, iar manevra americană a dat roade. Pe 25 septembrie Seoul-ul era recucerit de aliați. Forțele nord-coreene s-au retras dincolo de granița de pe paralela 38.

Gen.MacArthur a solicitat aprobarea Președintelui Truman de a continua ofensiva catre nord, până la distrugerea totala a forțelor comuniste. Deși rezervat in privința planului, Truman a acceptat, atenționându-l însă pe general asupra poziției Chinei, care ar putea interveni si da cu totul alte proporții conflictului. Truman l-a sfătuit pe MacArthur să nu amenințe granița manciuriană, deoarece SUA au informații că forțele chineze sunt masate la graniță si vor intra în conflict dacă sunt provocate. Atunci când ONU și forțele sud-coreene au împins armata nord-coreeană până la granița cu Manciuria, chinezii au trecut cu sutele de mii Fluviul Yalu și au intrat in război de partea nord-coreeană. Forțele aliate au fost silite la o retragere disperată din Coreea de Nord. Generalul MacArthur avea in vedere scurtarea războiului prin bombardarea Chinei, dorind chiar să facă uz de bomba atomică. În aprilie 1951 MacArthur îi scria senatorului Joe Martin: “Aici in Asia noi purtăm incă războiul Europei cu arme, în timp ce diplomații îl poarta cu vorbe. Dacă pierdem în fața comunismului in Asia, căderea Europei este inevitabilă. Dacă-l câștigăm, Europa va putea cel mai probabil evita un război și își va păstra libertatea. Nu este alternativă la victorie.” –“There is no substitute for victory” , cuvintele carea aveau să-l coste pe general comanda.

În aprilie 1951, Președintele Truman îl demite pe MacArthur de la comanda forțelor aliate, stârnind un val de indignare in America. Argumentele Administrației americane au fost cel mai bine rezumate de Gen. Omar Bradley, șeful Comitetului mixt al Șefilor de State Majore: strategia lui MacArthur “ne va angaja într-un război nepotrivit, în locul nepotrivit și cu dușmanul nepotrivit”.

La 24 iunie, reprezentantul sovietic la ONU propune încetarea focului ți un armistițiu de-a lungul paralelei 38. Cum la acel timp ofensiva armatei a-VIII-a americane, sub conducerea Gen. Matthew Rigway, supunea forțele chineze unor pierderi severe, cu consimțământul Chinei si Coreei si aprobarea ONU, Secretarul de Stat Acheson a acceptat de principiu propunerea.

Convorbirile de pace au inceput in luna iulie la Panmunjon și s-au prelungit pe o perioadă de doi ani, timp in care luptele și distrugerile au continuat. Neînțelegerile care au tărăgănat o înțelegere erau legate în primul rând de schimburile de prizonieri-în timp ce China și Coreea de Nord cereau ca prizonierii de război să fie repatriați, SUA și aliații susțineau ca aceștia sa aleagă singuri în ce parte să meargă și în al doilea rând, de insistența Președintelui Coreei de Sud asupra unificării. O alta cauză a prelungirii discuțiilor era Stalin. Pentru el, cel mai important lucru era să țină dușmanul american ocupat, timp în care URSS își refacea încet-încet, forțele secătuite de război.

In martie 1953, Stalin moare, iar la Casa Albă noul Președinte era Dwight D. Eisenhower.

În data de 7 iulie 1953 s-a ajuns in sfârșit la un armistițiu. Linia de demarcație urma linia frontului de la data respectiva, puțin la nord de paralela 38 și se fixa o zonă demilitarizată de 4 km între cele două forțe. Repatrierea prizonierilor de război urma să fie voluntară, supravegheată de o comisie neutră. În schimb, nu a avut loc niciodată o conferință de pace finală și Coreea, ca și Germania pană in anii ’90 ai secolului trecut, a rămas divizată.

Și astăzi incă sunt estimari diferite în legatură cu numarul de victime. Conform unor surse, războiul a costat SUA peste 33.000 morți si 103.000 răniți, Pierderile sud-coreenilor au fost de aproximativ un milion de oameni, iar ale nord-coreenilor si chinezilor de 1,5 milioane de oameni.

2.Impactul războiului coreean asupra celor doua state: consecințe si atrocitați

SUA ar putea să fi ucis 20% din populația din Coreea, a declarat generalul Curtis Lemay, care a fost implicat în războiul aerian al SUA din Coreea. În cazul în care este adevarat, este o rată mai mare de victime decât a genocidului naziștilor au provocat în Polonia sau Uniunea Sovietică.

Timp de trei ani, Coreea – atât de Sud și de Nord – a fost doar o zonă de foc. Un atac aerian al ONU a demolat aproape în totalitate Seoul-ul; US Air Force a bombardat Coreea de Nord cu bombe incendiare și explozibili, aruncând aprox. 635.000 de tone de exploziv bombe și până la 40.000 de tone de napalm. Distrugerea în cadrul orașelor nord-coreean a variat de la 40% la aproape 100%.

Baraje mari din Coreea de Nord, care furnizau apă pentru irigare și electricitate, au fost bombardate, unele la inceputul sezonului de cultivare a orezului, ceea ce a dus la foamete generalizată. Războiul aerian din SUA în Coreea a fost atât de crud încât poate fi considerat genocid. Generalul William Dean, ca prizonier de război în Coreea de Nord, a observat că cele mai multe orașe și sate văzute erau doar "moloz sau spații deschise înzăpezite"; Judecătorul William O. Douglas a vizitat Coreea în vara anului 1952 și a mărturisit „Am văzut orașele bătute de război ale Europei; dar nu am văzut devastări până când am avut văzut Coreea …”

Toate părțile implicate în război au comis atrocitățile împotriva prizonierilor de război și a civililor, inclusiv uciderea cu sânge rece a soldaților capturați, soldaților răniți și civililor, cu încălcarea convențiilor ONU.

Jurnaliștii occidentali au raportat aceste atrocități în timpul în primele șase luni ale războiului, până când cenzura americană a plasat corespondenții de presa sub jurisdicția armatei. Rezultatul a fost o erupție de jumătăți de adevăruri și distorsiuni despre război și de o lipsă de perspectivă sau de înțelegere a războiului.

În 2000, Comisia coreeană pentru adevărul despre masacrele civile – prima din Asia de Est – a fost înființată pentru a investiga atrocitățile civile comise de către părțile implicate, înainte și în timpul Războiului dintre 1950-1953 în Coreea. În 2005, Comisia pentru Adevăr și Reconciliere a fost recreată pentru a continua această muncă de cercetare a incălcării drepturilor omului.

Rasismul

Rasismul împotriva coreenilor și soldaților afro-americani s-a manifestat din plin în războiul din Coreea. Potrivit soldaților negri care au luptat în război, ei au fost în mod obișnuit catalogați cu stereotipul “bugging out” (fuga de luptă) și li se refuzau avansările și medaliile. Marea majoritate a soldaților americani au avut un dispreț adânc și antipatie pentru coreeni.

În rapoartele lor de război și editoriale, jurnaliștii americani i-au descris pe nord-coreeni ca hoarde primitive, barbare, roiuri de lăcuste, asemănători cu naziștii în capacitatea lor de a provoca frică și teroare. Blaine Friedlander, un profesor de liceu, care a servit în războiul din Coreea in calitate de consilier militar de comunicații cu trupele sud-coreene, a fost unul dintre puținii soldați americani care au putut vorbi și să se împrietenească cu soldați sud-coreeni. “Odată ce am inceput să comunic cu ei (mulți vorbeau engleza), mi-am dat seama că nu erau o adunatură de “gooks” fără chip, ci oameni care-și iubeau profund țara, care-și cunoșteau istoria și de asemenea, știau destule despre țara noastră… nu erau o armată de țărani proști.”

Complexul prostituției militare

In anii 1930 și ‘40, japonezii au ’’procurat’’ o număr estimat de la 50.000 la 200.000 de femei coreene în serviciu sexual pentru soldați din războiul de agresiune împotriva Chinei și în timpul celui de-al doilea război mondial. Funcționari sud-coreeni de sex masculin și ofițeri de poliție operau ca proxeneți pentru japonezi, recrutând și forțând femeile tinere din satele lor în sclavie sexuală militară. La sfârșitul războiului, cu viețile distruse, multe victime ale acestei sclavii sexuale organizate au continuat în sistemul de “oraș de tabără”, prostituția organizată și reglementată de guvernele american și sud-corean.

Aproape 60 de ani de la sfârșitul războiului coreean, femeile care au fost exploatate pentru prostituție de soldații americani din Coreea de Sud au contestat ipocrizia propriului guvern când acesta a cerut compensații din partea Japoniei pentru înrobirea sexuale a femeilor coreene în timp ce acesta a acționat ca “un proxenet mare pentru armata SUA”.

Nici guvernul sud-coreean, nici SUA nu au ținut statistici oficiale privind crimele contra prostituatelor; cu toate acestea, un studiu independent efectuat de 243 de femei din “orașele de tabără” în provincia Kyonggi a relevat faptul că mai mult de două treimi au experimentat “bătăi, violență sexuală, furt și jaf, în ordinea descrescătoare a frecvenței“; din partea soldaților americani și într-o mai mică măsură din partea bărbaților coreeni.De asemenea, nu există nici o urmă de dreptate pentru aceste femei afectate de crimele și violențele sexuale ale soldaților americani. Prin Statutul Forțelor Armate (SOFAS) negociate cu alte țări, armata SUA se asigură că soldații săi sunt scutiți de urmările delictelor săvârșite in țara “gazdă”.

În 2004, armata americană a pus în practică o politică de toleranță zero împotriva personalului militar pentru prostituție și trafic, care a dus la educarea personalului militar, monitorizarea cluburilor de trafic și prostituție și aducerea de divertisment în baze. Cu toate acestea, coabitarea soldaților cu femei din“orașele de tabără”, de multe ori numită “cohabiting prostitution” și “căsătoriile fictive și abandonul” înflorește și funcționează. Acestea consecințe grave pentru femeile utilizate sexual: mame singure, sărăcie, ostracizare, statutul de imigrant ilegal și a copii birasiali care nu sunt bineveniți în societate.

In loc de epilog

La trei ani de la începutul războiului, o încetare a focului a fost în cele din urmă a semnată. Totul a fost din nou unde fusese la început, cu aproape aceleași granițe (arbitrare) ca înainte de război și același vis neîmplinit de reunificare. Nimeni nu a câștigat. Toată lumea a pierdut. Se estimează că războiul a costat viața a aproximativ 5 milioane de oameni, majoritatea civili.(25)

Mai mult de 35.000 de soldați americani au murit în război,aproximativ 92.000 de răniți și 5.000 dispăruți în acțiune. La sfârșitul anului 1953, președintele Eisenhower a promulgat o nouă Strategie de apărare, care ar asigura securitatea nationala cu costuri mai mici. Nu mai dorea ca Statele Unite ale Americii să fie trase în conflicte limitate și să folosească arme convenționale ca în Coreea. Represaliile masive cu arme atomice ar fi amenințarea și răspunsul, dacă este necesar. Vechiul echilibru al puterii era înlocuit de ceea ce Winston Churchill numea “ echilibrul terorii”. Prin urmare, a fost pusă temelia pentru escaladarea amenințării nucleare, amenințare contraproductivă care otrăvește peninsula coreeană și pericliteaza lumea.

CAP. III COORDONATE GEOPOLITICE ÎN PENINSULĂ COREEANA – CONSTITUIREA CELOR DOUĂ STATE COREENE ȘI RELAȚIILE DINTRE ELE DUPĂ RĂZBOIUL COREEAN

COREEA DE SUD – O TARA LIBERALĂ, DEMOCRATICĂ, CU ECONOMIE DESCHISĂ, ÎN PLINĂ DEZVOLTARE

Perioada ce a urmat încheierii războiului coreean a însemnat pentru ambele noi state coreene angajarea pe un drum dificil al reconstrucției, al reevaluării poziției politice și militare unul față de celălalt și față de lumea exterioară, lume care după al doilea Război Mondial intrase în perioada “războiului rece” dar și în prefaceri economice, politice și militare de neimaginat la începutul secolului XX.

Pentru Republica Coreea (Coreea de Sud) perioada ce a urmat a însemnat o alternantă de regimuri democratice și regimuri autocratice. Guvernările civile sunt numerotate convențional de la Prima Republică a lui Syngman Rhee, până la A Șasea Republică din zilele noastre.

Prima Republică, cu un caracter democratic destul de discutabil, a fost o perioadă de turbulențe politice, căpătând un caracter pronunțat autocratic până la sfârșitul anilor 1960, când a fost răsturnat regimul Rhee. Pe tot parcursul conducerii sale, Syngman Rhee a încercat să-și întărească autoritatea asupra guvernului. Astfel, în 1952, la scurt timp după realegerea sa, Rhee a impus unele amendamente constituționale pentru alegerea președintelui prin vot direct.

În primii ani de după război, Coreea de Sud depindea în covârșitoare măsură de ajutorul economic American. Cum Statele Unite au diminuat ajutorul economic de la aprox. 383 mil. $ în 1957 la aprox. 222 mil. $ în 1959 și cum guvernarea lui Rhee nu adusese decât o palidă dezvoltare economică și socială, fiind percepută și ca foarte coruptă, Președintele a început să ia măsuri disperate pentru a-și asigura supraviețuirea. În decembrie 1958 a trecut cu forța în Adunarea Națională un amendament la Legea Securității care dădea guvernului puteri lărgite pentru limitarea libertății presei și împiedicarea participării la vot a membrilor opoziției. Pentru alegerile din 1960, Rhee și-a lichidat într-un fel sau altul contracandidații. Populatia era revoltată. După ce o demostrație studențească în orașul Masan a fost reprimată brutal și un student ucis, a izbucnit Revoluția din Aprilie, o mișcare de masă a populației care a dus în cele din urmă la demisia Președintelui Rhee.

Dacă din punct de vedere politic perioada Primei Republici a fost una tulbure, în planul educației asistăm la o creștere explozivă a acesteia din puncet de vedere calitativ. S-a format un sistem educațional complet, bazat pe idealul “persoanei care-i utilă tuturor” și care avea ca scop pregătirea elevilor pentru o societate democratică. Rezultatul a fost construcția de școli pe scară largă, iar până la sfârșitul anilor 1960 școlarizarea elevilor în ciclul primar depășea 95% din numărul copiilor.

În plan funciar s-a produs o adevarată reformă agrară, în urma căreia a apărut o nouă clasă de proprietari.

Relațiile internaționale au fost marcate de dependența politică, militară și economică a Coreei de Sud față de SUA și de opoziția puternică față de Japonia și Coreea de Nord.

A doua Republică (1960-1961)

Dupa revoluția studenților, puterea a fost deținută pentru scurt timp de o administrație interimară condusă de ministrul de externe Heo Jeong. Adunarea Națională l-a ales pe Yun Bo-seon în calitate de președinte și pe Chang Myon ca prim-ministru și șef al guvernului în august 1960.

A doua Republică a cunoscut proliferarea activității politice care fusese reprimată în regimul Rhee. O mare parte a acestei activități a provenit de la grupurile de stânga și de studenți, care au avut un rol esențial în răsturnarea Primei Republici. Activitatea sindicală a crescut rapid în timpul ultimelor luni ale anului 1960.

Sub presiunea stângii, guvernul Chang a efectuat o serie de epurări de oficiali militari și din poliție care au fost implicați în activități anti-democratice sau de corupție. În plus, guvernul a luat în considerare reducerea dimensiunii armatei la 100.000 de oameni, dar acest plan a fost amânat.

Din punct de vedere economic guvernul s-a confruntat cu o instabilitate în creștere. Guvernul a formulat un plan de dezvoltare economică pe cinci ani, dar nu a fost în măsură să-l pună în practică înainte de a fi răsturnat.

Cu toate că guvernul a fost instaurat cu sprijinul poporului, acesta nu a reușit să pună în aplicare reforme eficiente, fapt care a determinat tulburări sociale fără sfârșit, tulburările politice și în cele din urmă, la 16 mai 1961, lovitura de stat.

Dictatura militară (1961-1963)

Lovitura de stat din 16 mai 1961, condusă de generalul-maior Park Chung-hee, a pus capăt Republicii a doua. Park a facut parte dintr-un grup lideri militari care au făcut presiuni pentru depolitizarea armatei.

Adunarea Națională a fost dizolvată și ofițeri militari au înlocuit funcționarii civili. În luna mai 1961, junta a adoptat "Promisiunile Revoluției": anticomunismul avea să fie politica principală a națiunii; întărirea relațiilor de prietenie cu aliați din lumea liberă, în special cu Statele Unite ale Americii; toată corupția și erorile guvernamentale eliminate și o "moralitate proaspătă și curată" va fi introdusă; reconstrucția unei economii de sine stătătoare va o prioritate; resursele națiunii vor fi îndreptate spre a lupta împotriva comunismului și a realiza reunificarea; guvernarea va fi predată către un guvern civil democratic în termen de doi ani.

Park a devenit candidat prezidențial al noului Partid Democrat Republican (DRP), a candidat la alegerile prezidențiale și a câștigat alegerile din 1963 cu o mică diferență.

A treia Republică (1963-1972)

Administrația Park a început a treia Republică, prin anunțarea planului de dezvoltare economică cincinal, o politică de industrializare orientată spre export. Prioritatea a fost dezvoltarea unei economii moderne și de sine stătătoare. "Dezvoltarea în primul rând, unificarea mai târziu" a devenit sloganul de atunci, iar economia a crescut rapid, cu vasta îmbunătățire a structurii industriale, în special în industriile de bază – industria chimică, industria grea. Era nevoie de capital pentru o astfel de dezvoltare, astfel încât regimul Park a folosit afluxul de ajutor extern din Japonia și statele Unite pentru a oferi împrumuturi pentru export întreprinderilor, cu un tratament preferențial în obținerea creditelor bancare cu dobândă mică și beneficii fiscale. Cooperând cu guvernul, aceste întreprinderi vor deveni ulterior adevarate conglomerate multinaționale, multe conduse pe baze familiale.

Relațiile cu Japonia s-au normalizat prin Tratatul Coreea de Sud-Japonia, ratificat în iunie 1965.

Guvernul a păstrat, de asemenea, legături strânse cu Statele Unite ale Americii, și a continuat să primească sume mari ca ajutor. Un Acord privind Statutul Forțelor Armate (SOFA) a fost încheiat în 1966, clarificând situația juridică a forțelor americane staționate acolo.

Țara a înregistrat o creștere economică și tehnologică în această perioadă, a crescut nivelul de trai, s-au extins oportunitățile pentru educație.

Pe măsură ce economia rurală a pierdut constant teren și a provocat dezacord între fermieri, guvernul a decis să pună în aplicare măsuri de creștere a productivității și a veniturilor agricole instituind "mișcarea New Village", în 1971. Scopul mișcării a fost de a îmbunătăți calitatea vieții rurale, modernizarea atât a societății rurale cât și urbane și a îngusta diferența de venit dintre ele.

Park a candidat din nou, în alegerile din 1967, luând 51,4% din voturi. La acel moment, Președinția era limitată prin Constituție la două mandate, dar un amendament constituțional a fost impus în Adunarea Națională, în 1969, pentru a-i permite acestuia să obțină un al treilea mandat. Au izbucnit proteste majore și demonstrații împotriva amendamentului, și în sprijinul liderului opoziției Kim Dae-jung, dar Park a fost a fost reales la alegerile prezidențiale în 1971.

Într-un gest brusc, guvernul a proclamat o conferință comună pentru reunificarea cu Coreea de Nord, la 4 iulie 1972, și a purtat discuții prin Crucea Roșie din Seul și Phenian. Cu toate acestea, nu a existat nici o schimbare în politica guvernului în ceea ce privește reunificare, iar la 17 octombrie 1972, Park a declarat legea marțială, dizolvarea Adunării Naționale și de suspendarea constituției.

A Patra Republica (1972-1979)

Republica a patra a început odată cu adoptarea Constituției Yushin la data de 21 noiembrie 1972. Această nouă constituție a dat lui Park Chung-hee un control efectiv asupra Parlamentului și posibilitatea președinției permanente. Legislativul și puterea judecatorească si educația au fost, de asemenea, controlate de guvern..

În ciuda tulburărilor sociale și politice, economia a continuat să se dezvolte sub conducerea autoritară, odată cu politica de industrializare bazată pe export.

Studenții și activiștii pentru democrație au continuat demonstrațiile și protestele lor pentru abolirea sistemului Yushin și, în fața nemulțumirii populare, administrația Park a promulgat ordonanțe de urgență în 1974 și 1975, ceea ce a dus la întemnițarea a sute de dizidenți. În 1979, demonstrațiile anti-guvernamentale în masă au avut loc la nivel național, iar în mijlocul acestei tulburări politice, Park Chung-hee a fost asasinat de către directorul Koreaa Central Intelligence Agency, Kim Jae-Gyu, aducând astfel sfîrșitul guvernarnării de 18 ani a regimului militar.

În fapt, ceea ce incercase sa facă Park Chung-hee in Coreea de Sud in acea perioada, era echivalentul a ceea ce facuse Kim Ir Sen in Coreea de Nord: acapararea puterii absolute, impunerea unei doctrine naționaliste la nivelul întregii țări, crearea unei economii de sine-stătătoare, creșterea forței militare a Coreei de Sud. Numai că tendințele autocratice au trebuit mult atenuate, datorita dependenței continue a statului si conducerii Coreei de Sud de sprijinul și aprobarea SUA.

A cincea republică (1979-1987)

După asasinarea lui Park Chung-Hee, prim-ministrul Choi Kyu-hah a avut rolul șefului statului doar pentru a fi uzurpat 6 zile mai târziu, de generalul-maior Chun Doo-hwan prin lovitura de stat din decembrie 1979. În luna mai a anului următor, o societate civilă vocală compusă în principal din studenți și sindicate a condus proteste puternice împotriva statului autoritar în toată țara. În luna septembrie a acelui an, Chun a fost ales președinte prin alegeri indirecte și instalat în funție în luna martie a anului următor, începând oficial al 5-lea Republică. O nouă Constituție a fost stabilită cu modificări notabile; menținerea sistemului prezidențial, dar limitarea la un singur termen de 7 ani, consolidarea autorității Adunării Naționale, și care conferă responsabilitatea numirii șefului sistemului judiciar Curții Supreme de justiție. Cu toate acestea, sistemul de alegere indirectă a președintelui a fost păstrat și a mai multe militari de rang înalt au fost numiți în funcții guvernamentale importante, păstrând rămășițele erei Yushin.

Țara s-a deschis investițiilor străine, iar PIB-ul a crescut, la fel exporturile coreene. Această creștere economică rapidă, a adâncit totuși decalajul dintre bogați și săraci, zonele urbane și rurale, și a exacerbat, de asemenea, conflicte inter-regionale.

În politica externă, relațiile cu Japonia au fost consolidate prin vizitele de stat efectuate de Chun în Japonia și prim-ministrul japonez Nakasone Yasuhiro în Coreea de Sud. Președintele american Ronald Reagan a facut, de asemenea, o vizită in Coreea de Sud, iar relațiile cu Uniunea Sovietică și China au fost îmbunătățite. Relația cu Coreea de Nord s-a tensionat atunci când, în 1983, un atac terorist cu bombă în Birmania a ucis 17 oficiali sud-coreeni de rang înalt care participau la ceremonii memoriale și s-a presupus că Coreea de Nord ar fi fost în spatele atacurilor. Cu toate acestea, în 1980, Coreea de Nord a prezentat o propunere de reunificare "o națiune, două sisteme" care a fost întâmpinată cu o sugestie din sud pentru reuniuni interguvernamentale care să pregătească o constituție de unificare adoptabilă printr-un referendum. Chestiunea umanitară a reunirii familiilor separate a fost tratată prioritar, iar în septembrie 1985 familii din ambele părți ale frontierei au efectuat vizite încrucișate la Seul și Phenian într-un eveniment istoric.

Guvernul a făcut multe eforturi pentru dezvoltarea culturală: Muzeul Național Coreea, Seul Arts Center, și Muzeul Național de Artă Contemporană au fost construite toate în acest timp. 1986 Jocurile Asiatice au avut loc cu succes, iar Jocurile Olimpice de vară din 1988 în Seul au fost un succes, de asemenea.

În iunie 1987, mai mult de un milion de studenți și alți cetățeni au participat la protestele anti-guvernamentale, la nivel național, ale Mișcării pentru Democrație.

La 29 iunie 1987, candidatul la președinție al guvernului, Roh Tae-woo a cedat solicitărilor populare și prin Declarația din 29 iunie, a solicitat organizarea de alegeri prezidențiale directe și restabilirea drepturilor civile. În octombrie 1987 o constituție revizuită a fost aprobată printr-un referendum național și alegerile directe pentru un nou președinte au avut loc în decembrie, aducând sfârșitul celei de-a cincea Republici.

A șasea republică

A fost fondată in 1987 si a rămas în vigoare pana in prezent.

Cu toate frământările interne si a relațiile încordate cu Coreea de Nord, Coreea de Sud a devenit din ce în ce mai activă în plan internațional. În 1990, au fost stabilite relații diplomatice cu Federația Rusă (fosta URSS) și de atunci au fost semnate mai multe acorduri bilaterale in domenii ca: investițiile, comerțul, pescuitul, cooperarea în domeniul tehnologic și militar, utilizarea pașnică a energiei nucleare etc.

În 1991, în același an cu Coreea de Nord, Coreea de Sud adera la Organizația Națiunilor Unite (ONU). Din 1995 este membră a Organizației Mondiale de Comerț, din 1996 membră a Organizației de Cooperare Economică si Dezvoltare (OECD), iar din 2010 face parte din G20. Țara face parte si din ASEAN Plus Three (Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est)

Coreea de Sud este a patra cea mai mare economie din Asia. Ea a avut una dintre cele mai rapide creșteri ale economiei din lume din 1960 până în 1980 și este considerată acum o economie dezvoltată. Ca răspuns la tensiunile cu Coreea de Nord, a dezvoltat șasea dintre cele mai mari forțe armate din lume și are unul dintre cele mai mari 10 bugete de apărare din lume.

Industriile sud-coreene au un puternic accent pe știință și tehnologie. Ea are o infrastructură avansată, tehnologia informației dezvoltată: electronice, semiconductori, display-uri LCD, calculatoare și telefoane mobile, fundația constituind-o holding-le deținute pe baze familiale. Economia a pus, de asemenea, un puternic accent pe inginerie, construcții, mașini, textile, produse petrochimice, biotehnologie și robotică.

COREEA DE NORD-ȚARĂ COMUNISTĂ, DINASTICĂ, CU ECONOMIE STAGNANTĂ ȘI POPOR IZOLAT.

Istoria Coreei de Nord a început cu trasarea liniei de demarcație la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în 1945, precum și cu crearea statului comunist Republica Populară Democrată Coreeană (RPDC), condusă de fostul lider de gherilă, Kim Il-sung (Kim Ir Sen). În 1950 a izbucnitRăzboiul din Coreea. După multă distrugere, războiul s-a încheiat cu un armistițiu dar un tratat de pace nu a fost semnat nici până în ziua de azi. Status quo-ul a fost restaurat. RPDC nu a reușit să unească Coreea sub conducerea sa, și nici Forțele Națiunilor Unite conduse de SUA nu au reușit să cucerească Coreea de Nord. Peninsula a fost împărțită de zona demilitarizată coreeană, iar o forță militară din SUA a rămas în Coreea de Sud. Kim Il-sung a rămas la putere până la moartea sa, în 1994. El a dezvoltat un cult al personalității omniprezent și a direcționat țara pe un curs independent, în conformitate cu principiul Juche (încrederea în sine). Cu toate acestea, din cauza dezastrelor naturale și a prăbușirii blocului sovietic în 1991, Coreea de Nord a ajuns într-o criză economică severă. Fiul lui Kim Il-Sung, Kim Jong-il, a succedat la conducere și a fost, la rândul său, urmat de fiul său, Kim Jong-un. Pe fondul creșterii tensiunilor internaționale, Coreea de Nord și-a dezvoltat propriul program nuclear atât în scopuri economice, dar mai ales în scop militar.

Kim a început să-și consolideze treptat puterea. Până atunci, în politica nord-coreenă au fost prezente patru facțiuni: facțiunea Yan'an, formată din persoanele repatriate din China; cea a "coreenilor sovietici", care erau etnici coreeni din URSS; comuniștii coreeni nativi, conduși de Pak Hon-yong; și grupul lui Kim, care a luptat în acțiuni de gherilă împotriva Japoniei în 1930.

Kim Il Sung a eliminat rând pe rând, în mod brutal, toate vocile critice și toți oponenții politici, mulți proveniți din cele trei grupuri a căror membri nu făcuseră parte din anturajul său înainte de 1950.

În 1955, Kim Il Sung lansează doctrina “Juche” sau “doctrina încrederii în sine”. Cele trei principii fundamentale sunt:

suveranitate politică (chaju)

independență economică (charib)

autonomie militară (chawi)

Prima referire directă la doctrina Juche este într-o cuvântare din 28 decembrie 1955 a lui Kim Ir-sen intitulată „Despre eliminarea dogmatismului și a formalismului și introducerea ideii juche în munca ideologică”. În 1972 doctrina Juche, de încredere în sine, a înlocuit marxism-leninismul ca ideologie oficială de stat în constituția nord-coreeană, iar în constituția revizuită din 1998 toate referințele la marxism-leninism au fost scoase. Doctrina Juche a fost definitivată într-un document din 1982 intitulat „Despre ideea juche”..După moartea lui Kim Ir-sen, Coreea de Nord a introdus calendarul juche, conform căruia anul 1912 (anul de naștere al lui Kim Ir-sen) este Anul Juche 1. Conform doctrinei, prezența lui Kim si a ideologiei sale deveneau omniprezente in viața nord-coreenilor, guvernând toate aspectele legate de viața economică, politică și sociala a țării.

În februarie 1956, liderul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica lui Stalin, fapt care a trimis unde de șoc în întreaga lume comunistă.

Politica lui Kim Il-sung a fost inițial criticată de sovietici în timpul unei vizite la Moscova in 1955 pentru practicarea stalinismului și pentru cultul personalității, care era deja în creștere enormă.

În timpul lui vizitei lui Kim Il-Sung la Moscova, sovieticii i-au recomandat să renunțe la cultul personalității, să adere la ideile de conducere colectivă, să elimine fragmentele de istorie falsificată din manuale și să lucreze în vederea îmbunătățirii nivelului de trai al poporului coreean, mult sărăcit si trăind sub standardele de dinainte de război. Prin comparație, Coreea de Sud, care a avut o bază industrială mai slabă decât RPDC, a avut o aprovizionare cu alimente mai bună și a fost, de asemenea, aprovizionată cu bunuri americane, deși ar trebui remarcat faptul că distrugerea de acolo în timpul războiului a fost mai mică.

Spre sfârșitul anului 1968, adversari ai ideologiei Juche din rândul comandanților militari din Coreea de Nord au fost eliminați ca elemente contra-revoluționare, în ciuda prestigiului lor ca luptători anti-japonezi în trecut.

Cultul personalitații a fost extins dincolo de Kim însuși, pentru a include familia sa într-o descendență revolutionară.

Relațiile internaționale

Ca și Mao în China, Kim Il-sung a refuzat să accepte denunțarea politicii lui Stalin de către Nikita Hrușciov și a continuat să modeleze regimul său potrivit normelor staliniste. În același timp, el a pus un accent din ce în ce mai mare pe independența coreeană, concretizată în conceptul de Juche. Relațiile cu URSS s-au racit in momentul in care, in 1956, URSS a normalizat relațiile cu Japonia, demers criticat atât de China cât și de Coreea de Nord .

Relațiile cu China s-au înrăutățit începând din timpul războiului din Coreea, când Mao Zedong l-a criticat pe Kim pentru modul în care a condus operațiunile militare și s-au agravat odată cu epurările dure pe care Kim le-a operat in conducerea partidului, mai ales în rândul facțiunii Yan’an. Sovieticii și chinezii nu au putut să oprească epurarea adversarilor interni ai lui Kim sau alunecarea spre dominația de tip stalinist a lui Kim și relațiile cu ambele țări s-au deteriorat.

Stalin a continuat să fie onorat în Coreea de Nord, mult timp după moartea sa, în 1953. În schimb, vecin liderul chinez Mao Zedong a fost cea mai mare parte ignorat și Kim Il-sung a respins cele mai multe dintre politicile sale, inclusiv Revoluția Culturală.

Tensiunile dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud au escaladat la sfârșitul anilor 1960, cu o serie de ciocniri armate mai mică anvergură, cunoscute sub numele DMZ Conflict –Conflictul coreean din zona demilitarizată (1966-1969). În 1966, Kim a declarat "eliberarea sudului" drept o "datorie naționala". În 1968, trupele de comando din Coreea de Nord au făcut o încercare nereușită de asasinare a președintelui sud-coreean Park Chung-Hee. La scurt timp după aceea, nava spion americană Pueblo a fost capturată de marina nord-coreeană. Membrii echipajului au fost ținuți captivi pe tot parcursul anului, în ciuda protestelor americane că nava a fost în apele internaționale și în cele din urmă eliberați după ce SUA a prezentat oficial scuze. Administrația Nixon s-a găsit în imposibilitatea de a reacționa, din moment ce SUA erau puternic angajate în Vietnam și nu dispuneau de trupe suplimentare în cazul în care situația din Coreea escalada. Cu toate acestea, capturarea navei Pueblo nu a avut aprobarea Moscovei, deoarece Uniunea Sovietică nu dorea ca un al doilea război major să izbucnească în Asia. Răspunsul Chinei la criza USS Pueblo este mai puțin clar.

După ce Hrușciov a fost înlocuit de Leonid Brejnev, în calitate de lider sovietic în 1964, având și motivația ajutorului sovietic, Coreea de Nord a consolidat legăturile sale cu URSS. Kim a condamnat Revoluția Culturală a Chinei ca "idioțenie de necrezut". La rândul său, Gărzile Roșii chineze l-au etichetat ca pe un "revizionist gras". Dar, până în 1970, Revoluția Culturală s-a mai estompat și relațiile cu China au revenit rapid la normal. Premierul chinez Zhou Enlai a vizitat Phenianul în acel an și-a cerut scuze pentru atacurile făcute la adresa lui Kim de Gărzile Roșii. În același timp, sovieticii au fost din nou criticați de ambii oficiali, chinez și nord-corean, pentru că ar fi prea toleranți cu Statele Unite. Revoluția Culturală a fost văzută acum in Coreea de Nord ca o idee excelentă și "în totalitate corectă".

În 1972, a avut loc prima întâlnire oficială la nivel înalt dintre Phenian și Seul, dar discuțiile preliminare nu au condus la o schimbare de durată în relația lor.

Odată cu eșecul americanilor în Vietnam, Kim Il-sung a început să simtă că SUA și-a demonstrat slăbiciunea și că reunificarea Coreei sub regimul său ar putea fi posibilă. Kim a vizitat Beijing, în luna aprilie 1975, cu speranța de a obține un sprijin politic și militar pentru a invada din nou Coreea de Sud, dar Mao Zedong a refuzat. În ciuda unei proclamații publice de sprijin, Mao a declarat în privat lui Kim că China ar fi în imposibilitatea de a asista Nord Coreea de data aceasta din cauza efectelor Revoluției Culturale pe întreg teritoriul Chinei, și de asemenea, pentru că China a decis recent să restabilească relațiile diplomatice cu SUA. Kim a plecat acasă cu mâna goală.

Între timp, Coreea de Nord și-a subliniat orientarea independentă prin aderarea la Mișcarea Țărilor Nealiniate în 1975. Organizația grupa state care nu făceau parte oficial din nici un bloc militar și care militau pentru eliminarea agresiunii sau amestecului în treburile interne ale marilor puteri sau alianțe militare.

Dezvoltarea economică

Reconstrucția țării după război a fost posibilă datorită ajutorului masiv din China și URSS, ca și din partea țărilor comuniste prietene. Terenurile agricole au fost colectivizate între 1953 și 1958. Coreea de Nord, la fel ca toate statele comuniste de după război, a efectuat investiții masive de stat în industria grea, infrastructura de stat și puterea militară și neglijează producția de bunuri de consum. Industria a fost complet naționalizată in 1959. Impozitarea pe venitul agricol a fost eliminată în 1966. Coreea de Nord a stat tot timpul pe picior de război, dovada fiind egalitatea dintre industriile civile și militare. Acest lucru a fost exprimat în 1962 prin sloganul "arme într-o mână și un ciocanul și secera în celalaltă!"

Pe ruinele lăsate de război, Coreea de Nord a construit o economie industrializată, puternic centralizată. Che Guevara a vizitat Coreea de Nord în 1960, și a proclamat-o un model demn de urmat pentru Cuba. În 1965, economistul britanic Joan Robinson a descris dezvoltarea economică a Coreei de Nord ca un "miracol". Abia în 1970, PIB-ul pe cap de locuitor a fost estimat ca fiind echivalent cu cel din Coreea de Sud. Până în 1968, toate casele aveau electricitate, deși furnizarea energiei nu era constantă . În 1972, toți copiii de la vârsta de 5 până la 16 ani erau fost înscriși la școală, și au fost înființate peste 200 de universități și colegii specializate. Până la începutul anilor 1980, 60-70% din populație a fost urbanizată.

Declinul și criza

În anii ‘70, expansiunea economiei Coreei de Nord și creșterea standardului de viață a ajuns la final, din cauza deciziei de a împrumuta capital străin pentru investiții masive în industria militară. Dorința Coreea de Nord de a diminua dependența sa de ajutorul militar din China și Uniunea Sovietică a determinat extinderea puterii sale militare, care a început în a doua jumătate a anilor 1960. Guvernul a crezut că astfel de cheltuieli ar putea fi acoperite de împrumuturi externe și de creșterea vânzărilor de resurse minerale pe piața internațională. Coreea de Nord a investit masiv în industriile sale miniere și a cumpărat infrastructură de extracție a mineralelor din străinătate. A achiziționat, de asemenea, întregi fabrici petrochimice, textile, din beton, oțel, celuloză și fabricarea hârtiei din lumea capitalistă dezvoltată, sa și din țările comuniste prietene. Cu toate acestea, ca urmare a crizei mondiale a petrolului din 1973, prețurile internaționale pentru multe din mineralele originare din Coreea de Nord au scăzut, lăsând țara cu datorii mari și incapacitatea de a plăti și încă a mai oferi un standard ridicat de viață populației. Coreea de Nord a început sa aibă dificultăți de plată din 1974 și a oprit aproape toate rambursările în 1985. Ca urmare, a fost în imposibilitatea de a plăti pentru tehnologia occidentală.

La sfârșitul anilor 1970 în unele părți ale lumii capitaliste, inclusiv Coreea de Sud, a început crearea de noi industrii bazate pe calculatoare, electronice, precum și alte tehnologii avansate, în contrast cu economia stalinistă din Coreea de Nord, concentrată masiv pe producția minieră și a oțelului. Migrarea către zonele urbane a stagnat. În ciuda problemelor economice, regimul a investit foarte mult în proiecte grandioase, cum ar fi Turnul Juche, barajul Nampo, și Hotelul Ryugyong. De fapt, grandomania lui Kim Il Sung, asociată cu regimul și cultul personalitații, așa cum este exprimată în monumente, muzee și evenimente, a fost identificată ca fiind un factor de declin economic.

Reformele lui Gorbaciov din URSS, reformele economice din China, începând din 1979 și colapsul Blocului Estic din perioada 1989-1991 au mărit izolarea a Coreei de Nord. Conducerea de la Phenian a declarat însă că prăbușirea blocului de Est a demonstrat corectitudinea politicii Juche.

Prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, a lipsit Coreea de Nord de principala sursă de ajutor economic, lăsând doar China ca aliat major regimului lui Kim. Fără ajutor sovietic, economia Coreei de Nord a intrat într-o cădere liberă. Tensiunile internaționale au crescut în jurul încercărilor nord-coreenilor de a dezvolta arme nucleare.

Succesiunea lui Kim Jong-il

Kim Il-sung a murit din cauza unui atac de cord brusc, la 8 iulie 1994. Fiul său, Kim Jong-il, care își asumase deja poziții cheie în guvern, a urmat în funcția de secretar general al Partidului Muncitorilor din Coreea. A fost întărită autoritatea armatei, creindu-se Comisia Națională de Apărare (NDC), cel mai important organ de stat, președintele acesteia având cea mai înaltă autoritate. După trei ani de consolidare a puterii, Kim Jong-il a devenit președinte al NDC la 8 octombrie 1997, o poziție descrisă de NDC ca "cea mai înaltă autoritate administrativă" și, prin urmare, conducătorul de facto al Coreei de Nord. Succesiunea lui a fost prefigurată în 1980, când a fost prezentat public, la al șaselea Congres al partidului. În 1982, Kim Jong-il se afirmase ca un teoretician de frunte al doctrinei oficiale, odata cu publicarea “Despre Juche”, iar în 1984 a fost confirmat oficial ca succesor al tatălui său.

Între timp, economia a intrat într-un declin abrupt. Între 1990-1995, comerțul exterior a fost redus la jumătate, resimțindu-se acut pierderea subvențiilor la petrolul sovietic. Criza a culminat în 1995, cu inundații extinse care au distrus recoltele și infrastructura, ceea ce a dus la o foamete care a durat până în 1998.

Situația actuală

Președintele Coreei de Sud, Kim Dae-jung a încercat unele măsuri pentru a reduce tensiunile dintre cele două Corei, dar fără prea mare succes. De la alegerea lui George W. Bush în calitate de președinte al Statelor Unite în 2000, Coreea de Nord s-a confruntat cu o presiune externă reînnoită asupra programului său nuclear, comunitatea internaționala reducându-și asistența economică în fața refuzului repetat al Coreei de Nord de a renunța la înarmarea nucleară.

Coreea de Nord rămâne un stat totalitar stalinist. Lipsa accesului la mass-media străine și tradiția secretului în Coreea de Nord înseamnă că există puține știri despre condițiile politice, dar raportul Amnesty Internațional 2003 privind Coreea de Nord spune că "au existat rapoarte de represiune severă a persoanelor implicate în activități religioase publice sau private, inclusiv cu închisoarea, tortură și execuții. Rapoarte neconfirmate au sugerat că tortura și relele tratamente au fost răspândite în închisorile din Coreea de Nord și lagărele de muncă. Conform relatărilor, condițiile de acolo au fost extrem de dure ".

Criza nucleară

Programul nuclear a fost lansat 1962, atunci când guvernul RPDC s-a angajat în așa numita "securizare totală", începutul hiper militarizat al Coreii de Nord de astăzi. La mijlocul anilor 1960, a fost stabilit un complex de cercetare a energiei atomice pe scară largă în Yongbyon cu specialiști formați din rândul studenților care au studiat în Uniunea Sovietică. In anul 1965 un reactor sovietic de cercetare IRT-2M a fost asamblat pentru acest centru. Din 1965, până în 1973 combustibilul pentru acest reactor a fost furnizat de URSS, apoi Coreea și l-a asigurat prin forțe proprii, întrucât deține mine de uraniu de înaltă calitate. În anul 1977, RPDC a încheiat un acord cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA), permițând acesteia să inspecteze un reactor de cercetare care a fost construit cu ajutorul URSS-ului.

În septembrie 1989, revista saptămânala a Ministerului Apărării Americane JANE'S a declarat că Coreea de Nord "ar putea fabrica dispozitive nucleare în timp de cinci ani, iar mijloacele de a le elibera în curând după aceea." În iulie 1990 Washington Post a raportat că noile fotografii din satelit a arătat prezența în Yongbyon unei structuri care ar putea fi folosită pentru a separa plutoniu pentru combustibilul nuclear.

O declarație comună a celor două state coreene privind denuclearizarea a fost parafată la data de 31 decembrie 1991. Acesta a interzis ambelor părți testarea, fabricarea, producerea, primirea, posedarea, stocarea, implementarea sau folosirea armelor nucleare și a interzis deținerea instalațiilor de îmbogățire a uraniului. O procedură de inspecție intercoreană urma să fie organizată și un comitet mixt de control nuclear al Comisiei Nord-Sud (JNCC) a fost mandatat cu verificarea denuclearizării peninsulei.

La 30 ianuarie 1992, RPDC a semnat, de asemenea, un acord de garanții nucleare cu AIEA (Agenția Internațională pentru Energie Atomică), asa cum a promis să facă în 1985, atunci când a aderat la Tratatul de neproliferare nucleară. Acest acord de garanții cu AIEA ar fi permis începerea inspecțiilor din anul 1992. În cadrul reuniunilor ulterioare nu s-a reușit ajunderea la un acord cu privire la problema principală de stabilire a unui regim de inspecție bilateral.

Pe măsură ce anii 1990 au progresat, îngrijorarea în legătură cu programul nuclear de Nord a devenit o problemă majoră în relațiile nord-sud și între Coreea de Nord și Statele Unite. Lipsa progreselor privind punerea în aplicare a declarației comune pentru inspecția nucleară inter-coreene a dus la reluarea exercițiului militar Coreea de Sud – SUA, Team Spirit, în anul 1993. Situația s-a înrăutățit rapid atunci când Coreea de Nord, în ianuarie 1993, a refuzat AIEA accesul la două site-uri de deșeuri nucleare suspecte și apoi a anunțat în martie 1993 intenția sa de a se retrage din Tratatul de Neproliferare Nucleară. Pe parcursul următorilor ani, SUA a purtat discuții directe cu RPDC, care a dus la o serie de acorduri privind domeniul nuclear.

Dar, in 2006, Coreea de Nord a anunțat detonarea cu succes, in subteran, a unui dispozitiv nuclear. Din 1998, lucrează și la crearea unor rachete capabile să transporte focoase nucleare. Testele de pâna acum au eșuat, dar nu este sigur in ce stadiu sunt nord-coreenii cu perfectionarea rachetelor.

Progresele din Coreea de Nord în domeniul tehnologiei armelor nucleare par să fie o pârghie în negocierile în curs de desfășurare cu Organizația Națiunilor Unite și cu alte țări. La 13 februarie 2007, Coreea de Nord a semnat un acord cu Coreea de Sud, Statele Unite, Rusia, China și Japonia, conform căruia Coreea de Nord va închide reactorul nuclear de la Yongbyon, în schimbul asistenței economice și energetice. Cu toate acestea, în 2009 Coreea de Nord a continuat programul său de teste nucleare.

Tensiunile între Nord și Sud au reînceput în 2010, când o navă a marinei sud-coreene a fost scufundată, rapoartele de mai târziu dezvăluind că o torpilă din Coreea de Nord a fost cauza.

Tensiunile dintre Coreea de Nord și alte țări asiatice au crescut în 2012 și 2013, datorită lansărilor de rachete de generație recentă și testarea armelor nucleare, în ciuda apelurilor internaționale, iar sancțiunile ONU au fost înăsprite.

Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat cinci rezoluții majore, începând din 2006, care impun și înăspresc sancțiunile privind Coreea de Nord pentru continuarea dezvoltării programului de înarmare nucleară și face apel la Phenian să desființeze programul său nuclear "într-o manieră completă, verificabilă și ireversibilă" și să se abțină de la testele de rachete balistice. Primele două rezoluții au fost adoptate la scurt timp după testele nucleare nord-coreene din 2006 și 2009. A treia a venit la o lună după ce Coreea de Nord a lansat cu succes un satelit în decembrie 2012. Coreea de Nord are interdicție la astfel de lansări, conform rezoluțiilor precedente din cadrul Consiliului de Securitate al ONU, deoarece tehnologia unui vehicul de lansare a sateliților are aplicații potențiale cu dublă utilizare pentru dezvoltarea rachetelor balistice. A patra a fost adoptată după un nou test nuclear al Coreei de Nord în februarie 2013. Cea mai recentă a fost adoptată în martie 2016, după un test nuclear și lansarea unui satelit în primele luni ale anului.

Toate cele cinci rezoluții au fost adoptate în unanimitate de Consiliul de Securitate în temeiul capitolului VII, articolul 41 din Carta Națiunilor Unite. Din punct de vedere juridic, statele membre sunt oprite de la utilizarea forței pentru a duce la îndeplinire respectivele rezoluții. Rezoluțiile fac apel la Coreea de Nord să se realăture Tratatului de neproliferare nucleară (TNP), la care a aderat în 1985, dar din care s-a retras în 2003, după acuzațiile SUA că țara urmărea un program ilegal de îmbogățire a uraniului. Consiliul de Securitate, de asemenea, a cerut Coreei de Nord să revină la negocieri în cadrul discuțiilor dintre cele șase părți, care includ Coreea de Sud, Coreea de Nord, China, Japonia, Rusia și Statele Unite ale Americii. Discuțiile au început în 2003 și urmăresc să desființeze în mod pașnic programul nuclear din Coreea de Nord. S-au înregistrat puține progrese până în septembrie 2005, când cele șase țări au realizat un pas înainte și au emis o declarație comună cu privire la măsurile convenite pentru denuclearizarea peninsulei coreene. În conformitate cu declarația comună, în februarie 2007, negociatorii au ajuns la un acord cu Coreea de Nord pentru a închide programul său nuclear în schimbul ajutorului umanitar. Progresele înregistrate s-au evaporat, cu toate acestea, în 2009, când Coreea de Nord s-a retras complet din discuții ca răspuns la condamnarea internațională a încercării sale de a lansa un satelit în aprilie 2009.

Situația umanitară din Coreea de Nord

In contextul înăspririi sanctiunilor internaționale asupra Coreei de Nord, problema umanitară tinde să devină tot mai dramatică.

Intr-un raport prezentat in 2002 la Washington, de Organizația “Medici fără frontiere” se arăta că în perioada 1995-1998, cât organizația a acționat in Coreea de Nord, s-a incercat ajutorarea țării prin furnizarea de medicamente si de ajutor medical prin instruirea personalului intr-un număr de 1100 centre de sănătate și operând 60 de centre terapeutice pentru copiii malnutriți din trei regiuni ale țării.

In ciuda tuturor efoturilor depuse, Organizația a decis să se retraga din Coreea de Nord in 1998, întrucât ajutoarele nu ajungeau la cei care într-adevăr aveau cea mai mare nevoie de ele. Grupurile cele mai expuse la riscurile înfometării, copiii, femeile gravide și bătrânii, nu au acces la ajutorul alimentar. Nici fermierii nu o duc mai bine, întrucât daca la cota obligatorie cerută de stat se adaugă o recoltă proastă, nu le mai rămân mijloace de supraviețuire. În ciuda funcționării ineficiente a Sistemului Public de Distribuție (care se ocupă de distribuirea rațiilor de alimente și a puținelor bunuri de consum) în orașe, se pare ca zonele urbane oferă mai multe alternative de supraviețuire decât in zonele rurale datorită dezvoltării pieței negre. În societatea nord-coreeană există trei clase de oameni: de bază, ezitanți si ostili. Totul depinde de această încadrare, de la slujba obținută, regiunea sau cartierul unde poate locui individul și până la cantitatea de alimente și bunuri primită de la Sistemul Public de Distribuție. Situația este rezumată amar: după zece ani de foamete, cei ce au rezistat sunt supraviețuitori și numai cei mai puternici se descurcă. Mai mult, raportorul Organizatiei s-a plâns de lipsa de cooperare a oficialităților nord-coreene în furnizare de informații corecte cu privire la zonele care au cel mai mult nevoie de ajutor, categoriile de populație vizate de acesta, ca și de imposibilitatea de a călători și de a studia la fața locului situația concretă.

Ca o consecință a sancțiunilor internaționale adoptate împotriva Coreei de Nord la începutul anului 2013, transferurile bancare internaționale în țară sunt mai dificil de realizat, ceea ce ar putea afecta funcționarea agențiilor umanitare. Ca răspuns la criza Ebola din Africa de Vest, au fost impuse restricții stricte de călătorie: toți străinii care intră în țară trebuie să fie supuși unei carantine obligatorii de 21 de zile, chiar dacă aceștia nu au fost niciodată la in țările afectate de Ebola.
Subnutriția pe scară largă și deficiențele cronice de micronutrienți din alimente sunt îngrijorătoare . Deși subnutriția copiilor a scăzut în deceniul trecut, sunt necesare eforturi suplimentare pentru a îmbunătăți starea copiilor. Prevalența înălțimii mici în comparație cu vârsta, raportată la 28%, este considerată problemă de "importanță medie" de sănătate publică de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Mai mult decât atât, condițiile meteorologice extreme au reprezentat o provocare în ultimii ani. În luna august 2015, ploile torențiale au provocat inundații în mai multe sate și la periferia orașelor din provincia Hwanghae și în nordul sudul provinciilor din Hamgyong . Precedate de o perioadă de secetă severă, conform relatărilor, cea mai rea din ultimul secol, uriașele cantități de apă căzute nu au putut fi drenate de râurile secate și canale , astfel că s-au produs inundații care au înecat așezări omenești și câmpuri agricole. Multe case au fost distruse sau sever deteriorate . Inundațiile care au avut loc, de asemenea, în 2012 și 2013 au produs un total de 148 morți, evacuarea a aproximativ 135.000 de oameni distrugerea a aproape 60.000 de hectare de teren agricol.

În total, Comisia Europeană a acordat Coreei de Nord peste 135 de milioane de € ca ajutor umanitar în cadrul a peste 130 de proiecte din 1995 încoace, cu accent în special pe asistență alimentară, îmbunătățirea serviciilor de sănătate și a accesului la apă curată și canalizare pentru categoriile de populație cele mai vulnerabile. După inundațiile din 2015, Comisia UE a alocat 200.000 €, sumă ce urmează să fie utilizată de către Federația Internațională al Crucii Roșii (IFRC), pentru a ajuta cu adăposturi de urgență, distribuirea de articole de uz casnic și promovarea igienei la sinistrați și familiile strămutate. Asistență similară a fost furnizată prin IFRC în urma inundațiilor din 2012 Și 2013, atunci când Comisia Europeana a contribuit cu fonduri de 200.000 € si respectiv 132.520€.

EVOLUȚIA RELAȚIILOR DINTRE CELE DOUA STATE COREENE

Relațiile intercoreene pot fi împărțite în cinci perioade. Prima etapă a fost între 1972 și 1973, cand au avut loc primele convorbiri sub egida Crucii Roșii; a doua etapă a fost de livrarea de către Coreea de Nord de bunuri în Coreea de Sud, după ce un taifun a provocat inundații devastatoare în 1984, iar a treia etapă a fost schimbul de vizite ale famillior separate de răzoi și schimburi de vizite ale ansamblurilor artistice în 1985. A patra etapă, activată de “Nordpolitik” idee promovată de președintele sud-coreean Roh, în 1983, a fost reprezentată prin extinderea contactelor publice și private, între cele două Corei. Etapa a cincea a fost o îmbunătățire a relațiilor bilaterale, în urma alegerii în 1997 a lui Kim Dae-jung. Această "Sunshine Policy" lansată de el în legatură cu Coreea de Nord a stabilit cadrul pentru istoricul Summit Intercoreean din 2000. De atunci, contacte regulate au condus la un dezgheț precaut. Președintele Kim Dae-jung a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2000 pentru politică.

Posibilitatea de reunificare coreeană a rămas un subiect predominant. Cu toate acestea, nici un tratat de pace a fost semnat încă cu Nordul. Această politică a fost continuată de următoarea administrație a președintelui Moo-hyun Roh, relațiile economice dintre cele două țări au crescut, ajutorul umanitar a fost trimis către Coreea de Nord și unele familii divizate au fost reunite pe durate scurte. Relațiile militare rămân tensionate, și în 2002, un incident naval în care patru marinari sud-coreene au murit, a facut viitorul "Sunshine Policy" incert. Coreea de Nord s-a retras de la discuții, dar Coreea de Sud a rămas angajată în politica de reconciliere și la relațiile au început să se dezghețe din nou. În eforturilor de reconciliere, progresul a fost complicat de testele de rachete nord-coreene, în 1993, 1998, 2006 și 2009. La începutul anului 2009, relațiile dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud au fost foarte tensionate; au fost raportate dislocări de rachete în Coreea de Nord, Nordul a renunțat la fostele sale acorduri cu Coreea de Sud și a amenințat Coreea de Sud și Statele Unite. Din 2009 Coreea de Nord și Coreea de Sud sunt în continuare în tensiune și și-au fortificat puternic granița comună . Pentru a complica situația dintre cele două națiuni, scufundarea navei sud-coreene de război Cheonan în martie 2010, omorând 46 de marinari, a fost cauzată, conform unei echipe de cercetători din întreaga lume, de o torpilă nord-coreeană, concluzie negată de Coreea de Nord. Coreea de Sud a fost de acord cu concluziile grupului de cercetare și de președintele Lee Myung-bak declarat în luna mai 2010, că Seul va reduce toate schimburile comerciale cu Coreea de Nord, ca parte a măsurilor care vizează în primul rând riposta către Coreea de Nord, pe cale diplomatică, cât și financiară. Ca rezultat al acestui fapt, Coreea de Nord a rupt toate legăturile și a abrogat complet pactul anterior de neagresiune. Din cauza tonului intransigent al Coreei de Nord sub conducerea noului lider Kim Jong-un, fiul lui Kim Jong-il și a intensificării programului de înarmare, se pare ca procesul de reconcilere a celor doua state coreene a ajuns într-un impas major, cu mici șanse de reușita în viitorul apropiat.