Dimensiuni Si Perspective ale Profesionalizarii In Domeniul Asistentei Sociale

DIMENSIUNI ȘI PERSPECTIVE ALE PROFESIONALIZĂRII ÎN DOMENIUL ASISTENȚEI SOCIALE

CAP I. Note conceptuale:

1.1. Dimensiuni și perspective ale profesionalizării in asistența sociala din România

1.2. Problematica în profesionalizarea în AS: tradiție și noutate

CAP II. Istoricul Asistenței Sociale

2.1. Istoria AS – nedescoperită în totalitate?

2.2. A.S. din România, evoluție de la voievozi la contemporaneitate

2.3. Rolul Bisericii și primele forme de A.S.

2.4. Tradiție și modernitate in A.S.

2.5. A.S., statut profesional și științific.

2.5.1. A.S. construită ca profesie

2.5.2. A.S. ca evoluție academică și profesională

2.5.3. A.S. cu valori și atitudini.

2.5.4. Calitatea vieții ca obiectiv al A.S.

Cap.III Asistența socială la nivel individual, comunitar, societal

3.1. Asistența socială la nivel individual

3.2.Asistența socială la nivel comunitar

3.3. Asistența socială la nivel societal

IV. Cercetare aplicativă

CAP. I . Note conceptuale

1.1.Dimensiuni și perspective ale profesionalizării în Asistența Socială din România

Profesionalizare in AS

Profesorul iesean Miftode Vasile afirma urmatoarele: “Pregătirea asistenților sociali în România impune o triplă raportare – la trecut, la prezent și mai ales la viitor – adică introducerea în sistemul de educație și instrucție (teoretică, metodologică și practică) atât a problematicii actuale, a realităților și "ecourilor" vechii societăți, cât și a noilor probleme și fenomene, îndeosebi a valorilor și cerințelor "statusului profesional" adecvat unui asemenea domeniu într-o societate modernă și democratică. Profesionalizarea cadrelor necesare asistenței sociale din România, organizată pentru prima dată la noi potrivit unui curriculum de nivel european după Revoluția din '89, trebuie să includă elemente formative și informative privind următoarele dimensiuni: cadrul actual, instituțiile și legislația în vigoare privind asistența socială și protecția individului, a colectivităților și "grupurilor-problemă", prezentate și analizate critic în dezbaterile și activitățile didactice (cu studenții, cu "actorii sociali" etc.); cadrul social-politic necesar, instituțiile și rețeaua de agenții adecvate și desigur sistemul legislativ în măsură să asigure realizarea obiectivelor asistenței și protecției sociale. Se poate elabora – în baza experienței universale, dar și a practicii și propriei experiențe în muncă cu studenții – un proiect sau un "model-ipoteză" vizând organizarea și evoluția acestui domeniu în România; standardele internaționale privind asistența socială, incluzând atât valorile și deprinderile profesionale ale celor care lucrează în acest domeniu, cât și calitatea infrastructurii proprii” (Miftode, V., 2010, p. 237).

1.2. Problematica în profesionalizarea în Asistență socială: tradiție și noutate

Petrică Ion evidentia, citandu-l pe Dumitru Stan, că „mereu se pune problema dacă în Țările Române asistența socială, fiind de natură filantropică, era organizată sumar și se afla într-o stare de început, nedezvoltată. Autorul, D. Stan afirmă că nu este așa pentru că: fenomene distructive au existat întotdeauna, ca în toată lumea, și pe teritoriile românești, iar reacțiile asistențiale de răspuns la acestea s-au produs în mod firesc; particularitatea formelor de asistare la români a fost aceea a prevalării intervențiilor empirice ( deoarece spiritul comunitar a fost foarte puternic), dar, aproximativ în aceeași perioadă cu lumea occidentală, a fost organizat și la noi „ serviciul social” sau asistența socială; deși nu beneficiau de service specializate, comunitățile românești de dimensiuni mici (în special cele tradiționale) promovau un tip de intervenție socială de mare eficiență( abaterile de la normalitate erau mai puține decât în mediile occidentale, întrucât demersurile de prevenire, compensare, recuperare-restituire erau sprijinite pe resorturile coercitive ale datinilor, ale obiceiurilor, ale moralei, ale Bisericii) (Petrică, I., 2012, pp.25-26, apud Stan, D., 2003, pp. 478-479).

Autorul Vasile Miftode precizeaza in……că ”Nivelul de dezvoltare și gradul de democratizare a societății sunt cel mai bine exprimate prin calitatea protecției sociale a individului, prin densitatea și dotarea serviciilor de asistență socială, în măsură să satisfacă diversitatea nevoilor și "cererilor de ajutor" din partea diferitelor grupuri umane. Mediile sociale defavorizate sau marginalizate care, în mod obiectiv trebuie să constituie problema centrală a oricărui sistem de asistență socială, trebuie ierarhizate în funcție de impactul lor social, de gravitatea consecințelor și de urgența măsurilor de intervenție (socială, privată, mixtă). Sunt prezentate, în acest sens, principalele zone de interes ale asistenței sociale din România, într-o ierarhie ipotetică și în confruntare cu situațiile din alte țări. Se impune să fie delimitate grupurile de probleme care interesează asistența socială atât pe verticală, cât și pe orizontală și care deschid un orizont larg de muncă, chiar de afirmare profesională și socială pentru asistenții sociali. Autorul prezintă trei tipuri de probleme:

Probleme tradiționale ale asistenței sociale:

“a) problematica bătrânilor ("vârsta a III-a", "a IV-a") ;

b) copiii orfani, "abandonați", din familiile dezorganizate;

c) invalizii de război, persoanele cu handicap fizic etc.;

d) familiile sărace, cu mulți copii și fără mijloace;

e) indivizii-problemă (cu boli-incurabile, fără familie etc.)”

Probleme noi și probleme reelaborate:

a) drogurile, alcoolismul, tabagismul și alte manifestări ale fenomenului de dependență;

b) SIDA și alte maladii cu un puternic impact social, scăpate de sub control public, aflate în plină ofensivă (cazul României);

c) copiii- problemă – copiii străzii, copii instituționalizați (internați în diferite stabilimente orfelinate, cămine mixte, școli speciale etc.) copiii abuzați (fizic, psihic, sexual);

d) familii-problemă – dezorganizate, dependente de droguri, lipsite de mijloace de trai, cu "membri-problemă" (cu nevoi speciale, alcoolici etc.), fără adăpost adecvat (în condiții de "promiscuitate", cu boli sociale etc.)

e) instituții-problemă (cămine sau orfelinate degradate, disfuncționale, închisori care constituie grave focare de infecție fizică, morală și comportamentală, spitale lipsite de condiții materiale și resurse umane etc.) (V. Miftode, 2010, p.237).

Miftode mai explică și despre transferarea problemelor tradiționale în epoca “civilizației industriale" și a megalopolisurilor, care s-a făcut printr-o extindere semnificativă a disfuncțiilor sociale. Sunt prezentate de către autor următoarele zone de interes ale asistenței sociale din România și care se prezintă astfel:

– sistemul tradițional, care cuprind: copiii orfani, familiile sărace, invalizii de război, bătrânii fără familie, indivizii problemă.

– sistemul “modern”, care cuprinde : copiii-problemă, familiile-problemă, instituțiile- problemă, “starea de dependență”, maladiile “socializate”. ( V. Miftode, 2010, pp. 238-239)

Autorul Bocancea Cristian subliniaza următoarele aspecte cu privire la problema pregătirii de personal specializat pentru profesia de asistent social: „În anul 1893, în cadrul unui congres internațional al asociațiilor de binefacere, s-a pus pentru prima dată problema pregătirii de personal specializat pentru profesia de asistent social. SUA, a luat cele dintâi inițiative ale profesionalizării în acest domeniu, creând în 1897, , prima școală de asistență socială. În Europa, problema asistenței sociale era strâns legată de aceea a raporturilor conflictuale dintre clasele bogate și cele sărace ale societății. Prima încercare de apropiere între acestea se realizează în Anglia, prin experiența așa – numitului settlement( numele acestei forme de asistență a săracilor de către voluntari din clasele bogate se traduce prin „ aplanarea unui conflict, a unei neînțelegeri”). În cadrul acestei forme de asistență, persoanele din înalta societate împărtășeau cu săracii aceleași condiții de viață, îi sprijineau în creșterea și supravegherea copiilor, facilitau tinerilor învățarea unei meserii, asigurau consiliere tinerelor mame, procurau asistență medicală și juridică gratuită. Forma în care erau realizate aceste acțiuni îndepărta diferențele dintre clasele sociale, corespunzând și mesajului pontifical din 1904 către creștinele din Franța: „Nu mai este suficient ca ele [ femeile creștine ce se ocupau cu acțiunile de caritate după modelul englez] să se închidă în opere de binefacere propriu-zise, în care se simte totdeauna diferența de ranguri, înălțimea celui care dă și inferioritatea celui care primește” (Freynet, 1995, p. 59). Promotoarele „Caselor sociale” nu intenționau să subordoneze, însă, activitatea lor asistențială a unei propagande religioase sau ideologice, considerând că reconstrucția socială este o problemă de justiție, de dreptate și nu de binefacere creștină. Această opțiune „ independentistă” va crea o serie de probleme în raporturile dintre organismele private cu scop asistențial pe de o parte și burghezie și Biserică pe de altă parte. Insistând prea mult asupra ideii de conflict între clase și de conflict între generații ( pentru că tinerele fiice de burghezi care acționau în plan asistențial aveau idei diferite de cele ale părinților lor), „Casele sociale” au fost intens criticate și boicotate. Totuși, ele vor constitui un model pentru centrele de asistență socială care se vor crea între cele două războaie mondiale. Odată cu eșecul parțial al curentului solidarist din asistența socială a începutului de secol XX, se va dezvolta un nou tip de strategie asistențială, centrată pe modelul medical( casework). Întrucât viața clasei proletare era marcată în acea perioadă de o igienă precară și de răspândirea unor boli (ca tuberculoza), de malnutriție și de alcoolism, unele organizații ale societății civile au declanșat acțiuni sanitare de anvergură, menite să atenueze efectele mizeriei și ale lipsei de asistență medicală. Astfel, au fost create „ dispensare antituberculoză”, a căror activitate era completată cu diverse prestații sociale și medicale la domiciliul bolnavilor. În 1914, era creată „ Asociația infirmierelor – vizitatoare”, care vor fi pregătite, începând cu 1922, în școli de infirmiere cu două specialități distincte ( infirmiere de spital și infirmiere vizitatoare); pentru obținerea unei diplome de infirmieră, trebuiau parcurși doi ani de pregătire: unul comun ambelor specializări și unul axat pe tipul de intervenție spitalieră, respectiv sociomedicală. Primul război mondial a adus cu sine, pe lângă problemele sociale specifice oricărui conflict armat, și necesitatea ca femeile să susțină producția industrială de război, lucrând în fabrici în locul bărbaților aflați pe front. Însă structurile industriale nu erau pregătite pentru a primi forța de muncă feminină: în fabrici condițiile igienice erau precare, nu existau cantine și nici creșe pentru copiii muncitoarelor. În Marea Britanie și apoi în Franța, aceste probleme ale femeilor au fost parțial soluționate prin activitatea supraintendentelor ( Lady Welfare Supervisor, respectiv Surintendante). Prezente în fabrici și în diverse instituții private, acestea se ocupau de starea de sănătate a muncitoarelor, de locuințele acestora, de hrana din cantinele muncitorești. Supraintendenta era sugestiv definită de către secretarul asociației din Franța astfel: „ Nici religioasă, nici muncitoare, nici femeie de lume, sau poate toate acestea la un loc, ea este între clasa muncitoare și a noastră cel mai bun agent de legătură”( Guerrand și Rupp, 1978, p. 52). Acești autori au mai afirmat următoarele aspecte în legătură cu asistentele sociale: „ În aceeași perioadă cu infirmierele-vizitatoare și cu supraintendentele, apar asistentele sociale propriu-zise. Reprezentantele acestor noi profesii activau în America la începutul veacului XX, în deceniul al doilea, ele pot fi întâlnite și în spitalele Europei Occidentale. Legate profesional la început de instituțiile medicale, asistentele sociale aveau ca sarcină completarea diagnosticului medical al pacientului cu un diagnostic social: asistenta socială trebuia „ să descopere cauzele sociale pe care medicul le poate ignora și care întrețin și agravează maladia”; de asemenea, acțiunea asistentei sociale trebuia „ să prelungească în afara spitalului influența medicală”( Freynet, 1995, p. 62). În conformitate cu aceste atribuții profesionale, asistentele sociale erau recrutate numai din școlile de infirmiere. Iar serviciul asistențial era conceput ca un instrument practic de eficientizare economică și socială a muncii spitaliere. Treptat, acțiunea asistentelor sociale se va extinde și în sfera educației sanitare în școli și în familii. Pe acest fond de activitate social-medicală, de „ terapie socială”, primul Congres internațional al Serviciilor Sociale( Paris, 1928) va defini asistența socială după cum urmează: „Serviciul social este ansamblul eforturilor menite a alina suferințele provenite din mizerie; a replasa indivizii și familiile în condiții normale de existență; a preveni flagelurile sociale; a ameliora condițiile sociale și nivelul de trai” (Bocancea, C, 2008, p. , apud Guerrand și Rupp, 1978, p. 63, in Neamțu, G,(coord.), 2011).

CAP. II. Istoricul Asistenței Sociale

2. 1. Istoria Asistenței Sociale – nedescoperită în totalitate

Autoarele Mănoiu și Epureanu explicau că ar fi existat o expresie care este foarte des folosită în ultima perioadă și anume că „poporul român s-a născut creștin”. Această afirmație are la bază argumentarea istorică a faptului că pe teritoriul Dobrogei de astăzi (denumită în perioada antică Scythia Minor) a propovăduit Evanghelia lui Hristos unul din cei doisprezece apostoli. Este vorba despre Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolie. Lucrul acesta s-a întâmplat în perioada anilor 33-60 d.Hr. Se poate spune că este o informație care dă foarte mult de gândit. Încreștinarea acestei regiuni aduce cu sine nu doar nașterea unei noi credințe, cea întru Iisus Hristos, ci și marile preocupări față de relația cu celălalt a celui încreștinat în ceea ce privește manifestarea actului de credință. Cele două autoare Mănoiu și Epureanu precizează următoarele aspecte din perspectiva biserici, prin faptul că este preocupată de nevoile materiale, de ocrotirea anumitor categorii de oameni, privite prin prisma obiectivului religios: „Alături de multiplele mijloace pe care le are Biserica de chemare a oamenilor la o viață demnă cinstită și cu credință în Dumnezeu, se înscriu, din timpurile cele mai vechi, felurite sisteme de sprijin moral și material al celor găsiți în impas, al copiilor orfani, al celor bolnavi – cu anumite deficiențe fizice și psihice, al săracilor și al altor categorii de oameni, care la un moment dat necesită ocrotire socială, în așa mod ca, într-un timp cât se poate de scurt, aceștia să fie redați societății. Mijlocul principal de care s-a servit și se servește Biserica s-a preocupat și de nevoile materiale ale credincioșilor, privite prin prisma obiectivului religios pe care-l urmărește” ( Mănoiu, Epureanu, 1996, p. 1).

Profesorul I.Petrică afirmă, că acele aspecte filantropice ale asistenței sociale pe teritoriul țării noastre încep să apară odată cu încreștinarea înaintașilor noștri. În istoria omenirii au existat diferite modalități de întrajutorare a oamenilor. Acest lucru, într-o formă oficială datează de aproximativ 2000 de ani î.Hr. Cu toate acestea, s-a știut că până la venirea lui Hristos oamenii se ajutau, iar la formele oficiale de întrajutorare contribuiau fie anumiți conducători, fie anumite curente de gândire laice sau religioase. În lumea precreștină, grija pentru om era insuficient dezvoltată. Ea era exercitată de către stat sau de către particulari. După Hristos, ea a fost exercitată, la început, în sânul Bisericii. Se spune că primul „pachet legislativ” a fost Codul regelui babilonian Hamurabi(1792-1750 î.Hr.), care, deși avea un conținut mai mult juridic, apreciat însă mai mult din punct de vedere literar, avea și o orientare spre întrajutorare, prin care poporul babilonian era îndemnat să-i ajute pe cei aflați în suferință. De remarcat și apoi chiar luat în seamă era forma filantropică la poporul evreu vechi – testamentar. Cărțile Vechiului Testament cuprind mențiuni ale datei de îngrijire a celor lipsiți, atât pentru Dumnezeu, cât și din dragoste frățească. (I. Petrică, 2012, pp. 21-23)

Profesorul Prelici afirma că tot mai mulți oameni au nevoie de ajutor: „ Cu 1750 î.H. oamenii se gândeau să se ajute unii pe alții, la vremuri de restriște. Ideea o putem găsi în Codul lui Hammurabi, regele Babilonului. Cinci veacuri mai târziu, poporul evreu spunea că Dumnezeu așteaptă de la credincioși să-i ajute pe cei săraci. „Philanthropy” era cuvântul ce desemna actele de iubire și se concretiza în ajutoare acordate cetățenilor săraci în cetățile grecești antice. În Roma antică exista o tradiție denumită annona civica prin care familiile de vază (patricieni) ofereau celor săraci bani sau cereale la prețuri foarte mici. Iisus Hristos propovăduiește iubirea dintre oameni ca voință a lui Dumnezeu. Dacă, în derularea istoriei, urmărind ajutorul ca idee sau ca demers, vom constata, în ambele cazuri, un progres, o îmbogățire și o diversificare a lor. Acest lucru se datorează atât faptului că au fost tot mai mulți oameni ce au avut nevoie de ajutor, precum și că s-a dat tot mai mare atenție ajutorului în plan teoretic și practic. Dar în ciuda progresului pe care l-a realizat în diverse domenii, ca și în cel al asistenței sociale, lumea continuă să rămână un spațiu imperfect. Sunt oameni nefericiți care nu reușesc în competiția pentru un loc de muncă, sunt marginalizați sau chiar excluși de drepturi fundamentale și legitime, nu se pot bucura la vreme potrivită de atașament, dragoste, familie și nu au acces la educație. Există, de asemenea, persoane care nu-și pot satisface trebuințe de bază cum ar fi cea de foame, adăpost cald și sigur, îngrijirea sănătății. Societatea are persoane vulnerabile și care rămân cu trebuințe speciale nesatisfăcute cum ar fi copiii, bătrânii, handicapații. Viața modernă nu poate nu poate feri întotdeauna omul de abuz și oprimare. Avem oameni care, din diverse rațiuni, normale sau patologice, găsesc că viața este inutilă și doresc să și-o curme sau cer dreptul la eutanasie. Imperfecțiunile lumii noastre necesită ca oamenii să fie ajutați. Întrucât viața socială se complică tot mai mult, este nevoie de o persoană care se pricepe să acorde ajutor calificat, profesionist iar acesta ar fi asistentul social” ( Prelici, 2001, pp. 7-8)

I. Petrică a explicat că, sumar, au fost prezentate câteva date informative cu privire la întrajutorarea oamenilor din perioada antică, apoi dorește să mai precizeze și din țara noastră, câteva aspecte în ceea ce privește asistența socială preștințifică de-a lungul istoriei: „Odată cu începuturile creștinismului, asistența socială ia forma unor acțiuni cu caracter religios. Până în secolul al XVI- lea, majoritatea acțiunilor de ajutoare a diferitelor categorii de deficienți se făcea în cadrul mânăstirilor și al congregațiilor religioase” (I. Petrică, 2012, pp. 23-24).

Autoarele Mănoiu și Epureanu au explicat că, asistența socială în țara noastră „ a avut la început un puternic caracter religios, dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mânăstirilor. Din acest punct de vedere, faza de evoluție este asemănătoare celei din alte țări” (Mănoiu, Epureanu, 1996, p. 4).

Petrica Ion mai precizează că perioada secolelor al III-lea, al IV-lea este una în care, după stabilitatea manifestării vieții creștine impuse de către Împăratul Constantin cel Mare prin Edictul de (Milan) din anul 313, Biserica s-a dezvoltat nu doar la nivel doctrinar, spiritual, educațional, administrativ, ci chiar social. Spre sfârșitul secolului al IV-lea au apărut și marile forme organizate de asistență socială, care l-au avut ca inițiator pe marele sfânt Vasile, episcopul Cezareei Capadociei. În această perioadă se poate vorbi de azile, case pentru reeducarea fetelor decăzute, școli și spitale pentru cei neputincioși, chiar și așezăminte speciale pentru cei leproși. De la aceste date prezentate se încearcă să se arate că pe teritoriul țării noastre este posibil să fi existat în perioada secolelor III-IV forme nedezvoltate de asistență socială.( I.Petrică, 2012, pp.24-25)

Autoarele Mănoiu și Epureanu afirmau că: „Asistența Socială este o realitate la fel de veche, ca istoria umanității cel puțin din două motive: în primul rând, toate colectivitățile au avut întotdeauna în componența lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-și satisface trebuințele prin mijloace proprii; în al doilea rând, în nici un tip de civilizație nu a lipsit total grija față de membrii aflați în dificultate. Astfel, sărăcia, dizabilitățiile, existența orfanilor și a copiilor abandonați, a bătrânilor bolnavi și fără sprijin familial sunt probleme de când lumea, pe care omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să le rezolve apelând la diverse structuri și mecanisme interne de reglaj, unele spontane, iar altele instituționalizate. Cu toate acestea, apariția unei profesii centrate pe „ tratarea maladiilor sociale” în mod științific și sistematic este un fapt relativ recent: primele decenii ale secolului XX sunt martorele creării sistemelor naționale de Asistență Socială și implicit ale construirii identității profesiei de asistent social. După apariția creștinismului, vreme de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, a grupurilor și comunităților aflate în situații problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii, statele neimplicându-se în domeniul social decât cu funcții represive. Din zorii creștinismului și până prin secolul al XIX-lea, asistența socială practicată de instituțiile și ordinile religioase a fost principalul punct de sprijin pentru săraci și pentru celelalte categorii defavorizate. În unele perioade ale Evului Mediu, și apoi în epoca avântului capitalist, au existat inițiative asistențiale ( destinate în special săracilor) avându-i ca promotori fie pe indivizii bogați atașați valorii creștine a carității, fie comunitățile rurale și urbane, utopiștii și industriașii convinși de eficiența economică pe termen lung a îmbunătățirii condițiilor de viață ale salariaților lor. Trebuie precizat, de asemenea, că însăși puterea politică din anumite țări (în special din cele protestante) a manifestat un oarecare interes pentru problemele sociale, însă dintr-un alt unghi și din alte motive decât cele ale Bisericii. Începuturile creștinismului au fost marcate de prigoana practicată deopotrivă de autoritățile imperiale și de religiile concurente, astfel încât primii creștini au trebuit să se preocupe mai mult de supraviețuirea comunităților lor decât de implicarea în misiuni sociale. Abia după oficializarea creștinismului ca religie de stat a fost posibilă, sub ocrotirea împăraților romani, de cel Mare (306-337) și până (527- 565). Înființarea câtorva instituții asistențiale: brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonați până la vârsta de 7 ani), orfanotrofiile ( orfelinatele), partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete provenite din familiile sărace sau din orfelinate), ghirocomiile ( azile pentru văduvele bătrâne și fără sprijin) și Societatea religioasă Parabolanilor ( grupuri de voluntari creștini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectați de diferite maladii)”( Mănoiu și Epureanu, 1996, pp. 1-4). B.Cristian a mai completat la spusele autoarelor Mănoiu și Epureanu că prin faptul că funcționând autonom sau în interiorul așezămintelor religioase, respectivele instituții se bucurau de suportul material și de îndrumarea spirituală a Bisericii, prin episcopi, educatori religioși și duhovnici. ( B.Cristian 2011, pp. 83-84).

2.2. Asistența Socială din România, evoluție de la voievozi la contemporaneitate

Buzducea a evidențiat urmatoarele : „în literatura de specialitate nu există o periodizare în sens tehnic a dezvoltării asistenței sociale din țara noastră și de aceea ne asumăm o periodizare proprie. Istoria națională consemnează însă preocupări sistematice pentru sprijinul social acordat persoanelor dezavantajate. Toate activitățile de asistență socială ar trebui privite în contextul istoric în care s-au dezvoltat, integrându-le judecății globale a vremurilor în care au existat. Bunăoară, o lege pentru copil a apărut în România în anul 1775, iar răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan a avut loc la un interval de nouă ani după aceea, în 1784. Convulsii și tensiuni sociale au existat, sub diverse forme, întotdeauna în cadrul societății românești, dar răscoala țărănimii de la aceea vreme are o însemnătate deosebită din punctul de vedere al progresului social. De asemenea, trebuie spus că în perioada Regulamentelor Organice (1831), când asistența socială a dobândit un caracter organizat, regulamentele erau contestate de o parte însemnată a boierimii și chiar a claselor de jos. Cu siguranță că pe vremea marilor noștri voievozi, când domnul era garantul legii, mecanismele de realizare a anumitor obiective sociale erau rudimentare, dar cu toate acestea dreptatea și justiția socială funcționa. Practica din secolul al XVII-lea de a oferii săracilor orașului câte o para pe zi din vistierie ar putea fi numită efectiv o formă de alocare a venitului minim garantat. Prin urmare, ceea ce numim astăzi o inițiativă domnească, pe vremea aceea reprezenta un adevărat program social. Probabil că periodizarea asistenței sociale ar trebui să înceapă cu o etapă a implicării comunităților religioase (biserici, mânăstiri), așa cum a și început asistența socială în formele sale inițiale, dar cum aceste opere caritabile au continuat și după apariția statelor-națiune care și-au asumat cu profesionalism responsabilitatea dezvoltării asistenței sociale, considerăm ca primă etapă programele sociale cu o anumită organizare administrativă, dezvoltate de către domnitorii provinciilor românești.

a) Perioada voievozilor / domnitorilor: Voievozii și domnitorii care au stăpânit de-a lungul timpului peste provinciile românești au simțit nevoia de a se implica în activități de protecție socială și ,ca atare, au dezvoltat programe sociale și au construit diverse instituții pentru protejarea persoanelor vulnerabile. Dorim să reanalizăm eforturile depuse de această pleiadă de voievozi și domnitori întrucât deseori uităm importanța pe care au avut-o în dezvoltarea operei de asistențe a sărăciei ( mizerie, cum era denumită) care, mai târziu, a căpătat numele de asistență socială.

D.Buzducea precizează că în perioada premergătoare apariției statelor moderne, voievozii creștini ai provinciilor românești erau conectați la ideile de protecție socială care circulau la acea vreme în întreaga creștinătate (numită mai târziu Europa). Ca atare, nu doar mila și învățătura creștină i-au determinat la ridicarea de instituții de asistență socială și la dezvoltarea de adevărate servicii sociale, ci și dorința de a alinia țările lor și din acest punct de vedere la „ tendințele europene” ale acelor vremuri.(D. Buzducea, 2005, pp. 41-42).

I.Petrică prezintă următoarele aspecte explicând că pentru România , începuturile asistenței sociale au o legătură cu relația voievod /voievodat – Biserică. Asistența socială din trecut avea o nuanță creștină în majoritatea manifestării ei. Sigur că nu doar mila sau altruismul în general erau cauzele dezvoltării unor instituții cu caracter social în spațiul românesc, ci chiar dorința de a efectua anumite servicii pentru ameliorarea, pentru scoaterea efectivă din situațiile – am zice astăzi – de criză sau de dificultate în care au ajuns anumite persoane, grupuri ( I. Petrică, 2012, pp. 26-27).

D.Buzducea mai precizează că un document datând din Evul Mediu ( 1365) atestă crearea de către Radu Negru, lângă Câmpulung, a unui sat special destinat adăpostirii persoanelor aflate în situații de risc social (orbi, gârbovi, șchiopi și ologi). De domnia lui Negru – Vodă se leagă și apariția caliciilor, una și alta , sub mlaștina Dâmboviței, care aveau în fruntea lor un staroste de calici. Acestea erau susținute din taxele vamale, taxele de divorț și cutia milei. Legenda spune că domnitorul justițiar Vlad Țepeș i-a închis într-o casă și, pe când îi ospăta, le-a dat foc pentru că se înmulțiseră prea mult. Totuși legenda adaugă faptul că domnitorul a avut grijă ca în acea încăpere să rămână doar profitorii, șarlatanii și pungașii, indivizi care simulau diverse handicapuri pentru a-și însuși foloase necuvenite. În Moldova, voievodul Ștefan cel Mare începe în anul 1480 marea operă de asistență a sărăciei, mizeriei prin colonizarea calicilor oferindu-le și anumite servicii sociale (privilegii). La acea vreme, inițiativa a reprezentat un adevărat program social de dimensiuni regionale întrucât acoperea întregul ținut moldovenesc. De dezvoltarea protecției sociale în Țara Românească se leagă și numele domnitorului Matei Basarab prin ctitorirea altor așezăminte pentru protecția văduvelor și orfanilor minori (în societatea actuală, asemenea stabilimente poartă denumirea de centre maternale). Ele pot fi considerate adevărate instituții de asistență socială întrucât erau construite și susținute tehnic și financiar de către autoritățile conducătoare. Pe timpul lui Vlad Voievod (1524), săracii erau ocrotiți de Argeș și primeau, pe lângă locuință, hrană, îmbrăcăminte și bani, ceea ce am putea spune că reprezenta un program complet de asistență socială întrucât le asigura săracilor toate trebuințele de bază. Ideea de a le oferi și o sumă de bani pentru a le asigura subzistența o regăsim ca formă de ajutor social și la ora actuală în întreaga Europă și nu numai. Și voievozii Transilvaniei, chiar dacă această provincie românească s-a aflat multă vreme sub tutela Imperiului Austro-Ungar care se alinia tendințelor creștinătății, au dovedit același gen de preocupări în sfera protecției sociale. Practic, în acea perioadă istorică lumea se împărțea în două: creștinătatea și restul sau păgânătatea. De remarcat este faptul că domnitorii care au dezvoltat și susținut financiar asemenea „politici de protecție socială” nu au încurajat lenea și dependența socială, fiind nenumărate legende ce reprezintă pedepsirea nu doar a acelora care beneficiau nemeritat de asemenea avantaje, ci și a celor care, deși nu beneficiau, se obișnuiseră să trăiască în ceea ce mai târziu a fost numit de către antropologul Oscar Lewis cultura sărăciei.(D.Buzducea, 2005, pp. 42-43).

b) Perioada modernă. Autorul I.Petrică afirma următoarele aspecte ale autorilor D.Stan și Episcopul T.Vasile, cum că: „ odată cu apariția statelor moderne totul s-a schimbat în asistența socială, a mai fost practicată și în biserică și de către Biserică, însă într-o formă mai restrânsă, pentru că s-a creat acea separare a statului de Biserică, ceea ce a condus la dezvoltarea puternică a asistenței sociale profesionalizate în afara Bisericii. Transformările în societate, modernizarea ei, linia umanistă laicizată de dezvoltare a lumii care s-au regăsit și în dezvoltarea organică a asistenței sociale ca știință de sine stătătoare. În perioada tradițională, lucrătorul social era în general un bun creștin. Întotdeauna eforturile lucrătorului social, ale creștinului care slujea pe aproapele aflat în dificultate și erau direcționate către anumite interese, cum ar fi: asistarea familiei;

– grija față de cei săraci

– asistarea copiilor orfani

– asistarea văduvelor

– asistarea tuturor persoanelor sau a grupurilor care au suferit din cauza unor calamități.( I.Petrică 2012, p.27, apud D.Stan et all 2003, pp. 465-507).

I.Petrică a constatat că: „sigur, biserica va rămâne în continuare cu aceste preocupări într-o formă mult mai restrânsă, pentru că inclusiv accesul la resurse se va restrânge odată cu modernizarea statelor europene și cu separarea lor de biserică, proces început odată cu industrializarea lumii, care datează din Epoca Luminilor (sau Iluminismul), mai precis, odată cu schimbarea socială produsă de Revoluția franceză din 1789.(I. Petrică, 2012, p.27).

Buzducea in .., subliniind punctul de vedere al academicianului C.Zamfir, referitor la asistența socială modernă, constată că: „Pentru România, actul de naștere a asistenței sociale moderne poate fi plasat încă din 1775, odată cu apariția primei legi de protecție pentru copil și înființarea unor instituții specializate de ocrotire pentru persoanele în dificultate: fete-mame, săraci bolnavi, persoane vârstnice fără sprijin, persoane handicapate fizic și psihic. Cu toate acestea, despre un sistem de asistență socială cât de cât structurat, sprijinit pe măsuri legislative, susținut și de instituții corespunzătoare, se poate vorbi de abia în 1831 odată cu apariția Regulamentului Organic. După Unirea Principatelor Române din 1859 apar acte normative care fixează chiar atribuții concrete pentru serviciile de asistență socială la nivelul comunelor și județelor, încurajând spiritul de întrajutorare și solidaritate la nivel comunitar (C.Zamfir, 1999, p.239). Doru Buzducea analizând ………, evidențiază că: „Pe aceeași linie a programelor sociale, un document din 1686 arată că Protopopul din București trebuia să prezinte Visteriei lista săracilor orașului care primeau câte o para pe zi. Valoarea monetară primită era suficientă probabil pentru a cumpăra una sau două pâini. În 1695 se construiesc primele două mari așezăminte spitalicești care îndeplineau și activități de asistență socială (Colțea și Pantelimon). Un rol important în ridicarea instituțiilor de protecție socială l-au avut Constantin Brâncoveanu și Grigore Ghica care a înființat fundația Pantelimon. Ulterior se introduc anumite taxe și impozite special destinate rezolvării anumitor probleme sociale. Astfel, Alexandru Ipsilanti a înființat în 1775 dijma pentru copiii săraci și a fondat un azil-spital pentru copii numit Orfanotrofion (orfelinat pentru copii). În perioada 1782-1785, Alexandru Mavrocordat înființează în Moldava „Casa Milei”, iar Mihail Șuțu, în principatul vecin, „ Cutia Milelor”, ce depindea de Obșteasca Epitropiei” și era alimentată prin diferite taxe: cele datorate de mitropoliți și episcopi cu ocazia înscăunării lor, de boieri cu ocazia instaurării lor ca dregători, cele impuse arendașilor poștei, cumpărătorilor de pășuni, taxe asupra crâșmăritului, amenzi judecătorești. Se spune că „bugetul de stat începe să strângă fonduri special destinate persoanelor aflate în dificultate. Practic încep să funcționeze adevărate mecanisme de protecție socială. Referitor la instituțiile de asistență socială putem menționa și alte date istorice importante: în 1862 se înființează Azilul „ Elena Doamna”, în 1867 Orfelinatul „ Sf. Pantelimon”, cu o secție pentru surdo-muți, în 1798, , Azilul „ Manea Brutaru”, ce adăpostea 80 de copii, în 1881 se creează un serviciu de asistență socială în cadrul Primăriei Bucureștiului, în 1883 Societatea Tibișorul și Casa Muncii CFR care asigura asistență funcționarilor căilor ferate, în 1894 se deleagă comunelor responsabilitatea protejării copiilor abandonați, iar în 1897 sunt înființate Leagănul „ Sf. Ecaterina”, din inițiativa doamnei Ecaterina Cantacuzino și Societatea Materna. Mai întâlnim și alte organizații formale de ajutorare, cum ar fi : Societatea de Binefacere „ Regina Elisabeta”, Societatea „ Principele Mircea”, Societatea „ Cercurile de gospodine”.

c) perioada contemporană: Prima parte a perioadei contemporane reprezintă practic intervalul în care asistența socială din România a cunoscut o dezvoltare organizatorică greu de atins astăzi. La ora actuală, rețeaua de asistență socială nu a ajuns la comune și sate așa cum vom vedea că se întâmpla în deceniul trei al secolului XX. În 1920 este înființat Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, ce coordona activitatea de asistență socială prin Direcția Asistenței, iar sub responsabilitatea comitetului județean s-au constituit birourile județene și comunale ce coordonau asistența socială la nivel local. În 1929 se creează Școala Superioară de Asistență Socială „ Principesa Ileana” din București, coordonată de Institutul Social Român, iar prin legea sanitară și de ocrotire socială din 1930 se înființează oficii de ocrotire la nivel județean, precum și case de ocrotire la nivel rural. În perioada 1929- apărut revista Asistența socială – tradiție și necesitate, reluată din anul 2002, fiind editată de Catedra de Asistență socială a Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, sub egida Comisiei Interministeriale de Asistență Socială, a Comisiei Guvernamentale Antisărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale și a Reprezentanței UNICEF în România. În anul 1936, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti se înființează Asociația pentru Progresul Asistenței Sociale. Tradiția în sensul apariției unei asociații de specialitate a fost reluată în 1992 de către doamna profesor universitar Elena Zamfir, care a pus bazele Asociației Române pentru Promovarea Asistenței Sociale, iar în contribuit decisiv la crearea Federației Naționale a Asistenților Sociali din România. În 1952 are loc reducerea învățământului de grad universitar ( 1929-1952) la nivel postliceal, iar în 1969 este desființat definitiv de către regimul comunist deoarece ideologia de la acea vreme considera inutilă pregătirea specialiștilor în asistență socială; plecând de la premise false, se spunea că „ statul comunist nu se confrunta cu probleme sociale”. De o importanță deosebită sunt contribuțiile Școlii sociologice a lui Dimitrie Gusti, care a inițiat și sprijinit continuu asistența socială modernă. Amintim și aportul la dezvoltarea asistenței sociale al unor personalități ca Henri Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru, Iuliu Moldovan și alții care au dezvoltat un sistem originar de asistență socială adaptat la realitatea din țară, model posibil și datorită cercetărilor sociologice de teren dezvoltate de către Școala sociologică, ce au condus la cunoașterea reală a situației sociale, economice, culturale și politice. Urmează o perioadă critică pentru asistența socială din România și anume perioada comunistă, când asistența socială practic nu a existat. Factorii decidenți ai regimului comunist au distrus rețeaua de asistență socială comunitară, au eliminat profesia de asistent social din nomenclatorul de meserii, iar noul cadru legislativ adoptat elimina sistemul de asistență socială. După câteva decenii, ideologiile comuniste din Europa Centrală și de Est se prăbușeau ca piesele de domino, lăsând în urma lor probleme sociale grave și dificil de rezolvat chiar și pe termen lung. După Revoluția din 1989 se reiau preocupările în domeniul asistenței sociale. Domnul profesor Cătălin Zamfir, în calitate de ministru al Muncii în primul guvern de după Revoluție, dezvoltă o nouă arhitectură a sistemului de asistență socială declanșând ireversibil mecanismele administrative în domeniu. Se înființează facultăți de asistență socială în marile centre universitare, autoritățile locale inițiază și dezvoltă servicii sociale, se reiau colaborările guvernamentale pe această linie cu instituțiile și agențiile internaționale (UNICEF, UNDP, Banca Mondială, USAID) care sprijină dezvoltarea de programe sociale și de cercetare în sfera asistenței sociale. Trebuie să reconfirmăm aici contribuția deosebit de importantă pe care o are doamna profesor universitar Elena Zamfir la dezvoltarea și modernizarea fără precedent a învățământului de asistență socială din România (superior multor universități occidentale), precum și la dezvoltarea unor cercetări de amploare națională și internațională pe diagnoza și soluționarea problemelor sociale.( D. Buzducea, 2005, pp.43-46).

2.3. Rolul Bisericii și primele forme de asistență socială

Autoarele.Mănoiu și V.Epureanu explică următoarele aspecte referitoare la primele forme de asistență socială: „Chemarea oamenilor la o viață demnă, cinstită și cu credință în Dumnezeu, alături de multiplele mijloace pe care le are Biserica, se înscriu , din timpurile cele mai vechi, felurite sisteme de sprijin moral și material al celor găsiți în impas, al copiilor orfani, al celor bolnavi-cu anumite deficiențe fizice și psihice, al săracilor și al altor categorii de oameni, care la un moment dat necesită ocrotire socială, în așa mod ca, într-un timp cât se poate de scurt aceștia să fie redați societății. Mijlocul principal de care s-a servit și se servește biserica pentru ocrotirea socială a anumitor categorii de oameni este tot cel reprezentat de latura divină, în sensul că biserica s-a preocupat și de nevoile materiale ale credincioșilor, privite prin prisma obiectivului religios pe care-l urmărește. Biserica s-a îngrijit în permanență în decursul vremii, de problemele de asistență socială, nu numai pentru credincioșii săi, ci pentru întreaga făptură, contribuind la alinarea suferințelor morale și fizice, care pot lovi suflarea omenească. Așa cum ne învață biserica, este știut că binele făcut oamenilor noștri ajută la purificarea sufletelor noastre, la înălțarea pe treptele dumnezeirii, fără ajutorarea semenilor, oamenii nu pot fi mântuiți. Primele forme prin care a acționat biserica pentru ocrotirea celor oropsiți au fost: comunitățile bisericești cu proprietate de obște, comunitățile bisericești sub forma colegiilor, corporații sau asociații admise de lege și comunități fără proprietate de obște, care au rețea de societăți religioase și instituții de asistență socială. Evident că nici asistența individuală, neorganizată n-a lipsit în nici o vreme din biserică. Instituțiile de asistență socială se înfiripă încă din anul 300, de pe timpul lui Constantin cel Mare, și care și-au desfășurat acțiunile lor în cadru religios și cu scop religios și social. În funcție de dovezile păstrate, principalele instituții de asistență socială în biserica veche au fost: Brefotrofiile ( leagăne de copii mici părăsiți sau găsiți), Partenocomiile( case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile( azile pentru văduve), Orfanotrofiile( orfelinate). Prezentarea principalelor instituții de asistență socială este următoarea:

– Orfanotrofiile (orfelinatele) reprezintă o realizare deosebită a Bisericii vechi în domeniul asistenței sociale, prin care s-a manifestat dragostea față de semeni. Biserica a organizat încă din veacurile IV-V așezăminte speciale pentru orfani( creștini și necreștini) a căror îngrijire era încredințată personalului clerical, care își desfășura activitatea sub îndrumarea episcopilor. Așa după cum rezultă din documentele de specialitate, cel mai vechi orfelinat se pare a fi „Orfelinatul Sfântul Zotic” , de pe vremea lui Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), împărat roman( 306-337) marcat în mod deosebit prin edictul de toleranță dat în favoarea creștinismului. Orfelinatul a fost întemeiat de către Zoticus, senator roman, ajutat de biserică. De astfel, pe timpul domniei împăratului roman Constantin cel Mare, cu sprijinul Bisericii s-au mai construit și alte așezăminte de asistență socială, ca: un spital pentru săraci ( Nosocomion), un azil pentru bătrâni (Ptohocomion), un așezământ de asistență pentru văduve ( Ghirocomion). Pentru înalta lui dăruire în slujba celor lipsiți și nevoiași, Zoticus a fost denumit pe vremea respectivă „ Ocrotitor al orfanilor”. În veacul al VI-lea, pe timpul domniei împăratului Iustin II, tot în Constantinopol se mai construiește cu ajutorul Bisericii, încă un orfelinat numit „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. S-au construit orfelinate în majoritatea cetăților romane: Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic, care aveau o conducere unitară asigurată prin Patriarhie. Împăratul Constantin cel Mare a dăruit bisericilor mijloace materiale și bănești pentru ajutorarea celor lipsiți, orfani, văduve. Orfelinatele erau unități aparte, care funcționau pe lângă biserică, cu autonomie absolută, fiind autorizate prin lege să primească și donații spre ali se spori posibilitățile de ajutorare. Aceste unități erau îndrumate de către episcopi care conduceau toate treburile bisericești din eparhii, inclusiv problemele de asistență socială. În afară de episcop, dreptul de a numi administrator la orfelinate sau alte unități de asistență socială, îl mai aveau și ctitorii lor. Administratorii prestau întreaga muncă de întreținere a orfelinatului, de aprovizionare, de îngrijire a orfanilor, de gestiune a donațiilor și raportau bisericii periodic în legătură cu desfășurarea activității așezământului respectiv de asistență. Din personalul clerical al unității de asistență socială, nu lipseau educatorii religioși și duhovnicii.

– Brefotrofiile ( leagănele de copii mici părăsiți sau găsiți) s-au bucurat de o atenție deosebită din parte bisericii și primele așezăminte de acest fel apar tot în veacurile IV-VI. În leagăne, copiii rămâneau până la vârsta de 7 ani, când treceau în orfelinate unde își făceau școala primară, profesională și alte îndeletniciri. În afară de sprijinul și ocrotirea leagănelor de copii din partea bisericii, Împăratul Constantin cel Mare a sprijinit personal această categorie de așezăminte sociale. Persoanele particulare puteau face donații orfelinatelor constând din fonduri materiale și bănești. Împărăția elaborase o lege specială pentru aceste orfelinate prin care li se cerea să asigure o igienă deosebită în aceste unități. Cu timpul, pe vremea împăratului Justinian leagănele de copii au început să funcționeze cu orfelinatele, funcționând ca o secție a acestora. S-a apreciat că această formă de așezământ de asistență este superioară celei vechi, când aceste două tipuri de unități funcționau separat.

– Partenocomiile (casele de adăpost pentru fecioare) au reprezentat o operă de asistență a fecioarelor, organizată de către biserică și funcționau în familii sau în unități cu o asemenea destinație. Despre acest tip de asistență se vorbește tot de pe timpul lui Constantin cel Mare. Aceste instituții denumite „partenone” urmăreau să asigure puritatea fecioarelor, îngrijirea lor făcându-se de văduve cinstite. Aceste așezăminte beneficiau de privilegii bisericești și de Stat, spre ale asigura condiții prielnice pentru misiunea lor morală și socială. Fecioarele din aceste case de adăpost proveneau din familii sărace, fără ocrotire sau fetițe orfane. Orfelinatele pentru fete erau servite de diaconițe, care își desfășurau activitatea după programe pretențios întocmite, prin aplicarea cărora se asigura fetelor din așezământ o moralitate deosebită, un anumit grad de cultură și o îndeletnicire gospodărească. Cu timpul, partenocomiile au dispărut, afiliindu-se mânăstirilor de călugărițe și contopindu-se cu acestea.

– Ghirocomiile (azile pentru văduve) întrețineau sub patronajul bisericesc văduve mai vârstnice, lipsite de condiții normale de viețuire. Casele în care erau adăpostite văduvele se numeau case ale văduvelor sau azile pentru văduve. Acestea prestau anumite servicii în slujba bisericii în azilul în care erau internate, iar biserica le asigura prin dragoste și iubire de aproapele cele mai bune condiții de viață. Din documentele istorice, religioase și juridice, precum și mărturiile cuprinse în acestea, rezultă că biserica veche a sprijinit din cele mai vechi timpuri familiile sărace, copiii orfani, copiii abandonați și bătrânii bolnavi, asigurându-le îngrijire, școlarizare și însușirea cultului bisericesc în vederea redării acestora societății. Prin nimic nu se simte mai viu și mai puternic prezența lui Dumnezeu în lume, decât prin fapta dragostei față de aproapele, care nu așteaptă răsplata. Fapta bună întărește oamenii și îi unește spre a se înălța în fața lui Dumnezeu. Încă din secolele I și II au apărut Societățile religioase și apoi așezămintele de asistență socială. În continuare acestea au avut o existență paralelă, foarte bine împletită. Cele mai vechi societăți religioase au fost ale văduvelor, fecioarelor, presbiterelor și diaconițelor, care constituiau grupări de femei devotate bisericii, care își consacrau viața pentru ajutorarea semenilor, sub cupola dragostei de Dumnezeu și apărarea credinței. Când biserica a organizat azile speciale pentru văduvele sărace și neputincioase, așa-zisele „ ghirocomii”, acestea erau îngrijite de societățile religioase ale văduvelor. Societățile văduvelor au durat până în secolul V(Bizanț). Societăților religioase ale văduvelor, fecioarelor și presbiterelor le-a fost asigurată protecția prin legi pedepsindu-se chiar cu moartea pe acei ce atentau la necinstirea fecioarelor și femeilor văduve din aceste grupuri. Astfel de legi au apărut pe timpul împăraților Valentinian, Marcian și Justinian (anii 400-550) (Mănoiu, F., Epureanu, V., 1996, pp.1-3).

Autoarele Mănoiu și Epureanu fac referire la o societate religioasă despre care se spunea că nu există documente sigure decât în biserica Alexandriei, care a fost „Parabolanii” care, de fapt, a fost o societate de asistență socială. Parabolanii formau un corp de sanitari creștini laici, care se îngrijeau de tămăduire și îngrijire a celor bolnavi (secolele IV, V, VI). Parabolanii se recrutau din rândurile oamenilor simpli și săraci, care aveau pricepere în îngrijirea bolnavilor, care aveau și aptitudini de vraci. Recrutarea parabolanilor se făcea de către episcopi. Din datele existente rezultă că în biserica veche parabolanii reprezentau un detașament de sacrificiu, format din creștini care erau gata să sară în ajutorul aproapelui și să servească binelui obștesc, expunându-și în permanență viața datorită molimelor ce se puteau transmite de la cei pe care îi tratau. Toate societățile religioase, au împletit în mod armonios acțiunile de asistență socială și caritate cu contribuția lor deosebit de importantă la consolidarea și răspândirea creștinismului în lumea veche (F. Mănoiu, V.Epureanu, 1996, pp.3-4).

Mănoiu și Epureanu în cartea explică despre rolul bisericii în apariția primelor forme de asistență socială în Țara Românească: „ Asistența socială reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse de către Stat, biserică și alte organisme neguvernamentale spre a sprijini persoanele aflate în situații speciale – care nu au posibilități umane din cauza unor stări fizice sau psihice deficitare, ca urmare a unor factori cu influențe negative, ca: apariția unor boli cronice, accidente, inadaptarea la mediul social, deteriorarea stării materiale, calamități naturale, vârstă și alte multiple cauze. Asistența socială, prin măsurile întreprinse, are rolul de a cunoaște și preîntâmpina procesele negative care conduc la asemenea situații speciale și a ajuta persoanele respective să-și găsească locul în societate. Această definiție cu un conținut și sferă atât de largă, depășește cele mai întinse domenii de ocrotire și dezvoltare a geniului uman (al învățământului, al ocrotirii sănătăți, al securității sociale) și corespunde mai mult unui deziderat, unei încercări de a dirija toate activitățile către un singur țel, acela al unei bune stări fizice, psihice și morale pentru toți oamenii. O dată cu începuturile creștinismului, asistența socială ia forma unor acțiuni cu caracter religios. Până în secolul al XVI-lea majoritatea acțiunilor de ajutorare a diferitelor categorii de deficienți se făcea în cadrul mânăstirilor și a congregațiilor religioase. Asistența socială în țara noastră a avut la început un puternic caracter religios, dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mânăstirilor. Din acest punct de vedere, faza de evoluție este asemănătoare celei din alte țări. În secolul al XIII-lea, au fost organizate, pe lângă diferitele mânăstiri, așa-zise „bolnițe”, care nu erau altceva decât azile pentru bolnavii săraci, pentru invalizi și în general pentru bătrânii săraci. Termenii pe care îi întâlnim, desemnând pe cei asistați erau de „mișel”, pentru cei care prezentau infirmități fizice, și de „nemernici” pentru elementele sociale: cerșetori și vagabonzi. După războaie, domnitorii sau unii boieri înălțau biserici sau mânăstiri pentru a mulțumii lui Dumnezeu de biruința împotriva dușmanilor țării. Pe lângă aceste lăcașuri sfinte, se înființau bolnițe sau azile pentru nevoiașii suferinzi, sau pentru cei loviți de soartă. În secolul al XIV-lea, Radu Basarab, reîntemeietorul Câmpulungului, a fondat ospiciul de suferinzi de de Jos de lângă Câmpulung, pentru adăpostirea orbilor, șchiopilor, ologilor și altor suferinzi, înzestrându-l cu moșie și scutindu-l de orice dăjdii. Neagoe Basarab recomanda fiului său Teodosie „ cu prisosul averii să-l întrebuințeze pentru a face odihnă și pace săracilor”. Cele mai vechi așezări de asistență socială apar sub denumirea de „calicii”. Astfel de așezări înființează Negru Vodă în secolul al XVI-lea în mlaștina Dâmboviței, sub dealul Mitropoliei și asistații primeau ajutoare de , din încasările vamale, din taxele de divorț și din „cutia milelor”, unde totul se mărginea la ajutorarea săracilor, pe seama carității publice și mai ales, a mânăstirilor. Până (1831) măsurile de ordin general pe linie de asistență socială, au constatat în aplicarea celor câteva precepte conținute în pravile că nu există nici o organizație de asistență socială de Stat, unde chiar protecția mamei și a copilului încep prin organizații religioase. Pe lângă „Fundația Colțea”, care a fost înființată de Mihai Cantacuzino, și clucerul Colțea a fost construită la începutul secolului al XVIII-lea, o mănăstire și primul spital din Țara Românească, cu o capacitate de 24 de paturi, iar pe lângă mănăstire s-au clădit chilii pentru săraci și bătrâni bolnavi, care erau îngrijiți prin strădania fundației Colțea. În perioada 1735-1750 Fundația „Pantelimon” înființată de Grigore al II-lea Ghica și corpul clerical și se construiește un mic spital cu 12 paturi, mai un spital pentru ciumă și lingoare, închinat Sfântului Visarion. Spitalul „ Pantelimon”, cu trecerea anilor se extinde și se modernizează, ajungând în jurul anului 1880 cu peste 350 de paturi, iar pe lângă acest spital a funcționat tot timpul un orfelinat pentru copii săraci, de astfel este prima unitate de asistență socială din țară cu acest profil. În anul 1751, domnița Bălașa, fiica lui Constantin Brâncoveanu, fondează biserica și azilul de femei „Domnița Bălașa”, care era destinat pentru fetele sărace și orfane. Biserica s-a interesat permanent ca această unitate de asistență socială să funcționeze cât mai bine. În jurul anului 1813, din inițiativa câtorva boieri, îndemnați de medicul capitalei, doctorul Constantin Caracaș să fie înființată Fundația „Iubirea de oameni” și cu sprijinul material al bisericii și al boierilor evlavioși cu credință în Dumnezeu. În anul 1775, Alexandru Ipsilante, unul dintre fanarioții cei mai cu inimă pentru Țara Românească, înființează instituția cu caracter umanitar „Cutia milelor”, unde veniturile se strângeau din dări și unele cote benevole de participare a populației către biserici și serveau pentru ajutorarea copiilor săraci. Problema protecției copiilor s-a constituit în țara noastră o preocupare deosebită încă din secolul al XVII-lea, unde în anul 1775, Ipsilante înființează un azil și un spital pentru copii, sub denumirea de „orfanotrofion”, care se întreținea din fondurile „ Cutiei milelor”. În jurul anului 1792, Filaret al II-lea, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, a lăsat prin testament o avere însemnată pentru întreținerea și educarea copiilor orfani, compusă din mai multe moșii și hanuri din București. Mănăstire Strehaia a sprijinit material foarte mult această fundație cu caracter de sprijin creștinesc. Între timp, în curtea altei biserici a lui „Manea Brutaru” s-a construit o nouă instituție pentru creșterea copiilor abandonați, găsiți și orfani, unde li se asigurau și condiții de a învăța carte cu sprijinul unor dascăli și călugărițe din mânăstiri. În anul 1780 se înființează în Muntenia „Epitropia Obștei” sub domnia lui Mihai Șuțu, care printre alte atribuții, se ocupa și de ajutorarea săracilor, se mai ocupa și de serviciul medicilor și de orfanoterapie, iar în anul 1793, se creează postul de medic șef al orașului, care avea ca principală preocupare, îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci. În perioada anilor 1837-1842, pe timpul domniei lui Alexandru Ghica, spitalul Colțea și anexele sale de asistență socială sunt reconstruite și extinse cu sprijinul Bisericii și al domnitorului, apoi i se mai ridică spitalului încă un etaj, asigurându-se o capacitate de 150 de paturi, iar la sfârșitul anului 1900, capacitatea spitalului a ajuns la 400 de paturi și un însemnat număr de chilii pe lângă spital pentru îngrijirea bolnavilor bătrâni și deficienți fizici și morali. În anul 1862, Doamna Elena Cuza, împreună cu organele bisericești a contribuit la zidirea unui așezământ de fete orfane numit, „Azilul Elena Doamna”, situat lângă Palatul Cotroceni din București, cu o capacitate de 100 de locuri, iar în următorii 3-4 ani va crește capacitatea de cazare a acestui așezământ social, ajungând la 400 de locuri. Azilul Elena Doamna avea câteva preocupări mai complexe, privind creșterea și pregătirea acestor fete sărace, orfane și fără sprijin, și exista în acest azil o școală primară și mai multe ateliere școlare, în care se instruiau fetele care asistau și la vârsta de 16-18 ani erau repartizate să lucreze în anumite unități sau familii cu posibilități mai bune (F. Mănoiu, V.Epureanu, 1996, pp.4-6).

2.4. Tradiție și modernitate în Asistența socială

D. Buzducea afirma că existau unele țări cu o istorie recentă, cum ar fi SUA, dar care au sisteme dezvoltate de asistență socială, și țări europene cu o istorie îndelungată, dar care se află încă la început de drum în ceea ce privește construcția sistemelor de asistență socială. România are o tradiție impresionantă în domeniul asistenței sociale, dar la ora actuală nu se poate discuta încă de un sistem articulat în această privință pentru că se confruntă cu diverse dileme, care dincolo de lipsa resurselor economice care susțin parțial sistemul de protecție socială. Este posibil ca în lipsa experienței sistemului comunist, care a eliminat ideologic asistența socială, astăzi ar fi fost deja un sistem modern și consolidat în acest domeniu. După aproape 15 ani de la înlocuirea acestei ideologii, ce s-a dovedit a fi falsă și inumană, ne confruntăm încă cu lipsa unor decizii ferme care să consolideze pe termen lung sistemul de asistență socială. Decizia implementării începând cu anul serviciilor sociale la nivelul comunelor contribuie decisiv la refacerea rețelei dezvoltate în perioada interbelică. Inițial, dezvoltarea asistenței sociale nu s-a realizat conform unui plan global, aceasta având o istorie foarte diferită în lume, purtând amprenta factorilor sociali , economici, istorici și politici existenți într-o națiune dată. Asistența socială a apărut ca răspuns la nevoile și suferințele umane, iar nevoia socială și implicit, nevoia de asistență socială au existat și vor exista întotdeauna. Se spune că la civilizația aztecă era promovată grija pentru orfani și infirmi, iar la civilizația hindu, care proteja grupurile vulnerabile și aflate în nevoie, iar în timpul împăratului creștin Constantin cel Mare s-au creat primele instituții de asistență socială destinate copiilor și tinerilor abandonați, femeilor văduve, bătrânilor și săracilor. De fapt, toate tipurile de societate existente de-a lungul istoriei au acordat sub o formă sau alta, sprijin persoanelor aflate în situații-limită. Prin urmare, dacă activitățile inițiale de asistență socială s-au dezvoltat pe lângă instituțiile religioase, cu timpul acestea au devenit o ocupație, dobândind mai apoi statutul de profesie și știință. Mai târziu , societățile moderne au resimțit nevoia instituționalizării asistenței sociale. Din punct de vedere cronologic, majoritatea cercetătorilor plasează instituționalizarea asistenței sociale la începutul secolului al XVII-lea, când apare în Anglia „Elisabethan Poor Law” (1601), lege ce stabilea o „taxă pentru sărăcie” și prevedea faptul că persoanele care dețineau pământ trebuiau să plătească o taxă, iar din banii adunați erau ajutați cei care se confruntau cu dificultăți majore (persoane cu handicapuri severe, persoane cu boli grave, copii abandonați de proprii părinți). Ulterior, în secolul al XIX-lea, pentru a atrage atenția muncitorilor de la mișcările sociale ce aveau loc în acea perioadă, cancelarul Otto von Bismark introduce programele de asigurări sociale, preluate mai apoi și de către Anglia, Franța și SUA. Se mai poate menționa raportul Beveridge (1942) și New Deal-ul din perioada președintelui Roosevelt.(D. Buzducea, 2005, p. 39-40).

2. 5. Asistența socială, statut profesional și științific

C.Bocancea, afirma câteva aspecte referitor la progresele științei: „ Indiferent de epoca istorică și de arealul cultural, toate comunitățile umane s-au confruntat mereu cu multiple situații problematice, pentru care indivizii luați în parte nu puteau fi făcuți răspunzători( cu excepția celor care , din poziția de autoritate publică, influențau negativ ansamblul societății); dincolo de optimismul și progresismul de factură raționalist-liberală, se poate constata că , de regulă, „omul este sub vremuri”, în sensul că multe dintre problemele cu care este obligat să se confrunte sunt generate de insuficiența resurselor și inechitabila lor repartiție, de catastrofele naturale, de conflictele intra și intercomunitare, de excesele puterii politice sau, dimpotrivă, de incapacitatea ei de a gestiona binele public. Fără îndoială, progresele științei materializate în elementele civilizației au condus treptat la ameliorarea generală a condițiilor de trai ale oamenilor și care au permeabilizat barierele sociale. Acest fapt incontestabil se oglindește în creșterea duratei medii a vieții, în sporirea gradului de confort, în accesul nediscriminatoriu (cel puțin în principiu) la informație și la celelalte binefaceri, elemente corelate cu apariția și dezvoltarea unor servicii publice în domeniile sănătății, educației. Mai mult decât atât, dacă în perioadele istorice anterioare eforturile asistențiale ale diferitelor organizații și instituții erau sporadice și necorelate, unde, secolul XX a adus cu sine un nou spirit al gestionării socialului, concretizat în construirea sistemelor naționale de protecție socială. Instituționalizarea asistenței sociale și dobândirea de către aceasta a statutului de funcție etatică nu a însemnat, desigur, rezolvarea completă și definitivă a tuturor problemelor umanității. Dat fiind faptul că în orice societate structura trebuințelor și nivelul aspirațiilor depind de posibilitățile de satisfacere „optimul social” va fi o linie de orizont spre care înaintăm mereu, dar care rămâne, totuși, îndepărtată. Examinând istoria universală, putem observa că rezolvarea unor probleme sociale (cum ar fi: epidemiile, foametea, analfabetismul, discriminările de tot felul) nu a putut împiedica apariția altora, mai dificile și mai cuprinzătoare. Evoluția societății omenești a înregistrat practic o „rafinare” a dificultăților, odată cu perfecționarea mecanismelor de intervenție și reglaj social. Implicarea directă a comunității ( din inițiativa instanțelor ei politice sau din aceea a organizațiilor societății civile) în sprijinirea actorilor sociali aflați în criză sau în situații de risc a cunoscut fluctuații mari de la o epocă la alta și de la un sistem social-politic la altul. Respectivele fluctuații au avut cauze economice și motivații politice și de moduri specifice de definire a situațiilor problematice și de înțelegere a rostului asistenței sociale. Astfel, dacă în perioadele de echilibru economic, de stabilitate și destindere politică, gravitatea disfuncțiilor din diferitele compartimente ale societății globale s-a diminuat, solicitând mai puțin securitatea și asistența socială, în vremurile de criză, asistența socială a înregistrat creșteri alarmante, implicând eforturi și costuri enorme pentru a evita colapsul societății. Programele asistențiale ample s-au derulat cu precădere în condițiile generalizării și cronicizării unor probleme sociale, în timp ce stabilitatea economico-socială a condus la o descreștere a presiunii asupra sistemului asistențial, permițând dezvoltarea strategiilor centrate pe categorii mai restrânse de clienți și pe individualizarea ajutorului. Prin urmare din perspectiva evoluției definirii binomului asistent-asistat, putem spune că istoria asistenței sociale ca domeniu de activitate a debutat cu instituirea unor forme de protecție a indivizilor cu nevoi speciale și a celor aflați într-o imposibilitate permanentă de satisfacere a nevoilor prin forțe proprii; indivizilor li s-au mai adăugat și cei marcați de o incapacitate temporare și care aveau nevoie de un sprijin limitat în timp; prin urmare, asistența socială a ajuns la dezvoltarea unor strategii de intervenție destinate grupurilor și comunităților, în calitatea lor de clienți multipersonali.(, C Bocancea, , pp.77-79 in G.Neamțu, coord, 2011)

2.5.1. Asistența socială construită ca profesie

D. Buzducea, pe F.Sălăjanu care prezintă o introducere a asistenței sociale ca profesie și anume: „ În fiecare țară civilizată din lume există forme de organizare profesională, în mod special asistența socială ca profesie este bine reglementată atât în țările din Europa, cât și în țările de pe celelalte continente. În plus, există și organizații internaționale ce reunesc organizațiile locale și regionale. În România, toată lumea vorbește despre asistența socială, de la oficiali ai ministerului de resort până la primari de comună, însă se vorbește mai puțin sau chiar deloc despre cei fără de care serviciile și prestațiile de asistență socială nu s-ar putea realiza, asistenți sociali. Mai mult, se vorbește despre sistemul național de asistență socială unul chiar modern, care ar răspunde nevoilor persoanelor aflate în stare de criză socială. Poate că sunt cam dure aceste rânduri, poate că resimțim subiectiv lipsa de încredere și valorizare a unei profesii esențiale pentru bunăstarea oamenilor, precum și lipsa de implicare autorităților în respectarea și aplicarea Legii nr. 466/2004 privind statutul asistentului social și ale celorlalte legi speciale, lipsa de reacție și întărire a sistemului de apartenență la breasla asistenților sociali, epuizați de greutățile clienților de salarii mici și de șefi care nu înțeleg în ce constă asistența socială.” (D.Buzducea apud, F.Sălăjeanu, 2010, p73)

G.Neamțu subliniază următoarele aspecte despre asistența socială ca profesie: „O activitate umană ca să fie acceptată și recunoscută ca o profesiune, ar trebui să fie precizat raportul dintre comportamentul în cauză și societate în general. Se acceptă că oamenii, ca societari, au o existență „de criză”(ca succesiune naturală a etapelor de dezechilibru și echilibru dinamic) în care utilizează oportunități, întâmpină obstacole și exprimă trebuințe care, toate, sunt în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Fără să ne situăm pe pozițiile ecologiste, se poate afirma că asistența socială prin activitatea sa practică, focalizează resursele („interacțiunile”) pe construirea sau activarea soluțiilor pentru persoanele ce întâmpină dificultăți în interdependență cu mediul. Deși nu este singurul, asistentul social își delimitează bazele profesiunii sale prin intervenție specifică în vederea provocării unei schimbări la nivelul clientului său ca întreg. Ne afirmă G. Neamțu că această afirmație este demonstrată prin construirea unei competențe de lucru/intervenție în sistemul social ce se fundamentează pe trei elemente: valori și atitudini; cunoștințe teoretice; abilități practice. Se poate spune că „prima bază teoretică” a oricărei abordări acționaliste asupra realității a fost extrasă din observațiile empirice, adică dintr-o analiză a practicii. Totuși, pe măsură ce științele și-au construit domenii proprii, explicate prin teorii și paradigme specifice, s-a ajuns la un sistem teoretic explicativ în prealabil și unde se poate găsi structurat și care emite teze valabile într-un sistem de referință. Acest fapt s- definitivat la începutul secolului XX și deocamdată reprezintă un model epistemologic viabil, bazat pe „ școli”, „curente”, „orientări”, relativ stabile și cu o dinamică internă, mai rapidă și mai complexă în domeniile socioumanului. Pentru asistentul social, cerința principală constă în acțiunea eficientă în intervenție, dar aceasta nu se poate realiza dacă asistentul social nu înțelege în profunzime ceea ce se întâmplă cu el, cu clientul său, cu sistemul social, interacțiunile ce se stabilesc între aceste elemente. Astfel spus , trebuie să posede cunoștințe teoretice solide, fixate într-un puternic sistem explicativ care să cuprindă elemente din domenii ca : psihologia subiectivității, teorii ale dezvoltării, componentele socializării, explicațiile comportamentaliste, teoriile despre comunicare, despre stres, teoriile asupra personalității umane, teoriile organizării și funcționalității sociale, cunoștințele din sociologie, științele politice, științele economice, din antropologie, administrație, guvernare, științele juridice, cunoștințe detaliate despre normalitate și patologie umană. La prima vedere s-ar părea că acest obiectiv nu poate fi atins, deoarece este greu de crezut ca un singur om să poată stăpâni atâtea domenii diverse. Totuși această cerință nu trebuie privită ca o simplă stocare și apoi ca redare/enumerare de informații, deoarece , fundamentele teoretice ale asistenței sociale sunt alcătuite din elemente ce provin din aceste diverse teorii și focalizează cunoașterea specialistului spre un anumit domeniu, acolo unde va trebui să intervină. Scopul cunoașterii teoretice nu este reprezentat de simpla descriere și analiză, chiar minuțioasă, a componentelor obiectului de interes, ci se urmărește înțelegerea profundă a persoanei, a contextului, a valorilor, a tehnicilor de lucru, a resurselor, pentru ca intervenția să fie eficientă și în folosul clientului. Mai mult, simplele aglomerări de cunoștințe, din psihologie, sociologie, biologie, economie, științele politice și administrative, rămân fără valoare dacă asistentul social nu posedă multiple calități (cognitive, de comunicare, de organizare, manageriale), pe care să le pună în practică în procesul de schimbare pe care-l provoacă și direcționează. Baza teoretică a asistentului social se construiește pe specificul înțelegerii, cu informațiile din numeroase ramuri ale științei sunt utilizate pentru a explica sisteme diferite: indivizi grupuri, organizații, instituții, comunități și chiar societăți. Prin urmare dacă explicația este corectă , atunci și practica asistenței sociale poate fi utilă. Astfel, pregătirea teoretică devine o componentă existențială a profesiunii de asistent social. În România, această latură a pregătirii este asigurată în sistemul de învățământ superior prin specializări de asistență socială, cu toate că se poate imputa faptul că pregătirea de specialitate debutează tardiv, unele forme de pregătire fiind totuși accesibile și pentru învățământul preuniversitar. Totuși în unele țări europene există, de câteva decenii, acest model de profesionalizare ca : lucrători sociali cu diplomă de bacalaureat considerați practicieni debutanți și asistenți sociali profesioniști, generaliști sau specializați, posesori de diplome universitare și postuniversitare.(G. Neamțu, 2011, pp. 272-274).

2.5.2. Asistența socială ca evoluție academică și profesională

D. Buzducea vorbește despre evoluția profesională a asistenței sociale și anume: „Se poate vorbi de o fluiditate procesuală în definirea domeniului și a granițelor profesiei de asistent social. În fond , profesia de asistent social este una dinamică și nu statică, flexibilă și ca atare, se adaptează cu ușurință evoluției sociale. D. Buzducea ne spune câteva păreri a unor autori, și anume: „ La începutul secolului trecut Flexner (1915), se întreba dacă asistența socială este o profesie, cu timpul aparenta lipsă de identitate și consistență în definirea asistenței sociale a fost depășită de cercetările teoretice dezvoltate. Astăzi putem afirma cu certitudine că asistența socială este o profesie, dar și o știință bazată pe legi, principii, teorii și metodologie proprie. Dezbaterile periodice centrate pe statusul asistenței sociale, precum și variatele definiții adoptate au lărgit sfera de cuprindere conceptuală a profesiei de asistent social”. În 1956, National Association of Social Work (NASW) din SUA stabilea următoarele scopuri ale asistenței sociale: asistarea indivizilor și a grupurilor în identificarea și rezolvarea sau minimalizarea problemelor apărute din cauza dezechilibrului dintre indivizi și mediul social; stabilirea posibilelor dezechilibre dintre indivizi/grupuri și mediul exterior pentru a preveni instalarea acestora; adițional acestor scopuri curative și preventive, identificarea și maximizarea potențialului existent la nivel individual, de grup sau comunitar. Ulterior s-au impus noi revizuiri și reformulări și prin urmare în 1973, NASW a elaborat următoarea definiție a asistenței sociale: „ Asistența socială este activitatea profesională de sprijinire a indivizilor, grupurilor sau comunităților în potențarea și restaurarea capacităților proprii de funcționare socială și creare a condițiilor sociale favorabile acestui scop”(p.4). D. Buzducea explică despre practica asistenței sociale și anume că, înainte de 1970, practica asistenței sociale era definită prin intermediul metodologiilor și al domeniilor de intervenție, unde asistenți sociali erau identificați drept caseworkers(lucrători de caz), organizatori comunitari, lucrători în domeniul protecției copilului. În această perioadă, casework-ul era principala metodă folosită de către asistentul social în intervențiile sale la nivel individual sau familial. Group work-ul se folosea, de asemenea, ca metodă în practica asistenței sociale(găști stradale, spitale, închisori). Ar trebui menționat faptul că practica asistenței sociale include munca cu indivizii, cuplurile, familiile, grupurile și comunitățile. Practicienii în asistența socială îndeplinesc mai multe roluri în timpul procesului de acordare a ajutorului, și de asemenea, lucrează în colaborare cu alți profesioniști, precum, și cu alte organizații și instituții. D. Buzducea ne mai spune că încercările de cuprindere conceptuală a asistenței sociale au continuat, și ne spune de Crouch (1979) că definea asistența socială din perspectiva domeniilor de intervenție și a specializărilor existente, considerând că „ asistentul social este acel profesionist care îi asistă pe cei ce se confruntă cu subzistența pentru a deveni independenți la un nivel cât mai înalt posibil”(p. 46). D. Buzducea ne mai informează despre NASW că în anul 1981 elaborează o altă definiție a asistenței sociale, adoptată în cadrul adunării generale din 1982: „Profesia de asistent social, atât din perspectiva definirii tradiționale, cât și practice, este profesia care dezvoltă cunoștințe formale de bază, concepte teoretice, deprinderi funcționale specifice și valori esențiale necesare implementării serviciilor de asistență socială într-un mod eficient și constructiv”(p. 5). D. buzducea ne mai spune despre Rosenfeld (1983), care spune următorul aspect despre asistența socială , că : „ cel mai important scop în asistența socială este reducerea /eliminarea incongruențelor care apar între nevoile oamenilor și resursele existente la un moment dat”. D. Buzducea ne mai spune despre Barker (1995), care ne oferă o succintă definiție a asistenței sociale care este: „Știința aplicativă de sprijinire a indivizilor pentru a realiza o funcționare eficientă la nivel psihosocial”(p.221). Autorul D. Buzducea ne mai amintește și despre Gibelman (1995), care afirma că el : „ consideră că există mai multe modalități prin care asistența socială poate fi conceptualizată: prin intermediul sectoarelor de activitate ( sănătate, învățământ), domeniilor practice (școli, închisori, spitale, primării), tipurilor de agenți (nonfrofit, ONG-uri, guvernamentale), funcțiilor îndeplinite( servicii directe, supervizare), categoriilor de clienți( persoane cu handicap, copii străzii, persoane bolnave mintal), metodelor și tehnicilor(case-work,group work, community work), scopurilor practice( prevenție, rezolvare de probleme, terapie), serviciilor dezvoltate( terapie maritală, management de caz, planificare comunitară)”. D. Buzducea ne mai amintește și de E.Zamfir(1995) care elaborează următoarea definiție a asistenței sociale care: „ desemnează un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, din cauza unor motive de natură economică, socioculturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață”(1999, p. 100).D.Buzducea ne mai spune despre NASW(1996) care considera că: „ Misiunea profesiei de asistent social este aceea de a contribui la bunăstarea umană și la satisfacerea nevoilor fundamentale ale indivizilor, acordând o atenție specială persoanelor vulnerabile, dezavantajate și celor care trăiesc în sărăcie”(p. 1). D. Buzducea ne afirma ce au spus cei de of Social Work (2000), că au hotărât ca la întâlnirea de , Canada, înlocuirea vechii definiții elaborate în anul 1982 cu următoarea: „ Profesia de asistent social promovează rezolvarea problemelor din cadrul relațiilor umane, schimbarea socială, echilibrarea oamenilor, precum și a societății. Folosind teoriile comportamentului uman și ale sistemelor sociale, asistența socială intervine în punctele în care oamenii interacționează cu mediul exterior. Principiile drepturilor umane și ale justiției sociale sunt fundamentale pentru asistența socială”. De această dată, noua definiție a profesiei de asistent social vorbește de rezolvarea problemelor umane, de schimbare și echilibru, de drepturi și justiție socială, toate aceste deziderate contribuind la funcționarea socială a individului la parametrii normali, optimi. D. Buzducea ne spune despre legea românească, că asistența socială: „ reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, autoritățile publice ale administrației locale și societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane”( legea nr.705/2001, art.2).(D.Buzducea, 2005, pp.26-28).

D.Buzducea ne prezintă o concluzie a definițiilor date de autorii enumerați și anume: „Caracteristica generală a acestor definiții este accentul pus pe indivizi și mediu în același timp, această dualitate și interacțiune asigură progresul profesiei și în același timp o distinge de alte meserii. Cei care practică asistența socială și nu înțeleg faptul că finalitatea oricărei intervenții este realizarea bunăstării persoanei care apelează la serviciile de asistență socială, nu au vocație pentru această meserie și ca atare, pot aduce grave deservicii imaginii profesiei. În România , dup 1990, odată cu instalarea democrației și a statului de drept, s-a recunoscut în mod firesc și nevoia de asistență socială. Din cauza lipsei de profesioniști în domeniu, în cadrul autorităților locale au fost angajați pe posturile de asistent social, specialiști din alte domenii, ca ingineri, juriști, medici, economiști și chiar persoane cu studii medii. Mare parte a acestora aveau vocație umanistă, fiind deschiși spre problemele umane, dar fără pregătirea necesară practicării acestei profesii, au dat dovadă de lipsă de profesionalism în abordarea problematicii de specialitate. Acest fapt este justificat în parte de lipsa unui număr suficient de specialiști cu pregătire universitară în asistența socială care să acopere nevoile serviciilor sociale locale. Noua lege a asistenței sociale menționează foarte clar diferența dintre lucrători sociali( cei fără studii de specialitate, dar care totuși activează în serviciile de asistență socială) și asistenți sociali cu diplomă universitară (D.Buzducea, 2005, pp.28-29).

2.5.3. Asistența socială cu valori și atitudini

Autorul G.Neamțu ne prezintă definiția valorii după dicționarul Webster: „ceva care este valoros sau dezirabil prin sine însuși”. Alți mai afirmă că „valorile se referă la lucrurile care sunt preferate, dorite, în timp ce cunoștințele se referă la lucruri care sunt cunoscute sau cognoscibile”. Din punctul de vedere al profesionistului, valorile pot fi privite ca păreri, credințe despre oameni și despre cele mai potrivite căi de a-i trata pe oameni, astfel aceste credințe sunt reflectate în activitatea zilnică și conduc activitatea profesională. Profesia asistenței sociale există într-un context cultural mai larg și ea identifică și operaționalizează premisele valorice care există deja în societate. G.Neamțu ne mai amintește și de Schwartz,(1961), care spune că „ Valorile folosite în asistența socială fac subiectul a trei instanțe:

a) normele generale ale societății

b) funcțiile agenției respective

c) contractul cu respectivul sistem client

G.Neamțu ne prezintă o concluzie și anume: „Valorile pot fi caracterizate ca fiind convingeri nebazate pe argumente științifice, care conduc și direcționează activitatea profesională, iar aceste convingeri nu sunt doar apanajul profesioniștilor, pentru că ele sunt elemente ale culturii generale și sunt împărtășite de alți oameni aparținând aceleași culturi, dar totuși pot fi particularizate pentru diferitele grupuri profesionale. Astfel practica asistenței sociale se bazează pe două premise valorice esențiale: credința în unicitatea și demnitatea fiecărei persoane; credința în dreptul clientului la autodeterminare.(G.Neamțu, apud T.M. Alexiu, 2011, p 536).

G. Neamțu, ne explică despre asistența socială cum își construiește sistemul de valori: „ Asistența socială ca profesiune își construiește sistemul de valori plecând de la respectarea demnității și integrității ființei umane și recunoașterea democrației ca o cerință esențială a vieții sociale. Aceste două valori centrale reprezintă suportul atât al valorilor profesionale și al principiilor de intervenție, cât și al atitudinilor profesionale pe care le abordează orice asistent social. Ca valori profesionale în asistența socială sunt enunțate și respectate următoarele după Encyclopedia of Social Work, Asociația Națională a Asistenților Sociali, NASW:

– respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce înseamnă că toți oamenii, inclusiv minoritățile, trebuie să aibă acces egal la resursele de realizare a scopurilor și aspirațiilor;

– dezvoltarea și promovarea responsabilității sociale, în sensul că toate persoanele trebuie să-și adapteze trebuințele la exigențele mediului social și toate instituțiile trebuie să-și organizeze resursele pentru a răspunde nevoilor oamenilor;

– promovarea libertăților individuale, adică acceptarea faptului că umanitatea se prezintă într-o diversitate uluitoare și respectarea dreptului de a face propriile alegeri în vederea autodezvoltării;

– sprijinirea autodeterminării pentru persoanele ce doresc să-ți construiască propriul drum, dar ale căror resurse sunt insuficiente.

Autorul G.Neamțu ne prezintă câteva principii spuse de Picard, 1979:

– principiul individualizării, adică recunoașterea faptului că fiecare client este unic și trebuie tratat cu respect și considerație;

– principiul exprimării, inclusiv prin sentimente și utilizarea acestora ca resurse de dezvoltare a clientului;

– principiul implicării emoționale controlate și utilizarea stărilor emoționale proprii în interesul celuilalt;

– principiul acceptării necondiționate a drepturilor celorlalți;

– principiul atitudinii nediscriminatorii și eliminarea evaluării negative;

– principiul acceptării autodeterminării și respectarea opțiunilor clientului;

– principiul confidențialității și păstrarea cu rigoare a secretului informațiilor obținute cu privire la client.(G. Neamțu, 2011, p.274).

Autorul G.Neamțu ne vorbește și despre propriul sistem de valori și atitudini: „ În același timp , alături de valorile și principiile profesionale, în profesiunea de asistent social sunt implicate propriul sistem de valori și atitudini, propria „filosofie” de viață pe care , mai mult sau mai puțin , o desfășoară în relația cu clientul. Chiar dacă se acceptă ideea că nici un sistem de valori nu este superior altuia și că fiecare persoană are dreptul la propriile credințe și convingeri, totuși niciodată nu se poate obține o stare de absolută neutralitate, care să elimine influențele și contaminările, astfel încât este justificată preocuparea pentru această componentă profesională. Autorul G.Neamțu ne prezintă de la autorul Belkin (1975) cu un citat de ’Neil McMahon, cu următoarea structură:”Ca structură, sistemul de valori cuprinde:

valori cognitive

valori morale

valori culturale

valori personale

Valorile cognitive se formează și se bazează pe cunoștințe științifice probate și validate, dar și pe convingeri și credințe; valorile morale, inoculate de regulă în diverse etape ale ontogenezei, coordonează și direcționează comportamentele sociale; valorile culturale, includ structuri complexe de prelucrare a realității la nivelul grupurilor sociale. Un loc deosebit îl ocupă valorile personale, care uneori sunt recunoscute în această calitate, fiind translatate în alte zone, dar care au o autonomie specifică prin faptul că sunt strâns legate de deciziile individuale ale asistentului social”. Sistemul de valori constituie o componentă – cheie a profesiunii, deoarece activitatea de asistent social este, în esența sa, un proces de influențare și transmitere de valori unde neutralitatea nici nu este proclamată și nici nu reprezintă un deziderat profesional. Majoritatea profesioniștilor acceptă punctul de vedere potrivit căruia nu trebuie impuse conduita și comportamentul prin transfer direct de valori și atitudini, dar toți sunt de acord că relația de ajutor este o interacțiune la care ambele părți participă cu propria filozofie și ideologie și se influențează reciproc. Astfel încât voluntar sau nu , conștient sau inconștient, valorile asistentului social vor avea o anumită în cadrul relației, plecând de la premisa că el reprezintă „jumătatea sănătoasă” a interacțiunii cu o persoană aflată în criză, deci „bolnavă”. De aceea, ca relația să fie una efectiv de ajutor, asistentul social trebuie să demonstreze calități ca siguranță, încredere în sine, competență, sinceritate, receptivitate, deschidere la nou, obiectivitate, empatie și credibilitate.(G. Neamțu, 2011, p.276).

2.5.4. Calitatea vieții ca obiectiv al Asistenței sociale

Autorii, Rebedeu și Zamfir ne precizează în sens academic termenul „ social Welfare”: „semnifică studiul sociologic al agențiilor, programelor și politicilor angrenate în serviciile sociale. În acest sens este sinonim cu cel de „ sociologia calității vieții”. Calitatea vieții trebuie privită într-o perspectivă mai largă decât aceea de produs direct al creșterii economice. Pe lângă bunurile și serviciile economice, calitatea vieții este influențată de o gamă largă de alte componente: calitatea mediului natural și urban, condițiile sociale și umane, calitatea vieții sociale și a relațiilor interpersonale, posibilități de informare, de perfecționare intelectuală și participare la cultură ( A.Sandu, 2010, p. 21, apud Rebedeu, Zamfir, 1982. p.27).

A.Ș.Sandu ne prezintă o introducere a calității vieții ca obiectiv al asistenței sociale: „ În sensul de programe oferite de diverse agenții în scopul creșterii „ bunăstării individuale sau sociale” termenul „ social welfare” se suprapune semantic peste cel de asistență socială. Asistența socială este definită ca o activitate profesională de ajutorare a indivizilor, grupurilor și comunităților pentru a-și spori, a pune în valoare sau restaura funcționalitatea socială, și să creeze condițiile favorabile îndeplinirii scopurilor și obiectivelor personale ale indivizilor.

A.Ș.Sandu ne prezintă pe larg despre calitatea vieții ca obiectiv prioritar al asistenței sociale: „ Când acțiunile unor instituții precum cele moderne ale economiei de piață, politicele macrosociale, sau a unora tradiționale precum familia eșuează în a asigura indivizilor buna funcționare socială, și o minimă bunăstare materială, instituțiile specifice asistenței sociale sunt solicitate să intervină. Scopul acțiunilor asistențiale este de a da diferitelor categorii de clienți sentimentul împlinirii din perspectivă socială, financiară, de sănătate, ocupațională, recreativă. Scopurile general recunoscute ale asistenței sociale sunt acelea de a asigura o locuință pentru copii fără părinți, a reabilita persoanele dependente, reconversia și recalificarea persoanelor aflate în șomaj, lucrul cu persoane aflate în dificultatea de a se integra în mediul familial, colectivul de muncă, redarea unui sens vieții persoanelor în vârstă, terapia socială a persoanelor cu dificultăți emoționale, au toate ca obiectiv final creșterea generală a calității vieții clientului sub una sau alta dintre dimensiuni (obiective identificabile prin indicatori sociologici, psihosociologici și economici).La aceste obiective în general recunoscute ale asistenței sociale s-ar putea adăuga identificarea și ajutorarea sub aspect material – financiar, educațional, al creșterii accesibilității serviciilor medicale, consilierii persoanelor aflate în dificultate financiară ridicată(sărăcie), protecția persoanelor infectate cu HIV, asigurarea unor servicii de urgență persoanelor care au avut de suferit de pe urma unor dezastre naturale sau sociale, consilierea acordată diverselor categorii de clienți. Toate aceste obiective moderne ale asistenței sociale sunt chemate să concureze la ridicarea „ bunăstării individuale și sociale” a clienților.( A.Ș.Sandu, 2002, p.15-17).

A.Ș.Sandu , ne mai explică despre asistența socială și calitatea vieții: „ Asistența socială poate fi privită ca o pârghie, rolul este de a identifica, preveni, diminua și soluționa situațiile cu caracter defavorizant din cadrul societății, atât pe verticală, cât și pe orizontală angajând resursele indivizilor, comunității precum și a societății în ansamblul ei în vederea eliminării disfuncționalităților obiectivate. Finalitatea actului asistențial este aceea de creștere a funcționalității sociale a indivizilor, „bunăstării” individuale cu alte cuvinte a calității vieții clientului privit ca individ și actor social. Plecând de la premisa că în orice societate există în formă, manifestă atât fenomene ale normalității cât și ale anormalității, iar stabilitatea societății este dată de intervalul lărgit de normalitate în raport cu anormalitatea, asistența socială poate și trebuie să joace rolul de mediere culturală între diversele moduri și stiluri de viață adoptate de actorii sociali pe de o parte și acceptabilitatea socială ca medie a raportării conduitelor individuale la sistemul de norme și valori instituite ca fiind dezirabile. Asistența socială privită ca facilitatoare a „dezvoltării personale” are rolul „optimizării” actorului social individual sau colectiv (grup care acționează coordonat) în raport cu propriile aspirații, necesități și posibilități. Eficiența intervenției sociale nu se mai reflectă în gradul de normalitate a clientului, ci în satisfacția vieții, privită ca indicator subiectiv al calității vieții. În acest sens singura obiecție care se poate ridica este aceea că la granița dintre individul „optimizat” în raport cu propriile aspirații, necesități și posibilități pe de o parte și societate pe de altă parte, unde se află bariera controlului social. Ținându-se cont că valorile profesiei de asistent social sunt îndreptate tocmai în favoarea apărării și promovării drepturilor individului, se găsește conceptul de calitate a vieții ca fiind cel mai potrivit pentru a evidenția succesul intervenției asistențiale. Calitatea vieții nu va fi privită ca un concept abstract rezultat din analiza statistică a unor indicatori, ci se vor operaționaliza exact acei indicatori care pot avea relevanță pentru individ, anume cei obiectivi ( economico-sociali cum ar fi existența și volumul resurselor materiale ale individului, starea de sănătate) precum și cei subiectivi (satisfacția individuală, condiția afectiv-emoțională, acceptarea situației).( A.Ș.Sandu, 2002, p. 22-25).

CAP. III. Asistența socială la nivel individual, comunitar, societal

Autorul V.Miftode ne va prezenta, o introducere a celor 3 niveluri: „pe orizontala vieții sociale, domenii particulare și forme practice ale asistenței sociale care există deja sau care trebuie să existe (potrivit unui model prospectiv), într-o triplă perspectivă a drepturilor:

-la nivel individual (exigențe și nevoi proprii);

-la nivelul comunității sau grupului;

-la nivelul societății globale sau al mediului social.

Autorul V.Miftode, ne mai spune câteva aspecte despre individ: “Nu se poate face, desigur, o delimitare netă între aceste trei perspective de analiză întrucât orice acțiune sau intervenție pe probleme de asistență socială vizează în primă sau în ultimă instanță individul, adică satisfacția trebuințelor lui și asigurarea respectării depline a intereselor, demnității și drepturilor lui în orice împrejurare, (chiar și atunci când este vinovat față de “ceilalți” sau față de societate,) și în raport cu orice “sistem de referință” (instituție socială, unitate sau grup de muncă, adesea în raport cu “propria familie”). Interesul serviciilor specializate de asistență socială pentru drepturile individului trebuie să se manifeste chiar înainte de nașterea acestuia, prin asigurarea unor condiții optime de maternitate, a viitoarelor mame. În modelele culturale specifice comunităților rurale românești, “statutul tinerei mame” ocupă un loc, privilegiat (așa se explică funcțiile de “sfătuitori sociali”, pe probleme sanitare, de educație, ale “învățătorului satului”, preotului și, îndeosebi, ale “moașei”, o adevărată “asistentă socială”, în sens tradițional, pentru problemele “tinerei familii” și mai ales ale viitoarei “tinere mame”).(V.Miftode, 2010, pp. 239-240)

3.1. Asistența socială la nivel individual

V.Miftode ne explică cum, la nivel individual, asistența socială presupune următoarele drepturi:

1) Dreptul individului la o naștere normală, evitându-se factorii de risc în “perioada pre-natală”.

2) Dreptul individual la familie și, prin aceasta, la „dragostea părintească” (de aici rezultă obligația societății de a apăra, prin instituția adoptării, acest drept fundamental);

3) Dreptul individului la inocență în fața ofensivei primejdiilor, „atracțiilor”, capcanelor și disfuncțiilor sociale. Copiii sunt, în acest sens, cele mai frecvente victime și, de aceea, asistența socială trebuie să dispună de mijloace de apărare a acestora “în confruntare” adesea cu alte instituții (poliția, procuratura, tribunalul, medicina legală, biroul de „protecție socială”, Comisia pentru minori, serviciile de autoritate tutelară);

4) Dreptul individului la o dezvoltare normală atât fizică, cât și psihică, morală și intelectuală (de aici rezultă obligația societății de a interveni ori de câte ori acest drept nu este respectat fie în familie (uzându-se, dacă este cazul, de dreptul de „retragere” sau „decădere din autoritatea părintească” sau familială privind copilul sau individul „aflat în pericol”), fie în comunitatea rezidențială (sat, oraș, cartier), fie în una sau alta dintre instituțiile speciale (cămin, orfelinat, școală specială, penitenciar);

5) Dreptul individului la educație și cultură (inclusiv când se află, din anumite motive, în “instituțiile speciale”), la formarea personalității, la „asistența sanitar-medicală” și la „asistența juridică” potrivit standardelor internaționale din partea unor persoane calificate și abilitate în acest sens.

V.Miftode ne mai explică despre asistentul social că nu trebuie să vadă în toate acestea simple „drepturi constituționale”, mai mult sau mai puțin teoretice sau abstracte, ci exigențe funcționale deosebit de practice, a căror trăire, evaluare și diagnosticare constituie rațiunea propriului rol și a propriului statut. Există multe alte dimensiuni și drepturi individuale care trebuie să se afle în atenția asistentului social.(V.Miftode, 2010, p. 240)

3.2.Asistența socială la nivel comunitar

Autorul V.Miftode ne spune despre asistența socială la nivel comunitar în care sunt incluse următoarele drepturi:

1) Dreptul comunității la o viață normală, liniștită și funcțională, lipsită de violență, „tensiuni psihice”, mizerie materială și morală, lipsită – dacă se poate spune astfel – de cazuri problemă (copii abandonați, „bande de cartier”, familii dezorganizate, cerșetori, delincvenții juvenili).

2) Dreptul comunității la sănătate publică, fapt care obligă asistenții sociali să identifice "focarele de infecție" sanitară sau moral-comportamentală (din cartiere, zone rezidențiale periferice, blocuri, inclusiv din mediul rural) și factorii locali să intervină pentru diminuarea sau lichidarea acestora.

3) Dreptul comunității la viața culturală și la o „atmosferă psihică” potrivit propriilor opțiuni și aspirații, în măsură să favorizeze realizarea obiectivelor asistenței sociale locale și să frâneze apariția disfuncțiilor și a „cazurilor-problemă”.

4) Dreptul comunității la asistență judiciară și la o „funcționalitate normativă” în deplin acord atât cu „tradițiile locului”, cât și cu „standardele moderne” de asistență socială;

5) Dreptul oricărei “comunități locale” (sat, cătun, cartier, “zona rezidențială”) cu o populație semnificativă, la asistență socială. Altfel spus, nici, o comunitate umană și nici un primar nu se poate lipsi de serviciile asistentului social. Comunitățile umane locale au și alte drepturi și prezintă și alte exigențe în domeniul asistenței sociale, îndeosebi dacă ne raportăm la standardele internaționale, fapt ce ne obligă să asigurăm, în viitor, asistenți sociali profesioniști, cu diferite funcții și niveluri de calificare și servicii de specialitate în toate localitățile, zonele și „micro-zonele” sociale, în cele mai “îndepărtate” sate și cătune colinare sau montane. .(V.Miftode, 2010, p. 241)

3.3. Asistența socială la nivel societal

V.Miftode ne prezintă câteva aspecte despre nivelul societal: “Societatea trebuie să garanteze prin organismele ei respectarea în fapt a drepturilor și intereselor individului și ale comunității și, în acest sens, să asigure condițiile materiale, legislative și profesionale pentru constituirea și funcționarea întregului sistem de asistență socială necesar întregii populații. În perioada de tranziție prin care trece România se consideră ca prioritare, la nivel societal, următoarele probleme:

1) recunoașterea rolului și a statutului asistentului social începând cu “Nomenclatorul de profesii și ocupații” al țării și terminând cu “Statele de funcțiuni” ale primăriilor și diverselor instituții, întreprinderi și servicii sociale;

2) adoptarea unui “sistem legislativ” modern, adecvat domeniului, integrând atât experiența tradițională românească (în primul rând “modele culturale” sătești, reușita și funcționalitatea socială a familiilor cu mulți copii, sistemele locale informale de asistență și “sfătuire socială”, controlul social local sau “judecata obștii”) cât și exigențele impuse de practica internațională, de normele și valorile asistenței sociale actuale;

3) organizarea unei rețele adecvate de servicii, unități sau agenții de asistență socială, finanțate de la bugetul statului și totodată încurajarea și sprijinirea inițiativelor particulare, asociații, comitete locale, echipe voluntare de intervenție, cercetare și ajutor în domeniile specifice asistenței sociale;

4) exercitarea unui control permanent privind funcționalitatea sistemului de asistență socială, asigurarea în practică a respectării drepturilor și intereselor individuale și comunitare, adaptarea periodică a legislației și a formelor de intervenție la exigențele noi ale realității sociale;

5) cooperare inter-instituțională și inter-individuală atât pe plan intern, cât și internațional, prin confruntare de idei și transfer de experiență în vederea modernizării și perfecționării tehnicilor, formelor și mijloacelor de asistență socială practicate la un moment dat.

V.Miftode ne mai explică despre problematica societală a asistenței sociale care: “este, de asemenea mult mai complexă și mult mai incitantă, realitățile dramatice ale lumii contemporane punându-ne față în față (cel mai adesea prin mijlocirea imaginilor oferite de televiziuni) cu fenomene și fapte zguduitoare, tot atâtea zone de interes și obiective de intervenție socială. Particularitățile și sarcinile prioritare ale perioadei de tranziție în care se află România, ne-au determinat să sintetizăm, să selectăm și să ierarhizăm problemele și obiectivele asistenței sociale din țara noastră și să elaborăm, în acest sens, o schemă paradigmatică, ipotetică desigur, dar cu o evidentă funcție euristică:

Sistemul individual:

dreptul la naștere normală

viața de familie și dragostea părintească

nevinovăție sau dreptul la inocență

dreptul la o dezvoltare normală

educație și cultură, asistență socială generală

Sistemul comunitar

funcționalitate locală normală

sănătate publică

cultură și afecțiune comună

asistență juridică, normativă

posturi și asistenți sociali

Sistemul societal

profesie recunoscută social

sistem legislativ

rețea de servicii, agenții

control și adaptare

cooperare și transfer .(V.Miftode, 2010, pp. 241-243)

Sursa:

PROBLEMA ASISTENTEI SOCIALE

(inspirată de formularul publicat de BASW, Anglia)

III. II. IV. V.

10“oferte” 10 “oferte” 10 “oferte” 3 poziții

Sau sau I. Sau sau

exemple exemple exemple niveluri

1. 2. 3. 4.

Autorul V.Miftode ne prezintă despre: „Paradigma „spațiului de atribuire” al asistenței sociale”: Individul trebuie să dispună în orice moment de asistență socială și sprijin social în toate domeniile, de la asistența sanitar-medicală la asistența juridică, în măsură să asigure formarea personalității potrivit aspirațiilor individuale și exigențelor societale prevăzute sau practicate în civilizațiile contemporane. (V. Miftode, 1995).

BIBLIOGRAFIE

1. V.Miftode, 2010, Tratat de Asistență Socială: „Protecția populațiilor specifice și automarginalizate”, editura Lumen, Iași.

2. I. Petrică, 2012, „Biserica și Asistența Socială din România”, ed. Institutul European, Iași.

3. D.Stan, 2003, „Fundamentarea asistenței sociale în spațiul românesc”, în G.Neamțu, coordonator, în „Tratat de asistență socială”, ed. Polirom, Iași.

4. D.Buzducea, 2005, „Aspecte contemporane în Asistența Socială”, ed. Polirom, Iași.

.Mănoiu,V.Epureanu, 1996, „Asistența socială în România”, editura All, București.

6. V.Prelici, 2001, „Asistența socială: idee, demers, profesie”, ed, Mirton, Timișoara.

7. B.Cristian : „Dimensiunea contextuală a Asistenței Sociale”, în Tratat de Asistență Socială, coordonator G.Neamțu, 2011, ed. Polirom, Iași.

8. D. Buzducea, 2010: „Asistența socială a grupurilor de risc”, ed. Polirom Iași.

. Sandu, 2010 „Tehnici în asistența socială”, ed. Lumen, Iași.

.Ș.Sandu, 2002 „Asistență și intervenție socială”, ed. Lumen, Iași.

11. V. Miftode, 1995, “Teorie și metode în asistența socială”, ed.Fundației Academice Axis, Iași.

BIBLIOGRAFIE

1. V.Miftode, 2010, Tratat de Asistență Socială: „Protecția populațiilor specifice și automarginalizate”, editura Lumen, Iași.

2. I. Petrică, 2012, „Biserica și Asistența Socială din România”, ed. Institutul European, Iași.

3. D.Stan, 2003, „Fundamentarea asistenței sociale în spațiul românesc”, în G.Neamțu, coordonator, în „Tratat de asistență socială”, ed. Polirom, Iași.

4. D.Buzducea, 2005, „Aspecte contemporane în Asistența Socială”, ed. Polirom, Iași.

.Mănoiu,V.Epureanu, 1996, „Asistența socială în România”, editura All, București.

6. V.Prelici, 2001, „Asistența socială: idee, demers, profesie”, ed, Mirton, Timișoara.

7. B.Cristian : „Dimensiunea contextuală a Asistenței Sociale”, în Tratat de Asistență Socială, coordonator G.Neamțu, 2011, ed. Polirom, Iași.

8. D. Buzducea, 2010: „Asistența socială a grupurilor de risc”, ed. Polirom Iași.

. Sandu, 2010 „Tehnici în asistența socială”, ed. Lumen, Iași.

.Ș.Sandu, 2002 „Asistență și intervenție socială”, ed. Lumen, Iași.

11. V. Miftode, 1995, “Teorie și metode în asistența socială”, ed.Fundației Academice Axis, Iași.