Dimensiuni Psihosociale ale Relatiilor Conjugale. Acomodarea Interpersonala
ARGUMENT
Puși să răspundă la o întrebare cu privire la cel mai important lucru din viața lor, cei mai mulți oameni vor menționa o relație cu cineva apropiat: părinte, frate, fiu, soț sau soție, iubit sau iubită. Începând cu anii ´70 în psihologia social s-a dezvoltat domeniul relațiilor intime, în care sunt abordate în mod special relațiile apropiate dintre doi adulți ce implică atașament emoțional și dependență reciprocă.
Pentru majoritatea oamenilor cele mai multe răspunsuri sunt legate de realitatea socio-umană. Subiecte precum: prietenia și dragostea, creșterea și educarea copiilor, succesul în viață, comportamente deviante, înțelegerea în familie. Aceste probleme se discută în toate mediile sociale și segmentele populației. Fiecare om are mai mult sau mai puțin, o concepție despre viața de familie, are explicații, formulează predicții în legătură cu aspectele acesteia.
Prin experiența cotidiană se ajunge ca până la un punct, fiecare om să devină expert în problemele ridicate de spațiul muncii și a vieții nemijlocite întrucât funcționează cunoașterea comună ( sistem de reprezentări, cunoștințe, explicații obținute în mod spontan fără cercetare sistematică și fără metodă, pe baza activităților și contextelor obișnuite. Pe termen lung are loc confruntarea și ajustarea reprezentărilor și a schemelor explicative în funcție de datele realului.
Cercetările de psihologie socială și sociologie au dovedit cât de rafinate sunt strategiile cognitive ale individului obișnuit. Ele îmbină observațiile proprii cu observații ale semenilor obținute prin discuții informale, generalizează, formulează ipoteze, atribuie cauze, face interferențe suficient de sofisticate. Aceste strategii sunt spontane, incomplete, dar au multe puncte comune cu cunoașterea științifică.
Această lucrare are ca scop studierea relațiilor conjugale în vederea acomodării interpersonale, factorii care intervin în reușita sau eșecul unui mariaj, precum și viața ca persoană necăsătorită, cu evidențierea impactului asupra psihicului uman.
I . INTRODUCERE
Concepută ca formă de comunitate umană, familia este, poate, cea mai trainică dintre ele. Fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate ca structură socială, ea ocupă un loc aparte în raport cu toate celelalte forme de comunitate. Familia este considerată o formă complexă de relații biologice, sociale, spirituale și materiale între oameni care sunt legați prin căsătorie, sânge sau adopțiune. Fiind un fenomen social, familia își schimbă dinamica odată cu societatea și se modifică în raport de aceasta. Marea diversitate de tipuri de familii care s-au succedat de-a lungul timpului sau care coexistă în societățile contemporane impune găsirea unor trăsături caracteristice comune. Acest lucru s-a realizat prin două categorii de perspective : una sociologică și alta juridică.
Sociologia definește familia ,,ca un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consangvinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune. Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relațiile directe, informale, nemediate. Calitatea de grup primar nu semnifică absența normelor și reglementărilor, dimpotrivă, familia este unul din grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă”.
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de drepturi și obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii. Concluzionând, se poate spune că familia este un grup formal, reglementat prin legi și alte acte normative.
Cele două perspective, sociologică și juridică, se completează reciproc ; în unele situații, perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice și, implicit, la schimbarea reglementărilor legale privind familia.
Pregătirea pentru exercitarea rolurilor familiale se face pe baza unor norme și modele sociale difuze. Nu toate familiile au aceeași capacitate de socializare a rolurilor. În unele familii, învățarea rolurilor familiale nu se face în mod adecvat, se realizează doar parțial sau se face contrar așteptărilor de rol. În a doua jumătate a secolului XX, socializarea rolurilor familiale a început să fie sprijinită și prin intermediul unor instituții care oferă asistență familiei (consilieriat familial, asistență socială specializată, publicații de specialitate).
Componenta cea mai importantă a mediului familial este dimensiunea afectivă. Ea este capitală pentru viața de familie, este componenta de căpătâi. Poate tocmai din același motiv este și dimensiunea care poate fi cea mai vulnerabilă, cea mai afectată. Evenimentele de război, de refugiu, de exil, de separare forțată, de segregare și migrație pot influența într-un mod foarte serios și nociv viața de familie și viața fiecărui membru al unei familii afectate de astfel de cauze.
Imaginea curentă a familiei, preluată în discursul politic și științific, este aceea a unei instituții care conservă tradițiile și valorile naționale. „Fiind o instituție ce se transformă foarte lent și anevoios, familia are o independență relativă fața de contextul social-economic, având o mare capacitate de inerție; schimbările ei nu se fac odată cu schimbarea regimului politic ci urmăresc succesiunea civilizațiilor” . Ultimele opinii susțin că familia caută acum să se debranșeze de „gloria” conservatorismului, de „meritul” de a fi păstrătoarea valorilor naționale, devenind mai curând „barometrul” schimbărilor sociale, trecând printr-un vizibil proces de democratizare, laicizare și liberalizare . Avem de-a face de această dată cu o familie integrată tot mai puternic în societatea globală, tot mai mult condiționată de schimbările economice și sociale, influențând la rândul ei dinamismul social global.
Realitatea socială contemporană a diversificat cadrul conceptual în care includem cuplul, căsătoria și familia. Se încearcă rezolvarea neliniștilor, frustrărilor, incertitudinilor care domină orice tânăr înainte, în timpul sau după consumarea unei relații. Existența omului are câteva coordonate clare care sunt atinse inevitabil. Ne naștem, de obicei, într-o matrice bipolară reprezentată de cuplul parental. Continuăm devenind noi înșine personalități polarizate feminin sau masculin, identități psiho-sexuale conștiente de sine. Apoi încercăm să ne găsim perechea pentru că dimensiunea noastră psihologică este marcată de șansa de a fi și de a ne releva în cadrul conviețuirii ca femeie sau bărbat. Aspirăm către structura arhetipală bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul alături de care să ne dezvoltăm sexual, afectiv, mental și spiritual. Descoperim erotismul și iubirea , iar atunci când satisfacția generată de acești factori este destul de intensă și încrederea în celălalt este mare, începem să ne gândim la căsătorie. Când facem acest pas, deja valorizăm instituția familiei, că suntem suficient de maturi pentru a ne pune problema descendenților, se accentuează simțul responsabilității. Încercăm prin înțelegere și armonie să păstrăm unitatea familiei, să socializăm urmașii pentru a le ușura integrarea în societate. Aici observăm că deja închidem un ciclu al vieții și deschidem un altul.
Oamenii încearcă să imprime un anumit specific acestor coordonate de mai sus. Acest lucru face ca existența umană să fie dominată de o diversitate de comportamente, de o multitudine de stiluri de viață, ceea ce îngreunează încercarea de definire a realității. Placând de aici, putem înțelege că triada cuplu, căsătorie, familie care este dependentă de stadiile dezvoltării societății în general, reprezintă un produs al societății care se modifică odată cu aceasta fiind astfel în continuă devenire și ale cărei coordonate viitoare nu pot fi precizate. Din acest punct de vedere, putem explica apariția unor forme de organizare familiară și de disparițiile lor în diferite etape ale dezvoltării societății și putem înțelege importanța condițiilor istorice, economice și sociale în care evoluează familia.
II . PARTEA TEORETICĂ
Cap. 1. Cadrul conceptual
Definirea vieții de familie
Termenul, de „ familie ” a apărut prima dată la Roma, provine din latinescul „ famulus” care se traduce servitor și desemna ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș. Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă agnați ( rudele de linie paternă) și cognați ( pe linie maternă ) și să devină sinonim cu gens ( toate rudele de sânge – comunitate formată din aceste rude).
Ceea ce unește familia antică este un fapt mult mai puternic decât nașterea, sentimentele și forța fizică; este religia căminului și a strămoșilor. Familia antică este o asociere religioasă ce depășește singura asociere potrivit naturii. În aceasta concepție întâlnim termenul de „ familie ” până în perioada Renașterii, în secolul al XIV-lea. Dacă acceptăm ca definiție minimală a familiei cea propusa de Levi Strauss – „ unitate mai mult sau mai puțin durabilă și socialmente aprobată a unui bărbat cu o femeie și a copiilor lor ” – trebuie să acceptam că această unitate socială implică o instituție larg răspândită, exprimată în diverse forme concrete. Multe concepte au dispărut, altele le-au luat locul, dar familia a rămas ca o componentă a devenirii umanității.
Familia extinsă, bazată pe un larg sistem de înrudire nu a rezistat în societățile puternic industrializate. În mediul urban, competiția profesională, forța statului a condus la abandonarea unor trăsături considerate minore și conservatoare, ca de exemplu, intrarea femeii în contextul economiei de piață, ieșirea parțială din cadrul domestic bazat pe repartiția sexuală a obligațiilor, a atras alienarea feminină și o puternică mișcare în redistribuirea rolurilor domestice.
Evoluțiile sociale au probat precaritatea armoniei dintre familii și societate. Aceasta fiind înțeleasă ca un refugiu pentru indivizii aflați într-o lume indiferentă și ostilă. Astăzi, familia tinde să se reducă la un cuplu prin care un bărbat și o femeie încearcă să-și construiască propria istorie, propriile valori. Legăturile de rudenie cedează locul legăturilor afective.
Familia a reprezentat un obiectiv central de reflecție asupra politicilor sociale. De aproximativ un secol, focalizează interesul mai multor discipline științifice, juridice (dreptul familiei), economice ( studiul bugetelor de familie, studii de piață privind preferințele de consum a familiei), demografice ( nupțialitatea, fertilitatea, divorțialitatea), psihologia ( psihologia familiei ), psihiatria ( cu accent pe familia ca mediu terapizant de maladii psihice).
Definirea familiei înregistrează o mare varietate de conținut, mergând de la înțelesuri vagi atribuite de simțul comun până la definiții mai exacte date de juriști.
G. P. Murdock – familia este un grup social caracterizat prin rezidență comună, componentă economică, reproducere. Ea include adulți de ambele sexe dintre care cel puțin doi au relații intime recunoscute social și au unul sau mai mulți copii procreați sau adoptați pe care ii cresc.
Levy Strauss afirma că familia este un grup social ce își are originea in căsătorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin dragoste și obligații, morale, juridice, economice, religioase, sociale, incluzându-le și pe cele sexuale.
Marry Ann Laman și Riedman Agnes – pornesc de la analiza unei definiții care este în circulație în SUA – familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge, adopție care:
constituie un singur cămin;
interacționează și comunică unul cu celălalt în conformitate cu respectivele lor roluri sociale;
creează și mențin o cultură comună.
Altfel spus, familia reprezintă orice relație exprimată sexual sau relație copil-pamiliei ), psihiatria ( cu accent pe familia ca mediu terapizant de maladii psihice).
Definirea familiei înregistrează o mare varietate de conținut, mergând de la înțelesuri vagi atribuite de simțul comun până la definiții mai exacte date de juriști.
G. P. Murdock – familia este un grup social caracterizat prin rezidență comună, componentă economică, reproducere. Ea include adulți de ambele sexe dintre care cel puțin doi au relații intime recunoscute social și au unul sau mai mulți copii procreați sau adoptați pe care ii cresc.
Levy Strauss afirma că familia este un grup social ce își are originea in căsătorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin dragoste și obligații, morale, juridice, economice, religioase, sociale, incluzându-le și pe cele sexuale.
Marry Ann Laman și Riedman Agnes – pornesc de la analiza unei definiții care este în circulație în SUA – familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge, adopție care:
constituie un singur cămin;
interacționează și comunică unul cu celălalt în conformitate cu respectivele lor roluri sociale;
creează și mențin o cultură comună.
Altfel spus, familia reprezintă orice relație exprimată sexual sau relație copil-părinte în care oamenii sunt de obicei, în legături de rudenie (căsătorie, adopție):
locuiesc împreună pe baza unui angajament;
formează o unitate economica și au grijă de cei tineri;
își găsesc identitatea ca fiind membrii importanți ai grupului.
Cei doi autori afirmă ca familia este un cămin, noi extindem definiția sub aspectul locuirii comune pentru a include cuplurile care fac naveta și în cazul părinților non-custodiali care nu locuiesc cu copii lor, dar au relații cu ei.
Membrii unei familii nu sunt absolut necesar legați prin căsătorie, sânge sau adopție.
Nu toate rolurile menționate trebuie sa fie incluse (familie reprezintă și cuplul fără copii, familia monoparentală). Sociologia nu mai consideră că o familie trebuie să aibă un tată aducător de venit și o mamă casnică; exista familii cu roluri inverse.
Referitor la comunitatea intrafamilială: o comunitate familiala semnificativa nu este neapărat încorsetată de roluri sociale prescrise.
Membrii familiei se consideră părinți esențiali; familia poate fi văzută ca grup primar ideal; aici oamenii comunică liber ca ființe umane integrate.
Este preferabil sa vorbim de definirea familiei (și nu definiția familiei) prin discutarea mai largă a caracteristicilor și funcțiilor sale. Nici una dintre funcții nu este integrală și prezentă în aceeași formă în culturi diferite.
Oamenii au caracteristici comune în unele privințe; ele fac posibilă și necesară viața în grupuri restrânse; nașterea copiilor determină și o îndelungată dependență față de părinți.
Familia ca prototip al societății
Considerații sociologice asupra familiei
Familia face parte din categoria realităților primare sau fundamentale, fiind o instituție universal umană. Ca și societatea sau natura comunitară a omului, familia se poate constitui ca nucleu de înțelegere și explicare a realității. Tematica de studiu specific nu poate fi încadrată unei singure discipline; ea se plasează la răspântia mai multor științe socio-umane: sociologia, antropologia, psihologia, istoria, etnologia, demografia sau, toate, capitole consistente privind problematica familiei. Sociologia familiei nu se delimitează foarte net în spațiul acestor studii; familia este privită, în acest cadru, ca entitate eminamente socială aflată în raport nemijlocit și esențial cu societatea totală. Mai mult, ea constituie chintesența însăși a sociabilității, a cărei consistență concretă este trecută cu vederea în desele ocazii în care se pune sub semnul îndoielii natura socială a omului. Paradigma individualistă modernă investighează, adică aruncă umbra îndoielii asupra valențelor sociale ale personalității umane.
Sociologia c1asică pornește, dimpotrivă, tocmai de la datul naturii sociale umane. Familia consacra categoria primară a socialului, cea substanțială. Ca ființă biologică, omul se plasează într-un grup de rudenie, adică de consubstanțiali, de indivizi a căror omogenitate și interdependență ține de chiar constituția lor fizică. Este de neconceput o percepție individualistă, a omului izolat, a cărui structură genetică este curățată de orice contaminare de grup, adică de rudenie. Este însă foarte important să subliniem că, pe lângă substanța fizică pe care oamenii o împărtășesc între ei, în cadrul grupurilor familiale, prin însăși constituția lor biologică, există și un patrimoniu moral, unul intelectual, un altul religios sau cultural care îi integrează magmei socialului supraindividual, adică o consubstanțialitate spirituală și morală care îi identifică. În lumina acestor argumente, sociologia familiei este un domeniu de sociologie pură sau fundamentală. Debutul înțelegerii societății se află în explicarea familiei, ca tip social primar. Cele dintâi preocupări în această direcție se regăsesc în vestul continentului, în Franța și Anglia și apar spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Între cei ale căror lucrări au avut relevanță deosebită în această direcție sunt de menționat: Rene Villerm, Auguste Comte, Frederic Le Play, Emile Durkheim, Talcott Parsons, antropologii A.R. Radcliffe-Brown, Claude Levy Strauss.
Mai atenți uneori la contextul paradigmatic decât la consistența subiectivă și obiectivă totodată a familiei, sociologii își încadrează studiile în cele trei mari perspective teoretice: funcționalismul, conflictualismul și interacționismul. Conform perspectivei funcționaliste, familia este o instituție socială care, asemenea tuturor celelalte instituții sociale, există în virtutea exercitării unor anumite funcții.
Tipurile generale de funcții familiale identificate sunt: reproducerea (producerea unui număr suficient de urmași pentru a garanta perpetuarea comunității ori a societății respective), socializarea (transmiterea către copii – dar nu exclusiv către aceștia – a modelelor culturale dominante), îngrijirea, protecția și afecțiunea, identificarea (conferirea unui status identitar și social prin legitimarea apartenenței la un anumit grup de rudenie) și reglementarea comportamentului sexual. Perspectiva conflictualistă concepe familia ca un sistem de permanente conflicte, negocieri și armistiții. Dacă Marx și Engels considerau că familia reproduce, la scara mică, conflictele care au loc la scara mare, între c1asele sociale, sociologii americani – preluând oarecum tradiția lui Freud – sunt cu mult mai specifici, rezervând familiei o conflictualitate de tip aparte: Randall Collins (1975) interpretează raporturile conjugale ca pe o permanentă confruntare între soțul-gangster și soția-victimă, în vreme ce Jetse Sprey (1979) considera conflictul ca o parte a tuturor sistemelor și interacțiunilor, inclusiv sistemele familiale și interacțiunile maritale; în pofida constrângerii de a coopera pentru a supraviețui, șotii concurează între ei pentru autonomie, autoritate și privilegii.
În sfârșit, perspectiva interacționistă înțelege familia ca pe o entitate dinamică, în care persoanele își modelează continuu existența și își definesc relațiile. Căsătoria, chiar și nașterea copiilor, implică modelarea unor noi definiții; procesul este cu atât mai complicat cu cât acestea trebuie să construiască o sub-lume, un fel de seră în care soții, două persoane cu biografii diferite și separate, să poată coexista și interacționa. Iată că, în sociologie, familia este privită ca instituție cu oarecare utilitate, ca mediu conflictual sau ca inventare a unei biografii comune de către indivizii care o compun. În aproape toate cazurile familia este subordonată intereselor sau bunăstării individului. Din aceasta pricina nu se întâlnesc, poate, concepții sociologice unitare și cu adevărat relevante în ceea ce privește familia ca atare, nu subordonată individului sau intereselor de clasă. Eficiența de cunoaștere a sociologiei poate fi, din acest punct de vedere, neclară. Chiar și în ceea ce privește definirea familiei din punct de vedere sociologic, ea este încă, din punctul de vedere al rigorii științifice, tributară antropologiei.
Definiții stranii, care trădează superficialitatea studiilor sociologiei moderne (interacționiste) asupra realității perene a familiei, întâlnim astăzi în tratate de specialitate ale unor autori consacrați: „Compoziția bizară în ceea ce privește sexul și vârsta o face (pe familie) să fie un grup de lucru neeficient, un slab comitet de planificare, un grup de distracții incomod și un grup incert de comunicare spirituală. Conducerea ei e asumata de doi amatori, relativ lipsiți de experiență, nepregătiți pentru rolurile de soț, soție, părinți" (Reuben Hill). Deși, în mod evident, autorul citat se focalizează asupra ipostazei familiei contemporane, pronunțarea falimentului acestei instituții, echivalentul falimentului bazei sociabilității umane implică o mare doză de risc. Ea denotă, lucru la fel de grav, o primă tentativă sociologică de abandonare a unei teme perene de meditație.
Abordarea antropologică a familiei
Poate că din cauza caracterului „natural” al familiei, ea s-a bucurat în primul rând de atenția antropologilor. Nume celebre, precum Alfred R. Radcliffe-Brown, Claude Levi-Staruss, Marcel Mauss, Edward E. Evans-Pritchard și-au orientat cercetările înspre aspecte ale familiei și rudeniei. În special mariajul și sistemele parentale au constituit obiectul predilect de investigație antropologică. Datele rezultate în urma cercetărilor au dus la consolidarea unei baze de cunoaștere consistente, mai consistentă poate decât cea oferită de studiile sociologice. Aceasta poate fi o cauză pentru care definițiile antropologice date familiei constituie punct de reper și in abordarea sociologică. Cele mai cunoscute și mai uzitate definiții ale familiei au, de regulă, două accepțiuni:
cea restrânsă, conform căreia familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia (definiție care se bazează, observam, pe căsătorie și cuplu, ca instituție generatoare a vieții familiale;
cea lărgită, care identifică familia cu grupul social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune, care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic și au grija de copii (George Peter Murdock).
În corespondență cu definiția antropologului mai sus citat, Enciclopedia Britannica descrie familia prin trei caracteristici principale: locuința comuna a membrilor, cooperarea economică și reproducerea biologică.
Abordarea istorică a familiei
Tot în Marea Britanie a luat naștere un domeniu special, denumit istoria familiei. Relevanța studiilor istorice asupra familiei, argumentată și în sociologie de Emile Durkheim, se susține prin datele comparative furnizate. Poate cea mai generoasă cale de cunoaștere a unei realități eminamente tradițională, cum este familia, istoria sociala și a mentalităților furnizează material de cercetare atât antropologiei, cat și sociologiei familiei.
În cercetările specialiștilor britanici în istoria familiei (ca disciplină autonomă de studiu), investigațiile acestei instituții s-au concentrat pe unul dintre următoarele trei aspecte:
a) Dimensiunea afectivă (având ca obiect de referință relațiile conjugale sau parentale, atitudinile sexuale, practicile premaritale); teza cercetărilor întreprinse pe această direcție este ca schimbările socio-culturale majore influențează profilul afectiv al familiei. Contraproductiva este dificultatea depistării unei relative cuantificări a indicatorilor specifici.
b) Dimensiunea demografică (are ca obiect de studiu gospodăriile, numărul de botezuri, căsătorii, înmormântări, iar baza de cercetare o constituie registrele civile). Această abordare este mai apropiată de științele naturii, oferind informații verificabile, cu grad mare se exactitate.
c) Dimensiunea economico-gospodărească (se referă la relațiile economice dintre membrii familiei, relații de moștenire, de proprietate, de succesiune a titlurilor și privilegiilor). Aceasta este, până astăzi, cea mai fructuoasă direcție de cercetare a domeniului.
Considerații psihologice asupra familiei
În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor și cibernetica (prin Norbert Wiener, Ludwig von Bertalanffy) au avut un cuvânt important de spus, ca și în alte domenii științifice. Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntamplătoare, care funcționează pe baza unor reguli și dispune de homeostazie (echilibru).
Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma părților lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, familia este mai mult decât suma membrilor ei componenți. Adică, ceea ce contează in abordarea familiei este și interacțiunea dintre acești membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcții și căutând să își mențină un anumit echilibru.
Salvador Minuchin definește structura familială ca fiind setul invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacționale. Tranzacțiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când și cine cu cine se relaționează. Pattern-urile tranzacționale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute. Dar funcția lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. In felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacțiile repetitive care construiesc pattern-uri de funcționare a respectivei familii.
Aceste pattern-uri sunt menținute prin două tipuri de constrângeri:
1. Unul generic, referitor la regulile universale care guvernează organizarea familiei. De exemplu, există în cadrul familiei o ierarhie a puterii și o complementaritate a funcțiilor (copii nu au aceleași niveluri de autoritate ca părinții, iar aceștia din urmă au nevoie de o interdependență pentru a acționa ca o echipă).
2. Unul idiosincratic, referitor la expectațiile reciproce ale unor membrii particulari ai familiei. Aceste expectații se construiesc in timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei și de regulă apar în mici evenimente zilnice. Fiecare dintre membrii familiei contribuie la dezvoltarea și întărirea acestor așteptări.
Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (pană la un anumit nivel), dar să se și adapteze atunci când circumstanțele o cer, pentru a-și putea menține integralitatea și funcționalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale.
Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soț – soție). Ele se pot forma după criterii precum: generația căreia membrii aparțin, sex, interese, funcții. Cele mai importante și mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:
1. Subsistemul adulților – uneori acesta este denumit și subsistemul marital sau al soților, deoarece include, de regulă, diada soților. Rolul preponderent este cel de a modela intimitatea și angajamentul. Principalele abilități necesare pentru a-și îndeplini acest rol sunt complementaritatea și acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soț să participe la viața familială, să “ofere” fără a considera că prin aceasta “pierde” ceva.
Adică ambii soți simt că pot fi independenți, dar in același timp și că sunt împreună. Dificultățile de relaționare pot apărea de exemplu, atunci când unul dintre soți insistă in urmărirea propriilor scopuri, lăsând in urmă scopurile diadei ca întreg.
Acest subsistem poate deveni un refugiu față de stresul extern, și o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învățarea, creativitatea și creșterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susținerea aspectelor pozitive ale partenerului și la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte ce erau inactive pană atunci.
Subsistemul marital are nevoie și de protecție față de cerințele și nevoile altor sisteme, mai ales in situația cuplurilor cu copii, pentru a-și oferi unul altuia suport emoțional.
2. Subsistemul parental apare atunci când se naște primul copil și de regulă cuprinde părinții, dar poate include și membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a crește copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele și de a-i disciplina. Acum apar de multe ori dificultăți, deoarece adulții devin in același timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar și părinte pentru copil și nu întotdeauna aceste două tipuri de funcții sunt eficient întrepătrunse. Asta poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil in interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Orice influență exterioară asupra copilului sau modificare in evoluția acestuia va avea efecte și asupra acestui subsistem, chiar și asupra celui marital.
3. Subsistemul fratriilor include copiii din familie și le oferă acestora primul grup social in care sunt cu toții egali. În acest subsistem copiii învață negocierea, cooperarea, competiția, submisivitatea, suportul reciproc, atașamentul față de prieteni. Ei preiau diferite roluri și poziții in familie, iar de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluția lor ulterioară in viață. În familiile cu mulți copii există o diferențiere a rolurilor și mai accentuată, cel mic încă acționând în aria securității, îngrijirii și a ghidării, timp in care cel mare deja experimentează contactele și contractele cu mediul extrafamilial.
Fiecare subsistem are nevoie de granițe clare, dar și flexibile pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme, dar și pentru a fi capabil să negocieze și să interacționeze cu acesta.
Granițele reprezintă un concept fundamental al orientării structuraliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă și cum. Rolul granițelor este de a proteja diferențierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcții specifice și anumite cerințe de la membrii săi; dezvoltarea abilităților interpersonale in interiorul acestor sisteme se repercutează asupra libertății subsistemului respectiv față de celelalte. Natura granițelor va avea un puternic impact asupra funcționării fiecărui subsistem, dar și al familiei ca întreg.
Minuchin descrie trei tipuri de granițe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze:
Granițele rigide sunt cele care permit o interacțiune și o comunicare minimală intre subsisteme. Indivizii pot fi izolați sau forțați să acționeze autonom. Ele permit membrilor maximum de independență și o interacțiune minimă cu ceilalți membrii. Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei.
Granițe clare – se află la mijlocul continuumului dintre rigid și difuz; sunt cele care promovează comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcțiilor lor in cadrul familiei.
Granițe difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcțiilor și a membrilor care fac parte din subsisteme. Ele permit o intimitate minimă și o interacțiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea și autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influențați unul de celălalt. In alți termeni, relațiile dintre membrii sunt suprapuse.
Ciclul vieții familiale
În afara vârste1or biologice, viața este delimitată de cicluri culturale, sociale sau familiale, care definesc omul în funcție de rolul pe care îl joacă în organizările de tip social sau familial. Durata vieții umane, măsurată prin ciclul vieții familiale, nu este una omogenă: o vârstă nu seamănă cu alta, ci se definește prin îndatoriri și roluri specifice. Separația între aceste etape este, uneori, marcată extrem de puternic, prin ceea ce antropologii numesc rituri de trecere. Viața individuală constă în a trece, succesiv, de la o vârstă la alta, prin ceremonii de consacrare ale existențelor specifice acestor vârste. Orice schimbare în viața unui individ trebuie reglementată astfel încât societatea să nu fie perturbată ci, dimpotrivă, individul să adopte modele sociale prestabilite.
Nașterea, copilăria, pubertatea, căsătoria, paternitatea, bătrânețea, moartea sunt asemenea praguri ce presupun transformarea indivizilor conform unor modele sociale. De la copil la tânăr, de la celibat la căsătorie, de la bătrânețe la integrarea în comunitatea sfântă a strămoșilor sunt treceri, praguri care consacră – sărbătoresc – existența familială. Le prezentăm, sumar, pe cele mai generale, care se întâlnesc în cele mai multe societăți familiale.
Alegerea partenerului în vederea căsătoriei. Există doua forme de întâlnire între sexe: între grupuri omogene din punct de vedere sexual și individual.
Înainte de începutul secolului al XX-lea, perioada premaritală presupunea adoptarea unor modele de comportament ce indicau clar intenția de căsătorie. Se dăruiau diverse obiecte, aveau loc întâlniri între familii, vizitele tinerilor sau întâlnirile dintre ei se desfășurau sub supravegherea părinților, în anumite cadre consacrate. Începând cu secolul al XX-lea, tinerii se întâlnesc fără să mai adopte aceste tipuri de comportamente, sustrăgându-se observației sociale și evitând astfel, de multe ori, încheierea unei relații prin căsătorie. Aceeași etapă și-a pierdut, în prezent, multe din semnificațiile sale; cuplurile conviețuiesc multă vreme înainte de căsătorie, iar frecvența schimbării partenerilor premaritali este foarte mare, mai ales la băieți.
Căsătoria. Este un moment fundamental în cic1ul familial, care semnifică desprinderea cuiva de familia de origine și întemeierea uneia noi. Căsătoria nu a căpătat decât relativ recent sens juridic, civil în ceea ce privește indivizii. Înaintea creștinismului, deși era marcată de un ritual religios, căsătoria nu era înregistrată de vreo instituție publică. Stabilirea rezidenței cuplului nou căsătorit se face diferit, de la o societate la alta, în sistem patrilocal (soția își urmează soțul în casa acestuia), matrilocal (soțul intră în casa soției) sau neolocal (cei doi soți își stabilesc împreună un domiciliu nou).
Nașterea copiilor. Este un fapt ce are nu numai sens biologic, dar mai ales social. Distincția intre legitimitatea sau nelegitimitatea copiilor este una dintre cele mai vechi. În Antichitate, de pildă, ea se referea mai cu seamă la adulterul femeilor, greșeala capitală ce putea duce la întinarea neamului. Legitimitatea era oferita copiilor numai prin recunoașterea lor de către tată. Legătura biologică dintre acesta și copii era un fapt de importanță secundară față de legătura socială, de recunoaștere a unui fiu drept continuatorul tatălui. Apartenența legitimă la un neam oferea un statut social demn; în lipsa demonstrării unei asemenea apartenente, individul era ceea ce astăzi numim „un marginal”, o persoană fără statut, fără recunoaștere socială, ce putea fi totuși integrat unui neam străin din punct de vedere biologic, fie prin adopție, fie ca sclav sau client.
În Evul Mediu creștin, importanța legitimității fiilor a scăzut ca importanță; adulterul era reprobabil ca încălcare a jurămintelor depuse în biserică, la săvârșirea tainei căsătoriei. Astăzi, el este motiv de întrerupere a contractului civil dintre cei doi parteneri. În ziua de astăzi, nașterea copiilor ridică probleme ce nu țin de legitimitatea sau excluderea familială a descendenților, ci de redefinirea rolurilor familiale ci de problemele induse de aceste redefiniri.
Maturizarea copiilor. Implică, în primul rând, realizarea finalității fundamentale a familiei. Descendenții sunt pregătiți să preia patrimoniul familial și să-i asigure continuitatea, adică să aibă, la rândul lor, descendenți. În familia modernă, acest prag înseamnă, în primul rând, emancipare, adică ruperea legăturilor cu familia de origine, slăbirea legăturii între părinți și copii; în familia tradițională, el marca îmbogățirea cadrului familial cu noi tipuri de relații familiale.
Bătrânețea. Este epoca în care are loc transferul de putere și autoritate între generații. De asemenea, apar noi relații de dependență, de aceasta dată a părinților de copii. Venerarea bătrânilor este o tradiție generala în cadrul societăților tradiționale, unde ei reprezentau cea mai mare acumulare a cunoașterii ordinii universale. Ea este substituită, însă, astăzi de tolerarea și „asistarea” lor în cadrul unor instituții speciale și, în paralel, de anularea acestui privilegiu al înțelepciunii vârstei prin proliferarea politicilor, ideologiilor și tehnicilor de întârziere sau anulare a bătrâneții.
Moartea. Dispariția fizică a unui membru al familiei poate avea implicații foarte diferite în funcție de tipul familial. În familiile societăților antice sau cele din comunități rurale conservatoare, așa cum se întâlnesc încă în Romania, morții neamului formează o comunitate de rudenie ce se plasează în continuarea neamului viu, al celor trăitori. Comunitatea străbunilor se va păstra în apropierea urmașilor, ocrotindu-i și, în același timp, având nevoie de slujba pe care aceștia o fac în cinstea lor. Această dispariție poate avea ca urmare fie creșterea solidarității prin responsabilizarea membrilor supraviețuitori, fie scăderea ei, accentuând tendințele de individualizare sau însingurare ale acestora. Toate ritualurile familiale tradiționale ce se cereau executate de către rudele defunctului aveau, pe lângă rolul magic-religios, de celebrare a trecerii unui hotar, și funcție solidarizatoare, căci îi alăturau pe cei înrudiți în această responsabilitate comună. Un aspect foarte important al faptului morții unui membru al familiei este succesiunea sau moștenirea. Transmiterea către moștenitorii legitimi a patrimoniului material și spiritual al familiei era un act de importanță capitală. Trebuie sa amintim, totuși că moștenirea nu a avut dintotdeauna forma testamentara sau legală cunoscută astăzi. La romani, de pildă, testamentul nici nu era cunoscut. Averea tatălui se transmitea fiilor încă din timpul vieții acestuia; ei erau co-proprietari. Proprietatea nu era obiect de tranzacție, ci se considera dată pentru veșnicie de strămoșii venerați; ea nu aparținea bunului plac sau liberului arbitru, ci generațiilor succesive care se adăugau neamului.
Cap. 2. Familia ca grup de rudenie
Descendența
Descendența înseamnă succesiunea generațiilor unei comunități de neam. Este reprezentarea filiației sociale și familiale care constă, în preluarea, păstrarea, sporirea și transmiterea patrimoniului genetic, material, cultural al unui grup de rudenie. Descendența este definita ca grup de filiație, ai cărui membri sunt prinși în relații genealogice care îi leagă pe unii de alții și pe toți de strămoșul fondator, întâiul, întemeietorul lanțului generațional.
Având un sens mai specific decât descendența, filiația desemnează legătura de rudenie dintre un copil și părinții săi. Cel mai adesea, filiației îi este asociat statutul de legitimitate. Considerată universal ca biliniară, această legătură este supusă diferitelor modele culturale ce guvernează reproducerea socială și socializarea indivizilor. În funcție de aceste contexte, filiația, ca și descendență, poate fi matrilinară sau uterină (fiind considerați consanguini cei care provin din aceeași mamă) și patriliniară sau agnatică (sunt rude cei proveniți din același tată). Este foarte important de reținut că descendența nu are sens exclusiv biologic, ea nu se materializează exclusiv prin legături de sânge între genitor și progenitor. Exisă descendențe pur sociale (cazul adopțiilor) sau spirituale (descendența divină a anumitor). Mult timp, descendența sau filiația biologică a fost considerată dominant matriliniară (aportul biologic al mamei în reproducere fiind evident și incontestabil, mult înainte ca aportul biologic al tatălui să fie detectat), iar cea socială ca predominant patriliniară. Copilul este dependent biologic în primul rând de mamă, iar social în primul rând de tată.
Noțiunea de descendență a fost folosită inițial cu referire la gens, grupuri de filiație patriliniară care ar fi reunit, prin intermediul unor descendențe presupuse sau fictive, familiile suverane din vechea Roma. Antropologul Lewis H. Morgan a precizat apoi sensul descendentei ca și criteriu de afiliere ce permite integrarea indivizilor în grupuri (gentes) diferite, cu frontiere sociale bine delimitate. Grupul de descendență, al cărui sens este unul preponderent cultural și care este reprezentat, de multe ori, ca filiație mitica și ca celebrare a unui cult al originii sacre, poate avea și trăsăturile unei entități sociale discrete, atunci când societatea utilizează această reprezentare culturală pentru a organiza interacțiunea indivizilor în vederea atingerii unor obiective precise.
Abia de curând descendența a căpătat importanța pe care i-o acordam astăzi, ca instituție centrală in cadrul grupurilor de rudenie. Edificarea acestui statut a început în perioada consolidării dominației bisericii creștine. Abia atunci familia începe să fie definită preponderent prin dimensiunea sa orizontală, adică prin relația conjugală. Până în acel moment, familia desemna continuitatea pe verticală generațională a unui anumit grup de rudenie. Diferența este una crucială, căci de la acest moment, întreaga percepție umană asupra lumii și societății se va limita la o temporalitate tot mai îngustă.
Cuplul
Deși atracția și preferința interpersonală se manifestă ca fenomen psiho-social încă de timpuriu, atracția de natură erotico-sentimentală ocupă o pondere importantă începând din preadolescență. La adolescență, sentimentul este limitat, tinerii fiind dominați de idei și fantezii erotice peste care se suprapun emoții și dorințe. Datorită factorilor care au accelerat maturizarea sexuală s-a generalizat tentația ca tinerii să-și înceapă viața sexuală devreme, erotismul devenind din ce în ce mai mult un domeniu de fascinantă atractivitate, de încercare de exercitare a identității, a autonomiei și a afirmării eului. Psihologia socială a încercat elaborarea unor serii de teorii care să explice formarea cuplurilor, cele mai cunoscute fiind: teoria similarității si cea a complementarității trăsăturilor. Aceste teorii nu satisfac, deși explică oarecum șansa alegerii partenerului, nu justifică suficient actul decizional. Cea mai credibilă teorie accentuează perspectiva dinamică a cuplului, insistând pe factorii psihologici și fizici. Factorul fizic acționează prin erotismul comportamental, iar cel psihologic alimentează stabilitatea relației, necesitatea dezvoltării acesteia în timp, inclusiv sau mai ales în căsătorie.
Cuplul poate fi definit ca o structură bipolară de tip bio-psiho-social, bazată pe interdeterminism mutual, adică partenerii se satisfac, stimulează, susțin, dezvoltă și realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin celălalt. În această definiție este vorba de cuplul heterosexual. Conform definiției, un cuplu poate fi armonic, adică satisfăcător și stabilizator sau dizarmonic, tinzând spre disociere. Cuplurile tind să oscileze fie către stabilitate, coeziune și progres, fie către instabilitate, disensiune și dizolvare. În primul caz, factorii menționați conduc către o permanentizare a relației care are mari șanse de a se transforma într-o căsătorie. Aceasta implică consecințe sociale, afective, morale, juridice care o diferențiază clar de viața de cuplu.
Căsătoria
Aspecte istorice
Chiar și înaintea epocii moderne, când familia conjugală sau menajul conjugal cunoaște cele mai inedite evoluții, formele de căsătorie se diferențiau substanțial: uniunea conjugală putea aduna în aceeași structură familială un bărbat și mai multe femei (poliginie), o femeie și mai mulți bărbați (poliandrie); mai multe femei și mai mulți bărbați (poligamie) sau un bărbat și o femeie (monogamie). Pe lângă acestea, există forme derivate sau preferențiale de căsătorie, care se deosebesc de căsătoria „primară” prin faptul că presupun existența unei uniuni conjugale anterioare pe care se grefează. Dintre aceste forme „privilegiate” sau derivate sunt de menționat leviratul, în care văduva este luata în căsătorie de fratele soțului decedat, sororatul, prin care un bărbat văduv se căsătorește cu sora soției decedate și căsătoria avunculară, dintre unchiul patern și nepoata sau dintre mătușa maternă și nepot. Uniunea conjugală se sprijină pe legăturile între grupurile familiale ale soților, care vizează, de fapt, o descendență comună întărită și legitimă.
Fata de relația de descendență, de paternitate sau de filiație, relația conjugală păstrează un rang secundar și în Antichitate. La anticii greci sau romani, căsătoria însăși, înainte de a fi o instituție în sine, constituia o îndatorire civică și familială; ea este una din numeroasele hotărâri dinastice pe care trebuie sa le ia un nobil. Căsătoria este instrumentul prin care se realizează legătura între ascendenți și descendenți și nu are decât importanță derivată din slujirea acestui scop. Femeia, devenita nubila încă de la 12 ani, era considerata o natură inferioară celei a bărbatului. Legea lui Manu spune că „Femeia, în timpul copilăriei, depinde de tatăl ei; în timpul tinereții, de soțu1 ei; dacă-i moare soțul, de fiii săi; dacă nu are fii, de rudele apropiate ale soțului; căci o femeie nu trebuie niciodată să se conducă după bunul ei plac.” În căsătorie, ea se desparte definitiv de familie, de origine prin inițierea religioasă într-o altă formă de cult și prin supunerea cvasitotal a autorității soțului.
Puterea conducătorului familiei asupra soției sale era desemnată, la romani, prin termenul manus. Deși mulți comentatori fac din acest termen dovada supunerii femeii în fața forței fizice a bărbatului, este mai probabil că această supunere să se datoreze, ca întreg dreptul privat, credinței adânc înrădăcinate în superioritatea bărbatului. De altfel, deși căsătoria o face pe femeie supusă soțului ei, ea îi conferă, în același timp, cea mai înaltă demnitate la care putea aspira, anume aceea de soție, mater familias, matroana, pe care o poate pierde dacă își pierde soțul. Morala casnica recomanda ascultare soției și putere de comandă soțului, dar și respect reciproc. Cei doi nu sunt persoane legate prin sentimente sau interese particulare, ci împart o responsabilitate care îi depășește pe fiecare în parte. Atât soțul cât și soția reprezintă câte un statut important în structura familială. Ei poartă același titlu în familie: pater familias – mater familias la romani, oikodespotes – oikodispoina la greci, grihapati și grihapatni la hinduși. Același principiu al legăturii de statut familial este sugerată și în formula pe care o rostea femeia romană la căsătorie: Ubi tu Caius, ego Caia (unde ești tu Caius, eu sunt Caia).
Religia nu acorda femeii un rang egal cu al soțului sau, ea nu este stăpâna vetrei sacre la care slujește. Ea nu deține religia prin naștere, ci delegat; este inițiată în cultul domestic al familiei soțului prin căsătorie. Nu ii poate reprezenta pe strămoși, întrucât nu descinde din ei și ea însăși nu va deveni un strămoș. Totuși, soția își are propriul său domeniu și drepturi specifice. Unde nu exista soție, nu exista nici urmași, iar cultul casnic este insuficient și incomplet. Conform lui Plutarh, la romani prezența soției este atât de necesară în săvârșirea ritualurilor sacrificiale încât un preot își poate pierde sacerdoțiul rămânând văduv. Adulterul era, de altfel, una din cele mai grele crime care se puteau comite împotriva familiei. Semnificația sa nu consta în încălcarea fidelității afective a soților, ci în pericolul întinării descendenței prin nașterea de fii bastarzi, descendenți ai altui tată, care, nefăcând parte din grupul agnatic supus lui pater familias, riscau să pângărească religia familială și cultul strămoșilor. Iată de ce legile antichității greco-latine dădeau tatălui dreptul de a nu recunoaște copilul, de a-și judeca soția și de a pedepsi adulterul chiar prin moarte. Mai mult decât dreptul, soțul avea obligația morală față de neam și față de cetate sa nu lase nepedepsită o asemenea faptă, chiar dacă sancțiunea se putea limita la repudierea vinovatei.
Iubirea ca liant al căsătoriei
Iubirea este sentimentul puternic de atracție si unire a celor doi parteneri care formează cuplul (marital sau nu). Actualmente el stă la baza transformării cuplurilor erotice în cupluri conjugale.
E. Wheat descrie cinci forme de manifestare a iubirii:
1. Epithumia – se referă la dorința fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacție. Satisfacția sexuală este un indicator sigur al sănătății căsniciei, chiar dacă, după Wheat, relațiile sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei.
2. Eros – este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune mai ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu ființa iubită, dar și dorința de a o poseda total (fizic, mental, spiritual). De aici – romantismul. Este o iubire pasională și sentimentală și reprezintă cel mai adesea punctul de plecare în căsătorie.
3. Storge – este o formă de dragoste, descrisă ca relație confortabilă, care înglobează o
afecțiune naturală si sentimentul de apartenență reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală si se manifestă în relațiile dintre soți, părinți si copii, frați si surori, realizând sentimentul de apartenență la un grup unit.
4. Fileo – este genul de iubire care prețuiește pe cel iubit manifestând-se cu gingășie, dar așteptând întotdeauna un răspuns. Se traduce prin prietenie, reciprocitate. Fileo creează prieteni, în strânsă apropiere. Ei își mărturisesc și împărtășesc gânduri, planuri, sentimente, atitudini, visuri, probleme intime, pe care nu le-ar putea încredința altcuiva. Ei își împart timpul și interesele, ceea ce conferă căsătoriei siguranță, atractivitate și recompense. Chiar dacă există multă pasiune în sexualitate, absența lui Fileo înnegurează căsătoria și o face neinteresantă.
5. Agape – este dragostea completă, lipsită de egoism, care are capacitatea de a se oferi
continuu, fără a aștepta nimic în schimb. Ea prețuiește și slujește necondiționat, spre deosebire de Fileo care presupune reciprocitate. Este modelul iubirii Christice, dincolo de emoții și sentimente pasionale, fiind profund infuzată spiritual, rod al unei opțiuni conștiente, al unei alegeri libere. Este definită și ca o dragoste a acțiunii, presupunând ajutorare, a face bine, a avea compasiune pentru celălalt, fiind mai curând o atitudine și un comportament motivat spiritual, și aproape deloc emoție.
Aspecte juridice
În accepțiunea Codului familiei, prin căsătorie se înțelege:
într-un prim sens, actul juridic prin care viitori soți își manifestă voința, de a se căsători, în condițiile și în termenele impuse de lege (art. 3–18, Codul familiei). Acesta este înțelesul noțiunii în contextul art. 1, alin. 3 din Codul familiei: „familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți”;
în al II-lea sens, termenul de „căsătorie” desemnează situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic și care subzistă pe toată durata căsătoriei – art. 28, alin. 1 din Codul familiei: „Soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.
în al III-lea sens, prin căsătorie, se înțelege instituția juridică, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează actul juridic de căsătorie și statutul juridic al soților; desemnează și ceremonia care are loc atunci când se încheie actul juridic de căsătorie; art. 217 – celebrarea căsătoriei – procedura încheierii căsătoriei de către ofițerul stării civile.
Definiția căsătoriei: căsătoria este uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în scopul întemeierii unei familii și cu respectarea dispozițiilor legale.
Căsătoria se distinge prin următoarele caractere juridice:
a) Căsătoria este o alianță între două persoane de sex opus, o uniune dintre un bărbat și o femeie
Căsătoria, ca uniune, intră sub incidența normelor juridice. Prin cosimțământul exprimat la încheierea căsătoriei, viitorii soți situează uniunea dintre ei sub incidența normelor juridice imperative.
Căsătoria nu se poate încheia decât între un bărbat și o femeie, în sensul persoanelor de sex opus. În situația în care o persoană își schimbă sexul printr-o intervenție chirurgicală (transsexual), se poate căsători în mod valabil, numai după ce schimbarea de sex a fost înregistrată la serviciul de stare civilă. (art. 44, litera i din Legea 119/1996 – schimbarea sexului se face prin mențiune pe actul de stare civilă, iar certificatul de naștere se eliberează în baza hotărârii judecătorești definitivă și irevocabilă).
b) Căsătoria este liber consimțită
Art.1, alin. 3 din Codul familiei prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți. Consimțământul viitorilor soți trebuie să fie liber exprimat și nu viciat. Aceste reglementări sunt cuprinse și în acte internaționale: Declarația Universală a drepturilor omului, Convenția O.N.U. cu privire la consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătorie încheiată la New York la data de 10 decembrie 1992 și ratificată de România prin Legea 116/1992, Convenția europeană a drepturilor omului ratificată de țara noastră prin Legea nr. 30/1994.
c) Căsătoria este monogamă
Se bazează pe fundamentul căsătoriei și anume existența unor sentimente de afecțiune reciprocă între soți, care implică monogamia. Codul familiei reglementează monogamia ca și principiul fundamental în art. 5, iar alte dispoziții legale incriminează bigamia (art. 303, Cod Penal).
d) Căsătoria este în principiu o uniune pe viață (caracterul perpetuu)
Căsătoria încetează prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți și se poate desface prin divorț. Ca o consecință a acestui caracter legiuitorul a prevăzut și situațiile în care se acoperă cazurile de nulitate absolută. Acest caracter nu este stipulat expres, dar decurge din rigurozitatea cu care a reglementat încheierea, desfacerea sau desființarea nulității, numai pe cale judiciară, în baza unor proceduri derogatorii de la dreptul comun.
e) Căsătoria se întemeiază pe egalitatea deplină în drepturi dintre bărbat și femeie – este un principiu constituțional.
f) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii
Cauza actului juridic al căsătoriei constă în întemeiere unei familii. Căsătoria încheiată din alte considerente, de către unul dintre soți (sau ambii) poate fi desființată. Este vorba despre căsătoria fictivă care poate fi probată prin orice mijloc de probă. Nulitatea absolută a unei căsătorii încheiate în scopul de a obține anumite avantaje poate fi acoperită dacă între soți se stabilesc relații conjugale reale.
g) Caracterul laic/civil al căsătoriei
În România, încheierea și înregistrarea căsătoriei este de competența autorităților de stat – art. 3, Codul familiei recunoaște numai căsătoriile încheiate în fața ofițerului de stare civilă și nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă (art. 18, Codul familiei).
Căsătoria religioasă nu produce efecte juridice.
Există legislații în care viitorii soți pot opta între căsătoria religioasă și cea civilă (Italia, Spania, S.U.A., Finlanda, Danemarca, Brazilia, India) sau legislații în care se recunosc efectele juridice numai căsătoriilor religioase (țări musulmane, Grecia).
h) Căsătoria este un act juridic solemn
Simplul acord de voință al viitorilor soți nu este suficient pentru încheierea căsătoriei; pentru a fi valabil, el trebuie exprimat cu respectarea solemnităților impuse de lege:
în fața ofițerului de stare civilă, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința oricare dintre viitorii soți;
consimțământul trebuie exprimat personal și public, în fața a doi martori.
i) Căsătoria este un act juridic bilateral
Consimțământul, ca o condiție de fond, este de esența căsătoriei în sensul că numai prin acord de voință se poate încheia actul juridic de căsătorie, în sens de negotium iuris.
j) Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria este un act juridic de condiție. Viitorii soți, prin consimțământul exprimat la încheierea căsătoriei, acceptă aplicarea unui regim judiciar de la care nu pot deroga și nici nu îl pot modifica.
Natura juridică a dat naștere la discuții în literatura de specialitate. Astfel au fost exprimate opinii diferite care pot fi grupate pe mai multe teze:
1) Căsătoria este o instituție civilă diferită de instituția contractului. Argumentele invocate în susținerea acestei teorii au fost:
părțile nu pot stabili clauzele uniunii dintre ei;
există un regim juridic diferit din punct de vedere al capacității părților, consimțământului și viciilor de consimțământ, obiectului și cauzei;
regim juridic diferit în materia nulităților;
principiile fundamentale care stau la baza încheierii actelor juridice civile: principiul consensualismului (mutuus consensus, mutuus dissensus) și principiul forței obligatorii nu se regăsesc și în materia căsătoriei (căsătoria se desface sau desființează numai pe cale judiciară);
efectele căsătoriei sunt diferite de efectele actului juridic civil
2) Căsătoria este un contract
Argumente:
raportul juridic dintre soți ia naștere în baza acordului de voință liber exprimat;
în baza acestui acord de voință se nasc drepturi și obligații între soți.
Acest contract de căsătorie este diferit de convenția matrimonială, care are un caracter accesoriu și facultativ și reglementează raporturile patrimoniale. Analizând aceste argumente, putem desprinde o serie de asemănări și deosebiri între căsătorie și contract.
Asemănări:
căsătoria și contractul sunt acte juridice bilaterale;
participanții la raporturile judiciare născute din căsătorie sau contract se află într-o poziție de egalitate juridică.
Deosebiri:
principiul libertății de voință a părților care conferă posibilitatea de a determina efectele actului juridic încheiat este lipsit de eficiență în materia căsătoriei. Căsătoria este un act juridic condiție, în timp ce majoritatea contractelor sunt acte juridice subiective. Se apropie de contractul de adeziune.
contractul încheiat prin voința părților (mutuus consensus) poate înceta tot prin acord de voință (mutuus dissensus), căsătoria poate fi desfăcută prin acordul soților, dar numai în condițiile legii (art. 38, alin. 2, Codul familiei, art. 298–302, Proiect cod civil) și numai pe cale judiciară (art. 1020–1021, Cod civil).
în cazul contractului, fiecare parte are un scop diferit de cel cocontractantului său, în timp ce prin încheierea căsătoriei viitori soți urmăresc același scop, al întemeierii unei familii.
nulitatea în materia căsătoriei are particularități față de nulitatea actelor juridice.
contractul poate fi susceptibil de modalități: termen, condiție, sarcină, pe când căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre ele.
contractul poate fi încheiat prin reprezentare, în timp ce căsătoria este un act juridic personal.
în ceea ce privește efectele, părțile contractante pot stabili, de comun acord, întinderea drepturilor și obligațiilor ce le revin, în timp ce soții prin acordul lor exprimat la încheierea căsătoriei se supun unui regim legal și imperativ cu anumite drepturi și obligații.
Concubinajul
Concubinajul este o uniune de fapt cu caracter de stabilizare și nu intră sub incidența reglementărilor legale.
Starea de concubinaj se caracterizează prin următoarele:
uniune de viață în comun;
aparența exterioară a unui menaj;
libertatea juridică de a se căsători.
În ceea ce privește concubinajul, este exclusă aplicarea prin analogie a dispozițiilor din codul familiei privitoare la relațiile dintre soți.
Regimul juridic al comunității de bunuri, aplicat soților, nu se extinde și asupra bunurilor concubinilor. Nu se aplică prezumția legală de bunuri comune bunurilor dobândite de concubini în perioada concubinajului. Concubinii pot dobândi bunuri aspra cărora să aibă fiecare un drept de proprietate pe cote-părți, în raport cu contribuția fiecăruia la dobândirea lor. Contribuția concubinilor este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanțelor judecătorești, pe baza probatorului administrat.
Din punct de vedere legal, concubinajul nu există ca instituție de drept, ea bazându-se pe reguli neprevăzute de lege. Însă, nu același lucru se poate susține despre logodnă, unde începând cu 1 octombrie 2011, putem discuta de o instituție de drept, cu reglementări speciale care nasc anumite drepturi și obligații. Noul Cod Civil prevede această diferență în articolul 266 și anume că logodna reprezintă practic o promisiune reciprocă. Prin urmare, diferența dintre cele două, ar reprezenta practic obligarea părților la a se căsători. Pe de cealaltă parte, concubinii nu-și promit nimic, sau chiar daca își promit, nu sunt sancționați legal dacă nu își duc la îndeplinire promisiunea de a se căsători.
Concubinajul nu a fost dintotdeauna recunoscut ca o forma normala de conviețuire. Nici in prezent aceasta forma de conviețuire nu este acceptata de toți oamenii. Concubinajul a cunoscut o explozie in anii '60 în Statele Unite ale Americii si în Marea Britanie. Înainte de ani '60 acest stil de viața era considerat un comportament deviant. In ultimele decenii coabitarea este recunoscuta în diverse tari europene sau de cultura europeana ca fiind o alternativa la căsătorie, și a crescut permisivitatea sociala precum și recunoașterea legala în unele țări fata de aceasta alternativa la familie. La începuturile sale, concubinajul era mai frecvent în mediile defavorizate din punct de vedere economic si social. Deși își menține în continuare aceeași poziție în aceste medii, coabitarea tinde sa devina pentru anumite categorii sociale o alternativa preferabila si practicata de un număr tot mai mare de persoane cu un status economic si social mediu sau superior (tinerii intelectuali și studenții).
În România au existat câteva încercări de legiferare a coabitării, dar în nici un document oficial, această formă nu apare ca fiind un tip de familie, ci mai degrabă o alternativa a vieții de familie. Constituția României afirma că Statul Român ocrotește familia și căsătoria. Articolul 48 din Constituția României, la aliniatul 1, susține că familia se întemeiază pe baza căsătoriei liber consimțite între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. În Codul Familiei, sunt recunoscute ca familie doar cuplurile căsătorite legal (civil). Potrivit acestui cod, familia are următoarele caracteristici: căsătorie liber consimțită, egalitate între soți, relațiile de familie bazându-se pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei. Membrii familiei sunt obligați și prin lege sa-si acorde sprijin moral si material în cadrul familiei. Codul familiei nu are efecte juridice decât pentru cei căsătoriți. Prin urmare, din punct de vedere legal în căsătorie este mai multă responsabilitate si aceasta e împărțită între parteneri. Avantajul major al cuplurilor căsătorite legal îl constituie ocrotirea acestora de către lege.
În 2002, un proiect de lege a fost votat favorabil de Comisia pentru Drepturile Omului din camera deputaților. Acest proiect de lege reglementează relațiile liber consimțite fără forme de căsătorie, între un bărbat și o femeie pentru a proteja drepturile celor doi. În sensul acesta, cei doi concubini (băiatul de minim18 ani si fata de 16 ani) vor semna un contract de uniune consensuală în fata unui notar public, urmând a fi înregistrați în Registrul pentru evidența persoanelor aflate în concubinaj. Iar după 10 ani de coabitare le sunt aplicabile prevederile dreptului familiei prin asimilare cu instituția familiei. Acest proiect însa nu a fost adoptat ca lege. Pe de o parte adoptarea sau neadoptarea legii nu este o piedica celor care vor sa aleagă aceasta formă de conviețuire. Pe de alta parte votul contra legii concubinajului reprezintă lipsa de sprijin din partea statului român fata de cuplurile de concubini.
Cap. 3. Teorii privind problematica studiată
Legăturile dintre indivizi și intelect
Modul în care acționăm pentru dezvoltarea și exprimarea unei noi interpretări a experienței într-o relație este în multe puncte similar cu funcțiile metaforei. Relaționarea și folosirea metaforelor ilustrează deci același important proces psihologic. Pe de o parte, în cazul unei metafore avem de-a face cu două domenii de semnificație, iar extinderea se realizează de la un domeniu la celălalt pentru a-1 înțelege mai bine pe unul cu ajutorul celuilalt. De cealaltă parte, în cadrul unei relații, pornim de la două sisteme de semnificație personalizate, câte unul pentru fiecare persoană care intră în relație – putem să considerăm, pentru moment, aceste sisteme de semnificație ca „personalități” – și, prin crearea legăturilor între aceste sisteme, cei doi parteneri pot să se considere inter-dependenți din punct de vedere psihologic și comportamental. Cele două persoane construiesc, prin diferite procese de negociere, o entitate comună, dar nouă. Această nouă creație extinde conștiința existenței celor două persoane, influențând totodată comportamentul, gândurile și sentimentele lor, transformând, în acest sens, gândirea lor. Astfel, la fel ca metaforele, relațiile sunt vaste.
Complexul interdependențelor relaționale reiese parțial din negocierea semnificațiilor împărtășite, care se bazează pe cele două seturi originale de fundații mentale ale celor două intelecte individuale. Metaforele, ca și relațiile, sunt indisolubil legate de moment și de cultură. Nu se va vorbi astăzi despre șeful unui stat ca fiind un bun păstor, de exemplu, deși această metaforă era uzuală acum 2000 de ani. La fel ca relațiile, metaforele sunt catalizatori pentru dezvoltări creative ale gândirii, semnificațiilor și înțelegerii dependente de contextul apariției unei astfel de dezvoltări, în mod similar, relațiile se înscriu într-un context derivat din cultură și într-un anumit loc în timp. Astfel, demersurile de a cultiva egalitatea în relațiile dintre femei și bărbați în zilele noastre ar stârni probabil uimire în rândul predecesorilor, care concepeau o altă „ordine naturală”.
În contextul temporal și cultural, partenerii de relații realizează, așadar, unele lucruri similare metaforei: ei pornesc de la două universuri de gândire diferite (cele două intelecte separate ale lor) și creează punți de legătură între ele, care extind, limitează și transformă comprehensiunea și identitățile. Există un anumit paralelism între folosirea și aprecierea metaforei, pe de o parte, și activitatea a două minți omenești în procesul lor de creare, susținere și dezvoltare a relațiilor sociale și personale, de cealaltă parte, într-o metaforă, un domeniu de discurs este tradus în altul; într-o relație, două minți separate se bazează pe un context de cunoștințe pentru a realiza transferul, comparația, deducția și pentru a găsi punctele comune.
Pentru a realiza extinderea în cazul unei figuri de stil, în mintea unei persoane trebuie să își manifeste prezența simultan mai multe elemente. Dacă un individ acceptă la un moment dat utilitatea denumirii de „corabie" pentru „guvern", atunci trebuie să se gândească simultan că știe câteva noțiuni elementare despre corăbii și guverne. Trebuie să vadă o legătură folositoare între cele două domenii de discurs și trebuie să poată lucra cu această legătură, în cazul relațiilor, pentru a crea o înțelegere reciprocă extinsă sau o lume de semnificații comune, trebuie să-și dea seama ce gândește partenerul să, să compare acest lucru cu ce gândește el, să poată identifica o legătură și să poată, astfel, lucra cu această legătură. Desigur că, în general, ne așteptăm ca, într-o relație, să fie mai ușor să pătrundem semnificațiile și intelectul altcuiva până la nivelul în care gândirea lor este similară cu un lucru pe care noi deja îl înțelegem foarte bine : propria noastră gândire. O astfel de pătrundere a semnificației altor indivizi depinde de o serie de procese care reies dintr-o examinare mai atentă a metaforei.
Teoria echilibrului
Acest demers de orientare cognitivistă se concentrează asupra proceselor mintale mai degrabă decât asupra realității obiective. Teoria sugerează că oamenilor le plac indivizi asemănători lor deoarece acordul este o experiență reconfortantă, generatoare de afecte pozitive. Atunci când doi indivizi se simpatizează reciproc și descoperă, la un moment dat, existența unui anumit dezacord între ei – privind fie o atitudine, fie opinia despre un obiect, persoană ori situație – se naște o anumită tensiune, de natură să instaleze o stare de dezechilibru. Pentru atenuarea tensiunii si restabilirea echilibrului, unul dintre parteneri sau amândoi își vor modifica percepțiile, făcându-le să fie din nou consensuale. Dacă oamenii percep deosebirile dintre ei din prima clipă în care s-au cunoscut, nu se vor place unul pe celălalt, datorită unei stări de dezechilibru, pe care nimeni nu se va strădui sa o înlăture, de vreme ce nu există un echilibru anterior care sa fie restabilit.
Această interpretare nu rezistă în toate interacțiunile sociale. Uneori indivizilor le place să fie văzuți de către ceilalți ca fiind deosebiți, ceea ce îi face să se simtă unici și cu totul aparte. S-a constatat, totodată, că dacă se înlătură teama de a fi respinși din cauza deosebirilor dintre ei și alte persoane, știind de la început că celălalt este dispus să accepte alte puncte de vedere, neasemănarea nu mai constituie un obstacol în calea interacțiunii și a atracției reciproce.
Teorii ale învățării prin condiționare
În cea mai simplă versiune, perspectiva behavioristă consideră că indivizilor le sunt simpatice persoanele care întâmplător sunt de față atunci când aceștia primesc o recompensă, chiar dacă nu au nimic de-a face cu plăcutul eveniment. De exemplu, un experimentator evaluează creativitatea unui individ, o a treia persoană aflându-se de față. În studiul lor din 1969, Griffit și Guay au constatat că participanții i-au plăcut mai mult atât pe experimentator, cât și pe martor după o evaluare favorabilă și mult mai puțin după ce li s-au comunicat scoruri nefavorabile – deși numai unul dintre cei doi le acordase calificative. Este o interpretare neconcludentă, deoarece fenomenul poate primi și o altă explicație cognitivă. De exemplu, participanții la experimentul mai sus menționat puteau să își închipuie că martorul împărtășește opinia experimentatorului despre creativitatea lor.
O interpretare ceva mai elaborată este modelul condiționării afective, elaborat de Byrne și Clore și care include următoarele caracteristici:
Oamenii identifică stimulii ca recompense sau pedepse, după care urmăresc să îi obțină pe cei din prima categorie și să-i evite pe ceilalți.
Sentimente pozitive se asociază cu stimulii-recompensă și sentimente negative cu stimulii-pedeapsă.
Un stimul este evaluat în funcție de sentimentele pe care le stârnește. Evaluarea este favorabilă dacă sentimentele sunt pozitive, nefavorabilă dacă sentimentele sunt negative.
Orice stimul neutru care întâmplător este asociat cu o recompensă va provoca sentimente pozitive, în vreme ce, dacă este asociat cu o pedeapsă, va stârni sentimente negative.
Prin urmare, indivizii pot fi simpatici sau antipatici, plăcuți sau neplăcuți după cum sunt asociați cu sentimente pozitive sau negative. În 1971, Griffit si Veitch au realizat un experiment care confirma această interpretare. Niște necunoscuți au făcut aceleași declarații în fața unor participanți aflați fie în condiții dezagreabile (căldură, aglomerație), fie în condiții agreabile. Celor din prima condiție, necunoscuții li s-au părut mult mai puțin simpatici decât celorlalti. Concluzia a fost aceea că spusele necunoscuților (stimulul neutru) s-a asociat cu sentimentele negative provocate de condițiile dezagreabile.
Figura 1. Modelul condiționării afective (Clore si Byrne, 1974)
Teoria schimbului social
Deși se poate considera că face parte din familia modelelor behavioriste, cel puțin în abordarea relațiilor interpersonale teoria schimbului social merge mai departe decât teoriile clasice ale condiționării, întrucât adoptă o perspectivă interactivă. Ea se concentrează asupra faptului că în orice relație există cel puțin doi parteneri care, după cum sugerează denumirea sa, fac un schimb de beneficii sau de recompense.
Adoptând un model teoretic behaviorist, transcris în termeni economici, în 1961 G. C. Homans pornește de la premisa că o anumită persoană este plăcută sau displăcută în funcție de raportul dintre costurile și beneficiile pe care le implica relația cu acea persoană.
Dorind să elimine orice componentă „inefabilă” din esența relațiilor interpersonale, această viziune economică asupra interacțiunii sociale consideră că în toate situațiile indivizii negociază un schimb de bunuri, servicii, informații, bani, status, alături de care, printre alte beneficii pot fi contabilizate și plăcerile dragostei, buna dispoziție, căldura afectivă. În trocul cu aceste „resurse”, indivizii adoptă, cel mai adesea, o strategie minimax: cu alte cuvinte, chiar fără să realizeze, aceștia urmăresc să obțină din relațiile interpersonale câștiguri maxime cu costuri minime.
Teoria schimbului social s-a bucurat, cel puțin o vreme, de multă atenție, îndeosebi după expunerea ei amplă de către John Thibaut și Harold Kelley (Psihologia socială a grupurilor, 1959). Premisa lor de baza este cât se poate de simplă: relațiile interpersonale care oferă beneficii mai mari cu costuri mai mici vor fi cele mai satisfăcătoare și mai durabile. Când vorbim de relații intime, câștigurile includ iubire, companie, consolare în momentele grele. Costurile includ eforturile necesare pentru menținerea relației, stări conflictuale, compromisuri și sacrificarea altor oportunități de interacțiune socială.
Aceste costuri și beneficii nu se ivesc într-un vacuum psihologic. Indivizii intră într-o relație cu anumite expectații în ceea ce privește „bilanțul” pe care se consideră îndreptățiți să îl obțină. Thibaut și Kelley denumesc nivel de comparație beneficiul net mediu pe care o persoană se așteaptă să îl realizeze în cadrul unei relații.
Indivizii cu un nivel de comparație ridicat urmăresc numai relații profitabile, pe când cei cu unul scăzut au aspirații mai modeste. Situațiile care depășesc așteptările cuiva sunt mai satisfăcătoare decât acelea care nu satisfac pe deplin aceste așteptări.
Thibaut și Kelley arată că și un alt gen de expectație joacă de asemenea un rol important. Prin nivel de comparație a alternativelor ei se referă la expectațiile cuiva în legătură cu ceea ce ar obține într-o situație alternativă. Dacă apreciază că beneficiile accesibile în urma altor relații sunt ridicate, oamenii sunt mai puțin interesați de păstrarea relațiilor lor actuale. Daca li se oferă însă puține alternative mai convenabile, indivizii vor avea tendința să își continue relațiile în care sunt deja implicați, chiar dacă acestea nu se ridică la nivelul așteptărilor (nivel de comparație).
Un alt element al schimbului social este investiția: resursele consumate de către cineva în stabilirea și menținerea unei relații, resurse pe care persoana respectivă nu le mai poate recupera după ce relația încetează. În mod natural, cu cât este mai mare investiția cuiva într-o relație interpersonală, cu atât sporesc devotamentul si implicarea sa în relația respectivă.
Figura 2. Componentele schimbului social
Teoria echității
Expusa de Walster și Berscheid în 1978, teoria echității subliniază încă un aspect al relațiilor interpersonale tratate dintr-o perspectivă economică. Potrivit acestei teorii, oamenii sunt satisfăcuți în cel mai înalt grad de acele relații în care raportul dintre ceea ce obțin de pe urma acesteia (beneficii) și ceea ce introduc (contribuții) este asemănător pentru ambii parteneri.
Societatea occidentală se bazează pe un sistem de schimburi sociale în care oamenii urmăresc stabilirea și menținerea unor relații echitabile. Drept urmare, aceștia cred că beneficiile fiecărui participant la schimburile sociale trebuie sa fie corecte sau juste. Această concepție este susținută și întărită de legi juridice și norme morale, care exercită atât o presiune externă, cât și una internă în direcția respectării „regulilor”.
Teoria echității urmărește să explice modul în care oamenii apreciază corectitudinea schimburilor sociale și felul în care acționează atunci când, în opinia lor, aceste schimburi sunt incorecte. În principiu, acest model teoretic emite predicția potrivit căreia indivizii se asteaptă ca resursele să fie alocate în mod proporțional cu contribuțiile fiecărui participant la schimbul social. Formula de baza a relațiilor echitabile dintre doi parteneri A si B este:
beneficiile lui A beneficiile lui B
=
contribuțiile lui A contribuțiile lui B
Individul estimează mai întâi raportul dintre ceea a investit într-o relație și câștigurile pe care aceasta i le oferă. Acest raport este comparat apoi cu „bilanțul” partenerului. Dacă cele două rapoarte sunt egale, oamenii se simt tratați în mod corect; dacă între ele există discrepanțe sesizabile, relația este apreciată ca fiind incorectă sau nedreaptă. Prin urmare, echitatea unei relații interpersonale se definește ca situație în care beneficiile tuturor participanților (câștiguri minus costuri) sunt proporționale cu contribuțiile fiecăruia. Aceasta este regula dreptății distributive.
Ori de câte ori indivizii au sentimentul inechității, sunt motivați să acționeze în vederea eliminării lui, având de ales între următoarele strategii: fie modificarea beneficiilor sau a contribuțiilor lor; fie modificarea percepțiilor privind „bilanțul” lor și cel al partenerului. De regulă, individul apelează la numai una dintre cele două strategii de restabilire a echității într-o situație concretă. Dacă nici una din ele nu dă rezultate, iar raportul dintre beneficii și contribuții se situează sub nivelul de comparație al individului, relația are toate șansele să se destrame.
În teorie pare destul de convingător, dar stabilirea exactă a corectitudinii alocării resurselor este complexă și dificilă. În practică, o societate funcționează pe baza unor norme, care orientează comportamentul social. Iată câteva exemple:
o normă de echitate, cum ar fi regula dreptății distributive;
o normă de justiție socială, potrivit căreia cantitatea resurselor alocate fiecărui individ trebuie sa fie proporțională cu nevoile sale;
o normă egalitară, potrivit căreia toți indivizii ar trebui sa primească resurse identice.
Ca mai toate teoriile cu grad înalt de generalitate, și aceste modele teoretice ale atracției interpersonale suferă de un pronunțat schematism, care ne face să credem că fiecare din ele oferă o explicație plauzibilă a fenomenului, dar și că, tot odată, nici unul nu surprinde toate elementele structurale și toate etapele procesuale ale mult prea variatelor forme concrete de atracție dintre oameni. Pe baza enunțării acestor teorii se poate concluziona imposibilitatea predicției de acomodare interpersonală într-un cuplu, aceasta depinzând de modul de acțiune și rațiune a fiecărui partener.
Cap. 4. Cercetări actuale privind problematica studiată
Relația conjugală ca realitate socială complexă este subiect și obiect a numeroase cercetări inter și multi-disciplinare, așa cum arată I. Mitrofan si C. Ciupercă , între care cele de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie și psihopatologie dețin poziții prioritare. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode proprii de investigare, cu virtuți și limite, încearcă să explice funcționalitatea cuplului.
4.1. Teoria dezvoltării (ciclurilor vieții)
Teoreticienii dezvoltării tratează ciclurile vieții individuale și familiale în termeni de stadii specifice. Schema ciclurilor vieții familiale, elaborata de R. Hill (1970) precizează intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea vieții conjugale. Aceste stadii sunt următoarele:
stadiul inițial al relațiilor familiale ale cuplului fără copii – cuplul este dominat de expansiunea dorinței de întreținere a confortului afectiv;
stadiul vieții cuplului cu copii preșcolari este stadiul în care se restabilesc regulile de bază ale vieții conjugale, zonele de toleranță și intoleranță în creșterea copiilor care sunt încă mici;
stadiul familiei cu copii de vârstă școlară reprezintă stadiul în care rolul de părinte al fiecărui partener devine mai dificil datorită intrării copiilor în școală; este o perioadă „propice” crizelor în cadrul relațiilor de cuplu, crize care se pot solda chiar cu inevitabila destrămare a cuplului;
stadiul familiei părăsită de copiii deveniți adulți – rolul parental devine mai complex prin plecarea copiilor din casa părintească; asistăm, de multe ori, și la o criză a identității profesionale datorată dezagregării rolului profesional. În general, această perioadă este caracterizată fie prin tensiune (nervozitate, anxietate a mamei), fie prin liniște sufletească (reinstalându-se, la un nivel mai înalt, iubirea și tandrețea;
stadiul „familie” omului singur (văduvia) – apar probleme noi legate de pierderea soțului/soției; în schimb, apariția unor eventuali nepoți reface echilibrul vieții.
Teoria dezvoltării analizează, așadar, schimbările la care se pot aștepta membrii familiei pe parcursul existenței lor.
4.2. Teoria structurală (dinamica rolurilor și a puterii)
Teoria structurala aduce în discuție problema schimbărilor care intervin în interiorul cuplului: tranziția cuplului de la structura de tip tradițional la cea de tip modern – se dezbate, cu deosebire, problema rolului fiecărui partener în cuplu (comportamentele pe care ceilalți le așteaptă de la individul care ocupă o poziție socială determinantă, un statut social – după spusele sociologului francez J. Stoetzel).
Tranziția cuplului de la structura de tip tradițional la cea de tip modern a adus o serie de schimbări în ceea ce privește factorul afectiv. Familia tradițională era în primul rând o unitate de producție și reproducție și, nu în mod deosebit, afectivă. Ea constituia un mecanism de transmitere a proprietăților și a rangului social din generație în generație. Astăzi, ordinea acestor priorități și-a mai pierdut din valoare. Legăturile cu lumea exterioară au diminuat, în timp ce relațiile dintre membrii cuplului s-au consolidat mai puternic. În societatea modernă, factorul afectiv primează atât în relația cu partenerul, cât și în relațiile dintre copii și părinți. Indivizii caută acum intimitatea conjugală, considerată extrem de importantă, esențială pentru supraviețuirea emoțională. Când intimitatea eșuează, personalitatea este pusă în pericol. A trăi în cadrul unui cuplu este adesea în imaginea multora, o posibilitate de a-și găsi fericirea, de a-și realiza propria identitate, de a căuta veritabilul sens al vieții. „Viața în doi” trebuie să compenseze, astfel, toate frustrările zilnice, fiind locul unde omul se întărește afectiv, unde recâștigă forțe și unde găsește echilibrul.
Încă din anii ´40, în psihologia socială americană, se încerca explicarea armoniei/dizarmoniei cuplului conjugal prin magnitudinea diferențelor dintre așteptările și roadele culese în urma conviețuirii în doi, dintre rolurile așteptate și rolurile efectiv performante. Problematica rolurilor, așteptărilor, aspirațiilor și percepțiilor de rol este profund prezentă în cuplul conjugal.
Cu privire la divizarea rolurilor în cuplu, unii cercetători au evidențiat tendința unei slabe diviziuni a rolurilor în familia modernă, mai ales datorită integrării femeii în viața profesională. De asemenea, structura rolurilor conjugale este condiționată și de nivelul instrucțional și cultural al partenerilor, de categoria socio-profesională căreia îi aparțin, dar și de relațiile exterioare ale nucleului conjugal cu familia extinsă, prieteni, vecini, colegi.
S-a pus problema în ce măsura cuplul cu dublă carieră, în care atât femeia cât și bărbatul au slujbe ce presupun o înaltă calificare și un nivel de responsabilitate comparabil, găsește modalități de a împăca exigențele profesionale cu cele domestice. În termeni de pierderi și câștiguri, cei doi parteneri angajați într-o asemenea încercare trebuie să țină seama de câteva aspecte:
a) beneficii obținute dintr-o formulă conjugală de dublă carieră, cu prețul supraîncărcării de rol (sarcini profesionale și domestice), ceea ce presupune a renunța la unele activități care par mai puțin importante;
b) rezolvarea unor dileme privitoare la schimbarea de mentalitate (care norme sa fie obținute si care înlăturate). Atitudinea față de femeia care lucrează în afara gospodăriei este una dintre normele disputate;
c) menținerea identității personale este o altă dilemă, întrucât dacă bărbatul și femeia exercită aceleași roluri se atentează la propria identitate a fiecăruia;
d) relevanța rolurilor și ciclurilor de rol: deoarece femeia și bărbatul sunt angajați concomitent în trei sisteme de roluri (sistemul profesional al unuia, sistemul profesional al celuilalt, sistemul conjugal al amândurora), este greu de îndeplinit la cote onorabile aspirațiile de rol.
Hubert Touzard enumera nouă tipuri de interacțiuni posibile ce definesc conduitele de rol in cadrul cuplului. Clasificarea este realizată pornind de la două variabile: autoritatea și puterea în cuplu, respectiv acțiunea și decizia.
1) Autonomia bărbatului (bărbatul acționează și decide);
2) Autonomia femeii (femeia acționează și decide);
3) Autocrația bărbatului (bărbatul decide, femeia acționează);
4) Autocrația femeii (femeia decide, bărbatul acționează);
5) Conducerea bărbatului (bărbatul decide, cuplul acționează împreună);
6) Conducerea femeii (femeia decide, cuplul acționează împreună);
7) Diviziunea sincretică a rolurilor (bărbatul acționează, decizia se ia împreună);
8) Diviziunea sincretică a rolurilor (femeia acționează, decizia se ia împreună);
9) Cooperarea sincretică (acționează împreună, decid împreună).
Cuplul conjugal contemporan se caracterizează printr-o accentuată flexibilitate a structurii de autoritate și putere. Nu mai există un model unic, dominant, în care bărbatul decide, atât în privința hotărârilor care vizează viața conjugală, cât și a celor care privesc relația parentală, așa cum se întâmplă în tradiționalitate.
Relația modernă surprinde reciprocitatea puterii și autorității, pe diferite nivele și în diferite intensități, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat, și tot mai des, pus în practică. Partea negativă a ideologiei egalitariste a societății noastre rezidă, însă, din faptul că orice diferență este văzută ca o sursă de inegalitate, ceea ce ar putea crea impresia eronată că toate sarcinile, toate rolurile pot fi îndeplinite atât de femeie, cât și de bărbat. Există anumite elemente de specificitate care diferențiază cele două sexe; de asemenea, de la un cuplu la altul există deosebiri în ceea ce privește rolurile asumate, în funcție de particularitățile partenerilor implicați în relație.
Studiile susțin faptul că familia se îndreaptă în general către relații de tip sincretic și că asistăm la elaborarea unui nou model cultural al structurii familiale: tendința semnificativă la egalizare a nivelurilor de participare a soților în munca domestică, educarea copiilor și repartizarea bugetului familial, în special în cazul familiilor tinere sau la cele în care soțul are un înalt nivel de pregătire. Efecte sunt: conduitele de rol au fluență și stabilitate, este diminuat riscul disfuncționalităților, cu cât tendința de egalizare a răspunderilor celor doi soți este mai apropiată, cu atât gradul de satisfacție este mai mare. Unii autori apreciază că în aceste cazuri, frecvența satisfacției este de zece ori mai mare decât insatisfacția.
4.3.Teoria funcțională
Premisa de la care pleacă această teorie este că familia sau cuplul trebuie să realizeze anumite funcții. În raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcții, familiile (cuplurile) au fost clasificate in familii funcționale și familii disfuncționale. Clasificarea este relativă, având în vedere că anumite configurații familiale maximizează anumite funcții și minimizează altele.
Paradigma funcțională are implicații asupra a patru abordări, și anume:
a) Abordarea comunicațională
În cadrul paradigmei comunicaționale sunt elucidate tipurile, cantitatea și calitatea intercomunicărilor maritale.
Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacțiuni specifice cuplului: senzualo-senzitive, erotico-afective, de petrecere a timpului liber, socio-educaționale, decizionale, practic-menajere și de planificare a bugetului.
Cantitatea intercomunicării face referire la frecvența mesajelor emise și receptate pe diverse canale simultane și succesiv, în conformitate cu trebuințele și disponibilitățile individuale de relaționare.
Calitatea intercomunicării face apel la învățarea deprinderilor de a comunica. De modul în care se comunică depinde funcționalitatea cuplului – a știi ce, când și cum să se comunice în situația de parteneriat, constituie o disponibilitate esențială pentru continuarea vieții în cuplu și pentru corecția succesivă a stilului interacțional.
b) Abordarea interacționist-simbolică
Interacționismul simbolic a fost inspirat de pragmatismul filosofic. G.H. Mead, principalul susținător al acestei abordări, considera, la începutul secolului al XX-lea, că oamenii se sprijină pe simboluri împărtășite pentru a se adapta la mediu. Interacționiștii simbolici studiază modul în care oamenii construiesc și comunică asemenea simboluri în cursul interacțiunii lor, în ce măsură reprezentările despre propria familie a tuturor membrilor ei sunt consensuale. De exemplu, un cuplu ce provine din etnii/religii diferite descoperă faptul că simbolurile pot fi nu doar diferite, ci și structural opuse. În acest sens, simbolurile pot ridica mari dificultăți în relația de cuplu.
După R. Sullivan, mecanismul funcțional al cuplului îl reprezintă sistemul de imagini pe care fiecare partener și-l creează despre celălalt, și mai ales modul în care se combină aceste imagini. Dacă se combină sistemele de reprezentări compatibile, relațiile pot fi agreabile sau nu. Dacă se combină prin hazard, consecințele sunt foarte grave. Imaginea despre celălalt este instrumentul care dirijează și controlează viața de cuplu, relația dintre parteneri.
Din aceeași perspectivă interacțională, H.H. Wolf insistă asupra semnificației noțiunii de identitate, desemnând acele trăsături psihologice individuale, dezvăluite în relațiile de cooperare cu alții și, în primul rând, cu propria familie. În acest sens, autorul consideră că respectul pentru propria identitate atrage după sine respectul pentru identitatea și nevoile partenerului și ale celorlalți, frânează pornirile nepermise și contribuie la soluționarea situațiilor de criza.
Interacționismul simbolic, cu toate variantele sale, a fost criticat, în general, pentru folosirea unor concepte vagi, centrarea pe ideile individului și nu pe emoțiile sale.
c) Abordarea din perspectiva conflictului
Aceasta își are originea în filosofia politică a lui Thomas Hobbes, în filosofia lui Hegel, în istoriografia dialectică a lui Marx și Engels și in sociologia lui Georg Simmel.
Teoriile conflictului pornesc de la premisa că acesta este permis în cadrul grupului, dar și între grupurile sociale, pentru că lipsa resurselor face ca interesul unei persoane sau al unui grup să se ciocnească cu al altora. Conflictul depinde de structura grupului (mărime si compoziție), precum și de resurse, care încurajează fie competiția, fie cooperarea.
Se iau în discuție mai multe variante ale teoriei conflictului. De exemplu, teoriile structurale ale conflictului se centrează pe modul în care conflictul este afectat de mărimea și compoziția grupului. Teoria microsistemelor a lui Scanzoni explică cum poate apărea conflictul marital dintr-un schimb de resurse inițial echitabil, pentru că partenerii iși reduc sau sporesc contribuțiile non-reciproc (de exemplu, soțul care nu mai contribuie financiar sau soția care oferă mai mult financiar, dar nu-l poate determina pe soț să participe mai mult în gospodărie) .
P. Iluț aduce în discuție două variante ale teoriei conflictului:
a) una de sorginte marxistă și care susține faptul că familia este micro-mediul ce reflectă proeminent exploatarea omului și conflictul inerent prezent în societățile bazate pe clase cu interese opuse. Femeile sunt exploatate de către bărbați și copiii de către părinți. În această viziune, femeia este dublu victimizată: dacă este casnică, lucrează pană la epuizare, fără ca munca ei să fie plătită, iar când intră în câmpul muncii, câștiga mult mai puțin decât bărbatul, chiar dacă are aceeași pregătire și experiența;
b) varianta amarxistă și „apolitică”, larg împărtășită de aproape toți cei ce analizează și asistă familia, este că între membrii familiei apar tensiuni inevitabile. Participanții la viața de familie au profiluri psihocomportamentale diferite, aspirații non-consensuale, interese opuse, uneori, mai mult sau mai puțin majore. În societatea patriarhal-autoritară, resursele celorlalți membri, în afară de tată, erau limitate, astăzi însă, pe lângă legitimitate și bani – specifice părinților și mai ales tatălui – contează și alte resurse de putere: inocența copiilor, puterea dată de dragoste, calitățile psiho-intelectuale deosebite.
S-a construit o tipologie a conflictualității din punct de vedere al delimitării dintre normal-dinamogen versus patogen-dezorganizator. Această tipologie indică opt tipuri de conflicte, în funcție de anumiți parametri :
1) gradul de tensiune generat de natura conflictului (ridicat/moderat/scăzut);
2) forma de manifestare predominantă a conflictului (manifestă/latentă);
3) durata conflictualității (continuă/intermitentă).
Posibilitățile combinatorii între cei trei parametrii conduc la următoarea tipologie):
1) cupluri cu conflictualitate majoră de aspect manifest, continuu, cu tensiune crescută;
2) cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută;
3) cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată;
4) cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată;
5) cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune moderată;
6) cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută;
7) cupluri cu conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu tensiune moderată;
8) cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută.
Teoriile conflictului sprijină intervențiile – asistență socială, terapia și autoterapia – îndreptate către rezolvarea conflictului și îmbunătățirea abilitaților de negociere, precum și acțiunile de diminuare a inechităților sociale extinse.
c) Abordarea socială a schimbului – își are originea în utilitarismul filosofic și psihologic. Cel mai cunoscut teoretician al schimbului este sociologul Ivan Nye: „Oamenii formează grupuri sociale, doar pentru că este în interesul lor să procedeze astfel. Indivizii sunt motivați de propriul interes; sunt calculatoare raționale ale recompenselor și costurilor”. Acestea sunt principalele ipoteze ale teoriei schimbului.
În ceea ce privește familia, se pornește de la ideea că relația interpersonală dintre parteneri se formează în scopul întâlnirii propriilor nevoi individuale. Relația intimă este redusă la o situație tranzacțională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii (Ivan Nye). În viața cotidiană, după aceasta teorie funcționează legea reciprocității. Se apreciază că o cauză majoră a disoluției maritale este percepția unei inegalități profunde în raporturile familiale.
Un exemplu de aplicare a teoriei schimbului este și analiza maximizării profitului în deciziile de divorț. Probabilitatea de divorț descrește odată cu acumularea de capital marital specific, cum ar fi proprietatea și copiii, a căror valoare ar descrește daca familia s-ar dizolva.
Aceste teorii furnizează un cadru pentru terapeuții familiali, care pot să-i determine pe parteneri să transforme relația în una mai recompensatoare și mai puțin costisitoare pentru fiecare dintre ei. Totuși, accentuarea raționalității în detrimentul emoțiilor, ca baza pentru constituirea grupului familial, a condus la numeroase critici.
4.4.Teoria sistemică (holistă)
Paradigma sistemică este o abordare comprehensivă a comportamentului sistemelor vii. Își are originea în organicismul lui H. Spencer, care caută principiile generale și procesele care guvernează toate ființele vii, precum și în teoria modernă a informației. Perspectiva sistemelor a apărut în studiile despre familie inițial prin terapeuții de familie, cum ar fi Gregory Bateson și Don Jackson, iar mai târziu a apărut în formulări mult mai teoretice, cum ar fi funcționalismul lui Parsons și teoria generală a sistemelor a lui Buckley.
Teoreticienii sistemelor consideră că un sistem de părți interconectate este un model util pentru înțelegerea oricărui obiect. Datorită interconexiunilor, întregul înseamnă mai mult decât suma părților. Sistemele se află în relații dinamice cu mediul lor prin feedback, care transformă unele ieșiri ale sistemului în intrări. Conceptele cheie includ sistemul, legăturile, regulile de transformare, feedbackul, varietatea (flexibilitatea), echilibrul și subsistemele (Idem 35).
Din perspectiva teoriei sistemelor, cuplul reprezintă un sistem alcătuit din două personalități care interacționează, având la bază o structură, o funcționalitate, o serie de proprietăți și caracteristici. Paradigma se concentrează asupra caracteristicilor comportamentale ale fiecărui partener.
Din punct de vedere al funcționalității, se au în vedere efectele comunicării, calitatea și stabilitatea relației maritale. Satisfacerea necesitaților eul-ui în cadrul familiei este recunoscută ca o funcție de bază a familiei și devine argument important de combatere a teoriei dispariției familiei. Familia presupune, în acest sens, schimbul afectiv între soț și soție, între părinți și copii, empatia având un impact foarte puternic în funcționarea relațiilor interpersonale de tip afectiv.
Din perspectiva câmpului de proprietăți și caracteristici, paradigma sistemică se canalizează pe efectele mediului extern asupra relației conjugale, pe factorii economici, sociali, politici, culturali, de mediu fizic care alcătuiesc contextul situațional al familiei. Sunt cercetate probleme privind: separarea îndelungată a soților și efectele acesteia.
4.5. Teoria istoricistă ( intergenerațională )
Această paradigmă privește familia în diferitele stadii ale ei, explicând prezentul din perspectiva generațiilor anterioare sau, dimpotrivă, oferind sensuri noi sistemelor familiale ,,trecute” prin optica evoluțiilor lor către modernitate.
Abordarea istoristă permite conceptualizarea, atât a schimbării, cât și a stabilității unei familii. Specific paradigmei istoriste este utilizarea metodei longitudinale, metodă ce se concentrează asupra micro-istoriei și genealogiei familiale. Arborele genealogic este instrumentul cu ajutorul căruia putem realiza inferențe, putem elabora ipoteze privind comportamentele și atitudinile generațiilor mai tinere, prin raportarea la ascendenții lor. Prin urmare, se consideră că sistemul familial, pentru a fi funcțional, din perspectiva raporturilor inter-generaționale, trebuie să-și construiască și să-și consolideze o stare de echilibru între modelele culturale ale generațiilor componente .
Concluzionând, paradigma istorisistă este nu numai utilă dar și necesară în analiza raporturilor inter-generaționale, în analiza schimbării sau stabilității sistemelor familiale. Se poate afirma că inadecvarea sau degradarea mecanismelor de acomodare și stratificare între cele două personalități împiedică buna funcționalitate și destabilizează cuplul, predispunându-l la destructurare și alienare psiho-socială.
4.6. Familia contemporană
Calitatea vieții circumscrie, fără îndoială, starea și evoluția familiei nu numai ca model institituțional, consfințit de istoria organizării sociale, dar mai ales ca model psihosocial dinamic, viu, deschis și dramatic transformativ, în perspectiva producerii, modelării autorealizării ființei umane.
Astăzi, mai mult ca oricând, familia rămâne familie în măsura în care poate asigura o igienă psihomorală și o terapie psihosocială continuă membrilor săi, în măsura în care ea își dezvoltă resursele de a face față stressurilor multiple (interioare și exterioare). Ea își păstrează integritatea și longevitatea numai în măsura în care le conferă membrilor săi un sens coevolutiv, o ,, scenă ” de recunoaștere, valorizare și autoafirmare, dar mai ales un mijloc de asigurare a sănătății psihice și sociale .
Revenind la tendințele specifice familiei contemporane, se menționează: pericolul iminent al dezinstituționalizării și denuclearizării ca urmare a creșterii semnificative a fenomenului de instabilitate, divorțialitate, corelat cu scăderea numărului recăsătoririlor. Consecința imediată o constituie fragilizarea și de cele mai multe ori, psiho-socio-patologizarea relațiilor dintre soți și în special dintre părinți și copii.
Mai mult, dincolo de aparența instituției familiale statuate prin căsătorie, asistăm la prefaceri ale structuri rolurilor feminine și masculine, unele cu vădit risc psihopatogen, la substituții și inversiuni forțate în raport cu prerogativele de sex, la distorsiuni sau amputări ale exercitării rolurilor familiale, la evaziuni sau abandon de rol, așa încât, hiatusul dintre statut și rol se accentuează favorizând tendințele entropice ale celulei maritale, și prin ele, ale întregului microgrup familial.
Infidelitatea, disfuncțiile sexual-afective, alcoolismul, conflictualitatea patogenă nu sunt cauze prime ale divorțialității, (deci ele apar consemnate ca atare în documentele legale), ci sunt consecințe ale unui frecvent proces de inadaptare maritală.
Cauzele acestui proces trebuie căutate în miezul formării personalității, în dificultăți1e ei de maturizare afectivă, socială și moral-spirituală, în ignoranța sa relațională, în absența unei minimale culturi a relațiilor satisfăcătoare și civilizate între sexe.
Adesea, precaritatea condiției socio-economice sub nivelul satisfacerii nevoilor bazale de siguranță și sănătate bio1ogică și psihologică, corelate cu un sistem instrucționa1-educativ incomplet sau deficitar, sunt de natură să accentueze, să întrețină și să agraveze deficitele adaptative socio-familiale de azi și de mâine. Nu putem ignora faptul că o familie ,, bolnavă ” din punct de vedere interpersonal generează în perspectivă o societate fragilă din punct de vedere psihosocial.
Ea distorsionează profund rolurile, scopurile, aspirațiile și comportamentele membrilor săi, periclitează în consecință, nu numai eficiența și stabilitatea socială a acestora, ci și eficiența, coerența și echilibrul psihomoral al societății ca întreg .
Experiența internațională a specialiștilor în domeniu oferă modele de asistență complexă a familiei aflate în dificultate, de aproximativ 40-50 de ani.
Menționăm dintre acestea câteva dintre cele mai cunoscute:
Sistemul Britanic, deține prioritatea istorică prin înființarea în 1948 a unei secțiuni de cercetare și rezolvare a situațiilor familiale ( Family Discussion Bureau ), în cadrul Institutului de relații umane Tavistock din Londra , Organismul Marriage Guidance Council, care posedă ramificații în majoritatea țărilor;
Sistemul consultațiilor de sfat genetic și planificare familială, care se dezvo1tă după 1965, având drept scop problema reglării nașterilor, fecundității și tratării disfuncțiilor psihosexuale;
Sistemul Francez de consiliere conjugală, înființat încă din 1961 ( L’Asociation Francaise de Centres de Consultations Conjugales);
,,Școala părinților”, sistem de influență formativă profamilială inițiată de M. A. Isambert ( L’Ecole des Parents et des Educateurs de Paris );
Sistemul de consiliere familială multiramificat din Elvetia, inițiat de E. Sordet în 1974;
Experiența Americană în sfat premarital — J. Trainer, 1979;
Programele de psihosexoterapie inițiate după anii 60 în SUA ( W. Masters, V. Johnson, S. Kaplan ), precum și practicarea uzuală a psihoterapiilor de familie (V. Satir, D. Bloch, D. Jackson, J. Haley, S. Minuchin, J. Perez, Framo).
Ființa umană poartă în ea vocația fericirii. În devenirea sa, de cele mai multe ori, ea își urmărește autoafirmarea, autoîmplinirea, autorealizarea. Aceasta este expresia libertății sale autentice. Disputa puterii, stilul de negociere, strategiile cooperării, competiției și conflictului, competența asumării sarcinilor și responsabilităților de rol-status ( fie el masculin, feminin, parental, filial, civic ) se deprind, se ,, învață ” și se formează în nucleul familial. Primele exerciții de conviețuire, mai mult sau mai puțin civilizat, se desfășoară în familie.
III. CERCETARE EXPERIMENTALĂ
Cap. 4. Designul cercetării
4.1. Obiectiv și ipoteze
Ideea de bază a acestui studiu are în centru conceptul de familie în societatea contemporană, privită din perspectiva cuplului modern.
Așa cum am arătat în partea de teorie a lucrării, realitatea socială contemporană a diversificat cadrul conceptual în care erau incluse până nu de mult cuplul, căsătoria și familia.
Obiectivul principal este reprezentat de aflarea opiniilor tinerilor despre ideea de familie și importanța căsătoriei. De asemenea am urmărit să aflăm dacă aceștia consideră concubinajul ca fiind un nou model familial care tinde să înlocuiască treptat căsătoria sau dacă reprezintă doar o situație premergătoare căsătoriei.
Obiective secundare:
Determinarea diferențelor dintre căsătorie și concubinaj, percepute de tineri pe plan afectiv;
Identificarea motivelor tinerilor pentru care ar opta pentru întemeierea unei familii în afara căsătoriei, locuind în concubinaj;
Identificarea motivelor care duc la temporizarea căsătoriei;
Identificarea importanței care se acordă resurselor financiare pentru o bună desfășurare a vieții de cuplu.
Ipoteze:
Tinerii încă pun preț pe instituția căsătoriei;
Cele mai multe cupluri care optează pentru o relație de tip concubinaj au în general o situație materială precară;
Majoritatea cuplurilor care trăiesc în concubinaj decid să se căsătorească în momentul apariției unui copil;
Multe dintre cupluri aleg să amâne momentul căsătoriei în momentul în care cariera lor se află în plină ascensiune;
Opinia părinților nu influențează decizia partenerilor de a opta pentru o relație de tip concubinaj sau de a se căsători.
4.2. Metodologia cercetării
Ca și metode de cercetare am ales metoda chestionarului și interviul structurat. Motivul pentru care am apelat la două metode de cercetare are la bază ideea că deși chestionarul poate oferi informații de o calitate superioară după cum este precizat și în teorie, are de asemenea, și puncte slabe. În acest caz, principalul „ minus ” constă în faptul că, fiind un subiect destul de delicat pot exista persoane care poate nu vor răspunde exact așa cum si-ar dori datorită prezentei operatorului de interviu din diverse motive, cum ar fi sentimentul de jenă, educație conservatoare, teama de a nu fi judecat.
4.3. Desfășurarea cercetării
Cercetarea a fost întreprinsă pe un eșantion de 56 de persoane (50 pentru chestionar, 6 pentru interviu), mai exact 28 de cupluri. Interviurile și chestionarele au fost aplicate fiecărui membru al cuplului fără prezența celuilalt. Aceștia au fost aleși prin metoda „din aproape în aproape” singurele criterii fiind vârsta (intre 20 si 30 de ani) și implicarea într-o relație consensuala. Mediul de proveniență este atât rural cat și urban iar gradul de pregătire este diferit, studiile superioare nefiind un criteriu de introducere sau excludere din studiu.
4.4. Prelucrarea și interpretarea rezultatelor
Dintre cuplurile chestionate, 40% erau căsătoriți, dintre care 26% afirmă ca au locuit în concubinaj înainte de căsătorie, 45% locuiesc în concubinaj, dintre care doar 15 % afirmă că intenționează să se căsătorească în viitorul apropiat, iar 15% sunt implicați într-o relație pe care o tratează cu seriozitate, dar fără să locuiască în concubinaj sau să aibă planuri imediate de căsătorie.
Pentru a defini conceptul de familie majoritatea au ales cuvintele clasice, înțelegere, dragoste, comunicare, copil, căsătorie. Doar 12 % au asociat cuplul consensual termenului de familie, dintre care 40% femei și 60% bărbați;
A – Înțelegere
B – Dragoste
C – Căsătorie
D – Cuplu consensual
Relațiile celor chestionați corespund cu așteptările și visele lor de la început cu mici excepții legate de așteptările prea mari ale partenerului, de aspirații, împărțirea rolurilor casnice, 20% din totalul de femei declară ca și-ar fi dorit un cu totul alt partener și că relația este diferită de ceea ce au așteptat, o femeie spune ca relația depășește așteptările iar un bărbat spune ca visa la o cu totul altfel de partenera însă acum este mulțumit și nu ar schimba nimic.
Se impune concubinajul ca alternativa pentru căsătorie?
85% din totalul celor care au răspuns chestionarului nu acceptă concubinajul ca alternativa pentru căsătorie, 8,33 sunt de acord cu uniunea liberă iar 8,33%
nu răspund la aceasta întrebare.
La nivel declarativ majoritatea covârșitoare a subiecților investigați sunt de părere că ambii parteneri din cadrul unui cuplu trebuie să își construiască în primul rând o carieră profesională:
A – Este nevoie de înțelegere și comun acord între parteneri pentru ca viața de familie să nu fie afectată ( 58% dintre bărbați și 64% dintre femei );
B – Femeia este capabilă să facă față cu ușurință atât obligațiilor familiale cât și carierei ( 14% bărbați, 30% femei );
C – O carieră ce necesită multă implicare din partea femeii, afectează viața familială ( 18% bărbați și 4% femei );
D – Este preferabil ca femeia să se ocupe în primul rând de familie și apoi de carieră ( 10% bărbați și 2% femei ).
Răspunsul care motivează preferința pentru traiul în concubinaj (cel puțin pentru moment) este aproape unanim 80% dintre răspunsuri aducând în prim plan considerentele materiale, 11,66% din nevoia de a se cunoaște mai bine, 8,33% considerând ca deși au totul, sunt încă prea tineri.
Părinții au reprezentat un factor important atunci când ați decis sa trăiți alături de partener în uniune libera?
Apariția unui copil v-ar determina să luați decizia de a vă căsători?
Va simțiți presați de cei din jur sa vă căsătoriți?
Între a petrece mai mult timp la locul de munca fiind răsplătit pentru aceasta și a petrece mai mult timp cu partenerul, ce preferați?
Lotul pentru interviu am propus să fie format atât din persoane care sunt căsătorite, cât și din persoane care locuiesc în concubinaj, pentru a putea compara diferențele care le resimt acestea pe plan personal, în care dintre situații se simt mai împlinite și cum consideră că va evolua relația lor de cuplu pe viitor.
Daca în cadrul chestionarului am introdus si intrebari referitoare la mediul social, parinti, cariera, în interviu am preferat sa ating strict punctele legate de casatorie și uniune liberă.
Spre deosebire de chestionar unde, am dat o lista de cuvinte din care să se aleagă cuvintele cele mai potrivite pentru fiecare individ pentru a descrie conceptul de familie, in cadrul interviului am lasat liber respondentul pentru a defini familia cu propriile cuvinte și strict în funcție de ce simte el, și la fel pentru conceptul de uniune liberă.
Am preferat sa încep în acest fel pentru a observa ce reprezintă pentru fiecare aceste două forme de asociere umana pentru ca mai apoi sa am ocazia de a primi un răspuns clar atunci când vine vorba de asocierea uniune liberă – familie.
Familia a fost definită folosind cuvinte clasice:
Caldură;
Liniște sufletească;
Copii;
Pace și înțelegere;
Căsătorie din dragoste.
chiar daca am găsit și persoane care afirmau ca au relații tensionate cu familia de origine, ei aveau numai cuvinte de laudă la adresa acesteia.
Concubinajul, ca și în cazul chestionarului este definit fie drept:
căsătorie fără acte;
fie „fără binecuvântarea lui Dumnezeu”;
două persoane care locuiesc împreună, fac totul împreună asemeni unei familii însă fără a fi căsătorite;
familie fără acte scrise.
Contrar așteptărilor tinerii nu asociază familia cu concubinajul, 75% din cei intervievați, deși sunt conștienți ca trăind în uniune liberă alegi practic să îți întemeiezi pas cu pas propria familie ei nu se considera încă o familie și, mai presus de a se considera ei o familie spun ca în primul rând societatea nu îi vede așa și uneori sunt chiar judecați aspru pentru faptul ca „nu trec și ei in rândul lumii”.
Motivele pentru care cuplurile intervievate preferă pentru moment uniunea liberă sunt destul de previzibile și coincid foarte mult cu răspunsurile colectate prin chestionar; persoanele care afirmă că sunt sigure pe partener, sunt sigure ca vor sa se căsătoreasca ăi sa rămână împreună pentru toata viața nu o fac încă datorita dificultăților financiare (50%) ori pentru că se consideră incă prea tineri, așteaptă sa termine facultatea și sa aibă un loc de muncă stabil (25%); persoanele care trăiesc în uniune liberă și nu se confruntă cu probleme financiare spun ca „nu vor sa se lege la cap” atât de devreme (25%).
75% dintre cei intervievați care locuiesc în concubinaj spun ca plănuiesc să se căsătorească, 25% consideră ca nu e o prioritate dar că se vor casatori la un moment dat, însă toți afirmă ca nu ar putea trai în concubinaj pentru toata viața și că nu consideră că acesta ar fi un model.
Doar 25% privesc căsătoria ca pe o îngrădire a libertății în adevăratul sens, ceilalți 75% afirmând ca intr-adevăr se limitează timpul petrecut cu prietenii, timpul alocat propriei persoane, însă majoritatea spun că aceasta nu poate fi privită ca îngrădire atât timp cât iubești și alegi sa fii cu persoana respectivă.
Dintre cuplurile căsătorite, doar 10% afirmă ca regretă că au făcut pasul spre căsătorie, în primul rând că din diverse motive au fost constrânși de situație la momentul respectiv, fie din cauza familiei, fi din cauza apariției unui copil, fi datorită faptului că ar fi dorit sa își procure un apartament și ar fi obținut mai ușor un credit dacă faceau dovada că erau căsătoriți.
În ceea ce privește schimbările ce ar putea apărea după căsătorie 62% spun că apare o mai mare responsabilizare și copii însă în alte privințe spun ca deja locuiesc împreună și nu se așteaptă la mari schimbări cunoscând deja partenerul atât în momente bune cat și în cele mai puțin bune. Mulți dintre ei afirmă că oricum intenționează să se căsătorească, dar că momentan se gândesc la căsătorie ca la o „formalitate”.
Se poate concluziona faptul că încă nu s-a pierdut respectul pentru instituția căsătoriei, 75% nu promovează concubinajul, cel puțin nu voit și nu îl consideră un mod de a trăi o viață întreagă.
4.5.Concluzii generale
Pentru a se simți mai liberi, mai stăpâni pe propria viață tinerii din zilele noastre tind să prefere alternative ale căsătorii, cel puțin pentru o vreme. Cu toate că încă nu este considerată demodata ideea solidarității afective pe toata viața, tinerii nu se mai grăbesc atât de mult și amână acest moment din diferite motive.
Fie că motivul amânării căsătoriei este reprezentat de lipsa banilor, sau de dorința de a se axa mai întâi pe o carieră profesională, mare majoritate a tinerilor afirmă că părerea părinților nu joacă nici un rol în privința deciziei lor fie a de ase căsători, fie de a locui în concubinaj.
Uniunea libera se axează pe calitatea relației în detrimentul durabilității ei. Conștient sau nu, în cadrul uniunii libere fiecare dintre cei doi parteneri are sentimentul unei mai mari independente în raport cu celalalt, stabilitatea relației fiind mult mai fragilă.
Opțiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă nevoia de dependență si identificare cu cea de autonomie angajând implicarea activă plenară, negând aspectul contractual al relației și exaltându-l pe cel al libertății de manifestare pe măsura satisfacțiilor mutuale și a nevoilor de a fi împreună.
Căsătoria a fost regula după care tinerii s-au ghidat încă din cele mai vechi timpuri, uniunea liberă, cu toate ca a existat dintotdeauna, abia de curând a început sa fie acceptată la nivel social, comunitatea devenind mai permisiva într-o măsură destul de mică dar oricum semnificativă comparativ cu societățile tradiționale.
Uniunea liberă se bucură de cea mai mare indulgență fiind acceptată în principiu datorită ideii că ea precede căsătoria. Atunci când apare idea de „model de viață” deja comunitatea devine sceptică asupra motivului care îi poate împiedica pe membrii unui cuplu care se comportă ca o familie să oficializeze relația.
Cap. 5. Propuneri privind o strategie de optimizare a problemei studiate
Societatea contemporană nu poate sa impună cuplurilor tinere un mod de a-și întemeia o familie. Decizia de a se căsători sau de a locui în concubinaj trebuie să le aparțină în totalitate. S-a observat din numeroase studii faptul că dintre cuplurile care au fost constrânse de diverse împrejurări să se căsătorească, multe au ajuns în pragul divorțului sau multe au apelat la terapia de cuplu.
S-a apreciat faptul că ar fi fost de un real beneficiu dacă în momentul luării deciziei fie de a locui împreună, fie de a se căsători, un cuplu ar trebui să apeleze la serviciile unui psihoterapeut, pentru a vedea dacă motivele care au dus la luarea unei astfel de decizie sunt cu adevărat reale sau dacă au fost constrânși într-un fel. Tinerii care participă la astfel ședințe de consiliere, trebuie să înțeleagă faptul că această acțiune nu reprezintă o terapie în sine, ci o modalitate de informare asupra angajamentelor pe care se pregătesc să le ia, un moment de confruntare cu conștientizare a așteptărilor fiecărui membru din cuplu.
Următoarele aspecte pot servi drept ghid al discuțiilor cu cuplurile sau familiile, în vederea obținerii consimțământului lor informat :
1. Oferirea unei explicații detaliate și raționale a tuturor tehnicilor terapiei utilizate (de ex., descrierea metodelor de terapie, scopurilor, frecvenței și duratei ședințelor, durata terapiei);
2. Prezentarea calificării profesionale a terapeutului (studii academice, formări și deprinderi profesionale, atestări profesionale, titluri academice, științifice);
3. Precizarea limitelor confidențialității și ale comunicării privilegiate. Terapeutul se va abține de la dezvăluirea informațiilor pe care le deține despre clienți, colegi, clienții colegilor, studenți și membrii organizațiilor, excepție făcând situațiile: pentru protecția sănătății publice, pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârșirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlăturarea urmărilor prejudiciabile ale unei asemenea fapte; vor clarifica natura relațiilor multiple pentru toate părțile implicate înainte de obținerea consimțământului; rezultatele, documentările și notițele psihologului pot fi folosite numai într-o formulă care păstrează cu rigurozitate anonimatul etc., se menționează în Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică din România;
4. Avertizarea clienților cu privire la posibile riscuri și situații neconfortabile (de exemplu, posibilitatea aducerii la suprafață a unor secrete existente în familie, a unor tensiuni emoționale, a provocării unor certuri );
5. Enumerarea cât mai multor beneficii posibile, fără garantarea unor rezultate specifice;
6. Prezentarea oricăror alternative accesibile de tratament cu rezultate similare (terapie de grup, grupuri de suport);
7. Discutarea regulilor și procedurilor cabinetului (modul de realizare a plății și a colectării datelor, taxarea pentru ședințele la care clientul lipsește, reguli cu privire servicii de urgență/în afara programului);
8. Explicarea faptului că se va răspunde la orice întrebare a clientului cu privire la terapie oricând, pe parcursul întregului proces terapeutic;
9. Explicarea faptului că un client își poate retrage consimțământul oricând și întrerupe terapia;
10. Toți clienții au semnat consimțământul informat cu privire la terapie și primesc o copie a documentului. Acest ultim aspect nu este însă reglementat în Codul deontologic al profesiei de psiholog din România, el rămânând la latitudinea terapeutului. Deși unii terapeuți au indicat faptul că discutarea tuturor acestor informații cu clienții compromite eficacitatea terapiei, Walters și Handlesman (1996) au subliniat că rezultatele cercetării lor empirice indică faptul că atunci când se respectă pașii consimțământului informat clienții devin mai încrezători în tratament. Este important de notat faptul că procedura nu poate fi utilizată ca modalitate de apărare față de acțiunile profesionale nonetice și că atunci când în terapie se află copii, aceștia nu au dreptul să consimtă sau nu tratamentul (el fiind oferit doar de părinți sau tutorele lor legal).
ANEXA
CHESTIONAR
Nume, Prenume__________________________________________.
Vârsta, _________________________________________________.
De cât timp sunteți implicat în relația cu partenerul dvs. __________.
Ce fel de relație aveți cu partenerul dvs.?
Căsătorie;
Colocuire;
Cuplu fără implicații majore
Care credeți că ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru a defini ideea conceptul de familie?
Înțelegere;
Dragoste;
Căsătorie;
Cuplu consensual.
Relația de cuplu în care vă aflați momentan vă oferă satisfacția personală la care vă așteptați? ___________________________________________.
Sunteți de părere că o alternativă a căsătoriei ar fi concubinajul?________________________________________________ .
Enumerați trei motive care vă împiedică sa luați decizia de a vă căsători.
Cu care dintre următoarele afirmații referitoare la ideea realizării profesionale sunteți în cea mai mare măsură de acord?
Este nevoie de înțelegere și comun acord între parteneri pentru ca viața de familie să nu fie afectată de viața profesională;
Femeia este capabilă să facă față cu ușurință atât obligațiilor familiale cât și carierei;
O carieră ce necesită multă implicare din partea femeii, afectează viața familială;
Este preferabil ca femeia să se ocupe în primul rând de familie și apoi de carieră.
Enumerați trei dintre principalele beneficii pe care considerați că le aduce colocuirea cu partenerul.
Părinții au reprezentat un factor important atunci când ați decis sa trăiți alături de partener în uniune libera?
Părinții sunt de acord;
E viața mea și trăiesc așa cum vreau;
Părinții nu sunt de acord însă îmi respectă deciziile.
Apariția unui copil v-ar determina să luați decizia de a vă căsători?___________________________________________________.
Vă simțiți presați de cei din jur pentru vă căsători? ___________________________________________________________.
Între a petrece mai mult timp la locul de munca fiind răsplătit pentru aceasta și a petrece mai mult timp cu partenerul, ce preferați?
La serviciu;
Cu partenerul;
Alte răspunsuri__________________________________________________________________________________________________.
Descrieți în câteva cuvinte cum vă imaginați viața alături de partenerul dvs. peste 5 ani. ______________________________________________
___________________________________________________________
BIBLIOGRAFIE
Allport, G., Personality: A Psychological Interpretation, Holt Rinehart & Winston, New York, 1937.
Anastasi, A., Psychological Testing, MacMillan Publ. Co., New York, 1987.
Băban, A., Derevenco, P., Eysenck, S.B.G., Testul E.P.Q., Revista de Psihologie, nr. 1, 1990.
Cattell, R.B., Personality and Motivation Structure and Measurement, 1957 (cf. M. Minulescu, 2004).
Cattell, R. B., Manuel pour l'aplication de l'Echelle d'Anxieté, C.P.A., Paris, 1960
Chelcea Septimiu, Rol social, în Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.), Dicționar
de sociologie, Editura Babel. București, 1993.
Chelcea Spetimiu, Chestionarul în investigația sociologică, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1975.
Cristea Dumitru, Tratat de psihologie socială, Editura ProTansilvania, f.l, f.a.
Corman, L., Nouveau manuel de morpho-psihologie, Stalts, 1967.
Corsini, R.J., Encyclopedia of Psychology, vol. 3, John Wiley&Sons Inc., 1994.
Crăciunescu, M., Intro-extravesiunea, Ed. Stiințifică, București, 1991.
Crețu, R.Z., Evaluarea personalității. Metode alternative, Ed. Polirom, Iași, 2005.
Giddens Anthony, Sociologie, Editura All, București, 2000.
Golu Pantelimon, Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1974.
Eysenck, H.J., Les dimensions de la personalité, Presses Universitaires de France, Paris, 1950.
Eysenck, H.J, The dynamics of anxiety and hysteria, Routledge and Kegan Paul, London, 1957.
. Eysenck, H.J, The scientific study of personality, Routledge and Kegan Paul, London, 1958.
Eysenck, H.J, The structure of human personality, Methuen &co Ltd., London, 1970.
Eysenck, H.J, Arnold W., Meili, R., Encyclopedia of Psychology, London Search Press, 1972, vol. I, p. 356, vol. II, p. 157, 325.
Eysenck, H.J., Eysenck, M., Descoperierea comportamentului uman, Ed. Teora, București, 2000.
Gough, H.J., Manual for the California Personality Inventory, Consulting Psychologist Press, Palo Alto, California, 1969 (cf. M. Minulescu, 2004).
Iluț Petru, Familia. Cunoaștere și asistență, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995.
Iluț Petru, Asimetria rolurilor de sex, în Radu Ioan (coord.), Psihologie socială,
Editura EXE S.R.L., Cluj-Napoca, 1994
Jung, C.G., Puterea sufletului. Antologie. A doua parte. Descrierea tipurilor psihologice, Editura Anima, București, 1994.
Jues, J.P., Caracterologia. Cele 10 sisteme de bază. Ed. Teora, București, 1999.
Linton, R., Fundamentul cultural al personalității, Ed. Stiințifică, București, 1968.
Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați.
Maisonneuve Jean, Roluri și conflicte de roluri, în Neculau Adrian (coord.),
Psihologie socială, Editura Polirom, Iași, 1996.
Minulescu, M., Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Garell Publishing House, București, 1996.
Minulescu, M., Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004.
Mărginean Ioan, Politici sociale, în Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.),
Dicționar de sociologie, Editura Babel. București, 1993.
Mihăilescu Ioan, Discriminare, în Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.),
Dicționar de sociologie, Editura Babel. București, 1993
Mihăilescu Ioan, Feminism, în Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.), Dicționar
de sociologie, Editura Babel. București, 1993.
Mihăilescu Ioan, Sociologie generală, Editura Universității din București, 2000
Miroiu Mihaela, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura
Polirom, Iași, 2004
Mitrofan Iolanda, Cuplul conjugal. Armonie și dizarmonie, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989
Pasti Vladimir, Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Editura Polirom,
Iași, 2003
Pătru Laura, Politica socială și egalitatea sexelor, în Zamfir Elena, Zamfir Cătălin
(coord.), Politici sociale. România în context European, Editura Alternative,
București, 1995.
Pitariu, H., Albu, M., Inventarul de Personalitate California: prezentare si rezultate experimentale, Revista de psihologie, 1993, 39, nr. 3, 249 – 263.
Pitariu, H., Albu, M., Psihologia personalului. Măsurarea și interpretarea diferențelor individuale, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj Napoca, 1996.
Rotariu Traian, Iluț Petru, Ancheta socilogică și sonadajul de opinie, Editura
Polirom, Iași, 1997
Rovența-Frumușani Daniela, Identitatea feminină și discursul mediatic în România postcomunistă, în Brădeanu Adina, Dragomir Otilia, ș.a. (coord), Femei, cuvinte și imagini, Editura Polirom, Iași, 2002.
Sheldon, W.R., Les varietis de la constitutions psysione de l homme, P.U.F., Paris, 1950.
Schiopu, U., Introducere în psihodiagnostic, Ed. Fundaței Humanitas, Bucuresti, 2002.
Zlate, M. Eul si personalitatea, Ed. Trei, București, 1997.
DSM IV, Manual de Diagnostic si Statistică Tulburărilor Mentale, American Psychiatric Association, Ed. A.P.L.R., București, 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiuni Psihosociale ale Relatiilor Conjugale. Acomodarea Interpersonala (ID: 165088)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.