Dimensiuni Psiho Politice ale Comportamentului Candidatilor în Alegerile Prezidentiale

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL-POLITICE

SPECIALIZAREA ȘTIINȚE POLITICE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Dimensiuni psiho-politice ale comportamentului candidaților în alegerile prezidențiale

Coordonator științific: Absolvent:

Lect. Univ. dr. Silviu- Petru Grecu Coșniță Sabina

Iași, 2016

Cuprins

1.Introducere

2. Relații psihologice în raportul individ-mulțime

2.1. Individ – influențe ale mediului în comportament și necesități

2.2.Individ și mulțime

2.3. Tipologii de mase în concepția lui Gustave Le Bon

3.Conducători și modalități de guvernare

3.1. Autoritate – idei, definiții și reprezentare

3.2.Elitele politice – caractere generale, influențe, tipologi

3.3. Lider, lider politic – perspective, cerințe și tipologii

3.4.Leadership și leadership politic

4.

5. Bibliografie

2. Relații psihologice în raporul individ-mulțime

2.1. Individ – influențe ale mediului în comportament și necesități

Psihologia politică nu a cunoscut o dezvoltare timpurie, fapt care duce la o imprecizie a conceptelor și complexității elementelor. Relația dintre individ și comportamentul său politic plasează originile psihologiei politice în teorii precum etologie și biologie, reușind să studieze mai bine comportamentul omului în mediul său de viață, în mediul în care acesta își desfășoară activitățile.

Preluate din etologie, teme precum conceptele de teritoriu și agresivitate stârnesc interesul celor preocupați de psihologia politică. Așa cum animalele inferioare își apără teritoriul, hrana și nu permit nimănui încălcarea a ceea ce îi reprezintă, așa si omul își apără spatial și suveranitatea poporului. În ceea ce privește agresivitatea, aceasta nu reprezintă o trăsătură dobândită la naștere, ci se dobândește în timp odată cu realizarea valorilor pe care fiecare individ le deține. Natura a înzestrat atât speciile inferioare de animale, cât și pe cele superioare, ca și pe om, cu o capacitate de violență care este folosită fie pentru apărare, fie pentru a-si captura prada, în funcție de împrejurările în care se află. Observăm astfel, că instinctul de apărare a teritoriului propriu este general, întâlnit la toate speciile de viețuitoare cât și la om.

În studiile legate de etologie, întâlnim și cercetările asupra tipurilor de comportamente care inspira psihologia politică, precum semnificațiile gesturilor de dominație, supunere sau victorie. Gesturi precum strângerile de mână ale liderilor când se află în contact cu mulțimea, intră în ceea ce etologiștii numesc ritualuri de calmare în lumea animală. O altă temă din etologie ce deține o importanță deosebită în domeniul psihologiei politice o reprezintă focalizarea interesului mulțimii asupra liderului. Acest lucru este identic cu cel din regnul animal, unde organizarea socială este mai bună decât modelele bazate pe conflicte și forță.

Transferul acestor teorii din biologie și etologie în domeniul psihologiei politice implică o serie de pericole bazate pe faptul că ridicarea unei teorii și argumentarea ei cu exemple din natură, care ne oferă soluții de argumentare în aproape orice situație, nu reprezintă o justificare suficient de credibilă.

O impunere primară în domeniul psihologiei politice o reprezintă raportarea individului la mediul din care provine și în care trăiește. Teoriile psihologice merg pe premiza că mediul are un rol privilegiat în formarea trăsăturilor și manierelor individului uman, deoarece acesta se lasă influențat de factorii externi. Inițial, psihologia politică studia doar principalele comportamente, fără a intra în detalii amănunțite, fiind interesată doar de lucrurile observabile, însă cu timpul a devenit interesată și de teoriile referitoare la psihicul și nevoile ființei umane în raport cu mediul.

Teoriile psihologiei politice au demonstrat că omul nu este doar o ființă rațională, ci și o ființă abisală, teorii ce au fost criticate în esență doar din prisma faptului că viața interioară a individului a fost supraestimată și că s-a făcut abstracție de mediul social care îl ajută pe acesta să evolueze.

”În timp ce psihanaliștii clasici explicau acțiunile umane ca fiind determinate de pulsiuni, de stimuli interni și externi, Alfred Adler a avansat în plan central conceptual de creativitate. (…) Adler a insistat totodată asupra motivației esențiale a omului – realizarea sinelui.”

Relația dintre individ și mediu a fost evocată în permanență în cadrul psihologiei politice, dar nu poate fi discutată fără a aminti de existențialism. Existențialismul reprezintă un curent filosofic, psihologic si literar mediatizat în Franța contemporană, și reprezintă o știință empirică a existenței umane care utilizează analiza fenomenologică. În cadrul psihologiei politice, fenomenologia are rolul de a elucida comportamentele indivizilor așa cum se manifestă și cum pot fi ele înțelese printr-o percepție inițială. Psihologia existentialist a avut la rândul ei numeroase critici fiind acuzată de subiectivism și lipsa de abordare științifică. În schimb, literatura psihologică a avut o influență deosebită dupa cel de-al doilea război mondial.

Nevoile finiței umane sunt fie de ordin general, caracteristice tututor ființelor vii, fie de ordin particular, care diferă în funcție de personalitatea și mediul specifice fiecărui ins. Abraham Marslow a propus un model în descrierea trebuințelor, pentru fiecare categorie existând un minim necesar. J.M. Farage a schițat relația stabilită de Marslow sub forma unei piramide.

Fig. 1. ”Piramida trebuințelor umane” (Ioan Radu, Petru Iliut, Liviu Matei, Psihologie socială, editura Exe, Cluj-Napoca, 1994, p.158)

Satisfacerea sau lipsa acestor nevoi influențează mai mult sau mai puțin dezvoltarea personalității individului. Dacă ridicăm problema asupra nevoilor fiziologice, aici esențială este hrana; trecerea de la foamete la abundență dovedește schimbări importante de caracter. Dupa satisfacerea trebuințelor fiziologice, oamenii dezvoltă trebuințele superioare, care devin motivații de viață în activitățile lor. Nevoia de siguranță reprezintă o treaptă superioară în ierarhia trebuințelor și este considerată ca fiind o nevoie subiectivă și o dorință de a domina. Trebuințele legate de afecțiune și apartenență intră în categoria nevoilor de afiliere și au reprezentat motivul a numeroase studii legate de psihologia copilului, deoarece se consideră că o copilărie lipsită de afecțiune este sursa unor probleme în maturitate și mai ales a unor atitudini dușmănoase împotriva propriei persoane și a celor din jur. Studiile realizate asupra necesității de afecțiune au constituie o importanță deosebită în analiza comportamentelor politice, deoarece necesitatea de dragoste și respect poate duce la dezvoltarea ambiției pentru obținerea puterii. Necesitatea de afecțiune se poate observa și în relațiile dintre femei și oamenii politici. Nevoia de apreciere, sau de statut ori necesitatea estimării de sine este greu de definit fiind un termen complex. Ea face referire la factorii externi, în special la cei de ordin cultural. Acest tip de nevoie este diferențiat de aspirațiile indivizilor și de distanța pe care o au de parcurs pentru îndeplinirea obiectivelor personale, și poate fi identificată în elemente precum bani, celebritate, eficiență sau creativitate. În ceea ce privește domeniul psihologiei politice, cercetătorii au observant că această nevoie se poate raporta la importanța socială, cinstea și competiția. În această situație diferențierea dintre politicienii activi din nevoi acute de autoapreciere și cei care o fac doar pentru a fi admirați de ceilalți oameni, este necesară. Trebuințele de initiative fac referire la ambiția individului de a acționa în scopul realizării unui fapt sau a îndeplinirii unei dorințe proprii. Ultima pe lista nevoilor, este reprezentată de nevoia de dezvoltare, care este percepută ca o dorință tipic umană și se află în vârful nevoilor generale. Este considerată ca fiind o motivație esențială individului.

Oferind o concluzie generală, putem spune că teoriile asupra personalității individului iau în considerare motivațiile și nevoile umane cu ajutorul cărora individul relaționează cu mediul. Fără a ne raporta la aceste domenii, nu putem realiza o cercetare cu tentă de psihologie politică.

2.2. Individ și mulțime

Pentru a putea discuta despre mulțime, vom defini termenul ca fiind ” banal și imprecis pentru a desemna mai mulți indivizi aflați laolaltă, într-un moment dat, din cauza unui pbiectiv, a unei indignări sau curiozități commune ori din întâmplare. Acesta este însă termenul pe care autorii secolului al XIX-lea îl utilizează în toate câmpurile.”

Gustave Le Bon a realizat o lucrare în domeniul psihologiei mulțimilor care s-a bucurat și se bucură în continuare de un adevărat succes nu doar în domeniul psihologiei politice. Caracteristicile pe care Le Bon le-a remarcat fac trimitere în mare parte la faptul că aflat într-o mulțime, individul își pierde din capacitățile de raționament individuale. În mulțime, indivizii preiau sufletul ei colectiv, acțiunea mulțimilor având o calitate deosebită, și anume ea nu își pierde niciodată din prestigiu, din contra acesta este mereu în dezvoltare. Tot el, a enumerat trei factori cauzatori ai pierderii identității personale în mulțime, și anume: numărul mare de inși ce formează mulțimea, individul se vede constrâns de interesele mulțimii pierzându-și simțul responsabilității, fenomenul contagiunii, care îl face pe individ sa creadă că interesele colective sunt superioare intereselor personale, și cel de-al treila factor, sugestia, care induce individului o stare de confuzie.

Teoriile lui Le Bon au evidențiat faptul că într-o colectivitate, indiferent că aceasta se formează pe un stadion sau în cadrul parlamentului unui stat, în momentul în care o persoană se încadrează în grup, ea este acaparată de mulțimea acestuia.

” Trăsăturile generale de caracter, guvernate de inconștient, existente aproape la același nivel la majoritatea indivizilor normali ai unui popor, sunt cele care, la nivelul maselor, se manifesta simultan, în spiritul colectiv, aptitudinile intelectuale ale oamenilor, și prin urmare individualitatea lor, dispar. Eterogenul se cufunda în omogen și calitățile ce țin de inconștient domina.” Această trăsătură a maselor explică faptul că ele nu pot să îndeplinească acte utilizând inteligența sporită.

Caracterul special al maselor este determinat de cauze multiple și diverse. În primul rând, aflat în mulțime, individul începe să prindă un sentiment de forță invincibilă, dând frâu liber insinctelor sale, pe care, în mediul personal și le reprimă. Cu cât îi este mai străină mulțimea, cu atât individul va ceda mai bucuros, ducând la dispariția responsabilității. O altă cauză este molipsirea mintală care intervine în scopul determinării caracterelor speciale ale mulțimii și implicit în orientarea lor. Aflat într-o masă, orice gest, act devine contagios în așa fel încât individul își pierde interesul personal în detrimentul interesului colectiv. O a treia cauză și cea mai importantă, servește drept motiv la schimbarea caracteristicilor pe care individul le exprimă.

” Prin simplul fapt că aparține gloatei, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizației. Singur, era poate un ins cultivat, în mulțime este un instinctual, deci un barbar. Are spontaneitatea, violența, ferocitatea, dar și entuziasmul și eroismul ființelor primitive. Își va reproșa poate, ulterior, ușurința cu care s-a lăsat impresionat de cuvinte, de imagini și antrenat în acte care îi lezează cele mai evidente interese. La nivelul mulțimii, individul este ca un fir de nisip, printre alte fire de nisip aidoma lui, pe care vântul le spulberă după plac.”

Masele vor fi în permanență inferioare în ceea ce privește intelectul omului izolat, dar pot câștiga teren din punct de vedere al sentimentelor pe care acțiunile lor le provoacă. Acest lucru depinde doar de modul în care acționează asupra individului.

Printre principalele trăsături ale maselor, Le Bon evidențiază impulsivitatea, mobilitatea și irascibilitatea. Impulsive deoarece ele pot trece într-un timp foarte scurt de la violență sângeroasă la generozitate și mobile fiind capabile de voințe durabile. Pe lângă impulsivitate și mobilitate, ele nu permit existența obstacolelor între dorințele lor și indeplinirea acestora. Pentru individul integrat într-o mulțime, noțiunea de imposibil dispare.

Sentimentele manifestate de mulțime evidențiază simplitate și totodată exagerare, individul situate în interiorul lor văzând lucrurile fără etape de tranziție. Exagerarea sentimentelor la nivel de masă este posibilă și datorită vitezei de instaurare a unui sentiment în indivizii care o formează. Aceste trăsături ale sentimentelor întâlnite în cadrul mulțimilor le apără de incertitudini.

Ideile pe care le împărtășesc masele pot fi împărțite în două categorii: idei îmtâmplătoare, date de circumstanțe, precum iteresul pentru un individ sau o doctrină și idei fundamentale precum cele bazate pe religie, sau cum întâlnim în zilele noastre idei democratice, sociale. ”Ideile fundamentale sunt aidoma apelor unui râu lent, ideile trecătoare sunt micile valuri clipocind la suprafață care, deși fără importanță adevărată, sunt mai lesne vizibile decât însuși cursul râului. ”

Neputința maselor de a raționa corect le restricționează de prezența unui spirit critic, neputând diferenția adevarul de greșeală sau de a formula judecăți precise. Judecățile acceptate sunt doar de cele impuse, nu elaborate de ele. Tocmai din această cauză, numărul indivizilor care reușesc să se ridice deasupra maselor este restrans.

Părerile și credințele maselor sunt determinate de două tipologii de factori: îndepărtați și imediați. Factorii îndepărtați determină mulțimea să accepte anumite convingeri și să respingă în mod imediat altele, iar cei imediați adaugă celor îndepărtați un proces anterior, în lipsa căruia nu s-ar putea desfășura. Sub impulsul factorilor imediați se formează hotărâri ce declanșează spiritual de luptă al colectivității; datorită lor poate porni o răscoală sau o grevă. Această combinare de factori imediați și îndepărtați se observă în majoritatea evenimentelor istorice. Un exemplu ne este oferit de Gustave Le Bon, și anume Acela al Revoluției francize. La momentul declanșării au contribuit inițial factorii îndepărtați precum lucrările critice care pregăteau spiritul maselor, apoi factorii imediați precum discursurile unor oratori.

Imediat după formarea unui grup de indivizi, aceștia trebuie să se subordoneze conducerii unui lider. În cazul ”gloatelor de oameni”, cum le numește Le Bon, importanța conducătorului este deosebită, în grija lui adresându-se toate opiniile. Acesta nu este un gânditor ci mai degrabă un om de acțiune. Îndrumătorii maselor pot fi structurați in două tipologii: cea dintâi cuprinde persoanele energice, motivate și ambițioase, dar care își exercita puterea de conducere pe o perioadă scurtă, iar în cea de a doua categorie sunt cuprinse persoanele cu voinșă de fier și capacitate de exercitare a acesteia pe o perioadă îndelungată. Cei din prima categorie devin violenți, îndrăzneți și reușesc să acapareze mult mai bine puterea.

” Dispariția personalității conștiente, predominanța personalității inconștiente, orientarea pe calea sugestiei și a contagiunii sentimentelor și a ideilor în același sens, tendința de a transforma imediat în acte ideile sugerate, acestea sunt principalele caracteristici ale individului din mulțime. Acesta nu mai este el însuși, ci un automat a cărui voință a devenit neputincioasă de a mai conduce.”

Gustave Le Bon, în scrierea realizată acuză într-o oarecare măsură legătura care se creează între individ și mulțime din perspectiva faptului că cea din urmă determină la nivelul individului, atat comportamental căt și rațional, schimbări majore ce duc treptat la pierderea identității personale. Individul nu mai este capabil să decidă singur care îi sunt dorințele și să lupte spre îndeplinirea lor, ci se lasă acaparat de ceea ce colectivitatea își dorește, ba chiar se implică în obținerea unor rezultate favorabile mulțimii, în timp ce interesele personale își pierd din valoare. Indiferent de locul sau de tipul de mulțime în care se află individul, consecințele alăturării sunt aceleași, toate ducând la o pierdere a sinelui.

Disertația pe tema relațiilor individ-mulțime a lui Gustave Le Bon s-a bucurat de un adevărat succes.

2.3. Tipologii de mase în concepția lui Gustave Le Bon

O mulțime standard, inferioară și în forma ei simplă începe cu alăturarea unor indivizi de rase diferite dar care se leagă prin voința unui conducător. La polul opus, mulțimea superioară este lipsită de coeziune și cuprinde masele care au dobândit caracteristici comune în urma acțiunilor colective și sfârșesc prin a definitiva ca un popor. Tipologiile de mase care pot fi identificate la nivelul popoarelor se clasifică astfel:

Mase eterogene: cuprinde masele anonime precum mulțimea de pe străzi și pe cele non-anonime, precum adunările parlamentare

Mase omogene: aici intră sectele, adică clasa politică, ordinea religioasă, castele, reprezentate de militari, preoți și clasele, care cuprind burghezia, țărănimea,etc.

Masele eterogene sunt formate din indivizi ce dețin caracteristici diferite, trăsături, profesii și niveluri de inteligență diferite. Diferențierea maselor eterogene este data de rasă, deoarece o mulțime constituită din indivizi diferiți, dar chinezi va fi complet diferită de o mulțime de francezi. Rasa a reușit să acapareze noțiunea de masă de oameni, impregnând o dominație puternică. Sectele sunt formate din inși diferiți în domenii ale educației, profesiei sau a mediului de proveniență, însă se aseamănă prin credințele lor, pe când castele reprezintă cel mai înalt grad de organizare a mulțimilor de oameni cuprinzând indivizi cu asemănări atât în privința profesiei cât și a nivelului de educație.

Clasele sunt formate din indivizi de origini diferite dar care se unesc printr-o trăire comună, un obicei comun sau interese colective.

Masele așa-zis criminale intră în categoria maselor eterogene și nu se disting de trăsăturile fundamentale prezentate mai sus, precum credulitatea, încărcarea sentimentelor, manifestarea formelor de comportament, etc. Această tipologie de masă cuprinde aproximativ trei sute de indivizi și reprezintă modul ideal de masă eterogenă, compusă fiind din negustori, meseriași, frizeri, zidari, care și-au dezvoltat credința conform căreia ei îndeplinesc o sarcină la nivelul patriei, fiind nevoiți să își asume o funcție dubla ”de judecător și de calai, nesocotindu-se o clipă criminali” . Fiind cuprinși în totalitate de funcția pe care o îndeplinesc, încep să își formeze o formă de tribunal și iau decizia ca indivizii precum nobilii, preoții, slujitorii regelui să fie masacrați în grupuri, ceilalți membri fiind judecați ulterior după înfâțișare sau reputație. În acest mod se dă frâu liber masacrării. Cei care masacrau erau indivizi deținători ai unui simț moral dezvoltat, astfel încât depuneau pe mesele comitetelor revoluționare lucrurile victimelor.

Un model de mulțime non-anonimă este reprezentată de jurații de la Curtea cu Juri. În acest context, Gustave Le Bon dezvăluie o serie de erori care ar putea fi comise de către persoanele lipsite de cunoștințe în domeniul psihologiei colectivităților, precum importanța minimă acordată deciziilor la nivelul indivizilor care compun masa.

O altă tipologie de mulțimi sunt masele electorale, adică acele adunări care sunt chemate în scopul alegerii unor titulari ai funcțiilor de conducere și are un singur scop, Acela de a se decide asupra unui singur candidat. Acest timp de mulțime nu prezintă toate trăsăturile maselor, și se poate observa gândirea slabă, absența unui spirit critic și naivitatea. Trăsătura cea mai importantă pe care trebuie să o dețină un candidat al maselor electorale este prestigiul personal, care nu poate fi înlocuit de factori externi precum talent sau avere. Însă pentru a se bucura de un real success, prestigiul candidatului nu este sufficient, fiind nevoie și de o lingușire la nivel extravagant și promisiuni fabuloase. Aceste exagerări nu trebuiesc prezentate în programul candidatului, fiind astfel o dovadă care ar putea fi folosită ulterior în acuzele nerespectării lor, însă la nivel verbal vor avea efectul dorit.

Adunările parlamentare intră și ele în clasa maselor eterogene și non-anonime, reușind să se diferențieze în funție de popor și de epocă. Regimul parlamentar face trimitere la organizarea unui popor dezvoltat, modern și civilizat, și la nivel psihologic formează ideea conform căreia o adunare de oameni este mai capabilă în luarea unei decizii corecte comparativ cu un numar restrâns de indivizi. Trăsăturile maselor pe care le găsim și la nivelul acestor adunări sunt cele cu privire la simplitatea ideilor și a gândirii, influența liderilor, iritabilitatea, etc. Se diferențiază de celalte tipologii prin faptul că adunările parlamentare nu reprezintă mase în permanență, deoarece indivizii care o alcătuiesc reușesc să își păstreze identitatea în diverse situații. Parlamentele reprezintă modul cel mai bun descoperit până în prezent de către popoare de a conduce și ”idealul de guvernare, cel puțin pentru filosofi, gânditori, scriitori, artiști, savanți, într-un cuvânt, pentru cei ce constituie vârfurile unei civilizații”.

3. Conducători și modalități de guvernare

3.1. Autoritate- idei, definiții și reprezentare

Lumea socială s-a format ca fiind o consecință a unui proces universal, continuu, în care au loc schimburi intersubiective complexe între actori, atât în contexte formale cât și în contexte informale. În acest sens, stabilirea unei ordini sociale ”depinde mai puțin de știința guvernării, și mai mult de existența unui centru al autorității de la care provin legile, dispozițiile ori marile decizii luate în numele interesului comunitar.” Multe dintre sistemele politice au derivat, fiind cauza unor acțiuni în care declinul instituțiilor guvernamentale a fost unul dintre primele simptome. Astfel, ideea de abandon a puterii în ceea ce privește ordinea socială, fie renunțând de bună voie, fie constrânși, a creat un mediu benefic pentru conflicte.

Ajungându-se în situația în care autoritățile dispar din atributele de administrare, era inevitabil momentul dezordinii si a căderii moravurilor. Faptul că autoritatea structurilor de putere s-a format într-un mod constant și ireversibil, încă din momentul în care ”s-a stimulat multiplicarea ordinii subiective și a unor forme exclusiviste de promovare a valorilor ori intereselor de grup”, nu reprezintă un fapt deloc întâmplător. Pierderea caracterului sacru al fundamentelor teoretice ale puterii politice, nu a făcut altceva decât să lase oamenilor impresia că vor fi mai puțin violenți și mult mai liberi, în cazul în care adoptă un sistem democratic care să promoveze interesele lor subiective. În realitate însă, lucrurile stăteau diferit deoarece guvernarea terestră era imprevizibilă și pusă sub semnul destinului, primejduind cu degradarea structurilor ce ofereau stabilitate sociala, acestea din urmă fiind la rândul lor constituite în timp, reușind astfel să impuna o lume în care competiția și înfruntările să fie prezente. Într-o lume în care este prezentă o neînțelegere cauzată de nepotriviri de interese și de plângeri referitoare la dezastru, autoritatea ar fi un element fundamental care întărește și motivează dezvoltarea și dominația.

În analiza sa asupra politicilor publice, Adrian Miroiu prezintă autoritatea ca fiind o deținere a puterii legale sau oficiale ”de a interzice, de a comanda, a licenția, a certifica, a garanta, etc.” . Ceea ce dorește autorul să transmită prin această definiție a autorității este faptul că autoritatea în sine reprezintă o deținere complexă a puterii, fapt ce îi permite să posede o calitate superioară asupra unor acțiuni precum cea de a comanda, licenția, garanta.

Comparativ cu Adrian Miroiu, în lucrarea sa ”Contractul social”, Jean Jacques Rousseau afirmă că autoritatea ”este una singură, așa că nu poate fi împărțită sau distrusă”. Ceea ce vrea Rousseau să spună, este faptul că autoritatea în sine poate fi deținută doar de o persoană, ea nu reprezintă un lucru sau un obiect ce ar putea fi împărțit între două sau mai multe persoane sau grupuri de persoane. De asemenea, în afirmația lui Rousseau, se pune și problema în care autoritatea ar putea fi distrusă, lucru de asemenea imposibil de realizat, deoarece autoritatea în sine nu ar putea fi dărâmată sau distrusă de nici un factor intern sau extern.

Un alt factor de reținut în ceea ce privește autoritatea, o reprezintă ideea că ea nu se subordonează stricteții puterii, ci din contră, ea este subsumată ideii de ordine, și nu este prezentă decât în momentul în care pentru a fi susținută nu se face apel la nici o forță și nici la modul de a face pe cineva să creadă o idee, folosind argumente retorice. Autoritatea se primește prin recunoașterea ierarhiei, și nu poate fi impusă, cerșită sau obținută prin înșelătorie. Actorii înlocuitori au dorit să își afirme diferențele utilizând fie meritul, adică elitele, fie notorietatea și prestigiul, însemnând mișcările sociale și partidele, fie capacitățile lor inovatorii, reprezentate prin minoritățile active, grupurile de interes și altele.

Este posibilă o justificare a autorității politice? La aceasă întrebari găsim trei răspunsuri. Da, poate autoritatea politică poate fi justificată în sensul ei absolut, și nu, nu poate fi justificată deoarece nici un alt tip de autoritate nu are justificare. Cel de-al treilea răspuns vizează faptul că o anumită autoritate politică se poate bucura de o justificare.

Cea mai comună justificare a autorității politice este data de Thomas Hobbes in lucrarea ”Leviathanul”, argumentând că statul deține o putere absolută asupra cetățenilor săi, care din dorința de a-și asigura un mediu propice si confortabil au creat și au menținut societățile politice care aveau ca scop asigurarea păcii și dezvoltarea comerțului; singura formă în care acest lucru era posibil, erau societățile în care suveranul deținea puterea absolută. Pentru a-și argumenta susținerile, Hobbes pleca de la ideea naturii umane și de la justificarea statului în sine, prin argumente precum egoismul oamenilor care își urmareau propriile interese, și făcând referire la persoanele individuale care justificau existența statului. El explică acest fapt prin existența contractului social; oamenii încheiau un contract social care avea ca scop construirea unei stări sociale mai bună decât cea precedentă, folosindu-se de formarea statului. Hobbes vede acest lucru ca fiind autoritate, dar nu o autoritate absolută ci una relativă.

Mulți dintre filosofi nu acceptă aceste extreme ale răspunsului privind justificarea autorității politice, încercând să scape de respingerea oricarei autorități pe care statul ar putea să o dețină. Teoriile existente privind autoritatea politică o admit doar în sensul de drept (teoria lui Aristotel a autorității sau a subordonării naturale), în sensul de expertiză (teoria autorității politice a lui Platon), sau o admit ca o permisiune (teoriile autorității divine a lui Filmer).

Prima teorie a autorității, cea a subordonării natural cuprinde două tipuri de susțineri: întâi trebuie să fie de acord cu ideea conform căreia unii oameni sunt făcuți să fie conducători și alții nu, iar mai apoi trebuie ca arate că trăsăturile individuale ale fiecărui individ îl fac pe acesta fie să se supună, fie să ajungă la conducere. Teoria autorității divine, este prezentă în gândirea tradițională și deține două componente: autoritatea de care nu ne putem îndoi, Dumnezeu, și legitimitatea unui conducător dacă autoritatea pe care o deține vine de la cea divină. În ceea ce privește prima parte a acestei teorii, nu exista motive îndoielnice. În schimb, în ceea ce privește dobândirea autorității de către un individ, aceasta se poate face prin mai multe moduri precum: conducătorul este însuși divin sau este legat cumva de o divinitate, prin grade de rudenie. Aceste teorii au întâmpinat dificultăți deoarece ele nu pot fi redate empiric, ni se cere să credem niște lucruri fără a fi înțelese, fără a avea o bază și fără a beneficia de o justificare.

În orice sistem, este binecunoscut faptul că relațiile de putere prezintă un rol important, prin faptul că acesta este deținut de către elita politică, adică agentul politic colectiv si de către liderul politic, care la rândul său reprezintă cel mai important agent politic, dar individual. Acesta din urmă, este perceput ca fiind un ”motor”, adică un generator al bunei funcționări a elitei politice, fiind totodată situat în centrul relațiilor de putere. Rolul de bază pe care acesta îl deține este reprezentat de buna funcționare a mecanismului puterii politice.

În cele din urmă, vom continua să prezentăm ceea ce reprezintă liderul politic, leadership-ul precum și elitele politice.

3.2.Elitele politice- caractere generale, influențe, tipologi

Pornind de la cea mai simplistă definiție a elitei, unde aceasta este prezentată ca fiind un ”grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate sau o societate”, vom continua să dezvoltăm acest concept pentru a putea înțelege tot ceea ce el cuprinde si înseamnă.

În încercarea de a construe o geneză a termenului de elită, s-a observat un process interesant deoarece cuprinde o poveste paradoxală, având ca bază două cauze. Prima dintre ele face referire la ideea conform căreia acest cuvânt, deși de origini franceze, a început a fi folosit abia în secolul XIX, fără a fi tradus, iar cea de a doua provine din schimbul de sens acordat acestui termen pe măsură ce conotația initiala, pozitivă, a început să fie văzută ca fiind un lucru negative. În altă ordine de idei, cuvântului ”elită”, atunci când ajunge în centrul puterii, I se atribuie și sentimentul de vinovăție referitor la toate disfuncționalitățile regimului.

O problemă majoră au ridicat-o și încercările de a define acest concept, fiind în același timp și un lucru simplu, deoarece tindem să definim un fapt de drept, și complicat din cauza faptului că dimensiunea lor complexă este un domeniu larg și vast.

Teoria elitelor a cunoscut o puternică dezvoltare fiind percepută ca un discurs asupra personalităților sociale, în forma lor ca valoare. Cea mai importantă caracteristică, și cea care stă la baza teoriei elitelor o reprezintă ”întărirea rolului terapeutic al excelenței sociale pentru o lume aflată în dezacord și derapaj mortal.” Această teorie a fost reclamată de cei care erau interesați de separarea socială și atrasă de cei care erau dornici de a înțelege rolul puterii, precum și cel al autorității. Ideea ce statea la baza celor dintâi o reprezenta transformarea stabilă a stratificării sociale. În acest caz, au întâmpinat probleme chiar și ei între ei, deoarece o mare parte găseau interesantă doar stratificarea sociala din punct de vedere al claselor politice. Teoria elitelor în sine, cuprinde un spațiu întins al istoriei ideilor politice, pornind de la Platon si până la Pareto, și de la Gaetano Mosca până la Roberto Michels.

Ca orice altă teorie, și cea a elitelor întâmpină o serie de probleme, acestea fiind concentrate pe teme precum formări sociale, inițieri, recrutări, varietăți economice, culturale și politice, probleme care favorizau apariția și dezvoltarea elitelor. Actorul-cetățean aprobă ideea respectării autorității față de celălalt, fapt ce poate domina la nivelul omului politic, deoarece acesta tinde să creadă că statul nu reprezintă altceva decât o formă de organizare a minorităților, adică a elitelor, acestea dorind să se apere de o posibilă tiranie a majorității. Prin această tiranie, se înțelege faptul că majoritatea nu s-ar putea autoguverna în condițiile în care acțiunea celor mulți dar tăcuți era atacată de acțiunea minorităților care se aflau la guvernare. Luând în considerare răsturnarea minorității de la putere, cei majoritari au concluzionat că acest fapt nu ar aduce mari schimbari, deoarece și majoritatea la rândul ei dacă ar fi pusă la conducere, ar acționa asemenea unui grup minoritar.

Caracterul elitar este provocat de puterea care li se atribuie, fiind necesară perceperea lor de către actorii sociali ca deținătoare de putere și ocupante a unei poziții înalte în societate, rezultând de aici ideea conform căreia elitele politice sunt poziționate ierarhic într-un sistem de ordine.

În ceea ce privește forma de structurare a elitelor, acestea nu prezintă o tipologie clară de organizare, ci din contră, ele apar sub forma unor grupuri care nu se diferențiază de restul societății prin calități deosebite, ci prin acțiuni sociale din cadrul valorilor.

Relațiile întreținute între elite și restul societății nu sunt puse în evidență doar prin faptul că ele reprezintă un corp social situat în fruntea ierarhiei sociale. Elitele reprezintă acele minorități care au luat asupra lor misiunea de a domina propriul popor, lucrând și aducând schimbări în sistemul lor de valori. Ceea ce face minoritățile să dețina această forță de gestionare și de dirijare, rezidă din calitățile lor de a realiza proiecte de conduită.

Elitele, au în componența lor o serie de trăsături precum un spirit înalt, un spirit dăruit, comportamentul lor este asemenea cadrelor naționale și dețin un ideal superior. Varietatea elitelor reprezintă un factor dificil de tipologizat, acest lucru implicând fie obiecțiuni subiective, fie preferințe arbitrare, astfel elitele sunt descrise aleatoriu, pe baza unor caracteristici ce pot fi observate din exterior.

Legătura dintre elite și politică o face faptul că ele stau la baza statusului care le permite să se comporte ca niște protagoniști pentru leadership, să ia decizii, să aibă capacitate de organizare și de gestionare a problemelor și treburilor politice. Elitele politice se disting de celalte tipuri prin faptul că ele dețin o incărcătura ideologică și fac trimitere la idei precum suveranitatea, dominația și hegemonia. De asemenea, elitele politice intră în categoria elitelor de merit (meritocratice), și se disting de cele de sânge prin faptul că nu apelează la ereditate. Unii sociologi au reușit să facă distincția între elitele îndreptățite (legitime), și cele de status (de rang), delimitând totodată și elitele tradiționale de cele liberale. Cele tradiționale includ aristocrații, clerul, boierii, pe când cele liberale includ elitele tehnocrate, adica înalții funcționari din administrație. Alte categorii de elite diferențiate de către sociologi sunt reprezentate de elitele simbolice, elitele de proprietate, elitele charismatice, precum și cele ideologice. Elitele funcționale sau administrative, sunt reprezentate de către elitele guvernamentale (aflate la putere) și cele non-guvernamentale (aflate în opoziție), și dețin un rol orientativ în ceea ce privește acțiunea sociala. Influența pe care o emană aceste elite se datorează într-o foarte mare măsura calității liderului, la rândul său deținând calități deosebite în comparație cu celalte persoane din jurul său.

Specialistul italian în științe politice, Gaetano Mosca a remarcat trei tipuri fundamentale de recrutare a elitelor, și anume modelul feudal, birocratic și cel italo-helenic. Primul model, cel de recrutare feudală, se bazează pe teritoriu văzut ca mediu al dependenței elitelor față de puterea centrală. În ceea ce privește modelul birocratic, aici partea decisiva aparține naturii funcției exercitată de elite în cadrul societății, un rol important având și în acest model, legătura dintre elite și puterea politică. Ultimul model, cel italo-helenic ”preia exemplul signoriilor și al comunelor medievale care adoptaseră sistemele colective pentru a scoate din amorțire cetățeanul, activându-l politic prin implicarea sa direct în destinul Republicii.”Aceste tipuri de recrutare a elitelor, sunt bazate pe criterii precum politica existentă, adică combină o serie de elemente politice, cum ar fi tipul de organizare, clasa politică, cu alte elemente de ordin sociologic, adică mentalități, sistemul institutional, etc. Această combinare de elemente nu are aceeași valoare în permanentă; ea diferă în funcție de culturi, epoci și nevoi ale societății.

Elitele în general, dețin o pondere redusă a dimensiunilor comparative cu celalte categorii sociale, deținând în același timp o calitate de bunuri rare. Ceea ce dă o notă deosebită elitelor, este reprezentată de superioritatea modului în care aleg să acționeze, precum și superioritatea gândirii și a conștiinței proprii.

Karl Mannheim a încercat să impună o ”sociologie a intelectualilor”, aducând o completare în teoria elitelor. El a insistat pe două aspecte practice ce vizau relația dintre intelectuali și puterea politică, neținând cont de momentele istorice sau mediul cultural. Astfel, primul raport se referă la faptul ca guvernanții politici erau imprevizibili în ceea ce privește controlul conduitei intelectuale, iar cel de-al doilea face trimitere la rolul intelectualilor în modernitatea occidentală.

Printre calitățile integrării într-o elită se numără vitejia militară, puritatea, capacitățile intelectuale, posibilitatea de a guverna, bogăția, capacități organizatorice, capacități de manipulare, de convingere, de constrângere, precum și capacități referitoare la violență acolo unde este cazul.

Este evident faptul că observarea dezvoltării rolurilor elitelor este un fapt iritant pentru spiritele dominante, deoarece, analizând societatea în lipsa elitelor vom sesiza imediat importanța pe care acestea o au, de la ele provenind progrese științifice, industriale care pun bazele prosperității unei țări. ”Dacă muncitorul câștigă astăzi de trei ori mai mult decât în urmă cu un secol și se bucură de facilitate pe care nu le poseda un mare senior din vremea lui Ludovic al XIV-lea, acest lucru îl datorează numai elitelor, care lucrează pentru el mai mult decât lucrează el pentru ele.” Așadar, singurul mod în care societățile moderne pot evolua, este doar prin ele.

Observăm importanța elitelor, în care sunt incluși și intelectualii, prin simplul fapt că în lipsa acestora societatea ar fi lipsită de un centru, ar fi privată de spiritual cultivat pe care aceștia îl înalță, și nu în ultimul rând lipsită de o idealitate originală.

3.3. Lider, lider politic-perspective, cerințe și tipologii

Liderul reprezintă o persoană care mobilizează, conduce și organizează atât membri cât și activitățile unui grup, cu scopul de a fixa și de a atinge scopurile acestuia. Ideea de conducere poate fi descrisă și prin noțiunea de influență socială, influență care atunci când este exercitată de un lider devine puternică comparativ cu cea a celorlalti membri.

Termenul de lider implică o serie de însemnări precum: o persoană care își exercită puterea în vederea coordonării unei organizații, o persoană în a carei atribute se găsește puterea executive, executată în funcții legate de puterea decizională, precum și o persoană deținătoare de calități și abilități deosebite, le folosește în a conduce activități colective. Așadar, una din calitățile cele mai importante pe care trebuie să le dețina un lider, este capacitatea de a putea influența alți oameni in scopul organizării unei activități comune și pentru a reuși sa atingă un scop clar.

”Un lider este cel care cunoaște calea, o urmează și o indică și celorlalți”. Prin această afirmație, John C. Maxwell sugerează importanța calității de a conduce și coordona a unui lider. Acesta trebuie să gasească soluții de gestionare și de rezolvare a problemelor sociale și sa fie capabil să îndrume și pe ceilalți membrii ai grupului în a-i urma deciziile ca fiind soluția optimă în atingerea scopului dorit.

Câteva dintre sfaturile pe care Dale Carnegie le oferă pentru a dezvolta calitățile de lider, se rezumă la privirea lucrurilor nu doar din perspectiva personală, ci din perspectiva celuilalt, la stabilirea unor scopuri clare, precum și crearea unei atitudini mentale pozitive. Se remarcă aceste însușiri, prin prisma faptului că un lider nu ar trebui să vada problemele și necesitățile doar din punctul său de vedere, deoarece scopul său este de a gestiona și de a conduce un grup în obținerea unui bun colectiv. În situația în care liderul ar acționa doar din perspectiva sa, atunci nici puterea sa de convingere nu va da roade în rândul grupului și nici rezultatul obținut nu va fi unul colectiv. O altă situație care ar putea duce la un declin al liderului, este cea a lipsei unui scop bine stabilit. În calitatea sa de conducător, acesta trebuie să știe foarte bine ceea ce își dorește să obțină pentru grup, iar faptul că indiferent de situații el va reuți să mențină o atitudine pozitivă, crește încrederea membrilor și implicit și puterea sa de convingere. Un bun conducător nu se naște, ci devine prin formare și dezvoltare, urmând un process de educație, pregătire profesională, auto-evaluare și experiență.

În lucrarea sa cu titlul ”Inteligența emoțională”, Daniel Goleman a evidențiat șase tipologii de lideri, printre care:

Liderul pacifist – acest tip de lider cere atât de la el cât și de la echipa sa exigență, reușind de cele mai multe ori să obțină rezultatele cele mai bune, deși acest stil de a acționa, în timp, ajunge să obosească.

Liderul afectiv- scopul său este de a forma legături emoționale în vederea obținerii unor apropieri în organizație. Acest mod de a conduce dă rezultate favorabile în situații de stres.

Liderul de tip antrenor- obiectivul său este de a pregati oamenii pentru ceea ce urmează, pentru viitor. Este un mod favorabil de a guverna atunci când liderul dorește să se implice în dezvoltarea membrilor.

Liderul autoritar- acesta își mobilizează echipa pentru a ajunge la rezultate optime într-un timp cât mai scurt. Atenția sa este focusată asupra scopului final. Un astfel de mod de conducere este favorabil atunci când echipa are nevoie de o noua viziune.

Liderul coercitiv- poate fi întâlnit in situații de criză, și cere conformarea imediată a echipei. Este unul dintre modurile de conducere care ar putea da rezultate când toate celalte soluții au eșuat.

Liderul democratic- acesta se consultă cu echipa și ajung la o decizie colectivă. Acest tip nu este unul favorabil în cazuri de urgență.

Autoritatea unui astfel de lider este pusă deasupra tuturor instituțiilor. ”El apare ca un monstru rece și impersonal cu putere deplină asupra organizațiilor, mass-media și celorlalte instituții.”

În contextual erei mulțimilor, o primă trăsătura a liderilor o reprezintă calitățile lor, calități care le reproduc pe cele ale indivizilor situați la treapta de jos a unei grupări din care aceștia fac parte. Pentru a argumenta aceste afirmații, vom reda câteva date ale unor lideri influenți ai perioadei contemporane. Astfel, Nicolae Ceaușescu era lipsit de profesie, a ajuns la putere la vârsta de 47 de ani și provenea dintr-o familie cu părinți tărani; Adolf Hitler provine dintr-o familie cu tată vameș și mamă casnică, ajunge la putere la vârsta de 44 de ani, și este lipsit de profesie asemenea lui Ceaușescu și Stalin, care a venit la putere având vârsta de 45 de ani, provenind dintr-un tată pantofar și o mama țărancă. Un alt exemplu îl reprezintă Lenin, de profesie avocat, ajunge la putere la vârsta de 47 de ani, având un tată de meserie inspector școlar.

În cadrul unui grup, liderul are de îndeplinit o serie de roluri de ordin executiv, de expert, de ideolog, supraveghetor, arbitru, planificator. Când se realizează selecția unui lider trebuie să se țină cont de cerințele grupului.

Vom continua analizând cel mai important agent politic de ordin individual, și anume liderul politic. Prin lider politic se înțelege persoana cu un potential de influență și autoritate ridicată în cadrul unei organizații sau comunitați de interese politice. Un lider adevărat își demonstrează autoritatea fără a fi nevoit să apeleze la manipulare, control excesiv sau constrângeri.

S-au remarcat o serie de trăsături esențiale ale liderilor politici, cea mai importantă dintre ele fiind vocația de a conduce, deoarece reușita în activiățile politice este influențată de motivații, scopuri, calități psihologice, morale si psihosociologice. O altă trăsătura a liderilor politici o reprezintă competența politica, ce face referire la cucerirea puterii politice, fapt care pentru a fi realizabil este nevoie de un sistem de cunoștințe, aptitudini și abilități. Deși înainte societățile se defineau prin legitimitate, în societățile contemporane guvernarea este realizată de către politicieni profesioniști, deoarece acest aspect oferă cetățenilor țării încrederea unei bune guvernări. Și charisma reprezintă un rol care nu poate fi ignorant în ceea ce privește imaginea unui conducător, inducând implicarea emoțională a cetățenilor. Atunci când interesul grupului este concentrat asupra liderului, se generează speranță și fidelitate. Când facem referire la charisma unui lider, ne referim la intuiție, prestigiu, imaginație, instinct de dominare și nu în ultimul rând la imaginație.Alte trăsături esențiale ale liderului politic sunt prestigiul, inteligența, flexibilitatea, angajarea, energia, hotărârea, integritatea, loialitatea, altruismul și încrederea în cei subordonați.

Viața politică in sine reprezintă un cadru în care concureța își face în permanență simțită prezența. Finalul luptei politice este deseori stabilit de personalitățile conducătorilor. R.G. Schwartzenberg distinge în lucrarea ”Statul spectacol. Eseu asuprași împotriva star-sistemului în politică” trei tipologii de lideri, și anume: ”liderul care fascinează”, fiind un rezultat al mass-mediei, ”liderul om-obișnuit” care sporește sentimentul de siguranță și ”liderul Tată”, se confundă cu un conducător căruia trebuie să te supui în permanență.Se consideră necesară realizarea distincției între lideri democrați, lideri autoritari și lideri totalitari. R. G. Schwartzenberg vine în ajutor caracterizând liderul democrat ca fiind omul de lângă cetățeni, omul obișnuit, omul cu o viață normal, cu familie și copii, cu aceleași idealuri și aspirații.Liderul totalitar este conducătorul suprem, cel care nu poate greși, iar liderul autoritar reprezintă vizionarul, binele și resprectiv șansa spre o reușita buna.

În calitate de lider politic, un conducător trebuie să îndeplinească o serie de cerințe, să respecte o câteva principii prin care să își exercite puterea. Astfel, cele mai importante norme pe care liderul le are de respectat se rezumă la organizarea activităților politice în scopul îndeplinirii scopurilor favorabile colectivității care se află în subordinea sa, comunicarea și luarea deciziilor împreună cu subordonații săi, demonstrarea calităților și competențelor de lider, verificarea îndeplinirii sarcinilor de către cei guvernați, precum și motivarea acestora în scopul obținerii unor rezultate favorabile.

Pentru ca o persoană să câștige funcția de exercitare a puterii politice, se folosește de o serie de strategii și tactici favorabile campaniei sale, precum alianțele cu grupuri ce au aceleași scopuri si interese, comunicarea, manipularea, încrederea, compromisul, precum și tactica bluffing-ului. Această tactică presupune dobândirea unui comportament asemănător jucătorului de poker și poate duce în final la efecte negative atât la nivel colectiv cât și la nivel personal.

Care sunt instrumentele prin care un lider politic își poate exercita puterea?

Pentru oferirea acestui răspuns, vine în ajutor Andrei Gheorghiță cu lucrarea sa ” Lideri politici și construcția deciziei de vot”, specificând că instrumentele care îi ajută pe lideri în exercitarea puterii includ poziția pe care o ocupă în sistemul politic, precum și stilul de leadership. Cu alte cuvinte, întregul sistem politic face parte din categoria instrumentelor care stau la dispoziția liderului politic. Totodată, el identifică trei categorii de structuri instituționale în ceea ce privește analiza liderilor politici, făcând referire la legăturile pe care aceștia le au la dispoziție: distribuția resurselor între partea executivă și celalte ramuri ale guvernământului, distribuția resurselor în cadrul partidelor politice, și distribuția resurselor în cadrul ramurii executive.

3.4 Leadership și leadership politic

Conceptul și implicațiile de leadership reprezintă un interes aparte de mai bine de un secol, specialiștii in domeniu fiind doritori să descopere cine sunt cei care au capacitățile de a influența activităși importante și de a-și imprima propria viziune asupra organizațiilor pe care le coordonează. În momentul în care industia manufactieră a trecut la cea de tip postindustrial și informational, a fost necesară și o schimbare în ceea ce privește modelul de leadership, deoarece munca liderilor în organizații a devenit din ce în ce mai complexă.

Conceptul de leadership se bucură de o atenție deosebită în cadrul literaturii psihologice, acesta fiind văzut ca un proces al influenței sociale ”în care o persoana este capabilă să obțină ajutor și sprijin din partea altora în realizarea unei sarcini comune.”Deoarece leadership-ul este definit ca un proces, el nu poate fi văzut ca o trăsătură sau calitate a liderului, ci mai degrabă ca o legătură între lider și subordonații săi. De asemenea, procesul de leadership implică și atingerea unor obiective, scopuri, țeluri, aupra cărora acțiunea este concentrată, în vederea îndeplinirii lor. Astel, atât liderul cât și subordonații săi sunt implicați în așa numitul proces de leadership.

Leadership-ul ca proces ar trebui perceput ca un mix între aspectele personale și aspectele sistemice, deoarece el cuprinde atât trăsăturile și calitățile ce fac dintr-un simplu om, un lider, dar și influențele din mediul în care acesta își desfășoară activitatea. Pentru consolidarea atotputerniciei grupului, leadership-ul trebuie analizat din două ipostaze, și anume: ipostaza psiho-afectivă și cea instrumentalizantă. Sub primul aspect, scopul liderului este de a stimula și de a menține interesul membrilor față de acțiunile pe care le au de exercitat, întărirea relațiilor dintre grupuri, precum și evidențierea avantajelor pe care acțiunea în grup le determina. În cazul instrumentalizării, aceasta face referire la informarea asupra modurilor de acțiune, a coordonării și a modalitățile ce duc la atingerea eficientă a scopurilor.

Leadership-ul trebuie definit folosind termeni precum: ”abilitatea de a forma și menține grupul la standard, cu care să poată să concura cu alte grupuri din afara organizației. Aceasta înseamnă că performanța acestuia trebuie evaluate și în funcție de performanța grupului, evident după un anume timp.”

Între diferitele tipuri de leadership, un loc special îl ocupă leadership-ul politic, deoarece deține o importanță și o viziune asupra problemelor, a căror efecte nu țin strict de natura sa. Leadership-ul politic reprezintă forma de conducere în care toate studiile au avansat cel mai puțin, din cause precum opunerea unei viziuni individualiste uneia pluraliste (elite), fie din cauza faptului ca diferențierea între lideri politici și deținători ai puterii este una destul de complexă. Studiile realizate asupra ideii de leadership politic au reușit să formeze într-o mică măsura un contur al imaginii conceptului cât și a implicațiilor la nivel social și politic.

În teoria leadership-ului politic s-au dezvoltat pe parcursul timpului o serie de modele ce pot fi caracterizate ca având o natură mecanicistă, deoarece pun mai mult accent pe personalitatea liderului politic și mai puțin pe mediul de desfășurare a activității. Atât Hegel, cât și Spencer și Marx au afirmat că liderii individuali nu au calitatea de a manipula, sau de a schimba cursul istoriei, în schimb, ei pot grabi evenimentele istorice. ”Înainte să re-construiască societatea, societatea trebuie să îl construiască pe el. Astfel încat toate acele schimbări ale căror inițiator este considerat își au cauzele primare la nivelul generațiilor anterioare lui. Dacă ar fi să existe o ultimă explicație a acestor schimbări, ar trebui să o căutam la nivelul ansamblului condițiilor din care atât el, cât și ele își extrag originile.”

Stilul liderilor depinde de modul în care aceștia aleg să se comporte atunci când se află în funcție. În ceea ce privește liderul politic, acest stil cuprinde trei dimensiuni: retorică, de re relaționare și o dimensiune funcțională. Aceste dimensiuni implică de fapt roluri aflate pe ”fișa postului” , însă pentru fiecare în parte liderul politic trebuie să dețină poziții diferite precum capacitatea de a discuta în cadrul unor audiențe extinse, întâlnirea cu alți politicieni și gestionarea fluxului de informații. Nici unul dintre aceste trei roluri nu poate fi evitat, însă raportul dintre ele variază de la un lider la altul. Indiferent de faptul că un lider este unic în felul său, s-au identificat anumite tipare in ceea ce priveste leadership-ul. Această clasificare s-a facut în termeni mobilizatori și expresivi. Prima categorie cuprinde acei lideri care pun pe primul loc luarea deciziilor și îndeplinirea sarcinilor, indifferent de condiții, iar cea de a doua face trimitere la liderii care dezvoltă unitatea și înțelegerea. O altă dimensiune a tipurilor de leadership îi împarte în activiști și arbitrari, primii fiind cei care grabesc deciziile, pe când ceilalți doresc construirea unității.

Acțiunile liderilor trebuie să fie dependente de obiectivele sale precum și de reacțiile mediului în care acesta activează. Există două dimensiuni referitoare la diferitele tipuri de impact ale leadership-ului politic, analizând obiectivele liderilor: gradul de schimbare socială și nivelul scopurilor asumate.

Erwin C. Hargrove a formulat o concluzie care a rămas memorabilă în acest domeniu al leadership-ului politic: ”Într-un fel, funcția prezidențială este lipsită de formă, iar fiecare președinte o umple astfel încât să i se potrivească.”, așadar, funcția prezidențială capată formă cu ajutorul celor care o ocupă și o exercită.

Analizând foști președinți americani, James David Barber a evidențiat patru tipuri de caractere, constituite în baza a două dimensiuni.

Dimensiunea activ-pasiv: se referă la energia posedată de o persoană aflată în cadrul activității prezidențiale;

Axa sentimentelor pozitive sau negative față de activitatea pe care o desfășoară.

În cele doua dimensiuni, sunt incluse patru tipuri de caractere: activ-pozitiv, activ negativ, pasiv-pozitiv și pasiv-negativ. Liderii activ-pozitivi tind spre obținerea de rezultate, au success în relațiile cu mediul în care își desfășoară activitatea și se concentrează asupra deciziilor. Liderii activ-negativi se concentrează asupra puterii și a menținerii ei, sunt persoane ambițioase și nu au o atitudine prietenoasă față de mediu. Liderii pasiv-pozitivi sunt persoane receptive, doritori de afecțiune și colaborare, ușor de influențat și de dezamăgit, iar liderii pasiv-negativi sunt cei care fac politică din datorie și le lipsește experiența.

Capacitățile liderilor de a atrage suport electoral se impart în două surse: pozițională și personală. Prin intermediul surselor poziționale ale puterii, facem trimitere la consecințele poziției de vârf pe care un individ o poate ocupa în cadrul unui partid politic, iar prin cele personale, la legitimitatea electorală a acestului leadership. Liderul politic este legitimat prin vot pentru a ocupa funcția de conducere în cadrul partidului. Într-un timp mai lung, legitimitatea depinde de performanța pe care liderul respectiv a avut-o , performanță ce se măsoară prin success electoral.

R.G. Schwartzenberg identifică cinci pattern-uri în care liderii politici candidați trebuie să se încadreze pentru a obține un success electoral. Odată încadrat într-un astfel de pattern, liderul politic rămâne prizonierul imaginii alese, deoarece suprapunerea a două imagini implică eșecul garantat.

Eroul – este distant, rece, idol și omul de excepție. Îndeplinește o funcție tripla: creator de spectacol, dătător de speranțe și de certitudini. Se bazează în general pe distanță și orgoliu. Distanță deoarece el consideră că autoritatea nu vine în lipsa prestigiului, iar prestigiul fără distanță nu este posibil, iar orgoliul ține de imaginea generală.

Omul obișnuit- Este lipsit de strălucire, de pasiune și drama. Totul este banal și nu se distinge prin nimic deosebit. El întâmpină trei nevoi ale electoratului: nevoia de identificare, de conformism și de egalitate.

Liderul șarmant- el încearcă să seducă și nu să convingă. Este tânăr și se distinge prin solidaritate. Colecționar de diplome, absolvent de universități de renume, activ, și este pe rând distant și apropiat, jonglând între aceste două imagini opuse.

Părintele națiunii- deține tutela autorității. În acest pattern, distingem doua subpattern-uri: autoritatea eroico-paternă, apropiată de erou, și autoritatea paternă obișnuită.

(Non)-femeia politică- prin acest non identifică absența. De cele mai multe ori, femeile în politică se aliniază părții masculine în loc să pornească o contracultură politică. Este vorba despre femeia puternică, femeia de fier.

Un factor important peste care nu s-ar putea trece atunci când vorbim despre procesul de leadership politic, este comunicarea. Pentru a coordona și a gestiona într-un mod favorabil atât la nivel personal cât și la nivel colectiv, este necesară comunicarea liderului cu alegatorii săi în vederea stabilirii unor scopuri compune, a unor țeluri asupra cărora trebuie insistat în rezolvarea unor probleme de ordin colectiv, probleme a căror rezolvare se atribuie tututor membrilor. În vederea unei conduceri bine organizate și funcționale, liderul trebuie să fie în contact cu alegătorii săi pentru a putea fi informat în legătură cu problemele ce apar în timp.

Un lider politic poate influența atât electoratul cât și rezultatele alegerilor atât în mod direct, punându-și amprenta aupra partidului din care face parte, reușind astfel să devină mai atractiv în ochii electoratului, influențând alegătorii prin acțiunile sale, cât și în mod indirect asupra alegătorilor cu ajutorul acțiunilor pe care le desfășoară în interiorul partidului. Influențele directe pe care le poate exercita asupra alegătorilor se fac prin intermediul comportamentului, stilului și atitudinii pe care acesta o prezintă, adică prin intermediul imagii sale. Aceste influențe de ordin direct sunt vizate de consultanți specializați în domeniu pentru a reuși să fie pus într-o lumină favorabilă. Un alt factor care poate influența în mod direct decizia alegătorilor îl reprezintă mass-media, care în lumea contemporană se bucură de o influență impunătoare față de cetățeni.