Dimensiuni ale Temporalitatii In Opera Lui Mihai Eminescu

Eminescu a fost o personalitate copleșitoare care i-a impresionat pe contemporani prin inteligența, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european și farmecul limbajului. Scrisul era viața lui: omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind; era un poet în toată puterea cuvântului după cum afirma Titu Maiorescu. De altfel Mihai Eminescu este socotit de către cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu își merită pe deplin numele de cel mai mare poet român deoarece el atinge prin opera sa, teme fundamentale ale omenirii.

Eminescu a întreprins, după cum s-a remarcat de către exegeza, prin versurile sale marcate de amprenta tragicului modern, un proces de revoluționare al limbajului poetic romanesc la nivel structural, prin aprofundarea sensurilor primordiale tăinuite în străfundurile cuvintelor limbii romane, dar și la nivelul stilului limbii, prin limpezire și purificare, printr-o esențializare a verbului încărcat de poeticitate.

Se poate afirma cu deplina convingere ca versul eminescian poseda forța de a ne revela pe noi noua înșine, de a ne indica traseul sinuos inițiatic al drumului, dificil lipsit de recompense aparente, spre propria noastră esență spirituala. Ne conferă, oarecum, girul unei identități noi, prin cuvânt poetic, prin imagini de o tulburătoare frumusețe, prin versuri încărcate de adevăr dar și de revelațiile unui destin singular. Pe de altă parte, din versul din versul eminescian s-a dezvoltat, prin nuanțările și discontinuitățile ei, întreaga poezie românească modernă.

Astfel, se poate spune că, Eminescu rămâne, prin anvergura imaginilor, prin profunzimea ideilor și prin farmecul muzical al limbajului, poetul tutelar al spiritualității românești, cel care ne-a dezvăluit, în versurile sale tulburătoare, sensul lumii și al frumosului, iubirea și mirajul apropierii de transcendență, timpul, istoria și nedesăvârșirile condiției umane.

Supratema lui Eminescu, cea care apare aproximativ în toate creațiile lui, este tema timpului. Această temă apare atât în poezia eminesciană, cât și în proza acestuia sub diferite imagini. Poetul se inspiră din ideile lui Schopenhauer care prezintă timpul ca un prezent etern, trecutul și viitorul fiind posibile doar prin prisma prezentului.

Apar diverse viziuni ale timpului, imagini lirice variate, ce înfățișează timpul ca eternitate sau ni-l prezintă din perspectiva efemerității. Varietatea imaginilor lirice ale timpului apare ca o consecință a genialității poetului. Acesta reia aceeași temă privind-o din diferite aspecte, analizând-o în profunzime, oferindu-i diverse simboluri.

În opera lui Eminescu, timpul este o componentă esențială, tema timpului constituindu-se ca una dintre „cheile de boltă” ale universului poetic eminescian fiind prezentă foarte frecvent.

Mihai Eminescu a realizat prin opera sa un proces de înnoire, revoluționare a limbajului poetic românesc prin aprofundarea sensurilor limbii române, prin limpezirea și purificarea limbajului, esențializarea rostirii poetice.

În opera lui Eminescu timpul este o coordonată esențială. Criticul Dimitrie Caracostea remarca importanța dimensiunii temporale în modelarea viziunii poetice eminesciene considerând că sentimentul timpului este „cea mai caracteristică formă internă pentru întregul sentiment de viată”.

Fie vorba de poezie, fie de teatru sau proză, în opera sa expresiile temporale, sugestiile temporalității sunt foarte frecvente iar valorizările timpului sunt realizate prin modalități diferite.

Pentru Eminescu timpul prezent se individualizează ca un timp al rupturii, un timp care provoacă prejudicii echilibrului esențial al ființei. Prezentul e astfel un timp al curgerii necontenite, un timp în care identitatea ființei este mereu amenințată .

Prezentul este un timp al disoluției în care acționează gândirea critică, rațională, trecutul este un timp al extazului existențial, un timp cu accente mitice în care operează gândirea vizionară.

Dacă prezentul este învestit cu atribute negative, trecutul este valorizat întotdeauna pozitiv de Eminescu. Timpul trecut e un timp cu reflexe mitice, circularitate și plenitudine, trecutul este un timp în care eul liric nu resimte sentimentul de frustrare provocat de curgerea secundelor.

Timpul mitic pe care îl prezintă Eminescu, este timpul originilor, genezei lumilor, întemeierii. Timpul mitic reproduce și evocă un timp protector, un timp al siguranței și al voinței de a trăi în mod efectiv plenar. Există numeroase poezii ale lui Eminescu în care eul liric este marcat de o atitudine de scepticism și de relativizare.

Apartenența la prezent este pentru Eminescu o realitate iar prezentul e înfățișat ca un timp al crizei, ca un fel de mimare a trecutului, ființa umană resimțind acest sentiment de ruptură de propriile sale rădăcini existențiale, de ceilalți. În acest sentiment de alienare, înstrăinare se găsește și explicația unor modalități de atenuare a acestei demonii a timpului. Prin intermediul poeziei, visului, iubirii, timpului i se propun, impun alte coordonate, iubirea, poezia, visul au în viziunea lui Eminescu capacitatea de a transfigura timpul fizic și de a-l transforma într-un alt timp care se sustrage curgerii necontenite.

Așa cum în ordinea realității timpul este de neconceput fără spațiu și în dimensiunea sa mitică, timpul capătă o coloratură spațială. Spațiul și timpul sunt astfel coordonatele fundamentale în care se înscrie existența umană, în acest fel unui timp sacru care reeditează un eveniment mitic în corespondență cu un timp sacru. În acest fel timpul mitic, al unui loc privilegiat în care ființa umană să se regăsească în toată plenitudinea ei.

Poezia de început conturează un astfel de spațiu și timp sacru care este dotat cu valențe mitice, un spațiu al rupturii, al izolării de lumea reală profană.

Spațiul sacru este un loc de comunicare cu absolutul, o cale de acces spre divin, există în poezia eminesciană numeroase spații sacre, cu o încărcătură mitică având o configurație de axe ale lumii cu atribute mitice.

Un astfel de spațiu este conturat în poezia „Memento mori” mai ales în fragmentul în care este reprezentată imaginea Daciei. Geografia mitică a Daciei este una ideală, marcată de armonia elementelor și de muzicalitatea peisajului. Geografia este una mioritică marcată de succesiunea deal-vale și de reluarea unor coordonate mitice. În aceste fragmente timpul este simbolic, sacru, timp al recuperării genezei lumii, al renașterii. Elementele acvatice prezente în poezie au rolul de a sugera rosturile și coordonatele mitice ale acestui peisaj. În centrul geografiei mitice a Daciei se află muntele Kogaion, sediul zeilor Daciei, un fel de axă a lumii în acest spațiu sacru, în acest loc de comunicare între planul terestru și planul divin.

Există în poezie un procedeu prin care poetul reușește să sugereze încremenirea, încetinirea timpului, procedeul prin care acestea sunt realizate este descrierea. Prin intermediul descrierii obiectele nu sunt surprinse în mișcare ci sunt decupate în detaliile lor componente, descrierea are ca rezultat un fel de încetinire, oprire a timpului discursului. În poezie descrierea are o pondere deosebit de mare fapt semnificativ pentru modul de reprezentare a spațiului și timpului.

Poemul „Povestea magului călător în stele”, un fel de basm filosofic este structurat pe ideea parcurgerii unui traseu inițiatic. Timpul în care se desfășoară poemul este unul de basm, mitic, în care se produce consubstanțialitatea între spațiul cosmic și terestru, între relativ și absolut. Acest timp este unul benefic, un timp crescător, cu o amprentă a sacralității.

Fiul de împărat este marcat de un spirit contemplativ, de o luciditate tragică, el pornește spre un munte Pion, o axă a universului urmând însă un traseu inițiatic care îl pregătește pentru întâlnirea cu bătrânul mag. Fiul de împărat depășește mai multe probe inițiatice și ajunge la mag, care este un fel de paznic al legilor divine. Prințul afla că el face parte din categoria celor fără stea , al căror destin a scăpat calculelor divine. Prințul are atribute demiurgice și este astfel eliberat de constrângerile cauzalității, ale determinațiilor spațiale și temporale.

Un spațiu și timp mitic prin excelență este natura în aproape toate componentele sale, fiind în antiteză cu spațiile umanizate, orașul sau cetatea. Cele mai importante valențe ale mitului le are pădurea unde viața este eternă, anotimpurile se succed ciclic, cu întoarceri, reveniri. Pădurea apare la Mihai Eminescu în numeroase variante: pădurea fabuloasă ca dimensiuni, supradimensionată, haotică „ Dacă treci râul Selemei”. Alteori pădurea este percepută din perspectiva armoniei și a muzicalității fiind figurată ca un spațiu, timp etern.

În poezia „ Revedere”, pădurea ca spațiu/ timp sacru apare în opoziție cu spațiul și timpul profan, uman. Această opoziție între spațiul sacru și profan, între planul cosmic și cel uman o regăsim în poezia „ Codru și salon ”. Aceste două elemente, codrul și salonul pot fi percepute ca două categorii fundamentale ale poeziei lui Mihai Eminescu. Codrul implică eternitatea, sacralitatea, gândirea mitică într-o armonie totală cu legile cosmice în timp ce salonul este expresia perisabilității, efemerității umanului, gândirea lucidă. Codrul este un spațiu protector care accentuează farmecul iubirii în timp ce salonul este determinant al vieții sociale al istoriei și nu mai favorizează comuniunea între îndrăgostiți.

O altă categorie a timpului mitic este aceea pe care se bazează statul natural, stat ce are în viziunea lui Eminescu rădăcini cosmice , care este în armonie cu legile naturii. În poemele „ Bogdan Dragoș și Mira ” sunt figurate 2 vârste ale omenirii în antiteză: vârsta mitică și vârsta istorică. Vârsta mitică, organică are atribute sacre, consubstanțială naturii, în timp ce vârsta istorică este una a crizei, a rupturii de natură, stând sub semnul negativității.

În aceste două creații postume, imaginea cea mai relevantă este cea a unei scheme circulare: mit, istorie, mit. Această schemă este înlocuită în creațiile de mai târziu printr-o altă schemă univocă: mit, istorie, în care termenii ecuației nu mai pot fi soluționați iar antiteza rămâne deschisă.

În „ Cezara ” întâlnim o metaforă ce definește statul natural, metafora prisăcarului și a albinelor, aici dominante sunt armonia, echilibrul, spiritul de geometrie și absența gândirii.

Creația poetică eminesciană de început conturează un spațiu-timp sacru , înzestrat cu valențe mitice : dezvoltă în începuturi un model cosmologic platonician. Motivele predominante ale acestei etape sunt gândirea divină, cântecul, dansul ,lumina, toate aceste motive vor mai apărea în creația eminesciană cu funcții modificate creând astfel un univers platonician.

Spațiul sacru este spațiul în care se relevează numinosul, un spațiu al rupturii și izolării de lumea reală, profană, spațiul sacru nu mai constituie o cale de comunicare și încetează sa mai fie o cale spre absolut. Există, în opera lui Mihai Eminescu o multitudine de spații sacre, spații de plenitudine mitică și dotate cu atribute mitice.

Dacă timpul mitic, sacru este situat în trecut, într-un trecut mitic sau unul fabulos-istoric, prezentul este perceput de poet ca un timp devalorizat, degradat. Prezentul semnifică negarea trecutului, iregularitate și ruptură. Această ruptură dintre prezent, trecut și viitor reprezintă epoca modernă, epoca în care se află omenirea, o vârstă profană din care orice coordonată a sacrului s-a retras. Individul se înstrăinează de propriul eu, nu se mai regăsește si astfel se înstrăinează și de ceilalți, rupând orice legătură cu lumea ca rezultat al lipsei de comunicare reală.

Timpul modern se precipită, nu mai are răbdare. Participarea eului la acest timp de criză trezește în el un sentiment de alienare, un sentiment de inconfort. Prin intruziunea ironiei romantice în gândire, vocația interogației sunt expresii al acestui eu poetic neliniștit ce relativizează articulațiile lumii și îi pune la îndoială alcătuirea.

Începutul poemului „ Memento mori ” pune în ecuație opoziția dintre „ lumea cea aevea ” și „ lumea-nchipuirii ” ca două modalități ale cunoașterii. Prima poate fi situată în spațiul accidentalului, e lumea acțiunii, a reflexului pragmatic si a reacției primare, iar cea de-a doua lume, și anume „ lumea-nchipuirii ” iese de sub determinările spațio-temporale și de controlul destinului. Grație lumii din urmă omul capătă accesul la un spațiu autonom ce permite ființei umane să regizeze vaste excursiuni în trecutul umanității, „ lumea-nchipuirii” salvează timpul trecutului, acesta pierzându-și caracterul ireversibil.

Timpul fizic se caracterizează prin linearitate și ireversibilitate funcționând în virtutea unei fatalității a succesivității care dictează ca prezentul să fie precedat de trecut iar viitorul de prezent. Nu există cale de comunicare, interferențe ori abdicări de la această ordine: trecut, prezent, viitor. Schimbarea este temeiul acestui timp fizic iar succesivitatea este legea care îl guvernează iar curgerea lineară este mecanismul ce îl poate explica. Este un timp linear care este caracterizat de imposibilitatea trecerii de mai mult de o singură dată printr-o situație, la fel cum nu putem trăi de două sau mai multe ori aceeași experiență, totodată este imposibil să percepem două stări cu aceeași intensitate sau senzații chiar identice pe care le simțim la intervale temporale distincte, într-un relief distinct iar factorul care face diferența în acest sens este însuși timpul deoarece cele două acțiuni sunt diferite tocmai prin tipul care le desparte.

Eminescu resimte, în unele creații, teroarea timpului fizic, un timp ireversibil, în care ființa își înscrie durata. Ființa umană nu își poate afla repere temporale precise în acest timp ce stă sub semnul dezechilibrului, până și amintirea este incapabilă să imobilizeze clipa trecută. Timpul fizic se caracterizează prin linearitate și ireversibilitate funcționând în virtutea unei fatalității a succesivității care dictează ca prezentul să fie precedat de trecut iar viitorul de prezent. Nu există cale de comunicare, interferențe ori abdicări de la această ordine: trecut, prezent, viitor. Schimbarea este temeiul acestui timp fizic iar succesivitatea este legea care îl guvernează iar curgerea lineară este mecanismul ce îl poate explica. Este un timp linear care este caracterizat de imposibilitatea trecerii de mai mult de o singură dată printr-o situație, la fel cum nu putem trăi de două sau mai multe ori aceeași experiență, totodată este imposibil să percepem două stări cu aceeași intensitate sau senzații chiar identice pe care le simțim la intervale temporale distincte, într-un relief distict iar factorul care face diferența în acest sens este însuși timpul deoarece cele două acțiuni sunt diferite tocmai prin tipul care le desparte.

Timpul are în opera lui Mihai Eminescu o natură ambivalentă, o conformație duală. Se poate vorbi despre un timp cosmic al cărei constante ar fi eternitatea și imuabilitatea, și un timp terestru ce se caracterizează prin curgere, vremelnicie, accidentalitate. Timpul cosmic este un timp plenar, ce duce la desăvârșire toate formele universului, este un timp benefic și propice în timp ce timpul terestru este un timp al efemerului și al uzurii, al degradării și al morții. În creația sa Eminescu transcrie regretul provocat de participarea la un timp dezagregant și totodată își dezvăluie fascinația pentru timpul cosmic, absolut și etern nesupus legilor trecerii și schimbării.

Ambivalența temporală se poate observa prin recurența și funcționalitatea expresiilor timp și vreme, termenii esențiali al semantismului temporal la Eminescu. Acestor doi termeni li se subordonează alții care nuanțează sentimentul timpului sau fenomenul scurgerii acestuia. Acești termeni sunt: clipă, oră, an, zi, secol ( cu sinonimul veac) , prezent , trecut, viitor, noapte, seară. Totodată de o semnificativă recurență se bucură adverbele de timp: ieri, azi, mâine, acum, atunci. Timpul este un lexem ce exprimă de o manieră mai abstractă, mai generalizantă conceptul duratei decât vreme, cuvânt încărcat cu valențe poetice mult mai accentuate și care figurează derularea temporală în concretitudinea ei , plasticizând-o astfel și modulând-o în registrul liric cu mai mulă vigoare.

La Eminescu termenul vreme semnifică timpul uman al fenomenalității și al concretului, în timp ce cuvântul timp exprimă temporalitatea cosmică. Vremea măsoară așadar timpul uman, schimbător și marcat de disoluție și efemeritate. Cu toate astea vremea poate măsura și timpul etern, circular al naturii.

Timpul este prezentat în imagini diferite pentru că el însuși pare a fi o carte cu file din care nu putem schimba decât prezentul. Eminescu s-a remarcat prin talentul deosebit de a împleti în poezie meditații filozofice de importanță fundamentală. Trecerea inexorabilă a timpului marchează existența fiecărui om și doar inteligența îl va face pe acesta să înțeleagă că trebuie să dea un sens vieții sale pentru a nu se pierde în neantul Universului.

Timpul e, la Eminescu, o constantă esențială a vieții umane ce-și impune acesteia legile mai mult decât imperative. Resimțind cu o mare acuitate demonia timpului fizic, supus succesiunii trecut-prezent-viitor și linearității, poetul imaginează în opera sa diverse modalități de a eluda, de a aboli acest timp destructiv, inaderent la uman, disforic și ireversibil. Văzându-se înstrăinat de un timp al curgerii perpetue, poetul încearcă să-și creeze un timp compensator, să-și proiecteze ființa într-o durată imobilă, ce oferă eului liric confort ontic. Acesta este timpul poeziei, al erosului, al mitului sau al visului, paradisuri artificiale temporale, prin care poetul se retrage din timpul real, fizic, regăsindu-și plenitudinea ontică, autenticitatea ființării.

Sunt numeroase semnele și reperele unui univers aflat într-un timp declinant „ de solstițiu” , după cum impresia poetului că ar locui într-o lume “ ce pe nesimțite cade” este foarte persistentă. Poetul pare astfel un martor al desacralizării lumii și al instaurării unui timp istoric, în care ființa nu-și poate afla o identitate fermă. Din contră acest timp istoric, fluid conduce la disoluție ontologică și declanșează un pesimism gnoseologic, chiar un agnosticism care îl conduce pe poet la concluzii negatoare. Din această perspectivă se poate demonstra existența în opera eminesciană a unei „ estetici a nihilismului”, provocată atât de constantele psihofizice cât și de ale structurii personalității poetului cât și de o concepție filozofică marcată de ideologia schopenhaueriană din „ Lumea ca voință și reprezentare”. Sentimentul eminescian al timpului se înscrie și el pe coordonatele acestei estetici a nihilismului, prin configurarea unei antinomii foarte limpezi: timp sacru/ timp profan sau timp mitic/timp istoric. Prin „ căderea în timp” poetul resimte dureros presiunea secundelor, dar e încercată și de nostalgia după o lume a increatului, lipsită de repere spațiale dar si de coordonate cronologice.

Mulțumită creației eminesciene, fiecare cititor care pătrunde în universul poetului, ia contact cu problema timpului, reușind să găsească unele răspunsuri la anumite întrebări. Și chiar dacă răspunsul nu este destul de elocvent, rămânem cu sentimentul că am pătruns într-o lume a întrebărilor, a originilor Universului, ce până atunci ne era închisă. Ni se deschid astfel noi perspective, și urmând îndemnurile poetului, poate vom reuși să ne valorificăm pozitiv existența și ne vom transforma prin existența prezentă, viitorul care acum nu ne aparține.

Eminescu își merită pe deplin numele pentru că a atins prin opera sa toate problemele esențiale ale existenței umane și ne-a dat posibilitatea de a ne confrunta direct cu ele prin intermediul poeziilor, care, precum niște uși, ne lasă să pătrundem în lumea poetului și să căutăm răspunsurile ce ne marchează pe toți.

Bibliografie

Boldea Iulian, Timp și temporalitate în opera lui Mihai Eminescu, Editura Ardealul, 2000.

Ioana Em. Petrescu, Eminescu – modele cosmologice și viziune poetică, Buc., Ed. Minerva, 1978

Tudor Vianu,  Poezia lui Eminescu, Buc., Cartea Românească, 1930