Dimensiuni ale Sistemului de Probatiune la Minorii cu Comportament Adictiv Privati de Libertate
DIMENSIUNI ALE SISTEMULUI
DE PROBAȚIUNE LA MINORII CU
COMPORTAMENT ADICTIV PRIVAȚI DE LIBERTATE
CAP. I
DELIMITĂRI ȘI REEVALUĂRI DE NATURĂ CONCEPTUALĂ
Tradițional, probațiunea a reprezentat, deci, o alternativă la pedeapsa închisorii și o modalitate de a supraveghea și reabilita infractorii viciați prin clasicul „advice, assist and befriend” (oferirea de sfaturi, asistență și companie). Chiar și atunci, aceasta modalitate de sancționare era disponibilă numai infractorilor cu probleme sociale sau cu dependență de alcool. Opera, deci, principiul aplicării selective a acestei sancțiuni numai în ceea ce privește anumite categorii de infractori. Altă preocupare majoră a timpului a fost asistarea foștilor deținuti pentru reintegrarea lor în societate.
: „Probațiunea ca sentință este o metodă de intervenție asupra unor infractori selectați special și constă în suspendarea condiționată a pedepsei pentru o perioadă de timp în care infractorul este plasat sub supraveghere personală și beneficiază de asistență și „tratament”. Probațiunea se poate referi, de asemenea, și la un sistem (privat sau public) care administrează anumite servicii specifice și care este considerat un subsistem al marelui sistem de justiție penală. Probațiunea ca infrastructură reprezintă „un proces ce presupune o varietate de activități operaționale, inclusiv practici de investigație și supraveghere”. Probațiunea ca set de activități înseamnă "toate activitățile de probațiune din sfera justiției penale (rapoarte de evaluare, intervenție timpurie, activități din domeniul măsurilor și sancțiunilor comunitare, activități în penitenciare, supraveghere, probațiunea ca sancțiune, activități de prevenție etc”. Probațiunea ca metodă: „Probațiunea este o metodă de a pedepsi cu fundament socio-pedagogic, caracterizată printr-o combinație de supraveghere cu asistență. Este oferită gratuit infractorilor selectați în funcție de personalitatea lor criminologică și de receptivitatea lor la demersurile unui sistem care are ca scop oferirea unei șanse individului să își modifice modul de a privi viața în societate și să își găsească locul în mediul social fără riscul de a încălca norma penală din nou”.
Sistemul de probațiune: Hamai și alții (1995) au avansat un set de criterii destinate să definească un sistem de probațiune:
să aibă o organizare distinctă – administrarea sistemului de probațiune ar trebui să se realizeze de către o structură separată în cadrul sistemului de jusțitie penală;
să aibă o funcție judiciară – sistemul de probațiune ar trebui să aibă un rol judiciar în sistemul justiției penale, iar plasarea unei persoane în supravegherea acestuia ar trebui să fie rezultatul unei decizii judiciare;
să aibă mandat legal – probațiunea ar trebui să se bazeze pe un mandat legal;
să includă supravegherea – probațiunea presupune plasarea infractorului sub supravegherea unei autorități. Liberarea condiționată a infractorilor fără supraveghere nu este considerată probațiune;
să aibă loc în comunitate – serviciul de probațiune este o agenție comunitară care asigură nu numai supravegherea infractorilor, dar și reintegrarea acestora în comunitate.
Într-un studiu recent realizat sub egida Națiunilor Unite de Institutul Interregional pentru Cercetarea și Prevenirea Infracțiunilor, J.Klaus, propune patru argumente în favoarea probațiunii și a măsurilor comunitare:
măsurile comunitare sunt mult mai potrivite pentru anumite tipuri de infracțiuni și infractori;
deoarece evită privarea de libertate și încarcerarea, aceste măsuri sunt centrate pe reintegrarea în comunitate și reabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai umane;
sunt, în general, mai puțin costisitoare decît sancțiunile privative de libertate;
prin descreșterea numărului de condamnați din închisori se evită supraaglomararea facilitându-se administrarea acestora precum și tratamentul corecțional aplicat celor care rămân în detenție.
Promovarea și reglementarea juridică a sancțiunilor neprivative de libertate s-a făcut sub impactul unui complex de procese și mutații, așa cum vom argumenta în acest studiu. Cu toate cestea nu putem să nu menționăm faptul că generalizarea lor se leagă și de reacțiile, prezente în multe sisteme penale, împotriva sistemului prisonocentric, a încarcerării și efectelor sale. M.Tonry și J.Petersila identificau cel puțin șase efecte colaterale ale încarcerării :
reduc șansele celui care a ispășit o pedeapsă privativă de libertate să-și găsească un loc de muncă;
produc efecte pe termen lung asupra sănătății fizice și mentale a celui încarcerat;
contribuie la izolarea și marginalizarea familiei lor;
închisoarea este criminogenă, o adevărată școală pentru infractori;
pericolul ca stilul de viață și valorile închisorii să fie "exportate" în comunitate;
reacția la mediul penitenciar determină, de multe ori, stări și tendințe autolitice, etc.
În ce privește definirea probațiunii, literatura de specialitate apreciază că nu există un concept care descrie și explică unitar această sancțiune comunitară. "Sistemele de probațiune reflectă particularitățile de timp și spațiu, culturale, economice, ale politicilor și practicii penale dint-un anumit stat, păstrând însă, în același timp, câteva trăsături fundamentale comune, precum și identitatea și orientarea profesională a consilierilor de probațiune."
În documentele Națiunilor Unite probațiunea, ca sancțiune dispusă printr-o hotărâre judecătorească, este definită "ca metodă aplicată unor infractori selectați, ce constă în suspendarea condiționată a pedepsei și punerea lor sub supravegherea personală a consilierului de probațiune pentru a i se acorda asistență și "tratament"
Alte definiții prezente în literatura de specialitate caracterizează probation ca sistem (public sau privat) care administrează furnizarea unor servicii speciale și funcționează de regulă ca subsistem al sistemului mai larg al justiției penale. Serviciile asigurate se referă atât la operațiuni de reabilitare cît și de supraveghere.
Probațiunea a fost de asemenea caracterizată "ca metodă de pedepsire cu un pronunțat caracter socio-pedagogic, ce constă în echilibrul dintre supraveghere și asistență. Ea se aplică, fără taxă, unor infractori selectați în funcție de particularitățile de personalitate, tipul de infracțiune comis și receptivitate, în relație cu un sistem al cărui scop este de a oferi infractorului o șansă de a-și schimba stilul de viață, de a se integra în societate fără riscul de a comite noi fapte penale."
În ciuda varietății lor, aceste definiții reflectă fundamentul ideologic comun (justiția restitutivă) precum și tendințele de depenalizare-flexibilizare a sistemului de sancțiuni prezente în majoritatea sistemelor penale, de integrare a tuturor actorilor sociali – victimă, comunitate, infractor- în procesul controlului și prevenirii infracționalității. Această orientare face din probațiune, și mai larg, din întreaga varietate a sancțiunilor penale neprivative de libertate nu numai o reacție la închisoare ci, și în primul rând, un nou sistem, mai complex și mai bine adaptat la varietatea infracțiunilor și infractorilor. Cele două sisteme, cel prisonocentric și cel non-custodial, nu mai trebuie privite în antiteză ci mai de grabă ca mecanisme de control și reducerea a riscurilor, situate pe un continuum gradual.
Extinderea probațiunii în întreaga lume, în special după anii 80 a generat variații semnificative, atât la nivelul reglementărilor juridice cît și al practicii efective a reintegrării și supravegherii comunitare. Această varietate -și lipsă de unitate a reglementărilor și a practicii- este efectul condițiilor socio-culturale și a celor politico-juridice diferite la nivelul cărora s-a implementat această sancțiune comunitară. Totuși, în ciuda multitudinii de orientări și curente existente astăzi în probation, ea conservă o serie de invariante, comune de-a lungul timpului și diferitor culturi, care trădează originea comunitară a acestei sancțiuni. Între acestea, două, consideră Robert Harris, se impun:
reglementarea probațiunii ca activitate constructivă de reintagrare a infractorului în comunitate,
iar pe de altă parte, o anumită atitudine "de iertare simbolică" din partea comunității.
O analiză comparativă a „dezvoltării probațiunii în lume” evidențiază, de asemenea, faptul că ea este considerată simultan o formă de intervenție și sprijin ( care-și are origine în common law) și o modalitate de a proteja drepturile și libertățile civile ale infractorilor ( curent care-și are originea în civil law).
Dependența este caracterizată prin tendința de creștere progresivă a dozei de drog și în același timp imposibilitatea de a opri consumul, chiar și pentru câteva zile, fără ca aceasta să nu determine apariția sevrajului.
Sevrajul se caracterizează printr-o stare de rău subiectiv, resimțită intens, însoțită de o perturbare biologică neurovegetativă și dismetabolică de amploare, stare în care pacientul caută să obțină prin orice mijloace drogul.
Clasificare – după efectul pe care îl au asupra sistemului nervos central (SNC), drogurile au fost clasificate în următoarele grupe:
A. psiholeptice (inhibitoare ale SNC)
a) opiacee:
– opium – obținut din capsule de mac, înainte ca planta să ajungă la maturitate; se înghite sau se fumează; produce relaxare, liniște contemplativă, o stare de fericire, de satisfacție calmă cu o ascuțire a simțurilor și imaginației.
– morfina – se obține din opiu, se prezintă sub formă de pulbere albă solubilă, cu gust amar; are același efect clinic însă mai prompt și mai intens, având puternic efect analgezic.
– heroina – se obține prin tratarea morfinei; este un drog puternic depresiv, efectul lui asupra SNC realizându-se în 15-30 secunde injectat și în 7 secunde dacă este fumat; produce o iritare greu de stăpânit cu hiperestezie senzorială și imaginativă; „tirania” ei poate merge până la necesitatea căutării „fiorului” a readministrării la fiecare două ore; profilul clinic este: hipoprosexie, hipomnezie, dizartrie, mioză.
– codeina – este un opiaceu natural, însoțind morfina extrasă din opiu. Principalul efect este cel medicamentos, antitusiv și analgezic.
b) tranchilizante, anxiolitice: – benzodiazepine (diazepam, meprobamat, netrazepam, lorazepam), administrare oral; oricare dintre benzodiazepine poate da adicție, cele care au însă potențialul cel mai mare sunt cele cu timp lung de înjumătățire (diazepam, clordiazepoxid); acționează asupra sistemului limbic, efectul fiind anxiolitic, hipnotic, anticonvulsivant.
c) barbiturice: – somnifere (Fenobarbital, Ciclobarbital), administrare oral; produc cea mai intensă inhibiție centrala, în primul rând a cortexului cerebral și a sistemului reticulat, reducând astfel anxietatea și tensiunea, afectând însă concentrarea și coordonarea, dând labilitate afectivă;
d) solvenți, gaze volatile:- lacuri, vopsele, acetonă, petrol, benzină etc;
e) alcool
B. psihanaleptice(stimulatoare ale SNC)
a) cocaina – se consumă nazal (aspirată), fumat și intravenos; produce alertă și excitabilitate, deformează imaginea realității și scade percepția riscului;
b) amphetamine – metilfenidat, fenmetrazina, fenfluramina; azi sunt folosite în scop terapeutic cu o arie restrânsă; administrarea lor provoacă imediat o bună dispoziție până la o euforie „deplasată”, logoree, hiperactivitate, insomnie, tahicardie, hipertensiune arterială, uscăciune a buzelor, gurii, nasului; dependenții de anfetamine pot dezvolta un comportament stereotip;
c) produse pe bază de cafeină: – cafea, ceai, coca-cola
d) Nicotină
C. psihodislepticele( psihoedelitice) – produc modificări ale SNC la nivel cognitiv și perceptual
a) derivate de canabis – hașiș, marijuana;
b) halucinogene – mescalina, ecstasy, LSD – produs sintetic, derivat al acidului lisergic extras din corn de secară; produc tulburări ale funcțiilor intelectuale, inducând o stare pseudopsihotică cu iluzii și halucinații;
c) anticolinergice: atropină ( scade secreția salivară și gastrică, crește presiunea intraoculară) și scopolamină
Din studiile și cercetările realizate până în present s-a stabilit că cei mai importanți factori care duc la formarea unor atitudini pozitive față de droguri sunt:
curiozitatea – mulți tineri cred că dacă consumă droguri o singură dată nu vor deveni dependenți, în realitate însă este greu să te oprești; anumite droguri dau dependență după o singură doză;
rezolvarea problemelor – este foarte important ca tinerii să înțeleagă că primul pas în rezolvarea problemelor este recunoașterea lor și nu evitarea acestora prin adicție de substanțe;
formarea unei imagini sociale – un tânăr care consumă droguri crede că poate câștiga aprecierea și respectul celorlalți, dar de cele mai multe ori este izolat de colegi și prieteni, crescând totodată riscul de a se afla în situații ridicole;
presiunea grupului – unii tineri consumă droguri pentru că prietenii lor consumă și ei droguri; să fie la fel ca ceilalți din grup;
stima de sine scăzută – un tânăr cu o stimă de sine scăzută poate consuma droguri pentru a se simți mai curajos, mai valoros sau mai interesant; în realitate însă, consumul de droguri te controlează și te manipulează, ducând la pierderea libertății de decizie;
drogul ca răspuns la singurătate – unii tineri pot consuma droguri datorită problemelor pe care le au, a dificultății de relaționare și comunicare.
Consumul de droguri poate avea consecințe grave asupra vieții tinerilor: accidente de mașină – consumul de droguri este una din cauzele principale ale accidentelor de mașină în care sunt implicați adolescenții și tinerii; violență și delicvență – adolescenții care consumă droguri (chiar și pentru prima dată!) sunt predispuși la violență și comportamente delicvente; comportamente sexuale de risc – responsabilitatea este afectată sub influența alcoolului sau drogurilor, astfel că riscul pentru sarcini nedorite, infectarea cu BTS sau SIDA este foarte mare; costuri emoționale – consumul de droguri îți scade stima de sine, ești mai deprimat, mai agresiv, îți pierzi respectul prietenilor, ai probleme cu părinții și cu școala; suicidul – în multe cazuri consumul de droguri duce la suicid.
Caracteristică esențială a ființei umane și categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-a bucurat de atenția majorității cercetătorilor din domeniul științelor educației, fiind defintă drept: „capacitatea omului de a fi receptiv la influențe educative și de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate." sau „ansamblul posibilităților de a influența cu mijloace educative formarea personalității fiecărui individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei noastre și a particularităților înnăscute care conferă fiecăruia individualitatea sa genetică." sau „capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus acțiunii educaționale, de a beneficia de ea, în forma dezvoltării sale fizice, psihice, comportamentale.”
Din aceste definiții, reținem faptul că indiferent de multitudinea modalităților de definire, educabilitatea reprezintă o însușire specifică ființei umane. În acest sens, Kant susținea, că singur omul este educabil, pentru că poartă în el posibilitatea dea fi altul decât este. El este perfectibil și perfectibilitatea este condiția sine qua non a educației.
Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice și psihologice de la jumătatea secolului trecut au determinat majoritatea cercetatorilor să-și concentreze atenția asupra factorilor care contribuie la formarea și dezvoltarea ființei umane, la devenirea ei din stadiul de ființă biologică, în cel de ființă socială:
ereditatea,
mediul,
educația.
Deosebirea dintre acești cercetători a constat în acceptarea sau accentuarea unui anumit factor sau al altuia.
Procesul schimbării sociale are în vedere impunerea și inculcarea unui nou set de valori compatibil cu noile realități sociale care să răspundă în mod adecvat cerinței funcționale finale, ca și cerinițelor funcționale laterale. În funcție de acest set de valori vom asista la elaborarea unor noi modele culturale, la structurarea unor noi atitudini și comportamente, a unui nou sistem normativ, la elaborarea unor noi ideologii de grup.
Introducerea mecanismelor de piață implică nu doar o nouă ordine economică ci și o nouă ordine socială și simbolică. Ca urmare a unei puternice transparențe s-au reliefat multiple motivații, interese și aspirații. Toate acestea ca și multe altele au modificat sensibil relațiile sociale și au contribuit la identificarea direcțiilor de constituire a noilor structuri sociale. Prin schimbare socială – afirma Morris Ginsberg – eu înțeleg o schimbare în structura societății. Și tot Ginsberg afirma, în continuare, că termenul de schimbare socială include, de asemenea, schimbările în atitudini sau credințe, care joacă un rol important în susținerea instituțiilor și care se schimbă odată cu acestea. Trecerea la economia de piață duce la schimbări importante în pozițiile sociale ale indivizilor. Cu alte cuvinte, asistăm la o modificare a statusurilor, concomitent cu o stratificare puternică a societății. Dacă în teoria marxistă ordinea economică prima, în teoria weberiana importantă este ordinea socială, care cere o analiză a modului în care prestigiul este distribuit între diferitele grupuri ale societății. Iar prestigiul se leagă tocmai de sistemul de valori pe care societatea îl promovează și în legatură cu care prestigiul este acordat.
Schimbarea socială modifică identitatea grupurilor sociale, acestea definindu-și identitatea în raport de sistemul axiologic.
Asistăm totodată la redefinirea pozițiilor grupurilor sociale. Dacă în teoria marxistă nu existau decât doua clase, intelectualii fiind considerați doar o pătură socială, realitatea acestei schimbări sociale arată rolul fundamental pe care îl ocupă intelectualii în acest proces. De altfel, o serie de studii relevă poziția dominantă a intelectualilor în democratizarea societăților. “Poate că niciodată în istoria lumii – afirma Shils – intelectualii nu au avut asemenea responsabilități și ocazii pentru exercitarea autorității și creativității în cadrul instituțiilor centrale a propriilor societati.”
Prin modul de aplicare a socialismului și comunismului în țara noastră s-a încercat o nivelare a grupurilor sociale, sistemul de valori fiind puternic mistificat și antrenând după el disfuncții importante atât la nivelul sistemului social global cât și la nivelul subsistemelor sistemului social global. S-a încercat o modelare a individului și grupurilor sociale dincolo de realitatea concretă și neținând cont în nici un fel de necesitatea motivării acestora într-un sistem raționalizat. În acest context intelectualul a fost marginalizat și utilizat în scopul reproducerii sistemului și nu al inovării acestuia.
Schimbările sociale care au loc în societatea românească au afectat și afectează în continuare structura clasială, cu alte cuvinte, au loc modificări în potențialul de putere a unor grupuri sociale față de alte grupuri sociale. Schimbările latente sau manifeste în legătura cu structura socială au dus și duc la creionarea unui nou sistem de valori în funcție de care se va defini poziția socială a individului. Modificarea statusurilor poate fi nu numai efectivă dar și pasivă ca urmare a modificării sistemului de valori și nu a poziției ca atare. Astfel, modificările în sistemul de prestigiu afectează sistemul de statusuri având ca efect restructurarea acestuia. Alocarea prestigiului va avea în vedere noul sistem de competențe inculcat ca urmare a creării economiei de piață.
Pitirim Sorokin considera că în toate societățile funcționează instanțe de orientare și selectare a indivizilor pentru diferite poziții sociale. În societățile tradiționale rolul primordial ca instanță de selectare îl deține familia, pentru ca în societățile moderne familia să-și păstreze rolul de instanță de orientare, revenindu-i însă școlii rolul de instanță de selectare. Dar școala, spune Sorokin, nu furnizează numai competențe, ci și selecționează indivizii pentru diferite poziții sociale.
Pe masura dezvoltării societății și a cerințelor acesteia pentru creșterea funcționalității are loc un proces de selecție a indivizilor din toate straturile sociale, care să raspundă unui sistem de abilități solicitat de sistem.
CAP. II
TEORII SOCIALE ȘI MODELE EXPLICATIVE. ȘCOLI ȘI CURENTE
Max Weber, sociolog german contemporan cu Durkheim, nu privește existența societății dintr-o perspectivă atât de clar funcționalistă. Pentru Weber, principiul care guvernează constituirea grupărilor umane este un număr restrâns de indivizi care ocupă o poziție de conducere, deci de dominație. În măsura în care ambele teorii consideră că formele de comportamente ilegale sau ilegitime fac parte din viața socială normală, criminalitatea este concepută ca un epifenomen.
Literatura de specialitate cuprinde un număr copleșitor de teorii, unele, devenite clasice, au rezistat în timp, au creat adevărate școli în jurul lor și au fost îmbogățite continuu, altele atrag atenția printr-o impecabilă frumusețe arhitecturală fără să fie însă de mare ajutor practicienilor.
Teoriile criminologice sunt prin excelență eclectice și trebuie să specificăm ca furnizorul de idei cel mai apropiat criminologiei este sociologia. Aproape mai toate teoriile importante din sociologie regăsindu-se într-o anumită formă în criminologie dar influențe vin și dinspre alte domenii precum: drept, statistică socială, psihologie, psihiatrie etc. Un exemplu clasic de mixare cu succes a contribuției diverselor științe într-o teorie criminologică îl reprezintă demersul lui Stan Cohen și Jack Young care au valorificat interacționismul simbolic al lui Edwin Lemert și Howard Becker cu teoriile statistice ale lui Leslie Wilkins.
Astăzi, după temperarea entuziasmului pioneratului acestei relativ noi științe, este evident pentru toți specialiștii că nu există o cale regală pentru a studia sociologia crimei. Putem identifica o anumită coagulare a unor teorii în funcție de înclinația politică (liberale, conservatoare, radicale etc.), de importanța acordată genului, de presupuse baze metafizice ale lumii sociale (clasice, pozitiviste ), sau față de propria lor istorie.
Dacă ar fi să facem o analiză completă a teoriilor și doctrinelor care pot spune ceva despre fenomenul consumului de droguri și a faptelor criminale incidente acestui fenomen, atunci nu ar trebui să lipsească: Teoria anomiei a lui Durkheim și Merton, teoriile controlului social, teoria alegerii raționale, teoria activităților rutiniene, teoria Școlii de la Chicago, studiul relației între control și spațiu, criminologia radicală, criminologia funcționalistă, teoria etichetării, analiza subculturilor delincvente, teoriile behavioriste.
Un alt reprezentant de seamă al acestei teorii este Robert Merton. El analizează societatea americană (1938) și constată existența unei discrepanțe profunde între aspirațiile construite de visul american al egalității oportunităților și realitatea inegalităților socio-economice. De asemenea, constată că încurajarea atitudinii de achiziționare a bunurilor rare, scumpe pentru obținerea de status social produce delincvență.
Propunând o nouă accepție a conceptului de anomie, Merton surprinde o întreagă tipologie a adaptării deviante a celor care se simt nedreptăți de această discrepanță.
Conformistul-acceptă atât standardele de succes existente la un moment dat în societate cât și mijloacele considerate dezirabile de obținere a acestuia.
Inovatorul- acceptă scopurile, standardele sociale de succes dar găsește alternative ilegitime cu privire la mijloacele de dobândire a acestui status. Exemplul clasic este cel al organizațiilor de tip mafiot.
Ritualistul- neglijează scopurile dar face din mijloace scopuri și se focalizează pe îndeplinirea meticuloasă a acestora.
Evazionistul-respinge atât scopurile cât și mijloacele. Ex: comunitățile de drogați.
Printre teoriile criminologice ale anilor ’60 se detașează cea a lui Cloward și Ohlin, numită teoria oportunităților diferențiale . Ideea centrală este aceea că tinerii din clasa muncitoare aleg conduite ilegitime de ajustare în funcție de sistemul de valori, de oportunitățile pe care le întâlnesc în comunitatea în care se nasc și cresc. Ceea ce-i reproșează lui Cohen este că a neglijat și alte forme de răspunsuri culturale cum ar fi cel determinat de vecinătate , că a neglijat de asemenea faptul că uneori până și oportunitățile ilegitime sunt limitate.
Vecinătatea creează diverse subculturi, pe care autorii le împart în trei categorii:
Subcultura criminală care apare acolo unde există stabilitate și unde oportunitățile ilegitime sunt disponibile. Sunt foarte prezente infracțiuni precum furtul sau tâlhăria.
Acolo unde nu există stabilitate ci o continuă mobilitate a populației se instalează subcultura conflictuală care neagă atât scopurile cât și sursele de acces la statut. Aici se întâlnesc mai multe culturi și conduite aflate în competiție spre nicăieri.
Subculturile evazioniste sunt privite de autori ca fiind atinse de un dublu eșec: pe de o parte nu reușesc în plan social nici utilizând oportunitățile ilegitime iar, pe de altă parte, nu acceptă scopurile sociale și mijloacele legitime, ci pur și simplu abandonează evadează.
Teoria asociațiilor diferențiate- pornind de la ipoteza de lucru că personalitatea individului depinde de cultura din care provine, Edwin Shutherland afirmă, în esență, că riscul ca indivizii să devină infractori este amplificat în cazul în care au mai multe contacte cu cei care sunt infractori decât cu cei care nu sunt. Este o continuare a teoriei imitației a lui Tarde bazată pe învățarea comportamentului delincvent iar procesul prin care se produce asocierea cu indivizi care apreciază favorabil comportamentul infracțional și izolarea de ceilalți este explicat prin existența unui context social cunoscut sub numele de dezorganizare socială.
Teoria lui Shuterland poate fi sintetizată în următoarele puncte:
Contextul învățării comportamentului infracțional este grupul;
Comportamentul delincvent învățat include tehnici de comitere a infracțiunii dar și atitudini și raționalizări ale actelor sociale;
O persoană devine delincventă dacă primește un exces de definiții favorabile încălcării legii în detrimentul celor respectării lor;
Asociațiile diferențiale pot varia în funcție de frecvență, durată, prioritate și intensitate;
Procesul de învățare a comportamentului infracțional este similar celui de învățare a comportamentului social;
Comportamentul delincvent se fundamentează pe valori și atitudini specifice.
Ceea ce nu “ne spune” această teorie este unde anume începe acest cerc vicios, cum s-a constituita acel grup contagios pentru indivizi dintr-un spectru social dezirabil. De asemenea, nu se oferă un răspuns la o întrebare pe cât de simplă pe atât de importantă: de ce numai anumiți indivizi care sunt în situația descrisă sfârșesc prin a imita comportamentul grupului, aderă la acesta iar alții nu?
Atât în trecut, cât și în contemporaneitate au apărut teorii care susțin că actele criminale sunt comise îndeosebi de indivizi deficienți psihic, adică cu tulburări de comportament și de personalitate. Teoria lui S. Freud este cea mai importantă contribuție în domeniu, el fiind acela care răspândește modelul prihiatric al devianței. Freud postulează existența a trei instanțe în structura personalității: sinele, eul și supraeul.
Sinele este locul unde se nasc pulsiunile instinctuale și este rezervorul de energie al psihicului. El reprezintă un complex de instince și tendințe refulate (reprimate, alungate) care au un caracter impersonal și nu sunt trăite în mod conștient. Sinele, apreciază Freud, constituie polul pulsional al personalității, depozitar al tendințelor instinctive predominant sexuale și agresive care pune organismul în tensiune.
Eul sau ego-ul este sistemul conștient de conducere și control al comportamentului. Eul reprezintă conștiința de sine, nucleul personalității în alcătuirea căruia intră cunoștințele și imaginea despre sine și atitudinea conștientă despre cele mai importante interese și valori.
Supraeul sau superego-ul este instanța psihică cu rol prohibitiv. Este delimitarea eului de lumea externă. Reprezintă conștiința morală și exprimă existența individului în mediul social. Se consideră a fi o achiziție recentă a individului, achiziție care este dezvoltată sub influența normelor sociale și nivelului socio-cultural al comunității în care individul este poziționat.
Raportându-ne la această concepție, devianța este apreciată ca rezultatul unui supraeu slab,motiv pentru care deviantul nu-și poate controla pulsiunile inconștiente. Rezultă ca atât reprezentanții școlii freudiene, cât și neofreudienii consideră criminalitatea ca fiind fundamentată pe conflicte interne, pe sentimente de insecuritate, de inadecvare și inferioritate. Psihanaliza lui Freud oferă o explicație doar pentru comportamentul psihotic, nevrotic și sociopat, și înlătură explicația actelor criminale produse de devianții așa ziși normali.
Teoriile psihologice au multe elemente comune cu cele biologice. Cele mai multe dintre acestea desemnează ca factori ai infracționalității defecte sau incapacități ale individului. Acestea pot fi grupate după factori pe care se concentrează: capacitatea mentală, structura de personalitate și dezvoltarea personalității.
CAP. III
CONSUMUL DE DROGURI ȘI INFRACȚIONALITATEA. POLITICI DE REINTEGRARE SOCIALĂ
Minorii și criminalitatea
Această parte a lucrării nu poate fi altceva decât o invitație la studierea detaliată a acestui domeniu deoarece problematica delincvenței juvenile este esențială pentru ofițerul de probațiune și consilierul de reintegrare socială și trebuie tratată în cele mai mici detalii, trebuie abordată din perspectiva sociologiei, psihologiei, asistenței sociale a științei juridice.
Este importantă în primul rând pentru că pe parcursul experimentării instituției probațiunii, clienții au fost îndeosebi minori și pentru mult timp de aici înainte, acest eșantion de populație infracțională va fi preponderent în statisticile serviciilor de reintegrare socială. În al doilea rând pentru că prin natura ei este una extrem de complexă și ridică cele mai mari dificultăți, așa cum o dovedește practica țărilor cu tradiție în domeniul probațiunii. În al treilea rând, și argumentele pot continua, pentru că este domeniul cel mai sensibil în ceea ce privește intervenția instituției probațiunii, atât în sensul dimensiunii infracționalității juvenile mereu în creștere, mereu emergent în pattern, în sensul mizei rezultatelor intervențiilor cât și în cel al atenției generale (politice, juridice, sociale) acordate astăzi problematicii generale a copilului aflat în dificultate.
Dacă în trecut, delincvența juvenilă era aproape ignorată, în a doua jumătate a secolului XX ea devine tema favorită a cercetărilor de specialitate. Delincvența juvenilă a început să fie vizibilă sub imperiul profundelor transformări intervenite la nivelul familiei, al școlii, al consecințelor socio-economice apărute în societatea occidentală. Ea este strâns legată de individualismul ce urmează acestor schimbări structurale ale societății și impune viziunea unui întreg tablou de natură filosofică, politică și religioasă.
Familia nu mai este astăzi o unitate de producție ci una de consum, timpul liber al tinerilor nu a fost “umplut” uneori cu nimic, tinerii infractori sunt tot mai tineri și presiunile spre delincvență vin dinspre o viață care debutează cu puternice defavorizări sociale, dinspre o cultură dominată de violență promovată prin filme, muzică, jocuri, alcool, droguri și chiar asociată manifestărilor sportive (fenomenul huliganismului).
În capitolul de față anticipăm și spunem că succesul securității comunitare ține în bună măsură de momentul în care “se lucrează” la el. Toate fenomenele care acaparează interesul criminologilor: comportament anti-social, consumul de droguri, rasismul, violența sunt experimentate în școli.
O primă dificultate în abordarea subiectului este una de natură metodologică. Nu este productiv să ne referim doar la minorii delincvenți așa cum este definită această categorie în sens juridic pentru că restrângem, convențional, eșantionul la vârstele cuprinse între 14-18 ani (în fapt îndeosebi între 16-18). Când ne referim la delincvența juvenilă trebuie să cuprindem minorii și tinerii, lăsând oarecum flexibilă granița celei de a doua categorii.
O altă dificultate ține tot de granițe, de această dată de cea dintre normal și anormal. Este știut că face parte din specificul vârstei adolescentine exuberanța, căutarea propriei identități, dorința de a epata. Este dificil de precizat unde se termină comportamentul adolescentin normal și unde trebuie să vedem un comportament predelincvent sau chiar delincvent.
Încă de la începuturile analizei comportamentului adolescentin (început asociat de numele psihologului american Stanley Hall) s-a observat că această perioadă a vieții este asociată cu câteva caracteristici:
Adolescenții au tendința de a devenii independenți de părinții lor și de a se apropia de un grup în care se descoperă și cu care se identifică;
Experimentează noi roluri și noi comportamente, pun în discuție valorile generației părinților lor;
Încep să adopte comportamentul adult;
Acordă o mare importanță distracției, iar atunci când nu o fac sunt “amendați” de grupul de referință.
Studiile de până acum ne-au putut oferi suficient material pentru identificarea situațiilor potențial precursoare sau facilitatoare ale comportamentelor relaționate cu consumul și abuzul de droguri. Pornind de la informațiile disponibile la sfârșitul anilor 80, mai mulți autori au dezvoltat o teorie al cărei obiectiv principal este explicarea comportamentelor antisociale, în general, și în particular, comportamentul de consum și abuz de droguri, prin stabilirea relațiilor predictive bazate pe identificarea factorilor de risc și factorilor de protecție.
Factori de risc
Chiar dacă pe baza cercatărilor existente nu se poate încă stabili o relație simplă de cauzalitate, circumstanțele asociate într-un mod consistent cu abuzul de droguri au fost descrise ca factori de risc.
Într-o primă definiție, factorii de risc nu sunt altceva decât circumstanțele prezente înainte de inițierea consumului, abuzului sau consumului problematic de droguri. Pe baza datelor disponibile, diverși autori au propus diferite categorii de factori de risc. Pentru facilitarea prezentării, propunem clasificarea făcută de Hawkins si colab. (1992), autori care au grupat diferitele categorii iî două mari grupe:
În primul grup se află factorii sociali și culturali contextuali, adică factorii relaționați sau încadrați prin aspecte legale și normativele sociale explicite sau percepute în relație cu comportamentele de consum sau abuz de droguri.
Al doilea grup include factorii cu caracter individual și interpersonal.
Factorii de risc contextuali
Este deja un lucru comun faptul că persoanele și grupurile sociale există și se dezvoltă în contexte sociale marcate prin valori și structuri ale societății.
Astfel, anumite schimbări în normele culturale, în perceperea anumitor comportamente și schimbări ale aspectelor economice relaționate cu drogurile, au demonstrat că pot fi asociate cu schimbări în comportamentele de consum de droguri și în prevalența globală a consumului diferitelor substanțe psihoactive, inclusiv drogurile legale.
Principalii factori de risc contextuali identificați de noi ar putea fi:
Legile și normele sociale favorabile comportamentelor de consum și abuz.
O legislație foarte permisivă și favorabilă intereselor economice care mențin alte activități relationate cu drogurile împreună cu o înaltă toleranță socială cu privire la fiecare substanță sunt factori contextuali cheie favorabili consumului și abuzului de diferite substante psihoactive.
Disponibilitatea. Este relaționată cu aspectele normative și legale, dar poate fi considerată și un factor independent. De exemplu, faptul că un drog este sau nu legal determină o mai mare sau mai mica disponibilitate și consum global. Gradul de disponibilitate este dat de numărul și accesibilitatea punctelor de vânzare, eficiența mecanismelor de promovare și distribuție etc. atât pentru drogurile legale, cât și pentru cele ilegale.
Extrema deprivare socială. Rezultatele studiilor arată că anumiți indicatori de dezavantaj social, precum sărăcia, aglomerările umane și condițiile de viață proaste sunt asociate cu un risc crescut de comportamente antisociale. În același timp, diverse studii au demonstrat ca educația superioară a părinților, un loc de munca bun al acestora sau o mai bună disponibilitate materială pentru cheltuieli personale se pot prezenta asociate cu un mai mare consum de alcool, tutun sau marihuana printre adolescenții care provin din astfel de medii. În aceste condiții, deprivarea socială se poate considera un factor de risc – pentru abuzul de droguri pe temen lung – în cazul în care există sărăcie extremă și se asociază cu alte tipuri de probleme personale și familiale.
Dezorganizarea în mediul social primar. Când o populație este înfruntată cu schimbări culturale bruște, se produce o sensibilă deteriorare a abilităților familiei pentru a transmite valori primare copiilor și adolescenților. Această deteriorare a rolului socializator al contextului social apropiat (familie, cartier, rețele sociale de sprijin) pot conduce la probleme legate de abuzul de droguri legale sau ilegale.
Factori de risc individuali și interpersonali
Cercetările de până acum au permis identificarea a diverși factori de risc cu caracter individual. Ceea ce dorim să prezentăm în continuare sunt factorii de risc asociați consumului și abuzului de droguri:
Factori fiziologici. Cunoștințele despre factorii de risc genetici sunt încă limitate, chiar dacă se dispune de evidențe provenite din studii (pe animale sau gemeni) cu privire la predispoziția ereditară la abuzul de anumite substanțe psihoactive.
Factori psihologici. Unele studii semnalează existența unei relații pozitive între anumite caracteristici psihologice și comportamentele de consum și abuz de droguri, de exemplu, căutarea de senzații noi, un prag scăzut în evitarea durerii – rănirii (capacitate scăzută de evitare), incapacitatea de a controla emoțiile, labilitate emoțională sau agresivitate și ostilitate. Împotriva a ceea ce se credea inițial, nu s-au găsit asocieri pozitive între consumul de droguri și simptomatologia de anxietate, depresie sau stimă de sine scăzută, în timp ce alte studii au adus evidențe asupra faptului ca labilitatea emoțională pare a fi mai degraba o consecință a abuzului de droguri decât o cauză.
Atitudini și comportamente familiale permisive cu privire la droguri Consumul de droguri care are loc în familie influențează consumul de droguri de catre copii și adolescenți. Modelarea exercitată de către părinți prin propriul lor consum influențează într-un mod important consumul de droguri de catre copii. Această asociere pozitivă a fost în mod consistent observată atât pentru drogurile legale, cât și pentru cele ilegale.
Disfuncții educative ale familiei. Studiile actuale arată că există o relație directă între ineficacitatea sau inconsistența în dezvoltarea rolurilor și funcțiilor familiei în stabilirea de norme și problemele de abuz de droguri, mai ales la copiii care prezintă un comportament dezadaptativ (tulburari de atentie, iritabilitate si agresivitate).
Lipsa unor legături afective familiale. Absența părinților implică deopotrivă și lipsa unui suport emoțional pozitiv pentru copii. Acest lucru, adică absența unor legături afective puternice în mediul familial poate fi relaționat cu dezvoltarea unor comportamente de abuz de droguri pe termen lung.
Eșecul școlar. Randamentul școlar scăzut a fost identificat ca factor de predispoziție al frecvenței și intensității consumului de droguri. Pe de altă parte nu exista nicio evidență că un coeficient intelectual scăzut ar fi un factor predictiv pentru abuzul de droguri.
Anturajul. Consumul de droguri de către grupul de egali este unul dintre factorii asociat cu consistența cea mai mare pentru consumul individual. Studii recente relevă că relația dintre afilierea la un grup și consumul de droguri nu este o relație ci, în acest caz, se produce o relație biunivocă (indivizii tind să se integreze în grupuri cu aceleași afinități) și, în mod normal, intrarea în grupuri fără norme se produce înaintea inițierii consumului de droguri.
Atitudini favorabile consumului de droguri. S-a observat o relație pozitivă între debutul consumului de droguri și menținerea atitudinilor și credințelor pozitive cu privire la droguri. Rareori adolescenții încep să consume droguri fără a porni de la convingerea că beneficiile potențiale ale consumului sunt mai mari decât posibilele costuri.
Debutul timpuriu al consumului de droguri. Studiile epidemiologice au oferit informații suficiente pentru a demonstra că intensitatea, frecvența consumului, precum și dezvoltarea problemelor legate de dependență va fi mai mare cu cât vârsta de debut este mai mică.
Factori de protecție
Unii dintre factorii de risc semnalați anterior sunt dificil de modificat sau schimbat pe termen scurt. Recunoașterea unor importante limite în controlul factorilor de risc a condus cercetarile catre studiul factorilor de protecție.
Prin factori de protecție înțelegem acele circumstanțe moderatoare ale expunerii la factorii de risc. Factorii de protecție nu sunt în mod necesar factori opuși celor de risc, ci mai degrabă este vorba de două realități disctincte care interacționează între ele.
Ipoteza existenței factorilor de protecție constă în aceea că anumite circumstanțe sau condiții care pot media sau modera efectele expunerii la situații de risc și, în acest fel, pot reduce vulnerabilitatea indivizilor în fața problemelor legate de droguri.
Factorii de protecție întăresc rezistența persoanelor supuse situațiilor de risc, acționând ca elemente de protecție față de potențiale răspunsuri problematice. De la jumătatea anilor 90, un număr crescând de studii au început să se centreze pe cercetarea factorilor de protecție pentru abuzul de droguri.
Brook și colab. (1990) au identificat doua mecanisme prin care factorii de protecție pot contribui la reducerea influenței factorilor de risc:
Mecanisme de risc/protecție, prin care expunerea la factorii de risc este moderată prin prezența factorilor de protecție. Acești autori au descris modul în care riscul expunerii la prezența altori consumatori de droguri poate fi moderat prin existența unor puternice legaturi afective pronormative.
Mecanisme de protecție/protecție, prin care un factor de protecție potențează alt factor de protecție, potențând efectele ambilor factori luați separat. Existența unei legături afective pozitive între părinți și copii potențează efectul altor factori de protecție, cum ar fi o atitudine convențională sau pronormativă a adolescentului, sau armonia existentă între părinți referitoare la problematica circumscrisă consumului de droguri.
Studiile și cercetările în domeniu au pus în evidență existența următorilor factori de protecție:
Factori de protecție individuali:
Capacitatea individuală a copilului sau adolescentului de a rezolva probleme și sentimentul de autoeficiență, chiar dacă pentru a putea stabili capacitatea predictivă a acestui factor este nevoie de mai multe studii prospective în domeniu.
Capacitatea individuală de a interioriza norme sociale cu privire la controlul consumului de droguri.
Factori de protecție familiali:
Existența unor legături emoționale puternice între părinți/tutore și copii.
Prezența părinților/tutorilor în viața copiilor. Participarea părinților la activitățile copiilor este foarte importantă.
Existența unor norme familiale generale, clare, consistente și stabile.
Supravegherea și supervizarea părintească asupra vieții copiilor.
Factori de protecție educativi:
Existența unui randament școlar satisfăcător cu aspirații și așteptări rezonabile de a continua studiile.
Existența unei legături afective pozitive cu școala și/sau cu profesorii.
Factori de protecție contextuali:
Disponibilitatea unui mediu social de suport și întărirea abilităților copilului de a înfrunta succesivele provocări pe care le presupune integrarea socială (familia, sisteme de suport social exterior).
Existența unor legături emoționale puternice cu instanțele socializatoare, precum familia, școala, biserica sau alte instituții cu caracter social și participarea activă la activitățile acestor instanțe sociale.
Menținerea unor valori prosociale din partea grupului de egali dar și aprecierea pozitivă a grupului de către părinți sau tutori.
Unul din rolurile cele mai importante pe care le are în actualitate cercetarea științifică în consumul de droguri este acela de a clarifica natura și forța sau intensitatea asocierii dintre factorii considerați ca declanșatori și factorii considerați ca rezultat, precum și forma în care acești factori interacționează între ei.
Copiii și adolescenții consumatori de droguri prezintă o serie de aspecte particulare ca urmare a lipsei trăsăturilor definitorii de personalitate, ceea ce determină creșterea gradului de vulnerabilitate a acestora în condițiile unei inducții negative sociofamiliale. O parte dintre copii și adolescenți trăiesc un fenomen de inadaptare psihogenă, tradus prin: instabilitate afectivă, sugestibilitate crescută, manifestari discomportamentale tranzitorii. În cazul instalarii unor stări nevrotice reactive, se produce o desincronizare între dezvoltarea normală biologică, psihologică și socială indispensabile conturării adecvate a viitoarei personalități. Traumele afective trăite de către copii și adolescenți creează condițiile favorabile (reprezintă vulnerabilități) recurgerii la drog, în special la cei care provin din familii în care există consumatori de droguri. Chiar dacă drogul este consumat ocazional, recreațional, acesta poate “reprezenta elementul trigger al apariției toxicomaniei”.
Pentru o mai succintă prezentare vulnerabilităților privind consumul de droguri, cel mai complet model ar fi modelul trivariabil.
Conform acestui model, la baza instalării dependenței sunt plasați trei factori, reprezentând tot atâtea vulnerabilități:
factorul social (momentul sociocultural), reprezentat de disponibilitatea drogului, acceptarea sau rejetarea de către grupul de egali a consumului de droguri), modelul și cultura specific a mediului și societății, nivelul de educație, relațiile intrafamiliale, legisalția în domeniul traficului și consumului de droguri, nivelul de sărăcie, gradul de protecție socială pe care-l oferă societatea;
factorul farmacologic, reprezentat de proprietățile farmacologice dezirabile ale drogului, cele căutate de individul consumator (de exemplu, starea de euforie);
personalitatea individului, structura sa psihologică, acesta fiind factorul care explică de ce unii indivizi devin dependenți și alții nu în condiții de mediu, educație și viață similare.
Acest modelul trivariabil al toxicomaniei stă la baza "triunghiului dependenței", care are o importanță deosebită în cadrul măsurilor de combatere a dependenței de drog. Aceste măsuri trebuie să vizeze toate cele trei laturi ale triunghiului, prin măsuri adecvate, coerente, concertate și specifice fiecăreia.
Precizări și reglementări legislative
3.4.1. Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal.
a) În cazul în care minorul este obligat să nu frecventeze anumite locuri stabilite, consilierul de reintegrare socială și supraveghere responsabil de caz are următoarele atribuții:
să verifice periodic și ori de câte ori este sesizat de alte persoane, dacă minorul respectă interdicția;
să păstreze o legătură permanentă cu familia acestuia sau, după caz, cu persoana ori instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului, cu reprezentanți ai autorităților locale, organelor de poliție, precum și cu orice persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informații privind frecventarea de către minor a locului supus interdicției;
să îi înmâneze minorului un avertisment scris, procedându-se la explicarea verbală a conținutului acestuia, în cazul în care constată prezența acestuia în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă;
să întocmească, cu ocazia primului avertisment scris, un proces verbal semnat de către consilier și minor;
să considere obligația ca neîndeplinită atunci când, după înmânarea a două avertismente, constată că persoana supravegheată este sau a fost prezentă în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.
b) În cazul în care minorul are obligația de a nu intra în legătură cu anumite persoane stabilite de instanța de judecată, consilierul responsabil de caz are următoarele atribuții:
să ia măsurile necesare în vederea identificării și contactării persoanelor care ar putea furniza informații relevante în cazul respectiv;
să colaboreze cu familia minorului sau, după caz, cu persoana sau instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului, precum și cu organele de poliție și cu alte instituții însărcinate cu asigurarea ordinii și liniștii publice;
să efectueze vizite inopinate la domiciliul și, după caz, la locul de muncă sau școala unde învață minorul.
c) În cazul în care minorul este obligat să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, serviciul de reintegrare socială și supraveghere încheie în cel mai scurt timp un protocol de colaborare cu instituția de interes public și autoritatea publică interesată.
Serviciul de reintegrare socială și supraveghere va stabili, prin protocol:
consilierul de reintegrare socială și supraveghere care să fie responsabil de caz;
intervalele de timp la care se exercită controlul, în vederea evaluării modului de îndeplinire a obligației stabilite de instanță;
modalitățile concrete de menținere a unei legături permanente cu persoana sau persoanele desemnate cu supravegherea activității minorului.
Pe durata executării obligației, serviciul de reintegrare socială și supraveghere menține o legătură strânsă cu părinții minorului, tutorele, cel care l-a adoptat, și, după caz, cu persoana sau instituția legal însărcinată cu supravegherea acestuia, pentru a analiza în ce măsură supravegherea minorului contribuie la procesul de resocializare a acestuia.
În cazul neîndeplinirii de către minor a obligațiilor stabilite de instanță, prevăzute în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal, consilierul responsabil de caz va înștiința de îndată șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere. Acesta din urmă înștiințează, de îndată, persoana sau persoanele cărora li s-a încredințat supravegherea minorului și instanța de judecată.
3.4.2. Asistența și consilierea
Activitatea de asistență și consiliere, reglementată în Secțiunea 4 din Regulament, se acordă de către serviciile de reintegrare socială și supraveghere în două cazuri:
la cererea persoanei condamnate/ a minorului față de care instanța de judecată a dispus supravegherea de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere;
cu acordul persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, în cadrul unor programe de resocializare inițiate și derulate împreună cu personal specializat din unitățile penitenciare.
Asistența și consilierea persoanelor condamnate și minorilor sancționați cu măsura educativă a libertății supravegheate au ca scop reintegrarea acestora în societate, întărirea gradului de siguranță socială și prevenirea săvârșirii din nou a unor infracțiuni.
Rolul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere în desfășurarea activității de asistență și consiliere este de a:
corecta comportamentul infracțional prin conștientizarea de către minori sau persoane condamnate a faptei săvârșite, a consecințelor acesteia și asumarea responsabilității pentru fapta comisă;
motiva minorul sau persoana condamnată în vederea dezvoltării responsabilității și autodisciplinei;
elabora și derula programe eficiente de asistență și consiliere a persoanelor condamnate sau a minorilor, în funcție de nevoile identificate ale acestora;
sprijini condamnatul sau minorul în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educație, pregătire profesională, loc de muncă, locuință sau alte asemenea nevoi.
Procedură. Ori de câte ori instanța de judecată dispune supravegherea unei persoane condamnate sau a unui minor de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere, cu ocazia primei întrevederi cu persoana supravegheată, i se va face cunoscută posibilitatea de a solicita asistență și consiliere pe perioada supravegherii, explicându-i-se modalitățile practice în care poate fi sprijinită în vederea reintegrării în societate.
Pentru a beneficia de serviciile de asistență și consiliere, persoana supravegheată depune o cerere scrisă la serviciul de reintegrare socială și supraveghere.
În termen de 10 zile lucrătoare de la primirea cererii scrise din partea persoanei supravegheate prin care aceasta solicită asistență și consiliere, serviciul de reintegrare socială și supraveghere va lua măsurile necesare includerii acesteia într-un program specializat, stabilit în funcție de nevoile identificate ale persoanei respective.
Pentru fiecare persoană supravegheată care a solicitat asistență și consiliere se întocmește un dosar de reintegrare socială și supraveghere.
Cererea persoanei supravegheate prin care solicită asistență și consiliere se depune la dosarul de reintegrare socială și supraveghere.
Dosarul de reintegrare socială și supraveghere cuprinde:
cererea scrisă de asistență și consiliere;
planul de reintegrare socială și supraveghere, care va cuprinde, pe lângă capitolele prevăzute în art. 22:
din Regulament, un capitol distinct privind descrierea activității de asistență și consiliere;
referatul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, atunci când este cazul;
referatul de evaluare solicitat de către instanță pe perioada supravegherii, mai înainte de a se fi solicitat asistență și consiliere de către persoana supravegheată, atunci când este cazul;
referatele periodice de reintegrare socială și supraveghere, care conțin pe scurt informații cu privire la rezultatele înregistrate de către persoana asistată și consiliată, și care se întocmesc cel puțin o dată la șase luni sau ori de câte ori se înregistrează o evoluție pozitivă ori negativă în procesul de reintegrare a persoanei respective;
concluziile consilierului de reintegrare socială și supraveghere, care fac obiectul unui referat de reintegrare socială și supraveghere final, întocmit la expirarea perioadei de asistență și consiliere, precizând în ce măsură persoana respectivă are perspective sau s-a reintegrat în societate.
Dosarul de reintegrare socială și supraveghere se păstrează în arhiva serviciului de reintegrare socială și supraveghere, consilierul responsabil de caz fiind obligat să păstreze confidențialitatea informațiilor cuprinse în dosar.
Șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere are obligația de a consulta fiecare dosar periodic sau ori de câte ori consideră necesar, pentru a verifica dacă se respectă programul de resocializare al persoanei asistate și consiliate în ceea ce privește termenele, calitatea și ritmicitatea acestuia, precum și orice alte obligații ce-i revin consilierului pe durata asistenței și consilierii.
În cazul în care consilierul de reintegrare socială și supraveghere responsabil de caz este în imposibilitate permanentă sau temporară de a-și îndeplini atribuțiile în ce privește întocmirea dosarului, șeful serviciului desemnează un alt consilier pe perioada amintită, care să preia responsabilitățile cazului respectiv.
Persoana asistată și consiliată și apărătorul acesteia, ales sau numit din oficiu, dacă are acordul persoanei căreia i s-a întocmit dosarul, vor putea consulta dosarul de reintegrare socială și supraveghere numai în prezența consilierului de reintegrare socială și supraveghere responsabil de caz sau a șefului serviciului, și numai în incinta serviciului de reintegrare socială și supraveghere, după care se va întocmi un proces verbal semnat de persoana care l-a studiat și reprezentantul serviciului.
Dosarul poate fi consultat în camera de consiliu de către instanța de judecată, judecătorul delegat cu executarea și de către procuror.
Dosarul poate fi consultat, cu aprobarea șefului serviciului de reintegrare socială și supraveghere, de către reprezentanții persoanelor juridice care desfășoară activități în domeniul respectării drepturilor omului sau ocrotirii persoanelor condamnate, dacă au acordul scris al persoanei căreia i s-a întocmit dosarul.
Consultarea dosarului se consemnează de fiecare dată într-un proces-verbal semnat de către consilierul de reintegrare socială și supraveghere și persoana care l-a studiat.
Termenul de păstrare în arhivă a dosarelor de reintegrare socială și supraveghere este de 5 ani.
Renunțarea la aplicarea pedepsei
În cadrul noului cod penal legiuitorul a introdus noi instituții care vin în sprijinul justiției restaurative, menite a pune accentul pe reeducarea infractorului, conștientizarea de către acesta a importanței și semnificației valoriolor sociale pe care le-a încălcat și, totodată, pentru a conduce la conștientizarea gravității faptelor sale, a responsabilizării și participării în mod direct la repararea vătămării aduse atât victimei, cât și valorilor sociale și normelor de conduită în comunitate.
În acest sens, a fost introdusă instituția “renunțarea la aplicarea pedepsei” prevăzută în art. 80 din noul Cod penal. Pentru a se putea recurge de către instanță la aplicarea în practică a acestei noi instituții, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții prevăzute de art. 80 alin 1, lit a și b din Legea 286/2009.
Aceste condiții sunt: în primul rând infracțiunea săvârșită de către infractor să prezinte o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit, iar, în al doilea rând în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța dacă va considera va aprecia dacă aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei infractorului.
Totuși, exsită și câteva excepții prevăzute de lege în care instanța nu poate aplica chiar dacă sunt îndeplinite condițiile de mai sus, renunțarea la aplicarea pedepsei, aceste cazuri fiind prevazute de art. 80 alin 2 literele a,b,c și d, precum și în alin. 3 al aceluiași articol..
Așadar, nu poate fi dispusă ”renunțarea la aplicarea pedepsei” în cazul în care infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b), adică faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală sau au fost amnistiate, sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.
CAPITOLUL IV
METODOLOGIA CERCETĂRII. RAPORT DE CERCETARE
În ultimii ani, a crescut numărul consumatorilor, respectiv al dependenților de droguri și a celor care sunt victimele bolilor infecțioase datorate abuzului de substanțe, precum și rata infracționalității legate de acest comportament.
Într-un asemenea context, formulăm, ca o posibil și necesar studiu, următoarea temă de cercetare: importanța creșterii rolului activității de asistare și consiliere a minorilor consumatori de droguri cu comportament adictiv.
În partea practică a tezei de doctorat am realizat o cercetare al cărei scop este obținerea unor date referitoare la factorii de risc, infracționalitatea asociată consumului de droguri și pedepsele aplicate pentru infracțiuni la regimul drogurilor, urmând a se stabili, în funcție de rezultatele obținute, statutul consumatorului de droguri: victimă sau infractor.
Obiectivele cercetării sunt:
Analiza prevalenței consumului de droguri în funcție de caracteristicile psiho-sociale ale consumatorilor;
Identificarea comportamentelor generate de consumul de droguri;
Analiza pedepselor aplicabile în cazul săvârșirii unor infracțiuni la regimul drogurilor.
În urma documentării prealabile și a studierii actelor oficiale aflate în arhiva Penitenciarului de Minori și Tineri – Craiova, jud. Dolj și a Centrului de Reeducare – Buziaș, jud. Timiș, precum și a corelării obiectivelor cercetării cu tema aleasă spre cercetare, am stabilit ca ipoteze generale de lucru, următoarele:
Ipotezele cercetării:
Consumul de droguri este mai frecvent la persoanele cu probleme psiho-sociale (probleme familiale, stimă de sine scăzută, influența anturajului în luarea deciziilor, neimplicarea în activități sănătoase de petrecere a timpului liber, disponibilitatea drogurilor, lipsa de informații referitoare la efectele negative ale drogurilor);
Consumul de droguri favorizează comiterea unor infracțiuni săvârșite de consumator;
Sancțiunile alternative sunt mai eficiente decât pedeapsa închisorii, în cazul consumatorilor de droguri.
Instrumentele de cercetare:
Chestionarul semistructurat, prin care, în urma aplicării lui, s-a putut realiza analiza frecvenței, verificarea ipotezelor și analiza corelațiilor relevante pentru tema noastră de cercetare. Datele astfel obținute au permis identificarea principalelor categorii de factori de risc în consumul de droguri și corelația cauzală dintre consum și comiterea unor fapte antisociale asociate acestuia. Totodată, am folosit pentru completarea datelor obținute prin această metodă și observația semistructurată, care ne-a ajutat în selectarea și interpretarea informațiilor obținute, dând o mai mare și obiectivă justificare concluziilor și propunerilor noastre finale.
Eșantionarea – În stabilirea eșantionului supus cercetării am plecat de la analiza calitativă a fișelor individuale ale subiecților, precum și de la studierea și analiza fișelor psihoterapeutice ale tuturor persoanelor aflate în Penitenciarul de Minori și Tineri – Craiova, jud. Dolj, din care am selectat un număr de 42 de subiecți și din Centrul de Reeducare – Buziaș, jud. Timiș, din care am selectat un număr de 55 de subiecți. Am considerat că se impune relizarea unei eșantionări deoarece numai o parte din minorii și tinerii aflați în aceste centre au declarat că au consumat droguri înainte de a se afla în stare de detenție.
Focus – grup, la care au participat 9 specialiști care își desfășoară activitatea în domeniul reducerii cererii și ofertei de droguri (judecător, procuror, ofițer de poliție, ofițer de penitenciar, consilier de probațiune, psiholog, medic, asistent social, inspector școlar).
Ghidul de interviu. În cadrul focus-grup-ului, au fost formulate o serie de întrebări cu privire la următoarele teme:
caracteristicile fenomenului consumului de droguri din punct de vedere. al factorilor de risc;
modalitățile de reducere a dimensiunilor fenomenului consumului de droguri, prin întărirea factorilor de protecție;
caracteristicile psiho-sociale ale consumatorului de droguri;
săvârșirea unor infracțiuni ca urmare a consumului de droguri;
evaluarea sistemului sancționator aplicabil în cazul săvârșirii infracțiunilor la regimul drogurilor;
aprecierea avantajelor și dezavantajelor sistemului de sancțiuni alternative în raport cu pedeapsa prin privarea de libertate.
Fiecare dintre participanții la focus-grup și-au exprimat punctul de vedere cu privire la aspectele menționate.
Operationalizarea conceptelor
consum de droguri = df. Consumul oricărei substanțe care, introdusă în organism, produce dependență fizică sau psihică.
Dimensiuni: – fizică: – indicatori: – oboseala
– ochi înroșiți
– probleme repetate cu sănătatea
– răceli
– emoțională: – indicatori: – stima de sine scazută
– deprimare
– iresponsabilitate
– izolare, retragere
– socială: – indicatori: – cazuri de suicid
– acte de delincvență (furturi, crime, etc.)
– rezultate slabe la învățătură
b) Familie dezorganizată = df. Familie în care relațiile familiale dintre părinți și dintre părinți și copii sunt slăbite și nu mai produc coeziune emoțională.
Indicatori : – părinți divorțați
– certuri familiale
– parinți alcoolici sau/și consumatori de droguri
c) Mass-Media = df. Tehnicile și instituțiile care centralizate distribuie informații și alte forme de comunicații simbolice catre un public larg, eterogen și dispersat geografic.
Indicatori : – număr de campanii desfășurate împotriva consumului de droguri
– număr de pliante, reclame TV și radio pe această temă
– număr de cărți scrise.
Tehnica Focus-grupului am folosit-o pentru a determina calitatea și utilitatea serviciilor sociale pentru reabilitarea și reintegrarea socială a persoanelor dependente de consumul de droguri.
Indexul pentru evaluarea profilului comportamental al consumatorului de droguri
Dimensiuni: I. Severitatea adicției
II. Vulnerabilitate psihologică
III. Vulnerabilitate biologică
IV. Factori de suport psihologic și social
I. Severitatea adicției
1.Tipul drogului utilizat în prezent
(se scorează cu 1 punct fiecare substanță psihoactivă utilizată în prezent și tot cu 1 punct fiecare substanță folosită în decursul ultimului an, pe o perioadă de cel puțin o lună, continuu, fiind prezente abstinența, toleranța și disfuncțiile socio-profesionale sau bolile somatice dobândite secundar consumului și cu 0.5 puncte toate droguri folosite intermitent sau în afara ultimului an)
2. În ce situații (1-20) și cât de frecvent (de la 0= deloc la 4=întotdeauna) apare consumul substanțelor cu potențial de abuz:
3. Care au fost consecințele acestui consum abuziv de substanțe (se scorează de la 0 la 4 în funcție de severitate)
4. Care este durata consumului abuziv de drog (se scorează de la 0 la 2)
5. Care a fost cea mai lungă perioadă de abstinență în ultimul an (se scorează de la 0 la 4)
II. Vulnerabilitate psihologică
1. Evaluarea mecanismelor defensive utilizate predominant de pacient (scorare de la 0 la 6 pentru fiecare nivel întâlnit)
2. Autocaracterizare prin 5 adjective:
(Se scorează cu 1 punct fiecare trăsătură negativă.)
3. Conștiința bolii (1=da, 2=parțial, 3=nu)
4. Conștiința necesității tratamentului (1=da, 2=parțial, 3=nu)
5. Există criterii pentru susținerea unui diagnostic de tulburare de personalitate?
(Se scorează cu 1 prezența oricărei tulburări de personalitate și se specifică tipul de personalitate diagnosticat.)
6. Se pot susține oricare din următoarele diagnostice de comorbiditate?
(Se scorează cu un punct fiecare diagnostic psihiatric.)
7. A prezentat subiectul în antecedente tentative suicidare, comportamente heteroagresive, alte manifestări de deficit al controlului pulsional?
( Se scorează cu 1 fiecare manifestare discomportamentală.)
8. Cum descrie subiectul relaționarea cu alte persoane din mediul extrafamilial (scorare 0-4)
9. Cum descrie subiectul relația sa cu membrii familiei (scorare 0-4)
10. Care este nivelul curent de satisfacție profesională (scorare 0-4)
III. Vulnerabilitate biologică
1.Numărul de internări pentru probleme de sănătate intercurente în ultimul an?
(Se acordă un punct pentru fiecare admisie spitalicească.)
2. Diagnostice de complicații somatice ale consumului de droguri?
(Se scorează de la 1 la 3, cu posibilitatea de cumulare a punctelor în caz de diagnostice multiple.)
3. Diagnostice de afecțiuni medicale anterioare inițierii consumului de droguri?
(Se scorează cu 1 punct fiecare diagnostic de boală somatică.)
4. Consumul de droguri are loc în condiții de:
(Se scorează de la 1 la 3.)
5. Cât de frecvent efectuează pacientul controale medicale?
(Se scorează de la 0 la 4.)
6. Mod de administrare a drogului:
(Se scorează de la 0 la 1.)
7. A consumat pacientul mai mult de două droguri în paralel pentru o perioadă de mai multe zile consecutiv?
(Se scorează cu 0 răspunsul negativ și cu 1 răspunsul afirmativ.)
IV. Factori de suport psihologic și social
1. Statutul profesional
(Se scorează de la 0 la 2.)
2. Autonomia financiară:
Se scorează de la 0 la 4.
3. Prezența sau absența locuinței:
(Se scorează de la 0 la 3.)
4. Hobby-uri:
(Se scorează de la 0 la 2.)
5. Integrare în grupul de prieteni:
(Se scorează de la 0 la 2.)
6. Nivelul motivațional:
(Se scorează de la 0 la 4.)
7. Disponibilitate pentru consiliere și/sau terapie:
(Se scorează de la 0 la 3.)
8. Experiențe relaționale traumatice:
(Se scorează de la 0 la 3.)
10. Abilități pentru schimbare:
(Se scorează cu 0 prezența cel puțin medie a fiecărei abilități menționate și cu 1 absența ei.)
În ceea ce privește sursele de informații, atât în cadrul cercetării cantitative, cât și în cadrul celei calitative, cea mai frecvent menționată este lipsa oricărei surse de informare cu privire la consumul de droguri și efectele acestora (54,63%). Prietenii sunt menționați în proporție de 5,15% și, aproximativ în același procent (6.58%), atunci când sunt nominalizați ca fiind persoanele cu cea mai mare influență în ceea ce privește luarea deciziilor. Procentul, relativ consistent de 29,9% pe care îl dețin mijloacele de informare în masă ne atrage atenția asupra rolului deosebit de important care le revine acestora în promovarea unor politici coerente de informare privind prevenirea și limitarea consumului și traficului de droguri ilicite.
Din analiza informațiilor obținute în urma aplicării tehnicii focus-grup reiese, de asemenea, că adolescenții se apropie de cei de aceeași vârstă, cărora le acordă mai multă credibilitate.
Un aspect îngrijorător îl constituie, în special, lipsa informării asupra efectului nociv al drogurilor de mare risc, cum ar fi: cocaina, heroina, morfina despre care există „mituri”, în sensul că administrarea unei singure „doze de probă” nu constituie un risc sau constituie un risc minor, aspect relevat de 34,02% dintre subiecții chestionați, în timp ce 18,55% dintre aceștia au declarat că nu știau nimic despre efectele acestora.
În consecință, așa cum reiese și din studiul nostru, ignoranța cu privire la efectele nocive ale drogurilor de mare risc cumulată cu un anturaj necorespunzător au constituit factori determinanți în debutul consumului de droguri și pot constitui în continuare, atâta timp cât nu se intervine prin măsuri de informare în masă.
Grupul de prieteni devine un reper și un punct de sprijin pentru adolescenți. În schimb, se detașează de părinți și profesori, de la aceștia obținând cele mai puține informații referitoare la problematica asociată abuzului de droguri și având cea mai mică influență în luarea deciziilor.
Această situație se explică prin faptul că se creează un sentiment de generație, bazat pe ideea că sunt înțeleși mai bine de cei care trăiesc aceleași experiențe. În asemenea împrejurări, un rol deosebit revine educației între egali. Aceasta este eficientă deoarece este participativă și implică tinerii în discuții și activități. Într-un astfel de mod, tinerii asimilează informații mai ușor decât într-o manieră formală, autoritară, moralizatoare sau neadaptată principiilor sau stilului de viață al tinerilor.
Consumul stupefiantelor poate fi expresia unei atitudini de opoziție sau de revoltă față de mediul familial. Copiii pot fi victime ale unor familii care eșuează în exercitarea rolurilor parentale. Una din cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viața și activitatea socială.
Studiul nostru pune în evidență faptul că în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului precum și a afecțiunii acestora, ca urmare a divorțului, determină, în mare măsură, pe copii la adoptarea unor conduit antisociale. De asemenea, există unele familii care, deși sunt organizate, se caracterizează prin accentuate stări conflictuale ce pot fi de intensitate diferită și se pot întinde pe perioade diferite de timp. În aceste familii, copiii datorită marii lor sensibilități recepționează și trăiesc deosebit de intens orice „eveniment” intervenit între părinții lor.
Efectul principal al relațiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra personalității copiilor, îl constituie devalorizarea modelului parental și, totodată, pierderea posibilității de identificare cu acest model. Nu de puține ori copii ce resimt puternic influențele climatului conflictual familial fug de acasă și caută să găsească diferite grupuri de apartenență care, la rândul lor pot fi orientate spre consumul de droguri.
De asemenea, severitatea excesivă, cu multe rigidități, cu interdicții lipsite uneori de brutalitate, dar cu privațiuni de tot felul își lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalității copilului. Menținerea copilului într-un climat hipersever determină treptat modificări serioase în una din cele mai importante dimensiuni ale personalității – este vorba de cea atitudinal–relațională – tradusă în fenomene de apatie și indiferență accentuată față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ce privește relaționarea cu cei din jur.
În fața părintelui hiperautoritar și hiperagresiv, copilul nu are altă alternativă decât supunerea oarbă, necondiționată în raport cu cerințele și pretențiile acestuia, dar efectele negative ale unui asemenea „tratament” în planul dezvoltării și evoluției personalității nu întârzie să apară.
Există, de asemenea, și părinți superprotectori, care au invadat pur și simplu copilul cu investiții afective, însă neasigurând un tratament educațional adecvat poate conduce la conduite delincvente sau la consum de stupefiante, explicabile în cea mai mare parte printr-o rezistență scăzută la frustrare.
Existența unor familii destrămate, a unor familii în care a decedat unul dintre părinți duc la creșterea dezadaptării sociale a copilului. Astfel, se poate observa că doar 32,9% dintre subiecții cercetării cantitative au declarat că provin din familii legal constituite
În majoritatea familiilor consumatorilor există o relație tensionată între părinți, respectiv între aceștia și proprii lor copii.
Din analiza datelor obținute în urma cercetării noastre, rezultă că 34% dintre subiecți nu au fost agresați în familie (nici verbal, nici fizic), față de 66% subiecți, care au fost agresați atât verbal, cât și fizic, încă de la vârste foarte mici. Aceste lucruri au avut o influență profundă asupra dezvoltării psihoafective a minorilor, aceștia dezvoltând antipatie, ură și respengere față de părintele agresor, căutând alte mijloace de evadare, modele exterioare, care în majoritatea cazurilor s-au dovedit a fi negative. (Acest aspect a fost reliefat în discuțiile avute cu fiecare subiect în momentul aplicării chestionarului, aceștia recunoscând cu greu faptul că au fost agresați fizic și/sau verbal, chiar zilnic)
Atitudinile și comportamentele familiale favorabile consumului de droguri constituie factori de risc în debutul consumului de substanțe. S-a constatat că, în cadrul familiilor în care cel puțin unul dintre membri consumă droguri legale sau ilegale, riscul ca și propriul copil să consume este mult mai mare.
Asfel, în peste jumătate din cazuri, consumatorii care au constituit subiecții cercetării cantitative provin din familii în care una dintre persoane consumă excesiv băuturi alcoolice sau este dependentă de tutun. Părinții consumatori de droguri (legale sau ilegale) creează modele parentale de consum, dezvoltând astfel modele comportamentale de abuz de substanțe la proprii lor copii.
Factorii de risc familiali au fost evidențiați și în cadrul focus-grup-ului, atât de specialiștii care își desfășoară activitatea în domeniul reducerii cererii de droguri, cât și de cei care își desfășoară activitatea în domeniul reducerii ofertei de astfel de substanțe.
Consumatorii de droguri pot proveni din toate tipurile de familie, indiferent de situația materială. Asfel, conform cercetării cantitative, procentul este de 60,81% pentru cei cu situație bună și mult mai bun, față de 39,17% cei cu situație proastă și mult mai proastă. Sumele mari de bani puse la dispoziția copiilor de către părinți, fără a cunoaște exact cum vor fi cheltuite, pot constitui o tentație în a-și face rost de droguri. Satisfacerea tuturor necesităților și dorințelor copilului nu are un efect pozitiv asupra acestuia, putând conduce la formarea unor trăsături nedorite: apatie, indiferență, lene, răsfăț.
Adolescentul va avea impresia că totul i se cuvine fără a depune eforturi, că tot ceea ce își dorește îi va fi benefic, inclusiv drogurile.Situația materială foarte scăzută poate reprezenta, de asemenea, un factor de risc pentru consumul de droguri. Privațiunile materiale conduc la stări de nemulțumire și deprimare care îl fac pe individ să caute o modalitate de a evada din realitate.
De asemenea, adolescenții au declarat că puteau obține ușor sume de bani de la părinții lor, astfel 38,14% au declarat că întotodeauna când cereau bani îi obțineau, iar 17,52 au afimat că deseori se întâmpla acest lucru, ceea ce ne arată că un procent semnificativ de 55,66% dintre subiecții chestionați obțineau sume de bani fără a fi controlați cu privire la destinația lor.
Faptul că adolescenții dispuneau de sume de bani consistente din partea părinților și acest fapt coroborat cu lipsa de control asupra modului de cheltuire și de petrecere a timpului liber (40,20% dintre subiecți au declarat că părinții nu știau unde și cum își petrec timpul liber, iar 21,64% au declarat că numai uneori părinții știau cum își petrec timpul liber, adică un procent foarte mare de 61,84% de minori și adolescenți despre care părinții nu știau deloc sau doar parțial unde și cum își petrec timpul liber copiii lor), au creat premisele unui comportament deviant și asocierii cu grupuri în care consumul de droguri este tolerat și, uneori chiar promovat.
Un factor de risc îl reprezintă și disponibilitatea drogurilor. Dacă substanțele pot fi ușor procurate, este foarte probabil ca o asemenea persoană să fie vulnerabilă în fața riscului consumului de stupefiante. Pe parcursul cercetării cantitative, 69,9% dintre respondenți au precizat că procurarea drogurilor a fost ușoară sau foarte ușoară.
Factorii de risc pentru consumul de droguri menționați mai sus acționează multiplicativ, în sensul că, pe măsură ce numărul lor crește, riscul de a deveni dependent este mai mare. Din cele prezentate mai sus rezultă că problema consumului de droguri nu apare ca un fenomen izolat, ci este în strânsă legătură cu problemele sociale sesizabile la nivel comunitar. Consumatorul poate fi considerat, în același timp, o victimă a anturajului, a propriei familii, a traficanților de droguri sau a societății în care trăiește.
Este, de asemenea, o victimă a substanței pe care o consumă, devenind un om dependent, bolnav, care nu mai poate depăși problema fără ajutorul unor specialiști. Chiar dacă, la început consumă droguri pentru obținerea unei stări de bine, a unei senzații de fericire, ulterior consumă pentru a înlătura senzație de rău, de deznădejde generată de întreruperea sau diminuarea consumului. Efectele sevrajului fiind foarte puternice, consumatorii sunt gata sa facă orice pentru procurarea dozelor zilnice.
Un aspect alarmant îl constituie faptul că 53,6% dintre subiecții chestionați au declarat că au început consumul zilnic de tutun de la o vârst fragedă (10-12 ani), iar 22,65 au început să fumeze uilnic dela vârsta de 9 ani. Acest lucru sporește riscul bolilor cardio-vasculare și a cancerului pulmonar, cu atât mai mult cu cât 57,73% dintre subiecti, au declarat un consum mai mare de un pachet de țigări pe zi.
Situația școlară este de asemenea un factor cauzal important pe care l-am avut în vedere în cercetarea noastră. Cercetările efectuate au confirmă faptul că există o corelație între conduita adictivă și nivelul pregătirii școlare, în sensul că subiecții cu comportament adictiv, de regulă, prezintă un nivel de pregătire școlară mai scăzut decât media pe țară. Cumularea insatisfacțiilor generate de insuccesul școlar generează atitudini evazioniste, manifestate în fuga de la școală și, în ultimă instanță, în abandon școlar. Abandonul școlar este expresia inadaptării elevului la cerințele vieții școlare, dar indică în același timp și o incapacitate de adaptare socială, în general.
Lipsa totală a educației școlare constituie un factor alarmant, astfel un numar relativ mare dintre aceștia nu au fost niciodată la școală fiind analfabeți (9,25% dintre subiecții chestionați).
Aceste aspecte sunt inadmisibile în mileniul trei, dar mai rău este faptul că acești tineri nu au nicio șansă să obțină vreo slujbă în lipsa unei minime pregătiri școlare. Fără o intervenție specializată și intrarea lor într-un program intens de școlarizare proporțional cu aptitudinile lor, încercându-se eliminarea pe cât posibil a acestui handicap, riscul de excluziune socială este major. Analiza noastră, reliefează faptul că abandonul școlar, reducând controlul social asupra individului, determină pe termen lung o creștere a activității infracționale. Cei care abandonează școala au șanse de reușită pe piața muncii și posibilitatea unor câștiguri obținute prin mijloacele recunoscute social mult mai reduse în comparație cu cei care își termină studiile.
Așa se explică, în bună măsură, și creșterea tensiunilor dintre tânăr și societate, care poate cădea ușor în mâna traficanților de droguri.
Având în vedere infracționalitatea asociată consumului de droguri, legiuitorul a prevăzut pedeapsa privativă de libertate pentru faptele comise ca urmare a consumului, precum și pentru deținerea, vânzarea, cultivarea drogurilor în vederea propriului consum. Perioadele de detenție generează, însă, consecințe negative în inserția socio-profesională, familială, școlară, profesională ulterioară executării pedepsei privative de libertate. Aceste efecte duc la marginalizare și dezadaptare socială, iar, în final, la reluarea comportamentului de consum și a lanțului infracțional cauzat de abuzul de droguri.
Această idee este susținută prin faptul că peste jumătate dintre subiecții cercetării cantitative au afirmat că, anterior executării sancțiunii actuale, au mai fost condamnați la o pedeapsă privativă de libertate. Din aceste considerente, se poate afirma că, în cazul consumatorilor de droguri și a infracțiunilor săvârșite ca urmare a abuzului de asemenea substanțe, pedeapsa închisorii nu este eficientă. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către cel căruia i s-a aplicat. De asemenea, se urmărește înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului. Acest scop nu a fost însă atins, deci sancțiunea privativă de libertate nu a fost eficientă.
Șanse mai mari de integrare a consumatorului în societate ar exista în cazul includerii acestuia într-un circuit de asistență medicală sau psihologică.De asemenea, 83,6% dintre cei cărora li s-a aplicat chestionarul pe parcursul cercetării cantitative au recunoscut că, pentru a nu se reapuca de consum după ieșirea din penitenciar, au nevoie de sprijin.
Așadar, rata celor care doresc și cred în schimbare pozitivă este de 67,27% la cei aflați în CENTRUL DE REEDUCARE BUZIAȘ, față de 52,38% în PENITENCIARUL DE TINERI CRAIOVA, diferența fiind de 14,89%,ceea ce reprezintă un procent considerabil ce inclină balanța în favoarea centrelor de reeducare.
În ceea ce privește moralul tinerilor încarcerați în P.M.T CRAIOVA, în sensul perceptiilor psihoafective și aspirațiilor spirituale, 85,71% dintre aceștia cred că oamenii merită o a doua șansă în viață, față de 92,72%, care-l reprezintă procentul celor din CENTRUL DE REEDUCARE BUZIAȘ.
Propuneri:
1. Pornind de la concluziile desprinse din cercetare, propun înființarea unor instanțe specializate pe droguri, eventual secții sau complete.
Abuzul de droguri trebuie privit ca o tulburare cronică progresivă și recidivantă, care poate fi tratată. Dependenții de droguri sunt, în primul rând, oameni bolnavi și apoi infractori. Din aceste motive, ar trebui să se recurgă întâi la asistența medicală, psihologică și socială și apoi la aplicarea unei pedepse privative de libertate.
Penitenciarul (PMT Craiova), oricât de modern ar fi structurat, oricât de mulți specialiști s-ar implica în programele de reabilitare socială, este mai degrabă un spațiu al diversificării tehnicilor infracționale decât al penitenței sau al premiselor pentru renunțarea la cariera infracțională.
O metodă importantă de reducere a recidivei o constituie recurgerea la sancțiunile alternative, respectiv integrarea consumatorului într-un program adecvat de asistență specializată (Centrul de Reeducare Buziași), psihologică și socială. Prin neaplicarea, în cazul consumatorilor de droguri, a pedeapsei cu închisoarea și permițându-le să beneficieze de servicii comunitare, aceștia vor putea menține legături pozitive cu familia, școala, locul de muncă și comunitatea. Aceste legături benefice măresc șansele de resocializare ale consumatorilor.
Un accent deosebit trebuie să se pună pe determinarea consumatorului să accepte responsabilitatea pentru comportamentul său și să încerce să se schimbe și nu pe severitatea sau pe durata pedepsei.
2. De asemenea, propunem modificarea programei școlare „Educație pentru sănătate”, pe componenta referitoare la consumul de droguri.
Propunem ca prevenirea consumului de droguri să se realizeze în cadrul sistemului educațional, punându-se accent nu pe aspectele teoretice, ci pe activități practice care au ca scop eliminarea cauzelor favorizante.
Activitățile propuse urmăresc dezvoltarea capacității de a lua hotărâri responsabile față de propria persoană și față de cei din jur. Pentru atingerea acestui deziderat, se impune aplicarea de către cadrele didactice a metodelor interactive, urmărindu-se conștientizarea prin jocuri a efectelor negative ale consumului de droguri legale și ilegale.
Realizarea unor filme documentare de scurt metraj despre droguri și efectele lor nocive, interacțiunea controlată dintre tineri consumatori protagoniști ai filmelor mai sus amintite, care au reușit să spună “da vieții” și care pot oferi un exemplu viu, al efectelor nefaste ale drogurilor și, totodată, un exemplu al reușitei, al speranței și încrederii în a doua șansă și tinerii sau copiii din școli, centre de reeducare, licee, facultăți.
Vârsta apropiată dintre aceștia favorizează apropierea de acești tineri – foști consumatori vindecați și asimilarea ideilor pozitive, transmise de aceștia și a exemplului personal în a spune nu drogurilor și da vieții.
O mai bună informare a tinerilor de toate vârstele asupra efectelor, modul de distribuire a acestor droguri și cum ar trebui să se ferească de persoanele distribuitoare, de tipologia traficantului –dealer, care abordează victimele în diverse medii, baruri, cluburi, discoteci, școli, licee, facultăți etc.
Elementul de noutate pe care îl propune acest proiect este reprezentat de abordarea multidisciplinară a activităților de prevenire în școală, prin implicarea cadrelor didactice, a părinților și, nu în ultimul rând, a elevilor. Activitățile de prevenire în școli au fost abordate, până în prezent, fragmentar, din diverse perspective, fără a exista o coordonare și o evidență foarte clară a nevoilor existente și a metodelor de lucru. Constituirea unei rețele de elevi, părinți și cadre didactice, care să se implice în activitățile de prevenire oferă cadrul necesar pentru standardizarea și îmbunătățirea metodelor de lucru și pentru o abordare multidisciplinară a fenomenului.
Fenomenul drogurilor este unul complex, cu implcații în plan medical, psihologic, social, juridic. Doar prin implicarea tuturor actorilor sociali care au atribuții în aceste domenii pot fi obținute rezultate în reducerea cererii și ofertei de droguri.
Necesitatea dezvoltării implicării factorilor de decizie atât pe linie guvernamentală, cât și a organizatiilor nonguvernamentale în elaborarea unor programe sau parteneriate mult mai eficiente menite să asigure reinserția socială a tinerilor în funcție de aptitudinile, pregătirea și calificarea dobândite în centrele de reeducare sau în penitenciar, după caz.
În principal, este esențial pentru acești tineri asigurarea unui loc de muncă care să le furnizeze, suportul real în șansa de a se autoîntreține și a continua eventualele studii sau să-i poată asigura în mod onest un venit pentru a-și întreține familia (unii dintre aceștia având și ei copiii din relațiile de concubinaj cu alte tinere) fără a fi nevoiți să recurgă la activități infracționale pentru a-și procura cele necesare traiului, adică șansa reală de a alge între a fi sau a nu fi un element negativ în comunitate.
Se impune promovarea și implementarea unor programe prin mass-media în cadrul comunității și mai ales în ceea ce privește potențialii angajatori, pentru evitarea stigmatizării acestor tineri în comunitate și la locul de muncă, în sensul de a se înțelege că acești tineri, foști consumatori redați societății, sunt mai întîi victime și apoi delincvenți și merită o a doua șansă.
CAPITOLUL V
CONCLUZII ȘI REEVALUĂRI
Propuneri generale. O nouă perspectivă
Cauzele proliferării comportamentelor delincvente la copii și tineri țin de situația social-economică de ansamblu, de oportunitățile social-profesionale limitate a acestora, de cristalizarea unui mediu social deviant. Trebuie remarcate anumite măsuri al căror efect a fost tocmai diminuarea fenomenului în ultimul timp:
Dezvoltarea serviciilor de tip recuperatoriu în închisori, în mod special a celor pentru minori;
Inițierea serviciilor de asistență socială a victimelor;
Dezvoltarea modalităților de intervenție în zonele noi de delincvență precum consumul și traficul de droguri.
Alte câteva inițiative sunt încă insuficient dezvoltate atât la nivel theoretic-conceptual, cât și la nivel practic:
Înființarea tribunalelor specializate pentru copii;
Un sistem de sancțiuni și pedepse alternative, dezvoltarea formelor diferențiate de corecție a minorilor delincvenți.
Există, totodată, multe aspecte critice în aceste zone:
Sistemul juridic referitor la copilul delincvent este încă insuficient diferențiat de cel al adultului;
Față de minorii delincvenți se aplică încă măsuri aspre, utilizându-se preponderent cele de tip mediu închis (închisoarea sau internarea într-un centru de muncă și reeducare). Toate studiile pe această temă demonstrează că pedeapsa cu închisoarea favorizează cel mai adesea dezvoltarea comportamentului infracțional.
Lipsesc formele de supraveghere / recuperare / reintegrare socială a copiilor delincvenți în cadrul familiei și al comunității în stare de libertate, probațiunea.
Activitățile de prevenire a delincvenței juvenile sunt încă puțin dezvoltate.
Programe de prevenire a delincvenței în comunitate și școală, în special în zonele sociale cu risc ridicat sunt insuficiente;
Prevenirea și tratarea dependenței de drog este deficitară;
Nu există suficiente centre de dezintoxicare și tratament;
Sistemele de consiliere și psihoterapie nu sunt suficient dezvoltate;
Nu există suficiente programe de educație preventivă în școală și mass-media. Școala nu a reușit să găsească mijloacele de prevenire și control a fenomenului. Inițierea în consum și principalii furnizori sunt prietenii și cunoștințele, de aceea supravegherea anturajului și locurilor frecventate de tineri este esențială în prevenirea și combaterea fenomenului.
Nu există un sistem comunitar de servicii de prevenire, asistare și reintegrare pentru copiii consumatori de drog.
În prevenirea consumului de droguri se conturează programe, în funcție de caracateristicile grupului țintă (anume, faptul de a fi sau nu expus comportamentului de risc).
a) Prevenirea primară, care se refera la:
acțiuni de informare a grupului țintă cu privire la efectele nocive ale drogurilor;
formarea de abilități de autoafirmare personală, având drept grup țintă persoane, în special tineri, care nu au fost expuse consumului de droguri;
b) prevenirea secundară, care se adresează grupurilor/persoanelor ce prezintă un risc crescut pentru consumul de droguri, cei care, fie au experimentat deja, fie datorită particularităților socio-economice și culturale ale mediului, sunt mai expuși fenomenului (de exemplu, copiii consumatorilor de droguri).
c) Prevenirea terțiară, care se adresează consumatorilor de droguri și care are ca scop diminuarea riscurilor asociate consumului de droguri precum infestarea cu HIV, hepatita B și C și alte boli cu transmitere parental, sau celor care au comis fapte aantisociale.
Cea mai eficientă și mai de dorit formă de prevenire este cea primară. Cu cât intervenția este mai susținută în sfera prevenirii primare, cu atât rezultatele sunt mai elocvente și mai palpabile, costurile sociale sunt mai scazute, iar beneficiile sociale sunt mai mari.
Totodată, considerăm necesar creșterea importanței și rolului acordat serviciilor de asistență medicală, psihologică și socială, prin:
consiliere individuală, familială sau de grup;
consiliere psihologică și psihoterapie;
intermedierea legăturii cu serviciile medicale specializate de tip cură și postcură;
consiliere pe probleme de asistență socială;
evaluarea medicală, psihologică și socială a persoanelor susceptibile de a fi consumat droguri și înscrierea acestora în programe de tratament și recuperare psiho-socio-profesională;
prevenirea și tratamentul bolilor asociate consumului de droguri;
gestionarea tratamentelor de tip substitutiv cu metadonă.
În concluzie, principalele aspecte relevate de studiul nostru se referă la:
direcțiile ce trebuie urmate pentru o dezvoltare coerentă, din punct de vedere funcțional, a instituției probațiunii în țara noastră;
reorganizarea instituțională trebuie să permită o mai mare independență administrativă și financiară;
dezvoltarea rețelei de servicii pentru o acoperire mai optimă la nivel teritorial;
lărgirea schemei de personal pentru a permite orientarea cu prioritate către activitățile care influențează în mod direct procesul de reintegrare socială a infractorilor și deci atingerea scopului instituțional;
compartimentarea serviciilor de probațiune în funcție de etapa procesului penal și de tipul de beneficiar pentru a răspunde mai bine noilor cerințe funcționale care se prefigurează în viitorul apropiat;
identificarea unei scheme de formare a personalului care să permită însușirea unei baze comune de abilități și cunoștințe pentru toți consilierii de probațiune care activează în sistem sau care vor activa în viitor.
modificarea programei școlare „Educație pentru sănătate”, pe componenta referitoare la consumul de droguri, urmind ca prevenirea consumului de droguri să se realizeze în cadrul sistemului educațional, punându-se accent nu pe aspectele teoretice, ci pe activități practice care au ca scop eliminarea cauzelor favorizante.
Realizarea tuturor acestor aspecte creează premisele trecerii într-o nouă etapă a procesului de dezvoltare a instituției probațiunii în țara noastră, și anume aceea de integrare funcțională în sistemul justiției penale și în cel al sistemului social mai larg.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiuni ale Sistemului de Probatiune la Minorii cu Comportament Adictiv Privati de Libertate (ID: 127393)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.