Dimensiuni Ale Comunicarii Prin Mijloace Mass Media

CUPRINS

INTRODUCERE 4

Cap I CONCEPTUL DE COMUNICARE

Definiția comunicării umane 6

Axiomele comunicării interumane 10

Nivelurile comunicării umane 12

3.1. Comunicarea intrapersonală

3.2. Comunicarea interpersonală

3.3. Comunicarea de grup

3.4. Comunicarea publică

3.5. Comunicarea de masă

Ireversibilitatea comunicării în viața cotidiană 18

Etica comunicării umane 19

Cap II COMUNICARE ȘI INFLUENȚĂ

Conceptul de influență socială 20

Persuasiunea prin comunicare și limitele ei 23

Modelul Yale 25

De ce acceptăm persuasiunea în viața socială? 33

Cap III COMUNICAREA CA PROCES SOCIAL GLOBAL

Apariția rețelelor de comunicare globală 38

Modelele comunicării globale – astăzi 47

Globalizare și neo – tribalism 53

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare și impactul lor asupra

socialului 62

Cap IV SUPORT METODOLOGIC

Tipul cercetării 66

Obiectivul si scopul cercetării 66

Obiectivele specifice cercetării 66

Ipoteza cercetării 67

Ipoteze specifice 67

Eșantionul 67

Metodologia și instrumentele folosite 67

Metoda anliză de conținut 67

Instrumente folosite 67

Cap V ANALIZA DATELOR 68

CONCLUZII 78

ANEXA NR. 1 81

BIBLIOGRAFIE 83

=== Dimensiuni Ale Comunicarii Prin Mijloace Mass-Media ===

CUPRINS

INTRODUCERE 4

Cap I CONCEPTUL DE COMUNICARE

Definiția comunicării umane 6

Axiomele comunicării interumane 10

Nivelurile comunicării umane 12

3.1. Comunicarea intrapersonală

3.2. Comunicarea interpersonală

3.3. Comunicarea de grup

3.4. Comunicarea publică

3.5. Comunicarea de masă

Ireversibilitatea comunicării în viața cotidiană 18

Etica comunicării umane 19

Cap II COMUNICARE ȘI INFLUENȚĂ

Conceptul de influență socială 20

Persuasiunea prin comunicare și limitele ei 23

Modelul Yale 25

De ce acceptăm persuasiunea în viața socială? 33

Cap III COMUNICAREA CA PROCES SOCIAL GLOBAL

Apariția rețelelor de comunicare globală 38

Modelele comunicării globale – astăzi 47

Globalizare și neo – tribalism 53

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare și impactul lor asupra

socialului 62

Cap IV SUPORT METODOLOGIC

Tipul cercetării 66

Obiectivul si scopul cercetării 66

Obiectivele specifice cercetării 66

Ipoteza cercetării 67

Ipoteze specifice 67

Eșantionul 67

Metodologia și instrumentele folosite 67

Metoda anliză de conținut 67

Instrumente folosite 67

Cap V ANALIZA DATELOR 68

CONCLUZII 78

ANEXA NR. 1 81

BIBLIOGRAFIE selectivă 83

INTRODUCERE

<<Oamenii se urăsc pentru că se tem unii de alții; se tem pentru că nu se cunosc; nu se cunosc pentru că nu COMUNICĂ>>

(Martin Luther King)

Oare în ce măsură oamenii care comunică și relaționează în mod fericit cu ceilalți oameni sunt superiori celor izolați, neînțeleși și nefericiți?

Se spune că la această întrebare, Aristotel ar fi răspuns: “În acceași măsură în care cei vii sunt superiori celor morți”( Dionysos din Halicarnas).

După antichitatea greco – romană, teoria și practica comunicării umane au cunoscut, timp de secole, o oarecare stagnare. Practic, nu se cunosc progrese remarcabile pînă în zorii Renașterii.

Începînd cu secolul al XV – lea, teoriile, tehnicile, practicile și tehnologiile comunicării au revenit treptat în centrul atenției și s-au îndreptat în salturi succesive spre ceea ce sunt astăzi.

În secolul XX, interesul, preocupările și dezvoltarea științelor și proceselor comunicării explodează pur și simplu.

Încercările de definire, sistematizare și clasificare a teoriilor sau a domeniilor comunicării devin extrem de dificile.

Majoritatea științelor, specializărilor sau profesiilor par să aibă de jucat o partitură în corul științelor comunicării. Antropologi, etnologi, lingviști, psihologi, psihiatrii, sociologi, semioticieni, epistemologi, informaticieni, ziariști, pictori, muzicieni, mediatori, animatori, moderatori, cineaști, diplomați, creatori de publicitate, stiliști, specialiști în marketing, în management, în relații publice, în vînzări sau în negocieri etc tind să-și dea mîna pe tărîmul comunicării. Fiecare dintre ei vine cu experiența, perspectiva și interesele sale, fiecare privește comunicarea de la fereastra sa.

Comunicarea reprezintă o temă foarte complexă, ce domină constelația disciplinelor socio- umane și nu numai, ea fiind infiltrată în toate domeniile vieții sociale.

În primul capitol “conceptul de comunicare “ este urmărită ideea unei definiții a termenului, precum și încercări de abordare a formelor, caracteristicilor și diferitelor înfățișări pe care le ia comunicarea, axiome, niveluri, fenomenul de ireversibilitate.

Originea comunicării moderne poate fi descoperită la grecii antici, primii care au sistematizat utilizarea persuasiunii și au denumit-o retorică. O studiau în școli, o foloseau în justiție și în implementarea primelor forme de democrație în orașele – state grecești.

Comunicarea este înțeleasă ca fiind procesul prin care o persoană influențează comportamentul sau starea mentală a alteia, iar capitolul al doilea dezvoltă tema persuasiunii ca formă de influențare a comportamentului uman prin comunicare.

Cel mai de seamă dintre teoreticienii antici, Aristotel, a definit persuasiunea sau retorica ca drept “ acea facultate de a sesiza în orice situație, mijloacele existente pentru a convinge”.

Spărgînd limitele comunitare, accelerînd Istoria, societatea comunicațională ne oferă, tacit, prin interdependența electronică a satului global, o modelare <<la distanță>>, făcînd din comunicare vehicolul globalizării; distanțele își pierd semnificația, circuitele comunicaționale îmbrățișează Planeta și, astfel, circulația / difuzarea produselor media nu pare obstacolată.

Apariția tehnicilor de comunicare moderne asigură democratizarea culturii.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare nu numai că a făcut puterea vizibilă în noi moduri, ci a făcut-o vizibilă la o scară fără precedent: astăzi vizibilitatea mediată are efectiv o extensie globală.

Această împrejurare este rezultatul unui proces complex de globalizare, ale cărui origini pot fi găsite cel puțin pe la jumătatea secolului al XIX -lea și ale cărui caracteristici și consecințe sunt tratate în capitolul trei.

CAPITOLUL I

Definiția comunicării umane

Niciodată în istoria omenirii nu s-a vorbit atît despre comunicare. Aceasta, se pare, trebuie să rezolve toate problemele: fericirea, egalitatea, satisfacția indivizilor și a grupurilor. În timp ce, se crede, conflictele și ideologiile se atenuează.

Comunicarea invadează toate domeniile; în întreprinderi, unde sectorul relațiilor umane devine predominant, iar marketingul care altădată viza produsul, lucrează astăzi la însăși imaginea firmei; în mediile politice, care nu mizează decît pe marketing politic și imagine publică și care cred, acum, că o linie politică fără ecou în sondaje nu este pe deplin înțeleasă; în presa însăși, unde rubricile “comunicare” prosperă; în audio – vizual, obiectul tuturor poftelor politice și publicitare; în publicitate, care înțelege să se onoreze ea însăși numindu-se “întreprindere de comunicare”; în domeniul editorial, unde se produc cărți standard, semi – industriale; în sfera religioasă, care nu este cruțată și vrea de acum înainte să ne dezvăluie un Dumnezeu amabil și prezentabil; în psihoterapiile individuale și de grup, care se vor “comunicative”; în știința organizațiilor și a deciziei; în științele exacte, fizice și biologice contaminate de termenul “comunicare”; fără a vorbi, bineînțeles, de inteligența artificială, de informatică sau de științele cognitive.

Comunicarea reprezintă una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre noi o poate recunoaște, însă puțini o pot defini satisfăcător.

Comunicare este a vorbi cu cineva, comunicare este și televiziunea, răspîndirea de informații, coafura, critica literară etc.

Comunicarea este cea care creează comuniunea și comunitatea, adică mai curînd o țesătură de relații, decît o cantitate de informații. Cineva care este ex – comunicat se află în afara comunității și comuniunii.

Acest punct de vedere este mai aproape de acela al sociologului, decît de al informaticianului și pare cu totul firesc, de vreme ce comunicarea umană este ceva diferit de comunicarea între mașini.

Viziunea psihologului și sociologului este aproape de sensul comunicării umane, pentru că ei nu concep comunicarea în absența unui subiect care conștientizează sau nu informația expediată sau recepționată. Din perspectiva lor, este acceptabilă definiția citată de Mihai Dinu: “Comunicarea (umană) este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi (auditoriul)”. 1

Warren Weawer, informatician, consideră ca o definiție pentru comunicare:” comunicarea (umană) înseamnă totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influențeze pe alta”.

Comunicarea scapă încercărilor de a o defini. Americanii Frank Bance și Carl Larson au adunat 126 de definiții ale comunicării, de la diverși autori și din diverse cărți.

Semantica termenului comunicare nu începe într-o definiție, dar fiecare definiție posibilă surprinde cîte ceva din ceea ce este comunicarea.

Biologul Edward Wilson, de pildă, definește comunicarea ca “ acțiune a unui organism sau a unei celule care modifică modelele probabile de comportament ale altui organism sau celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanți”. Definiția pare bună pentru biologi, dar nu și pentru informaticieni, care nu lucrează cu organisme și celule.

Filosoful american Charles Morris “uită“ în mod deliberat de informație atunci cînd privește comunicarea, în general, ca relație și interacțiune, “punere în comun, împărtășire și transmitere a unor proprietăți…” 2

Cuvîntul latinesc “comunicare” are semnificația de contact și legătură, dar și de “ a pune în comun, a împărtăși, a pune împreună, a amesteca și a uni” .3

Noica insistă pe cuvintele cuminecare, cuminecătură, împărtășanie și grijanie, legate de ritualul creștin. El delimitează comunicarea umană de cea care are loc între mașini.

Mașinile comunică precis și integral date, semne, semnale și retransmit exact ceea ce primesc. Oamenii pun în comun emoții, sentimente, atitudini, idei, opinii, fapte și subînțelesuri.

1 MIHAI DINU, 1997, <<Comunicarea>>, București, Editura Științifică, p.9

2 MIHAI DINU, op.cit., p.10

3 CONSTANTIN NOICA, 1970, <<Rostirea filosofică romînească>>, București, Editura Științifică, p.17

În limba de toate zilele, folosirea cuvîntului comunicare nu se lovește de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se gîndesc la “a aduce la cunoștință“ sau la “a informa”.

Faptul este evidențiat de orice dicționar explicativ, unde, în general, sunt menționate trei semnificații, parțial suprapuse, ale cuvîntului “comunicare”: 1. înștiințare, aducere la cunoștință; 2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relațiile spirituale…

Simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini mai exact semnificațiile științifice ale termenului “comunicare”.

Comunicarea este un proces care, din unghiul științei comunicării, dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor. Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat sau redată astfel:

informație informație

emițător canal receptor

Modelul elementar al comunicării

Din această schemă se poate înțelege că procesul comunicării presupune mai mult decît un participant; anume, pe lîngă emițător (sau emitent), unul sau mai mulți receptori potențiali. Esența procesului este deplasarea, transferul sau transmiterea informației de la un participant la celălalt.

În mod frecvent, circulația are loc în dublu sens, este bidirecțională. Acesta este, bunăoară, cazul dialogului, al unei discuții dintre două persoane care, alternativ, joacă rolul de emițător (vorbitor) și receptor ( ascultător). Alteori, circulația informației poate avea loc în sens unic: este cazul monologului, al cuvîntărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune. Chiar dacă într-un ziar se publică “scrisorile primite la redacție”, iar la radioteleviziune se primesc reacțiile ascultătorilor sau ale spectatorilor, mass media sunt predominant sisteme unidirecționale de comunicare.

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informației. Informația poate exercita o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor care o receptează.

Procesul poartă numele de efect al comunicării și se bucură în știința comunicării de o atenție deosebită. Prin urmare, modelul elementar al comunicării trebuie extins:

informație informație

emițător canal receptor efect

În această a doua schemă, comunicarea se aseamănă procesului “stimul – reacție” ( receptorul reacționează la stimulii provenind din partea emițătorului).

Dar nu orice proces “stimul – reacție” reprezintă o situație comunicativă. Teza că ar putea fi vorba de comunicare atunci cînd ochii ți se închid (reacție) la lumina fulgerului (stimul) nu se mai poate susține. Procesul “ stimul – reacție” pentru a aparține comunicării, ar trebui să fie cel puțin un proces intențional. Pentru ca transferul de informație să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenția de a provoca receptorului un efect oarecare.

Prin urmare, “comunicarea” devine un “proces prin care un emițător transmite informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte”.1

1 J.J. VAN CUILENBERG, O.SCHOLTEN, G.W.NOOMEN, 1998, <<Știința comunicării>>, București, Editura Humanitas, p.25

Axiomele comunicării interumane

Cîteva dintre cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate în jurul celebrului Institute of Mental Research, cunoscut și sub numele de Școala de la Palo Alto. Paloaltiștii, Paul Watzlawick, Helmick Beavin și Don Jackson, le-au numit axiome ale comunicării, încercînd să le confere o nuanță din rigoarea gîndirii matematice.

Axioma 1: “ Comunicarea este inevitabilă“ sau “Non – comunicarea este imposibilă“.

Conform acestui principiu, orice comportament are valoare comunicativă, indiferent dacă există sau nu indicii, semne și semnale. Comunică și tăcerea, nu doar vorbele. Cînd cineva nu face gestul de a răspunde salututlui, lipsa gesturilor sale comunică ceva. Comunică și paloarea și roșul tenului, ca și ritmul bătăilor inimii sau tensiunea mușchilor gîtului. Totul în om comunică ceva.

Axioma 2 : “ Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul conținutului și planul relației. Primul oferă informații, iar al doilea oferă informații despre informații”.

Acest lucru înseamnă, de exemplu, că două aceleași cuvinte sunt rostite pe tonuri diferite, ele comunică lucruri diferite, pentru că “tonul face muzica”.

Axioma 3 : “ Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni de cauză – efect sau stimul – răspuns”.

Acest lucru înseamnă că este inutil să căutăm o cauză unică pentru un act de comunicare punctual, pentru că omul comunică în fiecare moment cu întreg trecutul său și cu toate experiențele acumulate. Un șef, de pildă, își supraveghează exasperant subalternii, pentru că se teme că ei fac greșeli. În același timp, subalternii pot face greșeli tocmai pentru că sunt exasperant de supravegheați. Fiecare efect este și cauză în același timp.

Axioma 4 : “Comunicarea se bazează atît pe informație în formă digitală (procesată de sistemul nervos central), cît și pe informație analogică (procesată de sistemul neurovegetativ)”.

Informația digitală conținută de simboluri (cuvinte, de exemplu) este transpusă în cod binar, la nivelul neuronilor și sinapselor. Informația analogică conținută de stimulii nonverbali este transpusă în limbaj biochimic, la nivel hormonal.

Axioma 5 : “Comunicarea este ireversibilă“.

Aceasta înseamnă că un act de comunicare, o dată ce a avut loc, declanșează transformări și mecanisme ce nu mai pot fi date înapoi ca un ceasornic. Mesajul, bun sau rău, o dată emis și recepționat nu mai poate fi luat înapoi.

Axioma 6 : “Comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar tranzacțiile (schimburile) care au loc între ei pot fi simetrice sau complementare”.

Aceasta înseamnă că idealul realizării unui raport de deplină egalitate între interlocutori este utopic.

Tranzacțiile simetrice sunt relații în care partenerii își reflectă reciproc comportamentele, de pe poziții de egalitate. Răspunsurile sunt de același tip cu stimulii. Dacă un partener este agresiv, de exemplu, celălalt poate răspunde prin agresivitate. Dacă unul este pasiv, celălalt poate deveni pasiv, la rîndul său.

Tranzacțiile simetrice instituie relații de egalitate, pentru că accentul cade pe minimizarea diferențelor dintre parteneri. Tranzacțiile de acest fel fac posibilă negocierea, dar și conflictul. Cuplurile angajate în tranzacții simetrice ajung ușor la conflict: cînd unul se înfurie, se înfurie și celălalt. Furia celui de-al doilea sporește furia primului, iar furia primului sporește furia celui de-al doilea. Conflictul escaladează ușor, dar negocierea oferă șansa unui acord bun pentru amîndoi.

Tranzacțiile complementare sunt relații în care partenerii adoptă comportamente compatibile sau joacă roluri distincte, au putere diferită, statut social sau ierarhic diferit. Comportamentul unuia provoacă celuilalt un comportament complementar. Accentul cade pe maximizarea diferențelor dintre parteneri. Ei tind să ocupe poziții cît mai diferite: cînd unul domină, celălalt acceptă să fie dominat. În acest mod, relațiile devin mai stabile, dar acumulează tensiuni. Normele morale încurajează tranzacțiile complementare, pentru a conferi un plus de stabilitate relațiilor interumane. Exemple în acest sens sunt relațiile șef – subaltern, profesor – elev, preot – credincios, judecător – inculpat.

Relațiile bazate pe tranzacții complementare sunt dificil de negociat și pot conduce la abuz, de partea partenerului cu un plus de putere.

Axioma 7 : “Comunicarea implică procese de acomodare și ajustare a comportamentelor”.

Această axiomă pleacă de la premisa că oamenii sunt în mod inevitabil diferiți, percep diferit realitatea și au interese și obiective diferite. Comunicarea lor se poate ameliora doar în urma unui efort de acomodare reciprocă la stilul de comunicare al partenerului, la expresia sa lingvistică, la percepțiile și experiența de viață subiectivă. Prietenia și mariajul, de pildă, au nevoie de un anumit rodaj, în care fiecare își însușește cîte ceva din comportamentul și stilul de comunicare al celuilalt. Oamenii care comunică și trăiesc împreună ajung să semene în gesturi și în expresia verbală. Ajustarea propusă de “axiomă“ se referă tocmai la nevoia partenerilor de a se armoniza și sincroniza unul cu celălalt.

Nivelurile comunicării umane

În funcție de numărul participanților și de natura relațiilor care se stabilesc între ei, comunicarea umană se poate desfășura pe cinci (5) niveluri relativ distincte. Astfel, sunt necesare abordări diferite, după cum comunicarea este: 1) intrapersonală; 2) interpersonală; 3) de grup; 4) publică; 5) de masă.

Comunicarea intrapersonală

Acea tainică relație în care o persoană ascultă propria voce interioară și poartă un dialog cu sine este comunicarea intrapersonală. Adîncită înlăuntrul său, ființa umană se consiliază pe sine, chestionîndu-se asupra trebuințelor și aspirațiilor sale, față cu propria sa conștiință morală. Astfel, ea se cunoaște și se judecă pe sine. Se întreabă și își răspunde. Reflectează, ia sau evaluează decizii și, uneori, repetă doar în gînd mesajele destinate altora. Comunicarea cu sine este necesară și importantă pentru echilibrul psihic și emoțional.

În comunicarea intrapersonală, interlocutorii aparent indiscernabili sunt instanțe diferite ale propriei personalități. Aici există loc pentru conflicte interioare sau pentru inducerea în eroare a propriei conștiințe, prin falsificarea realității percepute de către individ. Oamenii se pot minți pe ei înșiși, în dialogul lor interior. De cele mai multe ori însă, dezbaterile interioare sunt creative și binefăcătoare.

Comunicarea interpersonală

Ocupînd o poziție regală în ierarhia nivelurilor comunicării umane, relația “de la om la om “ și “ între patru ochi” ce ia naștere în dialogul exclusiv dintre doi interlocutori poartă numele de comunicare interpersonală. Discursul fiecăruia este destinat în totalitate celuilalt și nimic nu pare a fi mai convingător decît ceea ce este adresat cuiva în exclusivitate. Farmecul personal și întreaga gamă a limbajelor non – verbale găsesc aici un fertil cîmp de manifestare.

Fără îndoială, personadarea interlocutorului este unul dintre cele mai frecvente obiective ale comunicării interpersonale, dar nu neapărat cel mai important.

Cel mai frumos lucru în doi este faptul că oferă șansa de a descoperi în maniera cea mai concretă și personalizată atît afecțiunea, prietenia, intimitatea, alintul, mîngîierea, sexul, gelozia sau confesiunea, cît și invidia, ura, vanitatea și multe alte trăiri, emoții și sentimente omenești.

Comunicarea interpersonală poate satisface nevoia de afecțiune și de recunoaștere a valorii personale, dar și nevoia de a controla, a domina și a impune altuia voința proprie, de a-l conduce sau măcar de a-l influența fățiș sau din umbră.

Comunicarea interpersonală ne ajută să-i cunoaștem pe semenii noștrii și, prin ei, să ne cunoaștem pe noi înșine, oglindiți în imaginea altora despre noi. Grație comunicării interpersonale, se stabilesc, se întrețin și, uneori, se distrug relații umane, fie că este vorba de cunoștințe recente, de vechi prietenii, de iubiri mai durabile sau mai fugare sau chiar de membrii unei familii.

Comunicarea de grup

Comunicarea într-un anturaj intim, în interiorul echipei, al echipajului, al familiei lărgite sau chiar într-un cerc restîns de persoane, constituit ad – hoc cu o misiune precisă, este ceea ce numim comunicare de grup. Este cea care asigură schimburile de idei și emoții în interiorul echipei, al organizației restrînse, în general, în micile colectivități umane, de pînă la maxim 9 – 11 persoane. În cadrul acestora, individul își petrece mare parte din viața sa socială și profesională. Aici se împărtășesc cunoștințe și experiențe personale, se rezolvă probleme, se creează și se detensionează conflicte, se dezvoltă idei noi, se inventează și se iau decizii importante, fie că este vorba de un consiliu de administrație, un colegiu de redacție, un comitet director, o echipă de vînzări, un grup de brainstorming, fie doar de cercul de prieteni în care ne bem cafeaua și facem o mică bîrfă. Important este faptul ca grupul să nu se supună unor îngrădiri majore de orice natură.

În psihoterapie, grupurile de comunicare de patru persoane, care joacă diverse roluri sau prestează o activitate în comun s-au dovedit extrem de eficace, în raport cu perechile sau colectivitățile de mari dimensiuni. Grupurile mari se fragmentează inevitabil în “bisericuțe”.

În inventică, ședințele de brainstorming cu participarea a 3 pînă la 10 persoane s-au dovedit la fel de productive, cu condiția să le scape de inhibiții și autocenzură.

Comunicarea publică

În principiu, orice gen de cuvîntare, expunere sau prezentare susținută de către o persoană direct în prezența unui auditoriu, mai mult sau mai puțin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicare publică. În această categorie intră conferința, pledoaria avocatului, prelegerile și cursurile, prezentarea vînzărilor, comunicărilor științifice, luările de cuvînt în ședințe, prezentările de rapoarte și dări de seamă, expunerea în fața unei comisii de examinare, alocuțiunile la microfon în săli pline sau în piețe publice, prezentarea spectacolelor și multe altele.

Este tipul de comunicare interumană care s-a bucurat de cea mai mare atenție de-a lungul timpului, începînd cu retorica antică. De fapt, arta retoricii își găsește aici cel mai propice cîmp de aplicare, iar capacitatea de a convinge asistența contează în cel mai înalt grad.

De cele mai multe ori, obiectivul discursului public nu este transmiterea de informații corecte și precise, ci cîștigarea publicului. Convingerea este tentativa reușită de a influența sentimentele, opiniile și acțiunile publicului. În sens larg, convingerea include și manipularea sau constrîngerea, fie și prin forță fizică.

Eficacitatea discursului public depinde de ambele capete ale relației de comunicare, atît de prezentator, cît și de publicul său.

Auditoriul sau publicul nu este pasiv, așa cum s-ar putea crede la prima vedere. De cele mai multe ori nici nu este omogen.

În raport cu atitudinea sa față de orator și discurs, publicul poate fi împărțit în cel puțin cinci categorii:

publicul ostil, este acea parte a auditoriului care contestă discursul și se opune în mod activ sau pasiv prezentatorului;

publicul neutru este cel care nu are nimic pro – și nimic contra, înțelege punctul de vedere prezentat, dar rămîne dezinteresat, nemotivat, neimplicat și eventual moțăie absent;

publicul indecis este cel care înțelege discursul și prezentatorul, ar dori să ia o atitudine, dar nu s-a hotărît încă dacă va fi de susținere sau de contestare;

publicul neinformat este cel care încă nu deține toate datele pe baza cărora să-și formeze o opinie și să ia o atitudine;

publicul susținător este partea cea mai agreabilă a auditoriului, pentru că indiferent dacă înțelege sau nu discursul, dacă are sau nu informații suficiente, a decis să fie de acord, să aplaude, să aprobe.

În măsura în care, pe durata discursului, are loc o scădere treptată a ponderii publicului ostil, neutru și indecis, pentru a face loc unei creșteri a ponderii publicului susținător, oratorul se află pe drumul cel bun.

În raport cu maniera în care textul discursului este pregătit și memorat, se poate face distincție între cîteva tehnici de expunere:

tehnica manuscrisă, constă în lectura unui text redactat anterior. Textul poate fi citit de pe mai multe pagini scrise într-un format mai mult sau mai puțin obișnuit, de pe panouri mari, de pe ecrane sau de pe o bandă creată cu tehnica laser, invizibilă pentru auditoriu. De cele mai multe ori, lectura discursului are un caracter mai curînd rigid și oficial și nu creează o relație bună cu publicul, dar este greu de evitat în discursul politic sau diplomatic, unde scăpările sau improvizațiile pot avea consecințe grave. Prezentarea unei vînzări este de neconceput cu această tehnică;

tehnica memorizării, constă în învățarea pe de rost și redarea cuvînt cu cuvînt a unui text dinainte pregătit, simulînd o oarecare spontaneitate;

tehnica improvizației (aparente) nu exclude pregătirea din timp a discursului, dar se rezumă la memorizarea frazelor de deschidere și încheiere, a ideilor principale și a cuvintelor sau frazelor cheie. Spațiile rămase “goale” în discurs sunt “umplute” spontan cu ceea ce se potivește mai bine cu publicul, ambianța și împrejurările. Această tehnică permite o conduită naturală și cea mai bună relație cu publicul.

impromptu – ul este discursul pentru care vorbitorul nu s-a pregătit deloc, dar pe care nu-l poate evita în situații precum examenele, mesele rotunde, ședințele sau unele interviuri. În astfel de situații, dificultatea majoră este depășirea barierei psihologice din faza de început. Cel mai bun lucru este ca vorbitorul să rămînă el însuși, să nu încerce să își schimbe felul său obișnuit de a fi, să nu imite modele. Discursul care nu seamănă cu cel care-l susține este cel mai riscant.

Comunicarea de masă

Producerea sau difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituționalizat către un public variat și numeros, se numesc comunicare de masă.1

Aceasta cuprinde o mare varietate de forme ( carte, presă scrisă, audiovizual), dar toate sunt impersonale și caracterizate printr-un răspuns întîrziat, slab și incomplet din partea publicului care recepționează mesajele. Ne putem închipui milioane de oameni așezați în fața televizorului, radioului sau a monitorului unui computer, absorbind simultan un discurs electoral sau un clip publicitar.

După Mc Luhan, comunicarea de masă este o formă de “retribalizare” a structurii conștiinței sociale și de configurare a unui “ stat global”. În plus, așa numita “ eră electrică“ se ajunge acolo unde “media sunt mesajul”, în sensul că nevoile media ne afectează fiziologic și psihic, modificînd activitatea psihosenzorială a omului.2

1 IOAN DRĂGAN, 1996, <<Paradigme ale comunicării de masă>>, Editura Șansa, București

2 MARSHALL Mc LUHAN,1997, <<Mass media sau mediul invizibil>>, Editura Nemira, București

Formula generică care sintetizează ansamblul de mijloace și tehnici de comunicare de masă este aceea de “ mass – media”. După clasificarea operată de Mc Luhan, există media fierbinți (radio, fotografia, cinematograful) și media reci ( telefonul, televiziunea). 1

Media fierbinți ating un singur simț și-l alimentează bine cu date de înaltă definiție, lăsînd prea puțin loc pentru implicarea senzorială a auditoriului.

Media reci ating mai multe simțuri simultan și implică mai profund receptorul mesajului, pentru că lasă mai mult loc de completat și reconfigurat în seama sa.

1 MARSHALL Mc LUHAN, 1997, <<Mass media sau mediul invizibil>>, Editura Nemira, București

Ireversibilitatea comunicării în viața cotidiană

Mesajul, o dată emis și recepționat, nu mai poate fi luat înpoi. Dacă s-a comunicat ceva, nu se mai poate reveni la starea anterioară lansării mesajului.

Putem transforma gheața în apă, apa în aburi, aburii în apă și apa în gheață. Putem face ca un obiect în mișcare mecanică să treacă de cîte ori vrem prin același punct. Putem reveni oricînd la starea inițială într-un proces reversibil, mecanic.

Pe de altă parte, putem transforma strugurii în vin, dar nu și vinul în struguri, lemnul în cenușă, dar nu și cenușa în lemn. Înaintăm în vîrstă și nu ne mai putem întoarce la starea copilăriei. Sunt procese ireversibile (termodinamice), în care transformările se produc în sens unic, fără posibilitatea revenirii la o stare anterioară.

Un astfel de proces ireversibil este și cel de comunicare. Ceea ce s-a făcut cu un mesaj, bun sau rău, nu mai poate fi cu adevărat desfăcut. Se pot atenua și îndulci efectele, dar mesajul nu poate fi retractat. Putem spune: “Am greșit…, m-a luat gura pe dinainte…”, dar nu putem șterge faptul pentru a reveni la starea inițială. Cînd este vorba de o gafă publică, în mass – media, încercarea de retragere publică a mesajului are ca efect doar un plus de publicitate asupra gafei inițiale.1

Principiul ireversibilității comunicării are cîteva implicații importante în viața cotidiană:

pericolul de a spune lucruri pe care le regretăm ulterior. Dacă nu ne putem păstra calmul și stăpînirea de sine, este recomandabil să amînăm sau să evităm comunicarea;

ori de cîte ori lansăm mesaje care ne angajează profund, merită să le cîntărim cu atenție și luciditate;

în comunicarea publică, unde mesajul este recepționat de un auditoriu numeros, ireversibilitatea comunicării obligă la măsuri de siguranță speciale.

1 ȘTEFAN PRUTIANU, 2000, <<Manual de comunicare și negocire în afaceri>>, Editura Polirom, Iași, p.43

Etica comunicării umane

Comunicarea produce efecte asupra oamenilor și în mod necesar, dar nu și inevitabil, comportă un aspect moral. Din perspectiva moralei, oportunitatea comunicării nu poate fi apreciată doar în raport cu eficacitatea sa, ci trebuie evaluată prin prisma unor criterii și norme etice. Un vînzător excepțional sau un clip publicitar înșelător, de pildă, pot convinge clienții să cumpere produse proaste sau dăunătoare, în afara normelor și standardelor existente. Normele de etică a comunicării trebuie să împiedice pe cît posibil acest lucru.

Postulatul de la care se pleacă în abordarea principiilor eticii comunicării umane este acela că “ oamenii au dreptul să facă propriile lor alegeri”. Din acest punct de vedere, un act de comunicare rămîne corect și moral, atîta timp cît protejează libertatea de alegere a receptorului mesajului, oferindu-i informațiile necesare și ajutîndu-l să exerseze libertatea de a alege.1

Din contră, actul de comunicare devine imoral atunci cînd furnizează informații false, ascunde adevărul și împiedică exercițiul liberei opțiuni.

Cîteva dintre marile întrebări ridicate de etica comunicării umane, întrebări la care un răspuns tranșant este dificil, ar putea fi următoarele:

Este corect să mințim partenerul pentru a evita cearta și ranchiuna? (avem de ales între minciuni plăcute și adevăruri pure)

Este moral să divulgăm secretele pe care ni le-a încredințat o altă persoană?

Capitolul II

COMUNICARE ȘI INFLUENȚĂ

Conceptul de influență socială

În accepțiunea curentă, influența are sensul de formă de acțiune eficientă asupra cuiva, dar ea reprezintă în același timp un anumit mod de comunicare ce are ca principal resort, dacă nu unicul, convingerea.

T. Parsons arăta că influența trebuie înțeleasă ca fiind capacitatea de a convinge făcînd apel la rațiuni pozitive, de a genera conformare la sugestiile influențatorului.

M.Vlăsceanu vede în influența socială acțiunea exercitată de o entitate orientată către modificarea opțiunilor și manifestărilor alteia, acțiune asociată cu domeniul relațiilor de putere și control social, dar deosebindu-se de acestea prin aceea că nu apelează la constrîngere1, în timp ce R.Bondon și F. Bourricaud afirmau că influența socială “poate fi considerată ca o formă specifică a puterii, a cărei resursă principală este persuasiunea”.2

Prin urmare, definiția elementară a influenței presupune prezența a cel puțin două entități (indivizi sau grupuri) “x” și “y” și a unui “obiect” ce reclamă o reacție (opinie, evaluare, atitudine, comportament, raționament etc). Pentru a se produce influența, trebuie să existe un “dezacord “ relativ între reacțiile lui “x” și cele ale lui “y” (de exemplu, “x” afirmă opusul sau pur și simplu altceva decît “y” a afirmat în legătură cu ceva).

1 VLĂSCEANU M., <<Persuasiunea>>, în Dicționar de Sociologie, C.ZAMFIR, L. VLĂSCEANU (coord.), Editura Babel, București, 1998, p.423

2 doc. cit.

În “ Convertir – comment changer les opinions” (Sciences Humaines, nr.17, Paris, 1997), G. Mugny consideră că “dacă relațiile ce se stabilesc între “x” și “y” vor conduce pe “y” să aibă reacții în conformitate cu cele ale lui “x”, atunci este vorba despre o relație de influență“.1

Vom numi sursă entitatea care exercită influența (entitate influențată) și țintă entitatea care suportă influența (entitate influențată).

T. Parsons considera că apartenența comună într-o solidaritate este fundamentul influenței reciproce și constituie pentru sistemele de influență echivalentul aurului pentru sistemul monetar, ori al forței pentru sistemele de putere.

În legătură cu relația putere – influență în cadrul grupurilor, alți cercetători sunt de părere că o persoană are putere asupra alteia dacă poate săvîrși o acțiune care va genera o schimbare la nivelul celeilalte persoane.

Abilitatea de a-l influența pe altul depinde de:

anumite caracteristici ale agentului, numite “resurse de putere”;

anumite valori ori nevoi ale persoanei influențate (ținta), numite “baze motivaționale ale puterii”.

Deci un act de influență instituie o relație între resursele unui agent și baza motivațională a unei ținte (D. Mc Quail, 1999).

Influența poate fi măsurată comparînd reacțiile individuale înainte de tentativa de influență cu cele din timpul influenței și / sau după aceea, amplitudinea schimbării fiind măsura acestei influențe.

Prin cercetări experimentale s-a demonstrat că există mai multe niveluri de influență, dintre care reținem:

influența manifestă, care se traduce prin schimbarea opiniilor sau atitudinilor în mod public (situație față în față, de exemplu) și imediat (în timpul inflației), dar care aduce o conformare superficială, numită complezență;

influența latentă este expresia unei convingeri intime a țintei și se traduce prin schimbări autentice și de durată – psihologii o numesc “conversie”;

în cazul influenței sociale se vorbește cel mai adesea de trei procese esențiale: conformarea, identificarea, internalizarea.

1 G. MUGNY, <<Convertir – comment changer les opinions>> în Sciences Humaines, nr.74, Editura Juillet, Paris, 1997, p.23-25

Conformarea presupune acceptarea influenței de către țintă în speranța obținerii unui răspuns dorit de la sursă, sub forma unei recompense ori a evitării unei sancțiuni.

Identificarea are loc atunci cînd ținta adoptă un comportament inspirat de sursă pentru că aceasta este asociată cu o auto-definire satisfăcătoare raportată la acea țintă; contextul și suportul social joacă în acest caz un rol important.

În fine, internalizarea este o formă a influenței în care ținta adoptă poziția sursei pentru că o consideră utilă în soluționarea unei probleme sau pentru că este apropiată de propria sa orientare / sau cerută de propriile valori. Mesajul și răspunsul la mesaj sunt evaluate rațional în termenii fondului problemei și informației disponibile, de aceea se numește în mod curent persuasiune (Mugny, G).1

Există modele explicative care au ca premisă permanenta căutare de informații a indivizilor, dorința lor de a deține o cunoaștere cît mai obiectivă a mediului în care trăiesc și care îi determină să atribuie o valoare informativă raționamentelor celorlalți. Deci relații de dependență ar exista în mod firesc și permanent – sursa (x) influențează sursa (y) pentru că dispune de resurse psihologice și sociale ce îi conferă un ascendent asupra țintei (ceea ce nu exclude posibilitatea ca indivizi care nu dispun de putere sau competență să poată constitui surse de influență).

1 G. MUGNY, loc. cit.

Persuasiunea prin comunicare și limitele ei

În aceste condiții, persuasiunea reprezintă “ modificarea atitudinilor și a comportamentelor prin expunerea la mesaje” 1, deci propunîndu-i anumite informații individului, care îl vor “impresiona” lăuntric, îi vor slăbi ori întări o tendință deja prezentă.

De remarcat faptul că spre deosebire de constrîngere, în cazul persuasiunii se recunoaște libertatea individului.

Cercetarea mecanismelor de persuasiune a relevat existența a două categorii de factori care afectează expunerea idivizilor la mesaje – “expunerea selectivă“ – interni și externi.

Factorii externi sunt de tipul accesibilitatea mesajului, care depinde de frecvența difuzării unei emisiuni / produs media, de canalul de difuzare, de costul și codul utilizat, la care se adaugă disponibilitatea receptorului (să aibă timpul necesar și anumite capacități de receptare).

Să reținem și faptul că volumul de informații pe care îl posedă indivizii este variabil, ceea ce nu înseamnă că cei mai puțin informați sunt în căutarea mai multor informații, ci dimpotrivă – “dacă o persoană ignoră un fapt important dintr-un domeniu dat, probabilitatea de a ignora și alte fapte importante din acel domeniu este mare (…), ignoranța fiind de tip cumulativ” 2.

Cît privește expunerea selectivă la informații, ca “probabilitatea considerată în plan statistic de a găsi un acord între opinia auditoriului și cea vehiculată de comunicare”, aceasta se referă la preferința receptorului pentru informații care sunt în acord cu atitudinile sale.

În psihologia socială este utilizată și noțiunea de “expunere defensivă“, care desemnează preferința psihologică a unui individ pentru informații ce îi confirmă și întăresc atitudinile și care are un caracter activ.

1 J.N. KAPFERER, <<Les chemins de la persuasion. Le mode d’ influence des medias et de la publicite sur les comportaments>>, Editura Bordas, Paris, 1990

2 J. DE GUISE, loc. cit.

3 A. OSKAMP, <<Attitudes and opinions>>, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1997, p.151

Pe scurt, “individul rezistă schimbării expunîndu-se informațiilor favorabile atitudinilor sale” în cazul expunerii de facto, prin cea defensivă “el căutînd informațiile favorabile pentru că se simte vulnerabil”.

O primă concluzie importantă ar fi aceea că atitudinile unui individ influențează selecția sa asupra informațiilor tot atît cît și informațiile îi influențează atitudinile.

Numind “căutare selectivă de informații” diferența dintre căutarea de mesaje consonante și căutarea de mesaje disonante, diferența ridicînd amploarea efectului de expunere selectivă la informații (Sandrez și Perez, 1995) , remarcăm că cercetarea a evidențiat o amploare mai mare (în termenii de mai sus) atunci cînd indivizii sunt “puternic angajați”, liberi în alegerile lor și implicați, expunerea selectivă accentuîndu-se dacă:

– subiecții se află într-o stare de supraîncărcare cognitivă;

– subiecții sunt foarte anxioși;

– informațiile sunt costisitoare;

– subiecții se află sub o anumită presiune.1

Abordarea persuasiunii din perspectiva teoriei disonanței cognitive a arătat că atunci cînd un individ recepționează o informație care se află în contradicție cu cunoștințele sale, el resimte un anumit disconfort psihologic (disonanță) care îl predispune să aleagă una dintre soluțiile următoare: să-și schimbe cunoștințele pe care le deține; să modifice sensul / semnificația noului element de informare sau să caute noi informații apte să reducă disonanța.

Evitarea informațiilor disonante nu este întotdeauna posibilă – și nici necesară, pentru unii indivizi -; există situații cînd o informație disonantă este “asimilată“, fiind considerată utilă pentru unele decizii viitoare (sub rezerva reversibilității deciziei), ori cînd indivizii au certitudinea că posedă mijloacele de a le respinge (sunt foarte siguri de ei și / sau atribuie o credibilitate redusă informației disonante).

Utilitatea informațiilor, gratificațiile produse de ele și normele sociale au, de asemenea, un rol important în procesul expunerii la mesaje.

Prin urmare, expunerea selectivă este un factor real de rezistență la persuasiune, individul avînd atitudini nu doar față de “obiecte”, ci și față de informațiile despre “obiectele” în cauză .2

1 G. MUGNY, D. OBERLE, J.L. BEAUVOIS, <<Relation humaines grupes et influence sociale>>,P.U.G., Grenoble, 1995, p.265

2 J. DE GUISE, loc. cit.

MODELUL YALE

Dintre numeroasele tentative de explicare a influenței prin comunicare ne vom opri asupra “modelului Yale”, cunoscut și sub numele de “modelul multimedierilor” (W. Mc Guire).

Cercetătorii de la Yale susțin că influența se realizează prin șase procese importante: 1) expunerea la mesaj; 2) acordarea atenției mesajului; 3) atribuirea de semnificații mesajului (înțelegerea acestuia); 4) acceptarea sau respingerea opiniei oferite de mesaj; 5) adoptarea unei noi atitudini sau rămînerea la cea inițială; 6) acțiunea.

Deci: influență = receptare X acceptare1

În ceea ce privește variabilele comunicării apte să genereze schimbarea atitudinii reținem:

credibilitatea sursei;

sensibilitatea receptorului față de influență (factori de personalitate, factori sociali, grad de implicare etc);

natura argumentelor (afective, raționale, de exemplu);

retorica mesajului (argumente pro și / sau contra);

factori situaționali 2

1 J.N. KAPFERER, op.cit.

2 TRAGNON GHIGLIONE, <<Ou va la pragmatique. De la pragmatique a la psychologie sociale, P.U.G., Grenoble, 1993

COMUNICARE ȘI INFLUENȚĂ – modelul Yale după J.N.Kapferer, 1990

Comunicatorul, în termenii conveniți, sursa influenței are o importanță deosebită asupra relației și a procesului de schimbare (personalitatea, stilul).

Reținem aici două elemente – variabilele de eficacitate ale comunicatorului, pe care le putem desemna cu sintagma “efectul de prestigiu” și credibilitatea comunicatorului, care ține de competență, de încrederea acordată (bine informată, sursă de informații obiective etc).

H.C.Kelman (1958) a stabilit o serie de relații între caracteristicile comunicatorului (credibilitate, atracție, autoritate) și formele specifice de acceptare a mesajelor: 1

credibilitatea generează interiorizarea mesajului – cu cît persoanei care transmite mesajul i se atribuie o mai mare credibilitate, cu atît receptorul va adopta comportamentul prescris, deoarece nu se îndoiește de veridicitatea informațiilor (aderă la mesaj pentru valoarea sa intrinsecă, îl integrează între cunoștințele sale avînd certitudinea că îi va fi util);

1 J. DE GUISE, op.cit. , p.181

atracția sursei antrenează identificarea – receptorul acceptă mesajul nu pentru că ar fi adevărat, ci datorită faptului că dorește să aibă o relație pozitivă cu sursa (acceptarea mesajului ia forma unei manifestări a afecțiunii);

autoritatea generează conformare – relativ asemănător cu identificarea, prin aceea că motivația este extrinsecă mesajului: informațiile sunt acceptate pentru a obține de la sursă o recompensă, ori pentru a evita o sancțiune.

În studiile lor, Hovland, Janis și Kelly (1953) distingeau, în legătură cu sursa mesajului, între competent și demn de încredere, iar Asch (1952) evidenția faptul că semnificația comunicării este parțial determinată de reputația locutorului.

Lucrurile nu stau întotdeauna așa cum am fi tentați să apreciem la nivelul simțurilor comune.

Un studiu clasic asupra comunicării (Hovland și Weiss, 1951) a demonstrat că efectul unui mesaj cu înaltă credibilitate s-a diminuat după patru săptămîni, în timp ce efectul unui mesaj cu slabă credibilitate a crescut și a devenit mai puternic decît era după administrarea mesajului .1

Ei au numit acest proces “efect de ațipire”, arătînd că în timp, mesajul și sursa sunt disociate – persoana își amintește mesajul, dar nu și sursa, iar efectul de credibilitate se estompează. Se mai poate întîmpla ca efectul unui mesaj să crească dacă ținta crede că acel mesaj nu este în avantajul celui care îl transmite (o persoană publică poate fi percepută ca fiind mai demnă de încredere dacă argumentele ei sunt opuse celor la care ne-am fi așteptat, de exemplu).

Atracția personală a comunicatorului va fi, de asemenea, luată în considerare, deoarece poate afecta ținta – poate dori să semene cu comunicatorul, să se identifice cu el ( atracția este de ordin afectiv, exprimă o stare emoțională).

Cercetările asupra intenției manifestate de comunicator – “efectul de avertisment” – au relevat că celor mai mulți oameni nu le face plăcere să le spui că dorești să-i convingi de ceva – vor înțelege fie că sunt creduli, fie că opiniile lor nu sunt atît de valabile, ca ale tale, ceea ce-i poate face rezistenți la influență.

1 J.K.GERGEN, M.M. GERGEN, JUTRAS, <<Psychologie sociale>>, Vigot – Etudes Vivantes, Quebec, 1992

În astfel de situații, mulți sunt tentați să caute imperfecțiuni argumentelor locutorului, să perceapă relația comunicațională ca pe o competiție.

Uneori chiar și simplul fapt de a menționa că urmează o discuție despre ceva poate întări rezistența indivizilor la persuasiune. Mesajul poate produce schimbare atitudinală cînd avertismentul este uitat (de dorit ar fi să se evite și mesajele ce conțin amenințări implicite, sugestii de inferioritate ori de competiție).1

MESAJUL

Succesul unei comunicări depinde de utilizarea unui cod comun precum și de alți determinanți ai înțelegerii – viteza exprimării, mesajele reținute, simplitatea argumentelor, numărul argumentelor, redundanța mesajului, apelul (de către locutor) la semne familiare țintei, prezența ori absența unei / unor concluzii etc.

În ceea ce privește argumentarea 2, experimentele au demonstrat că:

– un mesaj care recunoaște și argumentele părții adverse este mai convingător pentru un public / țintă favorabil inițial părții adverse;

– educația modelează efectele comunicării – o țintă cu un nivel înalt de educație este mai sensibilă la un mesaj ce recunoaște și argumentele pății adverse și / sau contraargumentele; cînd ținta este favorabilă a priori și are un nivel scăzut de educație, a recunoaște argumentele părții adverse poate avea un efect negativ (numit “efect de bumerang”);

– cînd ținta este și defavorabilă și puțin familiară cu un subiect, un mesaj care prezintă o singură latură a subiectului este mai convingător decît unul care prezintă și latura opusă; dimpotrivă, cînd ținta este bine informată, varianta a doua este mai eficientă (J.N.Kapferer, 1998).

Pornind de la posibilele răspunsuri cognitive ale receptorului (mesajele nu sunt receptate pasiv, ci generează reacții ce determină acceptarea sau respingerea acestora), s-a constatat că în procesul de influență apar “coroborări” (contraargumente) ale informațiilor.

1 ibid

2 J.N. KAPFERER, op.cit., p.181

Experimentele au dovedit, de exemplu, că fiind întrebate de ce au aderat la un mesaj, unele persoane anunță adesea argumente care nu sunt prezente în mesaj, ceea ce l-a determinat pe J.N.Kapferer (1990) să avertizeze că nu sursa mesajului este cea care convinge, ci individul însuși, care se auto – persuadează. Evident, și în acest caz trebuie să se țină seama de contextele comunicării – “producția” de contraargumente este mai limitată, bunăoară, dacă enunțurile sursei distrează o audiență (crește gradul de persuasiune); o sursă competentă limitează contraargumentele, ca și o sursă identificată, față de una neidentificată.

O altă variabilă demnă de luat în seamă este repetiția mesajului, care îndeplinește patru funcții:

1) face să crească probabilitatea ca un individ să fie expus mesajului;

2) sporește probabilitatea ca individul să acorde atenție mesajului;

3) crește probabilitatea ca mesajul să fie suficient decodat;

4) contribuie la reținerea mesajului (memorare).

Unele studii s-au centrat pe cîteva dintre “ingredientele” mesajului, între care apelul la frică, la umor, la erotism etc, în cadrul companiilor de informare publică.

În legătură cu apelul la frică, menționăm cercetările lui I.L.Janis și L.Feshback (Universitatea din Yale, 1953), potrivit cărora efectele fricii sunt mai mari în cazul categoriilor sociale cu venituri reduse și al copiilor, în plus, efectele fricii sunt instantanee, dar nu persistă. Ei au supus un grup de studenți unor mesaje despre consecințele absenței igienei, care au produs un răspuns emoțional puternic, dar care nu au modificat în mod durabil comportamentele .1

Așa a luat naștere “teoria evitării defensive”, potrivit căreia dacă tensiunea sporită de un mesaj nu este total reabsorbită printr-un comportament adoptat, tensiunea reziduală se poate traduce sub forma unei respingeri conștiente sau inconștiente a mesajului și a oricăror alți stimuli ce provoacă situații anxiogene .2

În ceea ce privește conținutul emoțional sau rațional al mesajului, s-a constatat că argumentele emoționale sunt mai eficiente decît cele raționale și că suntem mai lesne influențați prin exemple concrete decît prin sinteze ori principii generale; în același timp, argumentele raționale sunt mai eficiente atunci cînd privesc subiecte de mare importanță, ori cînd subiecții sunt puternic angajați în problema care face obiectul mesajului.

1 J.K. GERGEN, et.al. , op. cit.

2 M. LE NET,<<Communication publique.Pratique des campagnes d’information>>, Editura La documentation Francaise, Paris, 1993

O altă posibilă explicație a mecanismelor de influență ne este oferită de teoria atribuirii (N.N. Kelley, 1967), atribuirea constituind calea prin care o persoană explică, interpretează, justifică și eventual scuză comportamentul altei persoane (atribuțiile sunt indiferențe, deducții, judecăți – termenul a fost propus de F. Naider, 1958).

În procesul de atribuire “ totul se petrece ca și cum individul ar fi motivat să atingă un control cognitiv asupra structurilor cauzale ale mediului“.1 S-a constatat, de exemplu, că în mod curent apare tentația de a fi mai sensibili, mai receptivi la informațiile negative despre o persoană care nu ne place, neluînd în seamă informațiile pozitive despre ea; în formarea unei impresii personale despre o persoană, un rol important îl au primele informații (prima impresie) prin raport cu cele obținute ulterior. În orice caz, într-o relație, participanții elaborează presupuneri asupra comportamentului interpersonal în funcție de dispozițiile generale și stabile ale partenerului (atitudini, trăsături etc) și de anticiparea consecințelor directe ale unor comportamente specifice.

CANALUL

Cele mai eficiente s-au dovedit a fi cele ce permit interacțiunea – relațiile interpersonale au o influență mai mare decît media, iar media specializate sunt mai influente decît cele generaliste.

În cazul media, prestigiul sursei are o importanță hotărîtoare în persuasiune. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că informația vehiculată printr-un canal este diferită de informația transmisă: cea de-a doua implică un receptor și este relativă la el, depinde de “rezerva de cunoștințe” a acestuia, pe cînd prima nu depinde decît de constrîngerile specifice (L.Quere, 2000).

1 J.K.GERGEN, et. al., op. cit.

RECEPTORUL

Studiile au arătat că există persoane care au o dispoziție spre tentativele de persuasiune, adică au tendința de a fi de acord cu mesajele persuasive (îndeosebi cei care au trăit ori s-au educat mai mult timp în medii ce nu au privilegiat conflictul, dezbaterea etc). Alții au o slabă stimă de sine, ceea ce-i predispune spre a căuta aprobarea celorlalți, spre a valoriza mai bine opiniile altora în detrimentul propriilor opinii.

Memoria receptorilor este, de asemenea, o sursă de informații demnă de luat în seamă în cazul schimbării atitudinale.

Cercetările lui Abraham Tesser (1978) arătau că oamenii au tendința de a simplifica o experiență atunci cînd o regîndesc, deci încearcă să organizeze amintirile de o manieră coerentă, uitînd destul de rapid aspectele incoerente. Amintirile experiențelor trecute pot să se condenseze și să se intensifice cu timpul, deci sentimentele pozitive devin mai pozitive, iar cele negative tot mai negative. Cu alte cuvinte, cu cît o persoană reflectează mai serios și mai profund la o amintire dată, cu atît atitudinea sa se va polariza.1

Există resurse specifice ale indivizilor cu ajutorul cărora pot rezista influenței, una dintre ele – reactanța – , stare emoțională negativă suscitată de reducerea libertății de a alege, jucînd un rol major în procesul de schimbare atitudinală.

Pornind de la analizele lui R.P.French și B.H.Raven (The Bases of Social Power, 1968), Demis Mc Quail (1999) realizează un tablou al celor cinci baze de putere sau de influență (proprietățile sursei sau comunicatorului care îi dau acestuia posibilitatea de a-și exercita influența):2

puterea recompensatoare, adică “puterea a cărei bază este abilitatea de a răsplăti” (recompensa trebuie înțeleasă în termenii unei gratificații specifice, satisfăcătoare unei nevoi a receptorului);

puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se așteaptă la o sancțiune din partea agentului în cazul în care nu se conformează;

puterea referențială se bazează pe identificarea receptorului cu agentul de influență, identificarea fiind definită ca “sentiment al identității “ sau “ dorință de unificare ;

1 ibid

2 D. Mc QUAIL, op.cit., p.154

puterea legitimă se bazează pe înțelegerea de ambele părți a faptului că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalți;

puterea expertului este influența care se bazează pe atribuirea unor cunoștințe superioare agentului .1

FACTORI SITUAȚIONALI – grupul

Stabilitatea cognitivă, caracteristica fundamentală a individului, nu se manifestă doar la nivel intrapersonal, ci și la cel interpersoanl, ceea ce reclamă o atenție sporită față de grupurile în care suntem integrați. Din această perspectivă, specialiștii vorbesc despre “susținerea socială“ a procesului de influență, grupul fiind o variabilă – cheie în explicarea mecanismelor persuasiunii.

Iată cîteva dintre rezultatele cercetărilor sintetizate de G.Mugny, D. Oberle și J.L.Beauvois (1995):

Grupurile omogene sunt mai puțin selective decît cele eterogene: primele sunt caracterizate prin faptul că membrii grupului împărtășesc aceleași opinii. Cele eterogene au cel puțin un membru “minoritar”, care prezintă o opinie contrară celei a grupului și care induce mai multă obiectivitate în luarea deciziilor: grupul se simte mai puțin singur și mai puțin competent, în final, căutarea și evaluarea informațiilor sunt mai echilibrate.

Cu cît numărul minoritarilor este mai mare, cu atît sunt mai intense procesele de căutare și tratare a informațiilor.

Grupurile ierarhizate sunt mai selective decît cele egalitare – cu cît competențele de decizie ale unui grup sunt mai concentrate la nivelul liderului, cu atît grupul va căuta de o manieră selectivă informații de confirmare.

Grupurilor asupra cărora se exercită o presiune externă pentru a-și justifica acțiunile se simt mai sigure în deciziile lor, se simt mai competente și sunt mult mai selective în căutarea și evaluarea informațiilor decît grupurile care nu trebuie să-și justifice deciziile.

Efectul expunerii selective este mai pronuntat la persoanele care sunt purtatoare de cuvant ale grupurilor decat la cele care nu sunt.²

1 D. Mc QUAIL, <<Comunicarea>>, Institutul European, Iași, 1999, p.147-170

2 G. MUGNY, et. al., op.cit., p.26

De ce acceptăm persuasiunea în viața socială?

Dintre răspunsurile la întrebarea “ de ce acceptăm influența?” îl reținem pe cel oferit de Daniel Katz (1960), care sugerează că atitudinile noastre ar avea patru funcții – de adaptare, cognitivă, de exprimare a personalității și ego – defensivă – expresii ale “motivațiilor psihologice”, ale nevoilor individului .1

1)Funcția de adaptare este cea care îl face pe individ să adopte o atitudine pozitivă față de o persoană sau un obiect care îi procură gratificații și una negativă față de ceea ce îi produce disconfort, decepții etc.

În termenii lui Mc Quail, această funcție este explicată prin “maximizarea recompensei și minimizarea sancțiunii”, motivația fiind, în esență, utilitară. Ea are , în același timp, și o dimensiune socială – a adopta o anumită poziție față de un obiect, persoană etc poate să nu aducă neapărat o gratificație, ci să fie o modalitate de a te integra într-un grup (funcția de adaptare socială poate fi și un important factor de limitare a persuasiunii).

2)Funcția cognitivă se referă la nevoia oamenilor “de a da sens la ceea ce ar apărea altfel drept un univers neorganizat și haotic “ – fundamentul atitudinii nu e obiectul îsuși, ci demersul rațional al individului de a conserva o coerență între atitudinea sa și alte elemente de informare, nevoia de a avea un cadru coerent și stabil pentru a ne organiza experiențele.

3)Funcția de exprimare a personalității – arată că uneori adoptăm anumite atitudini nu pentru că ne produc gratificații ori pentru a rămîne coerenți, ci pentru a exprima anumite valori – “atitudinile care exprimă valori dau claritate imaginii de sine”.

4)Funcția ego – defensivă privește mecanismele prin care individul își protejează imaginea de sine, încearcă să o facă acceptabilă, favorabilă, în acord cu imaginea pe care o au ceilalți despre el. De aceea va fi extrem de selectiv față de mesaje, reinterpretîndu-le pe cele care i-ar putea amenința eul sau evitîndu-le, și va răspunde diferențiat față de cele considerate utile în menținerea imaginii de sine.

1 D. KATZ, <<The functional approch to the study of attitudes>>,în Public opinion quaterly, 1960, p.163-204, D.Mc QUAIL, op.cit., p.157

Perspectiva “utilizărilor și gratificațiilor” oferă, de asemenea, ipoteze interesante privind influența prin “apelul” la nevoile individului – unele mesaje media pot fi receptate din nevoia de identificare cu un grup sau un model, din nevoia de securitate și liniște, din nevoia de a recompensa o situție de privațiune afectivă, pentru a genera și întreține interacțiuni cu alții etc.

CAPITOLUL III

COMUNICAREA CA PROCES SOCIAL GLOBAL

Una din trăsăturile cele mai proeminente ale comunicării din lumea modernă este faptul că are loc la o scară tot mai globală. Mesajele sunt transmise la mari distanțe într-un mod relativ ușor, astfel încît indivizii au acces la informație și la comunicarea provenite din surse îndepărtate.

În plus, o dată cu decuplarea spațiului de timp adusă de mijloacele de comunicare electronice, accesul la mesajele care provin din surse îndepărtate spațial poate fi instantaneu (sau virtual instantaneu).

Distanța a fost eclipsată de proliferarea rețelelor de comunicare electronică. Indivizii pot interacționa unii cu alții sau pot acționa în cadre de cvasiinteracțiune mediată, chiar dacă sunt situați , în privința contextelor practice ale vieții de fiecare zi, în diferite părți ale lumii.

Reordonarea spațiului și a timpului adusă de dezvoltarea mass – media este parte dintr-un set mai larg de procese care au transformat ( și încă mai transformă) lumea modernă.

Aceste procese sunt numite astăzi “globalizare”. Termenul nu este unul precis și este folosit în diferite moduri în literatura de specialitate.

În sensul cel mai general, el se referă la capacitatea de interconexiune în permanentă creștere a diferitelor părți ale lumii, un proces care dă naștere unor forme complexe de interacțiune și de interdependență.

Definită în acest mod, “globalizarea” poate părea că nu poate fi distinsă de termenii înrudiți precum, “internaționalizare” și “transnaționalizare”, iar acești termeni sunt deseori folosiți într-un mod interșanjabil în literatura de specialitate.

Dar, deși aceste diferite noțiuni se referă la fenomene care sunt strîns legate, procesul de globalizare așa cum se înțelege aici implică mai mult decît expansiunea activităților dincolo de granițele statelor naționale.

1 ROLAND ROBERTSON, <<Globalisation: Social Theory and Global Culture>>, London, 1992

Globalizarea apare doar atunci cînd:

activitățile au loc într-o arenă care este globală sau aproape globală (mai degrabă decît doar regională, de exemplu);

activitățile sunt organizate, plănuite sau coordonate la o scară globală;

activitățile implică un anumit grad de reciprocitate și de interdependență, astfel încît activitățile localizate în diferite părți ale lumii sunt modelate unele după altele.

Putem vorbi de globalizare în acest sens doar atunci cînd capacitatea de interconexiune aflată în creștere a diferitelor regiuni și locuri devine într-o anumită măsură sistematică și reciprocă și doar atunci cînd anvergura interconexiunii este într-adevăr globală.

Altfel înțeles, procesul de globalizare este o trăsătură distinctivă a lumii moderne și este un proces care s-a intensificat semnificativ în ultima perioadă.

Dar globalizarea nu este, în nici un caz, un fenomen nou.

Originea ei coboară pînă la expansiunea comerțului de la sfîrșitul Evului Mediu și începutul perioadei moderne .1

Înainte de sfîrșitul Evului Mediu, cea mai mare parte a comerțului avea un caracter local; comerțul pe distanțe mari care exista, într-adevăr, precum comerțul cu condimente și mătase, nu era intens și era limitat la o mică parte a populației.

Totuși, la sfîrșitul secolului al XVI – lea, natura, volumul și extinderea geografică a comerțului au scăzut dramatic. S-au stabilit relații de comerț regulat între Europa și alte părți ale lumii și un mic număr de națiuni europene maritime – printre care Spania, Țările de Jos și Anglia – au format nucleul unei economii mondiale.

Deși originile globalizării coboară pînă în perioada expansiunii comerțului de la sfîrșitul secolului al XV–lea și începutul secolului al XVI- lea, abia în secolele XVII, XVIII și XIX procesul globalizării s-a extins și a dobîndit multe dintre caracteristicile pe care le manifestă astăzi. Consolidarea puterii coloniale însoțită de dezvoltarea industrializării a creat un nou model de comerț mondial, bazat pe apariția unei diviziuni internaționale a muncii.

Principalele țări au importat materii prime din colonii și au exportat bunuri manufacturate în toată lumea. Producția industrială a devenit tot mai importantă ca sursă a puterii economice și politice pentru principalele țări, în

1 IMMANUEL WALLERSTEIN, <<The Modern World – System>>, Academic Press, New York, 1974

timp ce regiunile periferice au devenit tot mai dependente de cele mai puternice state coloniale. Bogățiile țărilor principale au fluctuat: inițial, liderul a fost Marea Britanie, dar a fost întrecută de Statele Unite, Germania și Japonia.

Dezvoltarea siatemului global a fost sporadică și accidentată; ea a reflectat fluctuațiile din activitatea economică și asimetriile distribuției puterii.

Nu există nici o îndoială că organizarea activității economice și concentrările puterii economice au jucat un rol crucial în procesul de globalizare. Dar toate formele de putere – economică, politică, coercitivă și simbolică – au contribuit și, totodată, au fost afectate de acest proces.

Dacă reconstituim din nou procesul globalizării, vom observa că aceste diferite forme de putere se suprapun în moduri complexe, uneori întărindu-se, iar alteori intrînd în conflict, creînd o interacțiune schimbătoare a formelor de putere.

APARIȚIA REȚELELOR DE COMUNICARE GLOBALĂ

Practica de a trimite mesaje la mari distanțe nu este nouă.

O dată cu dezvoltarea imprimeriei de la sfîrșitul secolului al XV – lea, cărțile, pamfletele și celelalte materiale imprimate erau răspîndite cu mult dincolo de locurile producerii lor, trecînd frecvent frontierele statelor – națiuni nou – apărute.

În plus, întrucît puterile europene au dezvoltat relații de comerț cu celelalte părți ale lumii, s-au stabilit canale de comunicare între Europa și acele regiuni ale lumii care erau incluse tot mai mult în sferele expansiunii coloniale europene.

Totuși, abia în secolul al XIX – lea, rețelele de comunicare au fost organizate sistematic la o scară globală. De aceea, globalizarea comunicării a început abia în secolul al XIX –lea. Acest fapt s-a datorat în parte dezvoltării noilor tehnologii, care au dat comunicării posibilitatea de a fi disociată de transportul fizic. Dar acest fapt era direct legat și de considerații economice, politice și militare.

Inceputurile globalizării comunicării nu pot fi examinate fără a lua în calcul trei dezvoltări majore:

dezvoltarea sistemelor de cablu subacvatic de către puterile imperiale europene;

înființarea agențiilor de știri internaționale și divizarea de către ele a lumii în sfere exclusive de acțiune;

formarea organizațiilor internaționale care au ca scop alocarea spectrului electromagnetic.1

1.Telegraful a fost primul mijloc de comunicare care a exploatat cu succes potențialul de comunicare al electricității.

Experimentele cu primele forme de telegraf au avut loc la sfîrșitul secolului al XVIII – lea și începutul secolului al XIX –lea, dar primele telegrafe electromagnetice au fost dezvoltate în anii 1830.

1 JOHN B. THOMPSON, <<Media și modernitatea>>, Editura Antet, Prahova, 2002, p.146

În 1831, Joseph Henry din Albany, New York, a reușit să transmită semnale pe un circuit lung de o milă, iar în 1837, Cooke și Wheatstone, în Anglia și Morse, în Statele Unite, au dezvoltat sisteme utilizabile.

Sistemul inventat de Cooke și Wheatstone, care folosea ace telegrafice care puteau fi citite vizual, a fost inițial instalat de-a lungul liniei ferate dintre Paddington și West Drayton, în iulie 1839.

Dar sistemul lui Morse, care folosea un cod punct – linie pentru transmiterea mesajelor, s-a dovedit în cele din urmă a avea cel mai mare succes. În 1843, Morse a construit prima linie telegrafică practică dintre Washington și Baltimore, din fonduri oferite de Congresul Statelor Unite. Ulterior, industria telegrafică s-a dezvoltat rapid în Statele Unite și în Europa, stimulată de cererea venită dinspre căile ferate, presă și sectoarele de afaceri și financiare.

Primele sisteme de telegraf erau dependente de sol și, de aceea, limitate în privința întinderii lor geografice. Pînă în anii 1850 nu s-au dezvoltat metode de telegrafie subacvatică sigure. Primele cabluri submarine erau de obicei făcute din sîrme de cupru căptușite cu gutapercă, un material natural izolant făcut din sapanul unui copac malaiez. 1

În 1851 – 1852 s-au instalat cu succes cabluri submarine peste Canalul Englez și între Anglia și Irlanda. În 1857 – 1858 s-a făcut prima încercare de instalare a unui cablu peste Oceanul Atlantic, care însă a eșuat. Primele încercări de a lega Marea Britanie de India au eșuat și ele. Totuși, în 1864, un cablu submarin a fost instalat cu succes între Karachi și Golful Persic; linia a fost atunci conectată prin cabluri de pămînt cu Constantinopole și cu Europa. În 1865 s-a terminat o legătură telegrafică între Marea Britanie și India. Un an mai tîrziu s-a instalat cu succes un cablu transatlantic.

Ca urmare a acestor succese timpurii, industria cablului submarin s-a dezvoltat rapid. La începuturile anilor 1870, s-au instalat cabluri în Asia de Sud – Est, astfel încît Europa a fost legată de China și de Australia. S-au instalat cabluri între Europa și America de Sud și de-a lungul coastelor Africii.

Majoritatea cablurilor erau produse, instalate și utilizate de companii private, deși aceste companii au primit adesea de la guverne o asistență financiară masivă.

1 DANIEL R. HEADRICK, <<The Tools of Empire: Technology and European

Imperialism in the Nineteenth Century>>, Oxford University Press, 1981

Londra era centrul acestei rețele de comunicare în expansiune și principala sursă de finanțare pentru afacerile internaționale cu cablu submarin. În 1900, în lume erau deja instalate 190.000 de mile de cablu submarin.

Firmele britanice dețineau 72% din aceste cabluri, iar un procent substanțial era deținut de o singură firmă – Eastern and Associated Companies, fondată de un negustor din Manchester, John Pender, care fuses implicat în industria cablului submarin din anii 1860.1

Primele rețele de cablu submarin erau folosite în principal în scopuri comerciale și de afaceri, deși interesele politice și militare au jucat și ele un rol important în dezvoltarea lor.

Ca lideri ai celui mai extins imperiu de la sfîrșitul secolului al XIX – lea, oficialii britanici erau pe deplin conștienți de valoarea strategică a comunicărilor rapide. Ministerul Britanic al Marinei și al Coloniilor, Ministerul de Război și al Afacerilor Externe au presat guvernul să construiască cabluri submarine adiționale, care nu intersectau teritorii nebritanice și, care erau, prin urmare, mai puțin vulnerabile în timpuri de criză. Un astfel de cablu a fost între Marea Britanie și Capul Bunei Speranțe în 1899 – 1901 și a fost folosit în timpul Războiului Burilor. Acest cablu a fost ulterior extins pînă la Mauritius, Ceylon, Singapore și Australia, legînd astfel Marea Britanie de Asia de Sud – Est și de Australia printr-o rută care ocolea Orientul Mijlociu.

Rețelele de cablu submarin dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX – lea au construit astfel primul sistem global de comunicare în care capacitatea de transmitere a mesajelor a fost în mod clar separată de procesele de transport care consumau timp.

Indivizii localizați în principalele centre urbane din Europa și America de Nord au dobîndit mijloacele pentru a comunica aproape instantaneu cu celelalte părți ale lumii.

Contrastul cu primele forme de comunicare bazată pe transport era impresionant. Pînă în anii 1830, o scrisoare trimisă din Anglia făcea cinci sau opt luni de zile pentru a ajunge în India; și din cauza musonilor din Oceanul Indian, puteau trece doi ani pînă cînd se primea răspunsul.2

1 B.JOHN THOMPSON, op.cit., p.148

2 DANIEL R. HEADRICK, op.cit., p.130

În anii 1870, o telegramă putea ajunge la Bombay în cinci ore, iar răspunsul se putea întoarce în aceeași zi. Iar în 1924, la Expoziția Imperiului Britanic, Regele George V a trimis el însuși o telegramă care a înconjurat globul pe toate liniile britanice în 80 de secunde. Comunicarea rapidă la scară globală – deși prin niște rute care reflectau organizarea puterii economice și politice – era o realitate.

A doua realitate din secolul al XIX – lea care a avut o însemnătate considerabilă pentru formarea rețelelor de comunicare globală a fost înființarea agențiilor internaționale de știri.

Însemnătatea agențiilor în acest context comportă trei aspecte.

În primul rînd , agențiile se ocupau de culegerea sistematică și de răspîndirea știrilor și a celorlalte informații pe mari teritorii – la început, mai ales în Europa, dar extinzîndu-se în curînd și în celelalte părți ale lumii. În al doilea rînd, după o perioadă inițială de rivalitate competitivă, principalele agenții de știri au consimțit în cele din urmă să împartă lumea în sfere de acțiune reciproc exclusive, creînd astfel o reordonare multilaterală a rețelelor de comunicare, ce avea într-adevăr o anvergură globală.

În al treilea rînd, agențiile de știri lucrau în legătură strînsă cu presa, furnizîndu-le ziarelor evenimente, extrase și informații care puteau fi tipărite și difuzate unui public larg. Așadar, noile agenții erau legate în rețelele de comunicare care, prin imprimerie (și, mai tîrziu, prin radio și televiziune) vor ajunge la un procent semnificativ și în creștere al populației.

Prima agenție de știri a fost înființată la Paris de către Charles Havas, în 1835.1 Întreprinzător înstărit, Havas a achiziționat ceea ce a fost mai întîi un birou de traducere, Correspondance Garnier și l-a transformat într-o agenție care aduna extrase din diferite ziare europene, furnizîndu-le zilnic presei franceze. În 1840, agenția se îngrijea totodată și de clienții din Londra și Bruxelles, furnizînd știri cu trenul și prin intermediul unui serviciu regulat, asigurat de porumbei.

La sfîrșitul anilor 1840, servicii rivale de colectare a știrilor s-au înființat la Londra, de către Bernand Wolff.

Agențiile au profitat de dezvoltarea sistemelor de cablu telegrafic, care au făcut posibilă transmiterea informației pe distanțe tot mai mari cu o mare viteză.

1 JOHN B. THOMPSON, op.cit., p.149

Competiția dintre cele trei agenții s-a intensificat în anii 1850, deoarece fiecare agenție a încercat să-și asigure noi clienți și să-și extindă sfera de acțiune.

Totuși, în scopul evitării conflictelor păgubitoare, agențiile au decis în cele din urmă să coopereze, separînd lumea în teritorii reciproc exclusive.

În virtutea Agency Alliance din 1869, Reuter a obținut teritoriile Imperiului Britanic și Extremul Orient; Havas a obținut Imperiul Francez, Italia, Spania și Portugalia; lui Wolff i s-a acordat dreptul de a acționa exclusiv în Germania, Austria, Scandinavia și pe teritoriile rusești.

Deși agențiile erau organizații comerciale independente, domeniile lor de acțiune corespundeau sferelor de influență economică și politică ale principalelor puteri imperiale europene. Fiecare agenție lucra îndeaproape cu elitele politice și comerciale ale țării care îi servea drept teritoriu de bază, beneficiind de un anumit grad de patronaj politic și furnizînd informații care erau valoroase pentru conducerea comerțului și a diplomației.

Cartelul celor trei agenții a dominat adunarea și răspîndirea internațională a știrilor pînă la izbucnirea primului război mondial.

Alte agenții de știri s-au înființat la sfîrșitul secolului al XIX – lea și începutul secolului XX, dar cele mai multe se afiliaseră la una din cele trei agenții principale. Totuși, în urma primului război mondial, cartelul celor trei agenții s-a detrămat prin extinderea a două agenții americane (Associated Press – AP – și United Press International sau UPI).

Associated Press era o asociație înființată în 1848 de către șase cotidiene din New York. AP s-a alăturat cartelului european în 1893, acceptînd să furnizeze agențiilor europene știri din America în schimbul dreptului exclusiv de a distribui știrile în Statele Unite.

United Press Associated a fost fondată de E.W. Scripps în 1907, în parte cu scopul de a întrerupe dominația AP pe piața internă de știri a Statelor Unite. Pe lîngă faptul că a servit piața Statelor Unite, UPA a deschis birouri în America de Sud și a vîndut știri ziarelor sud – americane și japoneze.

În timpul primului război mondial și după acceea, atît AP cît și UPA și-au extins activitățile în lume, făcînd tot mai multe presiuni asupra aranjamentelor de cartel.

La începutul anilor 1930, cartelul celor trei agenții era într-adevăr la capătul istoriei sale; în 1934, Reuters a semnat un nou acord cu AP, care le dădea agențiilor americane mînă liberă să strîngă și să distribuie știrile în lume.

În vreme ce agențiile americane s-au extins rapid, iar Reuters menținea o poziție puternică pe piața globală, celelalte agenții europene au suferit schimbări majore. Capitularea Franței în 1940 a produs destrămarea agenției Havas, în cele din urmă înlocuită de o nouă agenție, Agenția France Press (AFP), care a preluat multe dintre avantajele și legăturile predecesoarei sale. O dată cu ascensiunea nazismului și înfrîngerea ulterioară, precum și cu împărțirea Germaniei după cel de-al doilea război mondial, agenția Wolff și-a pierdut poziția de influență în domeniul internațional și, în cele din urmă, a dispărut.

De la cel de-al doilea război mondial, cele patru agenții principale – Reuters, AP, Upi și AFP – și-au menținut pozițiile dominante în sistemul internațional de strîngere și de difuzare a știrilor și a celorlalte informații.

Multe agenții au fost înființate și și-au extins sferele de acțiune; iar unele agenții, precum TASS și Deutsche Presse Agentur, au dobîndit (cel puțin temporar) un rol internațional proeminent.

Dar cele patru mari agenții rămîn actorii principali ai ordinii informaționale globale. Multe ziare și organizații de transmisiune din toată lumea depind mult de ele pentru știrile internaționale, ca și pentru știrile din propria lor regiune geo-politică și multe agenții mai mici le sunt afiliate.

Principalele agenții de știri s-au extins și ele și și-au diversificat activitățile, profitînd de noile dezvoltări ale tehnologiei informației și comunicării și apărînd ca actori centrali pe noua piață globală a informațiilor și a datelor de diferite genuri, printre care și informația legată de tranzacțiile financiare și comerciale.1

Dominația principalelor agenții de știri, combinată cu alte inegalități ale fluxului internațional de informație și de comunicare, a dus la solicitări din diferite părți de a reorganiza ordinea informațională globală. O serie de conferințe și de comisii sponsorizate de UNESCO în anii 1970 și la începutul anilor 1980 au generat o amplă dezbatere pe tema unei “New World Information and Communication Order “(NWICO).

Susținătorii NWICO căutau o balanță mai echilibrată a fluxului internațional și a conținutului informațional, precum și o întărire a infrastructurilor tehnologice și a capacităților productive ale țărilor mai puțin dezvoltate în sfera comunicării.

Dar inițiativele UNESCO au întîmpinat o rezistență considerabilă din partea unor guverne și a unor grupuri de interese din Orient.

1 MICHAEL PALMER, <<Media Moguls>>, Editura Routledge, 1991, p.56

În 1984 Statele Unite s-au retras din UNESCO, urmate de Regatul Unit, în 1985; împreună, ele au lipsit UNESCO de apoximativ 30% din bugetul său și au limitat mult eficacitatea oricăror recomandări politice .1

Cu toate acestea, dezbaterea NWICO a ajutat la creșterea conștientizării problemelor ridicate de dominația principalelor agenții de știri și, mai general, a inegalităților legate de globalizarea comunicării. Ea a ajutat și la stimularea dezvoltării diferitelor forme de comunicare printre așa numitele țări ale Lumii a Treia, inclusiv la expansiunea agențiilor de știri regionale și nealiniate din Africa și din alte zone.

3) A treia dezvoltare care a jucat un rol important în globalizarea comunicării provine, și ea, de la sfîrșitul secolului al XIX –lea: ea privește dezvoltarea noilor mijloace de transmitere a informației prin unde electromagnetice și succesiunea încercărilor de a ordona alocarea spectrului electromagnetic.

Folosirea undelor electromagnetice în scopul comunicării a extins mult capacitatea de transmitere a informației pe mari distanțe într-un mod flexibil și la un cost eficient, înlăturînd nevoia de a instala cabluri fixe pe pămînt sau sub apă.

Dar folosirea sporită a undelor electromagnetice a creat și o nevoie crescută de a ordona alocarea spațiului spectral atît în interior, cît și între țări.

Fiecare țară și-a dezvoltat propriul cadru legislativ pentru alocarea spectrului și pentru autorizarea selectivă.

Inițial, unul dintre principalele scopuri ale autorităților însărcinate cu alocarea spațiului spectral a fost acela de a lăsa deoparte un segment din spectru în scopuri militare și de securitate, minimizînd astfel interacțiunea cu amatorii care utilizează radioul. Dar, întrucît potențialul comercial al noului mijloc de comunicare a devenit tot mai evident, autoritățile politice au devenit direct implicate în autorizarea selectivă a organizațiilor de difuzare, cărora li s-au acordat drepturi exclusive de a difuza la anumite frecvențe în diferite regiuni.

Practicile de autorizare selectivă nu erau produse doar de constrîngerile tehnice ale insuficienței spectrului, ci și de un set mai larg de considerații politice, privitoare la adevărata natură și la rolul organizațiilor de difuzare,

considerații care variau mult de la o țară la alta.

1 JOHN B. THOMPSON, op.cit., p.151

Cadrele internaționale pentru conducerea spațiului spectral erau mai puțin eficace. Principala organizație în acest domeniu era International Telegraph Union, transformată ulterior în International Telecommunications Union (ITU).

Formată inițial în 1865, printr-o conveție semnată de 20 de state europene, uniunea urmărea în primul rînd stabilirea standardelor internaționale și soluționarea problemelor tehnice .1

La conferința de la Berlin din 1906, ea s-a confruntat pentru prima dată cu problema radioului și a acceptat să aloce anumite secțiuni din spectru serviciilor specifice, precum frecvențele folosite de nave pe mare.

Ulterior, ITU a convocat regulat o conferință – World Administrative Radio Conference sau WARC, pentru a se consacra problemelor alocării spectrului și chestiunilor legate de aceasta.

În prima fază a acestor activități internaționale, frecvențele erau de obicei alocate direct. Utilizatorii trebuiau doar să informeze ITU asupra frecvențelor pe care le foloseau sau voiau să le folosească, obținînd astfel un “drept de intruziune”. Dar, întrucît cererile de spectru radio s-au mărit, ITU a adoptat treptat o poziție mai activă.

Secțiunile spectrului erau alocate anumitor servicii, iar lumea a fost împărțită în trei mari regiuni – Europa și Africa, cele două Americi, Asia și Pacificul de Sud -, care, la rîndul lor, puteau să-și stabilească un plan mai detaliat. Cu toate acestea, sistemele dezvoltate de ITU au fost supuse în ultimii ani unei presiuni crescînde, în parte ca rezultat al cererilor utilizatorilor existenți și în parte datorită noilor cereri venite dinspre țările pînă atunci în mare parte excluse din domeniul telecomunicațiilor internaționale.2

Dezvoltarea tehnologiilor capabile să transmită mesaje prin unde electromagnetice, împreună cu apariția organizațiilor naționale și internaționale care se ocupă de managementul spațial și spectral, au marcat un progres hotărîtor în globalizarea comunicării. Era acum posibil să se transmită cantități sporite de informație pe mari distanțe și într-un mod eficient și virtual instantaneu.

1JOHN HOWKINS, <<The management of the spectrum>>, Editura Inter – Media, 1979, p. 10-22

2 ibid

În plus, mesajele transmise pe unde electromagnetice erau parțial accesibile oricui se afla în gama semnalelor și avea echipamentul necesar pentru a le primi – un fapt care avea o însemnătate enormă pentru exploatarea comercială a mijlocului.

Totuși, în timpul primei jumătăți a secolului al XX – lea, cea mai mare parte a comunicării prin transmisiune electromagnetică a rămas limitată la locurile geografice specifice, precum anumite centre urbane, statele naționale și regiunile maritime care le aparțin.

Pînă în anii 1960, o dată cu lansarea însoțită de succes a primei comunicări prin satelit cu baza la sol, comunicarea prin transmitere electromagentică nu a avut o anvengură globală.

MODELELE COMUNICĂRII GLOBALE, ASTĂZI…..

Deși originile globalizării comunicării coboară pînă la jumătatea secolului al XIX – lea, acest proces este, în principal, un fenomen al secolului al XX – lea. Aceasta deoarece în cursul secolului al XX – lea fluxul informației și al comunicării la scară globală a devenit o trăsătură constantă și persistentă a vieții sociale.

Există, desigur, multe dimensiuni ale acestui proces; secolul al XX –lea a fost martorul unei proliferări fără precedent a canalelor de difuzare a comunicării și a informației. Dezvoltarea rapidă a sistemelor de transmisiune prin radio și televiziune în toată lumea a fost un aspect al acestui proces.

Globalizarea comunicării a fost, de asemenea, un proces structurat și accidentat care a adus beneficii mai mult unora decît altora și care a inclus în rețele de comunicare globală mai rapid unele părți ale lumii decît altele.

De la sfîrșitul anilor 1960, caracteristicile fluxurilor comunicării globale au fost studiate în detaliu de cercetătorii comunicării internaționale – cu mult înainte ca termenul “globalizare” să intre în circulație în științele sociale.

În această privință ne vom limita atenția la patru teme:

apariția conglomeratelor transnaționale de comunicare ca actori principali în sistemul global de difuzare a comunicării și a informației;

impactul social al noilor tehnologii, în special al celor legate de comunicarea prin satelit;

fluxul asimetric al produselor de informație și de comunicare în cadrul sistemului global;

variațiile și inegalitățile în privința accesului la rețelele globale de comunicare.1

Globalizarea comunicării în secolul al XX – lea este un proces care a fost condus în primul rînd de activitățile conglomeratelor de comunicare la scară largă.

Originea acestor conglomerate coboară pînă la transformarea presei din secolul al XIX – lea. Schimbarea în bază economică a ziarelor, grăbită și promovată de introducerea noilor metode de producere a pus în mișcare un proces pe termen lung de acumulare și de concentrare în industriile mass media.

1 JOHN B. THOMPSON, op.cit. , p.154

În cursul secolului al XX – lea, acest proces a dobîndit tot mai mult un caracter transnațional. Conglomeratele de comunicare și-au extins operațiile și în alte regiuni decît țările lor de origine, iar unele interese industriale și financiare au dobîndit, ca parte a politicilor explicite de expansiune globală și de diversificare, interese substanțiale în sectorul informării și al comunicării.

Prin fuziuni, achiziții și alte forme de creștere corporativă, marile conglomerate au asumat o prezență tot mai mare în arena globală a comerțului informațional și comunicațional.

Numele unora dintre cele mai mari conglomerate de comunicare sunt bine cunoscute: Warner Communications în 1989, acum cea mai mare întreprindere mass media din lume, are sucursale în Australia, Asia, Europa și America Latină; News Corporation a lui Rupert Murdoch, care are interese substanțiale în editare, televiziune și film, are, probabil, acoperirea cea mai extinsă, cu sucursale în Europa, Statele Unite, Australia și Asia.

Acestea și alte mari conglomerate de comunicare acționează tot mai mult pe o piață mondială și își organizează activitățile pe baza strategiilor care au într-adevăr un caracter global.

Dar aproape toate marile conglomerate provin din America de Nord, din Europa Occidentală, Australia și Japonia, foarte puține provin din țările din Lumea a Treia, deși acestea din urmă oferă piețe importante pentru bunurile și serviciile lor.1

Prin urmare, dezvoltarea conglomeratelor de comunicare a dus la formarea marilor concentrări de putere economică și simbolică, controlate privat și distribuite neuniform și, care pot desfășura resurse masive pentru a-și urmări obiectivele corporative într-o arenă globală.

Ea a dus și la formarea rețelelor de comunicare extinse, controlate privat, prin care informația și conținutul simbolic se pot scurge.

1 <<World Communication Report>>, UNESCO, Paris, 1989, p.104-105

Dezvoltarea noilor tehnologii a jucat un rol important în globalizarea comunicării la sfîrșitul secolului al XX – lea, atît în conjuncție cu activitățile conglomeratelor de comunicare, cît și independent de ele.

Trei dezvoltări interrelaționate au avut o importanță particulară.

Prima este desfășurarea sistemelor de cablu mai extinse și sofisticate, care oferă o capacitate mai mare de transmitere a informației codificate electronic.

A doua dezvoltare este folosirea sporită a sateliților în scopul comunicării la distanțe mari, adesea asociată cu sistemele de cablu de la sol.

A treia dezvoltare – din multe puncte de vedere cea mai importantă – este folosirea sporită a metodelor digitale de procesare a informației, de stocare și de recuperare.

Digitalizarea informației, combinată cu dezvoltarea tehnologiilor electronice înrudite, a sporit mult capacitatea de stocare și de transmitere a informației și a creat baza unei convergențe a tehnologiilor de informație și de comunicare, astfel încît informația poate fi convertită relativ ușor între diferitele mijloace de comunicare.

Toate aceste trei dezvoltări tehnologice au contribuit într-un mod fundamental la globalizarea comunicării.

În mod absolut evident, folosirea sateliților de telecomunicații poziționați pe orbite geosincrone și interconectați, a creat un sistem de comunicare globală care este virtual instantaneu și care dispensează de nevoia releelor terestre și a sîrmelor de transmisiune.

De la dezvoltarea lor, la începutul anilor 1960, sateliții de telecomunicații au fost folosiți în scopuri variate. Nevoile organizațiilor militare și ale marilor organizații comerciale au jucat întotdeauna un rol important și multe corporații multinaționale folosesc extins comunicarea prin satelit.

Sateliții au fost tot mai mult integrați în rețelele normale de telecomunicație, cuprinzînd un procent în creștere din traficul internațional de telefonie, telex, fax, poșta electronică și serviciile de comunicare conexe.

De la început, sateliții de telecomunicații erau folosiți și ca stații de releu și puncte de distribuție pentru transmisiunile televiziunii. Erau parte integrantă din sistemele de rețele naționale din SUA, din fosta URSS și din alte regiuni și erau folosiți ca puncte de distribuție pentru a furniza sisteme de cablu pe o bază națională și internaționale.

Totuși, în ultimii ani, dezvoltarea sateliților mai sofisticați, capabili să transmită semnale mai puternice, bine țintite, a făcut posibilă transmisiunea directă prin satelit (sau DBS).

Primele sisteme DBS au început să transmită programe în SUA în 1975, iar primele sisteme europene au început să acționeze în 1986; la începutul anilor 1990, o varietate de sisteme DBS acționau sau erau proiectate în alte părți ale lumii.

O parte din însemnătatea DBS constă în faptul că ea creează noi sisteme de distribuție în afara rețelelor de transmitere cu baza la sol – sisteme care sunt adesea stăpînite și controlate privat și în care marile conglomerate de comunicare pot avea un rol substanțial. În plus, aceste noi sisteme de distribuție sunt în mod inerent transnaționale, deoarece, din punct de vedere tehnic, nu există vreun motiv pentru ca aria de receptare (sau “urma pasului”) a unui satelit DBS să corespundă, chiar și într-un mod aproximativ, granițelor teritoriale ale unui anumit stat național.

Pe lîngă crearea noilor rețele de distribuție transnaționale, dezvoltarea DBS și a altor tehnologii (cablu, aparate video) a extins piața globală pentru produsele mass media. Fluxul internațional al filmelor, programelor TV și al celorlalte materiale a crescut, deoarece producătorii și distribuitorii încearcă să exploateze piețele rentabile create de canalele prin satelit și cablu și de închirierile și vînzările de videocasete. Această expansiune a pieței globale ar trebui văzută pe fundalul primelor tendințe ale fluxului internațional al produselor mass media.

O trăsătură centrală a globalizării comunicării este faptul că produsele media circulă într-o arenă internațională. Materialul produs într-o țară nu este distribuit numai pe piața internă, ci și – tot mai mult – pe piața globală.

Totuși, se acceptă de multă vreme că fluxul internațional al produselor media este un proces structurat în care anumite organizații au un rol dominant și în care anumite regiuni ale lumii sunt foarte dependente de altele pentru furnizarea bunurilor simbolice.

Studiile realizate în anii 1970 de Nordenstreng și Varis au arătat o asimetrie clară în fluxul internațional al programelor de televiziune: a fost, într-o mare măsură, un trafic unidirecționat al știrilor și al programelor de divertisment de la principalele țări exportatoare la restul lumii.1

1 JOHN B. THOMPSON, op.cit., p.157

Statele Unite au fost (și rămîn) principalul exportator al programelor de televiziune, vînzînd mult mai mult material decît celelalte țări (în special Americii Latine, Europei, Canadei, Australiei și Japoniei) decît importă din exterior.

Unele țări europene, precum Marea Britanie și Franța, erau și mari exportatori (și rămîn astfel), dar, spre deosebire de Statele Unite, ele au importat o cantitate însemnată de programe din exterior (în principal din Statele Unite).

Studiile ulterioare ale lui Varis și ale altora au tins să confirme caracterul accidentat al fluxului, deși ele au produs și o imagine mai complexă și au reliefat importanța crescîndă a comerțului intraregional.

Caracterul structurat al fluxului internațional al bunurilor simbolice este rezultatul diferiților factori istorici și economici.

În domeniul știrilor, modelele de dependență reflectă moștenirea agențiilor internaționale de știri înființate la Londra, Paris și New York.

În sfera divertismentului, puterea economică a Hollywood-ului continuă să exercite o influență majoră asupra fluxului internațional al filmelor și al programelor TV.

Multe posturi de televiziune din țările mai puțin dezvoltate nu au resursele pentru aproduce programe extinse pe cont propriu. Importul serialelor americane, la prețuri negociate de la țară la țară, este un mod relativ necostisitor (și, din punct de vedere financiar, foarte atrăgător) de a umple schemele de difuzare.

Deși unele dintre marile modele ale fluxului internațional au fost documantate de-a lungul anilor, cercetarea rămîne fragmentară. Există multe sectoare ale industriilor informației și comunicării care mai trebuie studiate în detaliu din acest punct de vedere.

Dar modurile în care modelele existente de flux internațional vor fi afectate de noile dezvoltări tehnologice – precum cele legate de sistemele de satelit și de cablu sau cele legate într-un mod mai general de digitalizarea informației – constituie o problemă care cere mult mai multă cercetare.

Date fiind complexitatea rețelelor globale de transmisie și de comerț și volumul uriaș de material care trece prin ele, este puțin probabil ca înțelegerea noastră în privința modelelor de flux internațional să fie vreodată altfel decît parțială.

Pe lîngă analizarea modelelor de flux internațional, este esențial să examinăm modelele de acces la și de la înțelegere a materialului transmis prin rețelele globale.

O parte din cercetarea asupra modelelor fluxului internațional s-a bazat pe analiza conținututlui schemelor de difuzare ale televiziunilor în diferite țări. Dar, în unele părți ale lumii, accesul la serviciile de difuzare ale televiziunii a fost limitat timp de mulți ani la un procent relativ mic din populație, care trăia în marile arii urbane. Pentru populația rurală, ce cuprinde 70 – 90% din totalul populației în multe din țările Lumii a Treia, radioul a fost, probabil, un mijloc mai important de comunicare decît televizorul .1

Desigur, această situație se schimbă permanent, întrucît mai multe resurse sunt consacrate dezvoltării serviciilor de televiziune și întrucît mai mulți indivizi și mai multe familii sunt capabile să aibă acces la ele. Dar persistă inegalități semnificative legate de capacitatea indivizilor din diferite părți ale lumii și din diferite părți și straturi sociale ale aceleiași țări, de a avea acces la materialele care sunt difuzate prin rețelele globale.

Separat de aceste inegalități de acces, materialele simbolice globalizate sunt supuse unor modele diferite de înțelegere. Luată ca atare, analiza conținutului schemelor de program ne spune relativ puțin despre cine sunt cei care urmăresc anumite programe, cît de mult timp le urmăresc etc, spunînd astfel relativ puțin despre gradul de înțelegere a materialelor global distribuite.

1 ROGER SILVERSTONE, <<Televiziunea în viața cotidiană>>, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 68

Globalizare și neo – tribalism

Răsunătorul articol – embrion al lui Samuel Huntington, publicat în 1993 în Foreign Affaires și dezvoltat într-o carte de succes (The Clash of Civilisations and the Remaking of the World Order), publicată trei ani mai tîrziu, insista asupra faliilor civilizaționale, considerînd că “marea diviziune între popoare și sursa dominantă de conflict va fi cea culturală“, reconfigurînd politicile globale.

Profețiile expertului american nu pot fi expediate cu un rictus superior – didactic deoarece, între timp, a devenit de circulație teza că pînă și proveniența terorismului este tot culturală.

Dezagregarea, proliferarea nihilismului orb, deșertificarea spirituală definesc un “crepuscul planetar” (Andre Glucksmann), părînd a confirma vehiculata idee a “sfîrșitului Istoriei”. Dar, din păcate, nu în sensul stingerii conflictelor, ci al escaladei terorismului nihilist, tentația nihilistă fiind, indiscutabil, universală. Ea nu numai că bruschează valorile tradiționale, cele care ne-au așezat, prin proiectul iluminist, în universalitate, ci riscă chiar să le anuleze.

Devenit cangrenă planetară, fenomenul terorist poate găsi o “explicație” și în asimetriile lumii de azi, globalizarea la care asistăm dezvăluind inegalități flagrante.

În paralel, globalizarea (Z. Bauman), încurajată de consumul mediatic, de lejeră accesibilitate impune un tip de practici de extensie planetară, deloc străine de cultivarea televiolenței, influențînd publicul.

Cei care s-au grăbit să anunțe, prin previziuni entuziaste, triumful capitalismului global, identifică, fără a-și masca uimirea, alți inamici, gata să-i cînte prohodul.

Surprinzător, o reacție de ultimă oră vine pe această direcție din partea lui G.Soros, magnatul american descoperind că, ineficient și insufiecient, capitalismul global, rămas fără advesar, se află în fața colapsului. În “ On Globalisation”, Soros denunță globalizarea necontrolată și fundamentalismul piețelor (amoral), absența coeziunii sociale și imposibilitatea guvernării.1

1 GEORGE SOROS, <<Despre globalizare>>, Editura Polirom, 2002, traducere de Silviu Lupescu

Privind însă și din celălalt unghi – dacă multidimensionalitatea globalismului este de ordinul evidenței -, profilul mentalitar al tribalismului îmbrățișează – ca reflex defensiv – un set larg de reacții (de la ocultism și ritualuri grupale pînă la intoleranță și terorism, acestea din urmă nutrite de fondul resentimentar), chiar dacă azi putem vorbi de un “tribalism total “, în sensul tribului planetar.

Penetranța media, interdependențele în creștere înlătură izolarea economică, conservatorismul cultural, dogmatismul religios și zdruncină sentimentul apartenenței, loialitatea față de grup, tradiții și aspirații “O lume globalizată, interconectată, încurajînd nomadismul pare a vesteji etnocentrismul” .1

Totuși, în pofida magiei tehnologice a epocii reacția identitară se manifestă la cote de alarmă.

Trebuie să recunoaștem, pe de altă parte, că mass media au modelat comunicarea într-un mod esnțial și extrateritorialitatea sau ubicuitatea par, pentru mulți indivizi din societățile opulente, soluții la îndemînă.

Era mediatică obligă, spuneam, la redefinirea realității sociale. Dincolo de regula totalității, esențială – metodologic vorbind – pentru profilul disciplinei, socologia, cîndva cu un destin incert, cercetînd contextul societății globale, va trebui să se apropie de realitatea virtuală, încorporînd-o.

Paradigma durkheiniană nu poate fi clintită, evident, dar “vremea fizicii sociale a trecut”, ne prevenea, cu decenii în urmă, TR. Brăileanu, invitîndu-ne la a descifra “temeiurile metafizice”. Or, virtualismul nu poate fi ignorat decît cu riscul descalificării disciplinei.

Invitația de a vizita spațiul cibernetic (cyberspace) blochează, s-a observat, energiile revoluționare și fragmentarizează corpul societal.

Dacă avem în vedere funcția critică a sociologiei (proeminentă) și condiția disciplinei în postmodernitate, vom fi de acord, alături de alți analiști, că, actualmente, sociologia încurajează status – quo – ul; mai mult, virtualismul se dovedește un “paliativ al schimbării sociale reale” .2

În realitatea durkheimistă și cea virtuală, sociologia nu are de ales; dar

are obligația de a nu uita că obsesiv invocata “libertate de consum” înseamnă

1 ADRIAN R. RACHIERU, <<Globalizare și cultură media>>, Institutul European, Iași, 2003, p. 111

2 ACHIM MIHU, <<Sociologie generală>>, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2002, p. 126

un flux nelimitat și nedigerat de imagini, favorizînd prin electrobricolaj, alterarea și manipularea informației / imagini digitale și că, deseori, ceea ce considerăm schimbare se vădește a fi doar o schimbare de imagine, o cosmetizare imagologică; în schimb rafinarea “controlului cultural” și abstractizarea raporturilor interumane sunt evidențe care nu mai pot fi trecute sub tăcere .1

Moraliștii globalizării mai au încă un subiect inepuizabil, supus tirului criticist: cultura “de consum”. O piață globală înseamnă, negreșit și globalizarea consumului.

Dar internaționalizarea mass media asigură difuziunea culturii occidentale, impunînd “Mc Donalizarea” (Tom Lincson, 1990), “coca – colonizarea lumii” (Hunnerz, 1999), standardizarea (simptom al unei civilizații în declin (A. Toynbee).

Modernizarea înțeleasă ca occidentalizare pregătește, după unele voci, tranziția galopantă spre cultura universală.

N-ar trebui să uităm că astfel de experiențe imitative, transferul de tehnologie, preluarea tehnicilor de human engineering și management și, îndeosebi, proliferarea modelelor de consum alimentează tensiunea omogenizare și eterogenizare.

Firește, interpenetrarea în epoca planetară nu poate fi evitată; metisajul este inevitabil, dreptul la diferență este și el clamat zgomotos. Dar, ne întrebăm, modernizarea are alternative? Poate fi întruchipată altfel decît prin arhetipul de sorginte euro – americană? În plus, cultura societății de consum exprimă rolul de lider al Occidentului în pofida unor suspiciuni și adversități iscate de această extensie planetară, dobîndind rangul de cultură universală, pierzînd însă orice legătură cu conștiința de clasă sau loaialitatea față de comunitate, cum se întîmpla în zorii societății industriale.

Acum hiperrealitatea lui J. Baudrillard, ploaia de simulacre chiar dacă nu elimină din ecuație condiția habituală (clasă, generație, educație) și nu exclud reacția de indigenizare, fac din consumerism vectorul unui proces numit “ westernization” și care, întruchipînd teza dominației culturale a și fost taxat drept anticultural. Alexandr Kiossev vorbea chiar de “auto – colonizare”.

Cum SUA reprezintă port – drapelul acestei direcții, este limpede că ofensiva critică îndreptată spre “prima societate globală din istorie” nu putea menaja americanizarea cu apetit imperialist. Discursul mondialist crește la

1ACHIM MIHU,<<Sociologie generală>>, Ed.Napoca Star, 2002, p.126

umbra acestei temeri. El manevrează un concept vag, proteiform, dușmănit de cei care se manifestă apocaliptic, îmbrățișat apologetic de alții, care, dimpotrivă, văd în “noul cosmopolitism” soluția conviețuirii.1

Convergența tehnologică și presupusa naturalizare a modelelor culturale, în numele ofertei globale de modernitate, nu pot evita conflictele de interese cu teritoriul – gazdă și nici dizarmoniile cu arhitectura sistemului internațional.

Dar multiculturalismul, ancorat în zona ideologicului și fluturat ca panaceu, se dovedește o vorbă goală cîtă vreme nu are suportul educației multiculturale. Abia multiculturalitatea favorizează coexistența culturilor, cunoașterea și interpretarea lor – la nivelul comparatismului axiologic – din unghiul antropologiei culturale.

Dincolo de efectele benefice ale unor programe și acțiuni politice, lansate în societățile de mare diversitate etnică, confruntate cu problematica imigranților, multiculturalismul slujește, de fapt, doctrinei corectitudinii politice, dezavuată acum la nivel instituțional chiar în context american.2

Prin Political Correctuess s-a ajuns, în conflict cu valorile tradiționale americane, la ecletism și totalitarism soft, politici de uniformizare și consens manipulat și, mai ales, la supremația gălăgioasă a drepturilor de grup, implicit a identității de grup, noul tribalism erupînd prin protecționismul minorităților agresive.

Faptul că intelectuali de calibru denunță “filosofia “ corectitudinii politice, ar trebui să dea de gîndit adepților de la noi.

Și dacă intoleranța progresistă, propusă cînva de N.Marcuse (vizînd “educarea” majoritarilor) era prizată de contracultura anilor 1960, deconstruirea libertății burgheze (văzută ca instrument de dominație) ne aruncă într-un relativism care dinamitează chiar valorile – reper.

Acuzînd totalitarismul epocii luminilor, născînd o cultură hegemonică, teoreticienii de azi, observă, pe bună dreptate, că vechiul și obsesivul determinism economic a devenit un insidios determinism cultural.

Studiile serioase denunță “ mișelăciunea diversității” 3 care, sub flamura colectivismului multiculturalist aduce la rampă grupurile de putere, pozînd într-o marginalitate “fără voce”, dictatorială, de fapt.

1 ADRIAN R. RACHIERU, op. cit., p.113

2 OVIDIU HURDUZEU, <<Antiamericanismul corectitudinii politice>>, în Convorbiri Literare, nr.12(84)/2002, p.85-90

3 ibid

Iar globalizarea își vede de drum, fiind, deopotrivă, o realitate și un proiect. Ascultă ea de logica managerială (global marketing) sau a scăpat de sub (orice) control?

Inițial, mondializarea (Theodore Lewitt, 1983) privea convergența piețelor, asigurînd într-o lume concurențială omogenizarea stilurilor de viață.

Treptat, transnaționalizarea, departe de a se limita la sfera financiară a impus reconstrucția instituțiilor internaționale sub semnul unei pax americana și a provocat alertă identitară.1

Este indiscutabil că ipoteza egalitarismului cultural (a relațiilor interculturale egalitare) nu stă în picioare după cum tentativele de asimilare și reducționism, de subminare a culturilor majoritare prin devalorizare nu pot rămîne fără replică.

Ideologia globalitară crede într-un numitor comun transnațional. Dar, sub ofensiva Netwar – ului se perpetuează o lume asimetrică și asincronică, cu responsabilități dizolvate. Pe de altă parte, rezistența la tăvălugul globalizării se manifestă, uneori, virulent, afișînd credința în standardele culturii proprii (norme, valori), sfîrșind într-un etnocentrism inevitabil.

Totuși, globalizarea nu poate fi stopată. Întrebarea este dacă fenomenul va urma cu docilitate rețeta americană și, dacă, “diabolizarea” americii (devenită o supraputere) va continua.

Schițînd un răspuns, pe linia unor mai vechi preocupări (Ni Marx ni Jesus, Laffont, 1970), Jean Francois Revel decripta recent “obsesia antiamericană“ 2, observînd că de la vechiul binom invidie / dispreț America pare a fi trecut la o “animozitate decuplată“. J.F.Revel, preocupat să măsoare distanța dintre viziune și realitate, era îndreptățit să noteze că ceea ce numim cultură de masă nu cuprinde “totalitatea vieții culturale”3 și nici nu atinge profunditatea epuizînd “americanizarea”, după cum America, devenind “laboratorul mondializării liberale” își exercită voluntar rolul de lider, oferind soluții.

1<<Globalism și dileme identitare – Perspective romînești>>, Culegere de studii editată de Alexandru Zub și Adrian Cioflîncă, Editura Universității A.I. Cuza, Iași, 2002

2 JEAN FRANCOIS REVEL, <<L’obssesion anti-americanne>>, Editura Plon, 2002

3 ibid p. 196

Rămîne de văzut dacă această “societate laborator” 1, un centru de putere cum au existat de altfel atîtea, fluctuînd, în toate epocile, remarcabilă prin capacitatea inovativă, va proba un leadership profitabil sau ruinător.

Fenomenul, atrage delicat atenția Revel, este deopotrivă politic și cultural. De altfel, rata occidentalizării cunoaște reacții diferite (respingere, kemalism, reformism, “auto – colonizare” etc) și afirmarea unei culturi globale, asigurînd dominația Occidentului, este văzută ca un nou tip de imperialism 2, exercitat printr-un silențios control cultural. Astfel, suma globală, sperînd într-o “asociere planetară“, cunoaște o omogenizare crescîndă la suprafață; în paralel, prin seducția culturii Occidentale suntem martorii unor “efecte colaterale” 3, conducînd la stingerea unor culturi particulare.

Dar globalizarea se anunță ca “destin implacabil” 4. Invazia electronică la care asistăm a configurat o “eră de masă“ (mass – age), o lume media în mișcare 5, nescutită de ceea ce s-a numit “eroziune electronică“ 6.

Cîndva, cercetările etnologice se centrau pe sublienierea diferențelor culturale în societățile exotice; azi, interesul pare a fi deplasat spre evidențierea fondului comun al omului global Vs omul local, în contextul unei confuzii care face carieră, echivalînd argumentul demaratic (mediatic), de tip plebeu cu cel cultural (elitar) încît insidioasa presiune totalitară, antrenînd ofensiva subculturii (pop culture), relativizînd valorile divine, în termenii lui Jack Goody, chiar “procesul de ștergere” a culturilor locale.

Sorin Alexandrescu respingea ipoteza “conspirației” statelor puternice și era convins că noi “nu suntem așa pîndiți de globalizare”.Încă!

1ZIGMUND BAUMAN, <<Globalizarea și efectele ei sociale>>, Editura Amet, traducere din limba engleză de Marius Conleatu

2 ACHIM MIHU, <<Antropologie Culturală>>, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002 p.117

3 ibid

4 ZIGMUND BAUMAN, op.cit.

5 PAUL LEVINSON, <<Marshall Mc Luhan în era digitală>>, Editura Librom Antet, 2001, p. 11

6 ibid

Devenind general accesibilă, cultura s-a “revărsat” asupra societății, observă Douglas Kellner în “cultura Media” (2001). Ar fi interesant șo profitabil să urmărim despre ce cultură este vorba. Devenind piață, mediul cultural s-a extins incredibil, dar, pe de altă parte, după bătălia istorică cîștigată de Occident, provocînd colapsul comunismului, se cuvine să observăm că etaloanele occidentale sunt în curs de universalizare. Evident, ansamblul mediatic – devenind un invincibil mecanism ideologic – promovează în forță această cultură, Mass media, s-a spus, au devenit “arena vieții sociale” și judecătorul ei “public”.

În era comunicării, satul planetar suportă această globalizare mediatică. Atotputernicia media este indiscutabilă, devenind, cele mai importante instrumente de manipulare.

Ca vital canal de comunicare socială, mass media se conștientizează pe sine ca forță 1, controlînd fluxul informațional, arogîndu-și rolul de “mînă invizibilă“ . Mai mult, pentru Alexandr Zinoviev media este chiar “biserica occidentalismului” 2. Se impune să stăruim asupra acestei constatări, nu fără a aminti că media, în ansamblu, constituie și o prosperă întreprindere economică, această dublă condiție întreținînd / favorizînd un siatem pervertit de evaluare.

Pentru Zinoviev, preocupat de a descrie “fenomenul Occidentalismului” (tocmai în sensul occidentalizării lumii), esența rezidă în “a cuceri lumea pentru sine”. 3

Este de ordinul evidenței că societățile de tip occidental constituie azi “modelul” (rîvnit, impus, importat etc), generalizarea lui cosfințind un triumf la scară planetară.

Ar trebui să ne întrebăm dacă acele state, înghesuite sub umbrela Occidentalismului au reacționat întotdeauna unitar sau dacă alinierea la o “directivă“ este singurul lor răspuns posibil.

“Cortina de Fier” (recomandată de Churchill în 1946) urma să blocheze penetrarea sovietică și toată perioada războiului rece a impus disciplina “de bloc”.

1 ACHIM MIHU, op. cit., p. 347

2 A. ZINOVIEV, <<Occidentul – Fenomenul occidentalismului>>, Editura Vremea, București, 2002, p. 349

3 ibid

Tendința spre unitate a evidențiat însă ideea (reluată ulterior de Zinaviev) că “integritatea nu este un bine absolut “ 1 și că, oricum, ea se desfășoară conflictual, dincolo de “vitezele” diferite de evoluție și tipul de metabolism al fiecărei societăți. Societățile sunt amestecate, iar purismul este exclus.

Însăși “compactarea “ omenirii este o idee occidentală și ea slujește intereselor Occidentului, doritor a coloniza Planeta. “Motivația globală poate fi îmbietorul standard de viață, însoțit, regretabil, de o devalorizare psihologică“ (Alex. Zinaviev).

Dar a vedea occidentalizarea doar ca misiune umanitar – civilizatoare, ignorînd motivațiile ce țin de sfera de interese strategice, la nivelul geo –politic, ar însemna să privim lucrurile cu o vinovată naivitate.

Este drept, fenomenul occidentalismului ca motor al progresului atrage, voluntariatul se exprimă prompt, ispitit de argumentul abundenței în drumul spre “supra societate”, dar capacitățile dominatoare, chiar disimulate, răzbat.

Sintagma lui Zinaviev, cel care vorbea iritat despre o democrație colonială a făcut carieră și numește o evidență.

Trebuie să înțelegem că globalizarea în spirit occidental înseamnă, firesc, o coexistență care implică ierarhia, structurarea verticală, implicit, asumarea rolului de metropolă a imperiului mondial prin “americanizare” .

Tendința este slujită și de neputințele cadrului statal (devenit, brusc, “prea strîmt”) pentru soluționarea pachetului problematic.

Occidentalizarea vine să sprijine zelul imitativ al unora, prompți în a se alinia, inclusiv prin atentatul la “specific”, supunîndu-se “controlului cultural”.

Neajunsurile existenței locale sunt vizibile prin racord planetar, dar, pe de altă parte, “eliberarea” de constrîngerile locale nu ne poate împiedica să observăm că viața noastră este, de fapt, localizată în pofida nomadismului planetar, în ofensivă.

Globalizarea, spun experții, divide și unește în egală măsură. A pune în discuție rădăcinile fenomenului și efectele lui sociale, departe de a fi unitare (cum explică Z.Bauman) înseamnă a descifra pînă la urmă noii parametrii ai condiției umane, adică segregarea spațială, dar și comprimarea spațio – temporală, decodarea sensului în absența controlului și, mai ales, al dispariției centrului. Fiindcă tensiunea global – local indică o

1 ibid

extrateritorializare a “centrelor de producție a semnificației”, diluînd forța decizională. Iar proiectul societății mondiale, construit pe ipoteza hegemoniei americane (avînd la îndemînă piața mondială) pleacă de la supoziția că am intrat în epoca postrevoluționară. Sau, în termenii lui Zinoviev, într-o epocă postmodernă în care, acceptînd o nouă structură imperială, toate procesele principale se vor desfășura în lumea occidentală și sub controlul “occidentaloizilor”.

“Westernizarea”, anunțată încă de Toynbee nu pare a se crampona de morală. Tot Zinoviev, de altfel, privind la scara Istoriei, ne previne : “societăți morale nu există“.1

Noua epocă totalitară obligă la o lucidă analiză, divulgîndu-și contradicția: pe de o parte aroganța super – puterilor (asumîndu-și și o povară financiară, în cazul SUA), pe de altă parte reacțiile celor care încearcă să reziste, apărîndu-și identitatea și repunînd în discuție conceptul (ofilit și blamat) al naționalismului, condamnat fără nuanțe, împovărat – prin etichetări mediatice – doar cu o repudiabilă conotație negativă.

Există însă un naționalism decent, străin de vigurosul fundamentalism, de puseele de xenofobie ori șovinism, oricum, dependent de limbă și “sufletul etnic”, predeterminînd un stil de producție culturală (matrice stilistică) și care, în replică la fenomenul de – localizării, invită la o adîncire în ideomatic.

El nu se suprapune naționalismului latent ori, cu atît mai puțin, celui “negociabil” (cum ar recomanda Ch. King).

În fața “supra societății globaliste occidentale”, ceilalți ori “se vînd” ( așteptînd recompense), ori îmbrățișează hibridarea, ori rzistă, acceptînd rezonabila formulă a identităților concentrice (local, regional, național, global).

De fapt, fundalul hedonistic al epocii maschează virulența ei ideologică, descărcată mediatic sub ambalaje mincinoase.

Marșul umanității spre un sens global (confuz și difuz) și-a găsit refugiul în supremația divertismentului. Anesteziată, ea pare a traversa o “euforie perpetuă“ (Pascal Bruckner).

Refluxul euforiei este denunțat de noul sindrom care bîntuie lumea vestică : sindromul vulnerabilității. Redomesticirea lumii ar fi urgența momentului cîtă vreme chiar Planeta este primejduită.

Globalizarea presupune un spor de responsabilitate, identificarea soluțiilor salvatoare, detensionînd focarele “tribaliste”, nicidecum refugiul într-o globalizare mediatică narcotizantă și iresponsabilă.

1 A. ZINOVIEV, op. cit., p. 323

Dezvoltarea mijloacelor tehnice de comunicare și impactul lor asupra socialului

În toate societățile, ființele umane se implică în producția și schimbul de informație și de conținut simbolic. De la primele forme de folosire a gestului și a limbajului pînă la cele mai recente dezvoltări din tehnologia calculatoarelor, producerea, înmagazinarea și circularea informației și a conținutului simbolic au fost aspecte centrale ale vieții sociale.

Dar, odată cu dezvoltarea unei game de instituții mass media, de la sfîrșitul secolului al XV – lea și pînă în zilele noatre, procesele de producție, înmagazinare și circulație au suferit anumite transformări.

Aceste procese au fost prinse într-o serie de dezvoltări insitutționale care sunt caracteristice erei moderne.

În virtutea acestor dezvoltări, formele simbolice au fost produse și reproduse pe o scară în continuă creștere; ele au fost transformate în bunuri care pot fi cumpărate și vîndute pe piață, au devenit accesibile indivizilor, care sunt foarte răspîndiți în spațiu și timp.

Într-un mod profund și ireversibil, dezvoltarea mijloacelor de comunicare a transformat natura producției și a schimbului simbolic în lumea modernă.

Este important să accentuăm faptul că mijloacele de comunicare au o dimensiune simbolică ireductibilă: ele au ca scop producerea, înmagazinarea și circulația materialelor care sunt semnificative pentru indivizii care le produc și care le primesc.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare este, într-un sens fundamental, o prelucrare a caracterului simbolic al vieții sociale, o reorganizare a modurilor în care informația și conținutul simbolic sunt produse și schimbate în lumea socială și o restructurare a modurilor în care indivizii sunt legați unii de ceilalți și de ei înșiși.

Comunicarea mediată este întotdeauna un fenomen social contextralizat: ea este întotdeauna inclusă în contexte sociale care sunt structurate în diferite moduri și care, în schimb, au un impact structurant asupra comunicării care are loc.

Comunicarea mediată este în general “fixată“ pe un substrat material de un anumit tip – cuvinte scrise pe hîrtie, de exemplu, sau imagini surprinse pe peliculă – este ușor să ne concentrăm pe conținutul simbolic al mesajelor mass media și să ignorăm multitudinea complexă a condițiilor sociale care stau la baza producerii și a circulației acestor mesaje.

Această idee accentuează faptul că această comunicare mediată face parte integrantă din – și nu paote fi înțeleasă fără – contextele mai largi ale vieții sociale.

În producerea formelor simbolice și în transmiterea lor celorlalți, indivizii folosesc în general un mijloc tehnic. Acesta este substratul material al formelor simbolice – adică elementele materiale cu care și prin intermediul cărora informația, sau conținutul simbolic, este fixată și transmisă de la producător la cel care primește.

Toate procesele de schimb simbolic implică un mijloc tehnic de un anumit tip. Chiar și schimbul de cuvinte în interacțiunea față în față presupune niște elemente materiale – laringele și corzile vocale, valurile de aer, urechile etc – prin care sunetele semnificative sunt produse și primite.

Dar natura mijlocului tehnic variază mult de la un tip de producție simbolică și de la un schimb la altul și proprietățile diferitelor mijloace tehnice facilitează și în același timp circumscriu tipurile de producție simbolică și de schimb care sunt posibile.

Putem examina aceste rezultate în continuare, distingînd unele aspecte generale sau atribute ale mijloacelor tehnice.

Un atribut este acela că mijlocul tehnic permite în general un anumit grad de fixare a formei simbolice, adică permite ca forma simbolică să fie fixată sau păstrată într-un mediu care are grade variabile de durabilitate. În cazul conversației – fie ea conversație față în față sau cea transmisă prin mijloace tehnice, precum difuzoare sau telefoane – gradul de fixare poate fi foarte scăzut sau chiar nonexistent; orice fixare care este produsă poate fi dependentă mai degrabă de facultatea memoriei decît de proprietățile distinctive ale mijlocului tehnic ca atare. Dar, în alte cazuri, ca cel al scrisului pe pergament sau pe hîrtie, al sculpturii în lemn sau piatră, al gravurii, al picturii, imprimatului, filmatului, înregistratului etc, poate exista un grad relativ înalt de fixare.

Gradul de fixare depinde de mijlocul specific folosit – un mesaj sculptat în piatră, de pildă, va fi mai durabil decît unul scris pe pergament sau pe hîrtie.

Și, așa cum diferite mijloace permit grade diferite de fixare, tot așa ele variază în privința gradului în care fac posibil ca un mesaj fixat să fie alterat sau revizuit.

Un mesaj scris cu creionul este mai supus alterării decît unul scris sau tipărit în cerneală și o vorbire înregistrată pe casetă este mai dificil de șters decît cuvintele schimbate în fluxul interacțiunii de zi cu zi.

În virtutea capacității de fixare, mijloacele tehnice sunt capabile să stocheze informația și conținutul simbolic.

Prin urmare, mijloacele tehnice pot fi privite ca tipuri diferite de “mecanisme de stocare a informației”, care sunt capabile, în grade diferite, să păstreze informația sau conținutul simbolic și să-l facă disponibil pentru o folosire viitoare.

Al doilea caracter al mijloacelor de comunicare este acela că ele permit un anumit grad de reproducere.

Prin “reproducere” înțelegînd capacitatea unui mijloc tehnic de a permite producerea copiilor multiple ale unei forme simbolice.

În cazul unora dintre tipurile de mijloace tehnice, precum sculpturile în piatră, gradul de reproductibilitate poate fi foarte scăzut: ar fi necesară o mare cantitate de efort pentru a produce, în piatră, copii multiple ale unei forme simbolice sculptate inițial în piatră.

Dezvoltarea sistemelor de scriere și a mijloacelor tehnice precum pergamentul și hîrtia a crescut semnificativ reproductibilitatea formelor simbolice.

În timpul Evului Mediu erau folosiți numeroși scribi pentru a reproduce texte de gen religios, literar și filosofic.

Dar dezvoltarea decisivă în această privință a fost inventarea mașinii de tipărit, care a permis ca mesajele scrise să fie reproduse la o scară și cu o viteză care nu ar fi fost posibile înainte.

Similar, dezvoltarea litografiei, fotografiei, gramofonului și a casetofonului a fost semnificativă nu numai pentru că a permis ca fenomenele vizuale și acustice să fie fixate într-un mediu durabil, ci și pentru că a fixat aceste fenomene într-un mediu care a făcut posibil ca ele să fie în principiu reproduse.

Deși capacitatea reproductivă a mijloacelor tehnice înclină spre exploatarea comercială, ea are și implicații vaste pentru noțiunea de operă “originală“ sau “autentică“.

Faptul că o operă originală sau autentică nu este o reproducere devine o trăsătură din ce în ce mai importantă a operei, și, pe măsură ce reproducerea formelor simbolice devine mai răspîndită, caracterul non – reproductiv al operei originale devine un factor din ce în ce mai important în determinarea valorii operei pe piața bunurilor simbolice.

Desigur, o dată cu dezvoltarea tehnicilor tipografice și fotografice , devine cu putință producerea unor copii multiple sau replici ale operelor originale.

Dar aceste replici nu sunt același lucru cu originalul, tocmai pentru că sunt replici; și ele reclamă, așadar, o valoare cu mult mai mică pe piața bunurilor simbolice.

Totuși, multe dintre formele simbolice reproduse nu sunt deloc reproduceri ale unei opere originale. Mai degrabă, opera este constituită de copiile sau reproducerile care sunt produse. Deoarece reproducerea controlată devine din ce în ce mai centrală pentru însuși procesul de reproducere , noțiunile de originalitate și autenticitate sunt treptat apreciate separat de ideea unicității. De exemplu, în cazul cărților, cele care în mod tipic devin obiectele colecționarilor nu sunt textele unice, ci mai degrabă primele ediții, care cuprind toate copiile produse la prima ediție a operei.

Astfel, dacă valorizarea economică a operelor de artă se bazeză în general pe unicitatea operei, exploatrea comercială a cărților, a înregistrărilor muzicale etc se bazează pe capacitatea producerii operei în multiple copii și pe controlarea acestui proces reproductiv într-un mod profitabil.

Al treilea aspect al mijloacelor tehnice este acela că ele îngăduie într-un anumit grad distanțarea spațio – temporală. Orice proces de schimb simbolic implică în general detașarea unei forme simbolice de contextul producerii ei; ea este distanțată de acest context, atît spațial cît și temporal și reintrodusă în noi contexte , care pot fi situate în diferite timpuri și locuri.

Toate formele de comunicare implică un anumit grad de distanțare spațio – temporală, un anumit grad de mișcare în spațiu și timp.Dar gradul de distanțare variază foarte mult, depinzînd de circumstanțele comunicării și de tipul de mijloace folosite.

În cazul conversației față în față, există o distanțare spațio – temporală relativ mică.

Conversația are loc într-un context de coprezență : participanții la converasție sunt fizic prezenți unul pentru celălalt și împătășesc un set similar de referenți spațio – temporali.

Expresiile schimbate în conversație sunt în general disponibile doar interlocutorilor sau indivizilor care se află în imediata proximitate și expresiile nu vor rezista dincolo de momentul trecător al schimbului lor sau de memoria atenuată a conținuturilor lor.

Suplimentarea vorbirii prin mijloace tehnice de diverse tipuri o poate înzestra cu o disponibilitate extinsă în spațiu și în timp.

Amplificînd vorbirea, un difuzor poate face cuvintele disponibile pentru indivizii care nu le pot auzi printr-o conversație obișnuită : cuvintele dobîndesc o utilizare extinsă în spațiu, chiar dacă durabilitatea lor temporală rămîne limitată la momentul schimbului lor.

Folosind alte mijloace tehnice, precum casetofoanele sau diferite forme de înregistrare, cuvintele pot căpăta o disponibilitate sporită în timp.

Alternînd condițiile spațiale și temporale ale comunicării, folosirea mijloacelor tehnice alterează și condițiile în care indivizii exercită puterea.

Indivizii sunt capabili să comunice la distanțe spațiale și temporale și, prin urmare, sunt capabili să acționeze și să interacționeze la distanță. Ei sunt capabili să intervină și să influențeze cursul evenimentelor care se desfășoară în locuri care sunt îndepărtate spațial și temporal.

Folosirea mijloacelor tehnice asigură indivizilor noi moduri de a organiza și de a controla spațiul și timpul și noi moduri de a folosi spațiul și timpul pentru propriile lor scopuri.

Cap IV Suport metodologic

Tipul cercetarii

Partea de investigatie sociologica este realizata prin intermediul analizei de continut. Optiunea pentru realizarea analizei de continut a fost determinate de faptul ca obiectivele generale din aceasta lucrare sunt compatibile cu acest tip de cercetare care permit identificarea problemelor sociale communicate prin mass-media.

Obiectivul cercetarii

Identificarea problemelor sociale prin intermediul presei scrise

Scopul cercetarii

Este de a identifica problemele sociale comunicate prin presa scrisa intr-o anumita perioada determinata

Obiectivele specifice cercetarii

sa identifice problemele sociale determinate de inegalitati sociale, economice (nivelul de trai, copii aflati in dificultate, somaj, pensionari)

sa evidentieze problemele sociale generate de structura institutionala a societatii (sistemul sanitar, educational, administrative, sigurantei nationale)

sa identifice problemele sociale care afecteaza calitatea generala a vietii (infractionalitatea, imbatranirea populatiei, poluarea)

Ipoteza cercetarii

Perioada de tranzitie a unei societati caracterizate prin saracie influenteaza numarul de articole din presa scrisa cu referire la problemele sociale

Ipoteze specifice

Cu cat coditiile socio-economice ale indivizilor sunt mai precare, ca atat infractionalitatea tratata in presa scrisa creste

contitiile socio-economice din perioada de tranzitie determina o scadere a nivelului de trai, aspect reliefat in presa scrisa

perioada de mari schimbari in plan social pe care o traverseaza Romania determina o serie de probleme in domeniul institutional, probleme identificate de presa scrisa

Esantinul

Pentru investigatia facuta s-a utilizat analiza de continut facuta pe ziarul Adevarul in urmatoarele perioade: 1-30 august 2004 si 1-30 august 2006

Metode si instrumente folosite

Ca metoda de cercetare care sa testeze ipoteza din lucrare am adoptat analiza de continut, a repertoriului social, mai exact este analiza de frecventa a aparitiei unor teme de interes social.

Instrumental folosit in cercetare este fișa1 care a fost elaborată în funcție de obiectivele și ipotezele pe care le-am stabilit și urmărit în analiza de conținut,

PROBLEMELE SOCIALE COMUNICATE PRIN MIJLOACELE MASS – MADIA

Instituția mass-media este partea specifică în care are loc producția, influențată sau nu de sistemul managerial. Munca în cadrul unui sistem mass-media se desfășoară bine dacă are la bază un segment de muncitori care nu aparțin unei singure organizații de producție. Termenul de mass-comunicator se referă în general la aceia care lucrează în înstituții mass-media și sunt caracterizați de faptul că dețin controlul.

Relația cu societatea se referă la scopurile și hotărârile unie instituții mass-media în relația cu societatea și gradul de acces pe care societatea îl poate cere sau accepta. Relația cu clienții presupune două opțiuni opuse: mass-media să funcționeze în conformizâtate cu interesele statului sau ale unei clase capitaliste, sau jurnalismul se identifică cu o profesie liberă care vrea să ajungă la un ideal de comunicare. Dar ce anume se comunică prin mijloacele mass-media?

Pentru a găsi răspunsuri pertinente la această întrebare am efectuat un studiu prin care am încercat să identificăm problemele sociale în presa scrisă. Premisa de la care am plecat este aceea că presa scrisă este „oglinda” societății. Analizată pe perioade relativ mari de timp se pot identifica probelmele sociale cu care se confruntă societatea. Pentru realizarea acestui studiu am avut în vedere conținutul materialelelor publicate în cotidianul „Adevărul”, ziar cotat cu o mare audiență în România. Astfel am avut în vedere analiza conținutului materialelor lpublicate în perioada 01 – 30 august 2004 și 01 – 30 august 2006.

Ca metodă de cercetare am adoptat analiza de conținut a repertoriului social, mai exact este vorba de analiza de frecvență a apariției unor teme de interes social. Pentru aceasta am elaborat un sistem de categorii care cuprinde aceste teme sociale. Unitatea de înregistrare o constituie textul publicistic de orice gen, care cuprinde cel puțin o referire la problemele sociale.

În analiza conținutului materialelor publicate de către cotidian, am utilizat o clasificare a problemelor sociale în:

Probleme sociale determinate de inegalități sociale economice;

Probelem sociale generate de structura instituțională a societății;

Probleme sociale care afectează calitatea generală a vieții.

PROBLEME SOCIALE DETERMINATE DE INEGALITĂȚI SOCIALE ECONOMICE

Temele care refelectă diverse dificultăți de natură economică se referă la nivelul de trai al populației, precum și la probleme de viață ale copiilor, șomerilor și pensionarilor.

Se poate observa faptul că, în general, în fiecare an are loc o ușoară creștere a referirilor la teme sociale, cu precădere la nivelul de trai al populației.

Nivelul de trai

Principala cauză care conduce la existența unor probleme de viață este declinul economic. Imaginea societății românești conturată pe baza analizei conținutului materialelor publicate în „Adevărul” în perioada menționată se caracterizează printr-o scădere a veniturilor nete pe totalul gospodăriilor la nivelul tuturor categoriilor socioprofesionale și reducerea consumului de către populație.

O analiză a principalelor date statistice referitoare la nivelul de trai din România, aparținând unor instituții specializate naționale și internaționale și publicate de către cotidian arată că, cel puțin până în prezent, nu au intervenit schimbări pozitive în ceea ce privește nivelul de trai al populației. De aemenea, situația economico-socială a determinat inegalități semnificative între bărbați și femei în ceea ce privește veniturile obținute, starea de sănătate, nivelul de educație, modul de participare la viața publică și luarea deciziilor, în defavoarea femeilor. Opinia specialiștilor esste aceea că pentru schimbarea actualei situații a inegalității și echității dintre femei și barbați, trebuie ca și țara noastră să adopte politici în măsură să elimine inegalitățile care mai persistă în societatea românească: acces egal la educația, asistență sanitară de calitate etc.

Un alt important regres în ultimul deceniu a avut loc în lumea satului prin recrearea gospodăriilor țărănești de subzistență. Inegalitățile sociale, economice, edicaționale din mediul rural și urban se manifestă prin:

ponderea relativ scăzută a veniturilor bpnești din agricultur,

decalaje în ceea ce privește nivelul educațional,

accentuarea fenomenului de îmbătrânire a populației din mediul rural.

Copiii aflați în dificultate

Copiii aflați în dificultate sunt acei copii care trăiesc în situații deosebit de dificile, caracterizate prin limitarea sau inexistența resurselor și condițiilor necesare pentru dezvoltarea lor din punct devedere fizic, psihic, intelectual și moral, corespunzător vârstei. În această siruație sunt copiii aflați în instituții de ocrotire și protecție socială, copiii străzii, dar și cei care sunt abandonați în maternități sau late locuri. Conștientizarea și implicarea unui număr important de factori guvernamentali și nonguvernamentali în identificarea și soluționarea problemelor copiilor aflați în dificultate este rezultatul unuiintens proces de mediatizare a situației în care se află aceștia. Tema socială copiii aflați în dificultate înregistrează frecvențe tot mai mare, în parioada analizată.

Efectele scăderii nivelului de trai se regăsesc și în menținerea unui număr din ce în ce mai mare de cazuri de abandon a copiilor în maternități sau late locuri, a cazurilor de violență asupra copiilor, cazurile de pruncucidere. Din materialele analizate se desprinde ideea conform căreia în instituțiile de ocrotire și protecție a copiilor cu dizabilități sunt internați și copii dezvoltați din punct de vedere fizic, psihic, intelectual, corespunzător vârstei pe care o au. Explicația personalului implicat direct în activitatea de ocrotire și protecție este aceea că au intervenit erori în procesul de evaluare a copiilor care au condus la orientarea lor spre aceste instituții. O altă explicație este legată tot de situația materială și familială precară a familiilor din care provin acești copii. Opțiunea pentru această formă de școlarizare a copiilor este foarte des întâlnită în cazul familiilor cu o situație socioeconomică precară, datorită faptului că aceste instituții de învățământ își asumă obligația de a suporta în întregime costurile pe care le presupune creșterea, îngrijirea, sducarea copilului până la vârsta de 18 ani.

Șomajul

Evoluția ratei șonajului într-o țară reflectă, îm rpimul rând, stadiul de dezvolatare socioeconomică al societății respective, modul în care este gândită politica de suport pasiv care poartă în sine factorii motivatori sau demotivatori ai unui comportament activ de angajare din partea individului. Un alt aspect legat de situați apieței de muncă în România este legat de cel al cazurilor de „muncă la negru”. În România se importă forță de muncă și încă în cele mai sărace zine ale țării. În județe precum Vrancea, Botoșani sau Suceava, patronii preferă să angajeze persoane din Republica Moldova. Cu un nivel de trai mai scăzut decât la românilor, cetățenii republicii Moldova acceptă să muncească pentru salarii extrem demici, fără încheierea unui contract de muncă.

Pensionarii

Materialele care fac referire la persoanele de vârsta a treia sunt în număr destul de redus. Aspectele abordate sunt cele legate de veniturile reduse ale acestora și de imposibilitatea de a face față costurilor actuale ale vieții. Procesul de recolerare a pensiilor precum și alte câteva facilități nu au schimbat cu foarte mult situația aceste categorii sociale. Soluțiile identificate și aplicate sunt soluții pe termen scurt. Autoritățile trebuie să identifice soluții pe termen mediu și lung, fie și numai datorită faptului că la nivelul populației din România se manifestă o tendință de îmbătrânire a populației.

PROBLEME SOCIALE DETERMINATE DE STRUCTURA

INSTITUȚIONALĂ A SOCIETĂȚII

Una dintre cele maimari provocări pentru țările post – comuniste aflate într-un amplu proces de schimbare la toate nivelurile o reprezintă construcția instituțională. Stabilitatea și coeziunea socială a unei țări depind de cadrul instituțional existent, de buna fucnționare a acestuia în acord cu valorile unui stat de drept. Sunt tot mai numeroși cei care subliniază rolulimportant pe care îl are structura instituțională în dezvoltarea unei societăți : instituții precare, subdezvoltate, lipsite de încrederea populației conduc la performanțe economice, socile, politice inferioare.

Concluzia analizei de conținut a materialelor care abordează acest tip de de problemă socială este aceea că la nivelul societății românești predomină un sentiment de neîncredere în instituțiile statului, amplificat de criza economică, socială, etc. pe care o parcurge România.

Sistemul sanitar

Deși este declarat prioritate națională, cel puțin pentru faptul că o țară nu se paote dezvolta fără o populație sănătoasă, situația din sistemul sanitar nu reflectă acest lucru. În România, și nu numai, se constată o cerere crescută din partea populației și a specialiștilor în domeniu pentru o finanțare mai generoasă a sistemului sanitar, în scopul creșterii calității actuluimedical și al aceesului mai larg al populației la aceste servicii. Modernizarea absolut necesară a unor spitale din România, în scopul eficiebtizării și creșterii calitative a actului medical a determinat însă o creștere a costurilor serviciilor oferite populației aflate, în marea ei majoritate, în imposibilitatea de a face față costurilor, și deci, de a accede la acest tip de srvicii. Gravitatea problemelor este cu atât mai mare cu cât populația predominantă este cea rurală, sau sunt județe slab dezvoltate din punct de vedere economic.

Sistemul educațional

Educația are o poziție strategică în sistemul social, cu efecte pe termen lung asupra dezvoltării economice, sociale și culturale a societății și este dependentă, la rândul ei, de condiții economice, sociale, politice, existente în societate. Se apreciază că un sistem de educație, oricât ar fi de performant, se dovedește ineficient dacă sistemul social nu trece el însuși printr-o reformă totală. Sistemul educațional românesc se dovedește a fi unul dintre cele mai complexe și dificile domenii ale socialului. Acest fapt ar trebui, în opinia cotidianului, să impună factorilor de decizie din educație, și nu numai, să aibă în vedere, în structura rețelei educaționale, câteva probleme care țin nu doar de învățământ, ci și de mentalități, de starea precară a economiei, de labilitatea forței de muncă, de atmosfera de neîncredere răspândită în societatea românească.

Evoluția sistemului educațional românesc în parioada de tranziție a fost puternic afectată de criza economică, de limitarea continuă a resurselor financiare, atât în plan național și local de la bugetul public, cât și în ceea ce privește bugetele pe gospodării.

Nerspectarea de către cadrele didactice a dispozițiilor Ministerului Educației și Cercetării privind condițiile de desfășurare a examenelor, modalitatea de calculare a mediei de admitere în învățământul secundar, care nu reflectă întotdeauna adevărata valoare a nivelului de rpegătire a elevului datorită diferențelor între școli, calitatea pregătirii cadrelor didactice sunt câteva dintre problemele cu care se confruntă educația, semnalate de către cotidian.

Sistemul siguranței naționale

Analizând atât aspecte cu caracter general legate de activitatea a două importante instituții ale statului care se ocupă de siguranța națională (poliție și justiție), cât și aspecte particulare, cotidianul pune în discuție una dintre cele mai grave și mai complexe probleme soiale cu care se poate confrunta o societate: corupția. În conținutul materialelor publicate este analizat modul în care multe dintre valorile statului de drept sunt afectate de cauze care acționează din afara celor două instituții, dar și idn interiorul acestora. De asemenea, creștere anumărului de infracționalități care cuprind toate sferele sociale, economice, politice, din țară, slăbiciunile și incoerențele legislației românești, implicarea politicului în activitatea acestor instituții, politicile economice restrictive și de intervenție ale statului, insuficiența resurselo financiare alocate poliției și instanțelor judecătorești cu influență negativă asupra calității activității desfășurate de acestea sunt câteva din cauzele externe care favorizează fenomenul de corupție, prezentate în cotidian. Dintre cauzeleinterne sunt amintite procedurile juridice complicate, incompetența, abuzul în serviciu și abuzul de putere, pronunțarea unor sentințe controversate, implicarea a numeroși angajați ai acestor instituții în acte de infracționalitate care prin natura lor aduc atingere valorilor unui stat de drept.

Sistemul administrativ

Instituțiile care fac obiectul de analiză al articolelor publicate în cotidian în perioada august 2004, 2005 și 2006 sunt administrația publică, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și guvernul. Principiul care stă la baza funcționării unui regim democratic este cel al separației puterilor în stat: legislativ, executiv și judecătoresc. Prestigiul și, în consecință, încrederea populației în oricare dintre cele trei puteri ale statului constă în valoarea morală, profesională, politică a reprezentanților săi, în eficiența și calitatea activității acestora. Niciuna însă nu beneficiază de un nivel ridicat de încredere și susținere a populației. Multe dintre guvernele post – decembriste au fost acuzate de guvernare prin ordonanță de urgență (unele contradictorii sau al căror scop era să corecteze alte ordonanțe emise de către același guvern cu foarte puțin timp în urmă), de substituire ilicită a activității legislativului, deci de încălcare a principiului separației puterilor în stat.

PROBLEME SOCIALE CARE AFECTEAZĂ CALITATEA

(GENERALĂ) A VIEȚII

De la debutul său, în anii ΄60, calitatea vieții s-a dovedit a fi un concept complex, studiat în cadrul multor discipline (statistică, sociologie, economie, psihologie socială), care descrie fenomene eterogene, dintre care unele sunt mai apropiate de condițiile obiective de viață (factori de mediu, starea demografică, venituri, stil de viață etc.). Conținutul materialelor publicate în cotidian s-a concentrat asupra problemelor sociale care afectează condițiile obiective ale vieții, ca urmare a faptului că această categorie de fenomene care descriu calitatea vieții sunt mai simplu de observat, afectează în același mod și în același timp un număr mai mare de persoane. Evoluția socioeconomică a societății românești a antrenat în ultimii ani un număr mare de probleme sociale care afectează calitatea vieții populației, atât în plan obiectiv, cât și subiectiv.

Materialele publicate în peioada supusă analizei +care făceau referire la acest tip de problemă socială evidențiau următoarele aspecte:

fenomenulinfracțional s-a genralizat la nivelul tuturor categoriilor socioprofesionale și în toate sferele socioeconomice. În ceea ce rpivește tipul de infracțiuni, cele mai frecvente sunt infracțiunile contra persoanei;

accentuarea fenomenului de sărăcie determină creșterea tendințelor de îmbătrânire a populației, prin scăderea natalității și creșterea mortalității;

populația este nevoită să se confrunte nu numai cu poluarea mediului înconjurător, dar și cu poluarea fonică, în special cei care locuiesc în orașe mari.

În această perioadă, cea mai mare parte a textelor publicistice se referă la cazurile de infracționalitate, numărul celor care analizează problemele demografice și de mediu fiind redus.

Infracționalitatea

Infracțiunea este definită ca fiind acea faptă care prezintă pericol social, comisă cu vinovăție și prevăzută de legea penală. În Codul Penal faptele infracționale sunt prevăzute în peste 100 de articole. Dată fiind diversitatea lor în ceea ce privește prevederile legale, dar și raportându-ne la conținutul articolelor din cotidian, am recurs lao clasificare a lor în:

infracțiuni contra persoanei (crime și tentative de crime, tâlhării și jafuri, pruncucideri, răpiri și sechestrări de persoane, trafic de persoane, șantaj, viol, prostituție etc.)

infracțiuni contra unor activități de interes public (abuz în serviciu și purtare abuzivă, ultraj, luare și dare de mită, trafic de influență, rpimirea de foloase necuvenite, contrabandă etc.)

infracțiuni de fals (fals și uz de fals, delapidare de fonduri, fals în înscrisuri, falsificare de monedă și late valori, trafic de stupefiante etc.)

Măsurile luate de către autoritățile române pentru prevenirea șieliminarea acestor fenomene sunt destul de limitate, datorită, în primul rând, lipsei resurselor. Proliferarea fenomenelor antisociale din sfera criminalității reprezintă un motiv de îngrijorare pentru cetățeni, o sursa de insecuritate pentru vița socială și se impune lupta împotriva ei la toate nivelurile.

Îmbătrânirea populației

Evoluția economică și socială a României în perioada de tranziție are costuri demografice foarte mari, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Scăderea continuă a speranței de viață (speranța de viață în România este mai mică decât în Albania), conduce la degradarea raportului dintre vârsnici și tineri și între populația activă și populația asistată. Efectele acestui fenomen se vor resimți în timp și vor afecta nimeroase sectoare ale societății noastre.

Poluarea

Pe lângă cazurile clasice de poluare a mediului, în special în zonele puternic industrializate ale țării, materialele din această perioadă aduc în discuție și aspecte care țin de legislația privind exploatarea și protecția mediului.

CONCLUZII

Identificarea problemelor sociale cu care se confruntă societatea românească esteo acțiune dificilă dar necesară, datorită faptului că:

perioada actuală este una de criză, marcată de instabilitatea economică, ce contribuie la apariția și intensificarea problemelor sociale;

este știut faptul că apariția și agravarea problemelor sociale au un impact economic, social și politic ce nu poate fi neglijat de către societate;

existența unor informații variate, complete și corecte despre acest tip de probleme permite luarea unor măsuri în cunoștință de cauză, adecvate și, prin urmare, eficiente.

Din punctul de vedere al frecvenței, ocomparație între cele trei tipuri de probleme sociale identificate în perioada de timp luată ca referință arată că problemele sociale care afectează calitatea generală a vieții înregistrază cea mai mare frecvență. În cadrul acestui tip de problemă socială, infracționalitatea este cea care se caracterizează nu numai printr-o frecvență foarte mare, ci și prin complexitatea și varietatea formelor prin care se manifestă. Infracționalitatea are efecte negative asupra vieții de familie, a activității profesionale și educaționale (pierderea locului de muncă, dificultăți în a-și găsi un altul, întreruperea procesului de școlarizare, marginalizarea și excluderea socială etc.), situației economice (prejudicii însemnate aduse statului șiunor proprietăți particulare, instalarea unui haos economic care descurajează investițiile etc.)

Evoluția socioeconomică a României din ultimii ani a generat și accentuat de la an la an inegalitățile sociale, aconomice, între diferite categorii socioprofesionale, între mediul urban și rural, între femei și bărbați. Analiza conținutului articolelor publicate în cotidianul „Adevărul” în intervalul de timp avut în vedere pentru acest stidiu pune în evidență faptul că cele mai defavorizate categorii sociale sunt copiii aflați în dificultate, șomerii, persoanele din mediul rural și pensionarii. De asemenea populația care locuiește în mediul rural este mult mai afectată de nivelul de dezvoltare socioeconomic al României decât populația din mediul urban. Starea de sănătate, accesul la educație, șansele de a găsi un loc de muncă, participarea la viața socială, politica înregistrază un nivel mai scăzut în cazul femeilor decât al bărbaților.

Societatea românească trece înmomentul de față printr-o criză economică, socială și morală care favorizează apariția și amplificarea problemelor sociale și care necesită eforturile întregii societăți de a identifica nu numai care sunt problemele sociale cu care ne confruntăm, ci mai ales soluții viabile de prevenire și rezolvare a lor.

CONCLUZII GENERALE

În cea mai mare parte a istoriei umane, majoritatea formelor de interacțiune socială au fost << față în față>>.

Indivizii au reacționat unii cu alții mai întîi fiind împreună și schimbînd forme simbolice, sau angajîndu-se în alte tipuri de acțiune, într-un spațiu fizic comun.

Tradițiile au avut inițial un caracter oral și au depins, pentru a supraviețui, de un proces continuu de înnoire, prin povestiri și activități înrudite, în contextele interacțiunii <<față în față>>. Prin urmare, tradițiile aveau oarecum un conținut deschis, întrucît procesul de înnoire consta într-o serie de acte creative în care indivizii reiterau, așa cum puteau mai bine, expresiile și acțiunile care erau imprimate în memoria și comportamentul lor.

Tradițiile erau și relativ restrînse în privința arealului lor geografic, deoarece transmiterea lor era dependentă de interacțiunea față în față și de mișcarea fizică a indivizilor dintr-un loc în altul.

În ce mod a afectat dezvoltarea mijloacelor de comunicare modelele tradiționale de interacțiune socială?

Dezvoltarea mediilor de comunicare creează noi tipuri de acțiune și de interacțiune și noi moduri de relații sociale- forme care sunt destul de diferite de tipul de interacțiune față în față, care a prevalat în cea mai mare parte a istoriei umane. Ea aduce și o reordonare complexă a modelelor de interacțiune umană în spațiu și timp.

Odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare, interacțiunea socială este separată de spațiul fizic, astfel încît indivizii pot interacționa unul cu celălalt chiar dacă nu împărtășesc o situare spațio-temporală comună.

Folosirea mijloacelor de comunicare dă astfel naștere unor noi forme de interacțiune care sunt extinse în spațiu ( și, poate, și în timp) și care comportă o serie de caracteristici care le diferențiază de interacțiunea față în față.

Folosirea mijloacelor de comunicare dă naștere și unor noi forme de “acțiune la distanță“ care le permit indivizilor să acționeze pentru că sunt răspîndiți în spațiu și în timp, dîndu-le în același timp posibilitatea de a acționa ca răspuns la acțiuni și evenimente care se petrec în locuri îndepărtate.

Interacțiunea față în față poate fi pusă în opoziție cu interacțiunea mediată, prin care înțelegem forme de interacțiune precum scrierea scrisorilor, conversațiile telefonice și altele.

Interacțiunea mediată implică folosirea unui mijloc tehnic ( hîrtie, fire electrice, unde electromagnetice etc) care îi permite informației sau conținutului simbolic să fie transmis indivizilor care sunt îndepărtați în spațiu, în timp, sau din amîndouă punctele de vedere.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare a ajutat la crearea unei lumi în care cîmpurile de interacțiune pot dobîndi o anvergură globală, iar ritmul schimbării sociale poate fi accelerat de viteza fluxurilor de informație.

Creșterea multiplelor canale de flux comunicațional și informațional a contribuit astfel la complexitatea și impredictibilitatea unei lumi deja excesiv de complexe.

Prin crearea unei varietăți de forme de acțiune la distanță, care dau indivizilor posibilitatea de a acționa pentru cei aflați la distanță și celorlalți posibilitatea de a răspunde într-un mod incontrolabil la acțiunile și evenimentele care se desfășoară în locuri îndepărtate, dezvoltarea mijloacelor de comunicare a dat naștere unor noi tipuri de interconexiune și indeterminare în lumea modernă, fenomene ale căror caracteristici și consecințe suntem departe de a le înțelege pe deplin.

Una din trăsăturile cele mai proeminente ale comunicării din lumea modernă este faptul că ea are loc la o scară tot mai globală.

Mesajele sunt trimise la mari distanțe într-un mod relativ ușor, astfel încît indivizii au acces la informația și la comunicarea provenite din surse îndepărtate. În plus, odată cu decuplarea spațiului de timp adusă de mijloacele de comunicare electronice, accesul la mesajele care provin din surse îndepărtate spațial poate fi instantaneu ( sau virtual instantaneu).

Distanța a fost eclipsată de proliferarea rețelelor de comunicare electronică. Indivizii pot interacționa unii cu alții sau pot acționa în cadre de cvasiinteracțiune mediată, chiar dacă sunt situați, în privința contextelor practice ale vieții de fiecare zi în diferite părți ale lumii.

Reordonarea spațiului și a timpului adusă de dezvoltarea mass – media este parte dintr-un set mai larg de procese care au transformat lumea modernă și încă o mai transformă.

În sensul cel mai general, termenul de “globalizare” se referă la capacitatea de interconexiune în permanentă creștere a diferitelor părți ale lumii, un proces care dă naștere unor forme complexe de interacțiune și de interdependență.

Trăim într-o lume în care, așa cum remarca Hans Jonas, capacitatea noastră de a acționa la distanță, de a pune în mișcare procese care pot fi pline de consecințe în spațiu și timp, depășește cu mult capacitatea noastră de a înțelege și de a judeca.

Astăzi, mai mult ca oricînd pe parcursul istoriei, persuasiunea pătrunde în viața cotidiană. Ne aflăm chiar în mijlocul a ceea ce Alvin Toffler numea în cartea sa <<The third wave>>, al treilea val de schimbări majore trăite de umanitate – revoluția tehnologică.

Cu toate că persuasiunea a fost utilă în inițierea schimbărilor din primele două valuri – cel agricol și cel tehnologic – ea este esențială în a-i determina pe oameni să încerce să accepte și în final să adopte numeroasele modalități noi de a gîndi, de a crede, de a se comporta, care se ivesc odată cu deplasarea lumii întregi către era tehnologică.

Deocamdată sesizăm vag dimensiunile unor schimbări care ne vor influența direct. Copiii nu mai consideră cuvîntul părinților literă de lege, au nevoie să fie motivați pentru a evita drogurile, pentru a aborda subiecte de interes la școală, pentru a da mai încet muzica la walk-man, întrucît le poate afecta auzul.

Instituțiile sociale precum Biserica, grupurile educaționale sau organizaționale locale constată că au nevoie, mai mult ca oricînd, de ajutorul strategiilor persuasive pentru a cîștiga sau măcar a-și păstra membrii activi și finanțatorii de proiecte. Între timp, agenții de marketing sunt nevoiți să convingă consumatorii că un anumit produs îi va transforma în oameni de succes, învingători și aflați în siguranță.

În educație persuasiunea devine tot mai importantă în motivarea studenților pentru a-și împlini idealurile, pentru a asculta și pentru a se implica.

Comunicarea umană reprezintă un proces atît de important încît este greu de imaginat niveluri de socializare în absența ei.

Potrivit lui E.Sapir <<numai în aparență societatea este o sumă statică de instituții sociale; în realitate, ea este reanimată și reafirmată creator în fiecare zi de actele particulare de natură comunicativă care au loc între indivizii care o alcătuiesc ( …) orice structură culturală, orice act individual care ține de comportamentul social implică, într-un sens explicit sau implicit, comunicare>>.

ANEXA NR. 1

Fișa cu privire la analiza de conținut din tema propusă.

Categoria pozitionarea articolului

Categoria sursa:

Categoria caracterul materialului

Categoria tema

A:

B:

C:

BIBLIOGRAFIE selectivă

ACHIM MIHU – Sociologie generală, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2002

ADRIAN D. RACHIERU – Globalizare și cultură media, Instituttul

European, Iași, 2003

CHARLES U. LARSON – Persuasiunea – receptare și responsabilitatea ,

Editura Polirom, Iași, 2003

D. Mc QUAIL – Comunicarea, Institutul European, Iași, 1999

IOAN DRĂGAN – Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București,1996

ISABELLE PAILLIART – Spațiul public și comunicarea, Editura Polirom,

Iași, 2002

JOHN B. THOMPSON – Media și modernitatea, Editura Antet

JEAN FRANCOIS REVEL – Cunoașterea inutilă,Editura Humanitas,

București, 1993

JEAN NOEL KAPFERER – Căile persuasiunii = modul de influențare a

componentelor prin mass media și publicitare

comunicare, București, 2002

J.J. VAN CUILENBERG

O. SCHOLTEN – Știința comunicării, Editura Humanitas,

G.W. NOOMEN București,1998

JOHN PISKE – Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2003

LUCIEN SFEZ – Comunicarea, Institututl European, Iași, 2002

M. LALLEMENT – Istoria ideilor sociologice, Editura Antet, București, 1997

MARIAN PETCU – Sociologia mass- media, Editura Dacia, Cluj Napoca,

2002

MIHAI COMAN – Mass- media în România post – comunistă, Editura

Polirom, Iași, 2003

MIHAI DINU – Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997

MIRCEA AGABRIAN – studiu introductiv de Septimiu Chelcea, Polirom, Iași, 2006

P. WRIGHT – Message Evoked Thoughts: Persuasion Reached Using

Tought Verbalization, Journal of Cosumer Research,

1980

PIRRE MOEGLIN – Industriile Educației și noile media, Editura

Polirom, Iași, 2003

R.E. PETTY, J.T.CACIOPPO – Self Persuasion Approaches, Attitudes and

Persuasion, Classic and Contemporary

Approaches, 1981

ROGER SILVERSTONE – Televiziunea în viața cotidiană, Editura

Polirom, Iași, 1999

ȘTEFAN PRUTIANU – Manual de comunicare și negociere în afaceri,

Editura Polirom, Iași, 2000